PETRU POPESCU

FINANŢELE FIRMEIEdiţia a II-a

Bucureşti2010

1

Referenţi ştiinţific: Prof. univ. dr. Camelia Cămăşoiu Prof. univ. dr. Dorin Jula Prof. univ. dr. Aurel Octavian Berea

2

CUVĂNT ÎNAINTE

Finanţele firmei s-au modificat profund în ultimii ani. Aşa cum s-a întâmplat în multe ţări, România trece de la o economie fondată pe îndatorarea sistematică a firmelor către intermediarii financiari la o economie bazată pe piaţa de capital deschisă şi accesibilă cât mai multora dintre ele.

Rolul băncilor şi al altor intermediari financiari în finanţarea firmelor se reduce în favoarea finanţărilor directe (neintermediate). Totuşi băncile rămân actorii principali în plasarea fondurilor financiare,însă nu există o reală opoziţie între aceste surse de finanţare, deoarece creditele oferite firmelor de intermediarii financiari sunt în parte finanţate prin produse ale pieţei cum ar fi acţiunile, obligaţiunile şi fondurile asimilate celor proprii.

Câmpul de manifestare al finanţelor firmei cuprinde două mari tipuri de decizii, de investigaţii şi de finanţare. Altfel spus, funcţia financiară se preocupă de căutarea şi de alocarea resurselor financiare. Obiectivul urmărit este crearea de valoare sau, întro exprimare echivalentă, îmbogăţirea acţionarilor. Se creează valoare dacă rentabilitatea investiţiilor este superioară costului resurselor financiare din care acestea sunt efectuate.

Conţinutul finanţelor firmei a fost profund reânnoit în cursul ultimilor ani, în urma dezvoltării pieţelor financiare şi a evoluţiei cercetărilor financiare. Iniţial puţin structurate şi fondate în principal pe baze contabile şi juridice, finanţele firmei nu ofereau decât un ansamblu de sfaturi practice şi tehnici rudimentare. Astăzi finanţele firmei se sprijină pe o teorie financiară care a permis dezvoltarea a numeroase instrumente, putând să ofere un mod de gândire care are ca dimensiuni principale rentabilitatea şi riscul.

În această lucrare se realizează o abordare nouă a finanţării firmei, care pune în evidenţă influenţa pe care o exercită asupra propriei gestiuni, contextul intern şi extern propriu fiecărei firme şi se evidenţiază mutaţiile care se produc în finanţarea firmei pe măsura evoluţiei sistemului financiar.

Activitatea financiară ce se desfăşoară la nivelul firmelor simte nevoia unor reconsiderări teoretice şi aplicative pentru a deveni compatibilă cu exigenţele economiei de piaţă ce se conturează în ţara noastră. Schimbările care au loc impun reconsiderări în comportamentul general al economistului finanţist, în sensul asumării unor responsabilităţi de manager al gestiunii financiare a firmei, pentru conducerea prin finanţe a activităţii economice.

Mutaţiile deja intervenite (conturarea pieţei de capital, extinderea legăturilor cu finanţatorii străini, apariţia unor raporturi noi cu proprietarii capitalului social din întreprindere, modul de lucru cu sistemul bancar) au un impact major asupra profesiei de economist.

3

Lucrarea face apel la modele şi procedee aplicate în munca financiară din alte ţări, valorificând totodată experienţa firmelor noastre

Majoritatea şcolilor cu profil economic oferă o multitudine de cursuri de finanţe. Deşi textul prezent priveşte finanţele firmei, acest domeniu nu reprezintă decât unul dintre domeniile în care studenţii se pot specializa.

O listă a acestor domenii ar cuprinde:◊ Gestiunea financiară: metode de analiză şi instrumente de lucru care

permit firmelor o încadrare eficientă în mediul lor financiar (numită şi „finanţele firmei”);

◊ Gestiunea portofoliilor: analiza diferitelor variante de investiţii în hârtii de valoare ale diferitelor companii şi administrarea investiţiilor de portofoliu;

◊ Instituţiile financiare: managementul băncilor, al companiilor de asigurare şi al altor instituţii care au rol important pe pieţele financiare;

◊ Serviciile financiare: asigură servicii diferitelor persoane cu scopul de a le ajuta să-şi îmbogăţească situaţia financiară. Aceste servicii includ: planul de finanţare, impozitele ce trebuie plătite, investiţii, proprietăţi, asigurări etc.;

◊ Finanţele publice: managemetul aspectelor financiare ale organizatiilor (instituţiilor) publice.

Analiza financiară, având la bază documentele contabile de sinteză, evidenţiază performanţa firmeir în termeni de rentabilitate şi risc, performanţă. Neexistând un criteriu unic de apreciere a performanţei financiare, în spaţii mai largi sau mai restrânse, cu accentele corespunzătoare, se aduc în atenţia celui interesat trei aspecte esenţiale ale acesteia: performanţa rezultatelor firmei evaluată prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanţare şi riscul economic; aprecierea structurii financiare actuale prin analiza statică şi dinamică; constatarea şi explicarea evoluţiei, în timp şi/sau în spaţiu sectorial, a performanţelor firmei, prin intermediul unui sistem de rate de eficienţă considerate cele mai semnificative pentru gestiunea financiară şi în final evaluarea sintetică a riscului de faliment.

Lucrarea este concepută pentru a sta la îndemâna studenţilor de la instituţiile de învăţământ superior economic, pentru adaptarea lor la procesele moderne de dimensionare a diverselor nevoi de fonduri şi de gestionare competitivă a elementelor patrimoniale pentru ca, în condiţii concurenţiale, să poată obţine rentabilităţi acceptabile.

Finanţele firmei reprezintă o disciplină de acţiune directă pentru ameliorarea vieţii economice a firmei şi a poziţiei acesteia pe piaţa monetară şi de capital.Pornind de la documentele de sinteză contabilă (auditate după standardele internaţionale), ne-am preocupat, în prima secţiune, de problematica analizei financiare, a diagnosticului financiar al rentabilităţii şi riscului firmei.Pe suportul concluziilor analizei financiare, am dezvoltat în continuare conţinutul şi practica

4

planificării financiare a firmei. Partea finală este rezervată aprofundării metodelor şi tehnicilor de gestiune a firmelor şi pasivelor pe termen scurt şi pe termen lung, întrun mediu concurenţial restrictiv şi aleatoriu.

Cum însă principalii emitenţi de valori mobiliare sunt firmele, întreaga problematică a finanţelor a fost analizată în contextul „emergenţei" pieţei de capital din economia românească. Bursa de valori, ca bursă a burselor, oferă cea mai pertinentă dimensiune a valorii de piaţă a titlurilor emise de firmă, lucru esenţial pentru evaluarea performanţelor acesteia. Valoarea de piaţă sintetizează interesul investitorilor de capital pentru cumpărarea şi deţinerea titlurilor emise de o firmă sau alta, interes motivat de competitivitatea economică şi financiară a respectivei societăţi. Deci poziţia la bursă a unei societăţi comerciale reflectă „standing-ul" financiar al acesteia şi poziţia ei faţă de concurenţă.

5

CUPRINS

I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI 10

1.1. Obiectul finanţelor firmei 13

1.2. Sarcinile finanţelor firmei 14

1.2.1. Maximizarea valorii firmei 17

1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare 21

1.2.3. Riscurile financiare si dimensionarea globală a riscului 22

Studiu de caz 23

II. ANALIZA FINANCIARĂ 25

Analiza echilibrului financiar al firmei 27

2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu 27

2.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei 30

2.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza 53

financiară patrimonială

2.3. Analiza pe baza bilanţului funcţional 62

2.3.1. Firma în concepţia funcţională 62

2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale 65

Studii de caz 76

III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI 84

3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere 84

Studiu de caz 89

3.2. Marjele de acumulare 91

Capacitatea de autofinanţare 99

3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net al firmei 103

Construcţia situaţiei fluxurilor de trezorerie 106

Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei 112

Concluzii 116

IV. PERFORMANŢELE FIRMEI 125

4.1. Viziune generală. 125

4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ.6

Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale 134

4.3. Modalităţi de training ale angajaţilor si utilizării eficiente a 143

comunicării interne

4.4. Analiza responsabilităţii în muncǎ 147

4.5. Politici de creştere a performanţei 149

V. SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A FIRMEI 151

5.1. Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme 151

5.1.1. Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică 151

5.1.2. Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare 153

5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor 153

5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor 154

5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor 155

5.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor 155

5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor 156

de finanţare

5.2. Autofinanţarea 157

5.2.1. Măsurarea autofinanţării 158

5.2.2. Determinantele autofinanţării 158

Studiu de caz 162

Capacitatea de autofinanţare 163

5.2.3. Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei 164

5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor 165

5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară 166

5.3. Aportul la capitalul propriu 167

5.3.1. Diferitele tipuri de creştere al capitalului 167

5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi natură 167

5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve 170

Studiu de caz 170

5.3.1.3. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor 171

5.3.2. Evaloarea capitalurilor proprii 172

7

5.3.2.1. Valoarea nominală a capitalului 172

5.3.2.2. Valoarea intrisecă 172

5.3.2.3. Valoarea de piaţă 173

5.4. Recurgerea la îndatorare 174

5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii 175

5.4.1.1 Emisiunea de titluri pe termen scurt 175

5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuni 175

5.4.2. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari 176

VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI 178

6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei 178

6.2. Managementul general şi managenetul financiar al afacerii firmei 183

6.3. Planificarea utilizată în finanţele firmei 184

6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei 192

Indicatori de performanţă

VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE. FINANŢAREA PE TERMEN LUNG 201

7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatării. 203

Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatare. 204

Datoriile de exploatare (sursele atrase). 204

Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare 207

Studiu de caz 208

7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelor 211

7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în fanţele firmei 212

Costul creditelor de trezorerie 213

7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung 215

Planul de finanţare a investiţiilor 216

7.5. Leasing 218

Evaluarea contractelor de leasing. 220

7.6. Gestiunea ratei de dobândă 222

Definirea riscului de rată de dobândă 222

8

Măsurarea riscului de rată de dobândă 224

Modalităţi de acoperire contra riscului de ratǎ de dobândă 224

Concluzii 225

Bibliografie 232

9

I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI

Firma modernă îşi desfăşoară activitatea întrun spaţiu financiar care îi oferă instrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar care o supune unor constrângeri deosebite. Se poate defini obiectul gestiunii financiare sau al finanţelor firmei prin raportarea la oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar.

Această abordare a finanţelor firmei permite sublinierea unei orientări care va reieşi din această lucrare, aceea de a pune în evidenţă influenţa pe care o exercită asupra propriei activităţi financiare, contextul intern şi extern propriu fiecărei firme.

Conţinutul şi condiţiile problemelor financiare la care trebuie să facă faţă firma, precum şi soluţiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident de caracteristicile mediului său financiar, precum şi de propriile sale caracteristici. Finanţele firmei vor trebui adaptate sau cel puţin nuanţate în funcţie de situaţiile în care se.aplică.

Astfel, problemele puse finanţelor firmei apar extrem de diferenţiate, după cum este vorba, de exemplu:

- de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o ţară în curs de dezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;

- de problemele de finanţare a unei firme multinaţionale, care are acces la pieţele internaţionale de capital;

- de problemele de investiţii ale unei firme industriale mijlocii aflată pe o piaţă bogată în lichidităţi şi în instituţii care o pot finanţa.

1) În primul caz, acela al microîntreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare, aspectele financiare ale activităţii firmei rămân embrionare. Ele se limitează la realizarea unor tranzacţii monetare pentru cumpărarea utilajelor, instalaţiilor, materiilor prime şi materialelor şi pentru vânzarea produselor. Domeniul finanţelor firmei se limitează în acest caz la gestiunea plăţilor şi a încasărilor monetare, cel mai adesea în sarcina unei persoane sau a unui grup familial. Această concepţie „minimală" asupra gestiunii financiare se întâlneşte în multe firme din ţările în curs de dezvoltare. Ea se înscrie în contextul unui sistem financiar puţin structurat şi puţin diferenţiat. Dar această concepţie poate fi remarcată şi în unele sectoare economice care au apărut şi adesea prosperă în anumite ţări dezvoltate din Europa şi America de Nord.

2) În cazul marilor firme cu activităţi larg internaţionalizate, domeniul finanţelor firmei se lărgeşte pentru a îngloba ansamblul problemelor financiare ale firmelor şi cuprinde:

- încasările şi plăţile efectuate în moneda naţională sau în valută;- căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci, în propria

ţară sau în străinătate.

10

De asemenea, se au în vedere toate proiectele de investiţii şi de plasare a disponibilităţilor băneşti în ţară şi în străinătate, se asigură urmărirea şi controlul riscurilor financiare legate de toate operaţiunile efectuate pe piaţa naţională sau pe pieţele străine. Această ultimă misiune a gestiunii financiare este legată de:

- riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar (în legătură cu operaţiunile efectuate în moneda străină);

- riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de împrumuturi, de plasamente sau participaţii financiare);

- riscurile administrative şi politice.Ne aflăm în prezenţa unei concepţii lărgite asupra finanţelor firmei care

acoperă toate aspectele finanţelor, fără limite tehnice sau geografice.3) În sfârşit, în cazul firmelor mijlocii aflate întro ţară cu sistem financiar

dezvoltat, mediul financiar oferă o gamă largă de instrumente financiare. Dar, în funcţie de mărimea ei, firma poate să nu fie interesată de anumite instrumente financiare, pieţe sau circuite financiare. Astfel, ea nu poate lua în considerare o finanţare directă pe pieţele de capital şi trebuie să se îndrepte în mod necesar către resursele propuse de bănci sau alte instituţii financiare. În plus, o firmă de acest tip este adesea puţin interesată de problemele complexe ale finanţelor internaţionale şi ale investiţiilor financiare, în schimb, ea se preocupă în general de probleme de finanţare legate de operaţiunile sale industriale şi comerciale, de achiziţionarea de echipamente sau alte active de folosinţă îndelungată.

Aşa cum reiese din cele trei exemple caracteristice menţionate, problematica finanţelor firmei şi conţinutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul intern şi cu cel extern. În aceste condiţii apare necesară identificarea şi evidenţierea aspectelor universale descoperite de teoria şi practica financiară, dar şi a aspectelor circumstanţiale şi locale proprii unui anumit tip de firmă şi unui anumit context naţional sau regional.

Elementele care ar putea constitui baza universală a teoriei şi practicii financiare sunt legate de caracteristicile comune tuturor economiilor care practică schimbul monetar şi sistemele de credit. Astfel o firmă de orice fel, trebuie să abordeze problemele de finanţe ale firmei de fiecare dată când efectuează sau are în vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani sau de titluri financiare. În consecinţă, orice firmă care face parte dintr-o economie în care există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, este confruntată cu oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară.

În schimb, anumite aspecte ale finanţelor prezintă un caracter specific. Pe de o parte, stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sau internaţional influenţează natura şi diversitatea instrumentelor, instituţiilor şi mecanismelor de care depind finanţele firmei. Pe de altă parte, puterea şi

11

orientările fiecărei firme determină şi ele posibilităţile sale de acţiune în plan financiar

În consecinţă, abordarea finanţelor firmei face necesară luarea în consideraţie a influenţelor pe care aceasta le suferă, datorită caracteristicilor proprii firmei şi caracteristicilor inerente sistemului financiar. Aceste influenţe privesc obiectivul general şi scopurile recunoscute ale finanţelor firmei precum şi responsabilităţile operaţionale care-i sunt atribuite.

Conţinutul finanţelor firmei poate fi abordat întrun mod mai riguros făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul finanţelor, aspecte ce vor fi avute în vedere în continuare.

(1) Obiectul finanţelor firmei Stăpânirea raporturilor cu componentele

mediului financiar al firmei

12

FINANŢELE FIRMEI

(2)Sarcinile finanţelor firmei Stăpânirea dificultăţilor financiare

fundamentale şi urmărireaobictivelor financiare majore

Responsabilităţile operaţionale ale finanţelor firmei Diviziunea internă a muncii de gestiune financiară şi diferentierea între specialităţile finanţelor firmei

1.1 Obiectul finanţelor firmei

La o primă analiză, spaţiul financiar în care îşi desfăşoară activitatea firmele constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea şi circulaţia banilor şi a altor active financiare. Cu toate acestea, banii şi celelalte active financiare nu constituie decât una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun în mişcare, întrun plan mai amplu, cinci ansambluri de componente, clar definite.

În primul rând, sistemul financiar înglobează un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau drepturi de creanţă deţinute de o persoană faţă de altă persoană.

Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, identitatea persoanei care le emite şi a celei care le deţine sau natura exactă a drepturilor care le sunt ataşate, acţiunile, obligaţiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani şi diverse alte titluri de creanţă sau de proprietate aparţin unei prime componente a sistemului financiar, şi anume titlurile financiare. Se pot caracteriza operaţiunile financiare ca fiind operaţiuni de creare, achiziţionare, deţinere sau cesionare a titlurilor financiare.

În al doilea rând, sistemul financiar implică o serie de agenţi având ca specializare exclusivă sau principală realizarea operaţiunilor financiare şi care pot fi deci caracterizaţi ca fiind instituţii financiare. Este cazul, băncilor, al caselor de economii, al societăţilor de asigurări, al intermediarilor specializaţi în efectuarea tranzacţiilor bursiere.

În al treilea rând, circulaţia titlurilor financiare presupune existenţa unor pieţe ale activelor financiare unde se încheie tranzacţiile care le pun în circulaţie. Unele din aceste pieţe au un rol de finanţare a ansamblului economiei (cum este cazul pieţelor bursiere). Altele au în principal un rol de refinanţare a instituţiilor financiare şi le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul pieţelor monetare şi ipotecare). În sfârşit, altele intervin în acoperirea riscurilor financiare (este cazul pieţelor pentru opţiuni şi al pieţelor pentru contracte financiare la termen).

În al patrulea rând, ansamblul tranzacţiilor financiare şi activitatea insti-tuţiilor şi pieţelor sunt reglate de reglementări juridice şi tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, care au ca scop organizarea şi reglarea comportamentelor financiare, au o diversitate şi o comple-xitate impresionante. Ele înglobează, atât dispoziţiile referitoare la controlul creditului şi la organizarea profesiunilor bancare, cât şi regulile profesionale ale asociaţiilor agenţilor de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei pieţe financiare.

13

În sfârşit, comportamentele financiare sunt determinate de asemenea, şi poate în special, de intervenţia anumitor variabile de reglare fixate pe pieţele specializate.

Ansamblul acestor variabile, care influenţează modul de acţiune al operatorilor financiari, include de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul între cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează schimburile între monedele naţionale, cotaţiile care fixează preţurile activelor financiare supuse tranzacţiilor.

Putem spune că obiectul finanţelorfirmei poate fi definit mai bine făcându-se referire la aceste cinci componente ale sistemului financiar. Ajungem astfel, la o reprezentare a celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, astfel:

Firma şi mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau firme, finanţele firmei trebuie să asigure cunoaşterea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) şi procedeelor de reglare (3), să coordoneze operaţiunile financiare şi să stăpânească relaţiile cu partenerii financiari şi cu pieţele (5) are au implicaţii în activitatea firmei.

1.2. Sarcinile finanţelor firmei

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Deşi unele pot avea obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorităţii firmelor este maximizarea bogăţiei proprietarilor.

14

Instrumente de plată, de finanţare si de acoperire (1)

Instituţii financiare specializate (4)

Pieţe ale activelor financiare (5)

Variabile de reglare (2)

Procedee juridice de reglare (3)

FIRMA

Mai există şi alte obiective importante, dar acestea sunt în general subordonate acestuia.

Autoritatea şi responsabilitatea la ultimul nivel (vârful piramidei) în firmă revin acţionarilor. Cum cei mai mulţi investitori cumpără acţiuni la purtător în special pentru a-şi mări averea şi cum managerii firmei lucrează pentru acţionari, obiectivul managementului ar trebui să fie maximizarea bogăţiei proprietarilor. Directorii executivi ai companiilor, în general, fac declaraţii care confirmă acest obiectiv ca fiind obiectivul principal.

Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al acţiunilor pe care le deţin cât şi de dividendele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă, printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor. Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăţiei acţionarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor firmei. Obiectivul maximizării bogăţiei acţionarilor prin creşterea valorii acţiunilor este tema centrală a fiecărui capitol al acestei lucrări.

Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi valoarea de piaţă pot fi diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controla diferenţa. De aceea, managementul poate cel mult încearcǎ să maximizeze valoarea acţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea investitorilor.

In condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă valoarea şi preţul acţiunilor sunt identice.

Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară desem-nează acestei discipline un rol fundamental: maximizarea valorii firmei sau maximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a ţine seama de forma juridică a firmei. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de cea a cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Dar, dincolo de aceste nuanţe, referirea la maximizarea valorii şi a avuţiei apare ca element integrator al finanţelor moderne.Totuşi, din cauza caracterului său general, această referire la bogăţie şi la valoare trebuie precizată în ceea ce priveşte trei din implicaţiile sale majore, pentru a ajunge la o formulare clară şi distinctă a sarcinilor gestiunii financiare.

Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. În acest sens:, "analiza financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor realizate de firmă în diversele sale proiecte şi activităţi. În plus, maximizarea valorii implică protejarea şi conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca scop să evite risipirea patrimoniului cauzată de un faliment şi trebuie deci, să vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al firmei. Dar riscul falimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar. Firma este supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este

15

deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura protecţia necesară contra acestor riscuri.

Ne putem întreba dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fie atingerea unor obiective cum ar fi: îmbunătăţirea vieţii angajaţilor, a clienţilor, a comunităţii, a societăţii în general. Cu alte cuvinte, nu ar trebui ca responsabilitatea socială să fie obiectivul pricipal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o firmă care ignoră un număr de activităţi sociale. Costul acestora trebuie suportat de către cineva. El ar putea fi suportat de clienţii firmei prin intermediul unor preţuri mai mari la produsele oferite de firmă.

Întrun mediu competiţional firmele ce ridică preţurile se pot confrunta cu o scădere a vânzărilor şi o micşorare a numărului angajaţilor firmei, o consecinţă socială inacceptabilă, consecinţă ce poate avea ca efect falimentul dacă vânzările sunt afectate în mod serios.

Ca o alternativă, firma ar putea să menţină preţurile neschimbate şi să opereze cu profituri mai scăzute, caz în care costurile programelor sociale ar fi suportate de acţionari. De obicei, orice investitor care este dispus să obţină un profit mai mic va investi întro asemenea firmă.

Deşi publicul este generos în susţinerea organizaţilor de caritate, cei mai mulţi oameni caută să investească în firme cu profituri mari şi riscuri scăzute. Într-adevăr goana după profit face să funcţioneze economia capitalistă atât de bine.

Înseamnă că o afacere nu poate fi în acelaşi timp şi profitabilă şi responsabilă social. Majoritatea afacerilor demonstrează responsabilitate socială întro mulţime de feluri şi pentru diverse motive.

În primul rând statul şi autorităţile locale stabilesc un nivel minim de comportament social acceptabil. Există legi, statute, ordonanţe care acoperă domenii ca siguranţa socială, curăţenia, protecţia mediului etc. Acestea asigură cadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de responsabilităţi sociale.

Al doilea aspect al responsabilităţii sociale constă în acţiuni voluntare de responsabilitate socială.Aceste activităţi îmbracă numeroase forme: ◊ Programe de protejare a sănătăţii angajaţilor, programe ce depăşesc limita impusă de lege sau de contractul de muncă; ◊ Donaţii făcute organizaţiilor de caritate; ◊ Sponsorizarea organizaţiilor non-profit locale sau naţionale; ◊ Sprijinirea artelor.

Firmele au de obicei două motive pentru a cheltui cu asemenea activităţi:1. Unul dintre motive, recunoscut de către toată lumea, este nevoia de a contribui la îmbunătăţirea comunităţii şi societăţii din care fac parte.2. Al doilea motiv ar fi acela de a îmbunătăţi imaginea firmei în ochii clienţilor săi.

16

Sumele cheltuite cu activităţi sociale sunt uneori substanţiale. Câteva din numeroasele acţiuni caritabile ce pot fi făcute de firme sunt: susţinerea programelor privind nevoile femeilor, combaterea sărăciei, susţinerea învăţă-mântului superior, a sănătăţii, a culturii, susţinerea organizaţiilor civile şi a grupurilor de asistenţă socială.

Un alt aspect al responsabilităţii sociale priveşte activitatea normală (de bază) a firmei. Firmele de succes produc şi vând bunuri care satisfac nevoile societăţii. Dacă produsul este de calitate proastă, iar preţul este prea mare sau produsul nu este cerut de public (piaţă), firma nu va supravieţui. În activitatea de producţie, firma angajează personal, asigură angajaţilor salarii şi alte beneficii şi în cele mai multe cazuri asigură un mediu plăcut pentru angajaţi. Deşi aceste contribuţii aduse societăţii sunt adesea ignorate, atunci când indiscreţiile şi abuzurile pasagere ale diferitelor firme fac titlurile ziarelor, acestea sunt importante şi ar trebui să fie apreciate de societate.

1.2.1. Maximizarea valorii firmei

Organizarea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii firmei. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de firmă până la un anumit moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.

Bogăţia acumulată de firmă la un moment dat nu constituie decât unul dintre elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi de rezultatele; aşteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte cuvinte, valoarea firmei este o valoare anticipată; ea ţine seama de valoarea actuală, pe care o corelăm cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activităţile firmei. Acesta este motivul pentru care valoarea firmei nu poate fi separată de calitatea proiectelor în care este angajat patrimoniul acesteia.

Din acest motiv putem înţelege de ce două firme, care au patrimonii aproximativ echivalente, pot fi evaluate diferit. Să luăm de exemplu două magazine care se situează în locuri învecinate şi dispun la înfiinţare de mărfuri şi amenajări comparabile ca valoare. Activitatea unuia dintre magazine duce la obţinerea, încă din primele luni, a unei cifre de afaceri şi a unor rezultate mai bune. În plus se apreciază că în viitor diferenţa dintre cele două magazine se va accentua, ţinând seama de mărfurile vândute şi de calitatea gestiunii realizată de responsabilii lor. Valoarea uneia dintre firme va fi, în consecinţă, mai mare decât valoarea celeilalte. Deşi cele două afaceri au în prezent acelaşi patrimoniu, cel care va prelua, eventual, una dintre cele două firme, va considera că rezultatele de perspectivă legate de activitatea preconizată a uneia şi a celeilalte justifică diferenţa în evaluare.

17

Deci, valoarea unei firme nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Chiar dacă valoarea patrimoniului în prezent are o oarecare importanţă, trebuie luate în considerare alte trei aspecte:

1) Valoarea firmei este actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate.

2) În acest sens, valoarea nu este o mărime „fixată" întro bogăţie statică, ci o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului. Percepţiile legate de calitatea proiectelor desfăşurate, de perspectivele lor viitoare în ceea ce priveşte rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii firmei. Aşa se explică sensibilitatea evaluării la informaţiile noi care orientează anticipările întrun sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acţiuni la bursă creşte în mod constant odată cu anunţarea unui fapt susceptibil să amelioreze perspectivele firmei care a emis-o (descoperirea unui nou procedeu, succesul comercial al unui produs, obţinerea unei pieţe importante pe termen mediu). Dar cursul poate fi şi în scădere, în urma anunţării unui eveniment care nu este în sensul celor anticipate (mişcări sociale, litigii, dificultăţi tehnice, catastrofe).

3) Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate, fie de caracteristicile proprii firmei, fie de evoluţiile mediului înconjurător. Perceperea unei agravări a riscului determină o depreciere a valorii firmei respective. Astfel, o criză socio-politică majoră (un război, o perioadă de instabilitate guvernamentală sau de tulburări sociale) atrage după sine anticipări mai pesimiste asupra perspectivelor economice globale şi deci o scădere a valorii ansamblului firmelor respective. La fel, perceperea unei agravări a riscurilor specifice la care se expune o firmă în mod deosebit (din cauza contractării unor datorii prea mari, a unor eşecuri în pian internaţional, a unor tulburări sociale majore etc.) determină o degradare a evaluărilor al căror obiect îl constituie, îndeosebi pe pieţele bursiere, dacă este o firmă cotată la bursă. Dimpotrivă, o ameliorare a perspectivelor legate de riscurile venind din partea mediului înconjurător sau specifice unor firme aduce după sine o creştere a valorii acestora.

18

(+V) (+V)

(-V) (-V)

Determinantele valorii firmei

Putem spune că maximizarea valorii firmei apare ca fiind dependentă de nivelul performanţelor asigurate de activităţile firmei şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscurilor financiare în general.

În general, la firmele mici managerii şi proprietarii sunt aceiaşi. La firmele de dimensiuni medii sau mari, managerii se vor comporta, în general, ca „agenţi" ai proprietarilor firmei (ai acţionarilor). Cu cât acţiunile firmei sunt deţinute de mai mulţi acţionari, cu atât contactul dintre manageri şi proprietari este mai slab. Cu cât proprietarii sunt mai îndepărtaţi de conducerea firmei, cu atât potenţialul conflict de interese cu managerii este mai mare.

Acest conflict poate fi concretizat în luarea unor decizii manageriale care să avantajeze managerii în detrimentul acţionarilor.

Asemenea decizii pot intra în conflict direct cu obiectivul de maximizare a bogăţiei proprietarilor.

Un alt conflict de interese poate apărea atunci când managerii firmei împrumută bani pentru a cumpăra toate acţiunile deţinute de firmă pe stoc, şi din manageri devin proprietari ai firmei. Expresia „compania este preluată privat" înseamnă că acţiunile nu se mai tranzacţionează în mod public. Obiectivul managerilor este obţinerea unui profit din tranzacţionarea acţiunilor firmei la preţul curent de piaţă, acţionând pentru a îmbunătăţi perspectivele de profitabilitate ale

19

Rezultatele preconizate ale activităţilor şi

proiectelor viitoare

Mărimea patrimoniului acumulat în prezent

VALOAREAFIRMEI

(V)

Riscuri induse de mediul înconjurător

Riscuri specifice firmei

firmei şi apoi revânzând acţiunile public la un preţ mai mare, pentru a obţine un profit pentru ei înşişi. Cum managerii vor să obţină un profit din diferenţa dintre preţul plătit pe acţiunile din stocul comun al firmei şi preţul obţinut din vânzarea acestor acţiuni, apare tentaţia ca managerii să încerce să cumpere stocul comun de acţiuni la cel mai mic preţ posibil. Drept rezultat, managerii pot fi tentaţi să ia decizii care să reducă preţul stocului de acţiuni înainte de iniţializarea procedurii de vânzare a acestor acţiuni.

Acţionarii pot lua câteva măsuri întrun efort de a reduce „problema agenţilor" (când managerii acţionează în favoarea lor şi mai puţin în interesul proprietarilor). Una dintre cele mai comune măsuri este „ameninţarea cu conce-dierea". Deşi este, dificil pentru acţionarii unei firme cu o dispersare mare a acţiunilor să adune suficiente voturi pentru înlocuirea managerilor, asemenea acţiuni au avut loc şi tind să se înmulţească ca număr în ultimii ani.

A doua posibilă strategie pe care proprietarii o pot folosi pentru a-i motiva pe manageri să maximizeze bogăţia acţionarilor este să recompenseze o parte din munca managerilor cu venituri obţinute din performanţele firmei. Acest lucru poate fi făcut cu ajutorul acţiunilor executive care oferă managerilor posibilitatea să achiziţioneze acţiunile firmei la un preţ fix.

Peste 90% din marile corporaţii din SUA oferă această posibilitate angajaţilor lor. Dacă firma merge bine şi preţul de piaţă creşte peste preţul fix, managerii pot cumpăra acţiunile cu un discount faţă de preţul curent.

Tentaţia pentru acţiunile executive a scăzut mult din cauza slabelor performanţe ale bursei de valori. Când bursa de valori are o evoluţie scăzută, chiar şi acţiunile firmelor cu mari performanţe economice sunt în situaţia de a nu înregistra o creştere a cursului. Ca urmare, managerii se pot găsi în situaţia de a nu fi recompensaţi corespunzător în asemenea perioade.

Recent acţiunile de performanţă au crescut în popularitate oferind noi posibilităţi managerilor. Acestora li se oferă un pachet de acţiuni care este garantat de performanţele firmei măsurate în funcţie de rata venitului, rata profitului, rata activelor sau alte modalităţi de măsurare a performanţelor. Managerii pot beneficia prin acest program de două avantaje. În primul rând, atingând obiectivele firmei obţin acţiunile firmei. În al doilea rând, ca urmare a creşterii performanţelor firmei, cota de piaţă a acţiunilor este foarte probabil să crească, sporind valoarea acţiunilor deţinute de manageri.

Un dezavantaj al acestei metode este că managerii pot fi motivaţi să ia măsuri pe termen.scurt pentru a creşte rentabilitatea firmei (pentru a obţine acţiunile de performanţǎ) în detrimentul atingerii unor obiective pe termen lung.

O a treia metodă este plata managerilor cu ajutorul unor bonusuri lichide în cazul atingerii unor obiective stabilite. Această compensaţie poate fi corelată cu valoarea de piaţă a acţiunilor, încercându-se să se apropie compensarea executivului de obiectivul de maximizare a bogatei proprietarilor. Multe firme aleg

20

variante de plată din cele arătate mai sus, în timp ce altele dezvoltă variante mai specializate care să le acopere nevoile.

1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Finanţele firmei trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor firmei la un nivel satisfăcător. Formulările teoretice ale finanţelor firmei enunţă chiar principiul maximizării rezultatelor. Dar majoritatea formulărilor vorbesc de căutarea unui nivel satisfăcător al rezultatelor pe termen mediu şi lung, ca sarcină a gestiunii financiare.

Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o con-strângere majoră suferită de firmă şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.

Firma foloseşte resurse care implică un anumit cost. Ea trebuie să-şi plătească diverşii parteneri care furnizează aceste resurse, dobândind aceşti bani din veniturile obţinute în activitatea sa. Gestiunea financiară trebuie deci să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veni-turile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţii suficient de eficiente pentru a permite plata de către firmă a dobânzilor şi rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obţinerea de către firmă a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru firmă, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.

Dar urmărirea atingerii unui anumit nivel al performanţelor trebuie să ţină seama şi de durata cât vor fi obţinute. Contrar unei idei mult răspândite, finanţele firmei nu preconizează căutarea cu orice preţ a obţinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, întrun mod favorabil, stabilitatea performanţelor şi, introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută să obţină un compromis satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Resurse financiare Angajare a resurselor

Resurse reale

Recuperarea resurselor Restituiri şi remunerări şi un eventual surplus

21

Furnizori de

resurse

Firmă Proiectesau

Activităţi

Maximizarea profiturilor firmei este adesea greşit înţeleasă ca obiectiv principal al managementului firmei.

În timp ce creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, ea nu este obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printrun venit superior. Cu cât este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.

Exemplu: Fie o firmă care anul următor aşteaptă un venit de 3$ pe acţiune. Managerii firmei pot sa obţină o creştere a venitului de 3,25$pe acţiune, dar cu condiţia asumării unor riscuri ce ar putea produce pierderi firmei şi acţionarilor. Acţionarii ar putea să nu fie dispuşi să accepte aceste riscuri. Dacǎ cei mai multi îşi vor vinde acţiunile, preţul acţiunilor va scădea (nu doar pentru că au crescut vânzările de acţiuni, ci pentru că mai puţini potenţiali investitori vor dori să cumpere acţiunile respective). De aceea, deşi firma realizează venituri mai mari per acţiune, riscul crescut al firmei a facut să scadă bogăţia proprietarilor ca urmare a declinului preţului acţiunilor.

1.2.3. Riscurile financiare şi dimensionarea globală a riscului financiar

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al organizǎrii activitǎţii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active şi deci de o firmă care foloseşte un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe luarea în consideraţie a instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a performanţelor financiare viitoare.

Totuşi, organizarea financiară completează această abordare generală a problematicii riscului, propunând şi abordări specifice. Astfel, ea studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite situaţii sau operaţiuni (riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a firmei, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate). De asemenea, organizarea activitǎţii financiare caută să controleze influenţele exercitate asupra firmei de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului (riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii), sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituţional (riscul administrativ şi riscul politic).

Dimensionarea globală a riscului financiarUn activ oarecare sau ansamblu de active permit, atunci când sunt

valorificate, speranţa unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate anticipată Rj. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipate R1, R2,., Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunţate în legătură cu viitorul firmei, cu activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate

22

va avea o probabilitate subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilităţi (P1, P1,..., Pn) la ansamblul de rate preconizate (R1, R1,..., Rn).

Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranţei matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu probabilităţile asociate lor n

ṜM= Σ PjRj

j=1

Se poate stabili de asemenea instabilitatea acestor rezultate aşteptate, avându-se în vedere amploarea distanţei faţă de medie (Rj –Ṝ) pentru diferitele rate preconizate. Dispersia σ2(R) şi abaterea medie pătratică σ2 (R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilităţii prevăzute şi deci mărimea riscului.

n

σ2 (R) = Σ Pj (Rj - Ṝ)2

j=1

σ2 (R) = Σ Pj (Rj- Ṝ)2

j=1

Riscul obţinerii randamentelor preconizate este mai mare sau mai mic, după cum sunt rezultatele acestor calcule.

Studiu de caz

Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor

O firmă vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales între proiectele A şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind producţia, vânzările şi rezultatele şi se atribuie fiecărui "proiect rate de rentabilitate aşteptate, în funcţie de diverse ipoteze referitoare la firmă şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla firma, fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea pentru fiecare ipoteză va fi P = 1:5 = 0,20). Pentru fiecare ipoteză H j probabilitatea Pj, se preconizează o rentabilitate Rj.

Elemente referitoare la proiectul A1.

23

n

√

Hj Pj Rj Pj Rj Rj- Ṝ Pj (Rj- Ṝ)2

H1 0,20 -10 -2 -16 51,2H2 0,20 -5 -1 -11 24,2H3 0,20 +5 +1 -1 0,2H4 0,20 + 15 +3 9 16,2H5 0,20 +25 +5 19 72,2

∑ 1 +6σ (R) = 164 σ (R) = 12,8

2. Elemente referitoare la proiectul B

Hj Pj Rj Pj Rj Rj- Ṝ Pj (Rj- Ṝ)2

H1 0,20 -15 -3 -22 96,8H2 0,20 -10 -2 -17 57,8H3 0,20 +10 +2 +3 1,8H4 0,20 +20 +4 +13 33,8H5 0,20 +30 +6 +23 105,8

∑ 1 +7σ 2(R) = 296σ (R) = 17,2

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 6%. Instabilitatea performanţelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin diferenţa dintre rata de rentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de rentabilitate cea mai scăzută (-10%), prin dispersie şi prin abaterea medie pătratică.

Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai ridicată (R = 7%). în schimb acest proiect prezintă un risc mai ridicat în obţinerea rezultatelor preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară instabilitatea performanţelor financiare sunt mai mari.

Firma investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie frecvent întâlnită în gestiunea financiară. Trebuie să se aleagă între un proiect mai rentabil, dar care prezintă un mai mare risc în obţinerea rezultatelor financiare preconizate (proiectul B) şi un proiect mai puţin rentabil, dar şi mai puţin riscant (proiectul A). Acest arbitraj, între rentabilitatea preconizată a unei investiţii şi riscul realizării ei, constituie un aspect fundamental al controlului riscului financiar.

II. ANALIZA FINANCIARĂ

24

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a „stării de sănătate financiară" a firmei, la încheierea exerciţiului contabil.

În sens larg, analiza financiară este un instrument managerial care ajută conducerea firmei să înţeleagă trecutul şi prezentul în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de menţinere şi de dezvoltare a firmei, întrun mediu concurenţial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale unor parteneri economici şi financiar-bancari interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu firma respectivă.

Analiza financiară urmăreşte să pună în evidenţă punctele tari şi slabe ale gestiunii financiare şi să ofere elemente de explicitare a cauzelor dificultăţilor existente, dar şi să evalueze capacitatea firmei de a-şi asigura finanţarea dezvoltării şi de a satisface exigenţele acţionarilor săi cât şi a celorlalte colectivităţi interesate în buna sa funcţionare (creditori, consumatori, salariaţi etc).

Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau extern), obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate spre evidenţierea rentabilităţii şi a riscului.

Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizorii etc.) susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment, sau de insolvabilitate, recurg adesea la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalele simptome ale disfuncţionalităţilor, dat fiind că dezechilibrele fragilizează stabilitatea firmei. Conducătorii firmei, precum şi anumiţi parteneri externi interesaţi de rezultatele viitoare ale acesteia (deţinătorii de acţiuni sau potenţialii investitori), orientează analiza către studiul performanţelor, evoluţia lor şi perspectivele viitoare ale acestora.Metodele şi tehnicile utilizate de analistul financiar sunt diferite, în funcţie de obiectivele analizei. în acest sens, merită subliniată convergenţa care operează între indicaţiile furnizate de diferitele metode şi tehnici de analiză financiară. De pildă, noţiunile care permit evaluarea surplusului monetar de exploatare (excedentul brut de exploatare, de exemplu) sau surplusului monetar global (capacitatea de autofinanţare sau „cash flow global") furnizează o indicaţie referitoare la performanţele economice ale firmei şi una referitoare la capacitatea sa de reconstituire a resurselor proprii care pot ameliora autonomia şi echilibrul său financiar. Însă, evoluţia lor are incidenţă şi asupra echilibrului financiar dinamic prezentat de tablourile fluxurilor financiare, care permit integrarea analizei performanţelor asupra condiţiilor de finanţare şi de apreciere a echilibrelor financiare pe termen lung şi scurt.

25

STRUCTURĂ FINANCIARĂ ANALIZA RENTABILITĂŢII1.Analiza Mijloacelor2. Analiza coerentei

Nevoi-Resurse

3. Analiza resurselor:pasivul bilanţier (exigibilitate)

MIJLOACE REZULTATE

EX

TE

RN

E

NE

VO

I

Acţiune directă asupra formării rezultatului

-Mărfuri-Materii prime Consumuri exterioare-Servicii exterioare

-Forţa de muncă

Activ-Utilaje Imobilizat

Acţiune indirectă asupra formării rezultatului

Stocuri Activ circulant N FCredite – Clienţi R Datorii de ECredite – Furnizori exploatare

Cifră de afaceri (fără TVA)

- Consumuri externe= Valoare adăugată

- Cheltuieli cu personalul= Excedent brut de exploatare

- Amortizări, provizioane calculate

= Rezultatul exploatării

+ Rezultatul financiar

=Rezultatul curent

+ Rezultatul excepţional

- Impozit pe profit

= Rezultat net

RE

NT

AB

ILIT

AT

E

RE

NT

AB

ILIT

AT

E

FIN

AN

CIA

RĂ

E

CO

NO

MIC

Ă

INT

ER

NE

EX

TE

RN

E

RE

SU

RS

E

Capitaluri proprii

Împrumuturi

Dividende

Demersul analizei financiare

26

NEVOI

Mij

loac

e ne

fina

ncia

reM

ijlo

ace

fi

nanc

iar

e

Activ imobilizat sau

Activ > de un an

RESURSE

Activ circulant sau

Activ sub un an

Capitaluri proprii

Datorii financiaresau

Capitaluri permanente

Datorii de exploatare

sauDatorii sub

un an

Obiectivele analizei Metode şi tehnici utilizate

"Studiul echilibrului financiar şi al riscului de faliment (insolvabilitate)

• Analiza statică în funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională

• Analiza dinamică prin tablourile fluxurilor financiare • Ratele structurii financiare, ratele privind rotaţia

capitalurilor

Studiul performanţelor financiare

• Analiza contului de profit şi pierdere -soldurile intermediare de gestiune -capacitatea de autofinanţare

• Ratele de rentabilitate • Evoluţia efectului volumului de activitate asupra

rezultatelor

Schematizarea analizei financiare în funcţie de obiectivele acesteia

Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa la bilanţ. Bilanţul reflectă starea patrimonială a firmei la un moment dat (începutul sau sfârşitul exerciţiului financiar), iar contul de profit şi pierdere sintetizează rezultatul fluxurilor economice şi financiare de intrare, prelucrare şi ieşire, pe perioada considerată. Rentabilitatea firmei şi noua stare patrimonială a acesteia se va reflecta în rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere), informaţie comună ambelor documente contabile de sinteză.

Analiza echilibrului financiar al firmei

Întro manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armo-nizarea resurselor cu nevoile. Dar, resursele şi utilizările reflectate în bilanţ fiind variate "pretează la diferite concepţii privind echilibrul. Astfel, noţiunea de echilibru financiar va fi prezentată în funcţie de două concepţii de elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.

Dezvoltarea concepţiei patrimoniale privind echilibrul financiar necesită prezentarea unor aspecte referitoare la bilanţ şi conceptul juridic al patrimoniului.

2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu

Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echili-brului financiar funcţional sau patrimonial al firmei la un moment dat (de regulă la sfârşitul perioadei de gestiune), permiţând deci o analiză financiară statică.

Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv an-samblul drepturilor şi angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.

27

Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţă şi conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţă).

Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunuri-lor (usus) în scopul consumului, producţiei, sau fructificării acestuia pentru obţi-nerea unor venituri (usus-fructus).

În general, o firmă deţine anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime, de produse finite, cât şi nemateriale reprezentate de brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale.

Drepturile de creanţă, adică drepturi asupra terţilor, constau în angajamente contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii a căror termene de plată, convenite în avans, au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii firmei în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub formă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori corespunzătoare drepturilor de proprietate şi de creanţă se vor regăsi în activul bilanţului.

Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligaţiilor pe care firma trebuie să le onoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului.

În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a unor obligaţii impuse firmei. Astfel, împrumuturile contractate, sau obligaţiile de plată faţă de furnizori, sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv, în timp ce obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanţului.

De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de efectele lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii. Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general, pentru firmă obligaţia de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenţa convenită în contract. Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii, apar în legătură cu remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia firmei sub formă de aport iniţial la constituirea capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie pentru acceptarea menţinerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin asupra firmei, cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate de aceasta faţă de proprietarii săi sunt, în general, nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure recuperarea fondurilor investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări.

28

În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, există riscul "de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obţinute de firmă vor fi slabe. În compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore şi anume: dividende superioare, dacă firma are o evoluţie financiară favorabilă şi degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar), creşterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în firmă (chiar dacă nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de participare la deciziile majore din viaţa firmei (în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).

Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patri-moniale, prezentarea financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile. Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică), sau ca o inventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ, corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic), sau unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspect financiar).

Această dublă reprezentare a posturilor de activ şi pasiv din bilanţul firmei s prezintǎ astfel:

Prezentarea bilanţului

Elementele patrimoniului

Contabilă Activ Pasiv

juridicăDrepturi

- de proprietate- de creanţă

Angajamente faţă de - proprietari (capitaluri proprii) - terţi (datorii)

financiarăUtilizarea fondurilor încredinţate firmei

Plasamente

Sursele fondurilor încredinţate firmei

Resurse

Dubla reprezentare a patrimoniului

Bilanţul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimo-niale a firmei. Indiferent de momentul la care se încheie bilanţul, menţinerea egalităţii între sumele totale înscrise în activul şi pasivul său constituie o regulă ce trebuie strict respectată la întocmirea bilanţului, ea reprezentând de fapt principiul financiar fundamental care susţine constituirea patrimoniului unei firme.Egalitatea bilanţieră este necesară, nu pentru raţiuni tehnice sau convenţionale ci, pentru că transpune o identitate fundamentală între activ şi pasiv care sunt de fapt două reprezentări diferite ale aceleiaşi mărimi economice. Deoarece pasivul reflectă

29

sursele fondurilor constituite de întreprindere, iar activul grupează utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, înseamnă ca nici o resursă nu poate rămâne fără alocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanţare fără surse de fonduri. În aceste condiţii egalitatea între suma activului şi cea a pasivului, reprezintă de fapt egalitatea necesară între valoarea nevoilor de finanţare şi cea a resurselor de care dispune firma.

2.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză patrimonială, are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al firmei. Acesta constă în incapacitatea firmei de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.

Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv (însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen) şi cel de lichiditate al elementelor de activ (posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea firmei de a face faţă pasivului exigibil cu activul său disponibil.

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a firmei, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere.

În optica acestui tip de analiză, firma apare ca o entitate juridico-economică ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii exerciţiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferenţă între activul total (exclusiv elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.

Numeroşi analişti financiari, pornind de la abordarea juridică a bilanţului, utilizează conceptul de situaţie netă (SN), estimând contabil valoarea drepturilor ce le posedă proprietarii asupra firmei.

SN = ACTIV - DATORII TOTALE

Spre deosebire de capitalurile proprii, noţiunea de situaţie netă este mai restrictivă, excluzând din categoria acestora subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate (Situaţia netă = Capitaluri proprii - Subvenţii pentru investiţii - Provizioane reglementate), elemente susceptibile de a fi grevate de datorii sau de a angaja creanţe fiscale. De aceea, indicatorul situaţia netă este mai

30

relevant, exprimând valoarea activului, realizabil la un moment dat. Acest indicator interesează nu numai acţionarii şi proprietarii firmei,care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă, dar, în egală măsură, şi creditorii pentru care activul realizabil constituie gajul creanţelor lor. Astfel, situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare, dacă cesiunea elementelor de activ (excluzând non-valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a acestora, şi dacă nu apar datorii necontabilizate.

Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă. Această creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări (de exemplu reporturi din exerciţiile precedente). Creşterea situaţiei nete marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, şi anume maximizarea valorii firmei, respectiv a valorii capitalurilor proprii.

Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară. Aceasta este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al firmei (figura 1.4.b). În această situaţie, datoriile totale contractate de firmă au depăşit valoarea activului real.Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar. Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de lichiditate-exigibilitate.

SN=50 SN= -10

(-10) risc de insolvabilitate

a. b.SN=ACTIV-DATORII TOTALE

Evidenţierea situaţiei nete

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără

31

ACTIV 120

CAPITALURI PROPRII 50

DATORII 70

ACTIV 120

DATORII 130

30CPR20

pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite.Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări temporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune fără îndoială, nişte riscuri de clasament arbitrar legate de:

- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor; permanente, deşi în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în conse- cinţă mai lichide;- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor etc.Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate

(însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit net repartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai îndepărtată (mai mare de un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare. Analiza datorilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea riscului pe care-l implică îndatorarea firmei.

Această grupare în funcţie de exigibilitate conţine, de asemenea, riscuri de clasament arbitrar al posturilor de pasiv, în una din cele două mari grupe, riscuri legate de încadrarea necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoria resurselor temporare, în situaţia în care acestea sunt acordate relativ continuu firmei. Cuprinderea lor în categoria resurselor permanente ar fi mult mai realistă, având în vedere exigibilitatea mai mare de un an generată de caracterul cvasipermanent al creditelor bancare curente.

Pregătirea datelor din bilanţul contabil întro formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configuraţie a bilanţului financiar

Pe orizontală, schema bilanţului, redată mai jos, are două părţi: - partea de sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun şi - partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidenţiază dimpotrivă conjuctura, ciclul de activitate.

32

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării:

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Bilanţul financiar

Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, firma dispune de un fond de rulment. Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat" pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite firmei, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea firmei permiţând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea plăţilor către clienţi, accelerarea plăţilor către furnizori etc), conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare fată de creanţierii săi.

33

• Activ imobilizat net (mai mare de un an)Nevoi

Permanente

NevoiTemporare

ResurseTemporare

CapitaluriPermanente

• Capital Social• Rezerve• Profit net nerepartizat• Provizioane pentru chelt. mai mari de un an• Datorii cu scadenţe mai mari de un an

• Activ circulant net (mai mic de un an)- stocuri- creanţe – clienţi- titluri de plasament- disponibilităţi

• Datorii cu scadenţe mai mici de un an- furnizori- salariaţi- stat- bănci, etc.

Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte, şi fondul de rulment propriu, pe de altă parte.

Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar (bilanţul lichiditate-exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin două modalităţi:

a) FRF = CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE (excl. amortiz. şi proviz.) (în valoare netă)

FRF = Capitaluri permanente- Imobilizări neteSau

b)

FRF= CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE(plus amortiz. şi proviz.) (în valoare brută)

În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoi de finanţare din partea de jos a bilanţului.

2)FRF=ACTIV CIRCULANT NET - DATORII MAI MICI DE UN AN Şl(cu

lichiditate mai mică de un an.)PASIVE DE TREZORERIE

În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.

Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment.

În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:

a) Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente

finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete . Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

34

FRF = 65-40 = 25 ( FRF = fond de rulment financiar = activ circulant net – datorii < 1 an )FR propriu = 50-35 = 15 ( FR propriu = Fond de rulment propriu=Capitaluri proprii – activ imobilizat net )FR împrumutat = 25-15 = 10 ( FR imprumutat = FRF – FR propriu )

Valori pozitive ale FRF şi FR propriu

b) Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF<0

Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele tempo-rare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de firma respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul firmelor cu activitate industrială, fiind o situaţie permisă firmelor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri (fiind în volum mare şi reînnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor

35

NEVOI RESURSEACTIV

IMOBILIZAT CAPITALURINET 35 PROPRII

50

ACTIV CIRCULANT

DATORII MAI MARIDE UN AN 10

NET DATORII MAI65 MICI DE UN AN

40

permanente. Situaţia firmelor industriale poate deveni critică, atât sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanţat parţial imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcţiune, sau înainte de degajarea surplusului monetar din vânzări (corespunzător amortizării imobilizărilor respective), cât şi sub aspectul costului ridicat de procurare al creditelor pe termen scurt renegociate în mod constant, uneori în condiţii de dobândă, rambursare şi garantare mai puţin avantajoase, în raport cu cele pe termen lung.

NEVOI RESURSEACTIV IMOBILIZAT NET 60

CAPITALURI PROPRII 30

DATORII MAI MARI DE UN AN 10DATORII MAI MICI DE UN AN 60ACTIV

CIRCULANT NET 40

FRF = 40-60 = -20 ( FRF =Fond de rulment financiar = Activ circulant net – datorii < 1 an)FR propriu = 30-60 = -30 ( Fond de rulment propriu= capitaluri proprii – activ imobilizat net )FR împrumutat = -20-(-30) = 10 ( FR impr.= FRF – FR propriu )

Valori negative ale FRF şi FR propriu

c) Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF=0Această situaţie mai puţin probabilă implică o armonizare totală a

structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi durată).Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate, de asemenea, trei situaţii:

NEVOI RESURSE

36

ACTIV IMOBILIZAT NET 50

CAPITALURI PERMANENTE 50

ACTIV CIRCULANT NET 50

DATORII MAI MICI DE UN AN 50

FRF = 50 - 50 = 0 FRF=fond de rulment financiar = activ circulant net – datorii<1 an )

Armonizarea totală a resurselorcu nevoile

a) Activ circulant net > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF>0

Activele circulante transformabile în lichidităţi întrun termen scurt (sub un an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt (exigibile întrun interval de timp sub un an), dar, în egală, măsură şi degajarea lichidităţilor excedentare. Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă firmei, sub aspectul solvabilităţii sale (figura 1.6).b) Activ circulant net < Datorii pe termen scurt=> Capitaluri permanente < Activ imobilizat net=>FRF<0.

Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii firmei presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante şi a datoriilor pe termen scurt, în acest sens fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită în funcţie de lichiditatea şi respectiv exigibilitatea acestora.

Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment financiar negativ. Acesta este cazul firmelor cu activitate comercială. în această situaţie, cea mai mare parte a clienţilor efectuând plăţile la

37

zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen (datoriile faţă de furnizori fiind asimilate resurselor permanente).c) Activ circulant net = Datorii pe termen scurt=> Capitaluri permanente = Activ imobilizat net=>FRF = 0

În această ipoteză, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict" datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două aspecte diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.

Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă interes pentru faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţii viitoare a firmei. Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile previzibile pe termen scurt (activele circulante) şi angajamentele imediat exigibile (datoriile pe termen scurt), indicatorul fond de rulment financiar capătă semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale, sau marjă de securitate faţă de riscurile activităţii economice.

Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor bilanţiere din etajul superior al bilanţului financiar este importantă, deoarece pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra constituirii fondului de rulment financiar.

Probleme pentru test grilǎ:• În bilanţul financiar (patrimonial), gruparea posturilor se face:

a) activele în ordinea crescătoare a lichidităţii şi pasivele în ordinea crescătoare a exigibilităţii;

b) activele corporale în ordinea descrescătoare a lichidităţii;c) obligaţiile financiare în ordinea descrescătoare a exigibilităţii;d) activele circulante în ordinea descrescătoare a lichidităţii;e) resursele de trezorerie prezintă gradul cel mai mic de exigibiltate.

• Activul net contabil (ANC):a) ANC = Total pasiv - Capitaluri proprii;b) ANC = Situaţia netă + datorii pe termen mediu şi lung (financiare);c) ANC = Active imobilizate + Active circulante - Total datorii pe termen

scurt, mediu şi lung;d) ANC = Fondul de rulment - trezoreria netă;e) ANC arată gradul de îndatorare a firmei.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scadenţă mai

38

mare de un an), analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:

FR propriu = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZĂRI NETE

Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FR împrumutat = FRF - FR propriu

Revenind la exemplele cifrice, se remarcă următoarele corelaţii dintre fondul de rulment financiar şi autonomia financiară a firmei:

- figura evidenţiază existenţa unei situaţii de echilibru financiar (FRF = 25%) în condiţii de autonomie financiară (FR propriu = 15%); - în figura cealaltǎ, valorile negative ale FRF şi FR propriu reflectă o situaţie de dezechilibru financiar (FRF=-20%) şi o perspectivă riscantă (lipsă autonomie financiară, risc de insolvabilitate mare deoarece FR propriu = -30%).

Exemplul prezentat în figura de mai jos demonstrează că existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv (FRF = 15%) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FR propriu = -5%). Se observă că fondul de rulment financiar este un fond constituit integral pe seama imprumuturilor pe termen lung (FR împrumutat = 20%), iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează firma de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.

NEVOI RESURSEACTIV IMOBILIZAT NET 45

CAPITALURI PROPRII 40

DATORII MAI MARI DE UN AN 20

ACTIV CIRCULANT NET 55

39

DATORII MAI MICI DE UN AN 40

FRF = =55-40 = 15 ( Fond de rulment financiar = activ circulant net- datorii < 1 an)FR propriu = 40-45 = -5 ( capitaluri proprii – activ imobilizat net )FR împrumutat 15-(-5) = 20 ( FRF – FR propriu )

Echilibrul şi autonomia financiară a firmei

Aceste exemple au scos în evidenţă rolul fondului de rulment propriu (valoarea pozitivă) în asigurarea unui anumit grad de autonomie, sau de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea firmei.

Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment, conferită de poziţia strategică a acestuia, de a realiza legătura între cele două părţi ale bilanţului financiar, conduce la aprecierea analiştilor financiari că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. În cele din urmă, fondul de rulment este rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt.

Probleme pentru test grilǎ:• Echilibrul financiar patrimonial se fundamenteazǎ pe urmǎtoarele

reguli:a) regula echilibrului financiar minim; regula îndatorǎrii maxime şi regula

finanţǎrii maxime;b) fondul de rulment trebuie sǎ fie negativ iar datoriile pe termen mediu şi

lung trebuie sǎ fie mai mici sau egale cu capitalurile proprii;c) costul resurselor patrimoniale trebuie sǎ fie acoperite din capitalul social

al firmei;d) ponderea profitului net în cifra de afaceri trebuie sǎ reprezinte cel puţin

50% iar raportul cost/venit sǎ fie de cel puţin 80%.e) Fondul de Rulment trebuie sǎ fie inferior necesarului de Fond de Rulment.

• Drepturile patrimoniale ale unei firme cuprind:a) drepturile de proprietate şi cele de creanţă;b) elementele de activ ce se pot transforma rapid în lichiditǎţi;c) capitalul social si provizioanele calculate; d) activele imobilizate şi rezervele constituite din profitul net al firmei;e) amortizǎrile şi provizioanele calculate din pasivul bilanţier al firmei.

40

• Angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de efectele lor, în:

a) angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii;

b) angajamente faţǎ de creditorii firmei şi clienţilor pentru sumele datorate;c) ponderea sumelor de încasat de la diverşi clienţi ai firmei şi totalul

patrimoniului;d) obligaţiile asumate faţǎ de acţionari determinate prin suma dividendelor

per acţiune obţinute din repartizarea profitului net.e) angajamente faţǎ de bugetul statului.

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR).

NEVOIA DE FOND DE RULMENT=NEVOI TEMPORARE-RESURSE TEMPORARE (exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite bancare term. scurt

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la firmele cu activitate comercială, datorită creditelor-furnizor mult mai mari decât creditele-clienţi. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară, care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă, evidenţiază o situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie.

41

Nevoia de fond de rulment, determinată potrivit metodologiei prezentate, are un caracter static. De aceea, se recomandă completarea analizei patrimoniale cu un studiu dinamic care evidenţiază nevoile „normative" ale ciclului de exploatare determinate în funcţie de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice şi financiare, intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de producţie. Corelaţia volumului de activitate cu mărimea nevoii de fond de rulment conferă acesteia din urmă un caracter dinamic.

Probleme pentru test grilǎ:• Necesarul de fond de rulment (NFR):

a) este dependent de sistemul de amortizare şi de provizioane;b) NFR = Stocuri + Creanţe client – Datorii furnizori;c) explică variaţia rezultatului exploatării;d) NFR = Fondul de rulment + Trezoreria netă;e) este un indicator de gestiune care arată performanţa activităţii.

• Dacă Necesarul de Fond de Rulment este negativ şi Fondul de Rulment este pozitiv:

a) capitalurile permanente acoperă parţial imobilizările;b) furnizorii si avansurile de la clienţi finanţează parţial ciclul de producţie

şi o parte din imobilizări;c) Trezoreria Netă este pozitivă, indiferent de valoarea Necesarului de Fond

de Rulment;d) creanţele finanţează integral activele imobilizate;e) finanţarea realizată de Necesarul de Fond de Rulment este o finanţare

determinatǎ de exigibilitatea elementelor din pasivul bilanţier.

• Când Necesarul de Fond de Rulment este pozitiv şi Trezoreria Netă este negativă:

a) furnizorii şi avansurile de la clienţi acoperă integral necesităţile de finanţare pe termen scurt;

b) Fondul de Rulment echilibrează Necesarul de Fond de Rulment;c) întreprinderea prezintă finanţatorului o bonitate corespunzătoare si are

acces necondiţionat la credite;d) deoarece firma apelează la credit de trezorerie, va trebui urmărit ca

Fondul de Rulment să echilibreze Necesarul de Fond de Rulment, pentru ca echilibrul lichiditate - exigibilitate să fie considerat corespunzător de către finanţator;

e) resursele stabile sunt suficiente pentru a produce echilibrul general lichiditate - exigibilitate.

42

În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).

TREZORERIA NETĂ = FOND DE RULMENT - NEVOIA DE FONDDE RULMENT

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al firmei. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRF > NFR), atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Această situaţie favorabilă se „concretizeză întro îmbogăţire a trezoreriei, întrucât firma dispune din abundenţă de lichidităţi care îi permit, atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi, în acest caz, chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei firmei pe piaţă.

Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa firmei de resursele financiare externe. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite pe obiect, etc). Situaţia de dependenţă, sau de tensiune asupra trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt limitează autonomia financiară pe termen scurt. Chiar dacă trezoreria netă negativă evidenţiază o anumită dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate. Pot exista firme, cu o astfel de situaţie, care să supravieţuiască şi să prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerea resurselor de trezorerie încredinţate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.

Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent, sau fără deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment (FRF = NFR) şi atunci firma poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.

În acest moment al analizei se remarcă dependenţa trezoreriei faţă de variaţia nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanţelor şi plăţile datoriilor scadente. În aceste condiţii, o firmă poate fi rentabilă fără a avea în mod automat şi o trezorerie netă pozitivă, aceasta depinzând nu numai de

43

variaţiile necesităţilor de finanţare (stocuri), dar şi de variaţiile termenelor de scadenţă a încasărilor şi plăţilor.

Problemǎ pentru test grilǎ:Trezoreria Netă, ca indicator de echilibru financiar, se calculează ca:

a) TN = Active de trezorerie - Credite pe termen mediu şi lung;b) TN = SN + NFR;c) TN = FR - NFR;d) TN = Capitalul permanent - NFR;e) TN = Activul net contabil - Datoriile pe termen lung.

Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow.

Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:

CF = TN1 - TN0

în care : TN1 (TN0) = trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil.Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash-flow-ul perioadei,

este pozitiv, acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a inves-tiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie inversă.

Analiza lichiditate-exigibilitate joacă un rol important în diagnosticul financiar, prin faptul că pune în evidenţă, atât regulile vizând menţinerea echilibrului structurilor financiare ale unei firme, cât şi riscul de insolvabilitate cu care se pot confrunta acţionarii şi creditorii.

Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe trei reguli principale:- regula echilibrului financiar minim;- regula îndatorării maxime;- regula finanţării maxime.

a) Regula echilibrului financiar minim, enunţată şi mai înainte, presupune că resursele utilizate pentru finanţarea activelor să rămână la dispoziţia firmei pe durata unei perioade care trebuie să corespundă aceleia de imobilizare. Având în vedere decalajele care se pot produce în categoria elementelor mai mici de un an, din bilanţ, firma trebuie să prevadă o marjă de securitate, sub forma fondului de rulment - lichiditate pozitiv:

Fond de rulment, lichiditate > 0

44

b) Regula îndatorării maxime priveşte îndatorarea pe termen lung şi mediu. Pentru analiza patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul de acoperire a unui decalaj momentan, datorat unui fenomen sezonier sau conjunctural. În fapt, îndatorarea la termen variază între două limite :

Prima limită: suma datoriilor la termen nu trebuie să depăşească suma capitalurilor proprii.

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Capitaluri proprii

Această limită poate fi exprimată şi cu ajutorul raportului 50/50, adică datoriile pe termen lung şi mediu nu trebuie să depăşească 50% din capitalurile permanente.

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ 50 sau Capitaluri permanente 100

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ 1 Capitaluri proprii

A doua limită: suma datoriilor pe termen lung şi mediu nu trebuie să depăşească autofinanţarea medie aferentă unei perioade de trei ani.

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Autofinanţare medie anuală x 3

c) Regula finanţării maxime este, în fapt, o aplicaţie practică a primelor două reguli. Pentru fiecare operaţie de investiţie, angajată de firmă recurgerea la îndatorare pe termen nu trebuie să depăşească un anumit procent din valoarea investiţiei prevăzute. Acest procent poate fi cuprins între 50 şi 75% din valoarea investiţiei fără TVA. Procentul de 75% din valoarea investiţiei fără TVA, corespunde unui procent de 88,5% din suma incluzând TVA.

Analiza patrimonială prezintă anumite limite privind sfera de cuprindere a problemelor evidenţiate, cât şi beneficiarii rezultatelor analizei. Astfel, analiza lichiditate-exigibilitate evidenţiază, în principal, riscul de insolvabilitate, cu interes deosebit pentru creditori şi bănci, în detrimentul riscului de exploatare, una dintre preocupările majore ale conducerii firmei. Această limită izvorăşte din însăşi concepţia patrimonială potrivit căreia, firma este definită ca o entitate juridică ce posedă un patrimoniu, înainte de a fi o unitate de producţie (concepţia funcţională).

Măsura riscului de insolvabilitate este evidenţiată de modul în care se realizează echilibrul financiar. Apreciat ca indicator de risc limitat (la solvabi-litate), existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv, rămâne totuşi condiţia imperativă a unei situaţii financiare considerată aprioric sănătoasă de împrumutătorii instituţionali.

45

În optica patrimonială, fondul de rulment financiar ocupă poziţia centrală, în analiza bilanţului jucând rolul fundamental în relaţia firmǎ-bancă. Obiectivul analizei fiind minimizarea riscului de insolvabilitate, analiza este, în principal, axată pe respectarea echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. Acest echilibru bazat pe alocarea unor resurse anumitor categorii de întrebuinţări este o idee care se pierde progresiv, în măsura în care finanţarea nevoilor tinde să devină globală şi negociată periodic între diverşi parteneri, pe durate mai lungi sau mai scurte, în funcţie de variaţia ratei dobânzii. Imaginea financiară propusă prin analiza funcţională, nu disociază termenul lung de cel scurt al resurselor şi nevoilor, luând în considerare costul acestor resurse şi randamentul utilizărilor în cadrul unei politici financiare ce realizează arbitrajele necesare între rentablitate şi risc.

Analiza patrimonială acordă puţină importanţă aspectelor privind rentabili-tatea mijloacelor economice şi perspectivele de creştere a firmei, aceasta deoarece în concepţia patrimonială trecutul pare să fie garantul viitorului. Dacă am aprecia firma după situaţia reflectată în ultimele bilanţuri (de exemplu, trei exerciţii succesive) în scopul prevederii evoluţiei viitoare, aceasta ar putea să depindă de anumiţi factori care nu au fost luaţi în calculul indicatorilor de echilibru. De pildă, fondul de rulment ar trebui apreciat în funcţie de specificul firmei, de natura activităţii şi de nevoile financiare ale ciclului de exploatare, care la rândul lor sunt întro strânsă interdependenţă cu termenele de stocaj, natura şi durata fazelor de aprovizionare, fabricaţie, comercializare, dar şi cu duratele creditului furnizori şi clienţi. Întrucât modelul de analiză nu permite evidenţierea influenţelor diferiţilor factori asupra fondului de rulment, echilibrul financiar lichiditate-exigibilitate nu poate fi decât aparent. Această deficienţă, constatată la nivelul calităţii informaţiei furnizate de indicâtorul central al analizei lichiditate-exigibilitate, a condus la un nou model de analiză (analiza funcţională) centrat pe o noţiune dinamică ce poate fi dimensionată în raport cu volumul de activitate al firmei (nevoia de fond de rulment pentru exploatare).

O exprimare dinamică a echilibrului financiar al firmei ar fi mult mai relevantă, dacă s-ar utiliza sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile . Eliminând influenţa volumului specific de activitate asupra echilibrului financiar, indicatorii având caracter dinamic sunt recomandaţi în calcule de previziune financiară, în condiţii de relativă stabilitate economică a firmei.

Exemplele 1 şi 2 evidenţiază modul de calcul al indicatorilor de echilibru financiar lichiditate-exigibilitate.

Studiul de caz Determinaţi indicatorii de echilibru financiar patrimonial la începutul şi sfârşitul exerciţiului N şi interpretaţi variaţia (creşterea sau reducerea indicatorilor la sfârşitul perioadei faţă de începutul acesteia) rezultatelor obţinute. Datele se preiau din bilanţul (după repartizare) prezentat în tabelul de mai jos.

46

BILANŢ LA 31.12.N

Mil. Lei

ACTIV N-1 N PASIV N-1 NActiv imobilizat net 2400 2200 Capital social 2500 2500Stocuri 1300 1800 Rezerve 400 500 Clienţi 670 1200 Rezultat net nerep. 600 620 Disponibilităţi 130 300 Datorii financiare 400 930

mai mari de un anDatorii furnizori 550 850Credite bancare 50 100curente

TOTAL 4500 5500 TOTAL 4500 5500

Rezolvare:1)Situaţia netă la începutul exerciţiului N-1 este egală cu capitalurile

proprii:SN (N-1) = 4500 - (400+550+50) = 3500 mil lei

Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului N este egală cu capitalurile proprii iniţiale (3500) majorate cu creşterea rezervelor şi a profitului net nerepartizat (120=100 + 20):

SN (N) = 5500 - (930+850+100) = 3620 mil lei

Creşterea situaţiei nete, de la un exerciţiu la altul, indică o îmbogăţire patri-monială a firmei, o creştere a valorii acesteia pe seama realizării şi reinvestirii unei părţi din profitul net (creşterea capitalurilor proprii). ∆SN = 3620 - 3500 = 120 mil lei.

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): total pasiv bilanţier 4.500; datorii financiare mai mari de un an 400; datorii furnizori 550; credite bancare curente 50; capital social 2.500. Valoarea indicatorului situaţie netă (SN) este :

a) SN= 3.500;b) SN= 2.900;c) SN= 2.000;d) SN= 3.050;e) SN= 3.450

47

SN= Total pasiv bilanṭier – datorii financiare mai mari de un an – datorii furnizori – credite bancare curente.SN= 4.500 – 400 – 550 – 50 = 3.500

2) Fondul de rulment financiar la începutul şi sfârşitul exerciţiului este:FRF (N-1) = (2500+400+600+400) - 2400 = 1500 mil lei FRF(N) = (2500+500+620+930) - 2200 = 2350 mil lei ∆FRF = 2350 - 1500 = 850 mil leiCreşterea fondului de rulment financiar reflectă alocarea tuturor acumu-

lărilor nete ale exerciţiului (N-1), în creşterea activelor circulante. Aceste alocări de 850 mil. lei sunt generate de amortizarea imobilizărilor (200=2400-2200) şi creşterea resurselor permanente (100 rezerve + 20 profit + 530 datorii financiare mai mari de un an).

Evidenţiem creşterea activelor circulante prin relaţia de calcul a FRF bazată pe elementele din partea de jos a bilanţului:

FRF (N-1) = (1300+670+130) - (550+50) = 1500 mil.lei FRF(N) = (1800+1200+300) - (850+100) = 2350 mil.leiActivele circulante au crescut cu 1200 (adică 3300-2100) pe seama

amortizării unei părţi din valoarea imobilizărilor corporale (200=2400-2000) a creşterii capitalurilor permanente (650=2500+500+620+930-2500-400-600-400) şi a datoriilor mai mici de un an (350=850+100-550-50).Capitaluri permanente = Capital social+Rezerve+Rezultat nerepartizat+Provizioane +datorii cu scadenţe mai mari de 1 an;Datorii < 1 an = datorii furnizori+datorii bănci + salariaţi+stat,etc.

3)Nevoia de fond de rulment la începutul şi sfârşitul exerciţiului :NFR(N-1) = (1300+670) - 550 = 1420 mil.lei NFR = (Stocuri +Clienţi ) –

Datorii furnizori NFR(N) = (1800+1200) - 850 = 2150 mil.lei ∆NFR = 2150 - 1420 = 730 mil. leiCreşterea stocurilor şi a clienţilor (1030) este finanţată parţial de creşterea

datoriilor către furnizori (300), iar diferenţa (730) este acoperită din creşterea fondului de rulment financiar (850) care permite, în plus, şi degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (120).

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): nevoi temporare 3.600; active de trezorerie 1.500; resurse temporare 1.500; pasive de trezorerie 800; dividende datorate 400. Valoarea Nevoii de Fond de Rulment (NFR) este (u.m.):

48

a) NFR= 1.500;b) NFR= 400;c) NFR= 1.400;d) NFR= 1.200;e) NFR= 1800.

NFR= (nevoi temporare – active de trezorerie) – (resurse temporare – pasive de trezorerie).NFR=(3.600 -1.500) – (1.500 – 800)= 2.100 – 700 = 1.400

4) Creşterea trezoreriei nete :

TN(N-1) = 1500 -1420 = 80 mil.lei disponibilităţi băneşti ( FRF-NFR)TN(N) = 2350 - 2150 = 200 mil.lei disponibilităţi băneşti CF = 200 - 80 = 120 mil. lei lichidităţi

Această creştere a trezoreriei nete semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, o confirmare a majorării valorii patrimoniale a firmei (creşterea SN = 120).SN= situaţia netă

Exemplul 2.Pe baza bilanţului prezentat în tabelul de mai jos, calculaţi indicatorii de

echilibru financiar lichiditate - exigibilitate.

Bilanţ la 31.12 N

mii leiACTIV PASIV

Activ imobilizat netStocuriClienţiCreanţe diverseValori mobiliare de plasamentDisponibilităţi

918,117,2

696,6335,9

1.254,6350,5

Capital propriuProviz. pentru risc. şi cheltuieliÎmprumuturi pe termen lungDatorii furnizoriAlte datorii pe termen scurtDividende datorateCredite bancare curente

930,372,6

513,297,2

1.586,781,3

291,6

TOTAL 3.572,9 TOTAL 3.572,9

49

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): activ imobilizat net 1.700; capital propriu 900; împrumuturi pe termen lung 650; provizioane pentru risc ṣi cheltuieli 400. Capitalurile permanente (CPm) sunt:

a) CPm= 1.950;b) CPm= 1.250;c) CPm= 1.550;d) CPm= 1300;e) CPm= 3.650.

CPm= capital propriu + împrumuturi pe termen lung + provizioane pentru risc ṣi cheltuieliCPm= 900 + 650 + 400 = 1.950

Rezolvare: 1) Determinarea FR financiar (FRF):

a) FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente

Capitaluri permanente 1516.1 Nevoi permanente 918.1Capital propriu 930.3 Activ imobilizat net 918.1Proviz. pentru risc şi ch. 72.6Împrumuturi pe termen lung 513.2FRF = 1516.1 - 918.1 = 598 mii lei FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate - Activ imobilizat net

FR propriu = (930.3+72.6) - 918.1 = 84.8 mii lei

b) FRF = Nevoi temporare - Resurse temporare

Nevoi temporareStocuriClienţiCreanţe diverseValori mobiliare de plasamDisponibilităţi

2.654,817,2

696,6335,9

1.254,6350,5

Resurse temporareDatorii furnizoriAlte datorii pe termen scurtDividende datorateCredite bancare curente

2.056,897,2

1.586,781,3

291,6

FRF = 2.654,8 – 2.056,8 = 598 mil. Lei

50

Probleme pentru test grilǎ: Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă

următoarele date (u.m.): stocuri 253.000;imobilizǎri necorporale 100.000; creanţe diverse 21.200; clienţi 393.000; valori mobiliare de plasament 173.100. Valoarea nevoilor temporare (NT) va fi:

a) NT= 840.300;b) NT= 940.300;c) NT= 740.300;d) NT= 587.300;e) NT= 493.000.

NT= stocuri + creanţe diverse + clienţi + valori mobiliare de plasamentNT= 253.000 + 21.200 + 393.000 + 173.100= 840.300

• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): stocuri 1.800; datorii furnizori 850; credite bancare curente 100; clienţi 1.200; disponibilitǎţi 300. Valoarea fondului de Rulment Financiar (FRF) va fi:

a) FRF= 3.200;b) FRF= 1.700;c) FRF= 2.250;d) FRF= 2.050;e) FRF= 2.350.

FRF= Nevoi temporare – Resurse temporareFRF= stocuri + clienṭi + disponibilitǎṭi – datorii furnizori – credite bancare curenteFRF= 1.800 + 1.200 + 300 – 850 – 100 = 2.350

• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): datorii furnizori 156.000; dividende datorate 10.400; alte datorii pe termen scurt 117.600; titluri de plasament; 10.000; credite bancare curente 50.000; valoarea resurselor temporare (RT) va fi:

a) RT= 284.000;b) RT= 323.000;c) RT= 324.000;d) RT= 344.000;e) RT= 334.000.

51

RT= datorii furnizori + dividende datorate + alte datorii pe termen scurt + credite bancare curenteRT= 156.000 + 10.400 + 117.600 + 50.000= 334.000

• Fondul de Rulment propriu (FRp) se calculează:a) FRp = Capitalurile permanente - Active imobilizate;b) FRp = Capitalul social + Rezerve + Provizioane + datorii pe termen

mediu şi lung - Imobilizări;c) FRp = Active circulante - Datorii pe termen scurt;d) FRp = NFR + TN;e) FRp = Capitalurile proprii – imobilizǎri nete.

2) Determinarea NFR:

NFR=(Nevoi temporare-Active de trezorerie)-(Resurse temporare-Pasive de trezorerie)

NFR = 2654,8 - (1254,6 + 350,5) - (2056,8 – 291,6) = 1049 – 1765,2 = -715.5 mii lei3)Determinarea TN:

TN = FRF-NFRTN = 598 - (-715,5) = 1313,5 mil lei

Probleme pentru test grilǎ: O firmǎ dispune de următoarele informaţii (u.m.):activ imobilizat net 2.200;

capital social 2.500; rezerve 500; rezultat net nerepartizat 620; datorii financiare mai mari de un an 930; Necesarul de Fond de Rulment (NFR) 2.150. Trezoreria netă (TN) va avea următoarea valoare:

a) TN = 200;b) TN = 50;c) TN = 150;d) TN = 160.e) TN = 170

TN= FRpropriu-NFR; FRpropriu= Capital social + rezerve + rezultat net nerepartizat + datorii financiare mai mari de un an – Activ imobilizat net= 2.500 + 500 + 620 + 930 – 2.200= 4.550 – 2.200=2.350TN= 2.350 - 2.150 = 200

Creşterea trezoreriei nete (TN), pe perioada exerciţiului contabil analizat reprezintǎ:

a) cash-flow-ul perioadei (CF);

52

b) Fondul de Rulment;c) Nevoia de Fond de Rulment;d) dependenţa firmei de resursele financiare externe;e) diferenṭa dintre Fondul de Rulment ṣi Fondul de rulment propriu.

Surplusul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete pe care le finanţează (degajat sub forma FRF pozitiv de 598 mil lei) constituie o garanţie a lichidităţii firmei, o marjă de securitate pentru evenimentele neprevăzute. Această garanţie este cu atât mai mare cu cât firma dispune de un FR propriu pozitiv.

Echilibrul financiar pe termen scurt se realizează cu o degajare de resurse temporare (NFR = - 715,5 mil lei) care sporesc resursele totale ale firmei astfel încât exerciţiul se încheie cu o trezorerie netă pozitivă (1 313,5 mil lei), expresie a realizării echilibrului întregii activităţi.

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): activ imobilizat net 35; activ circulant 65; capital propriu 50; provizioane pentru risc ṣi cheltuieli 40; împrumuturi pe termen lung 10. Valoarea Fondului de Rulment propriu va fi:

a) FRp= 50;b) FRp= 65;c) FRp= 25;d) FRp= 55;e) FRp= 30.

FRp= Capitaluri proprii şi asimilate – Activ imobilizat netFRp= 50 + 40 +10 – 35= 65

2.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza financiară patrimonială

Structura bilanţului contabil se aproprie foarte mult de o prezentare funcţio-nală a datelor, în detrimentul unei prezentări patrimoniale. De aceea, pentru adaptarea datelor contabile la criteriile care permit o analiză patrimonială, este necesară o tratare prealabilă a datelor contabile. În acest sens, sunt utile detalierile care se fac în anexa la bilanţ privind termenul de lichiditate a activului (sub un an, peste un an), în special a creanţelor din active imobilizate şi din active circulante şi termenul de exigibilitate a pasivului (sub un an, 1-5 ani, peste 5 ani), îndeosebi a datoriilor firmei. În urma regrupării posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de lichiditate şi exigibilitate, se ajunge la construcţia bilanţului financiar.

Construcţia bilanţului lichiditate-exigibilitate, plecând de la elementele conţinute în bilanţul contabil, necesită, în principiu, următoarele operaţii:.

- regruparea posturilor de activ şi de pasiv în funcţie de lichiditatea,

53

respectiv exigibilitatea lor, mai mare sau mai mică de un an; - prelucrarea posturilor de activ considerate non-valori, sau active fictive, întro structură financiară prudentă, cheltuielile de constituire incluse în postul „Imobilizării necorporale", ca şi „Primele privind rambursarea obligaţiunilor", sunt considerate fără valoare (nule), pentru partea rămasă neamortizată, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii.

- prelucrarea posturilor din structura „Capitalurilor proprii", în special „Subvenţiile pentru investiţii" şi „Provizioanele reglementate", precum şi a „Provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli" care includ datorii mai mici sau mai mari de un an, îndeosebi datorii fiscale (în măsura în care provizioanele sunt deductibile fiscal). În acest,caz, valoarea posturilor respective, reţinută în structura capitalurilor permanente este o valoare netă (fără impozit), iar diferenţa, sub forma impozitului datorat, va majora, în, principal, datoriile cu scadenţă mai mică de un an (dacă există alte informaţii cu privire la exigibilitatea datoriilor respective, acestea se vor înscrie în grupa corespunzătoare în funcţie de termenul de scadenţă). Din grupa Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli" se include în capitalurile proprii doar valoarea reprezentând provizioanele fără obiect real, aceasta putând fi asimilată unei rezerve. Cealaltă parte reprezentând provizioane pentru riscuri reale, va fi asimilată datoriilor cu scadenţă mai mare sau mai mică de un an (după cum provizioanele fac obiectul unor utilizări întrun interval mai mare sau mai mic de un an).

Pentru a respecta cât mai fidel criteriile de lichiditate şi exigibilitate sunt necesare anumite corecţii privind cele patru mari grupe ale bilanţului financiar: activ imobilizat şi activ circulant, în activ şi capitaluri permanente şi datorii cu scadenţe mai mici de un an, în pasiv.

Probleme pentru test grilǎ:

Obiectivul analizei bilanţului contabil este:a) obţinerea de profit înainte de impozitare şi repartizarea din profitul net a

provizionului general;b) minimizarea riscului de insolvabilitate, respectiv asigurarea echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate;

c) acoperirea resurselor temporare cu nevoi permanente;d) obţinerea unui Fond de Rulment pozitiv;e) creşterea Nevoii de Fond de Rulment.

Prima limitǎ a regulii îndatorǎrii maxime este:a) nevoile permanente sǎ fie superioare capitalurilor permanente; b) Fondul de Rulment sǎ fie inferior Nevoii de Fond de Rulment;c) suma datoriilor la termen nu trebuie sǎ depǎşeascǎ suma capitalurilor

proprii;

54

d) creditele de trezorerie sa fie inferioare creditelor pe termen mediu şi lung;e) lichiditatea sǎ fie superioarǎ solvabilitǎţii.

Valoarea negativǎ a Fondului de Rulment (FRF) reflectǎ:a) starea de echilibru financiar; b) utilizarea unei pǎrţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi

permanente;c) posibilitatea de contractare a unui împrumut pe termen scurt în condiţii

avantajoase de dobȃnzi şi comisioane;d) acoperirea nevoilor permanente din resurse permanente;e) creşterea capitalurilor permanente superioarǎ creşterii nevoilor permanente.

Pe orizontalǎ, partea de sus a bilanţului este formatǎ din:a) nevoi şi, respectiv resurse temporare; b) active imobilizate nete şi datorii cu scadenţe mai mici de un an;c) nevoi şi, respectiv capitaluri permanente;d) active circulante nete formate din stocuri şi creanţe-clienţi;e) datorii cu scadenţe mai mici de un an.

Pe orizontalǎ, partea de jos a bilanţului este formatǎ din:a) activ imobilizat net;b) nevoi şi, respectiv resurse temporare;c) active circulante nete;d) capitaluri proprii;e) datorii cu scadenţe mai mari de un an.

Corecţii referitoare la activul bilanţului: a) Activ imobilizat net: 1) Diminuări ale activului imobilizat cu: - activele imobilizate fictive (cheltuieli de constituire); - imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea fiind transferate în grupa „Activ circulant net".

2) Majorări ale activului imobilizat cu: - partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an. De pildă, dacă există creanţe - clienţi cu scadenţe mai mari de un an, acestea vor fi eliminate de la rubrica respectivă şi transferate în grupa „Activ imobilizat".- partea cheltuielilor înregistrate în avans (aparţinând grupei „Conturi de regularizare şi asimilate - Activ" din bilanţul contabil) având termenul de lichiditate mai mare de un an.

55

b) Activ circulant net:1) Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete având termenul de lichiditate mai mare de un an.2) Majorări ale activului circulant cu: - imobilizările financiare cu termen de lichiditate sub un an.- o parte din cheltuielile constatate în avans, din grupa „Conturi de regularizare şi asimilate - Activ", având termenul de lichiditate mai mic de un an.

Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:a) Capitaluri permanente:

1)Diminuări ale capitalurilor permanente cu:- valoarea activelor fictive (cheltuieli de constituire, prime privind rambursarea obligaţiunilor).- partea din profitul net care urmează a fi repartizată (dacă se utilizează un bilanţ înainte de repartizarea profitului).

2)Majorări ale capitalurilor permanente cu:- veniturile înregistrate în avans (aparţinând grupei „Conturi de regularizare şi asimilate - Pasiv" din bilanţul contabil) având termenul de exigibilitate mai mare de un an.- soldul diferenţelor de conversie stabilit ca diferenţă între soldul contului „Diferenţe de conversie - pasiv" şi al contului „Diferenţe de conversie - activ". Dacă acest sold este negativ, atunci el va diminua, cu valoarea corespunzătoare, capitalurile permanente.

b) Datoriile cu scadenţă sub un an includ:

- datoriile de orice natură (financiară, nefinanciară) cu exigibilitate mai mică de un an. Aceasta impune delimitarea creditelor bancare curente (datorii financiare cu scadenţă sub un an) din totalul datoriilor financiare.- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reale mai mici de un an.- partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende.- venituri constatate în avans (din grupa „Conturi de regularizare şi asimilate - Pasiv" din bilanţul contabil), având germenul de exigibilitate mai mic de un an.

În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanţ după repartizarea profitului, dar dacă aceasta nu este cunoscută, la momentul analizei trebuie făcută o ipoteză de repartizare în funcţie de informaţiile disponibile referitoare la politica de dividend a firmei (politica de repartizare a profitului net).

Acest clasament al posturilor de activ şi de pasiv din bilanţul contabil în vederea întocmirii bilanţului financiar nu se constituie ca o modalitate unică de prezentare, în viitor, a structurii bilanţului şi nici nu pune în discuţie, sub nici o formă, valoarea informativă a datelor conţinute în bilanţul contabil. În funcţie de

56

necesităţile de informare asupra situaţiei economico-financiare a firmei, responsabilii în metodologia contabilităţii pot adopta soluţia pe care o consideră cea mai adecvată obiectivelor evidenţei contabile.

Studii de cazRealizaţi conversia bilanţ contabil - bilanţ financiar şi calculaţi indicatorii de

echilibru financiar lichiditate-exigibilitate, utilizând informaţiile din tabelul de mai jos.

Bilanţul la 31.12.N

mii leiACTIV PASIV

Imobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare (1)StocuriClienţi (2)Alte creanţe pe termen scurtValori mobiliare de plasament

100.000150.00033.000

253.000402.60021.200

173.100

Capital socialRezultatul exerciţiului (3)Provizioane pentru riscuri şi cheltuieliDatorii financiare (4)Datorii furnizoriAlte datorii pe termen scurt

582.10075.50046.800

154.900156.000117.600

TOTAL 1.132.900 TOTAL 1.132.900

1)din care mai mici de un an 13000 mii lei2)din care mai mari de un an 22600 mii lei3)din care 49100 mil lei pentru fondurile proprii, 10400 mii lei pentru dividende şi restul se va reporta în exerciţiul următor.4)din care credite bancare curente 50000 mii lei

Rezolvare:Corecţii referitoare la activul bilanţului:- imobilizările financiare de 33.000 mii lei se vor diminua cu valoarea imobilizărilor mai mici de un an (13.000 mii lei) şi se vor majora cu valoarea clienţilor care au o lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) rezultând imobilizări financiare de 42.600 mii lei (33.000 – 13.000 + 22.600);- valoarea clienţilor de 402.600 mii lei se va diminua cu valoarea clienţilor cu termen de lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) şi se va majora cu valoarea imobilizărilor financiare mai mici de un an (13.000 mii lei) rezultând un sold al clienţilor sub un an în sumă de 39.300 mii lei (40.260 – 22.600 +13.000).

57

Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:- capitalurile proprii se vor majora cu 49.100 mii lei reprezentând profit net repartizat pentru constituirea fondurilor proprii, ajungând astfel la 631.200 mii lei (582.100 + 49.100);- rezultatul reportat va fi 16.000 mii lei (75.500 - (49.100 + 10.400));- datoriile financiare pe termen lung reprezintă 104.900 mii lei, deoarece din suma totală a datoriilor financiare de 154.900 mii lei, creditele bancare curente reprezintă 50.000 mii lei (154.900 – 50.000);- dividendele datorate sunt de 10.400 mii lei (distribuite din profitul net al exerciţiului).

Bilaţ financiarmii lei

1) Determinarea FRF:

a) FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanenteFRF = 798.900-292.600 = 506.300 mii lei( pozitiv= foarte bine )

b) FRF = Nevoi temporare - Resurse temporareFRF = 840.300-334.000 = 506.300 mii lei ( pozitiv= foarte bine )

FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate - Imobilizări neteFR propriu = (631.200+16.000+46.800)-292.600 = 694.000-292.600 = 401.400 mii lei

FR împrumutat = FRF - FR propriu

58

ACTIV PASIVNevoi permanenteImobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare Nevoi temporareStocuriClienţi Alte creanţe pe termen scurtValori mobiliare de plasament-active de trezorerie

292.600100.000150.00042.600

840.300253.000393.00021.200

173.100

Capitaluri permanenteCapitaluri propriiRezultatul raportat Proviz pentru riscuri şi cheltuieliDatorii financiare pe term. lungResurse temporareDatorii furnizoriDividende datorateAlte datorii pe termen scurtCredite de trezorerie

798.900631.20016.00046.800

104.900334.000156.00010.400

117.60050.000

TOTAL 1.132.900 TOTAL 1.132.900

FR imprumutat = 506.300-401.400 = 104.900 mii lei

2) Determinarea NFR:NFR = (Nevoi temp.-Active de trezorerie) -(Resurse Temp. - Pasive de trezorerie)NFR = (840.300-173.100)-(334.000-50.000) = 667.200-284.000 = 383.200 mii lei ( din activ ) ( din pasiv )3) Determinarea TN ( Trezorerie Netă ) :

TN = FRF - NFRTN = 506.300-383.200 = 123.100 mii lei

FRF pozitiv (506300 mii lei) reflectă excedentul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete pe care le finanţează, excedent ce va fi utilizat pentru finanţarea activelor circulante din partea de jos a bilanţului. Se constată că firma dispune nu numai de un FRF pozitiv, ci chiar de un FR propriu pozitiv, ceea ce înseamnă că imobilizările sunt finanţate integral de capitalurile proprii, care permit în plus şi degajarea unei părţi (401.400 mii lei) pentru constituirea FRF. FR propriu are o contribuţie substanţială (79.3%) la constituirea FRF, în timp ce datoriile financiare deţin un procent mai mic (20.7%). Această situaţie favorabilă pune în evidenţă autonomia financiară a firmei.

Partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt se regăseşte sub forma NFR pozitivă (383.200 mii lei). Această NFR pozitivă evidenţiază decalajul nefavorabil dintre lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o parte (667.200 mii lei) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt (284.000 mii lei) pe de altă parte.

Întrucât FRF este mai mare decât NFR, echilibrul financiar este realizat cu degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (123.100 mii lei).

1. Determinaţi indicatorii de echilibru financiar, lichiditate - exigibilitate pe baza bilanţului din tabelul de mai jos şi interpretaţi rezultatele obţinute.

Bilanţ la 31.12.N

59

mii lei

2.

Pe baza situaţiei reprezentând bilanţurile a trei exerciţii succesive, stabiliţi evoluţia indicatorilor de echilibru financiar lichiditate - exigibilitate şi interpretaţi rezultatele obţinute.

Bilanţ la 31.12.N

mii leiACTIV N – 2 N – 1 N PASIV N – 2 N – 1 N

1

2

Imob. necorp. bruteImob. corp. bruteImobilizări financiareActiv imobilizat brut (1)Total amortismente

15031.630

530

32.310

25.444

14332.8001.364

34.307

27.237

65035.6002.423

38.673

28.181

Capital SocialRezerveRezultatul exerciţiului (2)Provizioane reglementate

1.13415.387

633

3.880

1.13416.020

540

4.803

1.13416.560-1.301

1.410

TOTAL CAPIT. PROPRII I

21.034 22.497 17.803

I TOTAL ACTIV. IMOB. NET(1-2)din tabelul de mai sus

6866 7070 10492 PROV.PT. RISC şi CH.II

159 523 179

3Total stocuri Alte active circ. din

2203418907

24748 19699

25271 15981

împrumuturi bancare (3)

5099 35

5660 190

9175 754

60

ACTIV PASIVActiv imobilizatStocuriClienţiCreanţe diverse pe termen scurtValori mobiliare de plasamentDisponibilităţi

2.161,2497,7711,2443,9197,9656,5

Capital socialProviz pentru riscuri şi cheltuieliÎmprumuturi pe termen lungDatorii furnizoriAlte datorii pe termen scurtDividende datorateCredite bancare curente

1.352,362,5

641,0893,8747,1108,1863,6

TOTAL 4.668,4 TOTAL 4.668.4

4 care Creanţe-cl şi ct. asimilate. Creanţe diverse Titluri de plasament

Disponibilităţi

14544

1189 2182 992

15330

1290 2205 874

11058

2275 1510

1138

Credite obligatare Credite furnizori Alte datorii de exploatare Datorii asupra imobilizăr. (4) Datorii diverse

12884

7371

0 1361

13546

7206

02207

12897

6187

1121 3773

II TOTAL ACTIVE CIRC. (3+4)

40941

44447

41252

TOTAL DATORII III

26750

28807

33907

5 Ch. înreg. în avans (5)

188 320 217 Ven. înregistrateîn avans (6)

52 8 72

III

CT. DE REG. şi ASIM. (5)

188 320 217 CT. DE REG.şi ASIM. IV

52 8 72

TOTAL I+II+III 47995

51837

51961

TOTAL(I+II+III+1V)

47995

51837

51961

3.Pe baza bilanţului la 31.12.N determinaţi indicatorii de echilibru financiar lichiditate - exigibilitate şi reprezentaţi schematic modul de realizare a echilibrului financiar.

BILANŢ la 31.12.Nmii lei

ACTIV PASIV

Activ imobilizat Clienţi (1) Creanţe diverse (pe termen scurt) Titluri de plasament (t.s.)

3257.0 2187.8 514.9 984.0 1478.1

Capital social Proviz pentru risc şi cheltuieli Împrumuturi bancare (2)Datorii furnizori

1550.5 71.7 4323.3 3028.3 73.4

61

Explicaţii N-2 N-1 N

1) din care chelt. de constituire 142 142 1422) rezultatul exerciţiului se va încorporaintegral în rezerve astfel: 633 540 --3) din care credite bancare curente 327 1200 29164) din care mai mari de un an -- 11215) cu scadenţă sub un an 188 320 2176) cu scadenţă peste un an 52 8 72

Disponibilităţi 625.4 Alte datorii pe termen scurt

TOTAL 9047.2 TOTAL 9047.2

- din care 64.9 mil lei cu lichiditate mai mare de un an;- din care 2623,6 mil lei credite bancare curente.

2.3.Analiza pe baza bilanţului funcţional

Răspunzând altor criterii de judecată asupra situaţiei firmei, prezentarea funcţională a bilanţului evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-se mai bine cerinţelor managerilor din firmă.

Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a firmei, iar, pe de altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară.

2.3.1. Firma în concepţia funcţională

Concepţia funcţională defineşte firma ca o entitate economică şi financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia de producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor situate în aval); funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi cesiunea elementelor de activ imobilizat) precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiare necesare dezvoltării firmei).

În centrul analizei funcţionale se situează ciclul de producţie sau de exploatare cu cele patru faze: achiziţionarea şi stocajul materiei prime; fabricarea; stocajul produselor finite şi comercializarea; încasările din vânzări.

Structura ciclului de producţie-exploatare se prezintă astfel:În faza de aprovizionare se constituie un stoc fizic de materii prime.

Fluxurile reale de materii prime pot angaja, în contrapartidă, fluxuri monetare imediate (cazul plăţilor în numerar) sau decalaje (cazul cumpărărilor pe credit). Decalajul dă naştere unui stoc financiar (datorii către furnizorii de exploatare), calificat drept o „rezervă de credit", iar durata sa de disponibilitate constituie o sursă de finanţare, atâta timp cât plata datoriilor nu este efectuată.

În faza de fabricaţie, stocurile reale de materii prime alimentează stocurile de producţie în curs de fabricaţie, care se transformă în produse finite. Dar, producţia antrenează şi alte fluxuri reale de muncă, furnituri, energie etc. evaluate în unităţi monetare ce se adaugă costului materiilor prime. Aceste „costuri adăugate" generează fluxuri monetare de contrapartidă imediate sau decalaje. Dacă durata creditului furnizor depăşeşte durata stocajului materiilor prime, faza de fabricaţie poate fi parţial finanţată prin credit furnizor.

62

Trebuie menţionat că fluxul de amortizare care, de asemenea, face parte din „costurile adăugate", fiind doar un consum economic, nu provoacă nici o ieşire de fonduri, deci nici un flux monetar.

La sfârşitul procesului de producţie se constată un flux de produse finite, al cărui cuantum este reprezentat de ansamblul costurilor angajate în fabricaţie.

În următoarea fază şi anume comercializarea, firma trebuie să finanţeze stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor monetare dă naştere unui stoc financiar sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o „rezervă de credit" şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în momentul încasării creanţei. Stingerea creanţelor reprezintă momentul trecerii către ultima fază a ciclului de exploatare.

În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita finanţarea creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor (scontare,factoring, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).

Fiecare stadiu al ciclului de exploatare este, de fapt, veriga unui lanţ funcţional propriu întregii organizări a firmei. Cu toate acestea, în funcţie de natura activităţii sale economice, una sau două verigi ale acestui lanţ funcţional pot lipsi (cazul firmelor de comerţ şi servicii).

Obiectivul prioritar al analizei funcţionale îl reprezintă tocmai impactul diferitelor operaţii ale firmei asupra trezoreriei. Plăţile în numerar sunt operaţii cu incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele acordate sau obţinute dau naştere unor decalaje între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu-zise; Apar astfel, decalaje de plăţi nefavorabile sub forma stocurilor şi creanţelor, din momentul plăţii aprovizionărilor şi cheltuielilor de producţie până în momentul încasării produselor vândute, iar în compensarea lor, pasivele circulante generează decalaje de plăţi favorabile, (plăţile pentru furnizori, salarii, obligaţii sociale etc). Gruparea posturilor bijanţiere în vederea analizei se va baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare: Analiza operaţiilor de exploatare conduce, în final, la determinarea rezultatului brut al exploatării.

Operaţiile de încasări sau de distribuire a veniturilor, independente de ciclul de exploatare (venituri şi cheltuieli financiare,distribuirea dividendelor, impozitul pe profit) sunt circumscrise funcţiei de repartiţie şi influenţează prin soldul lor capacitatea de autofinanţare a firmei.

Complementar celorlalte funcţii, operaţiile de investiţii şi de finanţare întregesc analiza financiară statică prin elaborarea tabloului de finanţare, care devine instrumentul central al analizei dinamice a echilibrului funcţional.

63

Structura ciclului de exploatare.

Fluxuri şi stocuri

Aprovizionare şi Stocări de materii prime

Fabricaţie ComercializareÎncasarea creditelor

clienţi

Fluxuri reale şi stocuri fizice

Flux de intrare materii prime

Muncă Materiale Energie

Servicii comerciale

Livrare de produse finite

Fluxuri monetare şi stocuri financiare

Cumpărări de materii prime cu plata în numerar

Plată energiePlată materialeSalarii

Vânzări în numerar

Scont

Cheltuieli de fabricaţie

Cheltuieli de desfacere

Profit

Costul materiei prime

Durata de stocare a materiei prime

Durata de fabricare şi stocare a producţiei în curs

Durata de stocare a produselor finite

Durata creditelor clienţi

2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale64

Stoc de materii prime

Stoc de producţie în curs

Stoc de produse finite

Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi

Credit furnizor Creanţe clienţi

Prezentarea bilanţului funcţional

Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare economică a firmei, punând în evidenţă stocurile Şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.

Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de firmă în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei „analiza funcţională".

Funcţiile în cauză sunt reprezentate schematic în figura 1.11 „Bilanţul funcţional".

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

FRNG = Fondul de Rulment Net GlobalFuncţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şi

financiare pe cele două categorii (de exploatare şi în afara exploatării), indiferent de durata lor de viaţă astfel, imobilizările în afara exploatării includ terenuri, clădiri anexe ca şi participaţii, alte active financiare şi plasamente financiare, în timp ce imobilizările de exploatare cuprind totalitatea imobilizărilor utilizate în exploatare cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele etc.

Spre deosebire de analiza lichidităţii, care reţine doar imobilizările cu lichiditate mai mare de un an, incluzând aici şi activele circulante cu aceeaşi durată (excluzând activele fictive), optica funcţională regrupează utilizările înscrise în bilanţ, chiar dacă o parte sunt considerate non valori (cheltuieli de înfiinţare, diferenţe de conversie activ, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii), aceasta datorită prudenţei firmei de a-şi asigura resurse suficiente pentru finanţarea tuturor nevoilor înscrise în activul bilanţului contabil.

65

• Activ imobilizat brutFuncţia de investiţie

Funcţia de exploatare

Funcţia de exploatare

Funcţia de finanţare

• Capitaluri proprii• Amortism şi proviz • Datorii financiare

• Activ circulant de exploatare (brut)• Activ circulant în afara exploat. (brut)• Activ de trezorerie

• Datorii de exploatare• Datorii în afara exploatării• Pasiv de trezorerie

FRNG

Această funcţie stă la baza strategiei de reînnoire, mai mult sau mai puţin rapidă, a echipamentelor, cât şi a opţiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între investiţiile productive şi participaţiile financiare. De cele mai multe ori, decizia stabilită reprezintă un arbitraj între rentabilitate şi lichiditate. Se poate susţine ideea potrivit căreia se doreşte dispunerea de un maxim al trezoreriei (resurse financiare) pentru a putea profita de oportunităţile pe care piaţa financiară le oferă. Însă, trebuie să fim conştienţi că pentru o firmă industrială, raţiunea sa economică de a exista se bazează bineînţeles pe produsele, serviciile pe care ea este capabilă să le plaseze pe piaţa comercială partajată cu concurenţii săi şi chiar dacă condiţiile de plasare a trezoreriei sunt în anumite momente foarte avantajoase, riscul de a accepta anumite oportunităţi în detrimentul investiţiilor productive poate fi mai mare. Dar, o rentabilitate financiară sporită poate fi obţinută nu cu o investiţie productivă conservată în patrimoniul firmei o perioadă îndelungată, ci cu o bună marjă de exploatare. Experienţa ultimilor ani a ţărilor cu economie de piaţă demonstrează că firma nu se poate lăsa condusă în mod sistematic de lichiditate imediată, chiar dacă raţional (matematic) ea poate demonstra că acea oportunitate corespunde unui randament mai bun. Decizia rentabilitate-lichiditate constituie obiectul funcţiunii financiare a firmei funcţiune ce reprezintă o adevărată interfaţă între firmă şi piaţa financiară.

Imobilizările, regrupate prin funcţia de investiţie, constituie nevoi (alocări) stabile (aciclice) care în mod necesar sunt finanţate din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanţului.

Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadenţa lor (împrumuturi obligatare, împrumuturile bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile aferente lor), ca şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Activele imobilizate fiind reţinute în activ la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.

Această funcţie stă la baza strategiei optime de finanţare a firmei, motivată de creşterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.

Funcţiei de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţiei şi vânzări, generatoare de stocuri reale şi financiare, care se reânnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ legate direct de operaţiile ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare (ACE), care, în mod normal, trebuie finanţate din datoriile de exploatare (DE) (datorii furnizori şi asimilate, venituri din exploatare constatate în avans etc).

Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

66

Toate celelalte posturi, reflectând operaţiuni diverse (cum sunt: creanţe diverse, operaţiuni legate de funcţia de repartiţie a veniturilor, capital social subscris şi nevărsat, datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) sunt regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării, (ACAE) având corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării (DAE).iar cele privind disponibilităţi băneşti (casa, banca, valori mobiliare de plasament (VMP) şi creditele bancare curente) formează activul şi respectiv pasivul de trezorerie.

Astfel structurat, bilanţul evidenţiază două categorii de utilizări în activ, una independentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată direct de exploatare, iar în pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse fără legătură cu exploatarea şi resurse generate direct de aceasta. Elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul, cât şi în pasivul bilanţului, (figura 1.12).

Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permite apreciarea vulnerabilităţii structurii financiare, a firmei reflectată de evoluţia trezoreriei nete, dar şi de a exprima interdependenţa dintre structura financiară a firmei şi natura activităţii sale.

Echilibrul financiar funcţional

În optica analizei funcţionale, firma este vulnerabilă dacă recurge în cea mai mare parte la finanţări prin credite bancare pe termen scurt. Acest aspect este evidenţiat de studiul comparativ al variaţiei fondului de rulment.

Analiştii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului funcţional, întrucât pune în evidenţă acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare şi reânnoibile permanent în cadrul aceloraşi cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analiza calitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului de exploatare de a-şi echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice de capital. Partea rămasâ nefinanţată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de rulment funcţional, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatare conduce la un dezechilibru funcţional care va afecta trezoreria firmei.

Trăsăturile caracteristice echilibrului funcţional sunt evidenţiate de structura bilanţului funcţional, aşa cum rezultă din figura de mai jos. Această schemă exprimă un caz particular al echilibrului funcţional, reprezentarea schematică putându-se face pentru fiecare situaţie în parte.

Nevoi stabileActiv Pasiv

Active imobilizate în afara exploatării (AIAE)

Resurse proprii (din care amortismente si provizioane)

(RPR)Imobilizări de exploatare (IE)

67

Împrumuturi (Scadenţe mai mari sau mai mici de un an)

(ÎMPR)Fond de rulment funcţional

(FRF sau FRNG)

Stocuri Datorii de exploatare (DE)

Creanţe de exploatare

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE)

Creanţe diverse(în afara exploatării)

Datorii diverse (în afara

exploatării) (DAE)

NFRAE

Disponibilităţi (D)

Credite bancare de trezorerie (CT)

Trezorerie netă

Structura bilanţului funcţional

ACE=active circulante de exploatare ;DE=datorii de exploatare;ACAE=activ circulant în afara exploatării;DAE=datorii în afara exploatării;VMP=disponibilităţi băneşti ( casa, banca,valori mobiliare de plasament );NFRAE=nevoie de fond de rulment in afara exploatarii;NRFE=nevoia de fond de rulment pentru exploatare.

Realizarea acestui echilibru este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale bilanţului funcţional şi anume: fondul de rulment pentru exploatare (FRF) sau nivelul finanţării stabile, nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), pe de o parte, şi al nevoii de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE), pe de altă parte, şi nivelul valorilor de trezorerie.

În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al firmei nu presupune doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă a unui fond de rulment

68

NFRE Fond de rulment funcţional(FRF sau FRNG)

NFRAE Trezorerie netă

ACE

ACAE

Nevoi de trezorerie

Nevoiciclice

Resurse de trezorerie

acoperitor nevoilor de finanţare a ciclului de exploatare (stocuri+creanţe de exploatare-datorii de exploatare).

Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare.

În acest caz relaţia de determinare a FRNG este:

FRNG= RESURSE DURABILE-NEVOI STABILE (Activ imobilizat brut)

sau

b)

FRNG = CAPITALURI PERMANENTE -ACTIV IMOBILIZAT NET

FRNG = (Resurse durabile-Amortizări)-Imobilizări nete

Aceeaşi valoare a FRNG este dată de mărimea nevoilor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie, stabilite conform expresiei:

2)

FRNG = (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE)- (RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZ.)

FRNG=(ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

Dacă ,,FR disponibil" va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare (,,FR util"), firma va avea lichidităţi sau, dimpotrivă, va fi obligată să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar ele permit în acelasi timp constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntarea globală a nevoilor cu mijloacele de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment. Nevoile de finanţare generate de ciclul de producţie sau ,,nevoile ciclice" corespund alocărilor de fonduri (blocarea lichidităţilor) pentru constituirea stocurilor şi creanţelor (creditelor acordate partenerilor debitori).

În compensarea acestor necesităţi de finanţare, activitatea firmei furnizează resurse reânnoibile pe măsura derulării ciclului de exploatare, respectiv ,,resurse ciclice" sub forma creditelor acordate de către furnizori (forma tipică de resurse ciclice).

69

Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi cele din afara exploatării, pe de o parte, şi datoriile de exploatare şi diverse, pe de altă parte, constituie nevoia de fond de rulment totală (NFRT sau NFR).

NFRT = (NEVOI CICLICE - RESURSE CICLICE)

NFRT=NFR=nevoia de fond de rulment totalăÎn cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt aproximativ

egale cu datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment totală tinde către zero, sau chiar, adesea devine negativă. Se vorbeşte în acest caz de o resursă în fond de rulment (RPR).

Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE). Cele două componente ale sale stabilite la nivelul al doilea şi al treilea al bilanţului funcţional se determină astfel:

NFRT = NFRE + NFRAE

unde:

NFRE = ACE -DE şi NFRAE = ACAE-DAENFRE=nevoie de fond de rulment pt. exploatare;NFRAE=nevoie de fond de

rulment în afara exploatăriiDacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare,

nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de firmă peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În acest context NFRE capătă caracterul unei veritabile investiţii cu acelaşi titlu ca şi imobilizările de exploatare (construcţii, echipamente etc). Astfel, capitalul angajat de firmă apare în strânsă relaţie cu funcţiile principale pe care aceasta trebuie să le asigure, şi se determină potrivit expresiei:

Capital angajat = +

+ (NFRE + NFRAE) + Disponibilităţi

Capital economic = Imobilizări de exploatare + NFRECapital investit = Imobilizări în afara exploatării + Capital economicCapital angajat = Capital investit + NFRAE + DisponibilităţiEgalitatea capitalului angajat în activ cu cel din pasivul bilanţului funcţional,

conduce la ecuaţia echilibrului funcţional.

70

Imobilizări de exploatare

Imobilizări în afara exploatării şi financiare

Astfel:

= Resurse proprii + +

Dar:

Active imobilizate + NFRE + NFRAE + Disponibilităţi =

Resurse Datorii pe Credite de proprii termen lung trezorerie

Prin gruparea termenilor rezultă:

NFRE + NFRAE + Disponibilităţi - Credite de trezorerie =

= Resurse proprii + Datorii pe Active termen lung imobilizate

Adică:

NFRT + TN = FRNG

Având în vedere reânnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel determinat de ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital cu o nevoie de finanţare permanentă (permanent reânnoibilă). Este normal ca această nevoie să fie finanţată din fondul de rulment funcţional care la rândul său apare ca un surplus de resurse permanente, stabile.

Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului funcţional este nevoia de fond de rulment, indicator dinamic a cărui mărime este dependentă, în mod direct proporţional, de evoluţia cifrei de afaceri şi poate fi previzionată în funcţie de politica viitoare a conducerii firmei, privind vânzările. Dacă nu intervin modificări importante în structura resurselor şi nevoilor stabile, această interdependenţă a nevoii de fond de rulment cu cifra de afaceri previzionată prezintă o anumită stabilitate, care permite firmei să realizeze o previziune pertinentă a echilibrului funcţional.

În timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitatea curentă, şi în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operaţiile financiare pe termen scurt realizate de firmă şi evidenţiate în ultimul nivel al bilanţului funcţional. Pe de o parte, acestea din urmă presupun mijloace de finanţare pe termen scurt solicitate de la bănci sau alţi parteneri financiari deci

71

Capitalul angajat (total pasiv)

Datorii pe termen lung

Credite de trezorerie

= + +

-

resurse prezentând un caracter financiar, sau mai concret ,,resurse de trezorerie". Spre deosebire de resursele ciclice obţinute în cadrul activităţii curente şi induse de operaţiile industriale şi comerciale, resursele de trezorerie sunt furnizate de parteneri financiari specifici, prin negocieri particulare, care nu fac obiectul gestiunii curente, ci relevă, în mod special, gestiunea financiară pe termen scurt sau gestiunea trezoreriei. Pe de altă parte, firma degajă excedente monetare care-i permit acoperirea diverselor ,,nevoi de trezorerie". Aceste excedente de trezorerie pot fi plasate pe piaţa monetară şi/sau financiară, urmărindu-se procurarea unor valori mobiliare de plasament rentabile, uşor negociabile şi cu o bună reputaţie pe piaţa de capital.

Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia „trezoreriei nete”, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente.

În bilanţul funcţional , nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea (diferenţa) activelor şi pasivelor de trezorerie excedentare şi credite bancare curente, care nu se reânnoiesc automat cu fiecare ciclu de producţie.

TN = NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE

Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a firmei devine vulnerabilă.

Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei, care se determină pornind de la egalitatetea dintre activul şi pasivul bilanţului funcţional.

AIAE + IE + ACE + ACAE + D = RPR + ÎMPR + DE + DAE + CTAIAE=active imobilizate în afara exploatării;IE=imobilizari de

exploatare;ACE=active circulante de exploatare;ACAE= activ circulant în afara exploatării;D=disponibilitaţi;RPR=Resurse proprii;IMPR=Împrumuturi DE=datorii de exploatare;DAE=datoriile în afara exploatării;CT=credite bancare de trezorerie

Prin comutarea termenilor obţinem:

(ACE – DE) + (ACAE – DAE) + (D – CT) = (RPR + ÎMPR) – (AIAE + IE)

NFRE + NFRAE + TN = FRNG

Ecuaţia fundamentală a trezoreriei devine:

FRNG – (NFRE +NFRAE) = TN

Se constată că indicatorii de nevoie de fond de rulment şi fondul de rulment, dimensionaţi prin ambele metode de analiză financiară (patrimonială şi

72

funcţională), vor înregistra valori diferite, datorită criteriilor diferenţiale care au stat la baza regrupării posturilor bilanţiere. Cu toate acestea însă, trezoreria firmei nu este afectată. Aceasta demonstrează că operaţiile de corecţie au avut ca efect modificarea fondului de rulment şi a nevoii de fond de rulment cu aceaşi valoare.

Categoria resurselor durabile din bilanţul funcţional prezintă importanţa sub aspectul asigurării echilibrului stabil al firmei. La prima vedere, se poate crede că este vorba de regula “echilibrului financiar minim” al analizei lichiditate - exigibilitate. Noţiunea de “echilibru stabil” al firmei este o noţiune diferită, deoarece categoria utilizărilor stabile include şi o parte a nevoii de fond de rulment.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare are un caracter dual incluzând o dimensiune structurală ce rezultă din natura activităţii şi condiţiile de exploatare şi una evolutivă (temporară) determinată de volumul activităţii, fluctuaţia CA, a stocurilor, cât şi de variaţia creditelor clienţi şi a celor furnizori. Se observă că nevoia de fond de rulment are o parte stabilă echivalentă cu mărimea componentei sale structurale. Fiind echivalentă a unui activ imobilizat, nevoia de fond de rulment trebuie finanţată de resursele durabile, mai concret de fondul de rulment funcţional care devine echivalent ,,finanţării stabile a NFR" (FRNG pozitiv). Nefiind constant, acest indicator (NFR) variază în timpul exerciţiului şi poate antrena fie lichidităţi excedentare care apar temporar sub forma valorilor de trezorerie-activ, fie o insuficienţă a trezoreriei, care va trebui acoperită din credite bancare pe termen scurt. Această situaţie relevă vulnerabilitatea financiară a firmei, iar creditele de trezorerie trebuie, în principiu, sa fie limitate la acoperirea variaţiilor temporare ale nevoii de fond de rulment (creditele de trezorerie vor permite finanţarea nevoii de fond de rulment excedentară).

În definitiv, şase categorii de structuri funcţionale pot fi observate (cu consecinţele corespunzătoare) în figura,,Structuri funcţionale".

Bilanţ funcţional

TN = NEVOI TN = RESURSE TN = RESURSE TN = NEVOI TN = NEVOI TN = RESURSE

73

NFR 0 NFR 0

FRNG 0 FRNG 0 FRNG 0FRNG 0

Structuri funcţionale

Detaliind cele şase categorii de structuri funcţionale, vom pune în evidenţă diversele modalităţi de realizare a echilibrului financiar funcţional:

1) nevoile de fond de rulment sunt finanţate în întregime din resursele stabile (FR pozitiv) sau parţial din resursele stabile şi resursele ciclice, a căror valoare totală permite degajarea unei trezorerii pozitive;

2) resursele stabile şi ciclice finanţează parţial nevoite de fond de rulment,diferenţa fiind acoperită din credite de trezorerie. Dar, NFR constituie o nevoie permanentă care este finanţată, în acest caz, din resursele de trezorerie prezente, resurse care vor căpăta un caracter stabil, structural, dacă firma nu reuseşte să-şi reconstituie FR şi/sau să-şi/limiteze NFR. În această situaţie trebuie apreciată importanţa riscului bancar curent. Aşa cum a mai fost subliniat, această situaţie poate fi viabilă dacă firma continuǎ să beneficieze de resurse de trezorerie de la partenerii săi financiari (de care este dependentă);

3) creditele bancare curente, dar şi resursele în fondul de rulment finanţează o parte din activele fixe, nevoile de fond de rulment şi disponibilităţile. Situaţia finanţării integrale a nevoilor de fond de rulment din credite de trezorerie este critică.Dacă nu are caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii financiare;

4) resursele induse de ciclul exploatării se adaugă surplusului de resurse permanente (FR pozitiv), pentru a finanţa nevoile ciclice şi a degaja un important excedent de lichidităţi;

5) resursele în fondul de rulment acoperă parţial activele imobilizate(FR-), nevoile de fond de rulment, generând şi o trezorerie netă pozitivă. În acest caz, furnizorii şi avansurile de la clienţi finanţând ciclul de productie şi o parte din imobilizări, se impune examinarea şi consolidarea resurselor durabile;

6) resursele durabile finanţând parţial activul imobilizat (fond de rulment negativ), insuficienţa lor este compensată de creditele furnizori, avansurile de la clienţi şi creditele bancare curente. Dependenţa financiară externă a firmei fiind mare, structura de finanţare trebuie revăzută;

Este interesant de prezentat câteva scenarii, care conduc la degradarea echilibrului funcţional antrenând vulnerabilitatea firmei:

- creşterea foarte rapidă şi nestăpânită a cifrei de afaceri. Firma cunoaşte o creştere a nevoii de fond de rulment paralelă eu cea a cifrei de afaceri. Fondul de rulment creşte mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând automat o criză de trezorerie;

- creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul mai multor exerciţii financiare, firma beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creşterea

74

insuficientă a cifrei de afaceri, firma acceptă condiţii noi de reglemetare vis-a-vis de clienţii săi, concretizate în creşterea creanţelor sale. Aceasta antrenează o creştere bruscă a nevoii de fond de rulment, care degradează situaţia trezoreriei;

- întârzierea executării investiţiilor. Deşi firma beneficiază de, o structura financiară echilibrată, nu promovează o politică de investiţii care să-i menţină rata sa de creştere. Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recupereze întârzierile intervenite în nivelul investiţiilor. Va avea loc, eu această ocazie, o scădere brutală a fondului de rulment funcţional care va antrena o trezorerie netă negativă.

- acumularea pierderilor. Pierderile acumulate din mai multe exerciţii diminuează în mod regulat fondul de rulment funcţional, antrenând o trezorerie netă negativă.

- paradoxul reducerii activităţii. Cifra de afaceri scade în mod regulat. Scăderea cifrei de afaceri antrenează o diminuare a creanţelor de exploatare, şi uneori chiar a stocurilor, reducând astfel nevoia de fond de rulment. Va rezulta o ameliorare temporară a trezoreriei. Dar, scăderea rezultatelor antrenează rapid o diminuare a fondului de rulment funcţional, care se concretizează, de asemenea, într-o trezorerie netă negativă.

Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei de finanţare a nevoii de fond de rulment: finanţare integrală cu fonduri permanente (care presupune o lipsă de flexibilitate) sau parţiale şi în completare cu resurse de scurtă durată. Se poate afirma că există o parte stabilă (structurală) a NFR care trebuie, în principiu, să fie finanţată de fondurile permanente şi o parte aleatoare (conjuncturală, fluctuante) care poate fi finanţată de capitalurile provizorii (tip credite bancare curente). Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.

O politică eficientă de gestiune a ratelor de dobândă, în perioada de instabilitate a acestora, trebuie să ia în considerare ansamblul finanţărilor exterioare, deoarece structura ratelor de dobândă poate avantaja recurgerea la finanţări pe termen scurt în detrimentul celor pe termen lung.

Studii de caz

La 31.12 N, bilanţul unei firme se prezintă astfel

ACTIV BrutAmortiz Proviz

Net PASIV SUMA

Capital social 500

Imobilizări necorporale

80 60 20 Rezerve 100

75

Imobilizări corporale 1.000 300 700 Rezultatul exerciţiului 60

Imobilizări financiare 400 50 350 Provizioane pentru riscuri

20

Stocuri 320 20 300 Provizioane pentru cheltuieli

12

Clienţi 180 30 150 Împrumuturi pe termen lung

800

Efecte de primit 151 -- 151 Furnizori 50

Efecte de plată 120

Impozite şi taxe de încasat

20 -- 20 TVA de plată 12

Debitori diverşi 7 7 Creditori diverşi 6

Disponibilităţi 2 2 Credite bancare curente

20

TOTAL 2.160 460 1700 TOTAL 1.700

1) Calculaţi fondul de rulment net global prin cele doua metode (FRNG);

2) Determinaţi nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă (NFR, TN);

3) Descompuneţi nevoia de fond de rulment total în nevoie de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE);

4) Explicaţi cum este finanţată nevoia de fond de rulment.

Rezolvare:

1) Calculul FRNG:.

a)

Resurse durabile: Activ imobilizat brut net

- Capital social 500 500 Imobilizări necorporale 80 20 - Rezerve 100 100 Imobilizări corporale 1000 700 - Rezultatul exercitiului 60 60 Imobilizări financiare 400 350 - Provizioane (20+12) 32 32 TOTAL 1480 1070 - Amortismente si proviz.

76

FRNG = Resurse durabile - Activ imobilizat brut

FRNG = (Resurse durabile - Amortizări cumulate) - Activ imobilizat net

de activ 460 50- Datorii financiare 800 800TOTAL 1.952 1.542

FRNG = 1952 - 1480 = 472 mil lei FRNG = 1542 -1070 = 472 mil lei

b) FRNG = (ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

ACE+ACAE+D DE + DAE + CT

Stocuri 320 Furnizori 50Clienţi 180 Efecte de plată 120Efecte de primit 151 TVA de plată 12Impozite şi taxe 20 Creditori diverşi 6Debitori diverşi 7 Credite de trezorerie 20Disponibilităţi 2

TOTAL 680 TOTAL 208

FRGN = 680 – 208 = 472 mil lei

2) Calculul nevoii de fond de rulment (NFRT):

NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

NFR = (680 - 2) - (208 - 20) = 490 mil lei

TN = Nevoi de trezorerie - Resurse de trezorerie

TN = 2 - 20 = -18 mil lei TN = FRNG - NFRTTN = 472-490 = -18 mil lei

3) Descompunerea NFR totală:

NFRT=NFRE + NFRAE

a) NFRE = ACE - DEActive circulante pentru exploatare Datorii de exploatareStocuri 320 Furnizori 50Clienţi 180 Efecte de plată 120

77

Efecte de primit 151 TVA de plată 12

TOTAL 651 TOTAL 182

NFRE = 651 - 182 = 469 mil lei

b) NFRAE = ACAE – DAE

Active circulante în afara exploatării Datorii în afara exploatăriiImpozite si taxe 20Debitori diversi 7 Creditori diverşi 6

TOTAL 27 TOTAL 6

NFRAE = 27-6 = 21 mil lei Verificare: 469 + 21 = 490 = NFRT

4) NFR totală este finanţată în principal (96.3%) prin FRNG, cât şi printr-o îndatorare bancară pe termen scurt (pentru 3,75%). Se constată că NFRE este finanţată integral de sursele stabile (FRNG pozitiv), care în plus acoperă şi o parte a NFRAE (3 mil lei) diferenţa (până la 21 mil. lei) provenind din credite de trezorerie .

Activ = Firmă Pasiv = Resurse

NFRE 469

FRNG 472

NFRAE 21 TN 18

490 490

Echilibrul funcţional

78

Bilanţ la 31.12.Nmii lei

FRNG = Fond de rulment net global ; NFR=Nevoia de fond de rulment1) Calculaţi FRNG prin cele două metode, NFR şi trezoreria netă2) Reprezentaţi schematic bilanţul cu cele trei elemente calculate şi explicaţi cum este finanţată NFR

2.La 31.12.N bilanţul unei firme se prezintă astfel:mii lei

ACTIV Brut Amortizşi

Proviz

Net PASIV SUMA

Imobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare Stocuri de materii primeStocuri de prod. în curs de fabric.

1.640106.00033.00010.00016.800

50095.0003.600

34023.8004.0004.0003.300

--10.000

100

1.30082.20029.0006.000

13.500

50085.0003.500

Capital socialRezerveRezultatul exerciţiului Proviziuni ptr. risc. şi chelt. Împrumutur

44.0008.300

18.5005.200

18.00020.600

1.00083.500

79

ACTIV Brut Amortizşi

Proviz

Net PASIV SUMA

Imobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare StocuriCreanţe de exploatareCreanţe diverseDisponibilităţi

4050060

500601312

20100154010----

2040045

460501312

Capital socialRezerveRezultatul exerciţiului Proviziuni pentru riscuri Proviziuni pentru cheltuieliDatorii financiareFurnizoriDatorii fiscale şi socialeDatorii diverse

200201046

75650305

TOTAL 1.185 185 1.000 TOTAL 1.000

Avansuri şi aconturi vărsate asupra comenzilorCreanţe de exploatareCreanţe diverseDisponibilităţiCheltuieli de repartizat asupra mai multor exerciţii

Cheltuieli constatate în avans

200

1.9501.800

-- 200

1.9501.800

i obligatareCredite bancare pe termen lungAvansuri şi aconturi primite asupra comenzilor în cursDatorii furnizoriDatorii fiscale şi socialeAlte datorii Credite bancare curenteVenituri constatate în avans

20.8002.9501.400

700

TOTAL 270.490 45.540 224.950 TOTAL 224.950

1) Determinaţi indicatorii de echilibru financiar funcţional;2) Explicaţi cum este finanţată NFR şi reprezentaţi schematic echilibrul funcţional.3) Bilanţul la 31.12.N se prezintă în tabelul de mai jos

BILANŢ la 31.12.Nmii lei

80

ACTIV PASIVImobilizări neteStocuri de materii prime şi materialeStocuri de produse finiteCreanţe de exploatareAlte creanţeDisponibilităţi

4.050540890

2.13040073

Capital socialRezerveRezultatul exerciţiuluiDatorii financiareFurnizoriAlte datorii

2.0003.200

933190

1.200560

TOTAL 8.083 TOTAL 8.083

BILANŢ la 31.12 N

1) Calculaţi FRNG (prin cele două metode)FRNG=Fondul de rulment net global2) Calculaţi NFR şi trezoreria netă3) Reprezentaţi schematic echilibrul funcţional şi explicaţi modul de realizare a acestuia.

Analiza patrimonială şi funcţională

Studii de caz:1.Calculaţi indicatorii de echilibru financiar pe baza bilanţului financiar şi a bilanţului funcţional, interpretaţi rezultatele obţinute şi reprezentaţi schematic modul de realizare a echilibrului financiar.

Bilanţ financiar la 31.12.N

ACTIV PASIVImobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare Stocuri de materii primeStocuri producţie în

13.0001.848.000

303.000402.000100.000900.000

1.416.000

Capital socialRezerveRezultat raportatRezultatul exerciţiului Provizioane ptr riscuri şi cheltuieliDatorii financiare şi

700.000645.00043.000

113.000129.000

2.263.000*

81

ACTIV PASIVTmobilizări nete 4050 Capital social 2000Stocuri de materii prime şi materiale

540 Rezerve 3200

Stocuri de produse finite 890 Rezultatul exerciţiului

933

Creanţe de exploatare 2130 Datorii financiare 190Alte creanţe 400 Furnizori 1200Disponibilităţi 73 Alte datorii 560TOTAL 8083 TOTAL 8083

cursStocuri de produse finiteCreanţe clienţi şi asimilateDisponibilităţi

444.000 asimilateDatorii furnizoriDatorii fiscale şi sociale

1.106.000427.000

TOTAL 5.426.000 TOTAL 5.426.000

Datoriile financiare şi asimilate includ datorii financiare cu scadenţe mai mari de un an 800.000 mii lei şi creditele bancare curente 1.463.000 mii lei.

În vederea analizei pe baza bilanţului financiar se presupune ipoteza repartizării profitului pentru constituirea rezervelor statutare 60.000 mii lei, pentru distribuirea dividendelor 40.000 mii lei, iar diferenţa se va reporta în exerciţiul următor:

2) Realizaţi analiza patrimonială şi funcţională pornind de la bilanţul încheiat la 31.12.N (înainte de repartizare) (tabelul 1.14).

BILANŢ la 31.12.N

mii lei

82

ACTIV Brut Amortizşi

Proviz

Net PASIV SUMA

Imobilizări necorporale – cheltuieli de constituire*Imobilizări corporaleImobilizări financiare (1)StocuriClienţiCreanţe diverse (2)DisponibilităţiPrime de rambursare privind obligaţiunile

403604080

120346

10

2060--

2030----

--

20300406090346

10

Capital socialRezultat nerepartizat (3)Proviziuni ptr riscuri şi cheltDatorii financiare (4)Datorii nefinanciare (5) (furnizori)

2002060

160120

TOTAL 690 130 560 TOTAL 560

1)din care 20 mil. lei mai mici de un an;2)din care 8 mil. lei mai mari de un an;3)din care dividende de repartizat 10 mil. lei şi restul pentru fondurile proprii;4)din care credite bancare curente 20 mil. Iei şi datorii mai mici de un an (în afara creditelor bancare curente) 40 mil. lei;5)din care 14 mii. lei mai mari de un an

III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI

3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere

Dacă bilanţul exprimă poziţia financiară, starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului, atunci contul de profit şi pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală. Acesta evidenţiază fluxurile de venituri şi de cheltuieli de gestiune, performanţa de la începutul (So) până la sfârşitul exerciţiului (S1).

S=Performanţa exerciţiului .AE =Capitaluri investite.CPR= Capitaluri proprii . DAT=Capitaluri împrumutate

Corelaţia dintre bilanţ şi contul de rezultate

83

solduri iniţiale solduri finale

S0

AE0CPR0

DAT0

Bilanţ la începutul exerciţiului

Cont de rezultate al exerciţiului(fluxuri de)• venituri• cheltuieli• profit

S1

AE1CPR1

DAT1

Bilanţ la sfârşitul exerciţiului

În conformitate cu obiectul de activitate aprobat prin statut, firma are libertatea sǎ desfăşoare operaţiuni de producţie, construcţii, prestări servicii, operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi pe cea monetară, precum şi operaţiuni de cesiune, de închiriere spaţii de producţie şi/sau comerciale etc. Drept urmare, veniturile şi cheltuielile de gestiune sunt generate, în principal, de două domenii de activitate curentă:

Separarea elementelor bilanţiere şi ale contului de profit şi pierdere pe principalele domenii de activitate curentă şi extraordinară

CPP= cont de profit şi pierderiIMO=Active fixe CPR= Capitaluri proprii. DTL=Datorii pe termen lung .ACR = Active circul.DCR = Datorii curente catre furnizori

• de exploatare (de bază), din fabricarea şi vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă, ca parte integrantă a obiectului său de activitate, inclusiv din activităţile conexe în care aceasta se angajează şi care sunt o continuare a primelor activităţi menţionate, incidente ale acestora sau care rezultă din acestea: cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate, cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate etc;

84

ACTIVITATEA FIRMEI• Curentă(Ordinară)

• Non Curentă(Extraordinară)

CPPVenituri Cheltuieli

CurenteExploatare

+FinanciareMonetareFinanciare

Non CurenteExtraordinare

BILANŢACTIVE PASIVE

Non CurenteIMOCPRDTL

CurenteACRDCR

• financiară, privind veniturile din dividende la acţiuni deţinute, dobânzi la împrumuturi acordate, venituri din interese de participare la alte societăţi etc, precum şi cheltuielile financiare privind dobânzi la credite primite, pierderi din creanţe legate de participaţii etc.

Dincolo de cele două activităţi curente (ordinare: de exploatare şi financiară), pot să apară venituri şi cheltuieli din evenimente necurente, extraordinare (foarte rare şi în afara puterii decizionale a conducerii firmei: exproprieri, naţionalizări, modificarea legislaţiei fiscale, cutremure etc.). Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente sau tranzacţii ce sunt clar diferite de activităţile curente ale firmei şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete întrun mod frecvent sau regulat. Elemente extraordinare se vor înregistra în contul de profit şi pierdere la valoarea netă de efectele lor fiscale.

Contul de profit şi pierdere sintetizează deci fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea curentă (de exploatare, financiară) şi din evenimente extraordinare. Veniturile de gestiune, după natura lor, provin din activităţi curente (de exploatare şi financiare) şi din evenimente extraordinare:

1.Venituri din activităţile curente:a. Veniturile din exploatare cuprind:

◊ venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii (cifra de afaceri netă de diverse impozite şi taxe înregistrate în preţul de vânzare);

◊ venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi producţie în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor şi producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru depreciere reflectate;

◊ venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi cheltuielilor efectuate de firmă pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active imobilizate corporale şi necorporale;

◊ venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care beneficiază firma;

◊ alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanţe recuperate şi alte venituri din exploatare.b. Veniturile financiare cuprind:

◊ venituri din imobilizări financiare; ◊ venituri din investiţii pe termen scurt; ◊ venituri din creanţe imobilizate;

85

◊ venituri din investiţii financiare cedate; ◊ venituri din diferenţe de curs valutar; ◊ venituri din dobânzi; ◊ venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare; ◊ alte venituri financiare.

c. Veniturile din reluarea provizioanelor, respectiv a ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se evidenţiază distinct, în funcţie de natura acestora.

2. Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente sau tranzacţii care sunt clar diferite de activităţile curente şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete întrun mod frecvent sau regulat, de exemplu exproprieri sau dezastre naturale.

Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire (legală) a firmei, legate sau nu de activitatea sa ordinară. Partea preponderentă a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de firmă în cursul exerciţiului financiar, respectiv veniturile rezultate din livrările de bunuri, executările de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin reducerile comerciale acordate clienţilor.

În terminologia Standardelor Internaţionale de Contabilitate (SIC), veniturile sunt creşteri de avantaje economice viitoare, în cursul exerciţiului financiar, ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din contribuţiile proprietarilor capitalului. Veniturile pot lua forma creşterii de active (primirea de lichidităţi, creanţe sau bunuri şi servicii) sau lua forma diminuării datoriilor (livrare de produse şi servicii pentru rambursarea unei datorii)

În aceiaşi termeni SIC( Standarde Internaţionale de Contabilitate), cheltuielile sunt diminuări de avantaje economice în exerciţiul financiar, ce au ca rezultat o diminuare a capitalurilor proprii, diferită de ceea ce provine din distribuirile în favoarea proprietarilor de capital (restituiri, dividende). Acestea pot să apară sub forma unei diminuări de active (plăţi de lichidităţi, consum de stocuri, active fixe etc) sau sub forma unei creşteri de datorii (pentru plata salariilor, a impozitelor şi taxelor etc).

Cheltuielile de gestiune sunt clasificate pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel1. Cheltuieli ale activităţilor curente:

a. Cheltuieli de exploatare, care cuprind: ◊ cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de

achiziţie al obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;

◊ cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte

86

servicii executate de terţi (colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancare şi altele;

◊ cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi altecheltuieli cu personalul, suportate de firmă);

◊ alte cheltuieli de exploatare (impozite şi taxe asimilate, pierderi dincreanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital etc);

b. Cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe de naturafinanciară;cheltuieli privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de curs valutar; dobânzile privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor şi altele;

c. Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare, precum şi cheltuielile cu impozitul pe profit şi alte impozite, calculate potrivit legii, se evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.2. Cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli constituie rezultatul (profitul sau pierderea) exerciţiului. Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice care pot apărea sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu diferă ca natură de veniturile din această activitate. Pierderile reprezintă reduceri ale beneficiilor economice şi pot rezulta sau nu ca urmare a desfăşurării activităţii curente a firmei. Acestea nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli. Se impun câteva precizări între interpretarea contabilă şi cea financiară a veniturilor şi cheltuielilor:

1) o vânzare de produs finit reprezintă, din punctul de vedere al contabilităţii, un venit, chiar dacă această creanţă va fi încasată mai târziu sau în exerciţiul următor. În schimb, încasarea unei creanţe, constituită în exerciţiul anterior, nu va crea un nou venit (contabil); se va înregistra doar încadrarea şi se va stinge creanţa;

2) un consum de materiale, de energie etc. este o cheltuială pentru firmă, chiar dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârşitul exerciţiului. Plata furnizorului, în exerciţiul următor, nu va genera o nouă cheltuială pentru acest exerciţiu, ci va fi doar plata unei datorii anterioare;

3) amortizarea anuală a imobilizărilor corporale se înregistrează la cheltuielile de exploatare, dar nu are nicio incidenţă asupra trezoreriei decât dacă întro zi se impune, de exemplu, înlocuirea unei maşini complet amortizate, iar pentru aceasta se va efectua o plată;

4) provizioanele constituite pentru acoperirea (în viitor) a deprecierii unor active sau pentru acoperirea unor riscuri se vor contabiliza la cheltuieli şi vor diminua rezultatele exerciţiului, fără consecinţe asupra trezoreriei. Dacă în viitor

87

riscurile au devenit efective, atunci va avea loc o plată. Dacă însă riscul este total acoperit, provizionul rămâne fără obiect şi atunci se va înregistra întrun cont de venituri sub formă de reluări asupra provizioanelor. El va majora rezultatul exerciţiului, dar nu va influenţa trezoreria (decât sub incidenţa unor aspecte fiscale).

În concluzie, în raport cu influenţa asupra trezoreriei firmei, avem două categorii de venituri şi de cheltuieli:

• monetare (încasabile/plătibile) care se vor concretiza întro încasare/plată la termen determinat (vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale, subansamble, cheltuieli cu salariile etc);

• nemonetare (calculate) care se înregistrează ca o rezervă financiară nu neapărat încasabilă sau plătibilă la un termen determinat (cheltuielile/reluările de amortizări, de provizioane şi de alte deprecieri).

Această clasificare are mare importanţă pentru calculului cash-flow-ului şi explicarea diferenţierii acestuia de profitul net.

Probleme penru test grilǎ: Cash-ul echivalent reprezintǎ:

a) disponibilitǎţile din contul curent al firmei;b) obligaţiuni şi alte valori mobiliare;c) acţiuni deţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate,

obligaţiuni achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate;d) numerarul din casieria firmei;e) acţiuni deţinute la firmǎ şi la cele afiliate.

Veniturile şi cheltuielile care influenţeazǎ trezoreria firmei sunt:a) vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale, subansamble,

cheltuieli cu salariile;b) monetare şi nemonetare;c) veniturile şi cheltuielile aferente amortizărilor, provizioanelor şi altor

deprecieri;d) cheltuielile cu personalul angajat al firmei, exclusiv salariile;e) veniturile din dobȃnzi la depozitele constituite şi cheltuielile cu dobȃnzile

datorate pentru împrumuturile contractate.

Situaţia netă a firmei N la 31.12.N este egală cu capitalul propriu, conform datelor de mai jos

Studiu de caz

Bilant

88

La sfârşitul anului ( N+1) N N+1 N N+1Active imobilizate 68.000 80.000 Capitaluri proprii 52.000 61.176Active circulante 102.000 120.000 Datorii > 1 an 50.000 58.824 Stocuri 42.500 50.000 Datorii <1an 68.000 80.000 Clienţi 38.250 45.000 Furnizori 46.750 55.000 Inv.fin. T.S. 11.050 13.000 Imprum.<1an 850 1.000 Casa&Ct-b-ci 10.200 12.000 Divid. De plăt. 7.300 8.600 Credite b-re 13.100 15.400

TOTAL 170.000 200.000 170.000 200.000

Cont de profit şi pierdereVânzări 180.000Costuri variabile 135.000Costuri fixe 13.800Amortizări 8.000Dobânzi 6.000Impozit pe profit 4.300Profit net 12.900Dividende 8.600Profit nedistribuit 4.300

Situaţia netă este, de asemenea, egală cu capitalul propriu ( 61.176)SN1= 200.000 – ( 58.824 + 80.000)= 61.176Creşterea SN = 61.176-52.000= 9.176

Pe exemplul societăţii N se prezintă succint, în clasificarea după natură, situaţia contului de profit şi pierdere:

Contul de profit şi pierdere al societăţii N pentru un exerciţiu care se încheie la 31 decembrie N+1

(în mii RON)

CA netă (vânzări)Costuri variabileCosturi fixe

180.000135.000 13.800

Consumuri de la terţi (chelt. Din afară) 70.000

89

Salarii şi CAS Amortizare (ajustarea valorii activelor)Alte cheltuieli de exploatare

70.000 8.000 8.800

Venituri financiare (incl. Ajustarea imo.fin.) Cheltuieli financiare (dobânzi = 12%)

06.000

Rezultat extraordinar Impozit pe profit (25%) Profit net

4.300 12.900

Dividende Profit nedistribuit

8.6004.300

Impozit pe profit=25%3.2. Marjele de acumulare

Pe baza contului de profit şi pierdere se poate determina o serie de indicatori valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii firmei. Construcţia în trepte a indicatorilor pornind de la cel mai cuprinzător (veniturile din exploatare) şi încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului), a sugerat denumirea seriei lor de cascadă a marjelor de acumulare (a soldurilor intermediare de gestiune). Fiecare marjă de acumulare reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare după deducerea diferitelor categorii de cheltuieli (variabile, fixe, externe etc). Am prezentat comparativ suita de marje de acumulare aşa cum rezultă ele din clasificarea funcţională a contului de profit şi pierdere, pe de o parte, şi cascada soldurilor intermediare de gestiune (SIG) aşa cum s-a dezvoltat aceasta în literatura de specialitate, pe de altă parte. Cu excepţia primei marje, marja asupra cheltuielilor variabile (MCV), de o parte, şi valoarea adăugată (VA), de cealaltă parte, celelalte sunt similare chiar dacă poartă denumiri diferite, ca urmare a limbii engleze şi a celei franceze:• EBITDA = EBE• EBIT ~ PE • EBT = PC• NI = PN

Venituri din exploatare

90

♦ SIC 1

• MCV = Ven. expl. – V • EBITDA = MCV – F • EBIT = EBITDA – Amo • EBT = EBIT – Int. • NI = EBIT – Int. – Tax

♦ Franceze (SIG)

• VA = Ven. expl. - Cons. Ext. • EBE = VA – Sal. – Alte ch. • PE = EBE – Amo • PC = PE +/– RF • PN = PC +/– R Extra –Imp.

SIG = Solduri intermediare de gestiune ; MCV = marja asupra cheltuielilor variabile.V= cheltuieli variabile;F= cheltuieli fixe; VA = valoarea adăugată ; EBITDA = EBE=Profit înainte de dobânzi , de impozit şi de amortizare ; EBT = PC = Profitul înainte de impozit ; EBIT = Profit înainte de dobânzi şi de impozit; PE = Profitul din exploatare ; NI = PN = Profitul net ; R Extra= Elemente extraordinare ; PE= Profitul din exploatare; RF = Reluări asupra provizioanelor (+) si Amortizări şi provizioane calculate ( - )

Prezentarea marjelor de acumulare şi a soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Principalele marje de acumulare, utilizate în analiza financiară a unei firme industriale, se determină astfel :

91

MARJE DE ACUMULAREVenituri din exploatare1. Marja asupra cheltuielilor

variabile (MCV)

= Venituri din exploatare.– Cheltuieli variabile= 180.000 – 135.000 = 45.000

2. Profit înainte de dobânzi, de impozit şi de amortizare (EBITDA)

= Marja asupra cheltuielilor variabile– Cheltuieli fixe (excl. amortizarea) = 45.000-13.800 = 31.200

3. Profitul din exploatare = EBITDA+ Reluări asupra provizioanelor– Cheltuieli cu amortizări şi provizioane= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200

4. Profitul înainte de impozit (EBT)

= Profitul din exploatare+ Venituri financiare– Cheltuieli financiare= 23.200 + 0 – 6.000 = 17.200

5. Profitul net = Profitul înainte de impozit + Elemente extraordinare (nete)– Impozitul pe profit ( profit nedistribuit)= 17.200 + 0 – 4.300 = 12.900

6. Profit înainte de dobânzi şi de impozit (EBIT)

= Profitul din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare (exclusiv dobânzi) + Elemente extraordinare (nete) = 23.200 + 0 – 0± 0 = 23.200

7. EBIT • (1 – τ)τ – rata impoz. pe venit

= Profitul net + Dobânzi -.(1 - τ) = 23.200 • (1 – 0,25) = 17.400 = 12.900 + 6.000 • (1 – 0,25)

8. EBIT – Impozit pe profit = Profitul net + Dobânzi = 23.200 – 4.300 = 18.900 = 12.900 + 6.000

SOLDURI INTERMEDIARE DE GESTIUNE (SIG)

Venituri din exploatare

1. Valoarea adăugată (MCV) = Venituri din exploatare.– Consumuri externe (de la terţi) = 180.000 - 70.000 = 110.000

2. Excedentul brut din exploatare (EBITDA)

= Valoarea adăugată+ Alte venituri din exploatare– Cheltuieli de personal –Alte chelt. de exploatare= 110.000 +0 – 70.000 – 8.800 = 31.200

3. Profitul din exploatare = Excedentul brut din exploatare+ Reluări asupra provizioanelor– Amortizări şi provizioane calculate= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200

4. Profitul înainte de impozit (EBT)

= Profitul din exploatare+ Venituri financiare– Cheltuieli financiare= 23.200 + 0 – 6.000 = 17.200

5. Profitul net = Profitul înainte de impozit + Elemente extraordinare (nete)

– Impozitul pe profit

= 17.200 + 0 – 4.300 = 12.900

Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintre veniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor,producţia imobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):

MCV = VE-V. Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor în

funcţie de corelarea lor cu volumul vânzărilor:• variabile.(V), direct proporţionale cu volumul vânzărilor: materiale

directe, subansamble, salarii etc;• fixe (F), care nefiind corelate cu volumul vânzărilor, sunt

considerate ca nefiind aferente acestora: amortizare, cheltuieli administrative, dobânzi etc. Ca urmare, ele sunt imputabile direct asupra rezultatului.

Distincţia dintre cheltuielile variabile şi cele fixe ne oferă informaţii relevante (marjele de acumulare), dar separarea cheltuielilor în raport cu sensibilitatea lor faţă de modificarea volumului vânzărilor „poate fi arbitrară şi implică în,mod considerabil utilizarea raţionamentului profesional."

Din această marjă asupra cheltuielilor variabile urmează să se acopere cheltuielile fixe (F), iar ceea ce rămâne să constituie capacitatea brută de autofinanţare a dezvoltării firmei (amortizare, profit brut, rezultatul financiar şi cel extraordinar, după deducerea dobânzilor şi a impozitului pe profit)

Probleme pentru test grilǎ: Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă

următoarele date (u.m.): venituri din exploatare 90.000; cheltuieli de personal 30.000; consumuri externe (de la terţi) 40.000; cheltuieli financiare 6.000. Sǎ se calculeze Valoarea adǎugatǎ (MCV):

a) MCV= 60.000;b) MCV= 44.000;c) MCV= 76.000;d) MCV= 84.000;e) MCV= 50.000.

MCV= venituri din exploatre – consumuri externe (de la terţi).MCV= 90.000 – 40.000= 50.000

Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): profitul înainte de impozitare 100.000; impozitul pe profit 1.600; cifra de afaceri 200.000; stocuri 5.000. Sǎ se calculeze profitul net al exerciţiului (PN):

a) PN= 198.400;b) PN= 98.400;c) PN= 95.000;d) PN= 100.000;

92

e) PN= 93.400.PN= profitul înainte de impozitare – impozitul pe profit.PN= 100.000 – 1.600= 98.400

Marjele de acumulare reprezintǎ:a) mǎrimea rentabilitǎţii firmei;b) valoarea adǎugatǎ obţinutǎ în exerciţiul financiar;c) rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare după

deducerea diferitelor categorii de cheltuieli (variabile, fixe, externe etc);d) marja asupra cheltuielilor variabile – profitul din exploatare;e) profitul înainte de impozitare.

PIB-ul unei ţǎri se determina astfel:a) prin însumarea valorilor adăugate de la toate firmele din ţară;b) prin însumarea profiturilor brute ale firmelor comerciale;c) prin însumarea veniturilor de la toate firmele din ţarǎ;d) prin însumarea marjelor de acumulare variabile;e) prin însumarea profitului din exploatare al firmelor din ţarǎ.

Veniturile de gestiune provin din:a) variaţia stocurilor;b) activitǎţi curente, de exploatare şi financiare, şi din evenimente

extraordinare;c) vȃnzarea de produse şi servicii;d) producţia de imobilizǎri care se înregistreazǎ ca active imobilizate

corporale şi necorporale;e) veniturile din reluarea provizioanelor.

Cheltuielile de gestiune cuprind :a) cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile;b) cheltuieli privind investiţiile financiare cedate şi cheltuielile de

exploatare;c) cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare şi cheltuielile cu

provizioanele, amortizǎrile şi alte impozite potrivit legii;d) cheltuielile de exploatare şi cheltuielile financiare;e) cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare şi cheltuielile cu

impozitul pe profit.

Rezultatul exerciţiului financiar este:a) diferenţa dintre veniturile de exploatare şi cheltuielile de exploatare;b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli;

93

c) diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile financiare;d) diferenţa din variaţia stocurilor;e) diferenţa dintre veniturile din provizioane şi cheltuielile cu impozitul pe

profit.

Valoarea adǎugatǎ reprezintǎ:a) excedentul brut de exploatare;b) profitul înainte de impozitare;c) diferenţa dintre veniturile din exploatare şi consumurile de la terţi;d) diferenţa dintre profitul din exploatare şi excedentul brut din exploatare;e) diferenţa dintre profitul înainte de impozitare şi profitul net.

Profitul înainte de impozit se determinǎ astfel:a) profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare;b) valoarea adǎugatǎ + venituri din exploatare;c) profitul înainte de impozit – excedentul brut din exploatare;d) valoarea adaugata + veniturile financiare;e) profitul net – valoarea adǎugatǎ.

Capacitatea de autofinanţare reprezintǎ :a) diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare;b) disponibilitǎţile din conturile firmei;c) diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plǎtibile;d) acoperirea cheltuielilor financiare din veniturile din exploatare;e) diferenţa dintre profitul net şi dividendele acordate acţionarilor.

Metodele de calcul al indicatorului capacitatea de autofinanţare (CAF) sunt:a) metoda excedentului brut de exploatare;b) metoda cheltuielilor financiare şi a celor extraordinare;c) metoda rezultatului brut al exerciţiului financiar;d) metoda deductivǎ şi metoda aditivǎ;e) metoda contabilǎ conform standardelor internaţionale de contabilitate.

Din punct de vedere economic cash-flow-ul unei firme reprezintǎ:a) sinteza fluxurilor rezultate din toate operaţiunile de gestiune şi cele de

capital ale firmei;b) nivelul de solvabilitate al firmei;c) rentabilitatea şi profitabilitatea;d) lichiditatea şi solvabilitatea firmei;e) disponibilitǎţile din conturile firmei.

94

Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru investiţii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate se regăsesc în acumulările băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potenţială de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane şi profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului şi de remunerare a investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii): EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz)F=cheltuielile fixe; MCV=marja asupra cheltuielilor variabile

Preferinţa pentru această marjă brută de acumulare este determinată de neutralitatea astui indicator în raport cu politicile financiare şi contabile din firmă. Această marjă exprimă netrunchiat rezultatul brut al exploatării, înainte de aplicarea politicilor specifice firmei de amortizare, de îndatorare şi de impozitare.

Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):

PE = EBITDA - Amo - Proviz. EBITDA=Excedent brut din exploatare;PE=profitul din exploatare

Problemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): excedentul brut din exploatare 31.200; reluǎri asupra provizioanelor 1.000; amortizǎri şi provizioane calculate 9.000; venituri financiare 5.000. Sǎ se calculeze profitul din exploatare (PE):

a) PE= 22.200;b) PE= 26.200;c) PE= 28.200;d) PE= 23.200;e) PE= 18.200.

PE= excedentul brut din exploatare + reluǎri asupra provizioanelor – amortizǎri şi provizioane calculate.PE= 31.200 + 1.000 – 9.000= 23.200

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte de dobânzi şi de impozit .Aceasta este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale (de exploatare şi financiare), cu excepţia dobânzilor şi a impozitului pe profit.

95

EBIT= PE + Venituri financiare EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozit;PE=profit din exploatare

Profitul înainte de dobânzi şi impozit are, după deducerea impozitului pe profit (EBIT-Impozit), o semnificaţie deosebită. Acesta exprimă, potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cu dividende şi a creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere a acestui rezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a îndatorării la obţinerea lui:

• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărimea:

EBIT (1 - ґ) = PN + Dob (1- ґ), eliminându-se economia fiscală determinată de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil;

• performanţa exploatării activului economic, dar şi a îndatorării cu efecte fiscale benefice este apreciată după mărimea:

EBIT - Impozit = EBIT (1 - ґ) + Dob • ґ = Profitul net + Dobânzi.

Prima formulare a performanţei, respectiv EBIT • (1 - ґ), are calitatea de a exprima capacitatea activelor firmei de a genera, în exploatare, rezultate pentru „aportorii" de capitaluri, indiferent de modul de finanţare al firmei. Prin această calitate, acest rezultat face comparabile firmele între ele din perspectiva exclusivă a capacităţii lor tehnico-economice, şi nu ca urmare a unor politici specifice de finanţare.

Aşadar, termenul din stânga egalităţii exprimă rezultatul net al exploatării capitalurilor investite în activele fixe şi circulante nete ale firmei, iar termenii din dreapta exprimă destinaţia acestui rezultat: acţionari şi creditori. Mărimea reală a remunerării acţionarilor şi creditorilor este dată de cash-flow-ul disponibil (CFD), după operaţiunile de capital (de creştere economică a firmei).

Profitul înainte de impozit este determinat de rezultatul exploatării, cât şi de cel al politicii de finanţare. Este deci rezultatul activităţii curente (de exploatare şi financiară).

EBT = EBIT - Dobânzi = Profitul din exploatare ± Rezultatul financiar

Problemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): profitul din exploatare 23.200; venituri financiare 2.000; cheltuieli financiare

96

1.000; amortizǎri 800; reluǎri asupra provizioanelor 1.000. Sǎ se calculeze profitul înainte de impozitare (EBT):

a) EBT= 22.200;b) EBT= 24.200;c) EBT= 25.200;d) EBT= 31.200;e) EBT= 12.000.

EBT= profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiareEBT= 23.200 + 2.000 – 1.000= 24.200

EBT=Profit inainte de impozit;EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozitProfitul net exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare, cu

care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii investite. Acesta urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul de acţiuni.PN = EBIT - Dobânzi - Impozit pe profit(± Elemente extraordinare)EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozite

Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor muncă şi capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de firmă de la terţi.

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi

Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care se face remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea de exploatare a firmei:

- personalul, prin salarii, indemnizaţii, premii şi cheltuieli sociale;- statul, prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (minus subvenţii pentru

exploatare);- creditorii, prin dobânzi, dividende şi comisioane plătite;- acţionarii, prin dividende plătite;- firma, prin capacitatea de autofinanţare.Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată, se poate

face o evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii firmei.Prin însumarea valorilor adăugate de la toate firmele din ţară se obţine

produsul intern brut (PIB). Acesta reprezintă singura ofertă internă de bunuri şi servicii pentru satisfacerea cererii (interne şi externe) de consumuri finale, în sectorul privat şi în cel public.

Capacitatea de autofinanţare

97

Aşa cum, pe baza bilanţului, s-a determinat un indicator care să evidenţieze, la modul sintetic, potenţialul de dezvoltare şi de perenitate a firmei, respectiv cash-flow-ul, tot astfel, în mod similar şi cu semnificaţie apropiată, se poate determina, pe baza contului de profit şi pierdere, capacitatea de autofinanţare (CAF). Aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere economică a firmei, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă. Capacitatea de autofinanţare (CAF) se relevă prin diferenţa dintre veniturile monetare (încasabile) şi cheltuielile monetare plătibile.

CAF = Capacitatea de autofinanţareReprezentarea grafică a capacităţii de plată

În mod practic, capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode deductivă şi adiţională.

• Prin procedeul deductiv se porneşte de la excedentul brut de exploatare (EBE, care semnifică rezultatul brut al activităţii industriale şi comerciale), din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale firmei (financiare, extraordinare etc):

CAF = Venituri încasabile - Cheltuieli plătibile = = EBE + Venituri financiare şi extraordinare încasabile - Cheltuieli financiare şi extraordinare plătibile - Impozitul pe profit.

98

Cheltuieli monetare• Consumuri din afară. • Salarii şi CAS• Dobânzi• Impozite şi taxe

Venituri monetare• Vânzări şi alte venituri din exploatare• Dividende, dobânzi de încasat

Cheltuieli calculate• Amortizări şi provizioane calculate

CAF

Profitul net Venituri calculate• Variaţia stocurilor• Producţia imobilizată• Provizioane reluate

Metoda deductivă:■ CAF = (Venituri totale - Venituri calculate) -

(Cheltuieli totale - Cheltuieli calculate);

■ CAF = EBE - Venituri calculate -Alte cheltuieli monetare

Metoda aditivă:■ CAF = Profit net + Cheltuieli calculate -

Venituri calculate

Metoda deductivă şi aditivă a capacităţii de platăEBE = Rezultatul brut al activităţii

Studiu de caz Societatea N

Calculul CAF prin metoda deductivă

Excedentul brut de exploatare (EBITDA) 31.200+ Venituri financiare 0- Cheltuieli financiare 6.000+ Elemente extraordinare 0- Impozitul pe profit 4.300= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului

20.900 = 8.000+ 12.900

CAF = EBE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Elemente extraordinare – Impozitul pe profitEBE = EBITDA; 12.900 = Profitul net ; 8.000= Cheltuieli calculate ( amortizări, provizioane )

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): excedentul brut de exploatare 31.200; cheltuieli financiare 6.000; impozit pe profit 4.300; venituri din cesiunea elementelor de activ 1.000. Sǎ se calculeze capacitatea de autofinanţare (CAF):

a) CAF= 16.600;b)CAF= 14.900;c) CAF= 19.900;d) CAF= 20.900;e) CAF= 21.900.

99

CAF= excedentul brut de exploatare – cheltuieli financiare – impozitul pe profit CAF= 31.200 – 6.000 – 4.300= 20.900

Problemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): rezultatul net 12.900; cheltuieli calculate (amortizǎri, provizioane) 8.000; elemente extraordinare 15.000; excedent brut de exploatare 28.000. Sǎ se determine ponderea capacitǎţii de autofinanţare (CAF) în excedentul brut de exploatare:

a) 74,64%;b) 87,50%;c) 26,25%;d) 100,00%;e) 76,00%.

CAF= rezultatul net + cheltuieli calculate – venituri calculateCAF= 12.900 + 8.000= 20.900Ponderea CAF în excedentul brut de exploatare= 20.900/28.000*100= 74,64%

În procedeul adiţional se porneşte de la rezultatul (net al) exerciţiului la care se adaugă cheltuielile (amortizări, provizioane etc), neplătibile la o anumită scadenţă după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluările asupra provizioanelor):

CAF= Rezultatul net + Cheltuieli calculate - Venituri calculate = = Rezultatul net al exerciţiului + Amortizări şi provizioane calculate - Reluări asupra provizioanelor + (Valoarea netă contabilă a activelor cedate - Venituri din cedarea activelorProblemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă următoarele date (u.m.): profitul net al exerciţiului 12.900; cheltuieli calculate(amortizǎri, provizioane) 8.000; valoarea contabilǎ a elementelor de activ cedate 1.000; venituri din cesiunea elementelor de activ 1.000.Valoarea corectǎ a indicatorului capacitatea de autofinanţare (CAF) va fi:

a) CAF= 22.000;b) CAF= 10.000;c) CAF= 20.900;d) CAF= 18.900;e) CAF= 14.900.

CAF= profitul net al exerciţiului + cheltuieli calculate (amortizǎri şi provizioane) + valoarea contabilǎ a elementelor de active cedate – venituri din cesiunea elementelor de activ.

100

CAF= 12.900 + 8.000 + 1.000 – 1.000= 20.900

Calculul CAF prin metoda adiţională

Profitul net al exerciţiului 12.900+cheltuieli calculate (amortizări, provizioane) 8.000- reluări asupra cheltuielilor calculate 0+ valoarea contabilă a elementelor de activ cedate -- venituri din cesiunea elementelor de activ -= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului 20.900

Capacitatea de autofinanţare exprimă deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a firmei. Ea nu are decât un caracter potenţial dacă nu este susţinută de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar degajat prin creşterea trezoreriei nete, adică cash-flow-ul , dovedeşte că această capacitate de autofinanţare este susţinută în mică măsură de o trezorerie efectiv disponibilă.

3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net ale firmei

Principala distincţie ce trebuie făcută în analiza cash şi a cash-flow-urilor firmei este aceea între operaţiunile de gestiune şi operaţiunile de capital. Aşa cum fiecare individ se hrăneşte şi învaţă zilnic, dar îşi cumpără o casă o dată sau de câteva ori în viaţă, tot astfel, firma desfăşoară în mod curent operaţiuni de gestiune (de exploatare, de investiţii şi de finanţare) şi în mod accidental, operaţiuni de capital (investiţii sau dezinvestiţii acompaniate de finanţări sau rambursări de capitaluri atrase). Operaţiunile de gestiune se reflectă în fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierdere, şi se sintetizează în profitul net şi în amortizare (dacă nu a fost reinvestită) ca potenţiale surse pentru cash-flow-ul firmei. Măsura exactă a cash-ului şi a cash-flow-ului se obţine prin corectarea potenţialităţii de încasări de mai sus, cu influenţa operaţiunilor de capital (de investiţii, dar şi de finanţare), operaţiuni care nu apar în contul de profit şi pierdere.

În practica financiar-contabilă din România întâlnim mai multe noţiuni care se cumscriu aceleia de cash: trezorerie netă, lichidităţi, disponibilităţi băneşti sau pur şi simplu numerar. Din punctul nostru de vedere şi pentru scopurile acestei lucrări vom afirma că toate aceste noţiuni

101

sunt echivalente şi toate se regăsesc în noţiunea anglo-saxonă de cash. Nu este decât o singură distincţie care se face în legătură cu noţiunea de cash, respectiv aceea de cash efectiv şi cash echivalent:

• cash-ul efectiv se referă la disponibilităţile băneşti în casă şi în conturile bancare curente: valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi valută, cecurile firmei, creditele bancare pe termen scurt, precum şi dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor acordate de bănci în conturile curente;

• cash-ul echivalent se referă la disponibilităţi cvasilichide: acţiuni deţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate în vederea realizării unui profit întrun termen scurt.

Spre deosebire de imobilizările financiare (acţiuni deţinute, împrumuturi acordate, interese de participare etc), care sunt alocări de capital pe termen lung şi deci mai puţin lichide, valorile mobiliare de plasament sunt reputate ca având o piaţă secundară activă şi deci o bună lichiditate. Un deficit de cash efectiv ar putea să fie rapid acoperit prin lichidarea în compensare a unui cash echivalent.

Cash-flow-ul (CF) este variaţia (fluxul) trezoreriei nete (∆TN) de la începutul până la sfârşitul exerciţiului financiar. Ca şi cash-ul (trezoreria netă), şi cash-flow-ul sintetizează variaţiunile rezultate din toate operaţiunile de gestiune şi cele de capital ale firmei. Aşa cum am prezentat pe scurt în capitolul privind echilibrul financiar, în condiţii de creştere economică zero, cu reconstituirea, în aceeaşi mărime a capitalurilor (fixe şi circulante, proprii împrumutate), cash-flow-ul are ca explicaţie originară profitul net (CF = PN) sau profitul net şi amortizarea (CF = PN +Amo), atunci când amortizarea nu se reinvesteşte, ci se acumulează sub formă bănească.

În condiţii diferite faţă de creşterea zero, cash-flow-ul are o determinare complexă, alături de operaţiunile de gestiune care îşi aduc contribuţia la formarea lui şi operaţiunile de capital, respectiv de investiţii şi de finanţare . Există două curente teoretice de explicare a cash-flow-ului: anglo-saxon şi francez.

CASH-FLOWOperaţional

CASH-FLOWde investiţii

CASH-FLOWde finanţare

PN +Amo - ∆NFR ∆Imo ∆CPR+∆DAT

∆NFR =NFR1 – NFR0

∆lmo =Imo1 - Imoo + Amo1

∆CPR =CPR1 -CPRo

102

∆DAT =DAT1-DATo

Formarea cash-flow-ului firmei pe seama operaţiunilor de gestiune şi a operaţiunilor de capital

Amo= amortizarea; Imo =Active fixe; CPR = Capitaluri proprii ; DAT= Capitaluri împrumutate;NFR=Necesar de fond de rulment

Curentul anglo-saxon explică variaţia aceleiaşi trezorerii nete, cash-flow-ul, pe seama variaţiunilor de cash datorate operaţiunilor de gestiune (operaţionale), inclusiv variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), datorate operaţiunilor de investiţii (numai în active fixe imobilizări) şi operaţiunilor de finanţare (prin capitaluri proprii şi prin capitaluri împrumutate):

CF = ∆TN = CFgest + CFinv + CFfin.( Cash-flow de gestiune; CF de investiţii si CF de finanţare )

CF= cash-flowIncluderea variaţiei nevoii de fond de rulment în cash-flow-ul de gestiune şi

nu în cel de investiţii este puţin controversată. Dacă avem în vedere că investiţia de capital pentru creşterea economică se referă în mod egal la achiziţia de active fixe (imobilizări) şi de active circulante (creşterea stocurilor şi a creanţelor), atunci pare legitimă includerea ∆NFR în cash-flow-ul de investiţii (CF inv). Dacă avem în vedere că între cifra vânzărilor (de afaceri) şi volumul stocurilor şi creanţelor există o corelaţie strânsă şi că variaţia cifrei de afaceri explică în mare parte ∆NFR, atunci pare legitimă includerea ∆NFR în cash-flow-ul de gestiune (CFgest).

Curentul, francez explică variaţia de cash pe seama interacţiunii dintre echilibrul pe termen lung şi echilibrul pe termen scurt, respectiv pe seama variaţiei fondului de rulment şi a variaţiei nevoii de fond de rulment (∆NFR).

♦ ∆FR• FR1 –FRo• (CPR+DAT) – Imo

_♦ ∆NFR• NFR1 –NFRo• TO+CRL-DCR

FR= fond de rulment ; CPR = Capitaluri proprii; DAT = Capitaluri imprumutate ; Imo=Active fixe ; DCR = datorii curente catre furnizori;STO=stocuri;CRL=credite pe termen lung

CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFRCF= cash-flow;TN= trezorerie netă

Problemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):

103

Indicatori N-1 NFond de Rulment(FR) 5.000 5.500Resurse temporare 2.000 2.500Necesar de Fond de Rulment(NFR)

300 100

Valoarea indicatorului cash-flow (CF) este:a) 100;b) 300;c) 400;d) -200;e) 700.

CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFR∆FR= 5.500 – 5.000= 500∆NFR= 100 – 300= -200CF= ∆FR - ∆NFR= 500 – (-200)= 700

Determinarea complexă a cash-flow-ului repune în discuţie distincţia dintre profitul net ca informaţie contabilă (din contul de profit şi pierdere) şi cash-flow-ul ca informaţie monetară din Situaţia fluxurilor de trezorerie (cash-flow-urilor). Aşa cum Keynes explica în macroeconomie că „pe termen lung, toţi vom fi bogaţi", tot astfel putem afirma în mediul microeconomic că „pe termen lung, profitul net este egal cu cash-flow-ul. Dar aşa cum se contra-afirmă în macroeconomie ca pe termen lung, mulţi vor fi duşi", tot astfel se contra-argumentează că, pe termen scurt, net este diferit de cash-flow.

În primul rând, profitul net exprimă o potenţialitate (contabilă) de a avea încasări în prezent în viitor, în timp ce cash-flow-ul exprimă „devenirea" concretă (în bani) a firmei. În al doilea rând, profitul net este un rezultat exclusiv (cel puţin pe termen scurt) al operaţiunilor de gestiune, respectiv de exploatare şi financiare, în timp ce cash-ul şi cash-flow-ul sunt generate atât de operaţiunile de gestiune, cât şi de cele de capital: dezinvestiţii sau investiţii şi finanţări sau rambursări (restituiri). În sfârşit, în al treilea rând, cash-flow-ul corectează veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării şi al plăţii acestora. Obligaţiile de plată la anumite scadenţe sunt decalajele favorabile, drepturile de creanţă (de încasări) la anumite scadenţe sunt decalaje nefavorabile, iar diferenţa dintre acestea (nevoia de fond de rulment, pentru operaţiunile de gestiune) corectează potenţialitatea de cash efectiv a veniturilor şi cheltuielilor firmei.

Construcţia fluxurilor de trezorerie

104

Standardul Internaţional de Contabilitate recomandă construcţia Situaţiei fluxurilor de trezorerie în completarea documentelor contabile de sinteză: bilanţ, cont de profit şi pierdere, şi anexa la bilanţ. A supravieţui pe o piaţă din ce în ce mai concurenţială înseamnă capacitate de a genera cash pentru plata la termen a obligaţiilor faţă de partenerii de afaceri. Ori, principalul atu al Situaţiei fluxurilor de trezorerie este relevarea acestei abilităţi a firmei de a genera cash.

Utilizatorii Situaţiei fluxurilor de trezorerie vor afla informaţii privind:a) modificările în activele fixe nete de amortizare, în stocuri şi creanţe

nete de datoriile de exploatare; b) modificările în masele bilanţiere privind lichiditatea (ACR/Dexpl) şi

solvabilitatea (DAT/CPR) firmei;c) capacitatea firmei atunci când au loc modificări în sumele

programate a fi încasate sau plătite, sau modificări ale scadenţelor acestora; d) relaţia dintre profit şi cash-flow şi previziunea cash-flow-ului pentru fundamentarea deciziilor financiare viitoare.

Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă cash-flow-urile (variaţia trezoreriei nete) în cursul exerciţiului financiar generate de activităţile de gestiune (operaţionale), de investiţii (în active fixe corporale, necorporale şi financiare) şi de finanţare (cu capitaluri proprii şi împrumutate). Nu se includ în Situaţia fluxurilor de finanţare încasările/plăţile ce rezultă din conversia cash-ului efectiv (disponibilităţi în bancă şi casă) în cash-echivalent (investiţii financiare pe termen scurt) şi invers. Cele două componente ale trezoreriei nete se analizează ca un tot unitar în ceea ce priveşte modificarea (variaţia) trezoreriei.

Cash-flow-ul din activităţile de gestiune (curentă şi extraordinară) este cel mai important dintre cash-flow-urile firmei. Acesta este acoperitor atât pentru plăţile curente de gestiune, dar şi pentru achiziţia de noi active prin autofinanţare şi/sau pentru rambursarea creditelor, precum şi pentru remunerarea acţionarilor cu dividende şi a creditorilor cu dobânzi.

Cash-flow-ul de gestiune (CFgest) poate fi explicat pe baza veniturilor încasabile şi a cheltuielilor plătibile din contul de profit şi pierdere corectate cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR). La rândul ei, variaţia NFR se explică prin modificările în soldurile bilanţiere ale stocurilor, creanţelor şi ale datoriilor de exploatare.

Se propun două metode pentru determinarea CFgest:- directă, cu evidenţierea tuturor încasărilor şi a plăţilor, precum şi a

creşterilor şi scăderii de solduri finale ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor de exploatare în raport cu soldurile lor iniţiale;

105

- indirectă, ce porneşte de la profitul net şi de la amortizare, şi care se corectează cu variaţia nevoii de fond de rulment.

În metoda directă, încasările din activităţile de gestiune sunt cele de vânzări de bunuri şi servicii din anul curent (CA1) plus soldul iniţial (SV0) minus soldul final (SV1) al creanţelor-clienti:

Încasări CA = CA1 + SV0 – SV1

La acestea se adaugă încasări din drepturi de autor, taxe de participare, comisioane şi alte asemenea încasări. Încasările din dividende şi din dobânzi la participaţiile directe şi la împrumuturile acordate altor firmei sunt evidenţiate separat de activităţile de exploatare pentru a releva impactul acestora asupra cash-flow-ului din exploatare (EBE). Foarte adesea acestea se înscriu în cash-flow-ul de investiţii, deoarece sunt generate de investiţiile financiare făcute la alte firme. Tot astfel, încasările, din cesiunea (vânzarea) activelor fixe se vor include în cash-flow-ul de investiţii. În CFgest se va opera doar cu profitul sau pierderea ce rezultă din cesiunea de active fixe.

Plăţile din activităţile de gestiune sunt: - pentru aprovizionările de materii prime şi materiale din anul curent (Mat1)

minus soldul iniţial (Sm0) plus soldul final (Sm1) de materiale plus soldul iniţial (Sf0) minus soldul final (Sf1) al furnizorilor de materiale:

PlăţiMat = Mat1 - Sm0 + Sm1 + Sf0 – Sf1. - pentru salarii şi cheltuieli sociale din anul curent (Sal1) plus soldul iniţial

(Ss0) minus soldul final (Ss1) al salariilor neridicate: PlăţiMat = Sal1+ Ss0 - Ss1

- pentru dobânzi, care în general nu prezintă sold al datoriilor de plătit;- pentru impozite şi taxe, de asemenea, în.general fără sold rămas de plătit.Impozitul pe profit poate fi aferent şi altor venituri decât cele de exploatare,

ceea ce ar impune împărţirea lui între CFgest şi CFinv. În general, impozitul pe profit se înregistrează în CFgest.

Corecţiile la plăţile pentru aprovizionări, pentru salarii şi pentru alte cheltuieli de exploatare în raport cu modificările soldurilor activelor şi pasivelor aferente se fac în următoarea logică:-creşterea soldului final al activelor circulante semnifică o plată suplimentară vizavi de cheltuielile din anul curent (diminuate cu soldul iniţial al acestor cheltuieli). Tot astfel, o diminuare a soldului final al activelor semnifică o degajare de cash (încasare) ce va fi folosită pentru plata cheltuielilor din anul curent. -creşterea soldului final al datoriilor este echivalentă cu o reducere a plăţilor în anul curent pentru respectivele datorii (semnifică o degajare de cash =

106

încasare). Invers, o scădere a soldului final este egală cu o plată suplimentară pentru achitarea datoriilor respective din anul curent.

Studiu de caz: Pentru firma N bilanţurile succesive şi contul de profit şi pierdere prezentate cash-flow-ul de gestiune după metoda directă se determina astfel:

1) încasări din vânzări: 180.000+ 38.250-45.000 = 173.250(38.250=Clienţi N; 45.000=Clienţi N+1)

2) plăţi pentru aprovizionări: 70.000 - 42.500 + 50.000 +46.750 – 55.000 = (-) 69.250(70.000=Consumuri de la terţi;42.500=Stocuri N;50.000=Stocuri N+1;46.750= furnizori N;55.000=furnizori N+1)

3) plăţi pentru salarii şi cheltuieli sociale: =(-) 70.000 4) alte cheltuieli de exploatare: 8.800 + 7.300(dividende de platit din anul N)

= (-) 16.100 5) plăţi pentru dobânzi 6.000 + 850-1.000+ 13.100-15.400 = (-) 3.550850=imprumuturi<1 an din anul N;1.000=imprumuturi<1 din din anul

N+1;13.100=credite bancare anul N;15.400=credite bancare din anul N+1

6) plata impozitului pe profit: = (-) 4.300 Cash-flow-ul de gestiune 10.050=173.250-69.250-70.000-16.100-3.550-4.300

Metoda indirecta operează cu informaţiile deja prelucrate: profitul net, amortizări şi provizioane nete de reluările asupra lor, variaţia nevoii de fond de rulment etc. Cash-flow-ul de gestiune se obţine corectând potenţialitatea contabilă de încasări viitoare corespunzătoare profitului net (PN), amortizărilor şi provizioanelor nete cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), în fapt cu variaţia decalajelor nefavorabile de încasări (prin creşterea stocurilor şi creanţelor de încasat) în raport cu decalajele favorabile de plăţi (prin creşterea datoriilor de exploatare):

CFgest = PN nedistrib. + Amo. şi proviz. nete - Venituri fin - (∆NFR).

Veniturile financiare s-au scăzut, deoarece sunt asociate cash-flow-ului de investiţii.

Studiu de cazLa firma N prin metoda indirectă, CFgest este acelaşi: CFgest, = 4.300 + 8.000 - 0 - 2.250 = 10.050 (încasări),

107

( NFR in anul N = 42.500+38250) – 68.000= 12.750; NFR in N+1=(50.000+45.000)- 80.000= 15.000 ) Dif. De NFR= 15.000- 12.750=2.250

în care variaţia nevoii de rulment (∆NFR) este egală cu: [(50.000 + 45.000) - 80.000] - [(42.500 + 38.250) - 68.000] = 2.250.50.000=stocuri în anul N;45.000=clienţi anul N;80.000=active

imobilizate anul N;42.500=stocuri anul N;38.250=clienţi anul N;68.000=active imobilizate anul N

Cash-flow-urile din activităţi de investiţii sunt în general cash-out-flow-uri (plăţi) pentru achiziţia de active fixe noi;

- corporale, respectiv proprietăţi asupra terenurilor şi construcţiilor, maşini şi echipamente, inclusiv prin autodotare;

- necorporale, respectiv licenţe, brevete, mărci;- financiare, respectiv participaţii directe, cumpărarea de acţiuni şi

obligaţiuni emise de alte firme, acordarea de avansuri financiare către filiale.Activitatea de investiţii înregistrează, de asemenea, cash-inflow-uri

(încasări) din vânzarea (cesiunea) de active fixe (cumpărate mai sus),ori de câte ori se ia vreo decizie de Codificare a structurii acestora sau, pur şi simplu, din raţiuni de echilibru financiar: vânzări de proprietăţi, maşini, echipamente, de acţiuni şi obligaţiuni deţinute sau răscumpărări, la scadenţă, ale obligaţiunilor deţinute sau ale avansurilor băneşti acordate filialelor.

Cash-out-flow-ul din investiţii (CFinv) se poate obţine şi prin metoda indirectă în care se compară imobilizările de la sfârşitul anului cu cele de la începutul anului. Din imobilizările iniţiale (Imo0) se scad amortizările şi provizioanele nete de reluările asupra lor. În continuare, se scad veniturile financiare:

CFinv = (Imo0 - Amo. şi proviz.) - Ven. fin.

La firma N, CFinv se determină astfel:

CFinv = 80.000 - (68.000 - 8.000) - 0 = - 20.000 şi semnifică o plată de cash pentru creştera efectivă a imobilizărilor de la începutul până la sfârşitul anului.

80.000=active imobilizate anul N+1; 8.000=amortizări

Veniturile financiare sub formă de dividende şi dobânzi încasate pentru participaţiile directe, acţiunile şi obligaţiunile altor firme deţinute de firma analizată se înscriu, foarte adesea, în cash-flow-ul de investiţii. Dimpotrivă, dobânzile plătite la creditele primite de firmă se înscriu în CFgest, deoarece creditele au fost primite pentru activitatea operaţională (de exploatare, în special).

108

Cash-inflow-urile din activităţile de finanţare cu capitaluri externe (proprii şi împrumutate) sunt generate de majorările de capital social (prin emisiune de acţiuni noi) şi/sau de majorările de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligaţiuni ale firmei). Cash-outflow-urile de finanţare apar cel mai adesea sub forma rambursărilor de împrumuturi pe termen lung şi mediu, şi, mai rar, sub forma răscumpărării (din profit) a propriilor acţiuni de pe piaţa bursieră sau extrabursieră.

Dividendele plătite pentru exerciţiul financiar precedent pot fi considerate plăţi ale activităţii de finanţare, reprezentând remunerări ale capitalurilor proprii subscrise de acţionari. Alternativ, acestea pot fi considerate plăţi în cash-flow-ul de gestiune, evidenţiind astfel capacitatea firmei de a plăti dividende din cash-flow-ul de gestiune.

Indirect, cash-flow-ul de finanţare (CFfin) poate fi determinat prin compararea soldurilor finale cu cele iniţiale ale capitalurilor proprii (exclusiv profitul net al anului curent) şi ale datoriilor pe termen lung:

CFfin = (CPR1 (exclusiv PN1) - CPRo) + (DAT1 - DAT0).CPR=capitaluri proprii ; DAT=capitaluri împrumutate;PN= profit net

Studii de cazLa firma N s-au modificat soldurile capitalurilor permanente (proprii şi

împrumutate) pentru a face faţă efortului investiţional semnificativ în creşterea imobilizărilor, cu mult mai mare decăt cash-flow-ul de gestiune. În consecinţă:

CFfin = (61.176 - 4.300 - 52.000) + (58.824 - 50.000) = 13.700 (încasări).61.176=capitaluri proprii in anul N+1;4.300=profit nedistribuit;52.000=capitaluri proprii in anul N;58.824=datorii >l.anul N;50.000=datorii >1an din anul N;

Cash-flow-ul total al firmei este deci suma celor trei cash-flow-uri ale activităţilor de gestiune, de investiţii şi de finanţare, şi va verifica (şi va explica), astfel, variaţia trezoreriei nete de la începutul până la sfârşitul anului:

CF =CFgest + CFinv + CFfin = TN1 – TN0

În consecinţă, cash-flow-ul este o informaţie de analiză financiară a surselor de formare a fluxului de trezorerie de la începutul până la sfârşitul exerciţiului

109

financiar, a variaţiei trezoreriei firmei care se regăseşte în conturi la bănci, în casă şi în investiţii financiare pe termen scurt.

La firma N, cash-flow-ul, total este determinat numai de activităţile de gestiune (îndeosebi de exploatare) şi cele de investiţii (îndeosebi cele financiare):

CF gest.=(4.300+8.000)-2.250=10.050 incasări din exploatare

4.300=profit nedistribuit;8.000=amortizări;2.250=dif.NFR

CFinv=80.000-68.000+8.000=20.000 plăţi pentru investiţii

80.000=active imobilizate an N+1;68.000=active imobilizate an N;8.000=amortizări

CFfin= (61.176-4300-52.000)+(58.824-50.000)=13.700 incasări din afara

61.176=capitaluri anul N;4.300=profit nedistribuit;52.000=capitaluri proprii anul N; 58.824=datorii t.l. an N+1; 50.000=datorii t.l. anN

CF = 10.050 - (- 20.000) + 13.700 =3.750

Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei

În perspectiva determinării valorii firmei, considerată un portofoliu de investiţii mai noi şi mai vechi, noţiunea de cash-flow comportă anumite ajustări. Acestea sunt necesare: pentru a reflecta capacitatea firmei de a degaja, către acţionari şi împrumutători, cash-flow disponibil pentru:

• recuperarea capitalului iniţial investit şi:

• remunerarea acestui capital, cel puţin la rata normală de rentabilitate în raport cu riscul asumat.

De la început facem precizarea că demersul nostru de evaluare porneşte de la determinarea valorii firmei în ansamblu, ca rezultat al investirii capitalurilor proprii şi împrumutate. În această perspectivă, dobânzile ne apar ca remunerare a împrumutătorilor şi deci ca o componentă a cash-flow-ului disponibil al firmei şi nu ca o cheltuială plătită din cash-flow-ul de gestiune. Odată calculată valoarea firmei, se vor determina apoi cele două componente ale ei:

1. valoarea capitalurilor proprii şi

110

2. valoarea capitalurilor împrumutate (a datoriilor).O altă ajustare a cash-flow-ului este includerea variaţiei tuturor activelor

circulante (inclusiv a trezoreriei), nete de datoriile de exploatare, în cash-flow-ul disponibil alături de variaţia imobilizărilor nete de amortizare (aşa cum se procedează în evaluarea proiectelor de investiţii).

În sfârşit, o ultimă ajustare este aceea că în cash-flow-ul pentru evaluarea firmei se includ doar cash-flow-urile de gestiune şi de investiţii (ajustate ca mai sus), nu şi cash-flow-ul de finanţare. Acesta din urmă (CFfin) nu este decât replica pe pasiv al cash-flow-ului de investiţii, de creştere a imobilizărilor şi a activelor circulante nete (în activ).

Este legitim să considerăm că rezultatele operaţiunilor de gestiune sunt destinate remunerării investitorilor de capital. Drept urmare, cash-flow-ul disponibil este format din aceste rezultate: profitul net, amortizarea anuală şi dobânzile. Deoarece profitul net al firmei îndatorate include şi economia de impozit (obţinută prin deducerea dobânzii din profitul impozabil), atunci este nevoie să se facă o corecţie asupra rezultatelor gestiunii pentru a nu se face o dublă înregistrare a acestei economii:

Rezultatele de gestiune = PN + Amo + Dob • (1 - ґ ).

Dacă nu ar avea loc niciun fel de investiţii în active fixe şi în active circulante nete, atunci rezultatele operaţiunilor de gestiune s-ar putea distribui în totalitate către investitori (acţionari şi împrumutători). Cum însă au loc frecvente investiţii, cel puţin de menţinere a capacităţii iniţiale de producţie (finanţate din amortizare) şi au loc frecvente modificări ale volumului stocurilor, creanţelor şi trezoreriei (finanţate din profit şi din alte surse externe), atunci cash-flow-ul disponibil trebuie să ţină cont de aceste finanţări ale creşterii economice a firmei:

Creşterea economică = ∆lmo + ∆ACRnete.

Drept urmare, cash-flow-ul disponibil este determinat de rezultatele operaţiunilor de gestiune (curentă şi extraordinară) corectate cu investiţiile în creşterea economică

CFD=cash-flow disponibilCFD = Rezultatele gestiunii - Creşterea economică = PN + Amo + Dob • (1 - ґ ) - ∆Imo - ∆ACRnete,

unde:∆IMO = Imo1 - Imoo + Amo + VNC ∆ACRnete = ACRnetel - ACRnete0

unde:

111

VNC - valoarea netă contabilă a Imo vândute, iar 1 şi 0 exprimă sfârşitul şi începutul exerciţiului financiar.

♦ CFgestiune• PN + Amo + Dob (1 – τ) • Operaţiuni de gestiune

_♦ Creştere economică• ΔImo + ΔACRnete

• ΔImo = Imo1 – Imo0 + Amo1

• ΔACRnete = ΔACRnete1 – ΔACRnete0

Formarea cash-flow-ului disponibil(CFD)

În cele din urmă, creşterea economică este variaţia patrimoniului firmei de la sfârşitul anului (VR1 = Imo1 + ACRnete1) în raport cu patrimoniul iniţial (I0 = Imo0 + ACRnete0):

Cr.ec. = VR1 - (I0 – Amo1)Aşadar,cash-flow-ul disponibil este cel rămas după acoperirea creşterii

economice din rezultatele de gestiune:CFD = EBIT (1 -τ) - (VR – I0)Cash-flow-ul disponibil şi creşterea patrimonială a firmei reprezintă plusul

de valoare din exerciţiul financiar încheiat, respectiv rentabilitatea absolută:X = PN + Dob (1- τ) +VR-I0

În aceste condiţii, rata internă de rentabilitate raportează rentabilitatea absolută X la capitalurile iniţiate I0:

RIR ‗ X ‗ CFD + VR-I0 _ EBIT-(l- τ)-(VR- I0) + VR-I0 ‗ Io Io I0 .

‗ EBIT • (1 - τ ) ‗ PN+ Dob·(1 - τ)I0 I0

Valoarea firmei se obţine prin actualizarea valorii finale a firmei: (I0 + X = I0 +PN + Dob (1 - τ ) = CFD + VR) la rata k de actualizare din clasa respectivă de risc.

V0 ‗ _I0 + EBIT-(1- τ )_ ‗ I0 + PN+ Dob·(1 - τ) 1+k 1+k

V0 ‗ CFD + VR ‗ PN+ Dob·(1 - τ)-VR+I 0 +VR ) ‗ PN+ Dob·(1 - τ)+I 0

112

1+k 1+k 1+k

În raport cu destinaţiile sale, cash-flow-ul disponibil, la nivelul firmei, se compune din cash-flow-ul disponibil pentru acţionari (CFDact.) şi cash-flow-ul disponibil pentru creditori (CFDcr):

CFD = CFDacţ. + CFDcr. La rândul lor, cash-flow-urile disponibile investitorilor de capital se

formează din remunerarea potenţială pe seama rezultatelor de gestiune (sub formă de dividend = Div şi dobânzi = Dob) şi din fluxurile de trezorerie determinate de modificarea capitalurilor proprii (∆CPR) şi a capitalurilor împrumutate (ADAT), după utilizarea amortizării pentru autofinanţare:

CFDact. = Div-ACPRCFDcr. = Dob • (1 - τ ) - ∆DAT,

unde:∆CPR = CPR1 (exclusiv PNnedistrib.) – CPR0

∆DAT = DAT1-DAT0.O firmă îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de

deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net al firmei îndatorate. Drept urmare, plata întreagă a dobânzii către creditori este suportată de firmă la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1 - τ )], iar restul, Dob τ, este suportat din „sacrificiul" bugetului de stat care primeşte de la firma îndatorată un impozit pe profit mai mic decât de la o firmă neîndatorată.

Pentru evaluarea firmei şi a capitalurilor acesteia, cash-flow-urile disponibile (CFD) şi valorile patrimoniale de la sfârşitul anului (Imo1 + ACRnete1; CPR1 şi DAT1 se actualizează la costurile specifice ale capitalurilor (mediu ponderat = k, propriu kc şi împrumutat = kd) corespunzătoare claselor de risc specifice:

V0(întrepr.) = CFD + Imo1 + ACRnete1

1 + k

V0(CPR) = CFDacţ.+ CPR1

1 + kc

V0(DAT) = CFDcr + DAT 1 + kd

Exemplu: Pentru firma N, în baza bilanţurilor succesive şi a contului de profit şi pierdere prezentate în tabel., vom putea determina cash-flow-urile disponibile şi valoarea pe ansamblu şi pe componente ale capitalurilor (proprii şi împrumutate):

113

CFD = -600 kee = 15% Vo = 103.826 VAN = 1.826CFDacţ. = 3.723 kc = 20,574% V0(CPR) = 53.826 VANCPR = 1.826CFDcr = -4.324 kd = 9% V0(DAT) = 50.000 VANDAT = 0

CFD = 12.900 + 8.000 + 6.000·(1- 0,25) -(80.000-68.000 + 8.000) - (40.000 - 34.000) = 25.400 - 26.000 = -600 12.900= profit net;8.000=amortizari;6.000=dobanzi;80.000=active imobilizate N+1;68.000=active imobilizate N;40.000=ACR nete N+1;34.000= ACR nete anul NACR nete N+1= 120.000-80.000;120.000=active circulante N+1;80.000=active imobilizate N+1 V0(întrep.) ‗ – 600 + 80.000 + 40.000 ‗ 103.826

1 + 0,15

VAN = 103.826 – 102.000 = 1.826 > 0

CFDacţ. = 8.600 – (61.176 – 4.300 – 52.000) = 3.724

V0(CPR) ‗ 3.724 + 61.176 ‗ 53.826

1 + 0,20574

VAN(CPR) = 53.826 – 52.000 = 1.826

CFDcr.. = 6.000 • (1 – 0,25) – (58.824 – 50.000) = – 4.324

V0(DAT) ‗ –4.324 + 58.824 ‗ 50.000

1 + 0,09

VAN (DAT) = 50.000 – 50.000 = 0

CFD = CFDacţ. + CFDcr. = 3.724 + ( – 4.324) = - 600

V0(întrep.) = V0(CPR) + V0(DAT ) = 53.826 + 50.000 = 103.826

VAN = VANCPR + VANDAT = 1.826 + 0 = 1.826.

Concluzii Analiza financiară identifică starea de echilibru financiar (de risc) static şi

dinamic şi starea de profitabilitate (de rentabilitate) ale firmei pentru a măsura creşterea valorii capitalurilor acesteia şi pentru a planifica activităţile viitoare de exploatare, investiţii şi finanţare. Analiza financiară răspunde, în primul rând, unor

114

nevoi interne de informare şi justificare a modului de îndeplinire a obiectivelor managementului financiar, dar şi a unor nevoi externe de informare şi motivare a actualilor şi potenţialilor parteneri de afaceri (acţionari, împrumutători, furnizori, cumpărători etc). Sursa de date pentru analiza financiară este furnizată de contabilitate prin bilanţ, cont de profit şi pierderi, şi anexa la bilanţ, auditate financiar, precum şi prin informaţii ale pieţei financiare privind evoluţia preţurilor, a inflaţiei, a cursurilor bursiere, a dobânzilor etc.

1. Analiza statică şi dinamică a echilibrului financiar se face pe baza bilanţului de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi a rezultatelor nete din contul de profit şi pierdere, care contribuie la autofinanţarea creşterii patrimoniului firmei. Bilanţul este reflectarea, la valoarea rămasă (contabilă), a resurselor acumulate şi controlate de firmă, purtătoare de avantaje economice viitoare (în activ) şi a obligaţiilor firmei, acumulate în timp, pentru procurarea activelor (în pasiv). Dintre obligaţii, cele privind valoarea angajamentelor către acţionari (a capitalurilor proprii) au un caracter rezidual ca diferenţă dintre activul total şi datoriile totale contractate cu terţii (alţii decât acţionarii). Această diferenţă este denumită situaţia (patrimonială) netă, activul net (finanţat din capitaluri proprii) sau patrimoniul net.

Situaţia netă = Activ total - Datorii totale.

Variaţia capitalurilor proprii (a situaţiei nete) de la un exerciţiu financiar la altul se explică prin:

a) relaţiile cu proprietarii (aporturi de capital, restituiri de capital, distribuiri de dividende);

b) activitatea de gestiune (venituri totale - cheltuieli totale = profit net); c) activităţi accesorii, neobişnuite (reevaluări, conversii etc.) şi d) politicile contabile ale firmei.Profiturile nete reale determină creşterea situaţiei nete reale şi, în consecinţă,

determină creşterea averii acţionarilor. Dimpotrivă, pierderile conduc la scăderea situaţiei nete, la decapitalizarea averii acţionarilor până la epuizarea ei şi afectarea, în continuare, a valorii capitalurilor împrumutate.2. Pentru calculul indicatorilor echilibrului financiar informaţia bilanţieră

trebuie structurată riguros în funcţie de lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor. Lichiditatea este capacitatea activelor de a fi transformate în bani. În bilanţ se vor înscrie mai întâi activele fără lichiditate sau cu

lichiditatea cea mai redusă: terenuri neutilizate, case de locuit, fondul comercial, terenuri utilizate, licenţe, brevete. Se continuă ca activele fixe amortizabile, cu activele financiare. Toate activele cu durata de lichiditate mai mare de un an se grupează în active necurente. În bilanţ se înscriu apoi

115

stocurile, creanţele şi, în cele din urmă, cele mai lichide active: investiţii financiare pe termen scurt, disponibilităţi băneşti în bancă şi în casă. Toate activele cu o durată de lichiditate mai mică de un an se grupează în active curente.

Exigibilitatea este însuşirea datoriilor de a deveni scadente la o anumită dată de plată. În bilanţ se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii care nu sunt scadente, ele rămân, în principiu, alocate pe toată durata de existenţă a firmei. Urmează datoriile pe termen lung, cele pe termen mediu, inclusiv provizioanele pentru cheltuieli şi riscuri în funcţie de scadenţa lor mai îndepărtată sau mai apropiată. Toate pasivele cu exigibilitate mai mare de un an se constituie în pasive (datorii) necurente. În sfârşit, bilanţul se încheie cu datoriile sub un an în funcţie de iminenţa ajungerii lor la scadenţă. Între acestea se face o distincţie între capitalurile atrase gratuit (de la furnizori, de la buget, de la salariaţi) şi cele contractate prin plată de dobânzi (creditele pe termen scurt). Datoriile cu scadenţă mai mică de un an formează datoriile curente.

Echilibrul financiar în partea de sus a bilanţului, dintre activele cu durată de lichiditate mai mare de un an şi sursele permanente (durabile) de capitaluri proprii şi împrumutate, se evidenţiază prin fondul de rulment (FR). Acesta este un element de pasiv şi se determină ca diferenţă dintre capitalurile proprii (CPR) şi împrumutate pe termen lung (>un an = DTL) şi imobilizările (activele cu durata mai mare de un an) nete de amortizare (IMO):

FR = (CPR + DTL) - IMOActivele circulante finanţate prin fondul de rulment sunt cele care exced

datoriile curente (pe termen scurt):ACRnete = ACR - DCR sau, mai analitic,ACRnet = Active circulante (B*) + Chelt. în avans (C*) - Datorii curente

(D*) - Ven. în avans (I)Mărimea pozitivă a FR evidenţiază existenţa echilibrului financiar pe termen

lung, existenţa unei marje financiare de capitaluri permanente pentru finanţarea activelor circulante (ACR) nete de datoriile curente(DCR). (ACRnete). Mărimea negativă a FR evidenţiază dezechilibrul financiar pe termen lung, încălcarea regulii de paritate a maturităţii (duratei) activelor şi pasivelor, respectiv alocările durabile în active fixe care au fost finanţate, pentru completare dar incorect, din surse temporare (pe termen scurt).

Echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şi creanţe, şi sursele ciclice (temporare) din decalajele de plăţi către terţi, este evidenţiat de nevoia de fond de rulment, (NFR). Acesta este un element de activ şi se determină ca diferenţă dintre stocuri şi creanţe, pe de o parte, şi datoriile curente (de exploatare către furnizori, bugetul statului, salariaţi etc), pe de altă parte:

NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii curente.

116

Mărimea pozitivă a NFR poate fi efectul pozitiv al unei creşteri economice sănătoase, dar şi efectul unei încetiniri a rotaţiei stocurilor şi creanţelor în raport cu cifra vânzărilor. Mărimea negativă a NFR poate evidenţia fie un surplus de surse temporare ca urmare a accelerării evidente a rotaţiei activelor circulante, fie o întrerupere temporară a aprovizionărilor

Echilibrul financiar general este surprins prin trezoreria netă (TN), respectiv pozitivă sau negativă dintre disponibilităţile băneşti (DPB) şi investiţiile financiare pe termen scurt (InvTS), pe de o parte, şi creditele pe termen scurt (CrTS), pe de altă parte. În fapt, trezoreria netă este rezultatul interacţiunii dintre echilibrul financiar pe termen lung (FR) şi cel pe termen scurt (NFR).

TN = FR - NFR = (DPB + InvTS) - CrTS.

TN pozitivă evidenţiază un excedent de trezorerie care trebuie să fie plasat rentabil (uşor recuperabil). Dimpotrivă, TN negativă semnifică un deficit de trezorerie, o insuficientă a surselor permanente şi a celor ciclice. Deficitul de trezorerie trebuie acoperit din credite pe termen scurt (de trezorerie, pe obiect, de afacturare) la cel mai mic cost de procurare a acestora. ;

Variaţia trezoreriei nete la sfârşitul anului în raport cu mărimea ei la începutul anului identifică ceea ce se cheamă cash-flow sau flux net de trezorerie. Cash-flow-ul şi diferenţierea lui faţă de profitul net şi amortizare se explică astfel:

• prin rezultatele activităţii curente de exploatare (profit net reinvestit, amortizări) minus variaţia nevoii de fond de rulment (CFexpl.);

• prin operaţiile de investiţii (CFinv) şi • prin operaţiile de finanţare din afară, cu capitaluri proprii şi împrumutate

(CFfin): CF = CFgest + CFinv + CFfin

Variaţia trezoreriei nete se poate explica şi prin interacţiunea dintre variaţia fondului de rulment şi variaţia nevoii de fond de rulment:

∆TN = ∆FR-∆NFR. Sursa de formare a acestuia o reprezintă, în primul rând, profitul net

nerepartizat, apoi amortizarea cumulată şi, în al doilea rând, încasările suplimentare din dezinvestiţii în active fixe şi circulante sau din majorări ale capitalurilor proprii şi împrumutate.

3. Fondul de rulment finanţează nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă. El se compune din capitaluri proprii (FRP) şi/sau din capitaluri împrumutate (străine = FRS):

FRP = CPR - IMO FRS = FR-FRP

117

FRP > 0 semnifică un surplus de capitaluri propriiFRP < 0 şi FRS > 0 semnifică formarea FR numai din surse împrumutateFRP < 0 şi FRS < 0 semnifică absenţa FR şi finanţarea nevoilor durabile pe seama surselor ciclice (pe termen scurt).

În formarea şi utilizarea FR se pot urmări trei politici financiare:a) defensivă, de prudenţă, prin constituirea unui FR > NFR acoperitor

pentru orice variaţie mai mare sau mai mică a NFR. Această politică este costisitoare şi puţin rentabilă sau chiar nerentabilă;

b) ofensivă, riscantă cu un FR < NFR, urmând ca finanţarea NFR să se facă pe seama creditelor pe termen scurt, ce trebuie mereu reînnoite şi care prezintă riscul întreruperii finanţării şi deci al întreruperii exploatării. Această politică poate reduce costul procurării capitalurilor la strictul necesar, este rentabila, dar este şi foarte riscantă.

c) neutră, optimală cu un FR = NFR şi care fructifică o parte din avantajele, dar şi din dezavantajele celor două politici externe (defensivă şi ofensivă). În consecinţă, politica neutră poate avea o rentabilitate medie cu un risc mediu.

4. Contul de profit şi pierdere reflectă fluxurile economice de venituri şi de cheltuieli generate de operaţiuni curente (ordinare) de gestiune, respectiv:

a) operaţiunile de exploatare a activelor în profilul de activitate al firmei: producţia şi vânzarea de bunuri, prestaţia de servicii etc;

b) operaţiunile financiare de participare a firmei pe piaţa de capital (cumpărare de acţiuni altor firme, participare directă la formarea capitalului social al altor firme etc.) şi pe monetară (acordarea de împrumuturi sub formă de avansuri şi filiale, şi altele).

Operaţiunile de exploatare şi cele financiare au un caracter reproductibil, repetitiv şi de aceea ele nează activitatea curentă a firmei.

Foarte rar, firma poate înregistra şi activităţi extraordinare (necurente), în afara puterii sale de decizie (exproprieri, naţionalizări, modificări fiscale, cutremure).

Veniturile şi cheltuielile firmei reflectă acte de îmbogăţire sau de consumare a capitalurilor proprii ca o potenţialitate (contabilă) de încasări şi de plăţi viitoare. Unele venituri (constatate în avans) şi mai ales unele cheltuieli (amortizări, provizioane) sunt doar calculate, fără incidenţă directă asupra trezoreriei; ele nu au o scadenţă fermă de încasare sau de plată.

Veniturile pot lua forma creşterii activelor şi a scăderii datoriilor, iar cheltuielile pot să apară sub forma reducerii activelor şi a creşterii datoriilor.

5. Pe baza contului de profit şi pierdere se pot calcula diferite marje succesive de acumulare bănească din vânzarea bunurilor şi serviciilor. Cea mai largă marjă o reprezintă veniturile din exploatare ce cuprinde producţia vândută

118

către terţi, producţia stocată în produse în curs şi în produse finite şi producţia imobilizată în echipamente şi instalaţii prin autodotare:

Veniturile din exploatare = Producţia vândută + Producţia stocată + Producţia imobilizată.

Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintre veniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor, producţia imobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):

MCV = VE - V.Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor

variabile şi a celor fixe în raport cu volumul vânzărilor. Din această marjă asupra cheltuielilor variabile urmează să se acopere cheltuielile fixe (F), iar ceea ce rămâne să constituie capacitatea brută de autofinanţare a dezvoltării firmei amortizare, profit brut, rezultatul financiar şi cel extraordinar, după deducerea dobânzilor şi a impozitului pe profit).

Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru investiţii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate se regăsesc în acumulările băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potenţială de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane şi profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului şi de remunerare a investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii):

EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz).

Profitul din exploatare (PE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):

PE = EBITDA - Amo - Proviz.

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte de dobânzi şi de impozit. Aceasta este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale (de exploatare şi financiare), cu excepţia dobânzilor şi a impozitului pe profit. Foarte adesea, EBIT se consideră a fi egal cu profitul din exploatare, în ipoteza că celelalte elemente din afara profitului din exploatare sunt nesemnificative:

EBIT = PE + Venituri financiare

119

Profitul înainte de dobânzi şi impozit, după deducerea impozitului pe profit (EBIT-Impozit), exprimă potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cu dividende şi a creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere a acestui rezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a îndatorării la obţinerea lui:

• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărime:

EBIT • (1 - τ) = PN + Dob • (1 - τ), • performanţa exploatării activului economic, dar şi a îndatorării cu efecte

fiscale benefice este apreciată după mărime:EBIT - Impozit = EBIT • (1 - τ) + Dob • τ = Profitul net + Dobânzi.Prima formulare a performanţei, respectiv EBIT • (1 - t), are calitatea de a

exprima capacitatea activelor firmei de a genera, în exploatare, rezultate pentru „aportorii" de capitaluri, indiferent de modul de finanţare al firmei.

Profitul înainte de impozit este determinat de rezultatul exploatării, cât şi de cel ai politicii de finanţare. Este deci rezultatul activităţii curente (de exploatare şi financiară).

EBT = EBIT - Dobânzi = Profitul din exploatare ± Rezultatul financiar.

Profitul net (PN) exprimă rezultatul rezidual ce revine capitalurilor proprii după deducerea pozitului şi a dobânzilor:

PN = EBIT - Dobânzi - Impozit pe profit (± Elemente extraordinare).

Valoarea adăugată este plusul de valoare adus de firmă la valoarea consumurilor de la terţi (materiale, subansamble, servicii cumpărate):

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi.

Valoarea adăugată este sursa de remunerare a salariaţilor, a statului, a creditorilor, a acţionarilor şi ai firmei însǎşi pentru autofinanţarea creşterii economice. Prin agregarea tuturor valorilor adăugate ale firmelor din ţară se obţine produsul intem brut (PIB). Acesta constituie principala sursă de formare a ofertei interne de bunuri şi servicii pentru consumurile finale, private şi publice.

Capacitatea de autofinanţare (CAF) este în principiu egală cu profitul net şi amortizarea:

CAF = aproximati egala cu PN + Amo. În plan general, CAF este diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile platibile.

120

Pentru calcule analitice se foloseşte fie metoda deductivă (din EBE a altor cheltuieli plătibile: dobânzi, impozit etc), fie metoda aditivă (la PN a amortizării şi provizioanelor).

6. Cash-ul se defineşte ca trezorerie, lichidităţi, disponibilităţi sau numerar în bancă şi în casa (cash efectiv), precum şi ca investiţii financiare pe termen scurt în titluri monetare şi financiare cu lichiditate mare (cash echivalent). Cash-flow-ul se defineşte ca variaţie a trezoreriei nete (∆TN) de la începutul până la sfârşitul anului:

∆TN = TN1 - TN0.| Ca şi cash-ul, cash-flow-ul sintetizează influenţe ale operaţiunilor de gestiune cu cele ale operaţiunilor de capital (de investiţii şi de finanţare). În explicaţia dată de finanţiştii anglo-saxoni, acelaşi cash-flow este suma cash-flow-urilor rezultate din operaţiunile de gestiune, de investiţii şi cele de finanţare:

CF = CFgest+ CFinv+ CFfin.

În accepţiunea finanţiştilor francezi, cash-flow-ul se explică prin conjugarea variaţiei fondului de rulment (∆FR) cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR):

∆TN = ∆FR - ∆NFR.Profitul net exprimă deci o potenţialitate contabilă de încasări prezente şi

viitoare. Cash-flow-ul exprimă monetar rezultatul echilibrului dintre încasări şi plăţi de la începutul până la sfârşitul anului. Numai în condiţii de creştere zero a firmei şi de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul. În condiţii de creştere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influenţa acestei creşteri economice asupra profitului net.

Situaţia fluxurilor de trezorerie explică sursele de formare a cash-flow-ului firmei pe seama operaţiunilor de gestiune, de investiţii şi de capital:

CF = CFgest + CFinv + CFfin

Cash-flow-ul de gestiune se determină fie prin metoda directă ca diferenţă dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, ocazionate de activitatea curentă de gestiune (de exploatare îndeosebi), fie prin metoda indirectă de ajustare a profitului net şi a amortizărilor şi provizioanelor (nete de reluările asupra lor) cu variaţia nevoii de fond de rulment:CFgest =Încasări din vânzări - Plăţi pentru aprovizionări, salarii, dobânzi, impozite,unde:

Încasări din vânzări (CA) = CA1 + SV0 (sold iniţial de creanţe - clienţi) – SV1 (sold final de creanţe – clienţi)

sau CFgest = PN + Amo. şi proviz. nete - Ven. fin. - ∆NFR.Cash-flow-ul de investiţii se determină în mod direct ca diferenţă dintre plăţile pentru achiziţia de active fixe (corporale, necorporale şi financiare) şi încasările din cesiunea sau rambursarea lor şi din remunerarea activelor financiare sub formă

121

de dividende şi dobânzi încasate. În mod indirect, cash-out-flow-ul (plăţile) pentru investiţii se determină astfel:

CFinv = Imo0- (Imo0 - Amo.şi proviz. nete) - Ven. Fin.Cash-flow-ul de finanţare se calculează în mod direct, ca diferenţă dintre

încasările din majorări de capitaluri externe (proprii şi împrumutate) şi plăţile pentru rambursări, răscumpărări de obligaţiuni sau de acţiuni proprii, precum şi pentru dividende. În mod indirect,

CFfin = (CPR1 (exclusiv PN1) – CPR0) + (DAT1 - DAT0).Cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se deosebeşte de

cel care rezultă din variaţia trezoreriei nete prin următoarele: - dobânzile nu se scad, ci se adună ca remunerare a împrumutătorilor pentru

capitalurile împrumutate firmei;- în cash-flow-ul de investiţii se cuprinde şi variaţia activelor circulante

(inclusiv a trezoreriei) nete de datoriile curente, la fel ca şi în evaluarea proiectelor de investiţii;

- în cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se include numai CFinv, nu şi replica acestuia pe pasiv, CFfin.

CFD = CFgest - Creşterea economică (CFinv)unde:CFgest = PN + Amo (şi proviz.) + Dob • (1 -τ) Creşterea economică (CFinv) = ∆Imo0 + ∆ACRnete, unde:∆lmo = Imo1 - (Imoo - Amo)

∆ACRnete = ACRnete1- ACRnete0, unde: ACRnete=ACR - DCRCFD = CFDacţ + CFcr, cu:CFDacţ = PN - (CPR1(exclusiv PNnedistrib) - CPR0) CFDcr = Dob - (DAT1 - DAT0) Pentru evaluare, se actualizează CFD şi valoarea patrimonială rămasă (Imo1

+ ACRnete1 = CPR1 + DAT1) la rata k de actualizare corespunzătoare clasei de risc a firmei:

V0 (întrepr.) ‗ CFD + Imo 1 + ACR nete1 şi 1 + k.

V0(CPR) ‗ CFD acţ +CPR 1 1 + kc

V0(DAT) ‗ CFD cr +DAT 1 1 + kd

122

IV.PERFORMANŢELE FIRMEI .

4.1 Viziune generală.

Lansarea de produse şi servicii noi care să obţină succes pe piaţa reprezintă o provocare permanentă pentru firmǎ şi necesită o noua abordare din partea acesteia.

Pentru a reuşi să menţină clienţii existenţi dar şi să atragă noi clienţi firmele comerciale au la dispoziţie soluţii clasice care, utilizate în forme noi pot genera produse şi sevicii cu un grad de atractivitate mult mai mare dar şi soluţii alternative care îmbunătăţesc substanţial performanţele firmei.

Inovarea presupune o reacţie rapidă şi flexibilitate la schimbările pieţei, inclusiv a celor de mediu, câştigarea cotei de piaţă prin întâmpinarea mai buna a dorinţelor clienţilor, modificarea limitelor de saturare prin realizarea de canale

123

alternative de distribuţie a produselor şi serviciilor şi creşterea ratei de lansare a noilor produse în scopul reducerii substanţiale a timpului de înlocuire.

În condiţiile în care concurenţa firmelor comerciale pe piaţa romanească a crescut substanţial, este necesară o noua abordare a performanţei finanţelor firmei prin introducerea în cadrul strategiei firmei a unor politici comerciale adaptate la noile cerinţe. Totodata, noul tip de firmǎ trebuie să-şi adapteze rapid şi cu mare atenţie comportamentul astfel încat clientul să simtă ca are în acea persoană un consilier profesionist.

Nu puţine sunt cazurile în care un client se deplasează la două sau mai multe firme iar fiecare oferă soluţii diferite pentru aceeaşi situaţie. A fi o firmǎ competitivǎ şi a câştiga interesul clientului constă în a-i oferi soluţia optimă la problema acestuia. Unele firme se gândesc uneori numai la atingerea propriilor ţinte stabilite de veriga superioara de organizare, ştiind că săptămânal sau lunar va fi analizat gradul de atingere cantitativă al ţintelor stabilite. Practic, în relaţia cu clientul acesta îi va îndruma spre produse mai complexe care de multe ori se dovedesc mai scumpe pentru client în condiţiile în care nu utilizează decât în mica parte componentele produsului complex. Clientul va suporta în acest caz costuri suplimentare pentru acele componente neutilizate şi, în mod cert va renunţa după o perioadă de timp şi la pachetul de produse cumpărat dar şi la serviciile firmei.

Firma este cea care vine în întâmpinarea cerinţelor clientului iar atitudinea sa trebuie să fie concentrată în primul rând spre satisfacţia clientului în condiţii de costuri reduse pentru acesta fară a neglija însă ţintele de vânzare şi, implicit obţinerea performanţei în activitatea sa şi a filialei a cărei activitate o coordonează.

Să nu uităm ca rolul firmei şi, îndeosebi a finanţelor firmei nu mai este unul de natură preponderent de birou şi de coordonare a activităţii subordonaţilor. Intervine în plus noua calitate de ştiinţǎ a vânzărilor de produse şi servicii pentru firmǎ. Nu este un rol uşor în condiţiile în care calitatea clienţilor din punct de vedere comportamental este uneori atât de diferită. Cunoaştem cu toţii din practica noastră ca de cele mai multe ori clientul sau potenţialul client al firmei doreşte să obţină informaţii numai de la conducerea acesteia, indiferent de complexitatea problemei pe care o are. Uneori, pentru lucruri simple, ce pot fi foarte uşor soluţionate de către angajaţi cu sarcini de vânzare a produselor şi serviciilor firmei, clientul nu are încredere decât în discuţia cu managerul firmei.

Este o abilitate de a-1 accepta la o discuţie preliminară şi apoi fară ca acesta să se simtă îndepărtat, managerul sa-1 îndrume către un subordonat al său care va prelua şi rezolva problema clientului în condiţiile în care deja are punctate de către manager câteva posibilităţi de abordare şi obţinerea succesului în vânzarea produsului sau serviciului solicitat. Există multiple metode de abordare a clientelei

124

iar sarcina managerului este uneori deosebit de complexă. Atitudinea sa trebuie să se adapteze la diversele situaţii iar soluţia aleasă să fie cea optimǎ. Numai în acest context se poate vorbi despre un bun management şi o activitate eficientǎ a finanţelor firmei.

Când ne referim la rolul finanţelor în noile condiţii concurenţiale trebuie să luăm în considerare ca informatizarea activităţilor firmei a determinat mutaţii importante în abordarea firmei şi în metodele utilizate de către managerul firmei care intra în relaţie directă cu clientul.

Un bun rezultat în finanţele firmei se poate obţine prin aplicarea modernismului utilizat de firmǎ, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a aplicaţiilor informatice utilizate, în diminuarea timpului de servire al clientului, iar pe de altă parte de promovarea cât mai rapidă şi pe o arie largă a noilor mijloace electronice de platǎ.

O buna comunicare între manager şi subordonaţi dar şi în relaţia cu diferiţii clienţi reprezintă o bazǎ de maximizare a performanţei muncii şi profitabilităţii pentru firmǎ.

Perfecţionarea continuǎ a aplicaţiilor informatice precum şi a sistemului informaţional constituie un avantaj competiţional concretizat întro nouă abordare a clientelei şi anume cea de segmentare şi selecţie a acestora.

A trecut perioada în care firmele abordau clientela numai din punct de vedere cantitativ publicând chiar periodic numărul acestora în continuă creştere fară a lua în considerare şi aspectul calitativ. De altfel, şi acum mai există această provocare în a alege politica de abordare a clientului din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Tendinţa este însă destul de clară dacă se iau în calcul rezultatele aplicării politicilor de marketing aplicate în firmele comerciale de succes.

O firmǎ cu o bună strategie de segmentare a clienţilor ţintǎ, de stabilire a obiectivelor de vânzări în conformitate cu politicile comerciale moderne optează pentru o selecţie a clienţilor.

A nu se confunda această politică de abordare a clientelei cu refuzul servirii oricărui client sau potenţial client, pentru cǎ o firmǎ fară clienţi nu poate exista întrucât aceştia sunt cei care permit utilizarea banilor ca marfă în obţinerea de profit.

Există modalităţi şi abordări diferite pentru clienţi prin utilizarea cu abilitate de către firmǎ a canalelor de distribuţie a serviciilor utilizând diferitele categorii de echipamente care permit efectuarea de operaţiuni specifice de cele mai multe ori timp de 24h/24h.

În abordarea acestei probleme de către firma modernǎ se observă că, deşi unele firme au redus programul de lucru, spre nemulţumirea fireasacă a unor clienţi care nu cunosc posibilităţile oferite de creştere a gradului de servire în România,

125

volumul de operaţiuni este în continuǎ creştere iar performanţa activităţii firmei urmează acelaşi trend.

O firmǎ performantǎ, în condiţii de competitivitate accentuatǎ care are un dialog cu un client trebuie să se realizeze o consiliere complexă a acestuia şi să nu se rezume numai la rezolvarea strictă a solicitării punctuale a acestuia.

Este o oportunitate de promovare a noilor produse şi servicii şi un bun prilej de vânzare a produselor complexe sub forma de pachete. În acest caz promovarea şi vânzarea devin cu adevărat eficiente atât pentru client cât şi pentru creşterea performanţei firmei.

Firmele moderne au standardizat organizarea atât din punct de vedere al numărului de personal, categoriilor de personal, aplicaţiilor informatice şi a modului de utilizare facilă a fişei produsului de către angajaţi, precum şi din alte puncte de vedere precum semnalistică, reclama şi pubilicitatea prin monitoare LCD logistica performantă pentru activităţile sale, ambientul civilizat şi plăcut, mobilier în structura şi culori unitare utilizate în toate subsidiarele, conduita profesională, tabele de afişaj electronice referitoare la produsele şi serviciile firmei, condiţiile generale de afaceri, etc.

Ca exemplu, o acţiune de adaptare a politicilor comerciale ale unei firme lapracticile hypermaketurilor sau a magazinelor de vânzări de produse din toate categoriile de a afişa pe monitoare LCD informaţii de ultima ora în domeniul economic, apoi cu revenire temporizată la principalele avantaje ale produselor şi serviciilor firmei la care se adaugă şi elemente de divertisment induc clientului o stare de confort ambiental. În subconştientul sǎu va rămâne desigur ceea ce este cel mai important pentru firmǎ şi anume finalizarea acţiunii de vânzări. Este o metodǎ şi o artă să îmbini plăcutul cu utilul iar tehnicile de marketing devin din ce în ce mai sofisticate, cunoaşterea psihologiei comportamentale constituind astfel o adevarată ştiinţă aplicată în domeniu.

În altă ordine de idei, pentru ca o firmǎ sǎ fie performantǎ este necesarǎ delimitarea unui cadru de lucru în care regulile sunt bine determinate astfel încat acest cadru să nu fie rigid în relaţia cu clientul dar care să poată oferi posibilitatea gestionării riscurilor pe categorii de operaţiuni care să protejeze clientul dar şi firma în relaţiile cu aceştia

Orientarea către segmente de activităţi şi clienţi ţintǎ are consecinţe deosebit de favorabile asupra performanţei firmei din punct de vedere al performanţei financiare, asupra consolidării poziţiei firmei pe piaţa interna şi îndeosebi pe cea internaţională, asupra îmbunătăţirii ratingului acesteia şi recunoaşterii sale ca partener în structurile riguroase ale pieţei financiare internaţionale.

Ariile finanţelor fimei cuprind trei mari segmente, şi anume:- Coordonarea proceselor- Cunoaşterea sarcinilor- Coordonarea activitǎţii angajaţilor

126

Această clasificare nu este unică dar are calitatea de a reda cât mai binemodul în care se imbină cunoaşterea şi aplicarea proceselor în firmǎ, modul în care o firmǎ alocǎ timpul în cadrul fiecărei categorii de management pentru a ajunge la performanţa planificată precum şi pentru aplicarea cu suces a tehnicilor de abordare a angajaţilor astfel încât randamentul în muncă al acestora să fie maxim.

Coordonarea proceselor se obţine prin:• Stabilirea obiectivului.• Determinarea datei de început şi finalizarea procesului.• Alocarea unui buget de resurse financiare, umane, materiale, etc.• Stabilirea rolurilor şi a responsabilităţilor în cadrul echipei.• Evaluarea eficienţei rezultatelor procesului.Eficienţa oricărui domeniu de afaceri (bunuri sau servicii) constă, în primul

rând, în eficienţa proceselor comerciale ale domeniului respectiv. Prin urmare, examinarea şi creşterea eficienţei nu poate fi realizată fără analiza şi eficientizarea proceselor de afaceri.

Reproiectarea proceselor de afaceri poate fi de bază, radicală sau dramatică sau, bazată pe analiza proceselor actuale, parţialǎ, şi gradualǎ.Este necesară modificarea periodică a proceselor comerciale deoarece procesele comerciale transformate, aflate în acord cu structura organizaţiei şi sistemele ei informatice, pot servi întrun mod mai eficient intereselor comerciale ale firmei.

Procesele elaborate de angajaţii firmei au întotdeaunea finalitate în obţinerea performanţei acestora concretizată în respectarea restricţiilor de timp stabilite, costul şi valoarea adăugată pentru firmǎ a aplicării în practică a rezultatelor obţinute, fie că este vorba de o îmbunătăţire a produsului sau lansarea de noi produse şi servicii capabile să obţină sub acelaşi brand performanţele serviciilor oferite clienţilor sai.

În ceea ce privesc transformările proceselor comerciale sunt necesare următoarele acţiuni:

• examinarea proceselor şi activităţilor din punct de vedere al definirii clare şi precise al organizaţiei sau grupului fără personalitate juridică din care face parte respectiva firmǎ.

• crearea concepţiei de funcţionare, de organizare, respectiv a modelului de proces.

• crearea, transformarea, reglementarea, implementarea proceselor comerciale.

• introducerea unui sistem complex de management al proceselor companiei.• auditul proceselor elaborate şi adaptate noilor cerinţe• elaborarea proceselor legate de introducerea programelor informatice

performante care să permită obţinerea rezultatelor scontate în ce priveşte scurtarea timpului de răspuns şi creşterea calităţii serviciilor

127

Procesele deja existente şi cele ce se elaborează în cadrul sistemului de coordonare al proceselor sunt documentate şi se realizează în conformitate cu aşteptările clienţilor determinate pe baza cercetărilor de marketing ale pieţei pe segmental vizat cu mijloacele de planificare şi de control corespunzătoare.

Introducerea sistemului de management al calităţii ISO sau a sistemului de coordonare al proceselor, potrivit activităţii flecarei firme devine un factor din ce în ce mai important. Sistemul de coordonare al proceselor care evaluează şi transformă procesele de afaceri critice nu asigură doar unificarea şi posibilitatea de a învăţa operaţiile aferente organizaţiei, ci permite dezvoltarea internă permanentă, respectiv creşterea calităţii şi eficienţei activităţii.

Implementarea sistemului de coordonare al proceselor are ca scop mentenanţa, controlul şi dezvoltarea permanentă a proceselor documentate ale firmei pentru îmbunătăţirea subproceselor interne şi implicit a produselor şi serviciilor. În cadrul implementării obiectivului menţionat se au în vedere următoarele aspecte:

• identificarea şi evaluarea impactului acţiunilor asupra proceselor şi a relaţiilor dintre subprocesele componente precum şi interacţiunea cu celelalte procese aflate în interdepenţă astfel încât să se obţină valoarea adăugată, respectiv performanta procesului;

• analiza ţintelor de vânzări la nivelul proceselor şi monitorizarea performanţei;

• realizarea sistemului şi procedurilor de asumare a responsabilităţii pentru mentenanta şi dezvoltarea proceselor;

• implementarea în cadrul angajaţilor organizaţiei a mentalităţii orientate spre obţinerea performanţei procesului.

Sistemul de management al calităţii abordat ca parte al managementului de proces constă în stabilirea unui cadru reglementat determinat de caracteristicile sale, respectiv :

• definirea şi planificarea concepţiei sistemului de management al calităţii. • definirea obiectivelor legate de calitate şi politica de calitate în domeniul

specific firmei.• stabilirea întregii game de produse şi servicii.• crearea procedurilor obligatorii legate de aplicarea sistemului de

management al calităţii

Cunoaşterea sarcinilor

În abordarea complexă a conceptului se identifică acele acţiuni care asigură succesul în obţinerea rezultatelor scontate privind realizarea individuală a ţintelor de către fiecare angajat în corelare cu obiectivele generale ale unei firme comerciale, efectuarea acţiunilor de training corespunzător cerinţelor unui

128

management performant, evaluarea periodică a rezultatelor individuale, precum şi realizarea unei monitorizări permanente a derulării sarcinilor iniţial stabilite şi adaptate periodic în funcţie de rezultatele obţinute în urma procesului de feed-back obţinut.

O bunǎ cunoaştere a sarcinilor se poate obţine numai cu respectarea unor principii care puse în aplicare evită acţiunile neprogramate minuţios, repectiv acele acţiuni la care timpul alocat se situează sub cel minim admisibil. În fapt se produce o scădere a performanţei, rezultatele se situează sub nivelul aşteptărilor iar o acţiune cu adevărat bună devine inadecvată pentru fimǎ. Concluziile rezultate pot fi din categoria celor negative. Acţiunea este pierdută, resursele umane şi materiale sunt risipite iar toate acestea conduc la o coordonare defectuoasǎ a sarcinilor.

Determinarea corecta a performanţei ţine cont de criteriile individuale ale sarcinilor stabilite pentru fiecare angajat, indiferent de rolul acestuia în cadrul organizaţiei şi devine un element-cheie în fiecare departament şi subsidiarǎ a firmei, care ia în considerare cu prioritate eficienţa muncii în atingerea ţintelor pe categoriile de segmente de clienţi. Acest lucru nu este important numai din punctul de vedere al controlling-ului, al evaluării performanţei, deoarece determinarea performanţei sarcinilor este atât un important instrument în finanţele firmei şi de comunicare, cât şi unul care contribuie la realizarea unui bun training în firmǎ, provenind din strategia şi politicile acesteia şi care poate deveni un element esenţial în aplicarea mijloacelor de motivare individuală.

Cunoaşterea sarcinilor oferă posibilitatea definirii şi implementării unui sistem personalizat de indicatori şi de determinare a performanţei, inclusiv reproiectarea sistemului IT în urma auditării activităţilor şi sarcinilor stabilite iniţial.

Utilizarea eficientǎ a informaţiei şi cunoştinţelor în cadrul unei firme comerciale tratată ca oricare organizaţie este una dintre cele mai mari provocări în viaţa fiecărei societăţi comerciale. Implementarea abordării cunoaşterii sarcinilor este esenţială mai ales în situaţia acelor organizaţii unde există o cantitate mare de informaţii necesare în cadrul proceselor de servire al clienţilor în condiţii de eficienta ridicată, precum şi acolo unde firma doreşte să structureze aplicaţiile informatice de care dispune astfel încât vânzările de produse şi servicii specifice să fie realizate de către toţi angajaţii indiferent de poziţia ocupată şi sarcinile generale stabilite prin fişa postului.Procesul modern de cunoaştere a sarcinilor este structurat pe trei nivele, şi anume :

• Cunoaşterea bazatǎ pe strategia firmei

Reprezintă acea categorie de cunoaştere care ia în considerare complexitatea factorilor care acţionează în mediul concurential intern şi extern, obiectivele ţintǎ de atins într-o perspectivǎ de timp de obicei 1-3 ani calendaristici, proiecte ale

129

căror finalizare stau la baza viitoarelor metodologii, norme, manuale, instrucţiuni de lucru,etc. Se iau în considerare factorii finanţelor firmei precum gradul de capitalizare, resursele prognozate a fi la dispoziţia firmei, nivelul dotărilor şi gradul de modernizare al logisticii din dotare, investiţiile anuale ce urmează a fi efectuate pentru creşterea productivităţii muncii şi a gradului de automatizare a operaţiunilor, necesarul de training al personalului, eventualele restructurări necesare a fi efectuate.

• Cunoaşterea tacticilor pentru aplicarea strategiei adoptate

Strategia nu se poate realiza fără o serie de tactici specifice şi adaptate pentru a fi aplicate în diversele categorii de activităţi pe care firma doreşte să le dezvolte în obţinerea performanţelor stabilite. Asa cum strategia firmei este structurată pe capitole importante şi de esenţă, tacticile sunt cele care pun în practică obiectivele generale. De altfel Planul de implementare al strategiei reprezintă o abordare complexa şi completa a tacticilor ce se elaborează în obţinerea performanţelor.

• Cunoaşterea operaţiunilorAceasta categorie utilizatǎ în finanţele firmei se organizează pe baza

programelor de activitate rezultate din regulamentul de organizare şi funcţionare al firmei, cu luarea în considerare a tuturor activităţilor ce se realizează în cadrul unei firme comerciale, atât la nivelul organizaţiei (în situaţia firmelor naţionale şi multinaţionale), unde se concentrează activităţile centralizate ( contabilitate, juridic, etc. ) ale firmei cât şi la nivelul fiecărei subsidiare din carul reţelei de unităţi a firmei.În acest context, coordonarea sarcinilor se poate realiza prin următoarele aspecte calitative:

• Analiza diagnostic efectuatǎ de fiecare angajat în cadrul echipei pe baza politicilor de vânzare ale firmei.

• Asigurarea unui suport în crearea unui catalog complet cu produsele şi serviciile firmei şi îndeosebi a celor nou lansate pe piaţa de către departamentele specializate pe segmentele ţintǎ de clienţi.

• elaborarea şi implementarea unor acţiuni de implementare a tipului de suport IT cel mai adecvat şi proiectarea unor criterii cât mai precise în evaluarea şi motivarea angajaţilor.

În economia timpului alocat realizării eficiente a sarcinilor, administrarea şi pregătirea documentelor reprezintă o activitate ce implică un efort din ce în ce mai mare pentru angajaţi, cu efecte asupra reducerii performanţei activităţii aducătoare de venituri firmei. Este vorba de procesul de gestionare tradiţională a documentelor, care, în afara faptului că necesită timp, ocupă şi din punct de vedere

130

fizic din ce în ce mai mult spaţiu. Este o problemă reală care ţine atât de domeniul legislativ cât şi al dezvoltării insuficiente a mijloacelor electronice de arhivare al documentelor. În plus, prin standardizarea dimensiunilor spaţiului necesar desafăşurării activităţii în cadrul unei subsidiare, precum şi nivelul chiriilor, aceasta situaţie devine o problemă din ce în ce mai acută. Managementul sarcinilor va trebui să ţină seama şi de aceste realităţi. Performanţa nu se poate obţine decât în condiţii de asigurare a unui ambient primitor pentru client şi eficient pentru angajatul firmei.

Implementarea, înnoirea şi extinderea sistemelor de arhivare electronică a documentelor necesită în general eforturi substanţiale din partea,organizatiilor, atât în ceea ce priveşte perioada necesară, cât şi resursele utilizate. Având în vedere complexitatea, volumul şi managementul aferent schimbării, factorul de risc este deosebit de ridicat şi necesitǎ acţiuni specifice de realizat.

Noul concept al finanţelor firmei va trebui să stabilească obiective clare şi precise ale căror calităţi să fie axate, în principal pe:

• Specificitate, respectiv să fie bine precizat astfel încât acesta să fie uşor de atins comparativ cu un obiectiv exprimat vag sau cu caracter vădit general. Un obiectiv clar şi precis exprimat, îndeosebi sub forma cantitativă se referă la acţiuni concrete iar rezultatul din punct de vedere al performanţei este pe deplin realizabil.

• Cuantificabil, ceea ce permite a fi un obiectiv mâsurabil iar această cerinţă va permite firmei să evalueze periodic starea de progres, stagnare sau regres a procesului de vânzări pentru un produs sau serviciu la care s-au stabilit ţinte de vânzări. Este o metodă de a da posibilitatea luării unor masuri corective fie de naturǎ organizatorică, de realocare a forţelor de vânzare, de schimbare a politicii de abordare a clientelei în funcţie de specificul segmentului ţintǎ de clienţi vizat de produsul oferit, etc.

• Realizabil, atât din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ. Ştiinţa finanţelor firmei este cea care sesizează dacă ţinta de vânzări stabilită ca obiectiv general pentru un produs poate fi atinsă sau are caracter de oportunism. Din practicǎ şi studiile efectuate rezultă ca la unele firme comerciale se stabilesc ţinte greu de atins. Dar pentru ca angajaţii să nu fie criticaţi pentru neatingerea ţintelor de vânzări la respectivele produse şi servicii procedează la a deveni propriii clienţi ai firmei pentru respectivul produs care într-o anumită etapǎ este nevandabil. Desigur, angajaţii firmei continuă acţiunile de promovare a produselor chiar nevandabile în speranţa cǎ vor reuşi să convingă anumiţi clienţi "tradiţionalişti" de a achiziţiona şi astfel de produse. De remarcat cǎ astfel de situaţii nu sunt foarte rare mai ales la firmele comerciale care lansează deseori produse ale unor societăţi comerciale membre ale grupului din care fac parte. Un lucru este cert. Eforturile pe linie de marketing sunt necesare a fi intens amplificate în astfel de situaţii. Produsele firmei se adresează atât angajaţilor cât şi clienţilor sau potenţialilor clienţi ai firmei. A întâlni însă situaţii de genul în care marea majoritate a

131

cumpărătorilor produselor unei fime sunt proprii angajaţi ai firmei demonstrează cǎ piaţa nu este încă pregătită pentru a asimila astfel de produse sau servicii.

•Reprezentativitate şi originalitate. Obiectivele stabilite trebuie să respecte brandul firmei şi să ofere "ceva" în plus faţă de alte produse similare existente pe piaţa. Nu puţine sunt firmele comerciale care lansează produse dacă nu identice, măcar asemănătoare celor oferite de celelalte. Principalul scop al acestor categorii de acţiuni este acela de a-şi menţine clienţii existenţi cu oferte la fel de atractive sau chiar uşor îmbunătăţite, similare din punct de vedere al facilităţilor (rapiditate în obţinerea produsului, categorii de clienţi la care produsul este adresabil,etc.) cu noile produse şi servicii ale concurenţei. Este o politică ce nu poate fi criticată având în vedere că nici clienţii nu renunţǎ atât de uşor la serviciile unei firme pe care o cunosc şi s-au obişnuit cu practica de lucru a acestora însă doresc să lefie acordat accesul şi la astfel de noi produse puternic mediatizate de firmele comerciale care le lansează pentru prima dată pe piaţa romanească.

• Temporalitatea trebuie să fie luată în considerare la stabilirea obiectivelor întrucât este absolut necesară o perioadǎ de timp pentru ca elementele de coordonare a procesului care a fost prezentat mai sus să poată fi considerat obiectiv şi să-şi atingă scopul. Controlul procesului reprezintă o acţiune care ia în considerare în mod realist posibilităţile firmei de a avalua corect situaţia şi de a efectua eventuale propuneri de ajustare a obiectivului în situaţia în care se consideră o corecţie justă din punct de vedere economic şi cel de atingere a ţintelor de vânzări.

4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ. Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale

Modul de utilizare a finanţelor firmei reprezintǎ unul din factorii esenţiali care explică de ce o ţară este bogată sau săracă. Acesta reprezintǎ o ştiinţă care are un caracter uman şi pune în valoare cunoştinţele acelor lideri din cadrul organizaţiei care cunosc arta de a lucra în echipǎ şi de a solicita de la fiecare subordonat ceea ce consideră el că va aduce un aport substanţial la îmbunătăţirea performanţei proiectului la care lucrează împreună.

Obiectivul final al unui bun management este de a stabili în mod sistemic obiectivele ce derivă din strategia şi politicile comerciale ale unei firme, a le sintetiza şi a le repartiza angajaţilor cu potenţial în atingerea acestora.

Utilizarea politicilor în obţinerea performanţei financiare a firmei este în cele din urmă o ştiinţă a utilizǎrii resurselor existente la dispoziţia firmei precum şi a modului de utilizare a acestora în diferitele domenii de activitate şi al căror efort concertat are ca efect obţinerea performanţei la nivelul stabilit. Performanţa se obţine printr-un cumul de randamente obţinute de firmǎ, care activează pe diferitele trepte organizatorice bineânţeles împreună cu echipele de angajaţi de care dispune.

132

Nu există o reţetă dinainte stabilită pentru obţinerea performanţei planificate prin utilizarea finan’elor firmei. Liniile directoare ale strategiei şi politicile comerciale ale departamentelor organizaţiei aplicate riguros şi profesionist la nivelul subsidiarelor constituie baza performanţei.

Fiecare structură organizatorică îşi stabileşte propria tactică şi alege cele mai potrivite canale de distribuţie a produselor şi serviciilor firmei pentru ca activitatea de vânzare să fie eficientă şi să realizeze performanţa la nivelul solicitat de veriga imediat superioară. Abordarea sistemică a politicilor comerciale structurează pe verticală dar si pe orizontală modul şi gradul de implicare al fiecărei structuri organizatorice în realizarea obiectivelor ţintǎ.

În abordarea sistemica a aplicǎrii politicilor în utilizarea finanţelor firmei pentru obţinerea performanţei trebuie să ţinem seama de noile condiţii în care se desfăşoară activitatea firmelor comerciale din România, şi anume:

• Adaptarea permanentă la condiţiile concurenţiale din ce în ce mai diversificate şi complexe care ridicǎ probleme noi atât din punct de vedere logistic, al gestionării resurselor financiare atât ca elemente de pasiv cât şi ca elemente de activ. Utilizarea finanţelor fimei, atȃt în ce privesc activele dar şi elementele de pasiv reprezintă un element cheie prin care se pot obţine performanţe deosebit de ridicate, rezultate medii dar şi nonperformante, cu efecte directe asupra indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, etc al unei firme comerciale a cărei activitate este auditată de experţi în domeniu. Toate acestea se pot realiza de diferite firme comerciale în aceeaşi perioadǎ de timp analizată şi cu aproximativ aceleaşi resurse umane şi materiale avute la dispoziţie. Ceea ce le diferă în obţinerea de performanţe diferite este calitatea utilizǎrii finanţelor firmei şi capacitatea acestora de a se adapta rapid la modificările şi cerinţele pieţii. Pot apare situaţii în care mai multe firme comerciale iau acelaşi tip de mǎsuri sau identificǎ soluţii similare de corecţie în structurile lor organizatorice sau în multiplele activităţi specifice iar rezultatele acetora pot fi complet diferite. Din nou revenim la complexitatea utilizǎrii finan’elor firmei în creşterea performanţei financiare.

Abordarea sistemică a finanţelor firmei in mod performant de cǎtre o firmǎ are la bazǎ douǎ analize care se completează una pe cealaltă, şi anume: o abordare din exterior referitoare la evoluţiile pieţei concurentiale ce pot aduce performanţă şi competitivitate şi una din interiorul firmei referitoare la politicile comerciale de continuare şi creştere a performanţelor fie prin utilizarea mai bună a forţei de muncă, fie prin noi produse şi servicii solicitate pe piaţă, îmbunătaţirea performanţelor informatice, alocarea de fonduri suplimentare pentru reclamă şi publicitate, achiziţia de noi echipamente care să ofere o mai bună calitate şi eficienţă distribuţiei de produse şi servicii, utilizarea capitalurilor prorii intr-o mǎsurǎ din ce în ce mai mare pentru activitatea de exploatare şi nu pentru achiziţii de active care sǎ le imobilizeze pe termen mediu sau lung.

133

Creşterea riscurilor operaţionale şi în general a tuturor categoriilor de riscuri asociate activităţii firmei, inclusiv cel privind infracţionalitatea din interiorul sau exteriorul unităţilor subordonate.

Imobilizările de fonduri fie în moneda naţională fie în alte monede sau randamentele mici obţinute la excedentul din anumite perioade de timp din cadrul uneia sau mai multor luni calendaristice.

Întro lume a schimbărilor economice rapide, a evoluţiei de multe ori imprevizibile a pieţei financiare internaţionale, a creşterii fluctuante a preţurilor la materiile prime de bazǎ, a extinderii pe zi ce trece a crizei creditelor ipotecare, înăsprirea condiţiilor de acordare a creditelor la nivelul băncilor comerciale şi în consecinţă inregistrarea unor mişcări pe piaţa financiară neaşteptate, obţinerea performanţei este cu atât mai dificilă. Aceasta depinde din ce în ce mai mult de experienţa firmei în utilizarea finanţelor existente la dispoziţia acestora. În aceste condiţii resursa cea mai importantă în abordarea unor politici comerciale performante o reprezintă „ştiinţa” de utilizare a finanţelor, indiferent de poziţia ocupatǎ de cǎtre angajaţi în sistemul organzaţional al unei firme.

• Măsurarea performantelor reprezintă o problemă actuală pentru fiecare organizaţie pentru a cunoaşte gradul de implicare şi de cunoaştere a evoluţiei economice interne şi internaţionale. Se impune în etapa actuală o creştere a exigenţei în evaluarea şi responsabilizarea personalului angajat, indiferent de locul de muncă.

• Timpul a însemnat şi va continua să reprezinte profit sau pierdere. Este de subliniat faptul ca timpul poate lucra în beneficiul clientului sau al firmei dar are şi capacitatea de a lucra împotriva celor doi jucători. O firmǎ fără clienţi nu poate fi o adevărata firmǎ decât în situaţia în care se aplică cele mai moderne mijloace de lucru cu clienţii prin utilizarea echipamentelor electronice.care pot activa 24h/24h. Să nu uităm că marea parte a clienţilor sunt din categoria celor "tradiţionalişti", respectiv acei clienţi care se prezintă, uneori din motive personale, la sediul firmei pentru a rezolva o problemǎ.

• Asistăm în prezent la o dezvoltare informaţională, incluzând internetul ca mijloc de informare care presupune o modificare de esenţǎ comportamentalǎ. Cunoaşterea înseamnă conştientizare iar o firmǎ cu adevărat performant trebuie să-şi adapteze resursele financiare şi umane pe care le are la dispoziţie în cadrul unui proces de training susţinut şi eficient.

• O abordare sistemică a politicilor comerciale în cadrul unei activitǎţi performante nu înseamnă numai o dezvoltare piramidală a structurii organizatorice ci şi una pe orizontală, stimulativă la nivelul fiecărei subsidiare din reţeaua unei firme.

• Nu în ultimul rând o abordare modernǎ şi pragmatică a finanţelor firmei performante trebuie să ţină seama de efectele globalizarii activităţii economice în

134

condiţiile în care elemente ale sistemului se intercondiţioneazǎ reciproc din ce în ce mai puternic.Elementele de obţinere a performanţei corespunzǎtoare constau în principal în aplicarea unor principii şi cerinţe esenţiale. Dintre condiţiile existenţiale se pot enumera:

• Valoarea adăugată trebuie să stea la baza evaluării personalului, a nivelului de salarizare şi acordării de stimulente. Indicatorii de performanţă sunt cei care sintetizeza cel mai bine performanţa individuală sau a echipei din punct de vedere al calităţii utilizǎrii finanţelor.

• Utilizarea unor pârghii de stimulare a personalului în funcţie de performanţele obţinute, îndeosebi în domeniul vânzărilor reprezintă un factor de creştere a performanţei în activitatea profesionala. Studiul concurenţei şi încrederea în puterea brandului firmei reprezintă de asemenea factori importanţi în obţinerea de rezultate de către fiecare angajat al firmei şi reflectă o calitate superioara a utiliz[rii finanţelor firmei.

• Liderii firmelor cu potenţial financiar şi uman se confruntă cu numeroase provocări determinate de dinamica şi schimbările profunde care se înregistrează cu o viteză deosebit de ridicată în toate domeiile de activititate. Este necesară o altfel de abordare "a politicilor comerciale pentru a obţine rezultate performante, o modificare a strategiilor care să se limiteze la perioade mai scurte de timp şi să se adapteze uşor la multiplele provocări. În situaţii de incertitudine şi instabilitate financiară atât pe plan intern cât şi internaţional a elabora strategii pe termen lung poate reprezenta de multe ori o risipǎ de resurse, îndeosebi din categoria celor umane.

Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonaleTimpul reprezintă cea mai utilă resursă dacă este utilizatǎ eficient şi cu

discernământ.Timpul este ireversibil şi de aceea este bine să fie folosit cât mai judicios şi după nişte reguli foarte exacte care îşi au rolul lor riguros în noţiunea largă de oranizare eficientǎ a activitǎţilor complexe ale unei firme.

Utilizat în cadrul acestei noţiuni destul de pretenţioasa, regulile de utilizare a timpului sunt următoarele :

• PlanificareaFiecare dintre zile, inclusiv zilele de sărbători legale îşi au propriile sarcini

care pot fi din categoria celor de serviciu sau de altă natură precum timpul alocat familiei, distracţiei, lecturǎrii unei cărti, etc. Fiecare categorie îşi are rostul său în economia timpului.

Cel mai important este însă să ştii a planifica timpul pentru că lucrurile nu se fac întâmplător şi toate se desfăşoară, chiar dacă ne place sau nu după nişte regului şi mai ales priorităţi. Pentru cei mai mulţi timpul este insuficient fie că doresc să

135

realizeze mult într-un timp scurt, fie nu au răbdarea necesară pentru a parcurge toate etapele în realizarea unei lucrări, fie sunt superficiali şi alocǎ timp insuficient pentru numeroase activităţi din categoria celor profesionale sau fac parte din cele aferente timpului liber.

Pentru cǎ oranizarea timpului dedicat serviciului este cel mai important atât din punct de vedere al performanţei cât şi al satisfacţiei unei munci bine realizate, planificarea presupune întocmirea unei liste de priorităţi. Agenda de lucru este un bun ajutor în planificarea timpului şi te ajută să nu se înregistreze suprapuneri de întâlniri de lucru cu şedinţe în cadrul unor proiecte, acţiuni, etc. Organizarea timpului începe întotdeauna cu punctualitatea indiferent de activităţile scadente.

• Stabilirea priorităţilorNu este uşor ca timpul să fie planificat în funcţie de priorităţi. Desigur un

criteriu în stabilirea priorităţilor ar fi ca lucrările cele mai grele să fie efectuate în primul rând. Intervin însă pe măsurǎ ce timpul trece o serie de factori pertubatori absolut inerenţi în utilizarea timpului. Aceasta se întâmplă pentru că lucrezi într-o organizaţie împreună cu echipa din care faci parte şi nu este uşor să nu tratezi cu seriozitate fiecare solicitare pentru că de cele mai multe ori în astfel de situaţii timpul se poate întoarce împotriva ta. Esenţial este de a rezolva cât mai rapid sarcinile urgente şi apoi sa va găsi timpul necesar şi pentru realizarea sarcinilor importante, indiferent dacă orele de muncǎ se mai prelungesc.Timpul trece foarte repede iar sarcinile neplanificate intervin destul de des pe parcursul unei zile. La sfârşitul programului de lucru un bun angajat al firmei simte satisfacţia muncii sale concretizată în rezultatele obţinute, la termen şi de calitate. Firma este eficientǎ iat finanţele acesteia, în siguranţǎ.

• Măsurarea progresuluiChiar dacă de cele mai multe ori pare imposibilă cuantificarea rezultatelor în

funcţie de timpul alocat fiecărei activităţi există momente când o pauză reprezintă un fel de premiu, un telefon dat celor dragi de asemenea şi timpul devine astfel mai uşor de suportat. Este foarte bine cunoscut că în cadrul unei firme timpul este un factor de stress şi trebuie să lucrezi în astfel de condiţii. În subsidiarele firmei intrǎ diverse categorii de clienţi cu grade diferite de cultură, cu mai multă sau mai puţină răbdare în rezolvarea proplemelor în relaţia cu firma. Alocarea timpului acestor clienţi presupune calităţi de bun psiholog pentru ca persoana din faţa personalului să fie mulţumită atât de serviciile solicitate cât mai ales de problemele ipotetice pe care le are şi la care aşteaptă un răspuns competent. Nu este foarte dificil dacă angajatul firmei cunoaşte codul de conduită, se aşteaptă la solicitări ale clienţilor care de regulă devin rutină. Reclamaţiile fac şi ele parte din regula muncii dar cu cât sunt mai puţine cu atât progresul în adaptarea la munca cu stress este mai mare.

136

• Refuzul politicosÎn fiecare zi apar sarcini neplanifîcate care răpesc din timpul deja planificat

şi prioritizat. Sunt membri de familie care au nevoie de ajutor dar şi prieteni care apelează la ajutor. O bunǎ utilizare a timpului înseamnă şi a selecta dintre aceste sarcini suplimentare numai pe acelea care sunt absolut urgente. Sarcinile de serviciu planificate nu pot fi anulate şi nici măcar amânate decât, bineânţeles în situaţii de urgenţă. De aceea un o bunǎ alocare a timpului se poate realiza şi prin ştiinţa de a refuza sau amâna anumite solicitări care nu sunt de maximă urgenţă în economia timpului. Amânarea unor sarcini deja planificate înseamnă fie a renunţa la executarea acesteia ceea ce nu ar fi deloc bine pentru organizaţie, fie a adopta o atitudine de a te complace în a tot amâna lucrările cu efecte negative asupra performanţei propriei persoane care va fi percepută la nivelul organizaţiei ca o persoană necompatibilă cu responsabilităţile acordate. Sǎ nu uitǎm ca timpul înseamnǎ bani iar finanţele firmei ştiu sǎ penalizeze alocarea necorespunzǎtoare a timpului, inclusiv prin scǎderea gradului de autofinanţare a acesteia precum şi prin alte efecte care se traduc în cele din urmǎ tot în elemente de natura finanţelor.

• Delegarea de sarciniEste o metodă modernă de lucru în echipă fie că este vorba de un proiect fie

de realizarea unei sarcini de serviciu. Sunt des întâlnite situaţiile în care o firmǎ are de rezolvat simultan mai multe probleme sau nivelul de competenţă pentru anumite cheltuieli sunt delegate în mod pre riguros. Delegarea de sarcini este metoda care poate elimina înregistrarea de evenimente nedorite în atingerea obiectivelor financiare sau nonfinanciare planificate. Există în cadrul organizaţiei la nivel de oranizaţie persoane care pot rezolva sarcini simultan cu acţiunile altor angajaţi sau în locul acestora. Principala problemǎ o constituie abilitatea prin care firma îşî constituie resurse financiare suficiente pentru formarea şi perfecţionarea profesionalǎ a angajaţilor sǎi astfel încȃŢ prin delegare de sarcini orice problemǎ sǎ fie soluţionatǎ în timp optim. Un bun angajat nu păstrează informaţiile şi planul de activitate numai pentru el întrucât pentru organizaţie acesta poate deveni o piedică în situaţia în care din diferite motive prezenţa acestuia la serviciu nu este posibilǎ iar scadenţa rezolvării unei probleme este chiar în acea zi. Delegarea de sarcini este o componentă esenţială în realizarea unui management performant în cadrul activităţii în echipa, evitȃnd chiar probleme de naturǎ sǎ afecteze finanţele firmei.

• Utilizarea mesajelor transmise sau primite prin e-mailA trecut de mult vremea când mesajele se transmiteau prin poştă sau alte

forme costisitoare de comunicare. Desigur, acestea îşi au importanţa lor în anumite situaţii dar pentru rezolvarea rapidă a unor probleme curente angajaţii, indiferent de nivelul în care se situează în organigrama firmei, utilizează mesajele transmise

137

prin e-mail. Avantajele sunt evidente, întrucât sunt cu mult mai puţin costisitoare, se pot transmite simultan la zeci de persoane iar, rapiditatea transmiterii şi primirea răspunsurilor este deosebit de eficientă. De multe ori un angajat este solicitat în rezolvarea într-o perioadă scurtă de timp a unei situaţii sau în obţinerea unor informaţii care se regăsesc numai la unităţile din reţeaua teritorialǎ a firmei. Mesajul prin e-mail reprezintă o soluţie de rezolvare în timp util a problemei. Dacǎ se doreşte ca la acea informaţie să fie limitat accesul întrucât are caracter confidenţial atunci soluţia este criptarea mesajeriei. Este un element de siguranţǎ care asigură cǎ informaţia nu va fi utilizată decât de cel căruia îi este adresata direct. Subliniem încǎ o datǎ importanţa utilizǎrii timpului în rezolvarea multiplelor probleme ale finanţelor firmei.

• Organizarea alocării timpuluiOricare angajat, indiferent de calitătile sale şi rezistenţa la efort intelectual

trebuie să fie conştient că eficienţa muncii depinde în mare măsură şi de ştiinţa alocării timpului în realizarea sarcinilor de serviciu. Chiar şi condiţiile de stres în care lucrează zi de zi vin în sprijinul acestei afirmaţii. Este cu adevărat important ca o pauză de cafea sau pentru a consuma un pahar cu apă ori a schimba câteva cuvinte cu un coleg reprezintă o metodă de relaxare şi creştere a eficienţei muncii. Suntem presaţi de timp pentru a realiza cât mai multe din sarcinile primite iar telefonul superiorului începe să sune cu cel puţin 30 de minute înainte de termenul limită pentru realizarea sarcinii. Respectarea termenului este o condiţie esenţială dar şi organizarea timpului este la fel de importantă. În planificarea timpului este necesara luarea unei marje, de timp care să fie alocată fie pentru o mică relaxare fie pentru rezolvarea unor situaţii neprevăzute şi care pot apare de la un moment la altul. Fiecare manger consideră că munca lui este cea mai importantǎ şi de aceea sunt situaţii în care nici măcar nu îşi întreabă colegul dacă are sau nu timp şi pentru un eventual ajutor în rezolvarea propriei probleme. În aceste situaţii soluţiile pot fi de natura delegării de sarcini către un alt coleg fie de a utiliza acea marjă de timp alocată pentru situaţii neprevăzute în situaţia în care managerul este dintr-o categorie superioară şi acceptǎ numai rezolvarea acesteia de către angajatul subordonat. Parametrii de caracterizare şi factorii de influenţă ai agentului timp în cadrul firmei

Practica a demonstrat că ceea ce este valabil pentru o subsidiarǎ a firmei nu este valabilă pentru alta, iar ceea ce este valabil pentru o subsidiarǎ nu se poate aplica întrun department din cadrul firmei. De aemenea, ceea ce este valabil astăzi nu mai este valabil mâine. Pentru analiza şi compararea activităţii diferitelor tipuri de organizatorice, se utilizează parametrii de caracterizare, care în esenţǎ sunt următorii:

- specializarea - împărţirea sarcinilor şi operaţiilor pe diferite posturi.

138

- standardizarea - regulile şi procedurile de rulare a activităţilor organizaţiei.- centralizarea - o activitate care determină eliminarea unor sarcini la nivelul

subsidiarelor pentru a le permite alocarea de timp suplimentar pentru realizarea acţiunilor de vânzări sau eficienţa în procesul operaţional.

- auditul şi controlul - modul de urmărire al realizării sarcinilor potrivit prevederilor legale şi în conformitate cu reglementările legale precum şi a normelor şi procedurilor interne de lucru ale unei unităţi din reţeaua teritoriala sau a unor departamente din cadrul firmei.

- organizarea sistemului informaţional – prin care se elimină informaţiie de aceeaşi natură solicitate de diferite verigi organizatorice ale firmei. Dacă sistemul informaţional nu este raţionalizat şi optimizat se poate ajunge la situaţia în care timpul alocat raportǎrilor unor diverse informaţii să fie superior celui alocat vânzărilor de produse şi servicii. Este o practică păguboasă pentru o firmǎ de a-şi utiliza cea mai importantă resursă – cea umană – în obţinerea de informări care de cele mai multe ori fie nu sunt necesare fie au mai fost solicitate şi de către alte verigi organizatorice. Profitul se obţine din rezultatele vânzărilor realizate direct la firmǎ sau ca urmare a vizitelor efectuate la diferite categorii de clienţi. Este un principiu de fond utilizat în finanţele firmei.

managementul se află în interdependenţa directă cu eficienţa structurilor organizatorice ale unei firme. De aceea, împlinirea sarcinilor individuale şi gradul de ocupare al timpului de muncă reprezintă elemente cheie în obţinerea performanţei stabilite. Un bun manager trebuie să cunoască în detaliu aptitudinile şi atitudinile angajaţilor subordonaţi. Nu este necesară o cunoaştere detaliată a problemelor personale ale fiecărui salariat, deşi acest aspect are importanţa sa în activitatea echipei.

Trebuie ca firma să aplice arta utilizării omului potrivit la locul potrivit. Acest deziterat se poate realiza pe baza relaţiilor interpersonale ce se stabilesc în timp între manager şi angajaţi.Fiecare dintre noi avem calităţi şi defecte pentru cǎ nimeni nu este perfect. Rolul firmei este de a maximiza performanţele echipei prin determinarea calităţilor fiecărui angajat şi utilizarea acestora în procesul muncii. O firmǎ poate avea la dispoziţie un colectiv bun dar rezultatele să nu fie cele preconizate datorită utilizării mai puţin eficiente a calităţilor şi punctelelor forte a angajaţilor.

Importanţa structurii formale în performanţele organizaţiei este dată de funcţiile îndeplinite, respectiv:

- funcţii de legitimare a puterii;- funcţii de integrare a puterii sociale.Se observă bine efectele negative în cazul unei structuri necorespunzătoare care determinǎ decizii insuficient fundamentate, insatisfacţia pesonalului, lipsa de

139

eficacitate datorită subâncǎrcării cu sarcini a personalului, lipsa de reacţie, creşterea costurilor, etc.

Este necesara o redefînire a proceselor în cadrul structurii organizaţiei prin:• Reproiectarea postului care are în vedere o îmbunătăţire a conţinutului

acestuia pe baza unei analize critice a performanţelor proaste şi a cauzelor acestora.• Rotaţia posturilor ce presupune mutarea indivizilor după un post pe altul,

pentru a creste gradul de interes şi motivare.• Creşterea performanţei postului care presupune creşterea numărului şi

varietăţii sarcinilor competenţelor şi responsabilităţilor incluse în post.Aceste redefiniri implică şi o nouă abordare a relaţiilor interpersonale în

cadrul coordonǎrii prin proiect şi a utilizǎrii finanţelor firmei în oferta produsului şi serviciului adresat clientului.

În cadrul relaţiilor interpersonale un rol important îi au îndeosebi acţiuni de genul:

• Utilizării unor mijloace adecvate de stimulare a personalului. Aceasta înseamnă acordarea unor stimulente simbolice pentru întreg colectivul sucursalei sau departamentului. Sunt cheltuieli mici făcute de organizaţie cu efecte mari. A fi evidenţiat în faţa altor conducerii firmei reprezintă un bun prilej pentru managementul superior al firmei de a demonstra tuturor că ţintele stabilite se pot realiza. Înlăturarea pesimismului anumitor angajaţi care din start afirmă că respectivele ţinte fie sunt de neatins fie nu au fost corect repartizate reprezintǎ un potenţial ca obiectivele finanţelor firmei sǎ nu fie realizate la nivelul aşteptat. Este foarte adevărat că poţi ajunge în vârful piramidei performanţei cu mare greutate dar şi mai greu este să te menţii în acea poziţie deja ocupată întrucât eşti tratat ca mijloc de referinţă iar cei care nu reuşesc au doua alternative: fie îşi îmbunătăţesc politicile în domeniul finanţelor sau schimbă echipa, fie părăsesc organizaţia. Nu pot exista compromisuri de natura scuzelor privind amplasarea zonală a subsidiarei, slaba pregătire a personalului, etc. pentru că acestea depind numai de calitatea organizǎrii.

• Stimularea personalului depinde de modul în care anumiţi factori sunt eficient utilizaţi. Stimularea se referă îndeosebi la: atribuirea de resposabilităţi mai mari anumitor categorii de angajaţi ale căror rezultate sunt peste medie; delegarea de autoritate; nivelul salariului şi al bonusurilor; stimularea angajatului de a urma diferite forme de training pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor şi creşterii productivităţii muncii depuse; crearea posibilităţii ca salariatul să-şi formeze un renume atât la nivelul subsidiarei cât şi la nivelele superioare de organizare datoritǎ abilitaţilor sale profesionale; asigurarea unui grad de siguranţă al locului de muncă în condiţiile respectării procedurilor de lucru ale firmei şi atingerii ţintelor planificate; promovarea angajaţilor cu rezultate bune atât în cadrul subsidiarei cât şi la alte nivele organizatorice ale firmei.

140

În cadrul relaţiilor interpersonale, responsabilitatea firmei constă în acţiunile pe care trebuie să le întreprindă în cadrul activităţii sale, respectiv să ofere:

• feedback în cazul acţiunilor angajaţilor subordonaţi;• să laude şi să recunoască meritele fiecăruia, atunci când este cazul;• să asigure o disciplină a muncii conform codului de conduită profesională

şi a regulamentului de organizare şi funcţionare;• să acorde instrucţiuni clare şi precise în situaţiile în care pot avea loc

interpretări;• să intervieveze angajaţii şi clienţii asupra calităţii muncii şi, respectiv

asupra gradului de satisfacţie pentru modul de servire al clienţilor. Daca sunt unele probleme în ce priveşte atitudinea angajatului acesta nu vor fi analizate în cadrul întregului colectiv ci personal pentru ca măsurile să nu-i afecteze comunicarea internă cu ceilalţi colegi

• să delege taskuri si să lanseze proceduri şi proiecte;• să asculte părerea colegilor chiar dacă nu este în conformitate cu aşteptările

sale;• să completeze diverse documente, scrisori, fişe de evaluare a

performanţelor;• să realizeze prezentări de produse şi servicii într-un cadru organizat pentru

clienţii firmei;• să planifice timpul şi să conducă activităţile de vânzări potrivit ţintelor

stabilite;• să rezolve problemele şi să elimine cauzele nerezolvǎrii favorabile a

acestora pentru a obţine o permanentă eficientizare a activităţii;• să construiască echipe şi să creeze un mediu propice de lucru.Firma ar putea chiar să îşi planifice cate o orǎ pe săptămânǎ pentru fiecare

dintre angajaţii care le raportează direct. Studiile efectuate de-a lungul timpului, au arătat că un factor pentru motivarea angajaţilor îl reprezintă interactionarea pozitivă cu supervizorul. Un adevărat coordonator al finanţelor firmei programează întâlniri scurte, de circa un sfert de orǎ care au ca scop dezvoltarea performanţelor. A le planifica şi chiar a afişa pe un calendar undeva în birou, stimulează angajaţii să se pregătească pentru acestea. În acest fel, beneficiile vor fi de ambele pǎrţi.

Majoritatea angajaţilor firmei doresc să înveţe şi să îşi îmbunătăţească performanţele profesionale la locul de muncă. Oricare ar fi motivele acestora, respectiv obţinerea unei funcţii superioare în cadrul subsidiarei, un alt loc de muncǎ la o alta subsidiarǎ de grad superior sau în cadrul unui department din organizaţie va fi bine apreciată în cadrul comunicării interne şi gestul angajatului va fi cu siguranţă apreciat ca şi ajutorul acordat în concretizarea acţiunii întreprinse.

141

Dialogul dintre angajaţi despre schimbările care vor interveni într-o anumită perioadă de timp în cadrul organizaţiei reprezintă un exemplu de comunicare pentru atingerea obiectivelor profesionale şi, impicit asupra finanţelor firmei.

4.3. Modalităţi de training al angajaţilor şi utilizării eficiente a comunicării interne

Coordonarea este unirea eforturilor în toate direcţiile necesare. Pentru coordonare sunt necesare obiective clare şi cuantificabile pentru a aloca resursele necesare. Coordonarea specialiştilor în cadrul organizaţiei presupune realizarea unui training adecvat şi a unei comunicări interne eficiente. Comunicarea înseamnă informaţie iar informaţia înseamnă forţǎ. Angajaţii se aşteaptă ca firma să cunoască şi să comunice obiectivele echipei, oferindu-le cât mai multe informaţii despre evenimentele care au loc în structura organizaţiei. Aceştia trebuiesc a fi pregătiţi în primul rând la locul de muncă asupra modului de abordare al clientului, asupra mijloacelor de comunicare în cadrul unei vizite efectuate la clienţii firmei, etc.

Un personal calificat şi instruit poate face diferenţa dintre succes şi rutină într-o organizaţie. Cei care vor succesul apelează întotdeauna la training.

Destul de multe firme, îndeosebi cele slab capitalizate sau axate numai pe anumite segmente ale activităţii au obţinut profituri scăzute din cauza lipsei de eficienţă în rândul angajaţilor sau a experienţei insuficiente a acestora. Dimpotrivă, firmele puternic capitalizate şi care dispun de fonduri suficient de mari pentru pregătirea personalului şi-au crescut considerabil profitul şi au înregistrat o mai bună organizare a angajaţilor numai în urma unui proces riguros de evaluare a acestora şi aplicarea unei politici de promovare a personalului pe criterii de competenţe în poziţii manageriale, care aveau cunoştinţele şi abilităţile necesare coordonării activităţii din domeniul de activitate specific firmei.

În România importanţa trainingului a fost înţeleasă mai greu şi s-au pierdut nişte ani numeroşi. Acum se recuperează decalajul faţă de firmele din Europa. Dar costurile sunt pe măsură. După ce au pierdut timp preţios datorită în principal costurilor aferente unui training de calitate atât la locul de muncă, în centre de perfecţionare proprii sau aparţinând altor instituţii specializate din ţară şi din străinătate, firmele din România au descoperit în training o modalitate de a îmbunătăţi substanţial cunoştinţele angajaţilor în atingerea ţintelor şi de avea şi creşteri puternice de productivitate şi implicit de profitabilitate ca mijloc de utilizare eficientǎ a finanţelor firmei.

In prezent mărimea pieţei este greu de determinat datoritǎ criteriilor diferite după care s-au făcut evaluările, dar şi faptul că multe companii nu şi-au evidenţiat foarte clar activităţile de training. Intrarea pe piaţă a unor companii de nivel internaţional are efecte în momentul de faţă asupra dispariţiei multora din actualii jucători, incapabili să ofere programele de instruire bune şi traineri bine pregătiţi.

142

Firmele romȃneşti conştientizează tot mai mult importanţa unor astfel de programe de instruire, cererea este tot mai mare, dar şi aşteptările. Firmele vor ca în schimbul unor preţuri destul de ridicate să primească cursuri de pregătire eficiente, care să aducă apoi un plus de valoare pentru firmă.

În ultimii ani s-a observat o sporire a presiunii pentru atragerea candidaţilor cu specializări şi competenţe compatibile cu cerinţele Uniunii Europene. Este evidentă necesitatea dezvoltării competenţelor la nivelul forţei de muncă pentru a îmbina mai multe specializări sau pentru a acoperi zona de suprapunere a unor departamente. Intrarea pe piaţă a tot mai multe firme străine a crescut numărul solicitărilor pentru posturile aferente funcţiilor la nivel înalt.

Firmele romȃneşti au reuşit în scurt timp să evolueze de la simpla administrare de personal la stabilirea unor politici riguroase de recrutare a personalului în funcţie de criterii bine stabilite situate la nivel european. Sunt firme cu capital străin în România care practicǎ recrutarea de personal în anumite spaţii care nu au nimic în comun cu activitatea firmei. Spre exemplu se inchiriază o salǎ de dimensiuni reduse în cadrul unui hotel renumit care dispune de săli de conferinţǎ şi primul contact cu potenţialul angajat are loc în cadrul unui asemenea loc de o calitate deosebită din punct de vedere al condiţiilor ambientale. Abordarea are un impact pshihologic deosebit similar cu condiţiile de stres în care viitorul angajat îşi va desfăşura activitatea. Nu multe persoane sunt obişnuite cu ambientul marilor companii care dispun de săli de conferinţă unde au loc prezentări efectuate chiar de către şefi de guverne ale unor state.

A te concentra la dialogul organizat de o anumitǎ firmǎ de prestigiu în aceste condiţii reprezintă şi un test care poate fi ratat dacă efortul emoţional îl depăşeşte pe cel al prezentării activităţii tale profesionale, al aportului adus de propria persoană în anii anteriori la îmbunătăţirea muncii şi a modului în care eşti pregătit să lucrezi în echipă pentru a obţine performanţele dorite de firmǎ. În cele din urmǎ toate activitǎţile sunt trecute prin filtrul obiectivelor şi sarcinilor finanţelor firmei.

Acesta reprezintă un simplu exerciţiu de comunicare internǎ cu potenţialii colegi. Toate firmele comerciale îşi propun, să atragă personal bine pregătit din cel existent la alte firme comerciale dar acestea nu se limitează numai la astfel de acţiuni Trainingul continuă în cadrul noii organizaţii şi îmbracă diveresele forme ale acestuia, incluzând perfecţionări pe anumite segmente ale activităţii, modalităţi de creştere a vânzărilor, standardizări ale produselor şi serviciilor oferite clientilor, în final obţinerea de performanţă în gestionarea finanţelor. În aceste condiţii trainingul, deşi costisitor este o alternativă sigură pentru implementarea celor mai noi tehnici de vânzări în cadrul firmei, utilizării cu succes al canalelor alternative de distribuţie a produselor şi realizării unei activităţi profitabile. Chiar dacă trainingul este adresat tuturor activităţilor unei firme, există însă unele domenii vizate cu prioritate atât pentru coordonatori cât şi pentru angajaţi. Acestea se referă îndeosebi la activităţile operaţionale, cunoaşterea obiectivelor performanţei,

143

vânzărilor, alocarea timpului, orientarea spre obţinerea de performantţă. modalităţi de abordare şi atigere a ţintelor pe segmente de clienţi, etc.

La nivelul firmei orientarea trainingului în momentul actual este spre abilitaţile de project manager şi leadership.

Multe firme apelează la training care este implementat numai de către o anumitǎ firmă specializatǎ sau de către un grup restrâns de firme dar care oferă întreaga gamă de soluţii pentru diferitele activităţi. De cele mai multe ori dispun de un personal bine specializat însă comunicarea lasă foarte mult de dorit. Nu puţine sunt cazurile în care caracterul interactiv lipseşte iar cursurile capătă un caracter stereotip cu soluţii standard, precise şi cu un pronunţat suport teoretic de cele mai multe ori soluţiile aduse din occident neavând posibilitatea de a fi adaptate specificitǎţilor locale. Desigur ele constituie un cȃstig în dezvoltarea cunoştinţelor angajaţilor dar nu au aplicabilitate, cel puţin în etapa actuală în practica de zi cu zi.

În cazul marilor firme cu număr mare de angajaţi sau cu reţea de subsidiare puternic dezvoltată, e-learning-ul este soluţia de training cea mai potrivită. Firmele comerciale doresc să implementeze aceleaşi standarde la nivel naţional, în condiţiile optimizării costurilor de formare profesională.

Instruirea angajaţilor se face, de regulă, fără a fi nevoie ca aceştia să fie scoşi din activităţile curente. Multe din traininguri se organizează la sediul companiei-client, după orele de program.

În alte cazuri trainingul se organizează în activităţile de team building, ocazie pentru angajaţi de a se cunoaşte mai bine între ei şi a-şi exprima mai relaxat opiniile decât în mediul de lucru de zi cu zi.

Un program de training, chiar şi atunci când nu este vorba de un MBA, este mare. Stabilirea unei valori depinde de mulţi factori: tipul trainingului, locaţie, număr de participanţi, durata, reputaţia companiei, numărul şi experienţa trainerilor, calitatea tehnologiei şi a metodologiei folosite în implementarea proiectului, ctc.

Cererea tot mai mare de programe şi costurile de pregătire a personalului ce vor fi puse la dispoziţie de către Uniunea Europeană în următorii 2-3 ani până la un nivel de peste 3 miliarde de euro, au ca principală destinaţie cunoaşterea şi aplicarea programelor de dezvoltare a resurselor umane dar şi al altor activităţi esenţiale pentru firme precum cunoa;terea riscurilor, managementelor vânzărilor, managementul stabilirii clienţilor ţintǎ,etc.

Beneficiile generate de parcurgerea programelor de training se pot concretiza în:

Practici manageriale îmbunătăţite. Reducerea erorilor operaţionale. Scăderea numărului de reclamaţii din partea clienţilor. Creşterea productivităţii muncii angajaţilor şi îmunătăţirea performanţelor

organizaţiei printr-o mai bunǎ utilizare a finan’elor firmei.

144

Atingerea ţintelor de vânzări pentru fiecare produs sau serviciu sau produse aparţinând societăţilor din cadrul organiza’ei naţionale sau internaţionale.

Creşterea satisfacţiei pentru munca depusă.Comunicarea internă reprezintă în cadrul unei firme procesul prin care are

loc schimbul de informaţii între membrii organizaţiei astfel încât să fie protejate procesele care se desfăşoară în firmǎ dar şi ca acestea să fie standardizate şi universal aplicabile, îndeosebi în cadrul firmelor care dispun de o reţea de subsidiare bine dezvoltatǎ. Comunicarea internă devine o componentă din ce în ce mai necesară având în vedere ca în prezent clientul poate fi servit on line de către orice subsidiarǎ a firmei. Clientul cunoaşte de cele mai multe ori modul de rezolvare al solicitării sale iar o schimbare în fluxul cunoscut al procesului operaţional nu poate aduce beneficii de imagine firmei. În plus se pierd resurse importante de timp şi de personal cu explicaţii ce pot fi uşor înlăturate printr-o bună comunicare internă. De multe ori un caz deja înregistrat în care se acţionează diferit faţă de standardul stabilit este bine să fie popularizat prin e-mail către toate unităţile firmei, fără exemplificarea subsidiarelor la care s-a produs evenimentul. Este o modalitate de comunicare internă deosebit de eficientă şi cu rezultate imediate.

Comunicarea internă urmăreşte realizarea unei bune recepţii a solicitării clientului, o înţelegere corectă, promptitudine în rezolvarea unei probleme reale, reacţie rapidă, etc. prin care firma urmăreşte să-şi consolideze brandul şi să-şi dovedească capabilitatea de adaptare la diversitatea de acţiuni întreprinse în scopul satisfacerii cerinţelor clienţilor şi obţinerii performanţei scontate.

Raportările periodice reprezintă o altă componentă a comunicării interne iar termenele de raportare sunt stabilite de fiecare firmǎ (zilnic, săptămânal, lunar, trimestrial, anual). Rolul specialiştilor în finanţele firmei este de a dezvolta acest sistem de raportări financiare necesare conducerii cu succes a afacerii. Managementul general şi finanţele firmei au ca scop principal obţinerea de profit şi de aceea trebuie cunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale rolului performanţei în activitatea firmei.

Sistemul de raportări în domeniul finanţelor cuprinde două mari componente: analize economice şi diagnosticul financiar al activităţilor firmei, planificarea financiarǎ şi bugetele organizaţiei. Analizele economice şi diagnosticul financiar al firmei realizat cu ajutorul rapoartelor se realizeză prin prisma relaţiei dintre rezultatele obţinute şi resursele consumate într-o perioadă anterioară predeterminată.

Pe baza analizelor se determinǎ punctele tari şi punctele slabe din activitatea organizaţiei. De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii, pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi etc.

145

Suplimentar, pentru analiza eficienţei vânzărilor vor fi evaluate politicile în domeniul finanţelor firmei care au determinat aceste performanţe şi anume: preţurile şi tarifele practicate, discount-urile acordate, termenele de încasare stabilite, etc.

În concluzie, comunicarea internă are un rol deosebit de complex în activitatea unei firme, astfel încât îmbunătăţirea performanţei finanţelor firmei să se realizeze pe baza analizei diagnostic a indicatorilor economico-financiari, ca sinteză a rezultatelor obţinute. Premisele de bază pentru dezvoltarea cu succes a sistemului de raportări sunt de natura unui management performant prin precizarea tipurilor de rapoarte, de natura tehnicǎ - programe informatice şi de naturǎ financiarǎ prin comunicare interdepartamentală.

4.4. Analiza responsabilităţii în muncă

Este în interdependenţǎ directǎ cu celelalte categorii de utilizare eficientǎ a finanţelor firmei, respectiv al performanţei tratate până în prezent.

Trainingul este cel care asigură în principal suportul obţinerii unor rezultate bune de către fiecare angajat şi, în final de către firmǎ.

De altfel, angajatul de vȃnzǎri este cel care datorită cunoştinţelor acumulate poate genera atingerea ţintelor planificate. De aceea, pe lângă abilităţile proprii şi rapiditatea în găsirea celei mai eficiente soluţii la problemele atât de diversificate ale clienţilor, acesta trebuie să fie în primul rând un foarte bun consilier în vânzarea produselor şi serviciilor firmei.

Scopul consultanţei este de reprezentare a intereselor clientului, în acest mod angajatul contribuind la succesul proiectului de implementare a politicilor organizaţiei, inclusiv la reducerea riscurilor potenţiale în activitatea desfăşurată. Sarcinile angajatului în noua viziune a calităţii acestuia de responsabil în atingerea ţintelor de vânzări constau, în principal în:

• Respectarea noului concept de vânzări în procesul de implementare al acestuia, conform exigenţelor concrete ale afacerii, caracteristicilor actuale şi resurselor disponibile

• Selecţia clientelei în funcţie de ţintele stabilite astfel încât actualul client sau potenţialul client, după caz, să fie pregătit în a concluziona ca decizia de cumpărare a serviciului este cea bună şi în beneficiul său. Arta de a vinde nu trebuie privită în mod unilateral, respectiv ca angajatul să-şi atingă ţintele de vânzări. Clientul trebuie să fie cel mulţumit în obţinerea de informaţii care să facă posibilă fructificarea maximǎ a resurselor sale economisite cu multă trudă sau, în situaţia solicitării unui serviciu acesta să fie cel mai avantajos atât din punct de vedere al costurilor dar şi de diminuare al riscurilor pentru firmǎ.

146

• Angajatul firmei este cel care în cadrul procesului de consiliere al clientului trebuie să fie primul conştient de riscul asumat pentru ca în egală măsurǎ cu clientul riscul va atinge şi firma în care lucrează întrucat neplata produselor aferente va avea cu siguranţă efect şi asupra performanţelor sale individuale şi a firmei în general.

• Respectarea principiilor coordonǎrii proiectului oferă angajatului posibilitatea de monitorizare continuă a implementării, de identificare a motivelor de abatere de la planurile iniţiale (în utilizarea resurselor financiare, în realizarea ţintelor de vânzări structurate pe fiecare categorie de produs şi serviciu , etc.) şi eliminarea acestora.

• Respectarea de către angajat a procedurilor comerciale specifice activităţii firmei se poate realiza inclusiv prin efectuarea de propuneri de replanificare a unor indicatori şi optimizare a unor procese din cadrul organizaţiei.

• Aplicarea principiilor schimbării din punct de: vedere al factorului uman reprezintă de asemenea o competenţă a realizării performanţei în domeniul finanţelor. Sunt firme care sunt nevoite de a gestiona o anumită rezistenţă din partea angajaţilor privind transformările proceselor comportamentale necesare ale acestora care uneori se adaptează mai greoi la noile cerinţe.

Rolul finanţelor firmei în noile condiţii ale analizei rezultatelor financiare ale firmei devine din ce în ce mai complex dacă luăm în considerare necesarul abilitǎţilor sale profesionale, al cunoştinţelor acumulate şi al necesarului de cunoştinţe pe termen scurt, mediu şi lung, al informaţiilor şi îndeosebi al capacităţii de a filtra multitudinea de informaţii ce vin din diferite domenii de activitate dar necesare în procesul decizional, abilitatea de a obţine un bun feedback privind acţiunile întreprinse, modul de percepţie al acestora de către clienţi şi angajaţi şi nu în ultimul rând ştiinţa de a evalua corect situaţiile ivite neplanificat şi monitorizarea activităţii propriilor angajaţi.

Noul rol al organizaţiei sau al unei subsidiare a firmei, indiferent de mărimea acesteia constă în calitatea actului de conducere ca rezultat al totalităţii funcţiilor managementului financiar.

A fi proactiv ca firmǎ înseamnă a stabili şi a aplica un ansamblu de acţiuni strategice şi tactice ale acesteia şi a evalua corect necesarul de resurse pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor stabilite sau de atins. Fără indoială, pentru dezvoltarea şi atingerea parametrilor de profitabilitate sunt necesare obiective îndrăzneţe, dar, în acelaşi timp, acestea trebuie să fie şi realiste.

Oricât de tentante ar fi unele ţinte propuse de conducerea organizaţiei sau cel al subsidiarelor, dacă nu sunt susţinute prin resursele cele mai adecvate şi o reclamă agresivă, acestea devin hazardante iar impactul asupra angajaţilor şi în

147

general asupra organizaţiei poate fi unul deosebit de negativ. Nimeni nu doreşte o firmǎ care să nu fie proactivǎ dar nici una care să constituie o piedică în atingerea performanţei stabilite prin simplul fapt cǎ trezorirerul firmei care gestioneazǎ finan’ele firmei lansează teorii şi oportunităţi de creştere rapidă a profitabilităţii fără a lua în considerare resursele avute la dispoziţie şi, îndeosebi mediul concurential.

Este rolul funcţiei de organizare de a stabili acele activităţi necesare realizării ţintelor cantitative de vânzare a produselor şi serviciilor firmei dar şi îndeplinirii obiectivelor financiare, delegararea de sarcini pînă la nivel de simplu angajat cu cele mai puţine atribuţii conform fişei postului precum şi statuarea tuturor acestora într-un cadru riguros controlat şi permanent monitorizat.

În fiecare componentă a sistemului este necesară asigurarea bazei adecvate de informaţii cu caracter financiar sau de altă natură care să permită managerilor ca, prin utilizarea indicatorilor economico-fmanciari de performanţă, să-şi poată organiza activitatea, astfel încât raportul efort-efect să fie cel optim din punct de vedere al performanţei, satisfacţiei clientului şi motivării personalului. Fără a realiza acest echilibru, obiectivele şi sarcinile finanţelor firmei ramȃn la nivelul unui deziderat, nedefinit şi plin de riscuri.

4.5. Politici de creştere a performanţei

Stratega performanţei finanţelor firmei vizează dezvoltarea şi consolidarea afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale: creşterea cifrei de afaceri, realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă. Pentru determinarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legate de valoarea anuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie cunoscută politica de repartizare a profitului.

Activitatea curentǎ al performanţei în domeniul finan’elor firmei urmăreşte constant maximizarea vânzărilor şi a profitului pe termen scurt. Pentru maximizarea vânzărilor trebuie identificate principalele coordonate comerciale ale afacerii, respectiv gama de produse şi servicii, piaţa ţintă, clienţii vizaţi, avantajele concurenţiale, nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing, etc.

Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurileactivităţilor din interiorul şi exteriorul organizaţiei: costuri ale activităţii de aprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, de marketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.

Performanţele în domeniul finanţelor firmei sunt influenţate de obiectivele şi de politicile anuale ale organizaţiei şi anume: politici de vȃnzǎri, politici de fidelizare, politici de obţinere a finanţărilor din diverse surse, inclusiv din fonduri europene, etc.

148

Principalele politici ale finanţelor firmei ce trebuiesc a fi abordate în contextual actual al economiei romaneşti sunt:

Necesitatea de a consolida tendinţa de reducere a inflaţiei în faţa presiunilor crescânde din exterior. A fost atins un consens vizând necesitatea de a consolida stabilitatea preţurilor în calitate de obiectiv prioritar al Băncii Naţionale, de a permite o mai mare flexibilitate a ratei de schimb, şi a înăspri mai mult politica monetară dacă se mizează pe atingerea unei inflaţii sub nivelul trei la sută.

Politica fiscală trebuie să realizeze echilibrul potrivit între susţinerea tendinţei de reducere a inflaţiei şi necesităţile de dezvoltare.

Perspectivele fiscale îmbunătăţite au creat o oportunitate în vederea accelerării reformelor pentru a crea posibilităţi suplimentare de cheltuieli bugetare dar şi resurse suplimantare orientate spre creşterea economică şi spre reducerea sărăciei, şi de a moderniza administraţia resurselor pentru a atinge o gestionare mai bună a acestora.

Necesitatea de a încuraja procesul de transformări rapide şi eficiente în economia de piaţa în domeniul finanţelor.

Analiza politicilor existente reflectǎ necesitatea de a adânci reformele în sectorul economic. Masurile structurale, ce sunt în derulare, sunt focusate spre climatul de afaceri, finalizarea procesului de privatizare şi simplificarea mediului regulatoriu.

V. SELECTAREA MIJLOACELORDE FINANŢARE A FIRMELOR

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia firmelor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială. Foarte diversificată în ţările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, firmele sunt confruntate cu alegerea surselor de finanţare.

Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a firmelor. Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare a

149

firmelor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază după cum firma dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital. În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări resurselor firmei. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

5.1 Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme

5.1.1 Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea firmei.

În primul rând, firma trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat, asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea firmei, problema lansării în investiţii de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar.

Deci mijoacele de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile firmei. În acest sens firma poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când face investiţii pe termen lung.Pe de altă parte, firma poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

Costul mijloacelor de finanţare este în raport cu rezultatele aşteptate din operaţiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedând aşa firma nu mai efectuează investiţii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investiţii să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Condiţiile care însoţesc aporturile de capital de care firma beneficiază o plasează întro situaţie de dependenţă faţă de furnizorii de fonduri.

Această observaţie iese în evidenţă mai întâi, în relaţiile dintre firmă şi deţinătorii de capitaluri (de exemplu acţionarii în cazul unei societăţi pe acţiuni). Datorită mecanismelor juridice şi financiare, deţinătorilor capitalului li se recunoaşte puterea asupra firmei în materie de orientare, de direcţionare-conducere şi de gestiune, pentru că sunt deţinătorii unei părţi semnificative a capitalului acesteia.

Dar relaţiile de dependenţă şi chiar de subordonare se pot stabili şi faţă de împrumutători, mai ales; faţă de bănci, dacă cei ce conduc şi proprietarii firmei nu-

150

i asigură autonomia financiară. Evoluţiile care conduc la o asemenea situaţie de dependenţă sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustrează asemenea cazuri de degradare a situaţiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.

Un prim exemplu frecvent îl constituie firmele care obţin rezultate foarte slabe şi nu sunt în măsură să producă o autofinanţare suficientă pentru a asigura reproducţia, chiar simplă, a potenţialului lor.O a doua ilustraţie caracteristică este furnizată de firmele care în ciuda rezultatelor satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate şi refuză o politică de constituire a fondurilor proprii.Un al treilea caz tipic se referă la firmele care se lansează în operaţii de dezvoltare care depăşesc capacităţile lor financiare. Ele îşi secătuiesc lichidităţile şi sunt constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează întro situaţie delicată faţă de împrumutătorii lor.În sfârşit, unele firme dispun de o finanţare instabilă în raport cu ritmul activităţilor şi trebuie să negocieze în condiţii defavorabile amânarea scadenţelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relaţiile de finanţare sunt suportul relaţiilor de putere sau de influenţă. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiţii de criză şi urgenţă poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor firmei faţă de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali faţă de noii participanţi cu fonduri.

Problemele finanţării prezintă deci importanţă vitală, pentru că soluţionarea lor condiţionează supravieţuirea firmei, perspectivele sale de dezvoltare, performanţele; sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor conducătorilor săi.

Se relevă astfel importanţa care revine perfecţionării metodelor şi instrumentelor de selectare a mijloacelor de finanţare, adecvate nevoilor firmei. Asemenea probleme de selectare se pun în legătură cu patru tipuri de resurse financiare:

- autofinanţarea firmei;- finanţarea externă prin participarea la capitalul propriu al firmei;- finanţarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, me-

diu şi scurt, acordate firmei;- creditarea între firme (creditul comercial).

5.1.2 Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a firmelor în particular comportă o gamă complexă, astfel că ne vom limita la o prezentare sintetică. Vom căuta să clasăm şi să caracterizăm principalele tipuri de resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.

151

Un prim element de clasificare ţine de luarea în calcul a relaţiei care se stabileşte între firmă şi mediul său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare. Datorită acestui prim tip de clasificare avem deja introdusă o distincţie între trei moduri fundamentale de finanţare: autofinanţarea, finanţarea directă care pune firma în relaţie cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii primari şi intermedierea financiară care pune firma, având nevoi de finanţare, în raporturi cu instituţiile specializate.

Pentru o clasificare analitică a resurselor de finanţare, patru alte criterii pot fi folosite. Acestea sunt: natura creanţelor determinate de operaţiunile financiare, termenul operaţiunilor, originea fondurilor care sunt utilizate, natura utilizării sau destinaţiile fondurilor, (utilizarea care va fi dată fondurilor de beneficiarul finanţării).

5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor

Fiecare operaţie de finanţare se exprimă printr-o dublă mişcare între operatorii implicaţi. Cel care finanţează (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (o recunoaştere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri.

Astfel, operaţiunile de finanţare antrenează crearea de titluri financiare care permit furnizorilor de fonduri să-şi concretizeze dreptul pe care-l deţin de acum înainte asupra beneficiarului.

Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finanţare poate deci să fie diferenţierea după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operaţiunile financiare.

5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor

Clasificarea mijloacelor de finanţare după termenul lor (mai putem spune clasificare după durată, după maturitate sau după scadenţă) constituie posibilitatea cea mai simplă de grupare.

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operaţiile al căror termen se întinde până la o scadenţă de unu-doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanţării exporturilor). Creditele cu scadenţă apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie sau de finanţare a operaţiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri şi servicii.

Termenul mediu este definit convenţional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. În mod obişnuit acest termen este specific pentru finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje, instalaţii etc.

Termenul lung corespunde scadenţelor care depăşesc 5 sau 7 ani.

152

Această împărţire a mijloacelor de finanţare după durată, deşi clasică, poate părea arbitrară şi convenţională şi nu semnificativă. În plus, se observă în practică dificultăţi pentru delimitarea între termenul scurt şi termenul mediu şi între termenul mediu şi termenul lung totuşi această clasificare are importanţă.

În primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viaţa firmei. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se închide unul sau mai multe cicluri de exploatare cuprinzând succesiunea fazelor de aprovizionare, transformare şi vânzare. Termenul mediu şi lung corespunde ciclului caracteristic de viaţă al majorităţii echipamentelor productive. El exprimă de fapt durata necesară pentru amortizarea şi reînnoirea majorităţii investiţiilor productive, a investiţiilor financiare, imobiliare şi a lucrărilor de infrastructură.

În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare după durată corespunde diferitelor domenii de decizie şi de previziune.

Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientări asupra naturii şi structurării activităţilor firmei.

Termenul mediu corespunde duratei pentru care firmele elaborează planuri operaţionale referitoare la diferite funcţii (planul de marketing, planul dotărilor cu echipamente, planul de personal). Implicaţiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finanţare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (mai ales investiţii şi rambursări de împrumuturi) şi resursele de finanţare (autofinanţare, creştere de capital propriu, împrumut) pe o perioadă de 5 sau 7 ani în viitor.

În sfârşit, termenul scurt apare ca domeniul previziunilor şi deciziilor cu scadenţa apropiată incluse în bugete, referitoare la operaţiuni curente (cumpărări, vânzări).

În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finanţare după durată corespunde adesea şi diferenţierii după originea fondurilor şi a procedurilor prin care sunt obţinute.

5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor

Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri de mijloace de finanţare:

- autofinanţarea; - creşterea de capital propriu;- împrumuturile;- creditul între firme, adică livrările pe credit ale furnizorilor. Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care firma le produce şi

care sunt folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care firma le

primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociaţii sau proprietarii

153

deja existenţi şi dispuşi să-şi mărească participarea. Dar pot fi asigurate şi de noi furnizori de fonduri doritori să participe la capitalul firmei. În ambele cazuri este vorba de o finanţare externă, furnizorii de capital primind titluri de proprietate (acţiuni, părţi sociale) în schimbul aportului lor.

Împrumuturile constituie de asemenea surse de finanţare externă. Dar ele sunt contractate faţă de persoane fizice şi juridice care rămân creditori ai firmei şi nu coproprietari.

În sfârşit, creditul firmei înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică vizează puţin pe particulari, ea este foarte obişnuită când clientul este o firmă, chiar dacă importante diferenţe pot să apară între practicile din diferite ţări. Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o firmă cumpără materii prime, semifabricate, mărfuri, servicii etc, primind un credit-furnizor. aproape automat, conform uzanţelor de piaţă din branşa de care aparţine furnizorul. Dar, la rândul său firma acordă astfel de credite propriilor clienţi când vinde bunuri sau servicii. Pe total termenele de plată primite şi acordate exercită influenţe care sunt regăsite în noţiunea de nevoie de fond de rulment.

5.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor

Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finanţare este dat de utilizarea sau destinaţia previzibilă a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzând utilizări fundamentale şi permanente, indiferent de firmă şi de etapa sa de evoluţie şi utilizări ocazionale, corespunzând operaţiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă la finanţarea dotării cu echipamente, la finanţarea exploatării şi la finanţarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale corespund operaţiilor particulare efectuate cum ar fi finanţarea exporturilor, finanţarea inovaţiilor, finanţarea investiţiilor care vor aduce economie de energie, finanţarea operaţiunilor de descentralizare, finanţarea creării de firme.

Putem constata că utilizările din primul tip corespund funcţiilor sau orientărilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientărilor specializate şi uneori provizorii.

Clasificarea mijloacelor de finanţare după destinaţia lor se sprijină pelista nevoilor firmei, adică pe problemele de finanţare puse de sistemul de producţie şi de schimb şi nu pe criterii tehnice sau formale ţinând de convenţiile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis şi evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabilă a mijloacelor de finanţare.

5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanţare

154

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitatea oricărei clasificări. Ne putem întreba dacă un astfel de efort de clasificare are sens pentru gestiunea financiară. Toate sursele de fonduri obţinute converg spre finanţarea tuturor necesităţilor.

Astfel, o firmă care a obţinut un credit destinat finanţării investiţiilor poate să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situaţiei trezoreriei, dacă eşalonarea plăţilor pentru investiţii îi permite.

Putem observa „glisarea" utilizărilor în raport cu destinaţiile iniţiale prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar asigură credite privilegiate cu privire la cost sau la facilităţi de obţinere. Astfel este cunoscut faptul că creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor firme să ocolească rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-şi resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.

Ne putem întreba dacă referirea la destinaţia fondurilor nu are ca funcţie principală liniştirea aportorilor de fonduri, a instituţiilor financiare şi a autorităţilor din sistemul financiar.

Pentru a studia acordarea creditelor, băncile şi alte instituţii financiare cer firmelor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. Informaţiile şi argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia liniştitoare că sistemul financiar exercită un control riguros asupra destinaţiei acestor credite. În fond, o bancă sau o instituţie de credit nu finanţează niciodată o operaţie a unei firme, ci o firmă considerată ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al firmei. Chiar dacă o bancă sau o instituţie de credit a acordat fonduri destinate să finanţeze un proiect de investiţii sănătos şi echilibrat, riscul ţine de situaţia de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face să piardă în totalitate sau o parte din creanţă, oricare ar fi performanţele realizate prin proiectul la care a crezut că participă.

Probleme pentru test grilǎ: Activele financiare ale firmei servesc ca suport pentru:

a) operaţiunile aferente ciclului de exploatare;b) achitarea obligaţiilor de platǎ cǎtre furnizorii de materii prime şi

materiale;c) operaţiunile financiare;d) acoperirea cheltuielilor excepţionale;e) majorarea capitalurilor proprii ale firmei.

Mijloacele de finanţare ale firmei se clasificǎ astfel:a) capitaluri proprii şi împrumuturile pe termen mediu şi lung;

155

b) dupǎ natura creanţelor; dupǎ termenul operaţiunilor; dupǎ originea fondurilor; dupǎ destinţia fondurilor;

c) provizioanele calculate şi amortizǎrile imobilizǎrilor corporale şi necorporale;

d) împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung;e) resursele permanente şi nevoile temporare.

Clasificarea mijloacelor de finanţare dupǎ natura creanţelor se realizeazǎ astfel:

a) prin diferenţierea în funcţie de gradul de lichiditate al firmei;b) prin separarea capitalurilor proprii din resursele temporare;c) prin diferenţierea dupǎ natura titlurilor financiare care servesc ca suport

pentru operaţiunile financiare;d) prin calculul mijloacelor de finanţare pe benzi de lichiditate;e) prin deducerea amortizǎrilor şi provizioanelor calculate din totalul

pasivului bilanţier.

5.2. Autofinanţarea

Autofinanţarea constituie în general pivotul finanţării firmelor pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive al dezvoltării.

Caracterul fudamental al acestei resurse ţine de faptul că aceasta constituie elementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi solicitată şi atrasă de către firmă. Acest statut al autofinanţării ţine de două raţiuni fundamentale.

Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută şi în valoare relativă) furnizează indicaţii cu privire la performanţele firmei. O autofinanţare ridicată asigură pe investitorii financiari asupra posibilităţilor de remunerare şi de punere în valoare de către firmă a fondurilor pe care ei le vor investi.

Pe de altă parte autofinanţarea crează capacitatea de rambursare a datoriilor firmei şi dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri şi-l asumă.

5.2.1. Măsurarea autofinanţării

Autofinanţarea corespunde resurselor noi obţinute din activitatea firmei şi destinate să finanţeze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în firmă. Această formulare pune mai întâi probleme terminologice şi poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noţiuni ale rezultatului şi pentru că epitetul „brut" are semnificaţii precise.

Este fără îndoială mai clar dacă spunem că autofinanţarea corespunde unui surplus monetar degajat de firmă din activitatea sa şi folosit pentru finanţarea dezvoltării viitoare.

156

Dar o definire mai tehnică a autofinanţării cere să fie precizate componentele sale şi modul său de calcul. În această privinţă două puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezintă autofinanţarea ca diferenţă între fluxul încasărilor şi al plăţilor determinate de activitatea firmei. Al doilea prezintă autofinanţarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de autofinanţare) obţinut de firmă.

5.2.2 Determinantele autofinanţării

Mărimea autofinanţării este determinată de factori a căror influenţă poate fi pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

1. - Cheltuieli curente legate de prestaţii externe

2.

- Cheltuieli de personal - Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

3.+ Venituri financiare+ Venituri excepţionale- Cheltuieli financiare- Cheltuieli excepţionale

- Impozit asupra beneficiilor

157

Vânzări

Valoarea adăugată

Excedent brut din exploatare

Cash Flow Brut(Excedent monetar înaintea impozitării)

- Dividende

Probleme pentru test grilǎ: Autofinanţarea reprezintǎ:

a) surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a acţionarilor;b) potenţialul firmei de a rambursa împrumuturile contractate;c) capacitatea firmei de a achita furnizorii de materii prime şi materiale;d) capacitatea firmei de a emite noi acţiuni ce se tranzacţioneazǎ la bursǎ;e) capacitatea firmei de a achita obligaţiile cǎtre personalul angajat şi

impozitelor şi taxelor datorate potrivit legii.

Autofinanţarea este influenţatǎ de:a) nevoile temporare înregistrate în activul bilanţier;b) valoarea datoriilor cǎtre furnizorii de prestǎri servicii;c) Cash-flow-ul net sau marja brutǎ de autofinanţare şi dividendele cuvenite

acţionarilor;d) valoarea împrumuturilor contractate pe termen mediu şi lung;e) nivelul resurselor permanente existente la dispoziţia firmei.

În situaţia în care firma înregistreazǎ pierderi:a) autofinanţarea permite menţinerea nivelului de lichidate al firmei; b) autofinanţarea nu permite menţinerea la un nivel constant al fondurilor

angajate de firmǎ;c) capacitatea de autofinanţare permite angajarea de împrumuturi pe termen

mediu şi lung;d) capacitatea de autofinanţare permite numai achitarea impozitului pe

profit;e) capacitatea de autofinanţare necesitǎ majorararea activului bilanţier.

Autofinanţarea obţinutǎ din activitatea firmei constituie:

158

Cash Flow net sau marja brută de autofinanţare

Autofinanţare

a) apariţia unor dezechilibre între încasǎri şi plǎţi din cadrul exerciţiului financiar;

b) obligaţia firmei de a-şi majora capitalul social;c) posibilitatea firmei de obţinere de profit la nivelul planificat;d) singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiarǎ;e) angajamentele firmei pentru creşterea bilanţului contabil.

Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): venituri totale 1.200.000; cheltuieli pentru exploatare 850.000, din care amortizarea mijloacelor fixe 50.000; cheltuieli excepţionale 100.000; cheltuieli financiare 30.000, impozit pe profit 35.200; dividende de plǎtit acţionarilor 30.000.Autofinanţarea este de :

a) 254.800;b) 204.800;c) 174.800;d) 220.000;e) 270.000.

Autofinanţarea= Capacitatea de autofinanţare(CAF) – dividende de plǎtit acţionarilorCAF= venituri totale- (cheltuieli pentru exploatare – amortizarea mijloacelor fixe) – cheltuieli excepţionale – cheltuieli financiare – impozit pe profit.CAF= 1.200.000 – (850.000 – 50.000) -100.000 – 30.000 – 35.200= 234.800Autofinanţarea= 234.800 – 30.000= 204.800

Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): total plǎţi 60.000; dividende 2.000; venituri din exploatare 80.000; venituri excepţionale 1.000; venituri financiare 200, din care diferenţe de curs valutar 10. Autofinanţarea este:

a) 20.000;b) 19.000;c) 19.200;d) 19.190;e) 19.210.

Autofinanţarea=venituri totale (venituri din exploatare + venituri excepţionale + venituri financiare) – - total plǎţi - dividende de plǎtit acţionarilorAutofinanţarea= 80.000 + 1.000 + 200 – 60.000 - 2.000= 19.200

Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): profit net pentru fondul de dezvoltare 30.000; amortizarea mijloacelor fixe 2.000; dividende 1.000; dobȃnzi 100. Autofinanţarea este:

a) 31.000;

159

b) 32.100;c) 31.900;d) 32.000;e) 33.000.

Autofinanţarea= profit net pentru dezvoltare + amortizarea mijloacelor fixeAutofinanţarea= 30.000 + 2.000= 32.000

La nivelul (1) se compară mărimea activităţii comerciale cu mărimea aprovizionărilor, determinându-se mărimea valori adăugate. Aceasta din urmă suportă astfel influenţa politicii şi a condiţiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare şi de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile şi serviciile furnizate de parteneri din afara firmei şi consumate în cadrul activităţii curente.

La nivelul (2) formarea autofinanţării este determinată de condiţiile de activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influenţa exercitată de relaţia salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica preţurilor, evoluţia productivităţii, evoluţia diferitelor costuri influenţează favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare şi, în consecinţă asupra autofinanţării.

La nivelul (3) intervin factorii financiari şi alte elemente excepţionale care afectează excedentul degajat de operaţiunile curente. Pe de o parte, suma prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiţionată de nivelul îndatorării şi rata dobânzii, precum şi de alte aspecte (incendii, penalităţi etc). Pe de altă parte, câştigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determină o creştere a excedentului. Luarea în calcul a cheltuielilor şi veniturilor financiare şi a pierderilor şi profiturilor excepţionale permite să se determine excedentul asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în cursul perioadei.

La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a proprietarilor adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofinanţare, sau capacitatea de autofinanţare. Suma prelevărilor fiscale este determinată de politica de amortizare şi de provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil şi condiţionează împărţirea între impozit şi beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinaţii.

La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor şi eventual pentru participarea salariaţilor la profit, iar altă parte rămâne la dispoziţia firmei şi va permite să se finanţeze activităţi viitoare, această parte reprezentând mărimea autofinanţării.

Autofinanţarea apare deci ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obţine din propria activitate şi este o consecinţă sintetică a diferitelor aspecte ale politicii sale.

160

Studiu de caz

Se va calcula capacitatea de autofinanţare pentru Societatea comercială X. din Bucureşti la 31 decembrie anul N, pe baza datelor din contul de profit şi pierdere, prezentat sintetic în continuare

- lei-

Denumirea indicatorilor Suma

VENITURI TOTALE - din care:Venituri din exploatareVenituri excepţionaleVenituri financiare, din care: - diferenţe de curs valutar - dobânzi

8.712.2078.027.413

565.430119.36482.73936.625

CHELTUIELI TOTALE – din care:Cheltuieli pentru exploatare din care - amortizarea mijloacelor fixeCheltuieli excepţionaleCheltuieli financiare, din care: - diferenţe de curs valutarProfitul brut al exerciţiului Impozit pe profit Profit net repartizat pentru: - participarea salariaţilor la profit - dezvoltarea firmei -dividende de plătit

7.017.6706.453.918

118.765513.57950.1738.746

1.694.537423.634

1.270.903127.091571.906571.906

Capacitatea de autofinanţare sau, altfel spus, marja brută de autofinanţare sau cash-flow-ul net.

Încasările băneşti potenţiale obţinute de firmă din întreaga sa activitate reprezintă 8.712.207 lei.

Pe de alta parte, plăţile băneşti, determinate de activitatea firmei sunt reprezentate de:

- cheltuieli pentru exploatare(mai puţin amortizarea mijloacelor fixe)6.453.918-118.765=6.335.153 - cheltuieli excepţionale

6.335.153

513.579161

- cheltuieli financiare - impozit pe profit

50.173423.634

TOTAL PLĂŢI 7.322.539

Surplusul încasărilor potenţiale asupra plăţilor va fi deci:

8.712.207 – 7.322.539 = 1.389.668 lei

Acest surplus reprezintă capacitatea de autofinanţare a firmei. Se mai spune acestui surplus al încasărilor asupra plăţilor, marjă brută de autofinanţare sau cash-flow net.

Scăzând în continuare profitul atribuit fondului de participare a salariaţilor la profit şi dividendele de plătit acţionarilor, obţinem mărimea autofinanţării firmei:

- capacitate de autofinanţare - participare a salariaţilor la profit - dividende

1.389.668 lei 127.091 lei 571.906 lei

Autofinanţare 690.671 lei Un al doilea mod de a stabili autofinanţarea constă în însumarea la

profitul distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizării mijloacelor fixe:

- profit net pentru fondul de dezvoltare - amortizarea mijloacelor fixe

571.906 lei118.765 lei

Autofinanţare 690.671 lei

5.2.3 Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei

Autofinanţarea constituie o resursă financiară complet diferită de celelalte, ea având un statut deosebit în politica de finanţare a firmei. În măsura în care autofinanţarea exprimă aptitudinea firmei de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finanţare independentă şi stabilă, putând să asigure rambursarea împrumuturilor firmei. Autofinanţarea constituie fundamentul pe care se va putea edifica o politică de finanţare viabilă.

În primul rând autofinanţarea exprimă aptitudinea firmei de a asigura reproducţia simplă şi, în măsura în care este posibil, reproducţia lărgită, creşterea capitalului. Autofinanţarea corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice şi morale a activelor pe termen lung (amortizări).

162

Apoi autofinanţarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanţelor, a stocurilor etc), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi şi cheltuieli).

În sfârşit, autofinanţarea corespunde părţii din rezultate care este menţinută şi reinvestită în activitatea firmei.

Primele două componente ale autofinanţării enunţate mai înainte corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea firmei (se spune autofinanţare de menţinere). A treia componentă permite să se lărgească producţia şi deci să se dezvolte activitatea firmei (denumim această componentă autofinanţare de creştere).

Autofinanţare de menţinere

Autofinanţare de creştere

În caz de pierdere, autofinanţarea nu permite să se menţină constant nivelul fondurilor angajate de firmă, deci capitalul firmei va scădea.

Ciclul de acumulare poate fi reprezentat în felul următor:

163

Autofinanţare

= Amortizări - Provizioane +Beneficiu nedistribuit

Active imobilizate

Finanţarea investiţiilor

Autofinanţarea

Capitaluri propriiDatorii pe termen lung şi mediu

Creşterea capitalurilor

proprii

Rambursarea împrumuturilor

Autofinanţarea şi ciclul capitalurilor pe termen lung angajate în firmă

Autofinanţarea poate să vizeze două direcţii fundamentale. Pe de o parte poate viza activele imobilizate (investiţiile în sensul tradiţional al termenului). Pe de altă parte, autofinanţarea poate însemna rambursarea împrumuturilor. Comparaţia între suma datoriilor pe termen lung şi mediu şi cea a mărimii autofinanţării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către firmă a datoriilor.

5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor

Indicatorul care exprimă capacităţile de rambursare de către firmă a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea autofinanţării.

Pornind de la aceste date se poate aprecia că, dacă firma consacrǎ în totalitate surplusul său monetar anual rambursării datoriilor pe termen lung şi mediu, i-ar trebui 1,5 ani.

Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanţarea măsoară capacitatea firmei de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai înainte prezintă valori mici, firma nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanţare. În schimb, dacă raportul atinge valori mai mari firma are un grad ridicat de îndatorare şi va avea dificultăţi pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadenţă. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 şi 3 ani, ceea ce înseamnă că firma trebuie să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de autofinanţare sau are finanţarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu şi lung.

Firma pentru care acest indicator este mai mic de 2 ani dispun de o ridicată capacitate de rambursare şi sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-şi pericliteze solvabilitatea la termen. Firmele pentru care acest indicator depăşeşte 3 ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează situaţia. Eventualii împrumutători vot ezita să-şi ia riscul acordării de noi împrumuturi a căror rambursare poate fi problematică. Aceste observaţii arată că autofinanţarea constituie fundamentul capacităţii de rambursare. Nivelul său actual şi evoluţia autofinanţăriit sunt elemente esenţiale pe care furnizorii de capital din exterior caută să le ia în calcul înanite de a accepta să se implice în firmă. Un nivel satisfăcător al autofinanţării apare ca o condiţie fundamentală pentru obţinerea altor surse de finanţare. Nici creşterea de capital şi nici împrumuturile nu se pot

164

realiza dacă firma nu manifestă o capacitate de autofinanţare suficientă. Finanţarea externă apare astfel ca o completare şi nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanţare.

5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară

Autofinanţarea fiind obţinută prin activitatea firmei, ea apare ca singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiară. Bineînţeles, există şi alte surse stabile în afara autofinanţării, ca de exemplu creşterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu şi lung. Dar insuficienţa autofinanţării face să se reducă posibilităţile de finanţare externă. Autofinanţarea va constitui deci începutul inevitabil al oricărui plan de finanţare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta să aducă resurse decât dacă suma autofinanţării este liniştitoare.

Aporturile la capitalul propriu nu par să mărească dependenţa firmei faţă de acţionari. Dar, pe de o parte, o firmă care prezintă rezultate şi o autofinanţare insuficientǎ riscă să descurajeze aportul la capital al unor noi acţionari şi chiar să descurajeze pe acţionarii deja existenţi. Pe de alta parte, în cazul insuficientei autofinanţării, recurgerea la creşterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau parţiale a controlului asupra firmei pentru asociaţii actuali constrânşi să facă apel la resurse externe pentru reconstituirea capacităţii de finanţare a firmei.

5.3. Aportul la capitalul propriu

5.3.1. Diferitele tipuri de creştere a capitalului

5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în naturăAportul extern la capitalul propriu corespunde fie fondurilor iniţiale avansate

de proprietari pentru constituirea firmei, fie fondurilor adăugate cu ocazia creşterii capitalului.

Aceste aporturi se efectuează fie în natură (cedarea către firmă de imobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.

În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuţi ca participanţi la capitalul firmei, adică sunt proprietari ai unei părţi a capitalului, situaţie care le conferă statutul de asociaţi.

165

Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura firmei: participarea cu părţi sociale întro societate în nume colectiv sau întro societate cu răspundere limitată, cu acţiuni întro societate pe acţiuni sau societate în comandită pe acţiuni etc.

Dar, în toate cazurile, proprietarul unei fracţiuni a capitalului are recunoscute trei drepturi. Pe de o parte, el beneficiază de un drept de participare, sub forme şi grade diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveşte firma. Pe de altă parte, el beneficiază de un drept asupra unei cote-părţi din eventualele beneficii. În sfârşit, el păstrează posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul firmei în cazul dizolvării acesteia. Creşterile de capital prin aport în numerar şi în natură contribuie efectiv la finanţarea firmei atunci când sunt resurse noi de care beneficiază firma.

În cazul creşterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept preferenţial de subscriere, preţul de emisiune al acţiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, şi superior valorii nominale a acţiunilor.

Prima de emisiune = Preţul de emisiune - Valoarea nominală

Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul acţiunilor care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, este detaşabil de acţiuni şi este negociabil la bursă. În acest fel toţi vechii acţionari, care nu vor să subscrie preferenţial la creşterea de capital, pot ceda dreptul ataşat fiecărei acţiuni vechi şi îşi compensează astfel prejudiciul determinat de creşterea de capital.

Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:

__n__ N+n

unde: n - numărulde acţiuni noi; N - numărul de acţiuni vechi; B - valoarea bursieră;

E - valoarea de emisiune.

Studiu de cazO societate cu un capital de 10.000 de acţiuni a 100.000 lei valoare nominală

unitară, cotate la 150.000 lei acţiunea, procedează la creşterea capitalului social prin aport în numerar, emiţând 10.000 de acţiuni, având valoarea unitară de emisiune de 130.000 lei.

Valoarea acţiunilor vechilor acţionari scade, în aceste condiţii, de la 150.000 lei la 140.000 lei.

166

DS = (B – E)

DS=10000/20.000x20000=10.000 leiVechii acţionari pot fie să subscrie la creşterea de capital, fie să vândă

dreptul lor de subscriere, care este de 10.000 lei pentru fiecare acţiune . Noii acţionari, care plătesc 130.000 lei pentru o acţiune care valorează

140.000 lei, câştigă 10.000 lei pe care-i plătesc vechilor acţionari, cumpărând un drept de subscriere.

DS = 10.000 (150.000 - 130.000) = 10.000 lei 10.000 + 10.000

Dacă beneficiul firmei nu creşte proporţional cu creşterea de capital, beneficiul care revine pentru fiecare acţiune se va diminua.

Probleme pentru test grilǎ: O formǎ de creştere a capitalului social al firmei se realizeazǎ prin:

a) emisiunea de obligaţiuni listate la bursa de valori;b) majorarea trezoreriei nete;c) realizarea echilibrului financiar între resurse şi plasamente;d) retragerea din acţionariatul firmei a acţionarului semnificativ;e) aport în numerar şi în naturǎ sau prin încorporarea de rezerve.

Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve reprezintǎ:a) emiterea de acţiuni la valoarea nominala pentru a fi achiziţionate de noi

acţionari;b) creşterea profitului nerepartizat la încheierea exerciţiului financiar;c) o formǎ de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi;d) utilizarea de resurse obţinute din vȃnzarea activelor aprobate pentru a fi

casate;e) reducerea cheltuielilor cu amortizarea.

Avantajele creşterii capitalului social prin aport în numerar şi încorporarea de rezerve constau în:

a) creşterea preţului de emisiune şi obţinerea de resurse mai mari;b) creşterea numǎrului de acţiuni emise şi a valorii bursiere;c) posibilitatea externalizǎrii unor activitǎţi pentru creşterea profitului net

contabil;d) scǎderea preţului de emisiune; obţinerea de resurse mai mari; diminuarea

numǎrului acţiunilor necesare a fi emise; creşterea valorii bursiere;e) posibilitatea firmei de creştere a pasivului bilanţier fǎrǎ a afecta nivelul

activului bilanţier.167

O firmǎ cu un capital de 10.000 acţiuni a 100 lei valoare nominalǎ unitarǎ procedeazǎ la creşterea capitalului social prin aport în numerar emiţȃnd 1.000 acţiuni la aceeaşi valoare nominalǎ de 100 lei/acţiune; Preţul de emisiune total este de 110.000 lei. Prima de emisiune pentru aportul nou de capital este de: :

a) 15.000 lei;b) 10.000 lei;c) 5.000 lei;d) 20.000 lei;e) 25.000 lei.

Prima de emisiune= preţul de emisiune – valoarea nominalǎ a noilor acţiuni ( numǎrul noilor acţiuni * valoarea nominalǎ/acţiune nouǎ).Prima de emisiune= 110.000- 100.000 (1.000 acţiuni noi * 100 lei/acţiune)= 10.000 lei

O firmǎ dispune de un capital social de 1.000.000 lei la valoarea nominalǎ. Firma creşte capitalul social cu 10.000 de acţiuni în condiţiile obţinerii unei prime de emisiune de 10 lei/acţiune solicitȃnd un preţ de emisiune de 100 lei/acţiune. Valoarea nominalǎ a unei acţiuni noi va fi de:

a) 90 lei/acţiune;b) 110 lei/acţiune;c) 120 lei/acţiune;d) 100 lei/acţiune;e) 80 lei/acţiune.

prima de emisiune/acţiune= preţul de emisiune/acţiune – valoarea nominalǎ/acţiunevaloarea nominalǎ/acţiune= preţul de emisiune/acţiune – prima de emisiune.Valoarea nominalǎ a unei acţiuni= 100 lei – 10 lei= 90 lei/acţiune.

5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve

Este o formă de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limitează să fixeze, sa stabilizeze resursele deja existente în firmă. În cazul creşterilor de capital prin, încorporarea de rezerve, firma integrează în capitalul social o fracţiune. Rezervele reprezentând beneficiile anterioare obţinute şi nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului, se procedează la distribuirea de acţiuni gratuite asociaţilor, proporţional cu participarea lor la capitalul firmei.

168

Studiu de cazO societate comercială cu un capital social compus din 20.000 de acţiuni, având valoarea nominală unitară de 200.000 lei, cotate la bursă cu 299.200 lei, procedează la creşterea capitalul social cu 400.000 000 lei prin încorporarea de rezerve. Firma va emite astfel 2000 de acţiuni (400.000.000 : 200 000) şi îi va acorda o acţiune gratuită pentru 10 acţiuni vechi deţinute Valoarea bursieră a acţiunilor firmei este de 5.984.000.000 lei (20.000 x 299.200), dar acum există 22.000 de acţiuni. Noua valoare bursieră a unei actiuni este de 272.000 lei (5.984.000.000 : 22.000)

Dreptul de atribuire va fi de 27.200 lei pentru fiecare actiune veche (299.200-272.000).

Probleme pentru test grilǎ: O firmǎ dispune un capital social de 2.000.000 lei reprezentînd 20.000

acţiuni la valoarea nominalǎ de 100 lei/acţiune. La finele exerciţiului financiar s-au înregistrat rezerve de 30.000 lei pe care firma le utilizeazǎ la majorarea capitalului social prin metoda încorporǎrii de rezerve. În situaţia cȃnd acţiunile sunt deţinute de un singur acţionar, numǎrul de noi acţiuni cuvenite acestuia sunt:

a) 200 acţiuni;b) 400 acţiuni;c) 300 acţiuni;d) 500 acţiunie) 600 acţiuni

Numǎr de acţiuni noi cuvenite= rezerve/valoarea nominal a unei acţiuniNumǎr de acţiuni noi cuvenite= 30.000/100= 300 acţiuni

O firmǎ dipune de un capital social de 500.000 lei, reprezantȃnd contravaloarea unui numǎr de 50.000 de acţiuni la valoarea nominalǎ. Firma a înregistrat la finele exerciţiului financiar rezerve în sumǎ de 40.000 lei ce urmeazǎ a fi utilizate pentru majorarea capitalului social utilizȃnd metoda încorporǎrii de rezerve. Noua valoare nominalǎ a capitalului social va fi de:

a) 90.000 lei;b) 550.000 lei;c) 590.000 lei;d) 460.000 lei;e) 540.000 lei.

Vechea valoare nominalǎ a acţiunilor= 500.000 leiRezerve= 40.000 lei

169

Noua valoare nominalǎ a capitalului= 500.000 + 40.000= 540.000 lei

O firmǎ dispune de un capital social de 50.000 lei, reprezentǎnd contravaloarea a 5.000 acţiuni la valoarea nominalǎ de 10 lei/acţiune. La finele exerciţiului financiar firma a înregistrat rezerve de 6.000 lei pe care le utilizeazǎ la majorarea capitalului social prin metoda încorporǎrii de rezerve. Dacǎ acţiunile existente sunt deţinute de un numǎr de 5 acţionari, fiecǎruia îi va reveni un numǎr de acţiuni noi de:

a) 80 acţiuni;b) 60 acţiuni;c) 100 acţiuni;d) 120 acţiuni;e) 150 acţiuni.

Rezerve= 6.000 lei; valoarea unei acţiuni= 10 lei; nr. acţionari= 5Fiecǎrui acţionar îi va reveni un numǎr de noi acţiuni de= 6.000/10lei acţiunea=600 acţiuni/5 acţionari= 120 acţiuni.

5.3.1.3 Creşterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca încorporarea de rezerve, creşterea capitalului prin conversia datoriilor pare să nu aibă incindenţă asupra finanţării firmei. În acest caz se virează la capitaluri proprii o sumă care figura anterior în conturile de datorii, fără a se modifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operaţia are totuşi trei incidente directe sau indirecte asupra finanţării.

În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, firma este eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea finanţării sale. Li se recunoaşte vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecinţele ce decurg, mai ales influenţa asupra deciziilor firmei.

Pentru că suma datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii creşte, firma este de acum înainte mai puţin îndatorată şi îşi ameliorează structura financiară. În caz de nevoie, ea va putea să solicite uşor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite să-şi reconstituie capacitatea de îndatorare (şi capacitatea de finanţare).

Dacă scadenţa datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiată, operaţia efectuată micşorează presiunea exercitată asupra trezoreriei firmei şi se reduc astfel nevoile imediate de finanţare.

Dintre toate formele de creştere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi în numerar şi în natură apar în mod direct ca fiind operaţii de finanţare. Creşterile de capital realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obţinute si nu

170

afectează direct mărimea lor totală. Totuşi aceste operaţii exercită o influenţă indirectă asupra condiţiilor de finanţare.

5.3.2. Evaluarea capitalurilor proprii

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe din cauza pluralităţii formelor de măsurare. Trei noţiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătură cu capitalurile proprii.

5.3.2.1. Valoarea nominală a capitaluluiValoarea nominală a capitalului corespunde, unei simple valori de referinţă.

Această noţiune o utilizăm când spunem că societatea X prezintă un capital de 200.000.000 lei compus din 2.000 de acţiuni a 10.000 lei. Această valoare nominală este cea imprimată pe acţiunile societăţii. Termenul „capital social" desemnează valoarea nominală a capitalului în cazul unei societăţi, oricare fi forma sa (societate pe acţiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv).

5.3.2.2. Valoarea intrinsecăValoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde

situaţiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă firma şi-ar înceta activitatea. În acest caz, activele ar fi cedate şi s-ar obţine o sumă de bani (B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociaţii, va trebui prelevată suma necesară pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).

Suma rămasă să se împartă între asociaţi, proporţional cu partea de capital deţinută va fi:

B-D = SAceastă sumă S permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei părţi a

capitalului sau a fiecărei acţiuni. Se poate scrie:

VI = S n

unde n reprezintă numărul de acţiuni sau părţi de capital şi VI reprezintă valoarea intrinsecă a fiecărei acţiuni sau părţi sociale.

Bineînţeles că această valoare intrinsecă are puţine şanse de a coincide cu valoarea nominală a capitalului. O asemenea ipoteză nu ar putea fi posibilă decât dacă firma s-ar limita să menţină capitalul iniţial, fără să pună în rezervă nici cea mai mică parte din beneficiile realizate după înfiinţarea sa şi fără să înregistreze pierderi. Valoarea situaţiei nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a capitalului nominal, superioară dacă firma a lucrat bine şi a obţinut beneficii şi acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite şi inferioară dacă firma a obţinut pierderi, diminuându-şi astfel capitalul.

5.3.2.3. Valoarea de piaţă171

Valoarea de piaţă a capitalului corespunde valorii cu care capitalul sau părţi ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzacţiilor. În cazul particular al firmelor cotate la bursă se poate vorbi de un preţ determinat numit curs bursier. Astfel, pentru o societate pe acţiuni al cărei capital este compus din 10.000 de acţiuni, stabilim că la un curs de 27.500 lei pe acţiune valoarea globală a capitalului este de 275.000.000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piaţa bursieră o recunoaşte firmei şi se numeşte valoare de piaţă sau capitalizare bursieră. În general, în cazul societăţilor ale căror acţiuni sunt cotate la bursă, vom avea:

Capitalizare bursieră = Număr de titluri x Curs bursierAm putea crede, la o primă analiză, că valoarea de piaţă a capitalului ar fi

apropiată de valoarea intrinsecă, piaţa pornind de la valoarea patrimoniului pentru evaluarea acţiunilor şi pentru capitalizarea bursieră. Dar, în fapt, un decalaj există diferite evaluări. Piaţa ia în calcul valoarea patrimoniului, dar ţine cont de perspectivele de randament în viitor ale firmei. Dacă aceasta are, perspective bune de câştig în viitor, valoarea de piaţă va depăşi mult valoarea patrimonială la acea dată. În schimb, dacă perspectivele de câştig în viitor sunt defavorabile (din cauza restrângerii pieţei de desfacere, a tehnologiei depăşite etc), capitalizarea bursieră nu va reprezeta nici măcar valoarea patrimonială. Piaţa bursieră apreciază o firmă nu după valoarea patrimoniului său în prezent, ci după previziunile privind evoluţia şi câştigurile viitoare.

Pentru o firmă care vizează o creştere de capital prin aporturi în numerar, o imagine pe piaţă îi asigură în acelaşi timp un preţ ridicat (cursul practicat în momentul creşterii capitalului se numeşte preţ de emisiune) şi un plasament uşor al titlurilor, ceea ce-i permite să obţină resurse suficiente în condiţii favorabile.

În acest fel problema evaluării acţiunilor pe piaţă este o variabilă importanţă a politicii de finanţare pentru o firmă care intenţionează să recurgă la creşterea capitalului.

5.4. Recurgerea la îndatorareO clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:

-împrumut prin apel direct

- obligaţiuni- titluri participative-certificate de investitor- note pe termen mediu- bonuri- bilete de trezorerie- certificate de depozit

- credite pe termen lung şi mediu prin mobilizare de

172

Forme de îndatorare - pe termen lung

şi mediu

creanţe- credite pe termen lung şi fără mobilizare de creanţe-credit-contract de închiriere (leasing)

- împrumuturi prin intermediari financiari

- pe termen scurt

-credite de mobilizare (scontare, factoring) -credite de trezorerie (facilităţi de casă, credite de campanie)

Acest tablou trebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de credite sau de împrumuturi enumerate în continuare.

Creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi exportul, crearea firmei, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari financiari şi trebuie deci cuprinse în această categorie.

Creditele firmei apar când o firmă acordă clienţilor săi termene de plată, nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.

În sfârşit, se pot obţine credite pe pieţele internaţionale de capitaluri sau de la bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari firme publice sau private.

5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii

Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finanţare, care vizează marile firme sau importante instituţii publice sau private. Dacă situaţia economică şi rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia. În practică, acest mod de finanţare se regăseşte prin două tipuri de operaţiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt şi emisiunea de obligaţiuni şi alte titluri pe termen lung

Pot exista şi angajamente intermediare între datorii şi capitaluri proprii, numite cvasifonduri proprii.

5.4.1.1. Emisiunea de titluri pe termen scurt

173

Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt constituie o operaţiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca forme simplificate ale obligaţiunilor şi pe un termen mai scurt.

................. ......................... .. Titluri reprezentând un angajament de remunerare şi de rambursare pe termen scurt

Schema emisiunii de titluri financiare

5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuniEmisiunea de obligaţiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie

forma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar dacă aceasta este rezervată numai societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc anumite condiţii.

Principiul acestui tip de operaţiune constă în fracţionarea împrumutului întrun mare număr de părţi, obligaţiunile. Această fracţionare permite să se realizeze o centralizare financiară mai eficace, prin mobilizarea de multiple contribuţii cu sume eventual limitate. Fiecare obligaţiune costituie deci pentru împrumutător un titlu de creantă şi pentru împrumutat o recunoaştere a datoriei.

Ca şi alte valori mobiliare (şi în special acţiunile), obligaţiunile sunttransmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutătorul poate să reintre în posesia fondurilor, în condiţii mai mult sau mai puţin rapide şi mai mult sau mai puţin favorabile, după calitatea titlului (deci a emitentului) şi a conjuncturii de pe piaţa financiară. Această posilibilitate, de a revinde obligaţiunile pe piaţa „secundară" altor împrumutători fără a aştepta rambursarea lor de către împrumutat (scadenţa), creşte mobilitatea plasamentului pentru împrumutători, cu toate că termenul lor normal ar fi un termen lung (şapte la douăzeci de ani). Se realizează astfel compatibilitatea între nevoile împrumutaţilor care doresc să dispună de capitaluri pe termen lung şi cele ale împrumutătorilor care doresc să dispună de capitaluri pe termen lung şi cele ale împrumutătorilor care caută supleţe şi mobilitate pentru plasamentele lor.

Rambursarea obligaţiunilor (se mai spune amortisment financiar) se efectuează în condiţiile stabilite la lansarea lor, fie făcându-se rambursarea o singură dată (amortizare la sfârşitul perioadei), fie prin tranşe (amortizare prin anuităţi), în acest caz alegerea titlurilor amortizabile făcându-se prin tragere la sorţi.

174

Emitent(imprumutat)

Împrumutător(Subscriitor)

Tradiţional, remunerarea obligaţiunilor este fixă. Dar pot exista şi obligaţiuni a căror remunerare variază după rezultatul firmei, precum şi obligaţiuni cu dobândă variabilă.

Mărimea emisiunilor variază considerabil de la o ţară la alta. Pe piaţa franceză, se situează în general între 50 şi 100 milioane Euro, aceste limite fiind praguri economice indicative şi nu norme juridice. Intervalul menţionat corespunde mărimii care permite să se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita superioară menţionată exprimă posibilitatea pieţei de a absobi astfel de titluri. Este posibil ca piaţa să poată absorbi şi emisiuni mai mari. Capacitatea de absorbţie a pieţei este determinată de mărimea fondurilor susceptibile să fie angajate pe piaţa financiară şi de concurenţa care se face emitenţilor de titluri. Lansarea de împrumuturi publice întro conjunctură când bugetul statului este deficitar nu este indicată. Aceasta pentru că titlurile emise de stat prezintă garanţie mai mare şi sunt preferate de cei care dau cu împrumut, restrângându-se suma fondurilor accesibile emitenţilor privaţi de titluri.

5.4.2.Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari

Împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica după obiectul lor economic:

- credite pentru investiţii;- credite pe termen scurt de mobilizare şi de trezorerie; - credite imobiliare;- credite de export.Creditele pentru investiţii reprezintă o parte importantă a creditelor

distribuite de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru investiţii o reprezintă operaţiunile de leasing. În acest caz, o instituţie financiară sau o bancă de credit pe termen lung şi mediu achiziţionează un bun ales de firma care doreşte să investească. Apoi bunul este dat în locaţie firmei care are posibilitatea să-l răscumpere.

Astfel, investitorul nu obţine un credit propriu-zis, dar evită să avanseze suma necesitată de achiziţionarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe care îl utilizează şi va trebui să plătească, după o periodicitate prevăzută, chirie instituţiei de leasing, având şi posibilitatea să-l răscumpere.

Creditele pe termen scurt au în general scadenţe de până la un an, dar pot merge şi până la doi ani. Sunt acordate de bănci şi pot fi disociate în credite de mobilizare(scontare, factoring) şi credite de trezorerie.

Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă acceptă să mobilizeze creanţe deţinute de o firmă. Cu ocazia operaţiunilor lor comerciale firmele acumulează creanţe de fiecare dată când acordă un termen de plată clienţilor. Prin urmare, ele pot să aştepte scurgerea acestui termen pentru a-şi

175

încasa vânzările. Dar situaţia financiară a firmelor poate să nu permită aşteptarea termenului care poate fi după o perioadă de 60 până la 90 zile în astfel de situaţii intervin băncile care „mobilizează" aceste creanţe. Ele pun la dispoziţia firmei imediat o sumă de bani care corespunde valorii creanţei, diminuată cu o sumă care reprezintă remunerarea băncii (dobândă şi comision)

În afară de aceste credite de mobilizare, firmele pot avea acces la credite de trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen scurt.

VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI

6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei

Politica monetară reprezintă obiectivul strategiei economice iar problemele monetar-financiare se află în centrul atenţiei politicii globale, deoarece au efecte multiple asupra poziţiei ţării în raport cu alte state. Faţă de situaţia în care se află economia românească este important să se implementeze un proces de restructurare a politicilor aplicate, astfel încât să se obtinǎ schimbările necesare realizării echilibrului macroeconomic.Pentru realizarea acestui obiectiv este necesarǎ obţinerea unei stabilităţi monetare întrucat se poate vorbi de stabilitate macroeconomică numai atunci când la nivelul microeconomic al agenţilor operatori, situaţia este bună iar relaţiile economice şi financiare între aceştia se desfăşoară în mod normal.

Stabilitatea monetar-valutară este înca fragilă în economia ţării noastre şi, ca urmare se impune a fi integrată în procesul de asigurare a unui echilibru optim în

176

economia româneasca acutală constituind totodată o componentă principală a procesului de depăşire a dezechilibrului din economia României.Mediul în schimbare în care operează firmele generează noi oportunităţi de afaceri, dar presupune totodată şi riscuri mai complexe şi mai diverse, care sunt o provocare pentru abordările tradiţionale ale managementului , pe care firma trebuie să le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supravieţui concurenţei şi pentru a susţine creşterea economică indusă de sectorul privat.

Se impune realizarea unei acţiuni de trasare a unei linii de demarcaţie între metodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a riscurilor, întrucat, prin monitorizarea riscurilor se înţelege identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind managementul riscului unei firme, care permit detectarea problemelor cu care se confruntă, iar gestiunea riscurilor constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor în vederea limitării, divizării şi finanţării lor, precum şi diminuării expunerii la risc a fiecărei firme din România.

În ceea ce priveşte riscul de lichiditate, determinat de gradul de necorelare a scadentelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv, o sarcină extrem de importantă a managementului este aceea de estimare şi acoperire corecta a nevoilor de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei firme poate fi afectată negativ pe termen lung dacă aceasta deţine în portofoliu prea multe active lichide comparativ cu necesarul său, dar pe de altă parte prea puţine lichidităţi pot crea mari probleme financiare.

Managementul riscului de lichiditate se focalizează pe finanţarea mixtă de la marii creditori şi de la micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenţi şi pe modul în care firma se bazează sau nu pe surse individuale de finanţare.

Un bun sistem de planificare financiară are rolul de a diminua riscul insuficienţei de fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi. În sectorul economic riscul de insolvabilitate este mai ridicat decât în cadrul altor activităţi având în vedere funcţia de intermediere financiară din partea băncilor, drept pentru care, în vederea contracarării tendinţei băncilor de a-şi maximiza profitul prin utilizarea intensivă a fondurilor proprii.

Probleme pentru test grilǎ: Gestiunea riscurilor constǎ în:

a) intervenţia firmei asupra elementelor de activ în situaţia diminuǎrii profitului;

b) ansamblul metodelor de administrare a riscurilor;c) utilizarea analizei diagnostic a managementului financiar privind

elementele extrabilanţiere;d) analizarea amortizǎrii şi a provizioanelor calculate;e) utilizarea rezervelor pentru acoperirea pierderilor din activitatea de

exploatare.

177

Monitorizarea riscurilor se realizeazǎ prin:a) evaluarea potenţialului de creştere a veniturilor;b) controlul operaţiunilor activitǎţii de exploatare a firmei;c) identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind

managementul riscului;d) analiza imobilizǎrilor corporale şi necorporale ale firmei;e) determinarea fluxurilor activelor circulante din bilanţul contabil.

Obiectivele analizei diagnostic a managementului financiar sunt:a) creşterea cifrei de afaceri, realizarea investiţiilor programate şi

promovarea firmei pe piaţa ţintǎ;b) maximizarea valorii firmei fǎrǎ a apela la împrumuturi;c) maximizarea valorii firmei, cȃnd costul capitalului împrumutat depǎşeşte

rentabilitatea economicǎ;d) minimizarea riscului financiar prin diminuarea îndatorǎrii;e) rentabilitatea financiarǎ sǎ fie inferioarǎ rentabilitǎţii economice.

Sistemul analizei diagnostic a raportǎrilor manageriale are urmǎtoarele componente:

a) cash-flow-ul şi echilibrul financiar al firmei;b) evaluarea firmei pe baza coeficientului îndatorǎrii globale;c) impactul nefavorabil asupra rentabilitǎţii economice a firmei dacǎ nivelul

acesteia este superior ratei dobȃnzii la creditele utilizate;d) analize economice şi diagnosticul financiar al firmei, planificarea şi

bugetele firmei;e) planurile financiare şi nonfinanciare ale firmei.

Stabilirea diagnosticului financiar al firmei se realizeazǎ prin:a) determinarea resurselor de trezorerie cu gradul cel mai mic de

exigibilitate;b) determinarea indicatorilor economico-financiari;c) rezultatul financiar al firmei obţinut ca urmare a utilizǎrii capitalului

social;d) compararea rentabilitǎţii economice cu cea financiarǎ;e) impactul rentabilitǎţii financiare asupra costului capitalului împrumutat.

Cu ocazia organizării de către Banca Naţională a României a seminarului " Politica monetară : Evoluţii şi provocări " a fost prezentată modalitatea de configurare a regimurilor de politică monetară sub asumţia normalităţii şi

178

stabilităţii proceselor economice şi cadrului instituţional în contextual cărora se aplică.

Scopul demersului :1.a reprezentat examinarea robusteţii regimurilor de politică monetară (cu

precădere a ţintirii inflaţiei) la circumstanţe economice neuzuale în ultimii 20 de ani care au constat în:

-turbulenţe semnificative pe pieţele financiare internaţionale; -perspectivele unor rate mai înalte şi persistente ale inflaţiei determinate de

şocuri de natura ofertei (alimente şi materii prime); -implicaţiile gestiunii de crizǎ, cu orizont pe termen scurt a dificultăţilor în anumite sectoare financiare naţionale de anvergură internaţională.

Analiza a fost realizată din doua perspective: -relevanţa abordării academice, ce poate fi utilǎ din perspectiva cercetărilor

efectuate până în prezent pentru viitoarea conduită a politicii monetare;-abordarea din perspectiva practicii decidenţilor la nivel macroeconomic.În ce priveşte perspectiva academică s-au subliniat unele consecinţe ale

turbulenţelor semnificative şi persistente pe pieţele financiare internaţionale. Astfel, deşi aceste situaţii au fost declanşate în economia SUA au avut şi o

importantă rezonanţă globală ceea ce a conclus la inregistrarea unei diminuări majore a încrederii în susţinerea pieţelor financiare, şi a tendinţei de reducere a expunerilor faţă de entităţile percepute drept potenţial mai riscante.

Decuplarea economiilor emergente faţă de o asemenea situaţie a fost în mare parte iluzorie, deşi acestea sunt presupuse a evidenţia un anumit grad de rezilienţă în principal datorita următoarelor motive :

•Robusteţea regimurilor ancorate pe agregate monetare sau curs de schimb, este limitată în aceste condiţii datorită unor factori dintre care se exemplifica:

-efectuarea de injecţii de lichiditate în scopul prevenirii materializării riscului sistemic la nivelul stabilităţii financiare care pot afecta dinamica agregatelor, în special a celor în sens larg;

-modificările semnificative ale preţurilor unor categorii de active tranzacţionabile de către intermediarii financiari nerezidenţi cu efecte asupra evoluţiilor cursurilor de schimb;

-efectele de avuţie şi bilanţ manifestate la nivelul agenţilor economici rezidenţi care au fost de naturǎ sa complice,suplimentar sarcina politicii monetare.Perspectiva academica abordatǎ în cadrul seminarului a mai scos în evidenţă şi următoarele aspecte :

•Ţintirea inflaţiei este percepută pe plan teoretic drept potenţial mai robustă întrucât:

-în economiile emergente, aceasta se aplică deja în condiţiile unor volatilităţi mai pronunţate ale ratelor inflaţiei şi nivelului activităţii reale;

179

-ţintirea inflaţiei pare să întărească rolul de absorbire a şocurilor pentru sectorul real jucat de cursul de schimb iar efectul este discutabil ca evidenţǎ empiricǎ asupra ratelor de sacrificiu;

-acţiunea de ţintire a inflaţiei apare drept mai robustă decât alte regimuri de poltică monetară în condiţiile unei diminuări bruşte şi de proporţii a fluxurilor de capital de care beneficiază o economie sau ale dominantei financiare înţeleasă ca o îndepărtare a bǎncii centrale de la ţintǎ în condiţiile unor dificultăţi semnificative în sectorul financiar;

-ţintirea inflaţiei poate fi teoretic configurată pentru a interacţiona mai bine cu regimuri alternative de politică fiscală şi a reacţiona la modificările excesive ale preţurilor unor active. O configurare specială a acţiunii este percepută ca eficace chiar în condiţiile existenṭei unei capcane a lichidităţii.

• Recomandările teoretice vizează.-formulări flexibile ale ţintirii inflaţiei;-utilizarea avantajelor transparenţei şi comunicării pe care le implică ţintirea

inflaţiei în comparaţie cu aplicarea altor regimuri de politicǎ monetară, acestea fiind utile în special în circumstanţe neobişnuite (ex. crize financiare);

-rolul cursului de schimb, inclusiv ca stabilizator în condiţiile unor surprize inflaţioniste peste ţinta planificată.

•Convergenta cu recomandările teoretice în a acorda atenţie flexibilităţii regimului de politica monetară aplicat, referitoare la:

-elementele luate în calcul care variază de la dorinţa evitării fluctuaţiilor reale majore la gestionarea modificărilor preţurilor activelor şi chiar la moderarea presiunilor de apreciere a cursului de schimb;

- consens în formare asupra utilităţii formulării ţintelor inflaţie nu la nivelul unui an, ci al termenului mediu (3-5 ani) sau chiar la nivelul unui ciclu de afaceri.

Importanţa stabilităţii financiare drept premisă şi obiectiv complementar al asigurării sustenabile a stabilităţii preţurilor care consta în:-creşterea calităţii şi a sferei de cuprindere a activităţilor de reglementare şi

supraveghere a ansamblului sistemului financiar;- ransparenţa sporită impusă instituţiilor financiare cu accent asupra

informării publicului în legăturǎ cu activitatea supraveghetorilor;-stress testing la diferite niveluri, schimb de informaţii/colaborare între

supraveghetorii naţionali ai grupurilor financiare internaţionale; Pragmatism în implementarea politicii monetare şi utilizarea comunicării; Provocarea majoră, respectiv evitarea conflictului de obiective în politica

monetară şi asigurarea primatului stabilităţii preţurilor.La nivelul României s-a apreciat că utile şi necesare iniţierea de acţiuni

pentru: Abordarea întro manieră flexibilă a ţintirii inflaţiei având în vedere:

-perspectiva unei traiectorii dezinflaţioniste pe termen mediu fezabile;

180

-sustenabilitatea câştigurilor dezinflaţioniste realizate;-accent asupra gestiunii de risc la nivel macroeconomic şi al stabilităţii

financiare în implementarea ţintirii inflaţiei . Evitarea agravării dezechilibrelor existente fară a transforma

variabilele macroeconomice aferente în ţinte ale politicii monetare. Utilizarea instrumentelor neortodoxe cu recunoaşterea exactǎ a

eficacităţii limitate în timp a acestora prin: -urmărirea ancorării eficace a anticipaţiilor inflaţioniste fără modificarea

traiectoriei dezinflaţioniste anunţate;-rolul necesar jucat de celelalte componente ale mix-ului de politici în

gestionarea cererii agregate şi asigurarea stabilităţii macroeconomice. Riscuri derivând din actualul context economic internaţional, şi anume:

-riscuri limitate din perspectiva creşterii economice, inclusiv prin canalul schimburilor comerciale externe;

-evaluarea riscurilor asupra fluxurilor financiare prin prisma continuării înregistrării unor expuneri mai moderate pe România. În acest sens acţiunea de stress test efectuată de BNR relevă absenţa riscului sistemic prin nevoia de limitare a acumulării de credite în valută;

-persistenta îndepărtării temporare de la traiectoria inflaţionistă anunţată şi menţinerea credibilităţii băncii centrale.

6.2. Finanţele afacerii firmei

Scopul principal al unei afaceri îl constituie profitul şi de aceea trebuie cunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale managementului unei afaceri.

Managementul strategic al afacerii vizează dezvoltarea şi consolidarea, afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale creşterea cifrei de afaceri, realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă.

Pe baza acestor obiective strategice se elaborează diverse "scenarii de acţiune", apoi se determină necesarul de finanţare şi se identifică structura optimă de finanţare.

Pentru determinarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legate de valoarea anuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie cunoscută politica de distribuire a dividendelor.

Managementul curent al afacerii urmăreşte constant maximizarea vânzărilor şi a profitului pe termen scurt, respectiv de panǎ la un an. Pentru maximizarea vânzărilor trebuie identificate principalele coordonatele comerciale ale afacerii: gama de produse şi servicii, piaţa ţinta, clienţii vizaţi, avantajele concurenţiale, nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing.

181

Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurile activităţilor din interiorul şi exteriorul firmei: costuri ale activităţii de aprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, de marketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.

Dimensiunea profitului afacerii este rezultatul acţiunilor şi deciziilor manageriale din fiecare departament al firmei. Performanţele financiare ale afacerii sunt influenţate de obiectivele si de politicile anuale ale firmei şi anume: politici de acordare a creditelor comerciale (credite-client şi credite-furnizor), politici de acordare a discount-urilor şi de fidelizare a clienţilor, politici de stocare şi de calculaţie a costurilor, politici de amortizare, politici de finanţare etc.

Pentru dezvoltarea echilibratǎ a afacerii, trebuie înţelese şi armonizate toate aceste obiective şi politici sau strategii manageriale de firmă.

Rolul managementului financiar este de a crea un sistem de raportări manageriale care să asigure dezvoltarea eficientă a afacerii. Acest sistem de raportări manageriale cuprinde două mari componente: analize economice şi diagnosticul financiar al firmei, planificarea financiara şi bugetele firmei.

Analize economice şi diagnosticul financiar al firmei

Cu ajutorul rapoartelor de analize economice se analizează procesele din punct de vedere economic, prin prisma relaţiei dintre rezultatele obţinute şi resursele consumate întro perioada anterioarǎ predeterminatǎ. Pe baza acestor analize permanente pot fi identificate "punctele tari si punctele slabe" din activitatea firmei.

De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii, pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi.

Suplimentar pentru analiza eficientei vânzărilor se evaluaeaza politicile care au determinat aceste performanṭe şi anume: preṭurile, discount-urile acordate, termenele de încasare stabilite.

Pentru analiza costurilor se vor elabora rapoarte periodice care au ca obiective analiza evoluţiei şi structurii costurilor după diverse cerinţe manageriale în funcţie de interdependenţa faţă de volumul vânzărilor (costuri fixe şi variabile), în funcţie de natura cheltuielilor (costuri materiale financiare, cu personalul), în funcţie de modalitatea de generare, şi alocarea costurilor(costuri directe şi indirecte).

Dar nu trebuie să se neglijeze faptul ca o analiză, economică este completă şi corectă dacă prezintă şi contextul general ai mediului de afaceri în care firma îşi desfăşoară activitatea: reglementările fiscale, evoluţia cererii pe diverse domenii de activitate, rata inflaţiei, ratele de schimb valutar.

182

Pe baza rapoartelor de analize economice se calculează indicatorii economico-financiari, care reprezintă o expresie sintetică a performanţelor firmei: indicatori de profitabilitate, de lichiditate, de solvabilitate, de gestiune etc.

Cu ajutorul indicatorilor economico-financiari se poate elabora diagnosticul financiar al firmei care reprezintă "starea de sănătate financiarǎ" a afacerii şi pe baza căreia se pot elabora strategii de dezvoltare pentru viitor.

6.3.Planificarea utilizata în finanţele firmei.

Din punct de vedere strict funcţional, cât şi din punct de vedere al aplicării principiilor strategiei este necesară elaborarea mai multor planuri din care unele se referă direct la elementele patrimoniale producătoare de venituri şi cheltuieli (cum sunt planul de trezorerie, care este în fapt un plan de resurse şi plasamente, sau planul de credite) ori se referǎ la categorii de activităţi ce sprijină realizarea obiectivelor cuprinse în planurile elementelor patrimoniale (planul de investiţii, planul de marketing, planul de orientare, şi perfecţionare profesională şi normativele de cheltuieli de funcţionare).

Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului activelor şi pasivelor ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri şi cheltuieli reglementate de firmǎ generează nivelurile de venituri sau cheltuieli.

Planurile ce prelimină nivelurile programate ale componentelor bugetelor de venituri şi cheltuieli se defalcă în planuri financiare şi planuri nonfinanciare, cuprinzând:

Planuri financiare

Planul de trezorerie, care cuprinde pe de o parte volumul programat al plasamentelor firmei în perioada următoare în titluri, ori sub forma de împrumuturi acordate altor firme sau depuneri la bancǎ. Plasamentele includ o desfăşurare pe categorii de titluri (in primul rând titlurile de stat, dar şi plasamentele în valori imobiliare pe diverse perioade de portofoliu) şi pe categorii de depozite şi împrumuturi pe piaţǎ, inclusiv operatiunile de piaţǎ cu valute convertibile. Cealaltă componentă a planului de trezorerie este formată din necesarul de resurse pe diverse termene, în special resursele pe termen scurt, depozite şi clienţi, certificate de depozit şi alte forme de împrumuturi ale firmei de la entităţi nonbancare, planul de resurse atrase de pe piaţǎ.

Planul de credite cuprinde volumul estimat al creditelor propuse a se solicita structurat pe scadente, pe forme şi pe domenii de creditare. Planul de investiţii cuprinde repartizarea fondurilor firmei în achiziţia de active fixe destinate dezvoltarii activităţii acesteia.

183

Planuri nonfinanciare

Planul de marketing ce cuprinde proiectele firmei privitoare la promovarea de noi produse şi servicii în perioada următoare.

Planul de personal include modificările în structura pe categorii de personal în funcţie de prevederile celorlalte planuri şi, de asemenea, planul de pregătire şi perfecţionare a personalului în perioada urmatoare.

Preliminarea nivelurilor cheltuielilor cu funcţionarea firmei, în funcţie de nivelurile prognozate ale inflaţiei şi cursului valutar, precum şi de estimările celorlalte planuri.

Strategia firmei cuprinde nu numai o defalcare pe coordonata temporală, concretizatǎ în planurile şi bugetele anuale ci şi pe coordonata orizontală a elementelor strategice, concretizarea în elaborarea diverselor planuri incluse în planul anual de activitate al firmei.

Procesul de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli presupune implicarea coordonatei verticale, implicit defalcarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe uniţati teritoriale, astfel încât procesul de elaborare, coordonare şi control al realizării bugetului la nivelul firmei să poată avea premisele necesare unei acţiuni eficiente, realizatǎ în direcţia respectării la nivelul intregii firme a elementelor strategice pe termen scurt.

Caracterul dualist al bugetului de venituri şi cheltuieli, privit ca instrument de aplicare a strategiei firmei şi, în acelaşi timp, ca instrument al contabilităţii de gestiune ce asigură urmărirea evoluţiei costurilor la nivelul firmei şi corelarea acestora cu veniturile, face posibilă analiza elementului principal al activităţii manageriale în firmǎ, circumscris conceptului de profitabilitate.

În cadrul strategiilor şi politicilor firmei, profitabilitatea este factorul determinant, care condiţionează evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea poziţiei acesteia în cadrul sistemului economic. Profitul brut este indicatorul ce reflectǎ eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţele tuturor factorilor cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi cheltuielilor.

Profitabilitatea este un concept managerial avand ca obiect evaluarea rezultatelor activităţii firmei din punctul de vedere al eficientei atât pe ansamblu, cât şi pe diferite componente manageriale. Privită conceptual, profitabilitatea reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activităţii firmei, acela de maximizare a profiturilor în condiţii de minimizare a riscurilor.

Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activităţii conduce la evaluarea modalităţilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii, comparativ cu elementele de strategie, astfel încât să rezulte gradul concret de realizare a componentelor de politica şi strategie a firmei.

184

Din punct de vedere managerial, se determină astfel o profitabilitate a unităţilor teritoriale ale firmei, o profitabilitate a produselor şi serviciilor, precum şi o profitabilitate a clienţilor firmei. În această abordare, unităţile teritoriale, produsele şi serviciile, respectiv clienţii firmei sunt definiţi ca fiind centre de profit.

În anul 2006 Eric Halfert a prezentat în lucrareaa tehnici de analiză financiară un model de determinare a efectului de levier în determinarea profitabilităţii, astfel.:

Acesta a examinat mai detaliat impactul modificării volumelor de activitate asupra profitabilităţii, în condiţiile unui set de ipoteze legate de natura şi nivelul elementelor fixe în cadrul structurii de cost a societăţii comerciale, ocupându-se şi de implicaţiile acestora asupra structurării şi gestionarii segmentului operaţional al sistemului.

Apoi, a efectuat o prezentare a impactului levierului financiar asupra profitabilităţii companiei şi modul în care introducerea unor costuri fixe cu dobânda în cadrul sistemului financiar al firmei poate să fie atât benefic pentru rentabilitatea acesteia cât şi să crească variabilitatea acestor rentabilităţi, pe baza unor alegeri economice bazate pe relaţia rentabilitate.

În cele din urmă, Eric Halfert a elaborat un model integrat care reliefează vectorii de creştere ai sistemului şi implicaţiile financiare ale acestora. Accentul a căzut pe testarea impactului financiar al modificărilor politicilor de bazǎ în ceea ce priveşte investiţiile, operaţiunile şi finanţarea.

Mijlocul de realizare al acestui proces este modelul financiar de creştere de bază, care oferă posibilitatea urmăririi corelaţiilor cheie, întrun format general, între elementele financiare de bază care afectează creşterea şi performanţa întregului sistem de activitate al unei instituţii. A fost efectuată o analiză asupra următoarelor aspecte:

•Modelul financiar de creştere de bază•Determinarea creşterii sustenabile şi obtenabile.•Planul financiar integrat

Probleme pentru test grilǎ: Planurile financiare cuprind:

a) fluxurile de trezorerie şi marjele de acumulare;b) situaţia netǎ de realizat şi autofinanţarea;c) veniturile încasabile şi cheltuielile plǎtibile;d) veniturile şi cheltuielile monetare;e) planul de trezorerie şi planul de credite.

Modelele utilizate în analiza politicilor managementului financiar cuprind analize bazate pe:

a) calitatea activelor şi pasivelor bilanţiere;

185

b) benzile de lichiditate ale elementelor de pasiv bilanţier şi mǎrimea riscului de lichiditate;

c) structura financiarǎ şi rezultatele exploatǎrii;d) calculele de simulare a mǎrimii indicatorilor financiari;e) indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în determinarea

performanţelor managementului.

Pȃrghiile pentru analiza problemelor de guvernanţǎ sunt:a) strategiile şi politicile privind stabilitatea cifrei de afaceri a firmei;b) monitorizarea şi mǎsurarea performanţelor firmei;c) durata de încasare a clienţilor comparativ cu durata de platǎ a furnizorilor;d) politica economicǎ de dezvoltare regionalǎ;e) rezultatele financiare ale firmelor din cadrul grupului.

Indicatorii modelului de utilizare a muncii în echipǎ sunt:a) satisfacţia clienţilor faţǎ de produsele şi serviciile oferite de firmǎ;b) complexitatea şi accesibilitatea la produse şi servicii;c) credibilitatea managementului; accesibilitatatea; eficienţa relaţiilor cu

acţionarii; calitatea materialelor publicate;d) nivelul de pregǎtire al angajaţilor firmei;e) rezultatele financiare obţinute comparativ cu ţintele de vȃnzǎri.

Riscul de insolvabilitate al unei firme creşte în funcţie de :a) scǎderea ponderii capitalului în totalul pasivului bilanţier şi creşterea pe

aceastǎ bazǎ a efectului de levier;b) diminuarea reluǎrilor asupra provizioanelor şi creşterii cheltuielilor cu

amortizǎrile;c) scǎderea profitului de exploatare şi creşterea nivelului impozitului pe

profit;d) creşterea veniturilor din exploatare şi scǎderea cheltuielilor variabile;e) scǎderea marjei asupra cheltuielilor variabile şi a cheltuielilor fixe,

exclusiv amortizarea.

Efectul de levierLevierul se referă atât la condiţii favorabile cât şi la cele problematice, legate

de includerea în structura de cost a sistemului afacerii al unui element stabil care să suporte o gamă largă de activităţi. Levierul de exploatare (operaţional) semnifică faptul că o parte a costurilor permanente ale unei activităţi sunt fixe pentru o perioadă lungă de exploatare a activelor.

Ca rezultat, profiturile sunt majorate sau diminuate mai mult proporţional decât modificările date ale volumului vânzărilor. Acest fenomen este pozitiv atât

186

timp cât volumul este în creştere, însă când volumul se reduce datorită unor situaţii nefavorabile ale pieţei, efectul negativ poate afecta semnificativ profitul operaţional

În mod similar, levierul financiar apare în momentul în care structura de capital a unei firme conţine obligaţii cu rate fixe ale dobânzii. Profiturile curente (după deducerea dobânzilor) şi rentabilitatea financiară sunt majorate sau diminuate mai mult decât proporţional pe măsurǎ ce volumul şi profitabilitatea fluctuează. Oricum, existǎ diferenţieri în cadrul elementelor specifice şi a metodelor de calcul a acestor leviere.Atât levierul operaţional cât şi cel financiar pot fi prezentate pentru orice afacere, în funcţie de opţiunile managementului în structurarea operaţiunilor şi a necesarului,în mod reciproc. Este nevoie să întelegem impactul specific al efectului de levier de a apare în cadrul unei afaceri, pentru că este un element important al procesului de planificare financiară.

Levierul operaţional

Diferenţierea între costurile fixe şi cele variabile (acele costuri care variază în timp şi cele care variază odată cu nivelul de activitate) nu este o idee nouă. Această separare a costurilor în funcţie de comportamentul acestora este baza analizei punctului-mort operaţional sau a levierului operaţional.

Ideea acestui „punct mort" se bazează pe o întrebare simplă: câte unităţi de produs sau de servicii prestate sunt necesare pentru a acoperi costurile fixe, înainte de a se obţine profit?Se presupune, ca preţurile sunt stabilite la un nivel suficient pentru a asigura costurilor variabile unitare şi există o marjă de costuri fixe şi de obţinere de profit. O data ce s-au comercializat suficiente unităţi pentru a se acumula suma necesară acoperirii tuturor costurilor, marja oricărei unităţi suplimentare valorificate devine profit, în condiţiile în care nu există o suplimentare a costurilor fixe la un moment viitor, necesare pentru a susţine volumul crescut de activitate.

Înţelegerea acestui principiu va creşte gradul de percepţie asupra aspectelor operaţionale ale unei afaceri în ceea ce priveşte activitatea de planificare şi previziune financiară. Aceste informaţii sunt de asemenea importante în stabilirea politicilor operaţionale care, mai ales întrun mediu de afaceri volatil, poate, de exemplu, să determine orientarea firmei spre minimizarea costurilor fixe pe seama externalizării (outsourcing) anumitor activităţi cum se întâmplǎ în aceasta perioadǎ la marea majoritate a firmelor comerciale.

Întrun sens mai larg, aceste informaţii permit să apreciem efectul perturbator pe care levierul operaţional il poate exercita asupra mǎsurilor şi comparaţiilor utilizate în analiza financiară.

187

Este necesară, totuşi, o "anumitǎ prudenţă”. Nu există noţiuni absolute în legăturǎ cu costurile fixe, pentru că, pe termen lung, fiecare element de cost devine variabil. Toate costurile cresc sau se reduc ca şi consecinţǎ a politicilor şi deciziilor manageriale, putând fi astfel afectate. Ca şi rezultat, conceptul de levier (punct mort) trebuie abordat cu flexibilitate şi inteligent.

După cum s-a menţionat, existenţa costurilor fixe în cadrul operaţiunilor instituţiei tinde să amplifice nivelul profiturilor la nivele de activitate în creştere, panǎ la nivelul la care un alt eşantion de costuri fixe sunt necesare pentru a susţine creşterea volumului de activitate.

Acest lucru se datorează efectului incremental al contribuţiei aduse de fiecare unitate de produs vândută la crearea profitului sau acoperirea costurilor variabile. În funcţie de proporţia costurilor fixe şi a celor variabile în cadrul structurii de cost a firmei, contribuţia totală incrementală a unităţilor suplimentare poate să determine un „salt" semnificativ al profitului.

Analiza levierului operaţional (de exploatare) este una directǎ. Odată ce are loc recuperarea costurilor fixe pe seama contribuţiei cumulative a unităţilor individuale de produs sau serviciu a unui număr suficient de unităţi vândute, vânzările suplimentare care depăşesc acest nivel generează profituri pentru societatea comercială. Aceste profituri vor creṣte proporţional şi mai rapid decât creşterea volumului fizic al vânzărilor.

Din păcate, acest efect se menţine şi în cazul în care are loc reducerea volumului de vânzări, determinând o reducere a profitului şi o accelerare a pierderilor disproporţionat faţă de reducerea volumului. Levierul operaţional este în mod sigur o „sabie cu doua tăişuri

Se pot formaliza definiţiile de bazǎ ale acestei analize astfel:

Profit = Venit total - Cost totalVenit total = Volum (cantitate) x Preţ Cost total = Cost fix + Cost variabil

Modul formal de a prezenta efectul de levier este destul de simplu. Ne interesează efectul asupra profitului (I) a modificărilor de volum (V). Elementele care determină aceste modificări sunt preţul (P), costurile variabile unitare (C) şi cositurile fixe (F). Relaţia de calcul este:

I = V*P - (V*C + F) Formula poate fi rescrisǎ astfel:I = V*(P - C) - FAceastǎ rescriere reflectă faptul că profitul depinde de numărul bunurilor sau

serviciilor comercializate, înmulţit cu diferenţa între preţ şi costul variabil unitar,

188

care este contribuţia fiecărei unităţi la acoperirea elementului constant, adică nivelul costurilor fixe.

Pe măsurǎ ce are loc o modificare a volumului, contribuţia (marja) unitară,(P - C), multimplicată cu modificarea de volum va determina modificarea totală a profitului. În condiţii normale, costurile fixe (F) ramân nemodificate.Modificările relative ale profitului pentru o anumită modificare a volumuluiva fi amplificată datoritǎ acestui element fix.

Planificarea financiară a dezvoltării unei firme presupune întocmirea situaţiilor financiare previzionate cu scopul prevenirii lipsei de lichidităţi, a reducerii incertitudinii care planează asupra viitorului societăţii dar şi pentru necesităţile de informare ale acţionarilor şi ale altor investitori.

Pentru managementul de vârf al firmei şi pentru ceilalţi utilizatori de informaţii financiare (acţionari, firme, etc.) necesitatea construirii unor situaţii financiare previzionate este cu atât mai importanta cu cât interesul şi riscul asumat în creditarea sau investiţia efectuată este mai ridicată. În general, contul de profit ṣi pierdere este singurul document care se previzionează, bilanţul şi fluxul de numerar constituind documente de raportare a situaţiei economice trecute.

Dupa cum se ştie, nicio firmă nu-si poate îndeplini obiectivele strategice şi bugetare fără resursele necesare obţinute la momentul oportun., Nici un creditor sau acţionar nu va investi dacă nu este sigur că-şi poate recupera investiţia la momentul stabilit de el.

În practica firmelor comerciale, şi nu numai, se realizează investiţii fara a exista profit curent sau investiţii peste limitele fondurilor disponibile, începând cu anii '90, când nu s-au mai virat la bancă (întrun cont de investiţii) o sumă egală cu fondul dezvoltare constituit, investiţiile au devenit libere pentru societăţi.

Sensul de "libere" trebuie înţeles că „managementul investiţiei, al dezvoltării”,este pentru manageri o necesitate prin care trebuie să găsească sursele de finanţare care să le asigure viitoarele plăţi pentru investiţiile necesare bunei funcţionari a firmei şi, de ce nu, pentru dezvoltarea de noi afaceri. Aici intervin calităţile echipei manageriale de a atrage fonduri de finanţare şi de a construi planuri de afaceri. Pentru a obţine fondurile necesare este nevoie de un plan de afaceri care pe lăngă multe alte prognoze trebuie să cuprindă situaţii financiare previzonate.

Principalele întrebări la care se află răspunsurile prin previzionarea situaţiilor financiare (contul de profit şi pierdere, bilanţul şi fluxul de numerar) sunt:

Care este necesarul de finanţare externǎ al firmei în condiţiile utilizării capacităţilor disponibile la maxim ori la capacitatea doritǎ?

Care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesară finanţarea externă (credite ori emisiuni de capital)?

Va putea societatea să obţină o anumitǎ marjă a profitului menţinând

189

constant raportul datorii/capitaluri proprii şi capitalul social la acelaşi nivel? Vor putea recupera creditorii la termenul scadent banii?

investitii/imprumutaţi? Care sunt ratele de rotaţie (si alti indicatori) viitoare ale activelor şi datoriilor

în noile condiţii?Etapele de construire a situaţiilor financiare previzionate sunt identice pentru

toate cele cele trei modele elaborate de autor, respectiv: • stabilirea ipotezelor privind perioada viitoare; • stabilirea unui obiectiv, în speţǎ, a unor indicatori financiari de atins şi a

pragurilor limitǎ de încadrare a acestora;• elaborarea situaţiilor financiare previzionate;• verificarea îndeplinirii obiectivelor stabilite.Ipotezele privind mediul economic permit intalnirea unor niveluri posibile

de atins sau praguri limita impuse pentru diferiţi indicatori cum ar fi: cifra de afaceri, cheltuielile aferente cifrei de afaceri, profitul brut, stocurile limită, nivelul îndatorării sau numerarul necesar unei anumite investiţii, etc. Indicatorii ṭintǎ de atins sunt intervale de variaţie sau limite pentru anumiţi indicatori sau elemente de patrimoniu.

Elaborarea situaţiilor financiare previzionate se realizează pe baza unor planuri de marketing, de investiţii, de reducere a normelor de consum şi cheltuieli, de reorganizare, etc.

Orice strategie, plan, prognoză sau activitate necesită o verificare la final (eventual şi pe etape intermediare) pentru a fi siguri că au fost îndeplinite obiectivele stabilite iniţial.

6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei. Indicatori de performanţă.

Multe instituţii şi organizaţii au produs, în ultimele doua decenii, documente ce propun principii de guvernantă corporativă, cele mai cunoscute fiind CalPERS (California Public Employees Retirement Center, care are rolul sau de pionierat în formularea principiilorde guvernanṭǎ corporativǎ) şi OCDE.

Numărul de instituţii (bănci, fonduri de fonduri de investiţii, organisme de normalizare contabilă) sunt o dovadă a magnitudinii fenomenului de guvernanṭă corporativă în economia contemporană dinre acestea făcând parte bursele de valori, instituṭii internaţionale de guvernanṭă corporativǎ, grupuri de lucru naţionale, bănci de dezvoltare etc).

Codul de guvernanṭă corporativă reprezintă „un set de principii, standarde şi bune practici de guvernanṭă, emis de o anumitǎ instituţie, a cărui aplicare nu are un caracter obligatoriu, ci unul opţional (Robu şi Vasilescu, 2004). Punctul de pornire pentru teoria guvernanṭei corporative este reprezentat de lucrarea „The Modern

190

Corporate and Private Property", scrisă în anii '30 de Bearle şi Means, care puneau pentru prima dată explicit problema separării proprietăţii de control în marile companii americane (Mizruchi, 2004).

Indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în analiza performanṭelor firmei

După cum s-a prezentat anterior, pârghiile principale pentru rezolvarea problemelor de agenţie şi de guvernanṭǎ sunt monitorizarea şi măsurarea performanţelor. În ceea ce priveşte monitorizarea, problemele de bază care apar sunt legate de organismele externe şi interne care, o pot asigura, precum şi de independenţa acestora (mai ales în cazul auditului financiar).

Cât despre mǎsurarea performanţei, ea este dependentă de informaţiile introduse în sistemul de măsurare şi de instrumentele utilizate. Vom încerca, în cele ce urmează să realizăm o trecere rapida în revistă a principalilor indicatori care pot fi utilizaţi în acest scop.

Indicatorii financiari utilizaţi pentru măsurarea performanţelor firmei au o mare diversitate, clasificarea cea mai largă fiind în indicatori clasici şi moderni (dintre care un rol deosebit pentru comunicarea noastră o au indicatorii de creare de valoare).

Calităţile de bază ale indicatorilor de analizǎ financiară sunt următoarele:-reflectarea sintetică şi dinamicǎ a situaţiei economico financiare a firmei;-asigurarea interdependenţei dintre fenomenele economice, sociale şi

naturale, în scopul prevenirii şi încetinirii degradării mediului natural;-reflectarea corelaţiei dintre toate funcţiile firmei (cercetare-dezvoltare,

producţie comercială, personal, financiar-contabilă);-oferirea posibilităţii realizării de comparaţii în timp, spaţiu şi mixte, pe baza

utilizării de rate financiare standardizate utilizate ataşat pe plan naţional cât şi internaţional.

Calitatea finanţelor firmei. Eficacitatea politicilor de remunerare a conducerii executive se măsoară prin indicatorii:

•Gradul de execuţie al strategiei firmei; •Calitatea strategiei companiei; •Experienţa managerială; •Calitatea viziunii organizaţionale; •Stilul de conducere, calitateamanagementului; •Armonizarea politicii de stimulare a managementului cu interesele

Acţionarilor; •Politicile de remunerare bazate pe criterii corespunzătoare de

Performanţă;

191

•Raportul dintre remunerarea conducerii şi remunerarea forţei de muncă.

Cultura corporativă. Calitatea sistemului de comunicare se măsoară cu ajutorul indicatorilor:

•Abilitatea de a atrage şi a păstra persoane talentate;•Calitatea forţei de muncă;•Calitatea sistemului de acordare de stimulente; •Calitatea programelor de traning a personalului; •Politicile sociale şi de mediu.

Indicatorii uilizǎrii muncii în echipǎ:•Credibilitatea managementului;•Accesibilitatea managementului;•Eficienţa departamentului de relaţii cu acţionarii;•Calitatea materialelor publicate.

Cei mai reprezentativi indicatori utilizaţi în cadrul diagnosticului financiar sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste 150 de rate financiare. Se prezintă sintetic un set de rate financiare, considerate reprezentative pentru diagnosticul financiar (Pinches, 1975, citat de Anghel, 2002):

- Rentabilitatea investiţiei; - Îndatorare; - Eficienţǎ capital; - Lichiditate; - Cash-flow; - Rotaţia stocurilor; - Rotaţia creanţelor; - Profit net/activ net; - Datorii/Capital propriu; - Cifra de afaceri/Active ; - Active circulante/Datorii curente ;- Disponibil/Active; - Stocuri/ Cifra de afaceri; - Creanţe/ Stocuri; - Profit net/ Capital propriu;- Datorii/Active; - Cifra de Afaceri/ Imobilizări; - Active Curente/ Datorii Curente; - Disponibil/ Cheltuieli;- Cost vânzări/ Stocuri;

192

- Creanţe/ Cifra de afaceri; - Rate financiare reprezentative;

Pe lângă aceste rate, considerate clasice în analiza financiară, practica a dezvoltat anumiţi indicatori moderni, care se încadrează în viziunea acţionarială a firmei, aşa numiţii indicatori de creare de valoare. Dintre aceştia amintim: Valoarea Economică Adăugată (EVA, proprietate a firmei de consultanţă Stern Stewart), Valoarea de Piaţa Adăugată, Valoarea Lichidă Adăugată, Rentabilitatea Lichidă a Investiţiilor, Rentabilitatea Totală a Acţionarilor.

Aceṣti indicatori afirmă logica deja amintită, a orientării gestiunii firmei în funcţie de nevoile acṭionarului.Orientarea primordială a strategiei firmei este crearea de valoare pentru acţionari, impactul asupra managementului companiei fiind crucial prin dezvoltarea unor metode de gestiune şi pilotaj orientate către crearea de valoare pentru acţionari.

Probleme pentru test grilǎ: Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului N rezultă următoarea situaţie (u.m.):

Activ N Pasiv NImobilizăriActive circulante

1.3601.400

Capital propriuDatorii financiareDatorii de exploatare

1.0401.500

220TOTAL 2.760 TOTAL 2.760

Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Datorii/Active este:a) 37,68%;b) 54,34%;c) 62,32%;d) 18,1%;e) 92,02%.

Datorii/Active= (datorii financiare + datorii de exploatare)/Active *100Datorii/Active= (1.500 + 220)/2.760 *100= 62,32%

Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):

Activ N Imobilizări Stocuri de

1.500

193

materii prime şi materiale

Stocuri produse finite

Clienţi Lichidităţi

600 900 400 100

TOTAL 3.500 Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Creanţe/Stocuri

este: 33,33%; 37,14%; 42,85%; 66,66%; 26,66%. Creanţe/Stocuri= Clienţi/(stocuri de materii prime şi materiale + stocuri de

produse finite) *100 Creanţe/Stocuri= 400/(600 +900) *100= 26,66%

Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date (u.m.): imobilizări = 1.300; stocuri = 400; creanţe = 125; lichidităţi = 125; capitaluri proprii = 900; datorii pe termen lung = 600; datorii de exploatare = 450; cifra de afaceri = 2.000.

Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de afaceri/Imobilizǎri este:

a) 153,84%;b) 117,64%;c) 97,50%;d) 77,50%;e) 90,91%.

Cifra de afaceri/Imobilizǎri= 2.000/1.300 *100= 153,84%

Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.)

Activ NImobilizăriStocuri de materii prime şi materialeStocuri de producţie neterminatăStocuri produse finiteClienţi

25.000 700 1.300 2.000 1.100 5.100

194

Activ NLichidităţiTOTAL 35.200

Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Disponibil/Active este:a) 20,17%;b) 12,50%;c) 23,29%;d) 17,61%;e) 14,48 %.

Disponibil/Active= 5.100/35.200 *100= 14,48

Problemǎ pentru test grilǎ:Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date (u.m.): cifra de afaceri 550.000;. active 350.000; furnizori 8.800; stocuri 2.000.Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de afaceri/Active este:

a) 148,64%;b) 157,14% ;c) 158,04%;d) 63,63%;e) 66,00%.

Cifra de afaceri/Active*100= 157,14%

Indicatorii gradului de execuţie al strategiei firmei:•Calitatea strategiei companiei;•Experienţa managerială;•Calitatea viziunii organizaţionale;•Stilul de conducere al managementului;•Armonizarea politicii de stimulare managementului cu intereseleacţionarilor;•Politicile de remunerare bazate pe criteriile corespunzătoare de

performanţă;•Raportul dintre remunerarea conducerii executive şi remunerarea forţei de

muncă.

Criterii nonfinanciare utilizate în evaluarea performanţelor

Cei mai reprezentativi indicatori utilizaţi în cadrul diagnosticului financiar

195

sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste.150 de rate financiare. Pentru diagnosticul financiar există un set de rate financiare, considerate reprezentative.

Indicatori de performanţă

Indicatorii de performanţă sunt instrumentele primare ale procesului. Ei reprezintă un mod de a cuantifica schimbǎri survenite în standardele deperformanţă.

Ca atare, indicatorul de performanţă poate fi definit ca un număr (o mărime)care măsoară şi transmite informaţii despre un anumit aspect din dinamica unei instituţii publice sau a unui program. Astfel, pentru a putea fi utilizat în diferite analize indicatorul trebuie să fie comparat cu standarde sau ţinte anterior stabilite sau cu rezultate ale altor organizaţii similare.

În literatura de specialitate, studiul comparativ cu cele mai bune rezultate obţinute de alte instituţii similare poartă denumirea de benchmarking. Benchmarkingul constă în preluarea sau crearea unei baze de date a performanţelor relevante, alcătuită din studierea unor organizaţii similare, a activităţilor asemănătoare ale altor departamente din cadrul aceleiaşi instituţii şi din compararea randamentului acestora cu gama experienţelor dobândite.

Pe plan naţional, demn de remarcat în acest sens este efortul depus, începand cu anul 2003, de Federaţia Autorităţilor Locale din România (FALR) împreună cu Institutul Băncii Mondiale, de a crea o bază de date ce conţine, în momentul de faţă, 583 de indicatori de performanţă.

Principalii indicatorii de performanţă calculaţi de băncile comerciale sunt, pe lângă ROA, ROE şi alţii prezentaţi în capitolele anterioare :

Efectul de levier este un indicator sintetic care evidenţiază gradul în care utilizarea unor resurse atrase suplimentare duce la creşterea rentabilităţii capitalului propriu. Efectul de levier se calculează ca raport între activul băncii şi capitalurile proprii ale acesteia.

Problemǎ pentru test grilǎ:În vederea aprecierii riscului financiar se prezintă următoarele informaţii extrase din bilanţul unei firme: active 500.000; datorii totale 80.000; capitaluri proprii 30.000 De asemenea, se cunoaşte profitul exploatării în sumă de 15.000. Efectul de levier calculat în mǎsurǎ absolutǎ va fi de:

a) 16,66;b) 14,00;

196

c) 13,50;d) 11,44;e) 5,87.

Efectul de levier= active/capitalurile propriiEfectul de levier= 500.000/30.000= 16,66.

Este un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsurǎ absolute şi are în general valori mai mari decât 10. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât firma se bazează mai puţin pe resurse atrase şi, astfel, riscul firmei este mai mic. O pondere mai mică a capitalului semnifică un risc şi un efect de pârghie mai mare.

•Rata profitului se calculează ca raport procentual profitul net şi veniturile totale.

Acest indicator sintetic al performanţelor este denumit şi marja netă. Venitul total al firmei este format din veniturile din dobânzi şi alte venituri precum cele din comisioane, consultanţă sau alte servicii financiare netradiţionale aducătoare de venituri.

Evident, firma este cu atât mai profitabilă cu cât marja netă este mai mare. Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală de gradul de

concurenţă .În general, valoarea acestui indicator ar trebui să se incadreze în intervalul 10-12%.

Problemǎ pentru test grilǎ:Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date (u.m.): cifra de afaceri(veniturile totale) 350.000;. soldul activelor 250.000; stocuri 2.000; profit net 54.000; clienţi 2.000.Indicatorul Rata profitului va fi :

a) 16,00%;b) 21,60%;c) 50,00%;d) 15,43%;e) 58,00%.

Rata profitului= Profitul net/veniturile totale*1000Rata profitului= 54.000/350.000*100= 15,43%

•Gradul de utilizare activelor se calculează ca raport între totalul veniturilor şi totalul activelor.

197

Rata utilizării activelor exprimă capacitatea firmelor de a genera venit. Nivelul acestui indicator depinde de structura-activelor şi de remunerarea plasamentelor. În general firmele din ţările dezvoltate urmăresc majorarea celui de al doilea termen, orientându-se spre creşterea veniturilor din comisioane şi taxe, încercând să menţină la un nivel cât mai stabil primul termen. În practica internaţională, nivelul standard al gradului de utilizare a activelor este de 10-12%.

Problemǎ pentru test grilǎ:Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date (u.m.): totalul activelor 315.000; active circulante 70.000; totalul veniturilor 35.100; venituri din exploatare 28.600; imobilizǎri financiare 250.000.Indicatorul Gradul de utilizare al activelor va fi:

a) 7,80%;b) 9,08%;c) 11,14%;d) 14,32%;e) 14,04%.

Gradul de utilizare al activelor= Totalul Veniturilor/ Totalul Activelor * 100Gradul de utilizare al activelor= 35.100/315.000 *100= 11,14%

198

VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE.FINANŢAREA PE TERMEN LUNG

Obiectul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare îl constituie selecţia şi mobilizarea operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost, al procurării acestora în condiţii de reducere a riscului. Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt sursele proprii, atrase şi împrumutate. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrului ce trebuie asigurat între nevoia de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de finanţare a acesteia (SFCE). în sinteză, este vorba despre rezolvarea ecuaţiei NFCE = SFCE, în condiţii de eficienţă economico-financiară.)

199

Relaţia de echilibru funcţional al ciclului de exploatareNFCE=nevoia de finantare a ciclului de exploatare; SFCE=sursele de

finantare;FR=fond de rulment;ACRnete=FR=ACR-DCR;ACRnete=active circulante nete(stocuri+creante)-datorii curente; ACRnete=active circulante nete; DCR=datorii curente; FR=CPM-IMO;CPM=capital permanent; IMO=imobilizari

Fiind vorba de obiective strategice privind viaţa economică a firmei, fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare pe termen lung a ocupat un loc aparte în cursul prezentat. În secţiunea de faţă se prezintă modalităţile concrete de procurare a capitalurilor permanente, precum şi cele de gestionare a riscului de rată de dobândă şi de acces pe piaţa de capital prin intermediul bursei de valori.

Probleme pentru testul grilǎ:1. Fundamentarea deciziei de finanţare se realizezǎ pe baza:

a) maximizǎrii valorii firmei fǎrǎ a apela la împrumuturi;b) maximizǎrii valorii firmei, cȃnd costul capitalului împrumutat depǎşeşte

rentabilitatea economicǎ;

c) echilibrului între nevoia de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de

finanţare a acesteia (SFCE);d) maximizǎrii valorii firmei , astfel încȃt efectul de îndatorare sǎ determine

ca rentabilitatea financiarǎ sǎ fie inferioarǎ rentabilitǎţii economice;

e) minimizǎrii riscului financiar prin diminuarea îndatorǎrii.

2. Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt:a) nevoile permanente trebuie finanţate din surse permanente, iar nevoile

temporare trebuie acoperite din surse temporare;

b) stocurile şi creanţele sunt acoperite din surse atrase şi credite pe termen lung;

c) sursele atrase şi creditele pe termen scurt sunt mai mari sau cel puţin egale cu creanţele;

200

NFCE SFCE

ACRnete FRStocuri Creanţe

Lichidităţi

Surse proprii şi împrumutate pe TL

Surse atraseCredite pe termen scurt

d) sursele de finanţare a ciclului de exploatare (SFCE) se bazeazǎ pe gestionarea

corectǎ a riscului de ratǎ de dobȃndǎ; e) sursele proprii şi cele împrumutate se plaseazǎ în activul bilanţier pentru

creşterea activelor circulante.

3. Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):

Stocuri 65.000 Furnizori 45.000Clienţi 50.000 Datorii fiscale 1.000Investiţii financiare pe termen scurt

10.000 Datorii salariale 10.000

Activele circulante nete vor fi de:a) 59.000;b) 69.000;c) 55.000;d) 49.000;e) 79.000.

Activele ciculante nete= Active circulante – datorii curente (< 1an)Activele circulante= stocuri + clienţi + investiţii financiare pe termen scurtDatoriile curente (< 1an)= furnizori + datorii fiscale + datorii salariale)Activele circulante nete= (65.000 + 50.000 + 10.000) – (45.000 + 1.000 + 10.000)= 69.000

4. Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):

Stocuri 5.000 Furnizori 25.000Clienţi 49.000 Datorii fiscale 1.000Investiţii financiare pe termen scurt

1.000 Datorii salariale 4.000

Activele circulante nete vor fi:a) 26.000;b) 46.000;c) 30.000;d) 50.000;e) 25.000.

Activele circulante nete= Active circulante – Datorii curente ( < 1an)Active circulante= Stocuri + Clienţi + Investiţii financiare pe termen scurt

201

Active circulante= 5.000 + 49.000 + 1.000= 55.000Datorii curente ( < 1an)= Furnizori + Datorii fiscale + datorii salarialeDatorii curente ( < 1an)= 25.000 + 1.000 + 4.000= 30.000Activele circulante nete= 55.000 – 30.000= 25.000

Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt două: (1) nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanţate din surse permanente, mobilizate pe termen lung sau pe termen nelimitat şi (2) nevoile temporare trebuie acoperite din surse temporare. În decizia de finanţare, principala alegere se face între sursele proprii şi cele împrumutate. Criteriul de selecţie îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului şi, în consecinţă, creşterea valorii firmei.

Problemǎ pentru test grilǎ:Activele circulante nete (ACRnete) sunt determinate de:

a) diferenţa între activele circulante şi datoriile curente ale firmei;b) diferenţa între nivelul stocurilor şi cel al furnizorilor;c) diferenţa între nivelul clienţilor şi a datoriilor salariale;d) nivelul investiţiilor financiare pe termen scurt şi cel al stocurilor şi

furnizorilor;e) acoperirea activelor ciculante nete(ACRnete) din credite pe termen mediu

şi lung.

7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatăriiApelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se va face în condiţii de

armonizare a relaţiei rentabilitate-lichiditate şi de diminuare a riscului.

Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatareSursele proprii, chiar dacǎ implicǎ participarea „investitorilor de capitaluri"

la proprietate şi la distribuţia profitului net constituie totuşi cea mai sigură sursă de finanţare, determină autonomie financiară şi elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor. Sursele atrase (datoriile curente de exploatare) sunt numeroase dar nesigure. Evoluţia lor este strâns legată de evoluţia şi caracteristicile de exploatare care determină atât mărimea datoriilor curente (de exploatare), cât şi durata lor de exigibilitate. În sfârşit, sursele împrumutate pe termen scurt prezintă principalul avantaj al mobilităţii lor, pentru a amortiza diferenţa continuu fluctuantă dintre necesarul de finanţat si sursele proprii şi atrase de capitaluri circulante. În funcţie de context, această diferenţă variază fie în acelaşi sens, fie în sensuri contrare. Dar, pe lângă caracterul oneros, sursele împrumutate determină creşterea gradului de îndatorare al firmei.

202

O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii, folosire ce este însoţită de o anumită rigiditate în atragerea acestor surse şi în costul cel mai ridicat al acestora) şi necesitatea apelării la credite pe termen scurt, flexibile, care să acopere nevoile temporare şi să vină în completarea surselor proprii (apelarea care este însoţită de o intensificare a controlului bancar în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării lor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.

La rândul lor, sursele proprii şi împrumutate sunt în corelaţie directă cu sursele atrase din decalajele favorabile de plăţi către furnizori, stat, salariaţi etc, respectiv datoriile curente din exploatare comerciale, fiscale, sociale etc. Până la scadenţa lor şi uneori chiar peste scadenţă, aceste datorii reprezintă capitaluri atrase gratuit de la cei către care firma are obligaţii de plăţi.

Datoriile de exploatare (sursele atrase)Datoriile curente (din exploatare) rezultă din relaţiile contractuale ale firmei

cu terţii (care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii), cu statul (către care firma are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe) şi cu propriul personal (salarii datorate, salarii neridicate etc). Pe intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor, serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către staf şi până la momentul plăţii efective a acestor datorii, firma beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată de aceşti terţi în mod gratuit.

Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, firma ar putea profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii şi prin amânarea termenului efectiv de plată. Cum însă angajarea acestor datorii este reglementată prin contracte sau prin legi de impozitare, firma va fi penalizată pentru depăşirea termenului de plată.

Cu toate acestea, amenzile şi penalizările pentru amânarea plăţii furnizorilor fie că nu se aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca amânarea plăţii furnizorilor să devină un fenomen real şi critic în economia românească. Din motive ce ţin de firmă (lipsa de lichidităţi), dar şi de sistemul bancar (privind întârzieri în decontarea plăţilor), se ajunge frecvent la blocaj financiar îndeosebi la firmele furnizoare de servicii publice.

Probleme pentru test grilǎ: Proporţionalitatea dintre datoriile curente (de exploatare) şi cifra de afaceri

reprezintǎ:a) diferenţa dintre încasǎrile şi plǎţile perioadei, respectiv necesarul optim de

trezorerie;

203

b) nivelul performanţei economico-financiare a firmei în funcţie de dependenţa de pieţele de aprovizionare;

c) coeficientul de rotaţie constant în timp sau durata medie a plǎţilor constantǎ în timp;

d) nivelul solvabilitǎţii şi lichiditǎţii firmei;e) nivelul excedentului de trezorerie al firmei.

Datoriile curente (din exploatare) rezultǎ din: a) relaţiile cu acţionarii şi instituţiile de credit;b) relaţiile firmei cu terţii şi angajaţii acesteia;c) relaţiile firmei cu instituţiile de credit şi cele ale statului;d) relaţiile firmei cu acţionarii şi furnizorii de materii prime şi materiale;e) relaţiile firmei cu terţii, statul şi angajaţii acesteia.

O gestiune eficientă a pasivelor circulante este cea care obţine:a) un volum al decalajelor nefavorabile de plǎţi, mai mare decȃt al

decalajelor nefavorabile de încasǎri;b) o ritmicitate a aprovizionǎrilor indiferent de scadenţa de achitare a

acestora, pentru a nu se întrerupe ciclul de producţie;c) un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât al decalajelor

nefavorabile de încasări;d) acoperirea necesarului de plǎţi curente din capitalul social şi rezultatul net

al exerciţiului financiar;e) constituirea de provizioane calculate în funcţie de riscurile asimilate

elementelor de activ la nivelul necesarului de plǎţi curente.

Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cu scadenţe întinse în timp, în raport cu stocurile şi creanţele-clienţi pe care va căuta să le transforme cât mai operativ în bani. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datorii curente mai mari decât stocurile şi creanţele firmei, el va reuşi să realizeze o economie de ACRnete, adică sa aibă un surplus de pasive circulante, concretizat întrun surplus de trezorerie, provenit gratuit de la terţi (este adesea cazul firmelor de distribuţie cu ridicata şi cu amănuntul).

Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care reuşeşte un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât al decalajelor nefavorabile de încasări. Aceste datorii ale firmei către terţi (furnizori, stat, personal etc.) au un caracter repetabil deoarece sunt atrase şi se reânnoiesc continuu. În mărime efectivă, acestea se evaluează la nivelul soldurilor curente din bilanţ, iar ca mărimi previzionate se estimează după metoda procent din vânzări, prin coeficientul sau durata de rotaţie, metodă identică cu cea folosită în previzionarea nevoii de finanţare a stocurilor, creanţelor şi a activelor circulante

204

nete. Ca şi în cazul activelor circulante, previziunea pasivelor circulante porneşte de la relaţia: proporţionalitate dintre datoriile curente şi cifra de afaceri, relaţie care se consideră constantă in timp:

Coeficient de rotaţie = Datorii de exploatare

= constant în timp

Cifra de afaceri

sau

Durata medie a plăţilor = Datorii de exploatare

· 360 = constantǎ în timp Cifra de afaceri

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):datorii de exploatare 80.000; cheltuieli 65.000; datorii financiare 10.000; cifra de afaceri 180.000; datorii cǎtre personal 45.000.Coeficientul de rotaţie va fi:

a) 36,11 %;b) 80,00 %;c) 59,26% ;d) 41,66%;e) 44,44%.

Coeficientul de rotaţie= Datorii de exploatare/cifra de afaceri *100= constant în timpCoeficientul de rotaţie= 80.000/180.000 * 100= 44,44%

Problemǎ pentru testul grilǎ:Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):cifra de afaceri 200.000; stocuri 15.000; clienţi 20.000; datorii de exploatare 95.000.Durata medie a plǎţilor va fi:

a) 184 zile;b) 207 zile;c) 135 zile;d) 171 zile;e) 146 zile.

Durata medie a plǎţilor= Datorii de exploatare/Cifra de afaceri * 360= constant în timpDurata medie a plǎţilor= 95.000/200.000 * 360= 171 zile

205

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):cifra de afaceri 100.000; stocuri 10.000; clienţi 30.000; datorii de exploatare 35.000.Durata medie a plǎţilor va fi:

a) 126 zile;b) 140 zile;c) 210 zile;d) 114,5 zile;e) 72 zile.

Durata medie a plǎţilor= Datorii de exploatare/Cifra de afaceri * 360Durata medie a plǎţilor= 35.000/100.000 * 360= 126 zile

În consecinţă, mărimea previzionată a datoriilor curente va fi determinată de cifra vânzărilor estimată pentru anul de plan şi coeficientul de rotaţie sau durata de plată a datoriilor curente înregistrate în anul precedent:

Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare

În completarea surselor proprii şi atrase, firma apelează la credite bancare de trezorerie sau pe obiect. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau reducerea nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase de capitaluri circulante. Aceste oscilaţii se vor reflecta în mărimea soldului creditelor bancare. Faţă de perioada precedentă, soldul creditelor planificate poate fi diminuat cu excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă sau poate fi majorat cu deficitul de trezorerie rezultat la finele perioadei precedente.Majorarea soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită, şi anume, cea a unui plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu firma.

Studiu de caz: Determinarea creditelor de trezorerie se face conform planului de trezorerie, care se întocmeşte pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere previzionale.

Planul de trezorerie

Trim. I Trim.II Trim. III Trim.IV Încasări 70.959 45.459 49.116 30.614Plăţi 107.750 39.299 47.763 -747Sold iniţial de trezorerie 25.000 -11.791 -5.631 -4.278+ încasări - Plăţi = -36.791 6.161 1.353 31.361= Sold final de trezorerie -11.791 -5.631 -4.278 27.083

206

- Necesar optim de trezorerie 3.115 3.115 3.115 3.115= Excedent(+)/Deficit (-) -14.906 -8.746 -7.393 23.968

Probleme pentru testul grilǎ: Planul de trezorerie se întocmeşte pe baza:

a) bilanţului şi a contului de profit şi pierderi previzionabile;b) cifrei de afaceri şi profitul net al firmei previzionabile;c) profitului brut previzionat din activitatea de exploatare;d) datoriilor de exploatare şi a cifrei de afaceri previzionabile;e) marjelor asupra cheltuielilor variabile de gestiune.

Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date (u.m.):

Trimestrul I II III IVSoldul iniţial de trezorerie (Sit)

+4.000 -1.000

+1.000 -1.500

Încasǎri +5.000 +7.000 +8.500 +11.000Plǎţi 10.00

0 5.00

0 11.00

0 +7.500Soldul final de trezorerie (Sft) va fi:

a)Trimestrul I II III IVSoldul final de trezorerie (Sft)

+9.000

+13.000

-+18.500

+17.000

b) Trimestrul I II III IVSoldul final de trezorerie (Sft) -1.000

+1.000 -1.500

+2.000

c) Trimestrul I II III IVSoldul final de trezorerie (Sft)

+1.000 -1.000 1.500 -2.000

d)Trimestrul I II III IV

207

Soldul final de trezorerie (Sft)

+1.000 +8.000 +7.500 +12.500

e) Trimestrul I II III IVSoldul final de trezorerie (Sft)

+6.000 +6.000 +10.000 +9.000

Soldul final de trezorerie= Soldul iniţial de trezorerie + Încasǎri – Plǎţi

Soldul final de trezorerie= Trimestrul I II III IVSoldul final de trezorerie (Sft) -1.000

1.000

-1.500

2.000

Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date (u.m.):

Trimestrul I II III IVSoldul final de trezorerie (Sft)

10.000 -15.000 -5.000 8.000

Necesar optim de trezorerie

3.000 3.000 3.000 3.000

Excedentul (+)/deficitul (-) de trezorerie va fi:a)

Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +13.000 -12.000 -2.000 +11.000

b) Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 5.000

208

c )Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie -7.000 -12.000 +8.000 -5.000

d) Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie -18.000 -8.000 +5.000 +7.000

e) Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +5.000 +8.000 -12.000 -7.000

Excedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie= Soldul final de trezorerie (Sft) – Necesarul optim de trezorerieExcedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie

Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 +5.000

Soldul initial al fiecarui trim. coincide cu soldul final al trim. Anterior.Soldul final, determinat ca diferenţă dintre încasările şi plăţile perioadei,

poate exprima un deficit de trezorerie (plăţile, inclusiv soldul de trezorerie al anului/trimestrului precedent, mai mari decât încasările perioadei) sau un excedent de trezorerie (încasările inclusiv soldul de trezorerie al anului/trimestrului precedent, mai mari decât plăţile perioadei).

Deficitul de trezorerie determină nivelul noilor credite pe care firma le va solicita în trimestrul respectiv pentru acoperirea plăţilor mai mari decât încasările. Necesarul de credite a luat în calcul şi nevoia de formare a unui sold minim permanent de cash ca un stoc de siguranţă pentru plăţi imprevizibile.

Excedentul de trezorerie determină volumul creditelor în sold care urmează a se rambursa în trimestrul respectiv şi/sau volumul plasamentelor, de trezorerie (dacă soldul trezorerie rămâne în cele din urmă excedentar).

209

Aşa cum se relevă şi în aplicaţia de mai sus, firmele, îndeosebi cele cu oportunităţi de creştere, se confruntă în primele trimestre cu deficite între încasări şi plăţi până la momentul în care acestea sunt absorbite din profitul net şi amortizare. Acoperirea acestora se face, cel mai adesea, prin solicitarea de credite de trezorerie şi, mai rar, prin scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete la ordin, cecuri) sau prin afacturarea (vânzarea) creanţelor de încasat (factoring) La rândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin prisma „standing-ului”, a bonităţii clienţilor săi în funcţie de care se fixează rata de dobândă, comisioanele, condiţiile de garantare a rambursării creditelor etc. Analiza solicitării de credite are ca scop identificarea clasei şi a subclasei de risc (rating) care va fundamenta decizia de acordare a creditelor.

7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelorBăncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare

consacrate pe plan internaţional, pe care le consideră cel mai bine adaptabile la clientela lor. O analiză a dosarului de credit al unui client bancar cuprinde două componente ale investigaţiei.

Ratingul riscului

RaAnaliza managerială Analiza financiară

Organizarea SolvabilitateaActivitatea LichiditateaSegmentul de piaţă ROEAbilităţi manageriale Rotaţia activelor circulantePerspective Dependenţa de pieţe

Garanţii

A...E risk rating

•analiza managerială privind motivarea personalului, înclinaţia spre inovare şi creativitate, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii producţiei şi comercializării produselor şi serviciilor, integritatea personală, flexibilitatea etc..

Analiza performanţelor economico-financiare privind lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, rotaţia activelor circulante, dependenţa faţă de pieţele de aprovizionare (din ţară = At, din import = Ai) şi desfacere (în ţară = Dt, la export=De), garanţii etc.

Procedura de clasificare exemplificată mai sus are rolul de a evidenţia căile de evaluare de către bancă a performanţei manageriale şi financiare a firmei

210

solicitatoare de credite. Nu este singura modalitate de clasificare. Băncile îşi adaptează şi utilizează proceduri specifice conform cu cerinţele proprii de evaluare a riscului de credit. În fapt se acordă o importanţă mai mare elementelor calitative (manageriale, în general mai subiective) sau celor cantitative (economico-financiare, mai obiective).

7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în finan’ele firmei.

Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezintă un criteriu important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt.Optimizarea costurilor procurarii capitalurilor circulante şi negocierea diferitelor surse de proveni fundamentale pentru strategia şi tactica firmei.

Este necesar mai întâi să facem distincţie între rata de creditului solicitat şi costul total al acestuia, cost implicit ce cuprinde toate plăţile pe care debitorul trebuie să le facă pentru credit, inclusiv dobânda, comisioanele, şi alte cheltuieli. Rata de dobândă, deşi complexă şi destul de încărcată cu elemente de remunerare a capitalului împrumutat şi a riscului asumat, este totuşi mai mică decât costul total al creditelor.

Rata de dobândă este formată din:• rata dobânzii de referinţă a băncii centrale (BNR) sau rata interbancară la

creditele reciproce dintre bănci (ROBOR = Romanian Interbank Operating Rate, în engleză);

• prima de risc de tip de credit: creditele de trezorerie prezintă un risc mai mare de nerambursare decât creditele de scont. În caz de insolvabilitate a debitorilor din credite scont, aceştia pot fi urmăriţi şi pe calea judecătorească a dreptului cambial. • prima de risc de firmă, în funcţie de mărimea patrimoniului, de afaceri realizată de acestea şi de bonitatea acesteia.

Ca urmare a comisioanelor şi a tehnicii de calcul a dobânzilor (privind dobânda proporţională, ziua de operare, numărul zilelor dintr-un an), creditele au întotdeauna un cost total mai mare decât cel explicit (rata de dobândă). Costul total (implicit) al creditelor este mai mare din cel puţin patru motive: 1.costul suplimentar al comisioanelor bancare şi al cheltuielilor administrative;

2.ziua de decontare este întârziată faţă de ziua de operare;3.anul este luat în calcul cu 360 zile şi nu cu 365 zile, cât se ia efectiv în

calculul dobânzii;4. operarea cu o dobândă proporţională şi nu cu una echivalentă.1° Cea mai mare majorare a costului efectiv este determinată de

comisioanele pentru riscuri şi cheltuieli administrative. În marea lor majoritate,

211

acestea sunt variabile, stabilite în raport cu mărimea creditului sau cu mărimea riscului (de depăşire a plafonului aprobat). Cheltuielile administrative, cu manipularea mijloacelor de plată (cecuri, efecte comerciale etc.) şi cu îndosarierea lor, sunt remunerate prin comisioane fixe (o taxă forfetară fixă pe fiecare titlu).

2° Mărimea dobânzii (D) este în continuare determinată de volumul creditului (C) şi de numărul de zile efective de creditare (Nr): D = C·Rd·Nr 360x100Rd=rata dobanzii;D=nivelul dobanzii;C=volumul creditului;Nr.=nr. de zile

În ceea ce priveşte numărul de zile de creditare, apare important pentru trezorierul firmei să facă distincţie între ziua de decontare, ca zi efectivă de primire a creditului, şi ziua de operare în documentele bancare (contract de credit, extras de cont), ca zi efectivă de calcul a dobânzii. Între operaţiile de virament în contul bancar al firmei şi înregistrările contabile privind aceste operaţii apar decalaje de timp, cu implicaţii asupra trezoreriei firmei şi asupra dobânzii calculate. La operaţiile de plăţi, ziua de decontare este anterioară celei de operare în extrasul de cont, iar la operaţiile de încasări, ziuă de decontare este posterioară zilei de operare în extrasul de cont.

3° Deoarece numărul de zile calendaristice (365 sau 365,25 având în vedere că la patru ani unul este bisect, cu 366 zile) este mai mare decât numărul de zile luat în calcul oficial de către bănci (cel de 360), apare o majorare a costului efectiv al dobânzii proporţional cu raportul 365/360 = 1,0139. Mai mult, numărul de zile lucrătoare este cu mult mai mic decât cel al zilelor calendaristice ceea ce determină, de asemenea, un cost total cu mult mai mare decât cel nominal.

Costul creditelor de trezorerie utilizat în finanţele firmeiCostul creditelor acordate prin contul curent cuprinde dobânda şi

comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare înregistrate zilnic pe întreaga perioadă a unui trimestru. Decontarea acestuia se face deci trimestrial, pe baza calculului de dobândă şi de comisioane rezultat prin întocmirea a două documente: scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane.

Scara dobânzilor reprezintă de fapt un tablou al plăţilor şi încasărilor zilnice, în funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. De remarcat că, în general, băncile percep dobânzi la soldurile debitoare fără niciun scăzământ pentru soldurile creditoare. În vederea calculului dobânzii, banca selectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara obânzilor.

Decontul de dobânzi şi comisioaneCostul total al creditelor de trezorerie cuprinde dobânda şi două categorii de

comisioane:• de risc şi• cheltuieli administrative.

212

Comisioanele de risc pot fi percepute pentru riscuri de repercusiune a impozitului şi pentru depăşiri de plafoane de credit aprobate:

(1) Comisionul de credit este perceput pentru repercusiunea unui impozit plătit de bănci ca taxă pentru creditele acordate şi în curs de rambursare.

(2) Comisionul de imobilizare se percepe la firmele debitoare care, în tot cursul trimestrului, nu au înregistrat niciun sold creditor, deci la firmele care au rămas, în mod constant, în poziţiile debitoare faţă de bancă.

Comisioanele de cheltuieli administrative pot fi percepute pentru:(1) Comisionul de decontare (de rulaje) se aplică, întro cotă redusă, asupra

rulajelor debitoare (plăţile) înregistrate în trimestrul respectiv, care privesc debitarea cecurilor, debitarea prin scontarea de efecte comerciale; viramente bancare către terţii firmei etc. Unele operaţii în debitul contului curent sunt exonerate de plata acestui comision: viramente între mai multe conturi ale firmei deschise la aceeaşi bancă, plata biletelor de trezorerie, debitarea costului creditelor etc.

(2)Spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare şi înaintate firmei se facturează cu o sumă fixă.

Scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane reprezintă pentru firmă instrumente excelente de analiză a gestiuni creditelor de trezorerie din fiecare trimestru. Prin aceste documente se pot face următoarele operaţii de control al gestiunii creditelor:

Această rată majorată poate face obiectul unei negocieri cu banca în vederea reducerii comisioanelor.

c.verificarea operaţiilor de debitare bancară exonerate de la plata comisionului de decontare şi negocierea altor operaţii în vederea exonerării lor;

d.verificarea costului total (ktotal) anual în funcţie de toate dobânzile şi comisioanele aplicate creditelor de trezorerie

e.verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare în extrasele de cont ale cecurilor şi efectelor comerciale de încasat, a cecurilor şi efectelor comerciale de plătit, a viramentelor bancare etc;

Costul real al creditelor de trezorerie este, în continuare, majorat datorită următoarelor tehnici bancare de calcul al dobânzii:

1.numărul total al soldurilor debitoare (23.930) s-a calculat în funcţie de numărul total de zile calendaristice dintr-un an (365 zile). În calculul dobânzii şi al unor comisioane se are în vedere însă numărul redus de zile calendaristice dintr-un an (360 zile), ceea ce conduce la o majorare a costului total al creditului cu un factor (disimulat) de 365/360 - 1 = 0,0139;

2.în fiecare trimestru, prin raportarea numărului de zile de acordare de credite la 360, rata anuală a dobânzii se transformă întro rată trimestrială proporţională (90/360 = 1/4). Aşa cum am arătat anterior rata proporţională este

213

mai mare decât rata echivalentă (ca urmare a capitalizării de către bancă a dobânzii).

3. dacă firma are deschise mai multe conturi la aceeaşi bancă, ar trebui să ceară formarea, în vederea calculului dobânzilor şi comisioanelor, a unui cont unic (fictiv) care ar permite compensarea, între conturi, a soldurilor debitoare cu cele creditoare. Aceasta s-ar putea aplica în cazul firmelor care au mai multe filiale cu conturi deschise la aceeaşi bancă.

Costul creditelor de scont şi arbitrajul acestora cu creditele de trezorerieCostul creditelor de scont este determinat de rata dobânzii, de comisioanele

aferente şi de perioada de la scontare a efectelor comerciale la bănci (sau andosarea lor la terţe persoane) până la scadenţă. Ca şi în cazul creditelor de trezorerie, există o distorsiune (chiar mai mare) între rata de dobândă şi costul total al creditelor de scont.

Rata dobânzii se întemeiază pe aceleaşi elemente componente:•rata dobânzii de referinţă a BNR;•majorarea specifică creditelor de scont (mai mică decât în cazul creditelor de trezorerie, riscul fiind mai mic) şi•majorarea specifică tipului şi mărimii firmei.

7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung

Decizia de finanţare pe termen lung este complementară deciziei de investire a capitalului în active fixe şi circulante destinate dezvoltării economice a firmei. În continuare, vom dezvolta analitic aspectele tehnice ale mobilizării acestor surse interne (autofinanţarea) şi externe (de la acţionari şi de la împrumutători), precum şi ale remunerării şi rambursării (restituirii) lor.

Capacitatea de autofinanţare este adesea insuficientă, de aceea se apelează la surse externe de capital:•proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar şi/sau în natură) sau prin subvenţii de la bugetul statului;•împrumutate, prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi/sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu şi lung;•închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preţ prestabilit, a activelor fixe (leasing).

Selecţia şi combinarea acestor surse formează conţinutul deciziei de finanţare pe termen lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea actualizată netă ajustată ce rezultă din fiecare variantă de finanţare.

Planul de finanţare a investiţiilor

214

Selecţia surselor de finanţare a investiţiilor este deosebit de complexă, întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor, acţionează o serie de restricţii privind accesul la piaţa capitalurilor, situaţia financiară a firmei, motivaţia personalului de conducere a acesteia. Referindu-ne numai la cea din urmă condiţie dacă patronul unei societăţi deţine toate acţiunile, atunci el controlează afacerile şi este responsabil de toate deciziile, bune sau rele. În aceste condiţii, el nu va admite creşterea capitalului prin vânzarea acţiunilor noi către public.Dacă nu are posibilitatea să le cumpere el însuşi, atunci el va prefera alte surse de finanţare.

De asemenea, accesul la împrumuturile obligatare nu-1 au decât un număr redus de firme, respectiv cele care oferă o garanţie suficientă pentru astfel de angajamente faţă de public. În plus împrumutul obligatar este foarte complicat din punct de vedere al formalităţilor (prospect de emisiune, autorizare CNVM, ofertă publică de vânzare etc).

Cea mai mare parte a firmelor nu cotează la bursă şi, drept urmare, nu au posibilitatea negocierii de titluri prin bursă. Acestora nu le rămân decât autofinanţarea, împrumutul bancar obişnuit, leasingul sau vânzarea de active.

Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanţare, leasingul este de multe ori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor atenuate în timp, ce le provoacă asupra trezoreriei firmei. În general, firma de leasing beneficiază de asigurări şi garanţii suficiente pentru a se acoperi de riscul de faliment al chiriaşului. De aceea, ea poate încheia un contract de leasing fără ca analiza financiară a firmei cliente şi a proiectelor sale de investiţii să fie suficient de acoperitoare pentru încheierea contractului. Dimpotrivă, banca, nu acordă împrumut decât în condiţiile garantării certe a rambursării acestuia la scadenţă.

Cel mai adesea, leasingul şi împrumutul bancar tradiţional sunt alese ca surse de capital de firmele care nu dispun de surse proprii şi care îşi asumă riscul afectării fluxurilor de trezorerie viitoare cu plăţile de chirii, rate scadente şi dobânzi.

În sfârşit, firmele pot face un arbitraj între diferitele obiective de investiţii propuse şi sursele corespunzătoare posibile de mobilizat. În primul rând, va căuta să afecteze prima resursă disponibilă şi mai puţin oneroasă, respectiv autofinanţarea, pentru investiţii de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi de creştere a nevoii de fond de rulment. Apoi, investiţiile de dezvoltare sau strategice vor fi echilibrate prin atrageri de noi capitaluri de la acţionarii vechi şi/sau noi, de la bănci şi alte instituţii de credit.

Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor îl reprezintă bugetul investiţiilor, care, pe un orizont de timp suficient de previzibil, de obicei de cinci ani, prezintă situaţia echilibrării nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire.

215

Acest buget al investiţiilor cuprinde atât date certe sau aproape certe, cât şi date ipotetice. Astfel, investiţiile de înlocuire sau de modernizare sunt uşor de prevăzut în funcţie de încheierea duratei de viaţă a activelor fixe. Rambursările de datorii pe termen lung sunt stabilite prin contractele de credite. De asemenea, se cunosc termenele de amortizare completă a activelor fixe, când acestea pot fi valorificate prin vânzare. Capitalul subscris şi neapelat, încă, are date stabilite pentru a fi vărsat în perioada următoare. Profiturile previzionate se stabilesc prin celelalte bugete (ale exploatării) şi pot reprezenta date cu grad ridicat de certitudine.

Dimpotrivă, sumele privind investiţiile strategice, împrumuturile noi, creşterile de capital sunt prevăzute ca date ipotetice, depinzând de decizii şi circumstanţe atât ale firmei înseşi, cât şi ale terţilor, din afara firmei. Acestea privesc deciziile de diminuare a dividendelor viitoare, deciziile de temperare a creşterii nevoii de active circulante nete, accesul la noile surse de finanţare (conjunctura pieţei de capital) etc.

Bugetul investiţiilor este un document de gestiune internă, cu un rol deosebit de important în ceea ce priveşte echilibrul financiar structural privind raportul dintre activele fizice şi cele financiare, şi raportul dintre sursele proprii şi cele împrumutate. El reprezintă, în cele din urmă, un mijloc de creştere a motivaţiei personalului firmei, pentru participarea la realizarea strategiei de dezvoltare a firmei.

Bugetul investiţiilor

Nr. crt.

ExplicaţiiAnii

1 2 3 4 5

Previziuni ale nevoilor de finanţare1 Achiziţii de active fixe (necorporale, corporale şi

financiare)2 Rambursările datoriilor financiare3 Reduceri de rezerve sau de capital (cu titlu

excepţional)

216

4 Creşterea activelor circulante netePreviziuni ale surselor de acoperire

1 Autofinanţare (după distribuirea dividendelor)2 Împrumuturi noi financiare(pe termen lung)3 Majorări de capital social4 Subvenţii pentru investiţii (în curs de obţinere)5 Vânzări (cesiuni) de active fixe6 Reduceri de active circulante nete

7.5. Leasing

Finanţarea investiţiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea un efect dezechilibrant asupra trezoreriei firmei. Leasingul este o adaptare a pieţei de capitaluri la capacitatea limitată de finanţare a investiţiilor.

Leasingul (lease, în engl. sau credit-bail, în franceză) este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriaşul (utilizatorul) obţine avantajele legate de folosinţa bunului închiriat, în timp ce finanţarea achiziţiei acestuia şi amortizarea investiţiei de capital este făcută de către firma de leasing (locatorul). În schimbul obţinerii avantajelor legate de folosinţa bunului, firma care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o redevenţă (chirie) care cuprinde:

1.amortizarea bunului închiriat;2.costul de oportunitate (dobânzile) aferent(e) fondurilor avansate de firma

de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv şi3.marja de profit a societăţii de leasing.Chiriaşul - (utilizatorul) poate intra în proprietatea bunului, închiriat la

încheierea contractului de leasing, prin plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, redevenţa (chiria) se înregistrează ca o cheltuială curentă, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe. La încheierea contractului se face şi alte două opţiuni:

•prelungirea leasingului cu negocierea unei noi redevenţe;•restituirea bunului închiriat către firma de leasing.Durata (m) a contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata

de viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte. Firma de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului cu excepţia cazurilor (mai rare) când utilizatorul formulează o ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirarea contractului de leasing. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.

Există trei tipuri principale de leasing: operaţional, financiar şi, respectiv vânzare

217

Leasingul operaţional oferă atât închirierea bunului, cât şi serviciile de întreţine asigurare şi asigurare (service-ul echipamentelor închiriate etc). Costurile întreţinerii şi asigurării se includ în chiria echipamentelor. Din aceste motive, leasingul operaţional este numit şi leasing de mentenanţă (întreţinere).Leasingul operaţional are, pe lângă serviciile de întreţinere şi asigurare

implicitei două caracteristici:-o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului să renunţe la

închiriere. Restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;-în mod frecvent echipamentul nu este complet amortizat pe durata

contractului de leasing. Durata „m" a contractului de leasing este mai mică decât durata „n" de viaţă (de exploatare) a echipamentului închiriat. Locatorul se aşteaptă să recupereze valoarea echipamentului prin reînnoirea contractului de leasing cu vechiul utilizator sau cu alţi utilizatori, fie prin revânzarea echipamentului. În consecinţă, locatorul păstrează riscul neutilizării bunului în aceste circumstanţe.

Leasingul financiar este o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa chiriaşului pe toată durata „n" de viaţă a obiectului închirierii. În consecinţă, leasingul financiar presupune:1.selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de

bunuri;2.negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare;3.contactarea unei societăţi de leasing financiar pentru cumpărarea bunului

şi stabilirea condiţiilor locaţiei (ale contractului de leasing);4.încheierea simultană a contractului de vânzare-cumpărare între furnizor şi

locator şi a contractului de leasing între locator şi utilizator.În contractul de leasing financiar, de obicei, nu se asigură întreţinerea şi

asigurarea echipamentelor, nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei, iar bunul va fi complet amortizat la încheierea contractului. Durata „m" a închirierii bunului va fi egală cu durata „n" de exploatare a acestuia. La expirarea contractului, utilizatorul leasingului financiar are posibilitatea de a reînnoi închirierea (cu o redevenţă semnificativ mai mică) sau de a cumpăra bunul (la un preţ rezidual prestabilit la un nivel modic).

Vânzarea şi leaseback-ul, prin care o firmă vinde unei societăţi de leasing sau altui investitor (individual ori instituţional) bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de piaţă şi în acelaşi timp încheie un contract de închiriere a respectivelor bunuri în condiţiile specifice ale leasingului financiar. De altfel, vânzarea şi leaseback-ul sunt similare leasingului financiar şi chiar ipotecii. Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă al bunurilor sale prin care se transferă proprietatea, urmând să plătească redevenţe societăţii de leasing pentru a rămâne în folosinţa bunurilor până la amortizarea lor

218

completă (m = n). La încheierea contractului de leaseback, firma de leasing (locatorul) are drept de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunului închiriat.

Interesul deosebit pentru leasing ca formă de finanţare pe termen lung este motivat de avantajele fiscale pe care autorităţile financiare le conferă. În primul rând, cheltuieli de exploatare deductibile din profitul impozabil. Prin urmare, cheltuielile cu revedenţele sunt însoţite de economii fiscale direct proporţionale cu mărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe profit.

În al doilea rând, închirierea terenurilor prin vânzare şi leaseback poate fi o măsură de amortizare a valorii lor (altfel neamortizabilă). Pe lângă recuperarea valorii terenurilor, prin vânzare, se obţin economii fiscale din includerea amortizării lor în redevenţa leaseback.

În sfârşit, bunurile mobile care sunt importate, în scopul utilizării lor în leasing, sunt asimilate în regim de bunuri admise temporar la import, fără plata taxelor vamale. Cumpărătorul bunului importat în sistem de leasing va achita, la încheierea contractului, taxa vamală, deductibilă fiscal, calculată la valoarea iniţială, în baza declaraţiei vamale de import definitiv.

Autorităţile fiscale sunt deci motivate să verifice legitimitatea obţinerii acestor avantaje fiscale. În principiu, acestea verifică dacă leasingul este veritabil şi nu doar o simplă vânzare cu plata în rate (vânzare deghizată).

Evaluarea contractelor de leasing

Din punct de vedere financiar, leasingul este o alternativă la finanţarea din împrumuturi pe termen lung cu garanţii sigure. În consecinţă, leasingul ridică două probleme financiare majore: a îndatorării şi al costului finanţării operaţiunii de închiriere.

În privinţa îndatorării atât analiştii financiari, cât şi cei contabili sunt de acord că leasingul se înscrie în categoria capitalurilor împrumutate şi se ia în calculul ratei de îndatorare. Speranţa „deşartă" că leasingul nu afectează rata îndatorării se alimentează superficial din înregistrarea contractelor de leasing în afara bilanţului. În acest fel, unii manageri îşi construiesc „iluzia" că potenţialii parteneri investitori de capital, furnizori, beneficiari etc.) vor citi doar bilanţul şi că nu vor avea răbdare să conecteze îndatorarea din bilanţ cu obligaţiile extrabilanţiere ale firmei.

Standardele internaţionale de contabilitate recomandă însă capitalizarea leasingului, respectiv înscrierea în activ a valorii bunului utilizat în leasing şi înscrierea în pasiv a valorii actuale a redevenţelor de plătit în respectivul contract de leasing. În felul acesta, bilanţul firmei cu bunuri în leasing este comparabil cu bilanţul firmei care şi-a finanţat achiziţia bunurilor sale prin împrumuturi

219

tradiţionale (bancare şi/sau obligatare). Numai prin capitalizarea leasingului, cele două firme au rate de îndatorare comparabile.

Leasingul financiar este considerat leasing de capital şi deci capitalizat în bilanţ dacă sunt întrunite, în principal, următoarele trei condiţii:

1.există în contractul de leasing o clauză fermă privind cumpărarea bunului, la sfârşitul contractului de către utilizator la un preţ prestabilit;

2. urata „m" a contractului de leasing este mai mare sau cel mult egală cu 75% din durata „n" de viaţă (de exploatare) a bunului închiriat;

3.valoarea prezentă a redevenţelor este mai mare sau cel mult egală cu 90% din valoarea de achiziţie a bunului închiriat.

Standardele contabile internaţionale prevăd în mod egal reguli stricte şi în privinţa înregistrării în afara bilanţului leasingului operaţional astfel încât să se asigure deplina transparenţă a situaţiei financiare a firmei utilizatoare de leasing.

Odată asigurată transparenţa contabilă (imaginea fidelă) a leasingului, în continuare se poate face evaluarea lui, compararea cu o sursă de finanţare alternativă: împrumuturile garantate, bancare sau obligatare în anuităţi constante cu aceeaşi maturitate (scadenţă) ca şi contractul de leasing. Decizia de a opta pentru leasing sau împrumut se fundamentează pe criteriul VAN al valorii actualizate nete al sursei de finanţare, cu economiile fiscale implicite. Se va alege sursa de finanţare cu VAN maximă.

Calculul VAN al surselor de finanţare porneşte de la încasarea iniţială finanţare (suma împrumutată pentru achiziţia unui bun fix sau valoarea de achiziţie a aceluiaşi bun obţinut în leasing). Această încasare prezentă se compară cu valoarea actuală (prezentă) tuturor plăţilor ulterioare pentru dobânzi şi rambursări sau pentru redevenţe şi valoare cu efectele lor fiscale implicite, pe durata „m" a împrumutului sau a leasingului’

7.6. Gestiunea ratei de dobândă

Variaţia ratei de dobândă pe piaţă determină un risc asupra plasamentelor şi a datoriilor contractate de firmă la o dobândă fixă. Riscul se poate înregistra şi pentru plasamente şi datorii contractate la rată variabilă a dobânzii, întrucât dobânda variabilă se fixează la începutul anului, iar împrumutul poate înregistra riscul modificării ratei medii de dobândă pe parcursul anului respectiv.

Definirea riscului de o rată de dobândă

220

În mod general, riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate a deţinătorului unei creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă sau la dobândă variabilă, de a înregistra o pierdere în evoluţia ulterioară a ratei dobânzii de piaţă (scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere şi la termen).

Atunci când rata dobânzii de piaţă va scădea, firma care s-a împrumutat la fixă de dobândă va înregistra o pierdere de oportunitate în raport cu concurenţa. Concurenţa va contracta credite la rate mai mici de dobândă. Scăderea ratei dobânzii de piaţă determină deci o creştere a valorii actualizate a datoriilor contractate la dobândă fixă. Efectul este similar şi pentru datorii contractate la dobândă variabilă (trimestrial, semestrial sau anual), iar pierderea se poate înregistra, în perioada de valabilitate a noii rate de dobândă, până la o nouă ajustare, ca diferenţă dintre dobânda variabilă contractată şi dobânda de piaţă.

În cazul creşterii ratei de dobândă de piaţă, aceeaşi firmă va suporta o pierdere de oportunitate pentru vânzări pe credit şi/sau împrumuturi acordate (plasamente) la rată fixă de dobândă. Încasările sale din venituri financiare vor fi potenţial mai mici decât ar fi putut oferi în prezent, piaţa creditelor. Efectele sunt analoge şi pentru plasamente la rată variabilă de dobândă.

Ca urmare a gestiunii neeficiente a ratei de dobândă, creşterea valorii datoriilor şi scăderea valorii creanţelor şi împrumuturilor acordate are loc o reducere corespunzătoare a valorii capitalurilor proprii.

Influenţa variaţiei ratei de dobândă asupra valorii activelor şi pasivelor firmei

221

Tip de angajam. la termen

Anticipări privind rata dobânzii de piaţă

ACTIV Plasament sau creanţe la

rată fixă

PASIV Datorii la rată fixă de

dobândă

Actuale Viitoare Actuale Viitoare

Scăderea ratei de dobândă Câştig Pierdere Pierdere Câştig

CCreşterea ratei de dobândă Pierdere Câştig Câştig Pierdere

Riscul de rată de dobândă poate afecta şi proiectele viitoare de plasamente şi de datorii la termen. Dacă firma previzionează să contracteze un credit la dobândă fixă, riscul priveşte creşterea ratei de dobândă (firma se va vedea nevoită să accepte un credit la o dobândă ridicată). Efectul va fi invers pentru un viitor plasament (câştig prin posibilitatea de a plasa la o dobândă mai mare).

Cele două ipostaze prezentate mai sus sunt de natură să evidenţieze importanţa gestiunii ratei de dobândă în gestiunea financiară a firmei. Alături de celelalte componente ale gestiunii financiare, gestiunea, ratei de dobândă se dovedeşte a fi un instrument redutabil în creşterea valorii firmei şi în lupta de concurenţă pe o piaţă liberă şi volatilă.

Se înţelege uşor că în caz de creştere a ratei dobânzii pe piaţă, firma câştigǎ asupra datoriilor prin săderea valorii de piaţă. Tot astfel, ea câştigă asupra plasamentelor, dacă rata dobânzii va scădea. În fapt, influenţa variaţiei dobânzii de piaţă se va înregistra numai asupra creanţelor sau al datoriilor, având aceeaşi scadenţă. Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar, firma se poate afla, pe diferitele maturităţi ale creanţelor şi datoriilor, în poziţie dschisă lungă (creanţe şi plasamente > datorii) sau invers, în poziţie deschisă scurtă (creanţe şi plasamente < datoriiAcoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei poziţii inverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor şi datoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentru active vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.

Reprezentarea riscului de rată de dobândă

Pozitie lunga=Plasamente si creante>datorii; Pozitie scurta=Plasamente si creante<datorii

Măsurarea riscului de rată de dobândă

Mărimea riscului de rată de dobândă se poate exprima fie în valori absolute ale pierderii, fie în valori relative. In mod uzual, măsurarea riscului se face în valori relative, ca număr de procente de pierdere potenţială (la creanţe sau la

222

Plasamente şicreanţe latermen şi

la rată fixăde dobândă

Datorii la termen şi la rată fixa de dobândă

Poziţie lungă

Plasamente şi creanţe la termen şi la rată fixă de dobândă

Datorii la termen şi la rată fixă de

dobândăPoziţie scurtă

datorii) ce revin la un procent de variaţie a ratei dobânzii de piaţă = volatilitatea (V) a poziţiei deschise la riscul de dobândă.

Modalităţi de acoperire contra riscului de rată de dobândă

Acoperirea poziţiei deschise la riscul de dobândă se realizează prin luarea unei poziţii contrare şi egale:

•fie prin măsuri tradiţionale;•fie prin operaţiuni pe piaţa de capital.

Costul acestor operaţiuni este asumat de firmă ca o primă de asigurare contra

riscului de dobândă.Masurile tradiţionale se referă la reglementările contractuale privind

creanţele şi datoriile la termen şi la dobândă fixă. În primul rând, se iau în considerare posibilităţile de rambursare anticipată a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducerea ei), în cazul scăderii dobânzii de piaţă sau de rambursare anticipată a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru creşterea ei), în cazul invers al creşterii dobânzii de piaţă.

În al doilea rând, se poate acţiona pentru echilibrarea creanţelor şi datoriilor la aceeaşi scadenţă, prin „andosarea" de datorii sau de creanţe, în aceleaşi condiţii ca şi contrapartida lor din bilanţ. Pierderile din variaţia dobânzii de piaţă vor fi compensate integral de câştigurile de capital din creşterea valorii contrapartidei poziţiei deschise.

În sfârşit, protecţia contra riscului de dobândă se poate face prin imunizarea fiecărei creanţe cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acestea să fie contractată în termeni care să facă egală durata de imunizare a creanţei din activ cu datoria echivalentă din pasiv. Cum însă acest lucru este dificil de negociat, în condiţiile evoluţiei diferite a pieţei, ideea de imunizare poate fi urmărită dinamic asupra întregului portofoliu de active şi de pasive, contractate la termen şi la dobânzi fixe.

Trezorierul firmei va urmări permanent ca durata de imunizare a portofoliului de creanţe la termen să fie egală cu durata de imunizare a portofoliului de datorii la termen şi cu dobândă fixă.

Operaţiunile pe piaţa de capital presupun o dezvoltare corespunzătoare a bursei de valori, care să permită negocierea unor contracte la termen, pe rată de dobândă. Aceste operaţiuni pot fi derulate:

•pe pieţe nestandardizate, de tranzacţii la termen forward şi swap. Este vorba de contracte la termen, ferm convenite între firme şi băncile finanţatoare. Astfel, acoperirea unei datorii, împotriva riscului de scădere a dobânzii de piaţă, se face prin cumpărarea, în compensare, de contracte la termen (active financiare), la aceeaşi scadenţă şi cu aceeaşi dobândă. Pierderile ce vor fi înregistrate la datorii vor fi compensate de creşterea valorii contractelor la termen.

223

In acest cadru s-au sintetizat pe plan internaţional mai multe tipuri de contracte la termen de dobândă: forward-forward, forward rate agreement, swap de rată de dobândă;

•pe pieţe la termen organizate (cu contracte standardizate şi cu cameră de compensare) se pot iniţia operaţiuni la termen ferm (tip futures pe rată de dobândă) sau la termen condiţional (options pe rată de dobândă). Contractele options şi futures permit fructificarea variaţiei de dobândă în ambele sensuri.Întrun sens se „imunizează" pierderile şi în celălalt sens se obţin câştiguri de capital din variaţia valorii poziţiei datoriilor deschise (creşterea valorii creanţelor la termen sau scăderea valorii. Această ultimă alternativă se obţine prin abandonarea opţiunii (atunci când variaţia valorii de piaţă ia alt sens decât cel aşteptat) sau prin inversarea poziţiei la futures.

Concluzii:

1. Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare poate fi acoperită din surse proprii (fondul de rulment), din surse atrase (datorii curente din exploatare) şi în completarea acestora, din surse împrumutate pe termen scurt (credite de trezorerie, de scont sau de afacturare). Decizia privind structura optimă a acestor surse se fundamentează pe echilibrul dintre autonomia de finanţare prin surse proprii şi flexibilitatea creditelor pe termen scurt, în completarea celor proprii atrase.

Fondul de rulment este rezultatul diferenţei dintre sursele permanente (proprii şi împrumutate pe termen lung) şi imobilizările (nete de amortizare). Alocarea de surse permanente pentru finanţarea activelor circulante este motivată de caracterul reînnoibil, în mod continuu al stocurilor şi creanţelor. Mărimea optimă a fondului de rulment este aceea în care surplusul de finanţare (ca urmare a ciclicităţii nevoii de finanţare a activelor circulante) este minim. Deficitele temporare trebuie acoperite din surse temporare (credite de trezorerie) care sunt mai mobile şi mai puţin costisitoare (cel puţin pe seama maturităţii lor mai reduse).

Datoriile curente din exploatare (surse atrase) sunt capitaluri atrase de la furnizori, buget, salariaţi etc. pe intervalul de la apariţia obligaţiilor de plată către ei şi până la plata lor efectivă. Sunt surse gratuite de capital şi de aceea se caută toate mijloacele legale (uneori şi ilegale) de amânare a plăţii efective a lor. Forţarea apelării la aceste surse atrase conduce la apariţia, prin contagiune, a blocajului financiar cu o escaladare considerabilă a plăţilor restante (a arieratelor), cu o creştere artificială a activelor şi a pasivelor circulante din bilanţ.

Creditele pe termen scurt au rol de completare a surselor proprii şi atrase în funcţie de oscilaţiile temporare ale nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Astfel că, un eventual sold al creditelor la sfârşitul anului va fi majorat cu deficitele sau va fi micşorat cu excedentele de trezorerie ce se pot înregistra în perioada

224

următoare. Majorarea nu trebuie să depăşească un plafon al liniei de creditare stabilit de bancă. Altfel, depăşirea va fi însoţită de dobânzi şi comisioane penalizatoare. Micşorarea se poate face până la rambursarea integrală a creditelor în sold. Dincolo de această rambursare, excedentul de trezorerie poate fi plasat în valori mobiliare cu scadenţă apropiată.

Soldul de trezorerie la finalul fiecărei perioade este rezultatul diferenţelor între încasările şi plăţile perioadei. La rândul lor, încasările şi plăţile perioadei sunt influenţate de soldul iniţial de trezorerie, de veniturile şi cheltuielile perioadei şi de soldurile finale ale resurselor (propriii şi atrase) de cele ale stocurilor şi creanţelor:

Pentru acoperirea deficitelor de trezorerie se poate apela la credite de trezorerie de la bancă, credite de scont (de la bancă sau de la andosişti) şi credite de afacturare (de la societăţi de factoring).

2. Băncile sau alţi furnizori de credite procedează la analiza riscului de creditare. Aceştia utilizează metodologii de clasificare a clienţilor lor în clase corespunzătoare de risc de credit, în funcţie de care se ia decizia de creditare (volum, dobândă, garanţii etc).

În general, o metodologie de rating constă în acordarea de puncte pentru performanţa managerială şi cea financiară întro grilă de punctaj după criterii cantitative (economico-financiare) şi calitative (managerial-sectoriale). În raport cu acest punctaj clientul se poate situa în una dintre cele cinci clase de risc consacrate de la cele rentabile şi fără incidenţe de plăţi (clasa A) la cele nerentabile şi cu incertitudini majore privind rambursarea creditelor şi plata dobânzilor (clasa E).

Dacă la cele cinci clase de risc (pe verticală) se asociază şi trei calităţi posibile ale serviciului datoriei (rambursări + dobânzi), respectiv calitate bună (plăţi de dobânzi şi rate scadente la termen) slabă (plăţi restante de până la 90 zile) şi necorespunzătoare (plăci restante de peste 90 de zile), atunci clientul băncii se poate situa întro subclasă a matricei (5cls.risc; 3 calit. plăţi) privind riscul şi serviciul datoriei acestuia. Se acordă credite numai clienţilor „cu risc minim”, „în observaţie" şi „substandard". Se respinge cererea de credit a clienţilor „incerţi” sau cu risc „major”.

3. Costul creditului (dobânzi, comisioane etc.) este determinat de elemente privind rata dobânzii (a1; a2; a3) şi de cele privind comisioanele aferente (b1; b2):

a1) rata dobânzii de referinţă: rata oficială a scontului (BNR) sau rata dobânzii la creditele interbancare (ROBOR);

a2) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de trezorerie în comparaţie cu creditele de scont (protejate suplimentar de dreptul cambial);

a3) prima de risc privind mărimea firmei, mai mare pentru firmele mici (sub 200 mii. lei cifră de afaceri) în comparaţie cu cele mijlocii, respectiv cele mari.

225

b1) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului băncii pentru creditele acordate, imobilizarea resurselor băncii în credite acordate (fără depozite primite), cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de plafon prestabilit;

b2) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, a efectelor comerciale privind viramentele bancare, spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare, etc.

Toate aceste elemente determină un cost total (real) al creditului cu mult mai mare decât rata de dobândă nominal (explicită) din cel puţin trei motive:

1.ziua efectivă a decontării banilor împrumutaţi este ulterioară (cu una-două zile) zilei de operare în cont şi din care moment se calculează dobânda.

2.se iau în calculul dobânzii 365 de zile efective (inclusiv duminicile şi sărbătorile legale), iar fracţiunea de timp pe care se acordă creditul se calculează în funcţie de 360 de zile: rezultă o majorare de cel puţin 1,39% (365/360-1=0,0139).

3.pe termen scurt se aplică o rată de dobândă proporţională (mai mare) şi nu o rată echivalentă care să ţină cont de oportunitatea băncii de capitalizare a dobânzii;

Pentru calculul costului total al creditelor de trezorerie (dobânzi, comisioane şi speze) se întocmeşte un „decont de dobânzi şi cheltuieli" în care, pe lângă dobânda explicită (D), se adaugă toate comisioanele de riscuri şi de cheltuieli. Din relaţia prorata temporis, în care se cunoaşte mărimea totală a dobânzii şi a cheltuielilor aferente creditului, se izolează rata dobânzii (Rd) care va exprima acum rata globală (Rg) a costului creditului, mai mare decât rata iniţială a dobânzii.

4.Regula fundamentală a finanţării nevoii de capital este aceea a parităţii maturităţii (scadenţei) surselor cu cea a alocărilor; la nevoi de capital pe termen lung se mobilizează surse pe termen cel puţin la fel de îndelungat. Similar pentru nevoi temporare se cer surse temporare.

Autofinanţarea (amortizări, provizioane, profit reinvestit, cesiuni active fixe etc.) nu este gratuită.•Amortizarea, ca recuperare treptată a capitalului propriu şi împrumutat, are un cost egal cu costul mediu ponderat al capitalului net de impozitul pe profit;•Profitul reinvestit rămâne "sursă gratuită până în momentul încorporării rezervelor în capitalul social, moment în careva fi însoţit de costul de remunerare al capitalurilor proprii,•Cesiunea de active fixe este impozabilă la nivelul profitului egal cu plus valoarea realizată peste valoarea contabilă rămasă neamortizată (la rândul ei generatoare de economii fiscale prin deducerea din profitul impozabil).

Ca urmare a economiilor fiscale ale amortizării şi a gratuităţii temporare a profitului reinvestit, autofinanţarea are un cost de oportunitate mai redus decât cel mediu ponderat al firmei. Din păcate, această sursă ieftină de finanţare este limitată firma fiind nevoită să apeleze la surse externe, oneroase de capital.

226

Majorarea capitalului social prin emisiuni suplimentare de acţiuni este, de asemenea, limitată, fie din raţiuni de control al puterii de decizie în acţionariat, fie din insuficienţa capitalurilor disponibile la vechii acţionari. Prezervarea structurii acţionariatului se face prin atribuirea drepturilor (preferenţiale) de subscriere către vechii acţionari în raport cu numărul de acţiuni deţinute.

Bugetul investiţiilor este instrumentul de previziune, pe un orizont de cel mult cinci ani, a nevoilor de investiţii fixe şi circulante, şi a surselor previzibile (cu mai multă sau mai puţină certitudine) de finanţare pe termen lung. Prin intermediul lui se pune în aplicare strategia financiară privind investiţiile şi structura capitalurilor firmei.

5. Leasingul este, în general, închirierea dreptului de folosinţă a unor bunuri mobile (autocamioane, autoturisme, fond comercial), dar si imobile (echipamente, construcţii, terenuri) contra plăţii anuale a unei redevenţe (chirii) sau a unei suite de plăţi către firma de leasing (locator), respectiv aceea care a finanţat cumpărarea respectivelor bunuri. La încheierea contractului, utilizatorul bunurilor în leasing (locatarul) poate opta pentru: a)prelungirea contractului de închiriere; b) pentru cumpărarea la un preţ rezidual a bunurilor sauc) pentru restituirea bunului închiriat către locator. Pe toată durata leasingului, utilizatorul se bucură de folosinţa exploatării bunului închiriat, dar nu şi de dreptul de dispoziţie asupra lui. De asemenea utilizatorul răspunde de integritatea şi de restituirea (dacă este cazul) în condiţii normale a bunului închiriat.

Leasingul operaţional (sau de mentenanţă) oferă utilizatorului închirierea echipamentului, întreţinerea acestuia, posibilitatea de restituire prematură a echipamentelor, o durată de închiriere mai mică decât cea normală de funcţionare (m < n).

Leasingul financiar (sau de capital) oferă utilizatorului alegerea producătorului distribuitorului, negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare, şi închirierea bunurilor pe toată durata normală de funcţionare (m = n), fără clauză de restituire prematură, fără asigurarea întreţinerii (service -ului), dar cu opţiunea de cumpărare sau de prelungire a închirierii la închirierea contractului.

Vânzarea şi leaseback constă în vânzarea de către o firmă de bunuri mobile şi imobile către un investitor (individual sau instituţionalizat), încasarea contravalorii şi apoi închirierea lor prin intermediul unei societăţi de leasing în schimbul plăţii anuale a unei redevenţe (sau a unei suite de plăti).

Leasingul este adesea însoţit de economii fiscale ca urmare a deductibilităţii redevenţelor din profitul impozabil, de posibilitatea amortizării terenurilor (altfel, neamortizabile şi nedeductibile fiscal), de facilităţi vamale la bunurile mobile importate din spaţiul economic extraeuropean.

Evaluarea leasingului, ca variantă de finanţare din surse împrumutate garantate, pune urmǎtoarele probleme:

227

1.reconsiderării şi, pe cât posibil, a nemodificării ratei îndatorării (deci capitalizarea în activ şi în pasiv a valorii bunurilor închiriate şi, respectiv, a valorii actuale a redevenţelor de plătit) şi2.a calculului valorii prezente a redevenţelor, nete de impozitul pe profit, a valorii actuale nete (VAN) ca sursă de finanţare şi a comparării cu VAN( valoare actuala neta) a surselor alternative de împrumut garantat (bancar şi/sau obligatar).

Pentru capitalizare, standardele contabile internaţionale recomandă proceduri de ajustare a bilanţului cu operaţiile de leasing financiar (înregistrate în afara bilanţului) şi de evidenţieri extrabilanţieră corectă a leasingului operaţional.

În alegerea surselor de finanţare pe termen lung apar şi alte elemente de judecată în afara costului procurării lor:•disponibilitatea (lichiditatea) pieţei de capital şi cheltuielile de intermediere;•finanţarea specifică a firmelor necotate la bursă, a IMM-urilor;•controlul puterii de decizie în cadrul acţionariatului şi motivarea personalului de conducere;•simplitatea şi solicitarea graduală a trezoreriei firmei prin contractele de leasing;•„asortarea" riscului investiţiilor firmei cu riscul surselor de finanţare.

6. Riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate a deţinătorului unei creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă sau la dobândă variabilă de a înregistra o pierdere din evoluţia ulterioară a ratei dobânzii de piaţă (scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere, şi la termen).

Scăderea ratei dobânzii de piaţă determină o creştere a valorii actualizate a datoriilor contractate la dobândă fixă. Creşterea ratei de dobândă de piaţă determină reduceri ale valorii vânzărilor pe credit sau ale împrumuturilor acordate (plasamente) la rată fixă (chiar variabilă) de dobândă. Creşterea valorii datoriilor şi scăderea valorii creanţelor şi plasamentelor conduc la o reducere corespunzătoare a valorii capitalurilor proprii.

În sens invers şi în caz de creştere a ratei dobânzii pe piaţă, firma câştigă asupra datoriilor prin scăderea valorii lor de piaţă. Tot astfel, în caz de scădere a ratei dobânzii de piaţă, ea câştigă asupra plasamentelor la dobândă fixă.

Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar, pe diferite maturităţi ale plasamentelor şi ale datoriilor cu dobândă fixă (inclusiv, variabilă), firma se poate afla în poziţie deschisă lungă (creanţe şi plasamente > datorii) sau invers, în poziţie deschisă scurtă (creanţe şi plasamente < datorii).

Acoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei poziţii inverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor şi datoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentru active vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.

Pentru previziunea volatilităţii, teoria financiară a introdus noţiunea de „durată de imunizare", ca o caracteristică intrinsecă a oricărui angajament (datorie

228

sau creanţă), la termen şi la o dobândă fixă. Creşterea ratei dobânzii de piaţă determină scăderea valorii obligaţiunii şi invers. În acelaşi timp, împrumutătorul are posibilitatea reinvestirii anuităţilor (cuponul şi rambursarea anualǎ) la o rată de dobândă de piaţă mai mare.

Acoperirea poziţiei deschise la riscul de dobândă se realizează prin măsuri tradiţionale, fie prin operaţiuni pe piaţa de capital. Costul acestor operaţiuni este asumat de firmă ca o primă de asigurare contra riscului de dobândă.

Măsurile tradiţionale se referă la reglementările contractuale privind creanţele şi datoriile la termen şi la dobândă fixă:•rambursarea anticipată a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducerea ei), în cazul scăderii dobânzii de piaţă sau de rambursare anticipată a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru creşterea ei), în cazul invers al creşterii dobânzii de piaţă;•echilibrarea creanţelor şi datoriilor la aceeaşi scadenţă; prin „andosarea" de datorii sau de creanţe, în aceleaşi condiţii ca şi contrapartida lor din bilanţ. Pierderile din variaţia dobânzii de piaţă vor fi compensate integral de câştigurile de capital din creşterea valorii contrapartidei poziţiei deschise;•imunizarea fiecărei creanţe cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acestea să fie contractată în termeni care să facă egală durata de imunizare a creanţei din activ cu datoria echivalentă din pasiv. Cum însă acest lucru este dificil de negociat, în condiţiile evoluţiei diferite a pieţei, ideea de imunizare poate fi urmărită dinamic asupra întregului portofoliu de active şi de pasive, contractate la termen şi la dobânzi fixe.

Operaţiunile pe piaţa de capital presupun negocierea unor contracte la termen, pe rată de dobândă. Aceste operaţiuni pot fi derulate:•pe pieţe nestandardizate, de tranzacţii la termen forward şi swap. Acoperirea unei datorii, împotriva riscului de scădere a dobânzii de piaţă, se face prin cumpărarea, în compensare, de contracte la termen (active financiare), la aceeaşi scadenţă şi cu aceeaşi dobândă. Pierderile ce vor fi înregistrate la datorii vor fi compensate de creşterea valorii contractelor la termen. S-au sintetizat pe plan internaţional mai multe tipuri de contracte la termen de dobândă: forward-forward, forward rate agreement, swap de rată de dobândă;•pe pieţe la termen organizate (cu contracte standardizate şi cu cameră de compensare), pe care se pot iniţia operaţiuni la termen ferm (tip futures pe rată de dobândă) sau la termen condiţional (options pe rată de dobândă). Contractele options şi futures permit fructificarea variaţiei de dobândă în ambele sensuri.

Întrun sens se „imunizează" pierderile şi în celălalt sens se obţin câştiguri de capital din variaţia valorii poziţiei deschise (creşterea valorii creanţelor la termen sau scăderea valorii datoriilor la termen).

229

Bibliografie

- Aurel Octavian Berea, Petru Popescu, Buget şi trezorerie publicǎ, Editura BREN, 2009

- Wiliam J. McEwen, Forţa brandului, Editura All, Colecţia Business.- Marilena Mironiuc, Bedrule Grigoriţă, Maria Viorica – Environment and

Sustainable Development, Editura ICFAI University, 2007.- Wolfgang Lessel, Managementul proiectelor, Editura All, 2007.- Petru Popescu, Finanţele firmei, Editura BREN, 2008.

230

- Petru Popescu, Managementul activelor şi pasivelor societăţilor bancare în contextul actual al economiei româneşti. Editura BREN, 2008.

- Sisteme financiare internaţionale, Editura Covallioti, Bucuresti, 2003.- Ion Stanciu, Finanţe, ediţia a patra, Editura economică, 2007.- Stancu Stelian, Mihail Nova, Decizii economice în condiţii de incertitudine,

Editura Economică,2005.- Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finanţe şi gestiune financiară de

întreprindere, Editura economică, 2003.- Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, 2008.- Vâlceanu, Gh.,Robu, V.Georgescu - Analiza economico-financiară, Ed. a-II-

a revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti 2005.- Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactica şi

Pedagogică, R.A., 2006.

231