finantele intreprinderii.pdf

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 1

Cluj – Napoca 2012

UNIVERSITATEA BABE Ş-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Ştiin ţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Specializarea: Trunchi comun Disciplina: Finanţele întreprinderii

2

I. INFORMA ŢII GENERALE

• Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Prof.univ.dr. Ioan Nistor

Birou: Facultatea de Ştiinţe economice şi

Gestiunea Afacerilor, str. T. Mihali, nr 58-

60, cabinetul 347

Telefon: 40 + 0264-41.86.52 int. 5845

Fax: 40 + 0264-41.25.70

E-mail:[email protected]

Consultaţii: luni ora 12.00-13.00

Recomandări- vă rugăm utilizaţi numărul de

telefon 0264-418653 luni şi marţi între orele

11-13

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: FINANŢELE

ÎNTREPRINDERII

Codul cursului: EBF 0014

Anul, Semestrul: anul II, sem I

Tipul cursului: obligatoriu

Pagina web a cursului:

Tutori: prof.dr. Ioan Nistor, conf.dr. Viorel

Lăcătuş

Adresa e-mail tutori:

[email protected]

[email protected]

• Condiţionări şi cunoştin ţe prerechizite

Recomandăm studenţilor care se prezintă la examen să aibă cunoştinţele minime de

la disciplina de Finanţe publice dovedite prin promovarea acestui examen.

• Descrierea cursului

Obiectivele cursului/disciplinei:

Disciplina urmăreşte să familiarizeze studenţii facultăţii cu problemele legate de

sursele de finanţare de care pot să dispună întreprinderile din diverse sectoare de activitate,

de costul cu care sunt obţinute aceste resurse – probleme ce se extind şi în domeniul

proiectelor de investiţii ale respectivei întreprinderi. Se abordează, în acest context, probleme

legate de plasamentele de capital şi recuperarea lor, rezultatele exerciţiului anual şi destinaţia

acestora.

3

• Conţinutul disciplinei:

Conţinutul disciplinei se axează pe concepte, metode si instrumente care

caracterizeaza finanţele întreprinderiicum ar fi: abordari actuale ale finanţelor

întreprinderii; caracteristicile fenomenului financiar, structura capitalului şi costul

acestuia, plasamentele de capital pe termen mediu şi lung, abordări actuale privind

procesul de amortizare, finanţarea pe termen scurt a activelor circulante, rezultatele

exerciţiului anual şi structura financiară a întreprinderii.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Disciplina de Finanţele întreprinderii este structurată în 14 capitole :

Capitolul 1. ELEMENTE SPECIFICE FENOMENULUI FINANCIAR

- întreprindrea, mediul de manifestare a fluxurilor băneşti;

- obiectivul funcţiei financiare a întreprinderii: maximizarea valorii

întreprinderii.

Bibliografie :

1. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană,

Cluj – Napoca, 2002, pag. 11 – 26.

2. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag.

302 – 319.

Capitolul 2.CAPITALURILE INTREPRINDERII

- aspecte caracteristice capitalului întreprinderii

- conţinutul şi structura capitalului după provenienţă

- forme de materializare a capitalului

Bibliografie :

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.11 – 27.

2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 9 – 27.

Capitolul 3. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG

- conţinutul, structura şi rolul investiţiilor ;

- elementele financiare ale investiţiei ;

- fluxurile de numerar ale investiţiei.

4

Bibliografie :


Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.31-81.


Cluj – Napoca, 2002, pag. 55 – 83.

3. Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 288 –

293.

Capitolul 4: DECIZIA DE INVESTITIE ; CRITERII SPECI FICE DE

OPTIUNE SI RESURSELE DE FINANTARE A INVESTITIEI .

- criterii specifice deciziei de investiţie ;

- evaluarea fluxurilor de încasări în condiţii de incertitudine ;

- resursele de finanţare a investiţiei.

Bibliografie :


Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.31-81


Cluj – Napoca, 2002, pag. 55 – 83.

Capitolul 5. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT IN ACTIVE

NECORPORALE ŞI CORPORALE

- problematica amortizării ;

- amortismentul şi implicaţii financiare;

- elementele sistemului de amortizare.

Bibliografie :

1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura

Risoprint, Cluj – Napoca, 2004, pag.15 – 25.


Cluj – Napoca, 2002, pag. 83 - 99.

Capitolul 6. REGIMURI DE AMORTIZARE SI PROGRAMAREA

AMORTISMENTULUI ANUAL

- sistemul liniar de amortizare ;

- sistemul degresiv de amortizare ;

- repartizarea pe trimestre a amortismentului anual.

5

Bibliografie :

1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura



Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 69 – 119.

Capitolul 7. PARTICULARITATI IN PROGRAMAREA

AMORTISMENTULUI

- amortismentul aferent duratelor de funcţionare exprimate în km şi ore

- recalcularea amortismentului şi implicaţii financiare

- finanţarea reparaţiilor capitale.

Bibliografie :



2. Lăcătuş, V.,D., s.a., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura


3. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 69 – 119.

Capitolul 8.PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCURT

- conţinutul şi structura activelor circulante ;

- ciclul de exploatare şi semnificaţia stocurilor..

Bibliografie :


Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.97-107

2. Nistor, E., I., s.a Finanţele întreprinderii. , Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag.129 – 137.

3. Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 473 – 494.

Capitolul 9. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCUR T

- creanţele întreprinderii asupra terţilor şi aspecte privind politica creditului

comercial ;

- titlurile de plasament : raţiunea plasamentelor în titluri de valoare şi indicatori de

eficienţă a titlurilor de plasament.

- disponibilităţile întreprinderii ;

6

Bibliografie :


Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag. 106-140

2. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii

de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 156 – 170.

3. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică,

Bucureşti, 1998, pag. 308 – 322.

Capitolul 10. FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE

- consideraţii generale;

- resursele de finanţare:

� fondul de rulment ;

� pasivele din exploatare;

� creditele bancare pe termen scurt.

Bibliografie :



2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura

Economică, Bucureşti, 1998, pag. 196 – 227.

Capitolul 11.TREZORERIA INTREPRINDERII

- consideraţii generale;

- capacitatea de plata a agenţilor economici ;

- lichiditatea şi metode de analiză a lichidităţii financiare ;

- corelaţii între lichiditate şi capacitatea de plată.

Bibliografie :



2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura

Economică, Bucureşti, 1998, pag. 248 – 252.

Capitolul 12 . PROFITUL INTREPRINDERII

- veniturile şi cheltuielile întreprinderii

- previziunea profitului

- rezultatul exerciţiului financiar

7

- repartizarea profitului şi politica de dividende.

Bibliografie :





Capitolul 13.COSTUL CAPITALULUI SI STRUCTURA FINANC IARA A

INTREPRINDERII

- consideratii generale

- costul capitalului propriu

- costul capitalului imprumutat

- structura financiara a intreprinderii

Bibliografie :

1. Charreaux, G., Gestion financiere, quatrieme edition, Ed. Litec, Paris, 1993, pag.

189 – 230.

2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 27 – 35.

3. Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 325 – 337.

Capitolul 14. STRUCTURA FINANCIAR Ă A ÎNTREPRINDERII

- unele precizări privind structura financiară a întreprinderii ;

- efectul de pârghie financiară

- structura financiară optimă a întreprinderii.

Bibliografie :



2. Stancu I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 284-289

• Formatul şi tipul activit ăţilor implicate în curs

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi

timpul de parcurgere al cursului. În cadrul cursului se organizează discuţii de grup

privind elaborarea de lucrări.

• Materiale bibliografice obligatorii

Se recomandă studenţilor drept bibliografie obligatorie :

8

1. Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003

2. Nistor E.I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004

3. Nistor, E.I., Lăcătuş, V., Finanţele întreprinderii - Studii aplicative, Editura

Risoprint, Cluj-Napoca 2008

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Pentru parcurgerea cursului se recomandă deţinerea unui calculator de către

studenţi prin intermediul căruia să se facă accesarea cursurilor online.

• Calendar al cursului

Orele de curs se vor desfăşura potrivit celor 3 module astfel :

- Modulul I în săptămâna a III a din semestru

- Modulul II în săptămâna a VI a din semestru

- Modulul III în săptămâna a X a din semestru

• Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se face pe baza examenului şi a unor lucrări de control

prealabile, întocmite după fiecare modul potrivit precizărilor făcute în capitolul II,

Suportul de curs propriu-zis.

Dacă lucrările au fost predate după data limită ele se vor accepta dar cu

penalizări de până la 10% din punctajul acordat modulului. Nu se acceptă întârzieri

care să depăşească termenul stabilit pentru ultimul modul.

• Elemente de deontologie academică

Plagiatul ca formă a fraudei se sancţionează potrivit poziţiei universităţii,

respectiv a facultăţii, cu privire la această temă.

• Studenţii cu dizabilit ăţi

Pentru studenţii aflaţi în astfel de situaţii titularul de curs poate să fie contactat

oricând prin e-mail personal pentru a veni în ajutorul acestora.

Strategii de studiu recomandate

Este recomandat ca studenţii să parcurgă disciplina în ordinea modulelor pentru a

obţine performanţa maximă. Fiecare modul necesită cu aproximaţie între 10-12 ore

de studiu la care se adaugă 3-5 ore pentru informaţii suplimentare.

9

II. SUPORT DE CURS

MODULUL NUM ĂRUL 1

TITLUL: CAPITALUL ÎNTREPRINDERII, COSTUL ACESTUIA ŞI

STRUCTURA FINANCIAR Ă A ÎNTREPRINDERII

CONCEPTE DE

BAZĂ:

Întreprindere, capital, capital propriu, capital împrumutat,

costul capitalului, structura financiară a întreprinderii,

îndatorare.

OBIECTIVE: Structura capitalului întreprinderii după provenienţă şi

apartenenţă în: capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate.

Corespunzător structurii de capital se urmăresc elementele

specifice costului acestuia.

RECOMANDĂRI

PRIVIND

STUDIUL:

Studiind bibliografia studentul va aşeza conceptele

specifice la locul cuvenit finanţării activităţilor desfăşurate

în întreprinderi. În acest sens se localizează întreprinderea

în mediul de manifestare a fluxurilor băneşti şi se

delimitează activitatea financiară a întreprinderii. Capitalul

întreprinderii se analizează prin cele două forme structurale:

capital propriu şi capital împrumutat. Capitalul propriu

priveşte capitalul social, rezervele, fondurile şi

provizioanele. Capitalul împrumutat se referă la îndatorarea

pe termen mediu şi lung şi îndatorarea pe termen scurt.

Având cunoştinţele necesare despre formarea capitalului se

determină de cost, adică se stabileşte costul capitalului

propriu şi costul capitalului împrumutat.

REZULTATE

AŞTEPTATE:

Prin însuşirea conceptelor de bază specifice capitalului se

vor înţelege aspectele legate de plasamentele de capital în

finanţarea activităţilor pe termen lung şi scurt.

10

CONŢINUTUL UNIT ĂŢII 1

1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii

La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiţie esenţială pentru

desfăşurarea activităţilor. Acest rol presupune abordarea capitalului sub două

aspecte:

♦ca resurse / fonduri / băneşti;

♦ ca mijloc sau factor de producţie.

♦ Capitalurile, ca resurse băneşti, reprezintă un element principal al unei

datorii în opoziţie cu venitul (dobânda) sperat. În acest context, capitalurile

întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului bilanţului, destinate a

finanţa pe o perioadă durabilă activul patrimonial.

♦ Capitalurile, ca mijloc sau factor de producţie exprimă totalitatea resurselor

materiale care prin asociere cu ceilalţi factori de producţie (natură şi muncă),

participă la realizarea de bunuri şi servicii cu scopul de a obţine profit. Prin extensie,

capitalurile reflectă patrimoniul deţinut de întreprindere la care se poate raporta un

venit.

1.2. Conţinutul şi structura capitalului

Capitalurile se formează la înfiinţarea întreprinderii, se modifică prin

creşterea sau diminuarea lor pe parcursul desfăşurării de activităţi şi se lichidează la

încetarea existenţei întreprinderii.

În funcţie de provenienţă şi apartenenţă capitalurile întreprinderii pot fi:

1. capitaluri proprii;

2. capitaluri împrumutate.

1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi contribuţii

interne. Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele

aporturi ale statului, ale altor colectivităţi şi organisme specializate. Contribuţiile

interne sunt resurse care se degajă, de regulă, din capacitatea de autofinanţare a

întreprinderii.

Potrivit legislaţiei actuale, în sfera capitalurilor proprii intră:

- capitalul social;

- rezervele asimilate capitalurilor;

11

- fonduri, provizioane şi rezultate asimilate capitalurilor.

2. Capitalurile împrumutate se formează când întreprinderea îşi epuizează

resursele proprii şi recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza

pe termen mediu şi lung, precum şi pe termen scurt.

Finanţarea prin îndatorarea pe termen mediu şi lung se face prin:

- creditul bancar pe termen mediu şi lung;

- creditul obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu şi lung se solicită de întreprindere şi se

acordă de către băncile comerciale pe bază de programe bine definite, pe termene

variabile.

Creditul obligatar reprezintă un împrumut pe termen lung prin emisiunea de

titluri de credit. Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie

obligaţiunile.

Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu şi

lung se obţine capitalul permanent.

Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu şi lung

de capitaluri, are nevoie şi de resurse temporare pentru finanţare pe durate mai mici

de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt generate, nu atât de procesul de

producţie cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienţilor sau de

modul de gestionare a trezoreriei.

Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a

creditului bancar pe termen scurt.

Creditul - furnizor ia naştere în momentul în care o întreprindere primeşte

valorile materiale de la furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat.

Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanţe

comerciale sau credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.

Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obţine capitalul

total al întreprinderii.

1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii

Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat

în pasivul bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen

lung şi scurt în aşa numitele active.

12

Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active

imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante.

Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată

de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după

cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate

neamortizabile.

Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind:

construcţiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de

constituire, de cercetare şi dezvoltare, fondul comercial etc.

Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp,

de regulă mai mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti

care se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de

noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.

Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor

în circuit cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste

caracteristici, activele circulante se pot structura în:

- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera

cărora intră stocurile de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de

fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea

relativ constantă, stabilă, a activelor circulante;

- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen

scurt. Se includ aici, creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri

de valoare achiziţionate pentru speculaţii la bursă;

- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise

la bancă; sumele existente în casierie; precum şi în alte valori.

1.4. Capitalul propriu. 1.4.1. Capitalul social

1.4.1.1. Crearea capitalului social

Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii şi este

dat de totalitatea sumelor puse la dispoziţie în mod permanent, de către proprietari

sau asociaţi, sub formă de aport. Aportul asociaţilor în bani constituie modalitatea

cea mai răspândită de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul social

exprimă sumele afectate definitiv funcţionării societăţilor comerciale.

13

Capitalul social al societăţilor comerciale este reprezentat de acţiuni .

Acţiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care

se atestă dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei

înscrisă pe titlu, conferindu-i deţinătorului dreptul de asociat. Deoarece capitalul

social trebuie să fie subscris de către mai multe persoane, el este divizat în fracţiuni

egale, pentru a permite fiecăruia să subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau

potrivit dorinţelor sale. Acţiunile pot face obiectul operaţiunilor de bursă, fiind cotate

în funcţie de cerere şi ofertă.

Acţiunea dă dreptul posesorului să primească la sfârşitul anului (după

depunerea bilanţului), o cotă parte din profitul net al întreprinderii, numită dividend.

Nivelul dividendelor depinde atât de mărimea profitului net al întreprinderii cât şi de

hotărârea adunării generale a acţionarilor în ceea ce priveşte politica dividendelor. Pe

considerentul că dividendul nu este o mărime fixă, acţiunile mai poartă şi denumirea

de titluri cu venit variabil.

Capitalul social al unei societăţi comerciale este stabilit în mod obligatoriu

prin contractul de societate şi/sau statutul societăţii, iar orice modificare produsă în

mărimea lui implică o schimbare corespunzătoare a acestor acte. Detalii privind

statutul societăţilor comerciale, contractul de societate precum şi alte aspecte legate

de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.1

La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcţie de tipul de

societate comercială şi anume: societate în nume colectiv; societate în comandită

simplă; societate în comandită pe acţiuni; societate pe acţiuni; societate cu

răspundere limitată.

În timp, capitalul social poate suferi modificări prin majorare sau diminuare

cu influenţe corespunzătoare asupra patrimoniului întreprinderii.

1.4.1.2. Modificarea capitalului social

Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum şi

acoperirea unor pierderi rezultate din activităţi de exploatare sau operaţiuni

financiare, necesită capitaluri suplimentare. Aceste nevoi suplimentare se pot acoperi

prin majorarea capitalului social, operaţiune realizată prin:

1 Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, în Monitorul Oficial nr. 126-127/1990 şi completările ulterioare.

14

▪ aporturi noi în numerar şi/sau în natură;

▪ încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;

▪ conversiunea obligaţiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii;

▪ plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator în

acţiuni;

▪ fuziunea.

• Creşterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două

modalităţi, şi anume:

- subscrierea de acţiuni suplimentare numai de către acţionarii vechi, caz în

care se procedează la o creştere a valorii nominale a acţiunilor deja existente. Această

variantă se înfăptuieşte, de regulă, cu greutate întrucât nu toţi acţionarii consimt să-şi

aducă aportul lor la majorarea de capital.

- emisiunea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari cât şi

alţii noi. Modalitatea în cauză este mai des practicată deoarece elimină neajunsurile

variantei precedente şi ocroteşte, în acelaşi timp, acţionarii vechi.

▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operaţiune

fără fluxuri monetare, în sensul că nu aduce disponibilităţi băneşti suplimentare.

Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie prin emisiunea de acţiuni

suplimentare care se repartizează gratuit acţionarilor existenţi în proporţia participării

lor la constituirea capitalului social, fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor

existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului

întreprinderii şi nici la schimbarea echilibrului financiar.

Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor prin mărirea

valorii nominale a acţiunilor existente nu schimbă numărul acţiunilor şi, în

consecinţă, dreptul fiecărui acţionar asupra capitalului social rămâne acelaşi.

Totodată, preţul (cursul) acţiunilor la bursă nu ar trebui să se modifice deoarece

dividendul pe o acţiune, indiferent de valoarea ei, rămâne acelaşi. Creşterea

capitalului social ca urmare a încorporării rezervelor prin emisiunea de acţiuni

suplimentare şi distribuirea lor gratuită are drept consecinţă diminuarea părţii pe care

fiecare acţiune o deţine în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, creşterea

numărului acţiunilor conduce la o scădere a cursului acestora la bursă.

15

▪ Sporirea capitalului prin conversiunea obligaţiunilor inclusiv a unor datorii

ale întreprinderii, presupune convertirea titlurilor de credit în cauză sau a datoriilor

ajunse la scadenţă, în acţiuni. Operaţiunea se realizează de regulă, prin emisiunea de

noi acţiuni. Convertirea titlurilor de credit şi a unor datorii în acţiuni nu este o

operaţiune directă de finanţare deoarece se realizează transformarea unei datorii în

capital neexigibil fără să aducă lichidităţi suplimentare. Produce în schimb,

modificări în structura financiară a întreprinderii.

▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni sau

conversiunea părţilor de fondator în acţiuni, se face cu aprobarea adunării generale a

acţionarilor prin creşterea valorii nominale a acţiunilor, de regulă, şi mai rar prin

emisiunea de noi acţiuni.

▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei

societăţi comerciale de către altă societate care subzistă singură.

Capitalul social al întreprinderii poate să fie şi micşorat. Asemenea

operaţiune are loc atunci când aportul acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea

acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din capital.

1.4.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor

Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii.

Spre deosebire de capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.

Rezervele de capital, după modul de constituire pot fi:

- rezerve legale;

- rezerve statutare;

- alte rezerve .

Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa de exemplu,

Fondul de rezervă constituit la nivelul fiecărei întreprinderi este reglementat prin

Legea 31/1990 şi legea bugetară anuală. Cu alte cuvinte, legislaţia nu numai că nu

interzice, dar obligă întreprinderile să-şi constituie astfel de rezerve.

Fondul de rezervă, prevăzut de lege, se constituie în procent de până la 5%

din profitul brut, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al societăţilor

comerciale şi regiilor autonome, respectiv 25% din capitalul social al societăţilor

comerciale cu capital integral sau parţial străin. Fondul de rezervă legal mai este

alimentat şi din excedentul obţinut din vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât

16

valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor

de emisiune, precum şi din excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor.

Rezervele statutare se formează în măsura în care sunt prevăzute în statutul

societăţilor comerciale şi sunt în concordanţă cu permisibilitatea legislaţiei în

materie. În general, aceste rezerve se constituie din profitul net sau pe seama

costurilor şi privesc rezervele pentru: reparaţii, indemnizaţii de concediu, finanţarea

operaţiilor în perioada de garanţie, reduceri de preţuri, urmărirea debitorilor pentru

cumpărări de mărfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura

de fonduri.

Rezervele din reevaluare se formează în urma reevaluării activelor

întreprinderii. Alte rezerve se constituie din reevaluări şi, în mod facultativ, fie din

profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse.

Rezervele de capital sunt rezultatul exerciţiului de exploatare al întreprinderii,

al operaţiilor ce se derulează în întreprindere şi în afara ei.

Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciţii

financiare, precum şi pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp

îndelungat rezerva legală nu se consumă, ea poate fi încorporată în capitalul social,

situaţie în care se vor emite acţiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit

acţionarilor existenţi. Pe măsura consumării rezervelor, reîncep prelevările pentru

refacerea lor.

1.5. Tipuri de fonduri, provizioane şi rezultate –

modalităţi de constituire şi folosire

Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite

fonduri şi provizioane care se folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în

constituire şi dimensionare, este prevăzută fie de legea anuală a bugetului de stat, fie

prin legi specifice, fie prin statutul societăţii sau bugetul propriu de venituri şi

cheltuieli.

Sursa de constituire a fondurilor este diferită după cum şi destinaţia lor. În

sfera fondurilor precizate prin legislaţie, intră: fondul de participare la profit; fondul

de cercetare-dezvoltare; fondul de premiere; fondul pentru acţiuni social-culturale;

fondul creşterii surselor proprii de finanţare; fondul de investiţii; alte fonduri.

17

Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor

prevederi legale pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic,

provizioanele reglementate reprezintă rezerve pentru activitatea viitoare şi au un

pronunţat caracter fiscal.

La nivelul întreprinderii se pot constitui următoarele tipuri de provizioane:

provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; provizioane pentru deprecierea stocurilor şi

producţiei în curs; provizioane pentru deprecierea creanţelor; alte provizioane.

Rezultatele activităţilor privesc rezultatul reportat şi rezultatul exerciţiului

Toate fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului constituite în

calitatea lor de resurse, reprezintă, incontestabil, capitaluri la dispoziţia întreprinderii.

Acestea, indiferent de destinaţia specială a lor, atâta timp cât nu a apărut nevoia

pentru care s-au constituit, se folosesc împreună cu capitalul social la finanţarea

activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adăugând capitalului social:

rezervele, fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului se formează capitalul

propriu .

REZUMAT Capitalul propriu reprezintă o componentă a capitalului total al

întreprinderii şi cuprinde capitalul social, rezervele , fondurile şi

provizioanele asimilate capitalurilor. O importanţă deosebită o au

cunoaşterea modului de creare şi modificare a capitalului social

precum şi tipurile de rezerve şi fonduri ce pot exista la nivelul

oricărei firme.

TEME DE

CONTROL

Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din

problematica studiată, cu referire la:

• structura capitalului şi fondului de rulment;

• finanţări pe termen lung prin fonduri proprii

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca, 2002, pag. 33-34; M. Toma, P. Brezeanu, Finanţe şi

gestiune financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 35-68;

Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed.

Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 7-28

18

UNITATEA 2. Capitalul împrumutat

OBIECTIVE Înţelegerea modului de sporire a capitalului întreprinderii prin

îndatorare. Se ia în considerare îndatorarea pe termen lung şi

îndatorarea pe termen scurt. Formele concrete privesc împrumuturile

pe termen lung, mediu şi scurt.

NOŢIUNI

CHEIE

Împrumuturi, credit obligatar, credit bancar pe termen mediu şi lung,

efecte de comerţ, credit bancar pe termen scurt, capital permanent.


2.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

Pe parcursul activităţii, iar în unele situaţii chiar din primul moment,

întreprinderile îşi completează capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu şi

lung. Solicitarea şi folosirea unor asemenea împrumuturi sunt determinate de nevoi

suplimentare permanente ce depăşesc limitele capitalului propriu.

Datorită faptului că asemenea capitaluri împrumutate se află timp foarte

îndelungat în circuitul întreprinderii, ele constituie împreună cu capitalurile proprii,

aşa numitele capitaluri permanente.

Această formă de îndatorare se realizează prin:

1. creditul bancar pe termen mediu şi lung;

2. creditul obligatar.

2.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung

Creditul bancar pe termen mediu şi lung ,reprezintă un împrumut care se

obţine de la o bancă comercială şi care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de

un an. În mod obişnuit, asemenea credite sunt negociate direct între cei care le

solicită şi bancă sau, în unele situaţii, o altă instituţie financiară.

Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului

pe termen mediu între 1 şi 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani.

Creditul pe termen mediu şi lung prezintă unele avantaje faţă de creditul

obligatar şi anume:

19

- rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociază limita creditului

direct cu cei care îl acordă, documentele legate de obţinerea împrumutului sunt

minime, ca atare, decizia de acordare se ia în termenul cel mai scurt.

- flexibilitate viitoare. În cazul schimbării condiţiilor economice avute în

vedere la data acordării creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea

condiţiilor contractuale iar banca, în mod tacit, poate conveni asupra schimbărilor

cerute.

- costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regulă de dobândă, pe

perioada acordării creditului, rata dobânzii poate să fie variabilă sau fixă. Indiferent

de formă, nivelul dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu şi lung este mai

mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urmă fiind mai costisitor.

În prezent unele bănci comerciale acordă credite pe termen mediu şi lung în

cadrul unor programe de finanţare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Aşa

de exemplu există programe de finanţare pe termen mediu şi lung derulate prin

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în vederea finanţării firmelor mici şi mijlocii

din domeniul producţiei cu condiţia angajării de şomeri (la fiecare şomer angajat se

acordă 10 milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabileşte

la jumătate din rata de refinanţare a Băncii Naţionale.

De asemenea, unele credite pe termen mediu şi lung s-au acordat, în special,

pentru întreprinderile agricole, cu dobândă subvenţionată. Aceste împrumuturi au

fost restrictive şi contractul de credite a avut clauze ferme şi penalizatoare.

2.1.2. Creditul obligatar

Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de

obligaţiuni. Obligaţiunea este un înscris care exprimă împrumutul contractat de o

persoană juridică pentru o sumă şi durată determinate, cu persoana care l-a subscris.

Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă deosebită a creditului pe

termen mediu şi lung, caracterizându-se prin emisiunea publică de titluri negociabile.

În acest caz, fiecare obligaţiune reprezintă o fracţiune a datoriei contractate de către

întreprindere.

Odată cu lansarea împrumutului prin subscripţie întreprinderea este obligată

să publice un prospect de emisiune care să cuprindă informaţii capabile să asigure pe

viitorii creditori că întreprinderea este solvabilă. Prospectul conţine informaţii cu

20

privire la mărimea capitalului social şi a rezervelor, situaţia patrimoniului social

potrivit bilanţului aprobat, suma împrumutului obligatar, numărul obligaţiunilor care

urmează să fie emise precum şi acelor care au mai fost emise, valoarea nominală a

obligaţiunilor, durata împrumutului, rata dobânzii precum şi sarcinile care grevează

imobilele societăţii.

Orice tip de obligaţiune se caracterizează prin:

- valoarea nominală, care serveşte drept bază de calcul a dobânzii;

- rata dobânzii care, de regulă, este fixă, motiv pentru care înscrisurile se mai

numesc şi valori cu venit fix;

- preţul de emisiune care reprezintă suma plătită de investitor pentru a

cumpăra o obligaţiune şi care poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau

mai mic decât valoarea nominală;

- preţul de rambursare este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte la scadenţa

deţinătorului de obligaţiune şi care poate să fie egal sau mai mare (cu primă de

rambursare) decât valoarea nominală a obligaţiunii;

- modalitatea de rambursare a împrumutului care se referă la: rambursarea

prin amortismente constante; rambursare prin anuităţi constante; rambursare la

scadenţă.

În ceea ce priveşte procedeul de rambursare, acesta poate fi prin răscumpărare

la bursă (când cursul este avantajos pentru întreprindere) şi prin tragere la sorţi.

Întreprinderea emitentă poate să-şi reducă datoria, răscumpărând la bursă, în

anumite situaţii, obligaţiuni la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare.

Persoanele care acordă împrumuturi sub formă de obligaţiuni, spre deosebire

de acţionarii care sunt coproprietari, nu posedă decât un drept de creanţă asupra

întreprinderii. Drepturile juridice legate de obligaţiuni sunt identice.

Potrivit legislaţiei (Legea 31/1990), o societate pe acţiuni poate emite

obligaţiuni la purtător sau nominative, pentru o sumă globală care să nu depăşească

¾ din capitalul social existent. În acelaşi timp, se prevede şi un prag de valori a

obligaţiunii individuale.

Deţinătorul obligaţiunii poate păstra înscrisul până la scadenţă şi să încaseze

anual dobânda. În cazul în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în

afaceri, deţinătorul poate vinde obligaţiunile la bursă la un preţ (curs) mai mare sau

21

mai mic decât valoarea nominală, în funcţie de perspectivele întreprinderii. Vânzarea

obligaţiunilor la bursă şi schimbarea prin acest transfer a proprietarilor nu afectează

cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achită dobânda la sfârşitul anului

celor ce prezintă înscrisurile.

În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni şi

anume: obligaţiuni simple sau clasice, obligaţiuni cu dobânzi variabile, obligaţiunile

convertibile în acţiuni, obligaţiuni cu bonuri de subscripţie la acţiuni, obligaţiuni cu

cupon zero, obligaţiuni riscante, obligaţiuni perpetue;

În situaţia unor împrumuturi internaţionale se emit aşa numitele euro-

obligaţiuni. La asemenea titluri apelează societăţile comerciale multinaţionale. Euro-

obligaţiunile nu sunt legate de o anumită piaţă, particularitate ce le conferă un circuit

internaţional.

2.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de

exploatare întreprinderea îşi completează nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe

termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen scurt poate să provină din:

- creditul comercial acordat de furnizori;

- creditul bancar pe termen scurt.

Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit de furnizori, apare ca

urmare a existenţei între partenerii de afaceri a unor înţelegeri sau contracte

referitoare la condiţiile de livrare, termenele şi modalităţile de plată. Existenţa unei

distanţe în timp între momentul livrării produselor şi momentul plăţii, generează la

cumpărător existenţa unor capitaluri care îmbracă formă materială sau bănească şi pe

care acesta le foloseşte fără costuri.

Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de

funcţionare ale întreprinderii. El se poate acorda sub formă de:

- creanţe comerciale;

- credite de trezorerie.

Creanţele comerciale se acordă sub formă de titluri de credit prin instrumente

specifice, cum ar fi: biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt

cunoscute şi sub denumirea de efecte de comerţ. Cu ajutorul lor, întreprinderea

primeşte credit dar poate şi acorda, la rândul ei, astfel de credit.

22

Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an

de zile, iar rata dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului.

După negocierea creditului de trezorerie, înţelegerea dintre client şi bancă se

concretizează prin semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma

împrumutată; rata dobânzii; scadenţarul cu sumele aferente; garanţiile aduse pentru

obţinerea creditului; alte condiţii.

Faţă de creditarea pe termen mediu şi lung, creditarea bancară pe termen scurt

prezintă unele avantaje legate de costurile mai reduse şi flexibilitate în acordare şi

garantare. Problematica creditului pe termen scurt fiind legată de gestiunea activelor

circulante, urmează să fie aprofundată în capitolul privind finanţarea acestora.

REZUMAT Capitalul împrumutat este concretizat în creditul obligatar şi credite

bancare. Analiza creditului obligatar necesită şi abordarea tipologiei

obligaţiunilor. Creditele bancare trebuie analizate ţinând cont de

termenul de acordare, pe de o parte pe termen mediu şi lung, şi pe

de altă parte pe termen scurt. Ca şi o formă a capitalului împrumutat

obţinut de întreprindere o atenţie aparte merită finanţarea activelor

prin utilizarea leasingului.

TEME DE

CONTROL



• structura capitalului şi fondul de rulment;

• finanţări pe termen lung prin angajamente la termen

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-

Napoca, 2002, pag. 44-45, Toma M., Brezeanu P., Finanţe şi

gestiune financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.240-279;.

Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia,

Cluj-Napoca, 1995, pag.42-48

UNITATEA 3. Costul capitalului şi structura financiar ă

OBIECTIVE Eficienţa activităţilor ia în calcul şi costurile pe care le implică. În acest

context capitalurile gratuite nu există într-o economie de piaţă. Ca atare

se determină costul capitalului împrumutat. Pe baza cunoaşterii costului

capitalului se stabileşte o structură financiară optimă a întreprinderii.

23

NOŢIUNI

CHEIE

Costul capitalului, costul capitalului social, costul capitalului

împrumutat, costul mediu al capitalului total, costul marginal al

capitalului, efectul de levier, structura financiară optimă a întreprinderii.

3.1. Costul capitalului propriu

Finanţarea activităţilor desfăşurate în întreprindere se face şi pe seama

capitalurilor proprii care îşi au costul lor de finanţare.

Costul capitalului propriu este egal cu rata de capitalizare pretinsă de

acţionari. Această rată de capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care

impulsionează furnizorul de capital să cumpere acţiuni iar pe acţionar să renunţe la

vânzare. Rata de randament este influenţată de mărimea dividendului sperat, care la

rândul lui depinde atât de mărimea profitului anual cât şi de hotărârea adunării

generale a acţionarilor cu privire la repartizarea profitului net.

Costul capitalurilor proprii, privit ca o speranţă de remunerare a acţionarilor,

exprimă în parte, valoarea de piaţă a întreprinderii. Înseamnă că, fluxurile nete de

trezorerie degajate pe parcursul exerciţiului anual serveşte în fapt, la remunerarea

investitorilor de capitaluri. Creditorii având prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda

cuvenită, acţionarii vor fi remuneraţi după regula ,,restului’’, cu diferenţa pozitivă

rămasă dintre fluxurile nete de trezorerie şi dobânzile plătite, adică profitul net. Acest

fapt determină o variabilitate mare a valorii capitalurilor proprii care, într-o anumită

măsură, se propagă asupra valorii întreprinderii.

În situaţia în care fluxurile de trezorerie nete sunt egale sau mai mici decât

dobânzile care trebuiesc plătite creditorilor, atunci aportul capitalurilor proprii este

zero. Pe măsura creşterii profitului net creşte şi valoarea întreprinderii.

Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi

a costului implicit. Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt,

îl ocazionează toate aporturile de capital din afara întreprinderii (acţiunile cu

dividende iar împrumuturile cu dobândă). Costul implicit sau costul de oportunitate

nu comportă fluxuri monetare de ieşire (plăţi) ci presupune formarea unor resurse de

finanţare care se folosesc imediat (profitul, rezervele, diferite fonduri). Astfel de

capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât aparţin

acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remuneraţie.

24

Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea

capitalurilor proprii la o rată a pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de

risc.

Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii

acţionarii dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în

titluri de stat). Prima de risc asigură o majorare a rentabilităţii cerută de acţionari,

prin care să se compenseze riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să investească

lichidităţile în acţiuni.

Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea

previzibilă a dividendelor. Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este

egală cu valoarea fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe care deţinătorii de acţiuni o vor

primi în viitor (valoarea actualizată a remuneraţiei) plus valoarea finală a acţiunilor

când acestea se vând.

Dacă perioada de păstrare a acţiunilor este lungă, adică acţionarii nu

consideră oportun să le vândă, fluxurile de lichidităţi aferente acţiunilor sunt formate

exclusiv din dividende. În acest caz, valoarea actualizată a acţiunilor prezintă o

importanţă mai mică, în schimb deţinătorii de acţiuni au şansa de a beneficia de

creşterea economică a întreprinderii şi, astfel, să obţină creşteri de dividende de la un

an la altul.

Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul

probabilistic al veniturilor viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul

economiştilor Gordon şi Shapiro s-a bucurat de o utilizare largă3

Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe actualizarea dividendelor,

fără a se ţine seama de risc într-o manieră explicită. Constituie, de fapt, o variantă

simplificată a modelului valorii actualizate, potrivit căruia valoarea unei acţiuni este

egală cu valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în

dividende şi preţul (cursul) de vânzare.

Preţul acţiunii în momentul ,,t’’ (0,1,2,…,n) este preţul actualizat format din

fluxurile viitoare actualizate concretizate în dividende şi preţul acţiunilor vândute,

care se exprimă prin relaţia:

3 Gordon Mi, Shapiro E, Capital Equipement Analyses: the Required Rate of Profit: Management Science, vol 3/1956

25

r

V

r

DV

++

+=

1111

0

în care:

0V = valoarea iniţială a acţiunilor;

1D = dividende la momentul t0 ;

1V = valoarea acţiunilor în momentul t0;

r = rata rentabilităţii cerută de investitori

Preţul acţiunilor în momentul 1t devine:

r

V

r

DV

++

+=

1122

1

Înlocuind pe 1V în relaţia de mai sus obţinem

=+

++

++

+=

++

+++

+=

rr

V

r

D

r

D

rr

V

r

D

r

DV

11

111111

1221

22

10

( ) ( )22

221

111 r

V

r

D

r

D

++

++

+=

Generalizând, relaţia devine:

( ) ( ) ( )n

nn

n

r

V

r

D

r

D

r

DV

++

+++

++

+=

11...

11 221

0

sau ( ) ( )∑= +

++

=n

in

ni

i

r

V

r

DV

10

11

Întrucât în expresia ( )nn

r

V

+1 numitorul creşte continuu, valoarea expresiei

tinde spre zero.

În cazul în care perioada deţinerii titlurilor în portofoliu este lungă, adică

deţinătorul nu are în vedere vânzarea previzibilă a titlurilor, valoarea actualizată a

unui titlu se stabileşte exclusiv pe baza fluxurilor de lichidităţi anuale pozitive,

neglijându-se valoarea reziduală a cărei scumpire este imprevizibilă. Astfel, relaţia de

mai sus devine:

( )∑= +

=n

ii

i

r

DV

10

1

26

Potrivit relaţiei, valoarea prezentă a unei acţiuni comune este dată de suma

tuturor plăţilor viitoare de dividende actualizate indiferent de orizontul investiţiei.

Estimarea dividendelor fiind greu de înfăptuit , în practică se consideră o rată

constantă de creştere a dividendelor g (unde g<r), şi atunci putem scrie:

( )ii gDD += 10

Înlocuind valoarea lui iD în relaţia de mai sus, avem:

( )

( )( )( )∑∑

== ++=

++=

n

ii

in

ii

i

r

gD

r

gDV

10

1

00

1

1

1

1

Rezolvând ecuaţia pentru determinarea lui „r”, în final se ajunge la formula:

gr

DV

−= 1

0 ;

de unde: gV

Dr +=

0

1

Această metodă de estimare a costului acţiunilor comune se numeşte şi

metoda actualizării fluxului de numerar.

Costul capitalului propriu priveşte şi profitul nedistribuit, precum şi acţiunile

nou emise.

Profitul nedistribuit, componentă a capitalului propriu, are un cost

dimensionat la nivelul ratei venitului cerut de investiţii pentru acţiunile comune.

Acest cost se bazează pe argumentul că dacă întreprinderea poate reinvesti profiturile

în cauză la o rată superioară celei cerute de investitori, atunci averea acţionarilor va

creşte. Deci, costul profitului nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din

acţiuni comune.

Costul acţiunilor nou emise este mai mare decât costul profiturilor

nedistribuite cu cheltuielile privind emisiunea şi vânzarea acestora. Pentru calculul

costului capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni comune se foloseşte

formula:

( ) gEV

Dr +

−=

10

1

unde:

E - costul procentual al emisiunii de noi acţiuni.

27

În concluzie, modelul Gordon-Shapiro de evaluare a capitalului propriu

exprimă legătura dintre cursul bursier al acţiunilor întreprinderii, pe de o parte, şi

profit, respectiv politica de repartizare a profitului, pe de altă parte. Alte tratamente

de analiză financiară fac distincţie între valoarea de creştere a titlurilor şi valoarea de

randament, în funcţie de care se distribuie profit, apoi se calculează costul capitalului

propriu.

3.2. Costul capitalului împrumutat

Întreprinderile îşi completează resursele de finanţare prin intermediul

capitalurilor împrumutate care se concretizează în credite bancare şi împrumuturile

obligatare. Ambele forme ale datoriilor trebuiesc compensate de către întreprindere

prin plata de dobânzi şi acoperirea altor cheltuieli financiare.

Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de

împrumut, pe de o parte, şi vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata

remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă

parte.

Costul real al împrumutului se calculează în funcţie de operaţiunile pe care le

presupune şi menţionate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic,

fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau rambursare, costul împrumutului

este dat de dobânda nominală.

Costul creditului bancar pe termen mijlociu urmează frecvent evoluţia ratei

bancare pe termen scurt, în timp ce creditul pe termen lung urmează evoluţia costului

obligaţiunilor pe piaţa financiară. Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli

suplimentare precum creditele obligatare, costul actualizat al creditelor bancare se

aproprie foarte mult de rata nominală a dobânzii, deseori identificându-se cu aceasta.

Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei

elemente: mărimea creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţie de

aceste valori costul creditului bancar este dat de relaţia:

100

trCD r ∗∗

=

unde:

D = dobânda exprimată în sumă absolută

rC = mărimea creditului

28

r = rata dobânzii exprimată în procente

t = perioada de creditare

Dacă perioada de creditare este exprimată în luni ( )et sau în zile ( )zt relaţia de

mai sus se prezintă astfel:

10012∗

∗∗= er trC

D , respectiv 100360∗∗∗

= zr trCD

În situaţia în care dobânzile bancare sunt deductibile fiscal costul capitalului

împrumutat ( )SCC este influenţat cu economiile obţinute din impozite, folosind

formula:

( )KDKDDCSC −=∗−= 1

unde:

K= rata impozitului pe profit

Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se

calculează şi dobânda compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de

plasament dobânzile se adaugă la capital, în continuare, generând şi ele costuri.

Costul creditului se calculează astfel:

( )nrrf rCS += 1

iar

rrf CSD −=

în care:

rC = mărimea creditului iniţial;

rfS = suma finală, respectiv creditul iniţial plus dobânda aferentă

la sfârşitul perioadei de plasament;

r = rata dobânzii;

n= numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda

compusă.

În calculul costului creditului obligatar se ia în considerare în plus, faţă de

cazul creditului bancar, cheltuielile de serviciu ale împrumutului.

3.3. Costul mediu şi costul marginal al capitalului

La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât capitaluri proprii cât şi

capitaluri împrumutate. Aceasta înseamnă că fiecare întreprindere are o anumită

29

structură a capitalului care reprezintă o combinaţie între capitalul social, rezerve,

fonduri, creditul obligatar şi creditul bancar pe termen lung şi mediu.

Folosirea capitalurilor în procesul de finanţare (fie pentru activitatea de

investiţie, fie pentru activitatea curentă) din surse diferite presupune costuri diferite.

Ca atare, la nivelul întreprinderii costul capitalului nu poate să fie definit decât sub

forma costului mediu ponderat al costurilor specifice fiecărui fel de capital atras în

circuit.

Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor

surse de finanţare ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală.

Folosind coeficienţii de ponderare şi costul fiecărei surse de capital, calculul costului

mediu ponderat al capitalului ( )CTK se face după relaţia:

DP

Dcd

DP

PCPCT

CC

CK

CC

CKK

++

+=

în care:

CPK = costul capitalurilor proprii;

PC = capitalurile proprii;

DC = capitalurile împrumutate;

cdK = costul capitalurilor împrumutate.

Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte fie sistemul

contabil, fie sistemul de ponderare bazat pe valoarea bursieră. Sistemul de ponderare

contabil are în vedere structura capitalului din pasivul bilanţului şi este preferat,

întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus, acordarea

împrumutului se face în funcţie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii

bilanţului. Această rată de îndatorare permite aprecierea riscului financiar care

afectează şi costul capitalurilor proprii.

Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului

bursier al acţiunilor sau obligaţiunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul

surselor de finanţare. Folosirea valorii de piaţă în stabilirea ponderii diferitelor tipuri

de capital în total, se motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii, costul

capitalului propriu se stabileşte în funcţie de exigenţele pieţei care se exprimă prin

preţul de piaţă sau cursul bursier. Utilizarea capitalurilor bursiere ne oferă

30

posibilitatea să ţinem cont, simultan, de rezerve şi de fonduri, deoarece cursul

constituie o apreciere globală a valorii întreprinderii. Creşterea valorii întreprinderii

depinde considerabil şi de folosirea rezervelor şi a fondurilor în finanţarea

activităţilor. Ponderile bursiere, mai fundamentate din punct de vedere teoretic,

prezintă incovenientul fluctuaţiilor mari într-un timp relativ mic.

Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii

constă în faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit

proiect de finanţare, întreprinderea trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.

Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată întrucât

procesul de finanţare a unei investiţii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor

provenite din mai multe surse decât a celor care au o provenienţă mică.

Dacă întreprinderea foloseşte numai capitaluri împrumutate la finanţarea unor

investiţii, va scădea capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor. O perpetuare

a finanţării printr-o singură sursă de finanţare poate conduce la decizii de investiţii

care să reducă valoarea întreprinderii. Toate acestea motivează folosirea unui cost

mediu ponderat al capitalului în luarea unei decizii de finanţare care să păstreze

structura optimă a capitalului în timp.

Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei

unităţi monetare de capital nou. Acest cost creşte pe măsură ce capitalul creşte.

De aceea, costul marginal al capitalului are un punct critic până la nivelul

căruia valoarea întreprinderii creşte, după care achiziţionarea de capital nou nu mai

este recomandată. Această limită este dată de inegalitatea dintre rata rentabilităţii şi

rata dobânzii. Când rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii cumpărarea

de capital pentru finanţare este benefică, în timp ce schimbarea raportului între cele

două rate, nu mai recomandă achiziţionarea de capital în condiţiile respective.

REZUMAT Determinarea costului capitalului reprezintă o problemă

majoră în managementul întreprinderii. Analiza costului

capitalului trebuie să se refere atât la costul capitalului propriu

cât şi a capitalului împrumutat. Analizând costul fiecărei surse

de capital se poate determina costul mediu ponderat al

capitalului.

Din raportul între finanţările pe termen scurt şi cele pe

31

termen mediu şi lung putem aprecia structura financiară a

întreprinderii. O atenţie aparte necesită studiul structurii

financiare şi al teoriilor economice privind structura capitalului.

TEME DE

CONTROL



• structura capitalului şi fondul de rulment;

• costul împrumutului pe termen lung

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-

Napoca, 2002, pag. 279-306 Stancu I., Finanţele întreprinderilor,

Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.516-531; Giurgiu A.,

Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1995, pag.11-21;

32

MODULUL NUM ĂRUL 2

TITLUL: PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG MEDIU ŞI

SCURT

CONCEPTE DE

BAZĂ

Investiţia, elementele financiare ale investiţiei, decizia de

investiţii, criterii financiare specifice deciziei de investiţii,

resursele de finanţare a investiţiei, amortizarea activelor

corporale şi necorporale, amortismentul, sisteme de amortizare,

norme de amortizare, recalcularea amortismentului, finanţarea

reparaţiilor capitale, activele circulante, ciclul de exploatare,

dimensionarea stocurilor, optimizarea stocului curent, necesarul

de fond de rulment, gestiunea creanţelor, politica creditului

comercial, titlurile de plasament şi indicatorii de eficienţă a

acestora, fondul de rulment, pasivele din exploatare, creditele

bancare pe termen scurt.

OBIECTIVE: Delimitarea conceptelor de bază privind plasarea capitalului pe

termen lung, mediu şi scurt, amortizarea activelor imobilizate,

dimensionarea activelor circulante şi sursele de finanţare a

acestora.

RECOMANDĂRI

PRIVIND

STUDIUL:

Studierea materialelor bibliografice se va face pentru fiecare

unitate în parte şi se vor întocmi conspecte şi fi şe de studiu. Va

trebui să se identifice conţinutul şi rolul investiţiilor în economia

întreprinderii, modalitatea de departajare a variantelor de

proiecte de investiţii în vederea luării deciziei de investire,

punându-se accent pe criteriile financiare specifice şi pe resursele

de finanţare a investiţiilor.Referotor la plasamentele de capital pe

termen mediu şi lung se vor urmări aspectele privind

problematica amortismentului, componentele sistemului de

amortizare, metode de calcul a normelor de amortizare,

modalităţile de repartizare şi recalculare a amortismentului iar în

final delimitarea aspectelor privind finanţarea reparaţiilor

capitale. Referitor la plasamentele de capital pe termen scurt se

va urmări clarificarea conţinutului şi structurii activelor

33

circulante şi aspecte privind metodele de dimensionare a

stocurilor precum şi determinarea necesarului de fond de rulment

pe fiecare categorie de active circulante. Se vor studia

plasamentele în titluri de valoare şi se va accentua modul de

calcul a eficienţei acestor tipuri de plasamente. În finalul

modulului se va studia modul de finanţare a activelor circulante,

punându-se accent pe resursele destinate finanţării curente.

REZULTATE

AŞTEPTATE:

După o edificare asupra conţinutului plasamentelor de capital

studentul trebuie să stăpănească aspectele principale legate de

amortizare, finanţare şi calculul eficienţei acestor tipuri de

plasamente pentru a înţelege apoi aplicaţiile practice privind

calculul amortismentului, dimensionarea stocurilor şi a

necesarului de fond de rulment.

UNITATEA 1. Plasamentele de capital pe termen lung şi mediu

OBIECTIVE Însuşirea cunoştinţelor privind conţinutul şi rolul investiţiilor în

cadrul întreprinderii, elementele financiare ale unei investiţii,

modul de înfăptuire a precesului investiţional şi aspecte specifice

diferitelor criterii utilizate în luarea deciziei de investiţie.

NOŢIUNI

CHEIE

Investiţie, cheltuieli pentru investiţii, fluxuri de numerar ale

investiţiei, termen de recuperare a investiţiei, valoare netă

actualizată, rata internă de randament, indicele de profitabilitate,

politica de dezinvestire, resurse endogene, resurse exogene.

1.1. Elementele financiare ale investiţiei

Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a

obţine, în viitor, o anumită rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor

trebuie să se ţină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor şi efectelor

acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna măsurabil, efectul

investiţiilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor investiţii,

34

(de exemplu: cele umane; sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte

viitoare scontate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţie.

Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi

surprinse prin următoarele elemente ce caracterizează o investiţie: cheltuielile pentru

investiţii, durata de viaţă a investiţiei, profiturile suplimentare sau economiile de

materiale şi de manoperă, valoarea reziduală

1.2. Decizia de investiţie şi criteriile caracteristice

1.2.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie

Departajarea variantelor pentru luarea deciziei de investiţie se face în funcţie

de mai multe criterii, după cum este în discuţie şi analiză o decizie unică, pentru un

singur proiect sau o decizie-program pentru mai multe tipuri de proiecte.

Pentru alegerea proiectului optim de investiţie, din mai multe variante

posibile, la nivelul unei întreprinderi se folosesc drept criterii: 1. costul

producţiei; 2. rata rentabilităţii contabile; 3. termenul de recuperare a investiţiei; 4.

valoarea netă actualizată; 5. rata internă de randament; 6. indicele de profitabilitate.

1. Criteriul costurilor de produc ţie se aplică pentru două tipuri de

investiţie:

a) investiţia de înlocuire a unui utilaj independent care determină o creştere a

producţiei;

b) investiţia de înlocuire a unui utilaj care nu modifică nivelul producţiei.

În primul caz (a) se pune problema comparării costurilor de producţie

obţinute pe unitatea de produs, prin folosirea celor două tipuri de utilaje.

Pentru calculul costului unitar al producţiei fabricată cu noul utilaj (k1), se iau

în considerare: costurile de producţie totale rezultate din exploatarea noului utilaj

(K1); valoarea investiţiei (I); durata de recuperare a investiţiei (Dr); rata minimă a

randamentului (Rr); cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj (Q1). Relaţia de

calcul este:

1

1

1 Q

RIDI

K

kr

r

⋅++=

După cum se observă, costurilor totale anuale le sunt adăugate fluxurile din

încasări concretizate în amortisment şi profitul separat. Firesc, se va adopta proiectul

35

de investiţie dacă costurile unitare obţinute cu noul utilaj vor fi mai mici decât cele

realizate cu utilajul vechi.

În cel de al doilea caz (b), când investiţia nu modifică nivelul producţiei, se

calculează economiile la costurile de producţie (Ec) determinate de această investiţie.

În determinarea economiilor se ia în calcul, la costurile de producţie anterioare (K0)

şi valoarea rămasă neamortizată (Vr) sau după caz cea reziduală, aferentă duratei de

recuperare a ei (Drv), adică:

rrv

rc D

IK

D

VKE +−+= 10

Pe baza economiilor la costurile de producţie - care iau în considerare

costurile de producţie anuale şi amortismentul - şi a valorii investiţiei mai puţin

valoarea reziduală, se calculează rata randamentului proiectului (Rrp), după relaţia:

100×−

=r

crp VI

ER

Proiectul de investiţie referitor la înlocuirea utilajului se va accepta dacă rata

randamentului obţinută este mai mare decât rata randamentului minim (Rrm) propusă

de întreprindere sau cel puţin egală, adică Rrp ≥ Rrm.

2. Rata rentabilităţii contabile. Utilizarea acestui criteriu presupune

alegerea unei rate de rentabilitate, care foloseşte în calcul fie profitul net mediu( )nP ,

fie fluxurile de încasări (cash-flow) medii ( )CF . Rata rentabilităţii contabile (Rrc) se

calculează având la numărător profitul net mediu anual sau fluxurile de încasări

medii anuale, iar la numitor cheltuiala totală cu investiţia (I):

I

PR n

rc = ; sau I

CFRrc =

Profitul net mediu anual se calculează ca raport între suma profitului net

anual (Pn), aferent perioadelor de referinţă, şi durata de recuperare a investiţiei (Dr).

Respectiv, fluxurile de încasări medii anuale se calculează ca raport între suma

fluxurilor de încasări anuale (CF) şi durata de recuperare a investiţiei. Relatiile de

calcul sunt:

36

r

n

ini

n D

PP

∑== 1 iar

r

n

ii

D

CFCF

∑== 1

Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţie poate să fie ales numai dacă

rata rentabilităţii contabile este superioară unei anumite rate fixată dinainte, corelată

fiind cu alţi indicatori. Aşezând proiectele de investiţie în ordinea descrescătoare a

indicatorilor se alege varianta cu rata rentabilităţii contabile cea mai mare faţă de rata

rentabilităţii fixată iniţial. Criteriul ratei rentabilităţii contabile prezintă neajunsul că

nu foloseşte date actualizate.

3. Termenul de recuperare a investiţiei

Exprimă numărul de ani acceptat de întreprindere pentru recuperarea

investiţiei iniţiale (I): Recuperarea se realizează atunci când fluxurile de încasări

cumulate (cash-flow), degajate de investiţie, sunt egale cu investiţia. În cazul în care

sumele anuale de cash-flow sunt egale pe durata de recuperare, se folosesc relaţiile:

aR CF

IT = şi 0

1

=−∑=

ICFn

ii

unde:

TR = termenul de recuperare a investiţiei;

CFa = fluxurile de încasări anuale (cash-flow);

∑=

n

iiCF

1

= fluxurile de încasări cumulate pentru perioada “i” din durata

de recuperare a investiţiei.

În situaţia în care, pe durata de folosinţă a unei investiţii suma anuală de cash-

flow este diferită, calculul termenului de recuperare se face în două etape:

• - în prima etapă se calculează, la sfârşitul fiecărui an, investiţia

nerecuperată (IN), după relaţia:

∑=

−=n

iiN CFII

1

;

- în etapa a doua, atunci când suma de recuperat este mai mare decât fluxurile

de încasări din anul următor (CFi+1), pentru a stabili timpul necesar recuperării (Tnr)

37

se determină raportul dintre suma investiţiei rămasă de recuperat (IR) şi cash-flow

anului următor folosind relaţiile:

dacă: 11

+=

>

−∑ i

n

ii CFCFI ;

rezultă: 1

1

+

=∑−

=i

n

ii

mr CF

CFIT

Întreprinderea, pentru a putea folosi aceşti indicatori, îşi fixează o durată

maximă de recuperare a investiţiei în intervalul căreia se alege proiectul cu termenul

de recuperare cel mai mic.

Acest criteriu asigură o alegere a variantelor de investiţie în funcţie de

rapiditatea recuperării capitalului investit, ceea ce permite o evaluare rapidă a

riscurilor. Totodată, prin modalitatea de alegere a variantei optime se exclud

investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă mai mare de timp,

deoarece riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această perioadă.

Prin faptul că termenul de recuperare ignoră fluxurile de încasări de după

perioada de recuperare, care nu la puţine investiţii ce presupun noi tehnologii sporesc

în timp, elimină de la selecţie proiectele de investiţii cu o rentabilitate considerabilă,

dar pe termen lung.

În anumite cazuri, unele întreprinderi folosesc o variantă a termenului de recuperare

şi anume, termenul de recuperare actualizat. Acesta se defineşte ca fiind timpul

necesar recuperării investiţiei prin intermediul fluxurilor viitoare de încasări

actualizate.

4. Valoarea netă actualizată

În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în

timp a eforturilor şi efectelor investiţiei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de

investiţie cu fluxurile de încasări ce vor rezulta din exploatare, se reţine ca moment

de referinţă data punerii lor în funcţiune. În continuare, se calculează capitalizarea

alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi actualizarea recuperărilor

anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţiei.

Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă

mai mare, în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa

38

financiară. În schimb, o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă

mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii

primei sume.

Aşadar, o sumă (S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă

sumă (S1):

( )ndSS += 101

Dacă luăm invers, valoarea actuală (Sa) a unei sume (S) care se va încasa în

“n” ani va fi egală cu:

( )nad

SS

+=

1

unde:

d = rata de actualizare

Din relaţiile de mai sus: (1+d)n reprezintă factorul de capitalizare

(fructificare) iar ( )nd+1

1 se numeşte factorul de actualizare.

Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile

de încasări (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei.

Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o

perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor

avansate decât pentru durate mai mari de executare a lucrărilor de investiţii.

Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică

unele probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema

realismului previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere

aproximările privind încasările şi plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de

actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie

de rentabilitate pe economie, rata de risc etc.

Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu

rata inflaţiei şi cu o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din

capitalurile proprii), fie pentru costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul

economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de investiţie finanţate din

capitalurile proprii şi cele împrumutate).

39

Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări

(amortisment şi profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de

actualizare. Ca urmare, valoarea netă actualizată (VNA) a unei investiţii este egală cu

diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu investiţia (I), adică.

( )I

dCFVNA

i

n

ii −

+⋅=∑

= 1

1

1

unde:

CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;

( )id+1

1= factorul de actualizare pentru anul “i”.

Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră

întreprinderea dacă adoptă proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă

înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar în cazul când valoarea netă actualizată va

fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul de investiţie se va respinge.

5. Rata internă de randament. Este definită ca fiind rata de actualizare care

asigură egalitatea dintre fluxurile de încasări sperate actualizate şi cheltuielile de

investiţii. Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând

ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:

Pornind de la egalitatea:

( )∑=

=+

n

ii

i IRIR

CF

1 1 obţinem

( )∑=

=−+

n

ii

i IRIR

CF

1

01

Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca

valoarea netă actualizată să fie zero.

Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu

pot fi rezolvate manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care

apropie tot mai mult cei doi termeni ai egalităţii.

Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata

medie a dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata

internă de randament este mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă.

Dezavantajul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor priveşte ipoteza puţin

realistă a reinvestirii constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în fiecare an,

40

la o rată de rentabilitate egală cu rata internă de randament. Pentru eliminarea acestui

neajuns, unii specialişti2 presupun un indicator corectat. El porneşte de la

posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a

întreprinderii rezultată din exerciţiile anterioare. În funcţie de rata medie se

calculează o rată internă de randament mult mai aproape de realitate în evaluarea

proiectelor de investiţie.

În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul

ratei interne de rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.

6. Indicele de profitabilitate Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe

întreaga durată de viaţă a acesteia. Indicele de profitabilitate (IP) se determină ca

raport între fluxurile de încasări a investiţiei actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei:

( )I

d

CF

P

n

ii

i∑= += 1 1

I

Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu

investiţie. Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de

profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie

indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1. În situaţia existenţei a

două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu indicele

de profitabilitate cel mai mare.

Prezentând câteva din cele mai utilizate criterii de evaluare a proiectelor de

investiţie, se poate constata că ele pot conduce la decizii diferite de utilizare a

capitalurilor. Firesc, se pune întrebarea: care este cel mai bun criteriu?

Pentru a răspunde la această întrebare considerăm că alegerea criteriului

trebuie legată de îndeplinirea următoarelor cerinţe:

- calculele să ia în considerare toate fluxurile de încasări ale

investiţiei (amortismentul, profitul, valoarea reziduală ş.a.) care se degajă pe

toată durata de viaţă;

- valorile să fie actualizate încât să reflecte faptul că un leu încasat

mai devreme este mai valoros decât un leu primit, în timp, mai târziu;

2 Parienté S., Analyse et mathématique financieres, Librairie Vuibert, Paris, 1991, p. 118-119.

41

- obiectivul să fie maximizarea valorii întreprinderii, a capitalului

acesteia.

1.2.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei

în condiţii de incertitudine

Orice investiţie prezintă o doză de nesiguranţă întrucât se desfăşoară în

condiţii de risc. În cazurile în care riscurile sunt mai mari aprecierea fluxurilor de

încasări se face urmărind mai multe etape:

● evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze;

● determinarea coeficienţilor de probabilitate;

● calculul probabilităţii fluxurilor de încasări.

● Evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze se face pornind de la

distribuţia unor probabilităţi avându-se în vedere ipoteze: favorabile, medii şi

pesimiste. În funcţie de aceste ipoteze se stabilesc, fie direct fluxurile de încasări, fie

randamentele fiecărei ipoteze.

● În continuare, fiecărei ipoteze îi este atribuit un anumit coeficient de

probabilitate. Aceşti coeficienţi de probabilitate se stabilesc fie în mod subiectiv de

către decident, în baza experienţei proprii, fie din seria statistică a anilor precedenţi.

● În baza informaţiilor obţinute în cele două etape se calculează

probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică), adică a fluxurilor

din amortismente şi profituri anuale folosind relaţia:

i

n

iim PFS ⋅=∑

=1

unde:

Sm = probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică);

Fi = fluxurile de încasări anuale;

Pi = coeficientul de probabilitate.

Dacă proiectele de investiţie au aceeaşi valoare iniţială şi oferă aceleaşi

fluxuri medii anuale de amortismente şi profituri, se va proceda la reprezentarea

grafică a distribuţiei probabilităţilor.

Varianta care oferă intervalul de variaţie cel mai mic şi, corespunzător,

probabilitatea realizării medii a fluxurilor de încasări fiind mai mare, este mai

eficientă.

42

Riscul, inerent oricărei investiţii, este funcţie de variabilitatea în timp a

fluxurilor de încasări anuale din amortisment şi profit. De aceea, riscul se poate

micşora fie prin ecartul tip al fluxurilor aşteptate de la media întregului interval

studiat, fie prin coeficientul de variaţie.

Prin ecartul tip (σ) fluxurile sperate se calculează folosind relaţia:

( )∑=

⋅−=n

iii PFFσ

1

2

unde:

F = fluxurile de încasări medii pe intervalul studiat, calculat în funcţie de

probabilitate;

Ecartul tip, cu cât este mai mic adică mai depărtat de unitate şi mai aproape

de zero, cu atât riscul este mai mic şi varianta de investiţie acceptabilă.

În cazul în care proiectele de investiţie analizate au acelaşi ecart tip, riscul

poate fi cuantificat prin coeficientul de variaţie. Coeficientul de variaţie (K1) se

calculează ca raport între ecartul tip şi media fluxurilor de încasări aşteptate, după

relaţia.

F

σK v =

Varianta de proiect care are coeficientul de variaţie mai mic înseamnă că

prezintă un risc mai mic şi se poate accepta.

1.3. Resursele de finanţare a investiţiilor

Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de

investiţie reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea

capitalurilor în diverse variante de investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în

mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de

costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele acestora.

În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:

● resurse endogene;

● resurse exogene.

● Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din

amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă din autofinanţare.

43

Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai

importantă resursă proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască

activele imobilizate uzate. Amortismentul se realizează în urma procesului de

amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se

face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare. Până în anul

1990, amortismentul anual lua mai multe destinaţii, la nivelul întreprinderii fiind

lăsată o parte relativ mică. După această perioadă, întreprinderile şi-au recăpătat

dreptul lor firesc şi deplin de folosire în întregime a amortismentului acumulat pe

parcursul anului.

Profitul (pP) constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care

asigură cu precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar

sau integral de stat, repartizări din profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare

a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În schimb, agenţii

economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii

adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.

În plus, prin excepţie, se mai pot repartiza pentru finanţarea investiţiilor şi

sumele rezultate din reducerea impozitului pe profitul folosit în exerciţiul financiar

curent.

Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru

partea rămasă neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse).

Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu

alte resurse (aR), în sfera cărora intră:

- sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea

activelor imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;

- sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă

neamortizată;

- sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent

vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă

neamortizată;

- sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate

calamitate;

- alte sume.

44

Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanţarea investiţiilor este:

soldul anului precedent (Si) format din sumele acumulate şi neconsumate; alte

resurse; amortismentul anual programat şi în final sumele repartizate din profit. Deci

putem scrie că:

REn = Si + aR + A + pP.

● Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor

necesare finanţării investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar;

sporirii capitalului social; subvenţii bugetare.

● Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care

resursele endogene destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de

investiţie. Ca atare, comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu

cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele situaţii:

- când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru

investiţie pe total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;

- când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe

trimestre există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor

trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se

apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj

între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului

calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii

programate;

- când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În

acest caz, întreprinderea poate să apeleze la credite bancare.

Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de

aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre

gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la perceperea valorii

obligaţiunilor, a cursului acestora.

Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru

fondul de amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În

ţara noastră, până în prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de

îndatorare.

45

Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma

hotărârii adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin

această modalitate presupune: emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve;

convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea

capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin aport în natură.

Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu

capital integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc

economia naţională. Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de

stat prin deschideri de credite bugetare.

Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau

exogene, se face în funcţie de costul acestora.

După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de

finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare (RFi) şi a cheltuielilor cu

investiţiile (I) şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate

în rambursarea ratelor scadente ale creditelor (RSc) şi plata dobânzilor (DSc)

aferente creditelor pentru investiţii. Practic, se stabileşte necesarul total de resurse

(NTR), potrivit relaţiei:

NTR = RFi + RSc + DSc

Precizăm că, în stabilirea ordinii privind plăţile, mai întâi, se deduc obligaţiile

de plată privind ratele scadente şi, apoi, se stabileşte structura resurselor de finanţare

în raport cu cheltuielile privind investiţiile.

REZUMAT Investiţiile reprezintă forma principală de dezvoltare a

întreprinderii. Procesul investiţional este strâns legat de

adoptarea deciziei de investiţie care la rândul ei presupune

luarea în considerare a unor criterii specifice de apreciere. O

problemă deosebită în vederea realizării proiectelor de investiţii

o reprezintă găsirea surselor de finanţare ale acestora.

TEME DE

CONTROL



- decizia de investiţii într-un mediu cert;

- decizia de investiţii într-un mediu probabilistic

46

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană,

Cluj-Napoca, 2002, pag. 55-82, Giurgiu A., Mecanismul

financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995,

pag.54-75, Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii

aplicative, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.29-75; Toma

M., Alexandru F., Finanţe şi gestiune financiară de

întreprindere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag.70-102.

UNITATEA 2. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN A CTIVE

CORPORALE ŞI NECORPORALE

OBIECTIVE Înţelegerea modului de calcul a amortismentului prin utilizarea

diferitelor sisteme de amortizare. Se doreşte cunoaşterea modului de

calcul a normelor de amortizare, calculul amortismentului anual,

repartizarea pe trimestre şi recalcularea amortismentelor.

NOŢIUNI

CHEIE

Amortizare, amortisment, sistem de amortizare, evaluarea şi

reevaluarea imobilizărilor, norme de amortizare, valoare medie anuală,

perioadă de funcţionare, durată normală, durată consumată.


2.1. Problematica amortizării

Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului

întreprinderii. Acestea au intrat în patrimoniul întreprinderii de regulă, sub forma

investiţiilor sau printr-o operaţie de moment şi întruchipează dotarea acestora cu

tehnică modernă.

Activele imobilizate mai sunt cunoscute sub denumirea de capital fix, noţiune

care indică cât din capitalurile permanente ale întreprinderii se plasează în activul

imobilizat. Activele imobilizate corporale şi necorporale participă la procesul de

producţie în toată perioada lor de funcţionare păstrându-şi, în acest interval de timp,

forma lor materială iniţială. Deşi ele rămân ca formă materială neschimbate până la

scoaterea lor din funcţiune, ca urmare a folosirii sau nefolosirii îşi pierd treptat din

însuşirile tehnico-economice şi implicit din valoare.

47

Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice, a randamentelor acestora, fie ca

urmare a folosirii sau nefolosirii lor, fie ca rezultat a apariţiei de active imobilizate

mai ieftine sau cu parametrii tehnico-economici superiori celor existente, reprezintă

uzura activelor imobilizate corporale şi necorporale. Sub aspectul cauzelor care o

determină, uzura activelor imobilizate este de două feluri: uzură fizică şi uzură

morală.

Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale (atât cea fizică cât şi

cea morală) determină pierderea treptată a valorii lor, se petrece o separare în timp

între recuperarea valorii de intrare şi reproducţia materială a activelor. Această

separare în timp a celor două laturi, ale unuia şi aceluiaşi proces economic, determină

cu obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică a recuperării

valorii de intrare a activelor corporale şi necorporale.

Pierderea de valoare fiind determinată, în principal, de activitatea de

producţie, este normal ca aceasta să mărească cheltuielile de exploatare şi, în final, să

se regăsească în preţul utilităţilor create. În acest fel se poate reconstitui în lichidităţi,

în mod treptat, pe toată durata normală de funcţionare, capitalul imobilizat în activele

corporale şi necorporale. Tocmai acest proces de recuperare treptată a valorii de

intrare a activelor imobilizate formează conţinutul amortizării.

Amortizarea cuprinde un complex de operaţiuni constând în: calculul

pierderilor anuale de valoare; includerea pierderilor pe cheltuielile de exploatare;

recuperarea cheltuielilor prin încasările efectuate; utilizarea sumelor recuperate

anual.

Partea recuperată din capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale

formează amortismentul.

Dacă prin amortizare înţelegem un ansamblu de operaţiuni, prin amortisment

se înţelege suma care se reţine din încasări, aproximativ, corespunzătoare proporţiei

uzurii fizice şi morale care are loc pe intervalele de amortizare.

47

2.2. Amortismentul şi implicaţiile lui financiare

În procesul folosirii activelor imobilizate, partea din valoarea care se

recuperează prin intermediul realizării producţiei creşte continuu, regăsindu-se sub

forma amortismentului, în timp ce valoarea rămasă scade mereu până în momentul

scoaterii din funcţiune a imobilizărilor corporale şi necorporale.

Aşadar, amortismentul se formează în tot timpul corespunzător duratei

normale de funcţionare a activelor imobilizate, urmând ca abia după constituirea lui

integrală (ca regulă generală) să fie folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor

active, care să le înlocuiască pe cele vechi, scoase din folosinţă. Această diviziune în

timp, între recuperarea valorii de intrare şi reproducţia fizică formează baza teoretică

a amortizării, a necesităţii constituirii amortismentului.

Luând în considerare aceste caracteristici se constată că amortismentul

produce implicaţii de natură financiară în gestiunea întreprinderii, puse în evidenţă

prin dublul caracter şi dublul rol al amortismentului.

Conţinutul lor nu poate fi dezvăluit decât printr-o analiză aprofundată a

amortismentului în gestiunea financiară de unde rezultă dublul caracter al acestuia.

Astfel, pe de o parte, amortismentul reprezintă o resursă bănească, porţiune

disponibilizată a capitalului permanent care poate fi utilizată în orice scop productiv

de către întreprindere (ca sursă de finanţare a investiţiilor sau pentru completarea

fondului de rulment net). Pe de altă parte, amortismentul este şi un element al

costurilor de producţie, calitate în care influenţează direct profitul întreprinderii,

aceasta stabilindu-se între cifra de afacere şi costul de producţie aferent cifrei de

afacere.

La nivelul întreprinderii, amortismentul, în cele două ipostaze ale sale,

exprimă interese contradictorii. În calitatea sa de resursă bănească, parte

disponibilizată a capitalului permanent, întreprinderea are interesul de majorare a

amortismentului pentru acumularea de resurse în vederea expansiunii. Dimpotrivă, în

ipostaza de element al costurilor de producţie, întreprinderea este tentată spre

reducerea amortismentului.

Din variaţia amortismentului se constată că influenţele sunt diferite asupra

profitului şi mărimii resurselor pentru finanţare. În acest sens, precizăm că nici

sporirea amortismentului şi nici scăderea lui nu se vor regăsi în întregime în sporul

48

de resurse băneşti ale întreprinderii, deoarece din creşterea de profit se vor plăti şi

dividende, iar diminuarea de profit conduce şi la scăderea dividendelor. Pentru

întreprindere situaţia cea mai bună ar fi reprezentată de reducerea duratelor de

funcţionare, prin aceasta asigurându-se o sporire a capitalului disponibilizat şi

destinat pentru reinvestire.

Apreciind amortismentul prin prisma conţinutului său de capital lichid

destinat reinvestirii, reiese dublul rol al amortismentului în procesul reproducţiei şi

anume: cel al asigurării reproducţiei simple; şi cel al participării la reproducţia

lărgită.

Ca urmare a deprecierii activelor imobilizate în procesul folosirii lor, mai

mult sau mai puţin lent, s-a recurs la recuperarea treptată a valorii de intrare spre a

putea asigura finanţarea înlocuirii în momentul scoaterii din funcţiune. În acest mod

se asigură reproducţia simplă.

Dar, nici o întreprindere nu acumulează amortismentul spre a-l folosi numai

în momentul înlocuirii activului imobilizat complet amortizat, ci îl foloseşte mai

degrabă, cu ocazia primei investiţii de înfăptuit, ceea ce face ca masa activelor

imobilizate să crească fără utilizarea altor resurse financiare. În acest caz,

amortismentul are o anumită capacitate de multiplicare, ceea ce îi asigură un rol de

reproducţie lărgită. Raportul dintre masa amortizabilă a activelor imobilizate în

fiecare an următor şi masa amortizabilă din primul an al primului ciclu reprezintă

coeficientul de multiplicare al amortismentului.

De asemenea, în condiţii normale, ca urmare a creşterii progresului tehnic,

sporeşte productivitatea muncii ceea ce permite creşteri apreciabile ale producţiei şi o

ieftinire (relativă) a produselor. Dacă întreprinderea ar decide să-şi înlocuiască

echipamentele complet uzate, instalate cu ani în urmă, cu echipamente perfect

identice cu cele pe care le casează, atunci ar cheltui mai puţin decât fosta valoare de

intrare. Pe seama diferenţei, ar finanţa achiziţii de echipamente suplimentare.

Însă, de regulă, nici o întreprindere nu înlocuieşte echipamentele uzate cu

altele identice ci, cu ocazia înlocuirii introduce echipamente perfecţionate din punct

de vedere tehnic, corespunzătoare cerinţelor viitorului şi nicidecum trecutului. Noile

echipamente, fie cu funcţiuni mai multe, fie cu randamente mai mari, reprezintă, în

raport cu utilajele înlocuite, o reluare lărgită a activităţii.

49

Teoretic, valoarea iniţială a activelor imobilizate, se va regăsi parţial în formă

materială neschimbată a acestora, la valoarea rămasă iar diferenţa în formă bănească

prin amortismentul realizat.

2.3. Elementele sistemului de amortizare

2.3.1. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării

În vederea urmăririi procesului de amortizare şi a calculului amortismentului,

activele imobilizate trebuiesc exprimate valoric, adică evaluate. Evaluarea, ca un

complex de operaţiuni menite să stabilească valoarea bunurilor, permit determinarea

valorii de intrare a activelor imobilizate, capital ce urmează a fi recuperat pe durata

normală de funcţionare a activelor.

Pentru activele imobilizate, prin valoare de intrare denumită şi valoare

contabilă, se înţelege:

- preţul de achiziţie, pentru activele imobilizate procurate cu titlu oneros;

- valoarea rămasă actualizată, aferentă fiecărui activ imobilizat care a fost

reevaluat în baza unor prevederi legale;

- costul de producţie, pentru activele corporale construite sau produse de

unitatea patrimonială;

- valoarea actuală, pentru activele imobilizate dobândite cu titlu gratuit,

estimată la înscrierea lor în patrimoniu pe baza propunerilor făcute de specialişti cu

aprobarea responsabilului de gestionarea patrimoniului;

- valoarea de aport, numită şi valoare de utilitate, pentru activele corporale

intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform prevederilor din

statute sau contracte, determinată prin expertiză;

- costul de achiziţie, pentru activele corporale cumpărate, cu durata normală

de utilizare expirată;

- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în

cazul investiţiilor puse în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele

de înregistrare ca active corporale;

- costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se adaugă sporurile de

preţ în funcţie de categoria biologică, pentru animalele de reproducţie.

Valoarea de intrare este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la

care s-au obţinut activele imobilizate. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi

50

antrenează inconveniente din punct de vedere al evaluări activelor, în sensul că

acestea nu pot fi comparate între ele. În timp, datele de procurare fiind diferite şi

valoarea de intrare diferă, calculele privind amortismentul şi rata randamentului

acestora devin mai dificile. Se poate spune că aceleaşi active imobilizate procurate la

date diferite, au preţuri diferite, valori de intrare diferite şi ca urmare alt nivel al

amortismentului.

Reevaluarea imobilizărilor corporale este necesară nu numai ca urmare a

modificărilor ce au loc în nivelul preţurilor ci şi a utilizării unor active, în alt regim

decât cel stabilit iniţial, a discordanţei care apare între uzură şi amortisment.

Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc această

operaţiune, cu scopul stabilirii unei valori de intrare actualizate a bunurilor, ceea ce

creează un cadru favorabil pentru analiza tendinţei amortismentului, a formării şi

urmăririi costurilor, a profitabilităţii şi a capitalurilor necesare înlocuirii unor active

corporale. Prin reevaluare, bunurile primesc valori de înlocuire care până la o nouă

reevaluare sunt considerate valori de intrare.

În procesul de reevaluare se folosesc anumite procedee, cum ar fi:

- corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei de

bunuri căreia îi aparţine elementul de activ reevaluat;

- rectificarea valorii de intrare cu indicele care exprimă variaţiile nivelului

general al preţurilor.

Cu ocazia reevaluării se stabileşte şi valoarea rămasă actualizată (VRa) în

funcţie de valoarea de intrare actualizată (Via), durata consumată (Dc) şi durata

rămasă (Dr) după relaţia:

DrDcDrVia

VRa+⋅=

În procesul reevaluării imobilizărilor precum şi în cel al amortizării se

folosesc, în afara valorii de intrare, şi alte valori cum ar fi: valoarea de înlocuire;

valoarea rămasă; valoarea reziduală; valoarea de amortizat.

2.3.2. Normele de amortizare

În practica financiară sunt folosite mai multe metode de calcul a normelor de

amortizare, dintre care cele mai reprezentative sunt:

1. metoda normelor egale;

51

2. metoda normelor diferenţiate în timp.

1. Metoda normelor egale, caracterizează sistemul liniar de amortizare şi

constă în calcularea şi utilizarea aceleiaşi norme de amortizare pe întreaga durată

normală de funcţionare (Dn). Înseamnă că amortismentul anual este egal pe toată

durata de funcţionare a activului imobilizat. Norma de amortizare (N) se calculează

ca un raport procentual între amortismentul anual (A) şi valoarea de intrare a

activului imobilizat amortizat (Vi). Deci, plecând de la relaţiile:

DnVi

A = şi 100×=ViA

N

obţinem:

1001 ⋅=

DnN

De aici rezultă că, normele de amortizare pentru activele imobilizate se pot

determina, fără a avea nevoie de valoarea de intrare, pe baza duratelor normale de

funcţionare stabilite prin legislaţia privind “clasificaţia şi duratele normale de

funcţionare”.

Metoda normelor egale se foloseşte cel puţin din două motive: simplitate în

aplicare şi calcul pe de o parte, respectiv, aprecierea imediată a valorii rămase de

către investitori şi a randamentului activelor, pe de altă parte.

Consideraţiile teoretice, ce stau la baza acestei politici de amortizare, constau

în proporţionalitatea dintre timp şi uzura activelor imobilizate. Deşi relativ simplu de

aplicat, sistemul de amortizare liniar nu ia în considerare uzura morală, cunoscut

fiind faptul că influenţa progresului tehnic nu este liniară, ci exponenţială.

2. Metoda normelor diferenţiate în timp, are la bază ideea potrivit căreia în

decursul duratei normale de serviciu a activelor imobilizate, în fiecare an normele de

amortizare se micşorează sau se măresc succesiv, în funcţie de randament şi grad de

uzură. Metoda normelor diferenţiate în timp se poate aplica în două variante: cu

norme de amortizare regresive şi norme de amortizare progresive.

Varianta normelor de amortizare regresive este indicată categoriilor de active

imobilizate care sunt mai mult expuse uzurii morale (de exemplu: maşini unelte;

agregate; utilaje etc.) tocmai pentru a combate din timp efectele de ordin financiar ale

52

uzurii. În cadrul acestei variante, norma de amortizare (Nk) se stabileşte după

formula:

( )100

1 ⋅−−=∑n

KDnN k

în care:

Dn = durata normală de funcţionare;

K = anul pentru care se calculează amortismentul;

∑n= suma anilor “n” din durata normală de funcţionare, unde

( )2

1+=∑nn

n

Prin aplicarea variantei normelor regresive, amortismentul grevează costul

producţiei cu sume descrescătoare. Concepţia de la care se pleacă în calculul

amortismentului, folosind normele regresive, este aceea că descreşterea normelor de

amortizare corespunde scăderii capacităţii de producţie a activelor imobilizate, pe

măsură ce acestea se învechesc. Aplicând normele regresive în calculul

amortismentului, se realizează sistemul accelerat de amortizare.

Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea că

amortismentul creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică

amortismentul este mai mic în primii ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul

duratei. Varianta, se recomandă a fi aplicată activelor imobilizate cu durată de

funcţionare îndelungată (de exemplu: la clădiri) şi corespunde timpului efectiv al

uzurii fizice. Formula de calcul este:

100⋅=∑n

kN k

Concepţia care stă la baza variantei normelor progresive este aceea că norma

şi amortismentul trebuie să crească, corespunzător accelerării gradului de uzură, pe

măsura învechirii şi deprecierii normale a activelor imobilizate. Această variantă

prezintă unele dezavantaje circumscrise faptului că se creează o neconcordanţă între

amortisment şi evoluţia randamentului utilajelor care nu este descrescător în aceeaşi

proporţie cu creşterea uzurii, datorită şi lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.

53

De regulă, o astfel de variantă nu poate fi aplicată pe toată durata de

funcţionare a unui activ imobilizat, ci numai împreună cu o altă politică de

amortizare (liniară sau regresivă). Practica a demonstrat că varianta normelor

progresive este utilă a fi aplicată numai pe durata punerilor parţiale în funcţiune a

unor obiective şi cel mai târziu până la atingerea parametrilor proiectaţi. În felul

acesta s-ar degreva costurile pe perioadele de început ale unui obiectiv, când

producţia este mai mică.

Metoda normelor diferenţiate în timp este mai cunoscută în practica

financiară sub denumirea de metoda “Softy” adică a sumei cifrelor anilor din durata

de funcţionare a activului imobilizat. Varianta descrescătoare sau crescătoare a

normelor de amortizare se obţine prin raportarea numărului de ordine “n” al anului,

pe scara duratei de viaţă, la suma cifrelor anilor.

Faţă de aceste metode clasice de calcul a normelor de amortizare s-au creat

diferite alte variante în funcţie de condiţiile concrete din economie, rezultând diferite

sisteme de amortizare.

2.4. Recalcularea amortismentului şi consecinţe financiar

Evident că, faţă de situaţia avută în vedere la începutul anului, când s-a

determinat amortismentul previzionat, pe parcursul exerciţiului financiar se pot

produce anumite modificări care să schimbe nivelul amortismentului. Astfel, în

întreprindere, termenele de dare în funcţiune a activelor imobilizate programate a

intra în cursul anului, respectiv, termenele de scoatere din funcţiune în anul de

referinţă, pot avea abateri faţă de cele programate în funcţie de care s-a calculat

valoarea de amortizat.

Tocmai ca urmare a nerespectării termenelor de punere şi scoatere în/din

funcţiune a activelor imobilizate programate este necesară recalcularea

amortismentului. Amortismentele recalculate vor permite o evaluare mai exactă a

costurilor totale şi a mărimii capitalului disponibilizat care urmează să fie gestionat.

Scoaterea din funcţiune a activelor imobilizate cu valoare de intrare rămasă

nerecuperată sau cu valoare de intrare complet amortizată se face cu aprobarea

consiliului de administraţie, respectiv a responsabilului cu gestiunea patrimoniului.

După aprobarea scoaterii din funcţiune a activelor imobilizate se va proceda la

54

valorificarea acestora prin vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare, în

sensul că se vor valorifica componente rezultate din dezmembrare.

În cazul activelor imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale de

funcţionare, valoarea rămasă neamortizată urmează să se recupereze prin includerea

în cheltuielile nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin

diminuarea capitalurilor proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale. Recuperarea

valorii rămase se face în mod eşalonat, fără a depăşi durata normală de funcţionare.

Valoarea rămasă neamortizată (VRn) se calculează după relaţiile:

∑=

−=∗−=n

iiiniin AVVRsau

Dn

DcVVVR

1

unde:

V i = valoarea de intrare;

Dc = durata consumată;

Dn = durata normală de funcţionare,

∑=

n

iiA

1

= suma amortismentelor anuale “i” din durata normală de funcţionare

“n”

În situaţia în care sumele privind valoarea rămasă neamortizată sunt

însemnate, pentru recuperare, se eşalonează pe ani şi luni calculându-se rata anuală de

recuperat (RAr), după formula:

( )t

rvnr l

lSVRRA

∗−=

unde:

Sv = sume rezultate din valorificarea activelor imobilizate scoase din

funcţiune;

lr = numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare;

lt = numărul lunilor totale programate pentru recuperarea valorii

neamortizate.

Durata recuperării şi anuităţile de acoperire a valorii rămase neamortizate se

stabilesc de către responsabilii cu gestiunea patrimoniului.

55

În situaţia în care la nivelul întreprinderii există active imobilizate menţinute

în funcţiune peste durata normală de serviciu, acestea nu mai sunt supuse procesului

de amortizare iar efectul acţiunii lor se regăseşte în rezultatul din exploatare.

Legat de amortisment, se cuvine să mai precizăm că în practică se

promovează diferite procedee cu privire la partea din amortisment care să fie

deductibil fiscal. În acest context, amortismentul deductibil fiscal din profitul brut se

stabileşte diferit în funcţie de politica financiară promovată în acest domeniu. Astfel,

în unele situaţii amortismentul deductibil se corelează cu gradul de utilizare a

activelor imobilizate, iar în alte cazuri, cu nivelul obţinut prin aplicarea normelor

proporţionale. Diferenţele de amortisment rezultate se evidenţiază în cheltuieli şi nu

sunt deductibile fiscal.

În economia întreprinderilor franceze se operează cu două categorii de

amortisment:

- amortisment pentru deprecieri care conduc la o diminuare de active

(respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor. Amortismentul

pentru depreciere este privit ca un proces de corectare a evaluării activelor, ca

o tehnică de reînnoire a imobilizărilor prin afectarea profitului în vederea

reinvestirii capitalului.

- amortismente derogatorii care reprezintă partea din amortismente

calculate pentru a beneficia de avantaje fiscale, fiind considerate ca o creştere

de pasiv şi o creştere a cheltuielilor aferente.

2.5. Finanţarea reparaţiilor capitale

Sistemul de reparaţii propriu-zis cuprinde reparaţiile curente şi reparaţiile

capitale. Stabilirea naturii reparaţiilor se face în urma executării de revizii tehnice,

prin care se identifică starea tehnică a utilajelor, a lucrărilor ce urmează a se face şi a

pieselor ce se vor schimba sau ajusta. În cadrul revizuirilor se pot face şi unele

reglări de piese sau subansamble şi chiar unele reparaţii mărunte.

Reparaţiile curente reprezintă intervenţii de un grad superior reviziilor şi se

execută în scopul eliminării deteriorărilor locale ale unor efecte determinate de uzura

fizică. În funcţie de valoarea lucrărilor şi de perioadele de funcţionare a activelor

imobilizate între două reparaţii, se pot identifica reparaţii curente de gradul I şi II.

56

Prin intermediul reparaţiilor curente se înlocuiesc, se recondiţionează şi se repară

unele piese sau subansamble de valori mici.

Cheltuielile cu reparaţiile curente se includ în costurile de producţie şi se

finanţează din resursele destinate activităţii curente, adică din fondul de rulment.

Reparaţiile capitale sunt lucrări de volum mare şi care se fac atunci când

activele imobilizate au un grad avansat de uzură, scade capacitatea de producţie, apar

pericole de avarii, se reduce precizia de lucru etc. şi au scopul de a readuce activele

imobilizate în stare normală de funcţionare.

În luarea deciziei privind reparaţiile capitale este necesar să se ţină seama de

ciclul de funcţionare şi un anumit plafon valoric. Ciclul de funcţionare indică

mărimea intervalului dintre data punerii în funcţiune a unui activ imobilizat şi prima

reparaţie capitală, sau dintre două reparaţii capitale succesive şi se exprimă în ani,

ore de funcţionare sau Km parcurşi. Plafonul valoric reprezintă raportul procentual

între costul reparaţiei capitale şi valoarea de înlocuire a activului imobilizat. Nivelul

lui trebuie să ţină seama de toţi factorii care influenţează randamentul activului

imobilizat.

Teoretic, în finanţarea reparaţiilor capitale pot exista două probabilităţi:

a) finanţarea din amortismentul anual;

b) finanţarea din resursele curente

a) Finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual are la bază ideea

potrivit căreia asemenea intervenţii se fac la intervale mari de timp, ce antrenează

cheltuieli importante, care, la rândul lor, încarcă prea mult costurile de producţie ale

anului în care se fac. Un asemenea fond s-ar putea constitui, în mod uniform, pe toată

durata prestabilită de funcţionare a activului imobilizat. În acest sens, prin

amortisment s-ar realiza două obiective: recuperarea capitalului investit în active

imobilizate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, finanţarea cheltuielilor viitoare

determinate de reparaţiile capitale ce urmează a se efectua.

În situaţia în care reparaţiile capitale se vor finanţa din amortismente se poate

calcula o normă globală de finanţare (NGa), pentru investiţii şi reparaţii, şi o normă

specială pentru finanţarea exclusivă a reparaţiilor (NSa), potrivit relaţiilor:

57

100∗

+

=i

r

ki

a V

D

RV

NG ; şi 100∗=i

n

k

a V

D

R

NS

unde:

V i = valoarea de intrare a activelor imobilizate supuse reparaţiilor capitale;

RK = valoarea reparaţiilor capitale;

Dn = durata normală de funcţionare

În prezent, finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual se practică

sporadic în economia ţării noastre, deşi în ţările cu economie de piaţă se utilizează

frecvent.

b) În cazul finanţării reparaţiilor capitale din sursele curente, înseamnă că

cheltuielile cu acestea se includ direct pe costurile de producţie. Regimul de finanţare

este cel al activelor circulante, adică fondul de rulment.

Includerea cheltuielilor cu reparaţiile capitale pe costurile de producţie se

poate face în luna în care se efectuează reparaţiile capitale sau eşalonat pe mai multe

luni (sau ani) spre a nu afecta într-o proporţie prea mare rezultatul din exploatare al

unei perioade.

În acoperirea financiară a reparaţiilor capitale pot interveni şi creditele

bancare sau alte forme de îndatorare.

REZUMAT Procesul de uzură a activelor imobilizate presupune

amortizarea acestora în vederea recuperării pierderilor anuale

de valoare. Determinarea amortismentului şi incliderea pe

costuri presupune utilizarea unor sisteme de amortizare

diferite. Aplicarea unui sistem presupune determinarea

duratelor de funcţionare, a normelor de amortizare şi în final

calculul amortismentului anual şi repartizarea acestuia pe

trimestre. O problemă aparte o constituie şi sursele de

finanţare ale acestora.

TEME DE CONTROL Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din


58

- decizia de investiţii într-un mediu cert;

- decizia de investiţii într-un mediu probabilistic;

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag.83-128; Giurgiu A.,

Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1995, pag.82-112, Nistor I., Lăcătuş V.,., Finanţele

întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,

2008, pag.75-91

UNITATEA 3. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE

TERMEN SCURT

OBIECTIVE Înţelegerea modului de plasare a capitalului în active circulante şi

modalităţile de dimensionare a stocurilor pe elemente ale acestora.

Stabilirea necesarului de fond de rulment pentru finanţarea activelor

circulante, pe fiecare element component şi pe total prin aplicarea

mai multor metode de calcul. Cunoaşterea resurselor destinate

finanţării curente a activelor circulante, calculul acestora şi corelaţiile

dintre nevoi şi resurse.

NOŢIUNI

CHEIE

Active circulante, valori de exploatare, valori realizabile pe termen

scurt, ciclu de exploatare, stoc curent, stoc de siguranţă, necesar de

fond de rulment, politica creditului comercial, titlurile de plasament.

3.1 Activele circulante – conţinut şi structură

În vederea realizării obiectivelor propuse întreprinderea trebuie să dispună,

alături de activele imobilizate în structura corespunzătoare profilului de activitate, şi

de active circulante. Acestea, corespunzător formelor concrete şi stadiului în care se

găsesc, îndeplinesc funcţii diferite şi constituie, în acelaşi timp, parte integrantă din

patrimoniul întreprinderii.

Între activele imobilizate şi activele circulante există deosebiri determinate de

participarea lor la ciclul de exploatare şi de modul diferit în care îşi transmit valoarea

lor asupra utilităţilor. Astfel, activele imobilizate amortizabile îşi păstrează aproape

59

neschimbată forma iniţială, naturală, în tot timpul duratei lor de funcţionare. Ele

servesc ciclul de exploatare o perioadă îndelungată de timp, se uzează fizic şi moral

treptat, iar partea uzată se recuperează valoric – pe măsura valorificării utilit ăţilor

create – sub forma amortismentului. În schimb, activele circulante se consumă

integral în cadrul unui ciclu de exploatare şi îşi schimbă forma iniţială pe parcursul

acestuia. Prin utilizare, activele circulante îşi transferă valoarea lor, în totalitate,

asupra utilităţilor create. În acest fel, capitalul imobilizat în active circulante se

reconstituie şi se creează posibilitatea reluării, în mod sistematic, a ciclului de

exploatare.

♦ În mod concret, potrivit bilanţului contabil al întreprinderii, activele

circulante se pot grupa în:

♣ valori de exploatare;

♣ valori realizabile pe termen scurt;

♣ disponibilităţi băneşti

♣ Valorile de exploatare diferă de la întreprindere la întreprindere

în funcţie de tehnologiile de fabricaţie şi profilul de activitate fiind formate,

în general, din stocuri de:

� materii prime şi materiale consumabile;

� producţie în curs de execuţie;

� produse finite şi semifabricate destinate vânzării.

Valorile de exploatare, în comerţ sunt exprimate prin stocurile de mărfuri şi

ambalaje care circulă cu acestea.

Din punct de vedere al finanţării, se asimilează valorilor de exploatare

obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipamentul, îmbrăcămintea

şi materialele de protecţie.

♣ Valorile realizabile pe termen scurt sunt structurate în sfera creanţelor şi a

titlurilor de valoare negociabile la bursă, caracterizate prin gradul lor ridicat de

transformare în lichidităţi. Creanţele asupra terţilor (Clienţi, Efecte de primit de la

clienţi, alţi debitori) reprezintă sume aflate în curs de recuperare, pentru care trebuie

să se acţioneze în direcţia reducerii perioadelor de încasare.

Titlurile de valoare sunt reprezentate de acţiuni, obligaţiuni sau alte produse

specifice negociabile la bursă în scopul unor speculaţii de moment. Capitalurile

60

imobilizate în asemenea produse negociabile la bursă sunt rezultate din excedentul de

trezorerie, iar plasamentele se fac în scopul fructificării sumelor cât mai eficient.

♣ Disponibilităţile băneşti sunt reflectate în conturile curente la bănci sau ca

numerar în casieria întreprinderii. De fapt, ele reprezintă trezoreria netă şi constituie

forma iniţială a activelor circulante care urmează să fie transformate pe parcursul

ciclului de exploatare.

3.2. Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment exprimă nevoile de finanţare a activelor

circulante pentru săvârşirea normală a ciclului de exploatare. Mărimea necesarului de

fond de rulment dă o imagine asupra efortului financiar pe care trebuie să-l facă

întreprinderea, fie prin contribuţii proprii la capitalul propriu, fie prin îndatorare (a

capitalului împrumutat).

Necesarul de fond de rulment este determinat de volumul activităţilor

programate a se realiza şi condiţiile de desfăşurare a acestora.

Volumul activităţilor programate se apreciază prin intermediul consumurilor

de valori materiale şi servicii, reclamate de ciclul de exploatare care sunt de

competenţa compartimentului tehnic. Condiţiile de desfăşurare a activităţilor privesc

în mod practic, durata de imobilizare a capitalurilor în active circulante care ţine de

modalităţile de organizare a fazelor ciclului de exploatare de managementul

întreprinderii.

În altă ordine de idei, necesarul de fond de rulment indică nivelul capitalului

circulant care urmează să fie investit în active circulante.

Problema necesarului fondului de rulment şi în corespondenţă a fondului de

rulment se ridică, în mod deosebit, în momente cum ar fi:

• înfiinţarea întreprinderii;

• elaborarea programelor economice de perspectivă, adică a

celor pe termen mediu şi lung;

• întocmirea programelor economice curente, pe termen scurt;

• modificarea politicii în spectrul economic şi cel comercial

• ajustarea echilibrului financiar.

Prin faptul că necesarul de fond de rulment este influenţat de caracteristicile

activităţii curente, adică de funcţionarea normală a întreprinderii în condiţii de

61

exploatare şi comercializare date, aprecierea necesarului de fond de rulment în

momentele respective se face diferit.

În baza celor de mai sus, trebuie făcută distincţie între necesarul de fond de

rulment şi modalităţile de finanţare curentă, acestea din urmă stabilindu-se în funcţie

de politica financiară a întreprinderii. Necesarul de fond de rulment este o noţiune

integrată în spectrul capitalului circulant, care se stabileşte prin dimensionarea

elementelor structurale ale activelor circulante (folosind informaţii din activul

bilanţului) în timp ce modalităţile de finanţare a acestor nevoi privesc, deopotrivă

toate formele structurale ale capitalului.

3.3. Gestiunea valorilor de exploatare

Gestiunea eficientă a valorilor de exploatare presupune dimensionarea

stocurilor cât mai corect pentru că în funcţie de acest nivel urmează să fie imobilizate

capitaluri pe intervale diferite de timp. Necesitatea dimensionării stocurilor mai

decurge din consecinţele acestora asupra funcţionării normale a ciclului de

exploatare.

Stocurile reprezintă cantităţi fizice de materii prime şi materiale consumabile,

de produse sau de mărfuri necesare fazelor ciclului de exploatare, pentru a asigura

desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţilor programate în întreprindere.

În timp, practica financiară a demonstrat că se poate folosi, în dimensionarea

stocurilor, mai multe metode, dintre care două sunt reprezentative, şi anume:

1. metoda analitică

2. metoda sintetică sau globală

3.3.1. Metoda analitică folosită în dimensionarea stocurilor

Metoda analitică presupune o dimensionare a stocurilor, anual şi pe trimestre,

pe fiecare component al elementului de active circulante. Înţelegem, în acest context,

prin elemente de active circulante:

1. stocurile de materii prime şi materiale consumabile pentru producţie;

2. stocurile pentru producţia în curs de fabricaţie;

3. stocurile de produse finite

4. produsele expediate (în decontare)

62

3.3.1.1 Dimensionarea stocului de materii prime şi materiale consumabile pentru

producţie

3.3.1.1.1 Problematica dimensionării stocurilor

Determinarea stocului la materii şi materiale se face diferit, în funcţie de

natura stocului, care poate fi:

1. stocul curent;

2. stocul de siguranţă;

3. stocul de condiţionare prealabilă;

4. stocul pentru transporturi interioare;

5. stocul de iarnă

3.3.1.1.1.1 Stocul curent

3.3.1.1.1.1.1 Aspecte privind dimensionarea stocului curent

Stocul curent are rolul de a asigura continuitatea procesului de exploatare

între două aprovizionări consecutive. Mărimea stocului curent de materii prime şi

materiale consumabile depinde de acţiunea conjugată a doi factori şi anume:

• ▪ consumul mediu zilnic;

• ▪ intervalul între două aprovizionări

▪ Consumul mediu zilnic; din fiecare fel de material în parte se determină pe

baza volumului fizic al producţiei programată a se fabrica (Pf), norma de consum de

aprovizionare (a) şi durata perioadei (T) luată în calcul. Norma de consum de

aprovizionare este formată din norma de consum tehnologică şi din pierderile

normale, pe durata transportului materialelor în cauză şi a stocării lor.

▪ Intervalul dintre două aprovizionări consecutive (tc) se exprimă într-un

anumit număr de zile mediu, care se estimează diferit după cum calculele privesc

stocurile la o întreprindere nou înfiinţată sau la o întreprindere în funcţionare. La

întreprinderile nou înfiinţate, intervalul între două aprovizionări consecutive se

determină pe baza termenelor prevăzute în contractele încheiate cu furnizorii. În

schimb, la întreprinderile în funcţiune acest interval se calculează, şi apoi se alege,

folosind raţionamentul următor:

=

01

min1

ctr

ctct

63

în care:

1ct = intervalul minim folosit în calculul stocului curent în anul de

referinţă;

=1r

ct intervalul mediu între două reaprovizionări, calculat pe baza

termenelor prevăzute în contractele cu furnizorii;

=0ct intervalul mediu efectiv între două reaprovizionări din anul

anterior

Înseamnă că, intervalul necesar se calculează ca o medie aritmetică ponderată

a intervalelor individuale adică:

∑

∑

=

=

∗=

n

ii

n

iii

c

q

tqt r

1

1

1

11

1; respectiv

∑

∑

=

=

∗=

n

ii

n

iii

c

q

tqt

1

1

0

00

0

în care:

=1i

q cantităţile programate a intra în depozit la fiecare reaprovizionare

în anul de referinţă;

=1i

t intervalul individual între aprovizionări în anul de referinţă;

0i

q = cantităţile efective intrate în depozit la fiecare reaprovizionare în

anul precedent;

=0i

t intervalul individual între aprovizionări în anul precedent.

Odată stabilite cele două mărimi se poate calcula stocul curent (Sc) după

relaţia:

1

ct

T

af

P

cS ∗

∗=

unde:

T = durata perioadei luată în calcul (an=360 zile; trim=90 zile)

Formarea stocului curent de materii prime şi materiale consumabile, ca de

altfel a stocurilor în general, ocazionează cheltuieli specifice acestor operaţiuni. În

acest sens se efectuează cheltuieli, pe de o parte, care privesc aprovizionarea propriu-

zisă, referitoare la cheltuielile cu funcţionarea compartimentului de aprovizionare

64

(salarii, cheltuieli de deplasare ş.a), inclusiv o parte din cheltuielile indirecte ale

întreprinderii, iar pe de altă parte, legate de depozitarea stocurilor constituite, cum ar

fi: salarizarea personalului de la depozite, amortismentul activelor imobilizate, chiria,

pierderile, dobânzile bancare etc.

Din structura acestor cheltuieli se poate observa că prima grupă cuprinde

cheltuielile de aprovizionare ocazionate de aducerea materialelor până la poarta

întreprinderii, iar a doua grupă conţine cheltuieli de stocare determinate de păstrarea

materialelor până la darea lor în consum. Faţă de mărimea stocului, cele două grupe

de cheltuieli au un comportament opus.

3.3.1.1.1.2 Stocul de siguranţă

Stocul de siguranţă are menirea să asigure continuitatea procesului de

producţie în cazul în care au loc întreruperi în faza aprovizionării. Firesc, un

asemenea stoc constituie o sarcină financiară suplimentară pentru întreprindere,

ocazionată de atragerea şi imobilizarea unui plus de capital pentru finanţare.

Dacă se compară costul suplimentar ocazionat de atragerea capitalului care

urmează să fie imobilizat în stocul de siguranţă (dobânda aferentă capitalului), cu aşa

zisul ,,cost al lipsei de stoc’’ se poate aprecia eficienţa gestiunii stocului de siguranţă.

Mărimea stocului de siguranţă este determinată de acţiunea celor doi factori:

consumul mediu zilnic şi intervalul de siguranţă (ts), exprimându-se prin relaţia:

sf

s tT

aPS ∗

∗=

În practica financiară din ţara noastră intervalul pentru calculul stocului de

siguranţă se alege, ca fiind cel mai mic dintre:

- intervalul de siguranţă calculat la nivelul a jumătate (1 / 2) din intervalul

stocului curent;

- intervalul de siguranţă calculat matematic prin metoda abaterilor, după

formula:

∑

∑

=

=

∆∗= n

iia

n

iia

s

q

tqt

1

1

unde:

65

iaq = cantităţile aprovizionate din materialul ,,i’’;

∆ t = abaterea de timp între intervalul dintre aprovizionări şi intervalul

mediu ( )01

>− ctt

În cazul în care abaterea este pozitivă atunci materialele sunt recepţionate la

un interval mai mare decât cel mediu (luat în calculul stocului curent) existând

pericolul epuizării stocului şi întreruperii fabricaţiei. Ca urmare, se va constitui stoc

de siguranţă în funcţie de intervalul mediu rezultat. Când abaterea este negativă,

mărimea ei nu se va lua în calcul.

- prudentă, de aversiune faţă de risc, care presupune constituirea unui

3.3.1.1.1.3 Stocul de condiţionare prealabilă

Stocul de condiţionare prealabilă se constituie pentru unele materiale care

necesită operaţii de condiţionare înainte de darea lor în consum şi aceasta pentru

îmbunătăţirea calităţii lor şi a parametrilor tehnologici. Operaţiunile de condiţionare

sunt prevăzute în tehnologiile de fabricaţie pentru fiecare fel de materii prime şi

materiale consumabile, care intră în structura produsului finit. Pentru asemenea

procese de condiţionare prealabilă se elaborează, pe ramuri, norme tehnice de

condiţionare care se revizuiesc ori de câte ori se modifică tehnologia de fabricaţie.

Stocul de condiţionare se calculează pe baza consumului mediu zilnic şi a

intervalului de condiţionare (td), după relaţia:

df

d tT

aPS ∗

∗=

În general, intervalul de condiţionare prealabilă se referă la numărul de zile

necesar efectuării unor operaţiuni de pregătire a materialelor pentru producţie, cum ar

fi: de sortare, de debitare, de analize prealabile etc. Prin însumarea timpilor aferenţi

acestor operaţiuni se determină intervalul de condiţionare luat în calcul.

3.3.1.1.1.4 Stocul pentru transporturi interioare

Întreprinderile, în structura lor, pot avea secţii sau chiar fabrici dispersate

teritorial, aşezate în alte localităţi. Dacă aprovizionarea cu unele materii prime şi

materiale consumabile se face direct la locul de consum, aprovizionarea cu materiale

mai scumpe şi cu consum periodic se face prin depozitul central. Aceasta înseamnă

că asemenea materiale se pot afla un timp oarecare în operaţiuni de transport interior

precum şi de predare – primire.

66

Stocul pentru transporturi interioare se calculează în funcţie de consumul

mediu zilnic şi intervalul pentru transporturi interioare (tt), după formula:

tf

t tT

aPS ∗

∗=

Intervalul pentru transporturile interioare, se calculează ca o medie a

realizărilor privind duratele de transport de la depozitul central la locurile de consum.

3.3.1.1.1.5 Stocul de iarnă

Unele întreprinderi folosesc anumite materiale (nisipul de râu, caolină, etc.)

care nu pot să fie exploatate pe timp de iarnă.

Aceasta presupune formarea stocului curent, necesar în perioada de iarnă,

încă din perioada premergătoare anotimpului geros.

Stocul de iarnă se determină pe baza consumului mediu zilnic din materialele

în cauză şi intervalul pentru stocul de iarnă (tr), folosind relaţia:

rf

r tT

aPS ∗

∗=

Intervalul pentru stocul de iarnă este, de regulă, egal cu durata de

neexploatare sau perioada de netransportare a unor materiale. Asemenea intervale de

timp se calculează numai pe timpul iernii, iar stocul ca atare, ca stoc de iarnă, se

constituie şi se menţine în perioada premergătoare iernii. Pe timpul iernii acest stoc,

treptat, se transformă în stoc curent.

3.3.1.1.2 Evaluarea necesarului de fond de rulment pentru stocurile de materiale

destinate producţiei

Necesarul fondului de rulment pentru stocurile destinate producţiei reprezintă

necesarul de finanţat, adică mărimea capitalului care urmează să fie imobilizat în

stocurile de materiale consumabile pentru săvârşirea ciclului de exploatare.

La nivelul întreprinderilor care au activităţi multiple şi diverse, materialele

necesare producţiei care urmează să fie aprovizionate şi depozitate numără repere

foarte multe. Dimensionarea fiecărui fel de material în parte ar fi prea costisitoare

prin munca depusă în acest sens. Ca urmare, optimizarea stocurilor nu se face pentru

toate tipurile de materiale consumabile ci numai pentru acelea care au o valoare mare

şi deţin o pondere rezonabilă în volumul aprovizionărilor.

67

Pentru gestiunea eficientă a stocurilor, materialele consumabile destinate

producţiei se împart în două grupe: prima include materialele nominalizate, iar a

doua grupă cuprinde materialele nenominalizate sau diverse.

Materialele consumabile nominalizate, care trebuie să reprezinte cel puţin

70% din total pentru a asigura un calcul real, sunt supuse dimensionării pentru

stabilirea stocului optim, pe fiecare fel de material, în timp ce materialele diverse

urmează o procedură aparte prin care se determină necesarul anual de aprovizionat

exprimat valoric.

Necesarul fondului de rulment (NFR), reprezentat de capitalul care va fi

imobilizat în stocurile de materiale care urmează să fie aprovizionate şi depozitate, se

calculează diferit pentru cele două grupe de materiale consumabile.

Astfel, în stabilirea necesarului fondului de rulment pentru materialele

nominalizate (NFRN) se ţine seama de faptul că în faza aprovizionării se produce o

dispersare a momentelor de procesare a materialelor între două aprovizionări. În plus,

întregul circuit al activelor circulante se prezintă ca o succesiune de stocuri în toate

fazele ciclului de exploatare, de mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe

unitatea de măsură. Ca urmare, necesarul de finanţat nu este egal cu valoarea stocului

maxim, el fiind întotdeauna mai mic. Diferenţa de valoare provine de la stocul

curent, care în determinarea necesarului fondului de rulment, se ia în calcul ca o

mărime medie exprimată prin înjumătăţirea intervalului de timp între două

aprovizionări consecutive.

Luând în considerare aceste particularităţi, necesarul fondului de rulment

pentru fiecare material nominalizat (NFRNi) se calculează după relaţia:

)2

1(

iiiii rtdscini

Ni tttttpT

MNFR ++++∗=

de unde rezultă că:

∑=

=n

iNiNT NFRNFR

1

în care:

=niM necesarul fizic anual de aprovizionat pentru fiecare fel de material

nominalizat ,,i’’;

ip = preţul de aprovizionare aferent materialului ,,i’’;

68

t = intervalul de reaprovizionare pe tipuri de stocuri şi pe feluri de

materiale ,,i’’;

T = perioada de referinţă, an, trimestru

NTNFR = necesarul de fond de rulment total aferent grupei de materiale

nominalizate.

Necesarul fondului de rulment la materialele nenominalizate sau diverse

(NFRD) pentru care nu se calculează stocuri optime, se stabileşte în mod proporţional

în funcţie de raportul dintre necesarul valoric anual al materialelor nenominalizate

(Mad) şi necesarul anual al materialelor nominalizate (Man) ponderat cu necesarul

fondului de rulment total aferent materialelor nominalizate, folosind relaţia:

NT

an

adD NFR

M

MNFR ∗=

Pentru un calcul cât mai real, în unele situaţii, NFRNT se stabileşte numai în

funcţie de stocul curent şi cel de siguranţă.

În final, se determină necesarul fondului de rulment total aferent materialelor

aprovizionate şi stocate destinate producţiei (NFRN+D) însumând necesarul de

finanţat al celor două grupe de materiale, astfel:

NFRT(N+D) = NFRNT+NFRD

La nivelul acestui necesar de finanţat, în continuare, se vor căuta resurse de

acoperire.

3.3.1.1. Dimensionarea stocurilor pentru producţia în curs de fabricaţie:

3.3.1.1.1. Evaluarea necesarului de fond de rulment pentru producţia în curs de

fabricaţie

În evaluarea necesarului de fond de rulment pentru finanţarea curentă a

tuturor cheltuielilor pe care le ocazionează producţia în curs de fabricaţie este necesar

să se ţină seama de felul procesului de fabricaţie care poate fi:

a) continuu;

b) discontinuu.

a) Producţia cu proces de fabricaţie continuu presupune lansarea

comenzilor în fabricaţie în mod continuu, fără a aştepta finisarea comenzii anterioare.

În asemenea condiţii se pot afla concomitent în fabricaţie mai multe comenzi, în

69

diferite stadii de finisare şi nivele ale imobilizărilor de capital. Odată cu predarea la

magazie a comenzilor finisate se realizează o recuperare de capital plasat în producţia

neterminată, pe seama căruia se pot finanţa cheltuielile la comenzile în curs de

fabricaţie.

Ţinând seama de aceste particularităţi cheltuiala medie zilnică pe durata

ciclului de fabricaţie nu atrage după sine şi o imobilizare egală de capital. Ca urmare

este necesar să aducem cheltuiala medie zilnică la un nivel cât mai apropiat de

imobilizarea medie zilnică de capital, adică să fie corelată cu ajutorul unui coeficient

de corecţie. Relaţia generală de calcul a coeficientului de corecţie (K) este dată de

formula:

f

d

C

cK =

unde:

dc = cheltuiala medie pe durata ciclului de fabricaţie, obţinută ca o

medie a cheltuielilor iniţiale şi finale;

Cf = cheltuiala finală (producţia fabricată evaluată la cost).

Limitele de variaţie ale coeficientului de corecţie vor fi: 10 ≤< K , de unde

rezultă că în situaţia în care cheltuiala medie pe durata ciclului de fabricaţie este

egală cu cea finală, (adică fd Cc = ) coeficientul de corecţie va fi egal cu unu. De

regulă, coeficientul de corecţie este subunitar dar niciodată nu va fi egal cu zero.

În condiţiile producţiei cu proces continuu de fabricaţie evoluţia cheltuielilor

pe durata ciclului de fabricaţie se poate realiza uniform sau neuniform.

În cazul în care cheltuielile cresc uniform pe durata ciclului de fabricaţie,

coeficientul de corecţie este dat de relaţia:

DC

DCc

K∗

∗+

= 2 , de unde rezultă că C

CcK

2+=

În cazul în care cheltuielile cresc neuniform pe durata ciclului de fabricaţie,

la intervale neegale şi sume diferite, neuniformitatea poate interveni fie de la o fază a

fabricaţiei la alta, fie chiar în cadrul aceleaşi faze. Pentru calculul coeficientului de

corecţie prezintă importanţă nu fazele de fabricaţie propriu-zise ci evoluţia

70

cheltuielilor, motiv pentru care durata fabricaţiei se împarte în atâtea faze

(subintervale) în cât se poate constata o evoluţie uniformă a cheltuielilor.

În acest fel, cazul evoluţiei neuniforme a cheltuielilor se reduce la modelul

anterior a cheltuielilor uniforme pe faze ale ciclului de fabricaţie.

Valoarea coeficientului de corecţie se poate calcula prin două modalităţi:

- o primă modalitate constă în însumarea suprafeţelor trapezelor care

delimitează fiecare fază a ciclului de fabricaţie. Coeficientul de corecţie se determină

raportând imobilizările de capital în cheltuielile efectuate pe faze, date de suma

suprafeţelor trapezelor la suprafaţa dreptunghiului, după relaţia:

DC

dcc

dcc

dcc

dcc

Kn

nn

∗

∗+

++∗+

+∗+

+∗+

=−

2...

2221

332

221

110

unde:

c0, c1, c2, … cn, reprezintă cheltuiala iniţială sau finală din cadrul fazei

duratei de fabricaţie d1, d2, d3, … dn , după caz

- a doua modalitate de calcul a coeficientului de corecţie are în vedere

creşterea medie a cheltuielilor de la sfârşitul unei faze până la finele duratei ciclului

de fabricaţie. Înseamnă că cheltuiala medie din prima fază, adică 2

10 cc + rămâne

imobilizată până la finele ciclului, în continuare adăugându-se creşterile medii de

cheltuieli pe faze ( )C∆ până la sfârşitul ciclului de fabricaţie. Ca urmare, relaţia de

calcul a coeficientului de corecţie devine:

( ) ( )

DC

dDcddDcdDcDcc

K

n

iin

∗

−∆++−−∆+−∆+∗+

=∑

−

=

1

121312

10 ...2

În situaţia în care lansarea în fabricaţie se face pe loturi de produse,

coeficientul de corecţie se calculează ţinând seama că o parte din capitalul plasat în

cheltuielile întregului lot de produse se recuperează începând cu finisarea primelor

produse din lot şi predate la magazie. Aceasta înseamnă că o parte din imobilizările

făcute se recuperează pentru starea de producţie neterminată înainte de finisarea

întregului lot. Asistăm în acest caz, pe de o parte, la creşterea cheltuielilor

neuniforme, iar pe de altă parte, la descreşterea treptată a lor, care poate fi uniformă

sau neuniformă. De exemplu, dacă cheltuielile de exploatare cresc neuniform iar

71

lansarea în fabricaţie se face în condiţiile prezentate mai sus, valoarea recuperărilor

de capital (VRec) este dată de relaţia:

VRec=r1t1+r2t2+…+rntn

unde:

r1, r2, ... rn = capitalul care se recuperează prin finisarea produselor finite

înainte de expirarea duratei totale a ciclului de fabricaţie;

t1, t2, ... tn = timpul din momentul recuperării capitalului imobilizat în

cheltuieli şi până la sfârşitul ciclului de fabricaţie, exprimat în zile.

Coeficientul de corecţie, în acest caz, se va calcula după relaţia:

( )

DC

trtrtrdcc

dcc

dcc

Knnn

nn

∗

+++−+

+++

++

=

− ...2

...22 2211

12

211

10

Această reducere a valorii coeficientului de corecţie are ca efect direct

reducerea corespunzătoare a necesarului de fond de rulment.

În situaţia în care producţia este de serie şi se fabrică un sortiment bogat de

produse, coeficientul de corecţie se poate calcula numai pentru produsul

reprezentativ din fiecare grupă omogenă de produse. Aceasta înseamnă că producţia

se împarte pe grupe omogene de produse în funcţie de asemănările proceselor

tehnologice, cu menţiunea că nu trebuie să existe diferenţe mari între duratele de

fabricaţie ale produselor. Coeficientul de corecţie se va calcula ca şi în situaţia în

care cheltuielile cresc neuniform, iar valoarea lui se va extinde şi la celelalte produse.

Odată calculat coeficientul de corecţie în funcţie de particularităţile pe care le

prezintă producţia cu proces de fabricaţie continuu, se procedează la determinarea

necesarului fondului de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie ipcpcNFR după

relaţia:

iici

ipcp KDT

QNFR

c∗∗= sau iizpcf KDcNFR ici

∗∗=

Relaţiile de mai sus, cu notaţiile cunoscute se referă la produsul i: Pentru

calculul fondului de rulment total pcfcNFRT folosim relaţia:

72

( )∑=

=n

ipcfcpcfc iNFRNFRT

1

b) Producţia cu proces de fabricaţie discontinuu constituie o particularitate

a activităţilor industriale. Discontinuitatea se explică prin aceea că o nouă comandă

nu poate fi lansată în fabricaţie înainte de finisarea comenzii anterioare.

Aceasta înseamnă că nu se poate înfăptui o recuperare de capital prin

predarea parţială a comenzilor finisate la magazie şi, ca atare, plasamentele de capital

se fac la nivelul maxim al costurilor producţiei pe care le ocazionează un ciclu de

fabricaţie. Finanţarea începe cu o cheltuială iniţială şi continuă cu celelalte cheltuieli

până la costul final, sume acoperite din capitalul constituit.

În acest context, cheltuiala medie pe durata fabricaţiei ajunge să fie egală cu

cheltuiala finală care exprimă costul producţiei. La acest nivel se va constitui

necesarul de fond de rulment pcfdNFR . Deci,

DicNFR zipcfdi ∗= şi ( ) iNFRNFRTn

ipcfdpcfd ∑

=

=1

Dacă întreprinderea cu proces de fabricaţie discontinuu dispune de linii

tehnologice care funcţionează independent, atunci valoarea coeficientului de corecţie

se calculează asemănător unui proces de producţie continuu. Precizez că, în producţia

cu proces de fabricaţie discontinuu valoarea coeficientului de corecţie este egală cu

unu, finanţarea făcându-se la nivelul costului producţiei lansată în fabricaţie.

Pentru produsele nenominalizate, din grupa diverse, necesarul de fond de

rulment se calculează global. În acest sens, pornind de la ideea că tehnologiile de

fabricaţie ale produselor în cauză - privind durata ciclului şi evoluţia cheltuielilor -

sunt asemănătoare cu cele ale produselor nominalizate, necesarul fondului de rulment

se calculează ponderând raportul dintre producţia anuală exprimată în costuri la

produsele diverse şi producţia anuală evaluată în costuri la produsele nominalizate cu

necesarul de fond de rulment total al produselor nominalizate.

Însumând necesarul de fond de rulment calculat pentru produsele

nominalizate cu cel al produselor nenominalizate (diverse) se obţine necesarul de

fond de rulment total pentru producţia în curs de fabricaţie.

73

3.3.1.3 Dimensionarea stocurilor de produse finite şi calculul necesarului de fond

de rulment

Produsele rezultate calitativ din procesele de fabricaţie trec sub formă de

produse finite în sfera comercializării, adică în faza de desfacere a ciclului de

exploatare. Acestea, în continuare, sunt destinate, pe de o parte, consumului intern,

iar pe de altă parte, vânzării.

Produsele finite intră în faza de desfacere la costul de fabricaţie şi vor ieşi din

această fază spre vânzare la costul complet de producţie, format din costul de

fabricaţie la care se adaugă cheltuielile de desfacere şi cheltuielile generale de

administrare a întreprinderii.

Existenţa stocurilor de produse finite în faza de desfacere este cerută de

executarea unor lucrări în vederea pregătirii lor pentru expediere. În acest sens,

produsele finite staţionează un anumit interval de timp în faza desfacerii, durată

determinată de mai multe nevoi şi anume:

� durata recepţiei în magazie (dr); durata sortării (ds);

durata de maturizare (dm); durata formării loturilor pentru

expediere (df);durata etichetării şi ambalării (da); durata încărcării

în mijloacele de transport (dt); durata întocmirii documentelor de

expediţie (de);

În plus, sunt cazuri când recepţia se face la beneficiar, mai ales, pentru

produse finite care necesită unele probe de funcţionare şi care nu se pot transporta în

structura funcţională a lor, ci se descompun în elemente componente. De asemenea,

este necesar să se ţină seama şi de munca de triere a comenzilor, obţinerea

mijloacelor de transport adecvate etc.

Însumând aceste intervale de timp necesare pregătirii produselor în vederea

expedierii, precum şi a altor timpi ce apar în funcţie de particularităţile tehnologice,

se obţine durata de staţionare a produsului finit ,,i'’ (Di) până la livrare. Deci,

Di=dr+ds+dm+df+da+dt+de

În general, mărimea capitalului imobilizat în stocurile destinate vânzării

depinde atât de politica comercială a întreprinderii cât şi de caracterul fabricaţiei,

respectiv de ritmicitatea în care produsele ies din fabricaţie şi se pregătesc pentru

74

expediere clienţilor. Practic, mărimea stocurilor de produse finite aflate în faza

desfacerii şi implicit a necesarului de fond de rulment depinde de doi factori:

a) valoarea produselor finite exprimată în cost complet (Pf);

b) durata de staţionare a produselor finite (Di).

Pe baza celor doi factori se calculează necesarul de fond de rulment pentru

produsele finite (NFRpf) după relaţia:

ifi

pfi DT

PNFR ∗=

unde:

T = perioada de referinţă, an (360), trimestru (90);

,,i’’ = se referă la tipul produsului finit.

La întreprinderile aflate în funcţiune durata de staţionare a lotului în magazie,

luată în calcul, se poate determina ca o medie de staţionare a produselor într-un

interval din anul de bază, de regulă un trimestru, după formula.

foi

oioi

P

TSD

∗= iar 1

2...

2 21

0−

++++=

t

nio

iN

SSS

S

S

unde:

oiD = durata medie de staţionare a produsului ,,i’’ în anul precedent;

oiS = stocul mediu al produsului finit ,,i’’ în magazie în anul precedent;

foiP = valoarea produsului finit ,,i’’ livrată în anul precedent;

ioS = stocul la începutul intervalului luat în calcul;

S1, S2, ... Sn = stocurile decadale din intervalul luat în calcul;

N t = numărul termenilor luaţi în calculul mediei cronologice.

Calculul necesarului de fond de rulment pentru produsele finite

nenominalizate se face folosind acelaşi raţionament ca şi cel utilizat în deteminarea

necesarului de fond de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie nenominalizată.

Dacă în întreprindere există şi semifabricate destinate vânzării, calculul

stocului şi al necesarului de fond de rulment se face folosind aceeaşi metodologie ca

şi pentru stocurile de produse finite.

75

3.3.2 Metoda sintetică de calcul a stocurilor şi a necesarului de fond de rulment

aferent lor

Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului şi a necesarului de

finanţat pe total active circulante, eventual cu defalcarea acestora pe elemente.

În practică, metoda globală se aplică folosind trei procedee care au la bază:

a) viteza de rotaţie a capitalului circulant;

b) corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi producţia

exerciţiului sau cifra de afaceri;

c) activele circulante ce revin la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri.

a) Viteza de rotaţie folosită în calculul stocurilor de active circulante se

exprimă, pe de o parte, prin coeficientul vitezei de rotaţie, iar, pe de altă parte, prin

durata unui circuit, exprimată în zile.

În primul caz, coeficientul vitezei de rotaţie (Kvr) se calculează, folosind date

din anul precedent, ca un raport între producţia exerciţiului exprimată în costuri (0eP )

sau cifra de afaceri şi stocul mediu de active circulante ( 0acS ), potrivit relaţiei:

0

0

0ac

evr S

PK =

Coeficientul vitezei de rotaţie exprimă de câte ori s-a rotit capitalul investit în

activele circulante pentru obţinerea producţiei sau a cifrei de afaceri din anul

precedent.

În cel de-al doilea caz, durata unui circuit exprimată în zile (Dz), se calculează

ca raport între perioada de referinţă (T), care este an sau trimestru, şi coeficientul

vitezei de rotaţie, după relaţia:

0

0

vrz K

TD = sau

0

0

0

e

ac

z P

TSD

∗=

Durata unui circuit exprimă numărul de zile dintr-un circuit în care capitalul

este imobilizat în active circulante.

Pe baza vitezei de rotaţie a capitalului circulant, exprimată prin relaţiile de

mai sus, se calculează stocul total de active circulante ( )1acS necesar realizării

producţiei sau cifrei de afaceri previzionate ( )1e

P folosind formulele:

76

0

1

1

vr

eac K

PS = sau

0

1

1 ze

ac DT

PS ∗=

În practică se obişnuieşte să se determine mărimea vitezei de rotaţie a

capitalului nu numai pentru totalul activelor circulante, ci, şi pentru formele

structurale ale acesteia. Aşa de exemplu, prin relaţiile de mai sus se calculează viteza

de rotaţie a capitalului prin valorile de exploatare şi, în continuare, nivelul stocurilor

pentru realizarea producţiei programate, astfel:

0

0

0

ex

eVRV V

PK = şi

0

0

0

e

exZV P

TVD =

respectiv,

0

1

1

VRV

eex K

PV = sau

0

1

1 ZVe

ex DT

PV =

unde:

0exV = valorile de exploatare din anul precedent;

1exV = valorile de exploatare din anul previzionat;

0VRVK = coeficientul vitezei de rotaţe a capitalului plasat în valorile de

exploatare din anul precedent;

0ZVD = durata unui circuit în zile a capitalului imobilizat în valorile de

exploatare din anul precedent.

Viteza de rotaţie din anul precedent nu este luată în calcul automat, ci trebuie

corectată în funcţie de unii factori care vor influenţa în anul de previziune asupra

accelerării sau încetinirii acestuia, ca efect al schimbărilor produse în aprovizionare,

tehnologiile de fabricaţie sau desfacere. Asemenea modificări pot fi cuantificate în

formele în care se exprimă şi viteza de rotaţie. Influenţând viteza de rotaţie a

capitalului circulant cu echivalentul modificărilor în structurile ciclului de exploatare

(Ec) se obţine viteza de rotaţie recalculată ( )zrVrr DK ;

cVrVrr EKK ±=0

sau czzzvr EDD ±=0

Folosind viteza de rotaţie recalculată în relaţiile de mai sus se înfăptuieşte o

dimensionare corectă a activelor circulante totale sau a valorilor de exploatare după

caz.

77

În literatura de specialitate3 pentru a aprecia rezultatele metodelor sintetice

faţă de cele obţinute prin metoda analitică se propune introducerea unui coeficient de

degresivitate a creşterii activelor circulante. Coeficientul este măsurabil fie prin

ritmul de accelerare a rotaţiei activelor circulante (ritm măsurat statistic), fie printr-o

mărime dezirabilă care să apropie întreprinderea analizată de rezultatele concurenţei

sau de cele medii pe ramură. Luarea în calcul a acestei degresivităţi presupune

corectarea necesarului de finanţat previzionat cu un coeficient subunitar egal cu unu

minus coeficientul de accelerare a rotaţiei capitalului circulant.

Necesarul de fond de rulment se stabileşte la nivelul activelor circulante

(NFRAC) sau valorilor de exploatare (NFRVex) dimensionate, după caz, astfel:

Vrr

eAC K

PNFR 1= sau zvr

eAC D

T

PNFR ∗= 1

respectiv

vrvr

evex K

PNFR 1= sau zvvr

evex D

T

PNFR ∗= 1

b) Prin procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante

şi producţia exerciţiului sau cifra de afaceri, se poate calcula necesarul total de active

circulante în anul de referinţă ( )1acS , respectiv necesarul de finanţat ( )ACNFR , astfel:

KSS acac ∗= 01; unde K=

0

1

e

e

P

P; iar

1acAC SNFR =

în care:

K = coeficientul de creştere sau descreştere a producţiei în anul de referinţă

(de plan);

c) Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri

reprezintă o proporţie specifică anului precedent. Pentru ca această proporţie să fie

reprezentativă, din totalul activelor circulante luate în calcul se scad cele fără mişcare

sau supraevaluate. Relaţia de calcul este:

100001

1

pPS

eac

∗=

3 Stancu I, Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti 1994, p. 218

78

unde:

p0 = ponderea activelor circulante la 1000 lei producţie din anul

precedent, calculată după relaţia:

10000

00

e

acfac

P

SSp

−=

Necesarul de fond de rulment se stabileşte la nivelul activelor circulante

dimensionate pentru anul de previziune. În continuare, necesarul de fond de rulment

pentru activele circulante poate fi defalcat pe elementele structurale acestora pe baza

ponderii avută în totalul activelor circulante din anul precedent.

3.5.Valorile realizabile pe termen scurt

Întreprinderile, pentru realizarea ciclului de exploatare impun investiţii pe

termen scurt nu numai în formarea stocurilor ce compun valorile de exploatare, ci şi

în finanţarea valorilor realizabile pe termen scurt. Acestea se caracterizează prin

faptul că au un grad ridicat de lichiditate şi, ca atare, se pot transforma rapid în

lichidităţi.

Plasamentele de capital în valorile realizabile pe termen scurt au scopul de a

asigura , pe de o parte, vânzarea bunurilor şi serviciilor cât mai profitabil, iar pe de

altă parte, fructificarea eficientă a lichidităţilor disponibile temporar.

Ţinând seama de particularităţile valorilor realizabile pe termen scurt le

putem în:

1. creanţele întreprinderii asupra terţilor

2. titluri de plasament

3.5.1 Creanţele întreprinderii şi evaluarea necesarului de fond de rulment pentru

produsele expediate

Produsele expediate sunt acele bunuri trecute din faza de comercializare

(desfacere) în faza de decontare a ciclului de exploatare. În această fază de decontare

se produce transferul de proprietate şi se încasează valoarea produselor expediate.

Mărimea capitalului imobilizat în produsele expediate depinde, cu prioritate,

de politica comercială a întreprinderii, dar, în acelaşi timp şi de ritmicitatea în care

produsele se pregătesc pentru livrare. Practic, necesarul de fond de rulment pentru

produsele expediate este determinat de creditul comercial şi depinde de:

- valoarea produselor expediate exprimate în costuri de producţie edP ;

79

- durata medie de decontare (încasare) a clienţilor (Dd)

În aceste condiţii, relaţia de calcul a necesarului de fond de rulment pentru

produsul ,,i’’ expediat (NFRpdi) este:

i

ei

d

d

pdi DT

PNFR ∗=

Durata medie de decontare a clienţilor se calculează în funcţie de mărimea

creanţelor şi a cifrei de afaceri aferentă perioadei de referinţă (an, trimestru) după

relaţia:

360afaceri de Cifra

CreanteDd ∗= (sau 90)

Acest necesar al fondului de rulment reprezintă investiţia de capital pentru

constituirea soldului de credite clienţi. În final, însumând necesarul de fond de

rulment pentru cele trei categorii de stocuri precum şi cel al clienţilor şi a altor active

circulante se obţine necesarul de fond de rulment total care urmează să fie finanţat

din capitalurile create.

3.5.2 Titlurile de plasament

3.5.2.1 Raţiunea plasamentelor de capital în titluri de valoare şi structura lor

Întreprinderile, din activitatea curentă, pot realiza temporar excedente de

trezorerie. Asemenea capitaluri disponibile urmează să fie fructificate pe termen

scurt cât mai profitabil pentru a justifica menţinerea în circuit a capitalului în cauză.

O cale principală de fructificare a acestui capital, temporar disponibil, o

constituie plasamentele în titlurile de valoare, care se pot realiza pe piaţa financiară.

Asemenea tranzacţii f ăcute de întreprindere pe piaţa financiară au drept scop de a

realiza o rată a profitului cel puţin egală cu rata rentabilităţii concurentului.

Plasamentele pe termen scurt în titluri de valoare sunt considerate, în

exclusivitate, investiţii financiare şi, ca atare, ele diferă faţă de plasamentele

capitalului în finanţarea curentă a ciclului de exploatare. În acest sens, investiţiile în

titluri de plasament presupun inginerii financiare care cer pricepere şi iscusinţa, pe de

o parte, în alegerea momentului efectuării plasamentelor iar, pe de altă parte, în cel al

lichidării acestora, ştiind că pe piaţa financiară se produc schimbări rapide. Alegerea

momentului efectuării tranzacţiilor pe piaţa financiară trebuie să fie făcut atunci când

80

se poate obţine o rată a rentabilităţii cât mai mare şi, respectiv, există posibilitatea

transformării rapide a titlurilor în lichidităţi.

Practica de pe piaţa financiară a demonstrat că titlurile foarte rentabile sunt în

acelaşi timp şi foarte riscante. Pentru a elimina riscul pierderii de capital,

întreprinderea trebuie să decidă formarea unei structuri din titluri de valoare care se

concretizează în portofoliu.

Portofoliul este constituit din totalitatea titlurilor de valoare de care dispune o

întreprindere, la un moment dat, concretizat în acţiuni, obligaţiuni sau titluri derivate,

achiziţionate prin investiţii financiare. Fiind o totalitate de titluri de valoare, fiecare

având caracteristici specifice, portofoliul presupune şi o anumită structură.

Gestiunea portofoliului are ca obiectiv stabilirea unei structuri

Practic, pentru întreprinderi este mai rentabil să investească prin investitori

instituţionali datorită experienţei acestora şi puterii financiare mari de care dispun.

Pentru efectuarea de plasamente în titluri de valoare întreprinderea trebuie să

folosească toate informaţiile posibile, unele exprimate în indicatori de eficienţă,

astfel încât să poată alege structura de portofoliu cea mai rentabilă.

3.5.2.2 Asupra unor indicatori de eficienţă a titlurilor de plasament

În procesul de investire şi gestiune a capitalului în titluri de plasament, teoria

financiară a formulat ca obiectiv esenţial optimizarea corelaţiei dintre rentabilitate şi

risc. Această preocupare este tot mai necesară în corelaţiile unei volatilităţi (care

desemnează variaţiile cursului bursier) crescânde a valorilor mobiliare în raport cu

variaţiile pieţei de capital, ceea ce determină o relaţie directă între rentabilitate şi risc.

Înseamnă că o rentabilitate mai mare este însoţită de un risc mai mare şi invers.

Pentru a se putea informa permanent ,,consumatorii’’ de titluri de plasament ,

practica financiară a construit mai mulţi indicatori care privesc, deopotrivă, atât

titlurile de valori mobiliare cât şi portofoliul acestora. Dintre indicatorii respectivi

amintim:

1. Rentabilitatea titlului de valoare. Într-o asemenea investiţie calculul

rentabilităţii are în vedere două componente ale câştigului: dividendul sau dobânda şi

creşterea valorii de piaţă. Dividendele, în cazul acţiunilor, constituie o promisiune

potrivit căreia întreprinderea emitentă va repartiza o parte din profitul realizat ca

81

dividende deţinătorilor de titluri. În cazul obligaţiunilor câştigul sperat îl va constitui

dobânzile sau venitul fix aferent valorii nominale.

În acelaşi timp, motivaţia investiţiilor financiare o constituie şi o altă

componentă a rentabilităţii şi anume, creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei

de achiziţie. Această motivaţie este cea care asigură o circulaţie bursieră a titlurilor.

Faţă de cele de mai sus, rata rentabilităţii unei acţiuni se calculează după

relaţia:

1001

1

−

−−+=

t

ttiit P

PPDR

unde:

itR = rata rentabilităţii titlului ,,i’’ în momentul ,,t’’;

iD = dividendul sperat;

tP = preţul (cursul) acţiunii ,,i’’ în momentul ,,t’’ care variază de la 1 la n;

1−tP = preţul (cursul) de achiziţie al titlului ,,i’’ în momentul ,,t-1’’.

Asemenea consideraţii se pot face şi în legătură cu rentabilitatea unei

obligaţiuni.

Aşadar, rentabilitatea unui titlu de plasament este dată, pe de o parte, de

raportul 1−t

i

P

D pe care emitentul o poate asigura investitorului de capital, iar pe de altă

parte, de creşterea în timp a preţului (cursului) respectiv de raportul 1

1

−

−−

t

tt

P

PP (care

exprimă creşterea valorii sau diminuarea ei).

Însumând cele două câştiguri obţinem rentabilitatea titlului financiar.

2. Riscul titlului de valoare. Pentru calculul acestui indicator se apelează la

teoria probabilităţilor, respectiv la parametrii repartiţiei diferitelor rentabilităţi

(înregistrate statistic) şi la legile probabilităţii care surprind cel mai bine aceste

rentabilităţi ale valorilor mobiliare. Aşadar, este vorba de o abatere care ar putea avea

loc de la evoluţia medie a cursului de bursă. Mărimea acestei abateri, posibile în

viitor, este dată de variaţia ratei rentabilităţii titlului din fiecare zi faţă de o

rentabilitate medie pe întreg intervalul considerat.

82

Pentru o evaluare a riscului cât mai concludentă se alege un interval de timp

suficient de mare şi mai ales cu numeroase tranzacţii ale titlului. Mărimea riscului pe

titlu se calculează în fiecare zi operaţională în bursă.

În vederea caracterizării celor două variabile aleatoare – rentabilitatea şi

riscul – teoria probabilităţilor a reţinut ca relevanţi următorii parametri:

- valoarea medie a rentabilităţii ( )R , care se calculează astfel:

∑=

=n

iii PRR

1

unde:

=iP probabilitatea de apariţie (pondere) a riscului (frecvenţa acestuia);

i = 1,2, …, n observări statistice

- dispersia rentabilităţilor faţă de valoarea medie ( )2σ , calculată ca sumă a

pătratelor diferenţelor ponderate cu probabilitatea de apariţie, adică:

( ) i

n

ii PRR

2

1

2 ∑=

−=σ

- abaterea medie pătratică ( )σ , calculată prin rădăcina pătratică a dispersiei:

2σσ =

Faţă de cele de mai sus, relaţia de calcul al riscului titlului de valoare este:

( )∑=

−=n

iiiit PRR

t1

2σ

Prin simetria abaterilor posibile, în raport cu media, se poate admite că riscul

este măsurabil prin valorile negative ale abaterilor, iar creşterea rentabilităţii prin

valorile pozitive ale abaterilor.

3. Rentabilitatea portofoliului de titluri de valoare. Întreprinderea este

interesată în rentabilitatea întregii sale investiţii, motiv pentru care, în fiecare zi, se

calculează nu numai rentabilitatea pe feluri de titluri, ci şi rentabilitatea portofoliului.

Un portofoliu se constituie în proporţii diferite de participare a unora şi a altora

dintre titluri. La o anumită combinaţie optimă de participare a titlurilor se poate

obţine o performanţă superioară.

Rentabilitatea portofoliului (Rp) se calculează ca o medie ponderată a

rentabilităţilor individuale sperate (medii) ale titlurilor din portofoliu după relaţia:

83

ptR ( )∑=

∗=n

i

ii tRX1

în care:

ptR = rata rentabilităţii portofoliului în momentul ,,t’’;

x1, x2, …,xn = ponderea titlurilor individuale componente ale

portofoliului,

unde: x1+x2+…+xn=1;

=iR rata rentabilităţii (medii) fiecărui titlu ,,i’’.

Din relaţia de mai sus rezultă că rentabilitatea portofoliului este direct

proporţională cu rentabilităţile titlurilor componente dar şi cu ponderea de participare

a fiecărui titlu la compunerea portofoliului. Pentru a creşte rentabilitatea portofoliului

este suficient să creştem ponderea titlului celui mai rentabil. Dar această creştere de

rentabilitate este însoţită şi de creşterea riscului, motiv pentru care este necesar să fie

cercetat.

4. Riscul portofoliului de valoare. În funcţie de avantajul diversificării unui

portofoliu se poate aprecia că, riscul acestuia depinde, în primul rând, de numărul de

titluri care îl compun. Aceasta, ca urmare a compensării variaţiilor contrare ale

rentabilităţii titlurilor componente. Totodată este semnificativă structura portofoliului

în sensul că atunci când titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului,

riscul acestuia este mai mic decât în cazul în care o acţiune deţine 90% din portofoliu

iar celelalte acţiuni ocupă restul de 10%. Pe de altă parte, un portofoliu format din

acţiuni ale unor societăţi recunoscute şi împărţite, va fi mai puţin riscant decât un

portofoliu ce cuprinde titluri ale unor societăţi mici şi care nu sunt cotate la bursă.

Relaţia de calcul a riscului portofoliului ,,p’’ în momentul ,,t’’ adică ptσ

este:

∑=

∗=n

iitipt X

1

22 σσ

unde:

=iσ riscul titlului ,,i’’ din structura portofoliului;

=ix ponderea titlului ,,i’’ in portofoliul „p”

84

Aşadar, riscul portofoliului de ,,n’’ titluri reprezintă suma titlurilor

combinaţiilor posibile între rentabilităţile titlurilor componente (inclusiv propriile

dispersii), în funcţie de ponderile de participare a titlurilor la compunerea

portofoliului.

În practica bursieră se mai calculează şi alţi indicatori de apreciere a eficienţei

titlurilor financiare cum ar fi: indicele bursier şi coeficientul de volatilitate al

portofoliului.

REZUMAT Activele circulante se consumă integral pe parcursul unui ciclu de

exploatare. De aceea este important să cunoaştem structura lor, modul

de dimensionare a fiecărui element al acestora şi determinarea

necesarului de fond de rulment pentru găsirea surselor de acoperire a

acestui necesar. Dimensionarea stocurilor presupune aplicarea mai

multor metode de calcul. Finanţarea activelor circulante presupune

realizarea unei corelaţii între necesarul de fond de rulment şi resursele

destinate finanţării curente.

TEME DE

CONTROL

Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din problematica

studiată, cu referire la:

• gestiunea stocurilor;

• gestiunea portofoliului

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-

Napoca, 2002, pag. 129-226; Stâneanu GH., Fondul de rulment al

firmei, Ed. Genesis, 1995, Cluj-Napoca, pag. 11-67; Nistor I., Lăcătuş

V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-

Napoca, 2008, pag.91-130

85

MODULUL NUM ĂRUL 3

TITLUL: TREZORERIA ŞI PROFITUL ÎNTREPRINDERII

CONCEPTE DE

BAZĂ:

Lichidităţi, capacitate de plată, solvabilitate, trezorerie pozitivă,

trezorerie negativă, excedentul şi deficitul de trezorerie, bugetul de

trezorerie, profit (brut, impozabil, net), prag de rentabilitate, analiză

marginală, dividende.

OBIECTIVE: Prin intermediul trezoreriei se apreciază lichiditatea întreprinderii şi se

stabileşte excedentul sau deficitul de trezorerie. În acelaşi timp se

analizează rezultatul exerciţiului sub forma profitului sau a pierderii

cu implicaţiile financiare respective.

RECOMANDĂRI

PRIVIND

STUDIUL:

Prin aprofundarea bibliografiei şi însuşirea conceptelor de bază se

defineşte locul trezoreriei în sfera finanţelor întreprinderii. Prin

intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de

capital pentru plasamente stabilite şi plasamente ciclice. Se pune

accent pe modalităţile de previziune a încasărilor şi graficul zilnic al

trezoreriei. În ceea ce priveşte profitul, acesta se va studia prin

intermediul veniturilor şi al cheltuielilor aferente activităţilor. Se

previzionează profitul prin metoda directă şi indirectă, şi se urmăreşte

repartizarea lui pe destinaţii. Se analizează politicile de dividende ale

întreprinderii

REZULTATE

AŞTEPTATE:

Prin însuşirea conceptelor specifice trezoreriei şi profitului se

formează deprinderi în aprecierea rezultatelor exerciţiului trezoreriei şi

implicit a activităţilor desfăşurate.

UNITATEA 1. TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

OBIECTIVE Creşterea operativităţii încasării creanţelor, repartizarea echilibrată a

scadenţelor obligaţiilor de plată, procurarea de credite pe termen scurt

la un cost cât mai mic, fructificarea excedentului de trezorerie prin

plasamente eficiente, sczrtarea ciclului de conversie a numerarului,

eliminarea reducerii termenelor de plată a obligaţiilor şi a creşterii

numărului de zile pentru încasarea creanţelor.

86

NOŢIUNI CHEIE Trezorerie, lichiditate, solvabilitate, excedent şi deficit de trezorerie,

previziunea încasărilor şi a plăţilor, buget de trezorerie

CONŢINUTUL UNIT ĂŢII 1.

1.1 Trezoreria – mijloc de exprimare a activităţii financiare curente

Între activităţile financiare desfăşurate la nivelul întreprinderii se înscrie şi

problematica trezoreriei, adică a resurselor care se degajă din activităţile desfăşurate

şi asigurarea echilibrului dintre încasări şi plăţi printr-o gestiune eficientă.

Prin intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de

capital, după structura modului de folosinţă, în plasamente stabile şi plasamente

ciclice. În acelaşi timp, potrivit evaluării nevoilor de capital, se determină izvorul

resurselor de finanţare, prin care se obţine capitalul, şi în acest fel se realizează

echilibrul dintre nevoile de finanţare şi capitalurile procurate cu costuri convenabile.

Pentru efectuarea cheltuielilor legate de cele două tipuri de plasamente, pe

termen lung şi pe termen scurt, se realizează un şir continuu de plăţi din cont iar

refacerea capitalurilor avansate sau consumate se face prin încasările în cont ca

urmare a vânzării bunurilor. Prin faptul că, zilnic, între încasările şi plăţile efectuate

nu există egalitate, trezoreria este aceea care iniţiază modalităţile de echilibru. De

aceea, apreciem că echilibrarea bugetului trezoreriei este o activitate complexă,

influenţată de toate activităţile care se desfăşoară într-o întreprindere.

Trezoreria sintetizează rezultatele modului de realizare a activităţilor şi

cerinţele înfăptuirii echilibrului financiar. Întreprinderea care încheie exerciţiul

perioadei cu un profit nu înseamnă că are şi o trezorerie pozitivă, adică disponibilităţi

în conturile bancare şi în casă. Aceasta, tocmai ca urmare a decalajului dintre

înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi a cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări

şi plăţi. Decalajul dintre încasări şi plăţi poate să fie esenţial în asigurarea capacităţii

de plată şi a echilibrului financiar al întreprinderii.

În situaţia în care plăţile făcute nu se recuperează din încasările obţinute, ca

urmare a decalajelor existente, întreprinderea intră într-o stare de dezechilibru.

Treptat ea nu mai poate face faţă plăţilor curente, datoriile restante se acumulează, iar

lipsa de lichidităţi va conduce, în final, la faliment.

Eliminarea acestor stări de dezechilibre se face prin gestiunea trezoreriei care

restabileşte echilibrul de folosinţă a capitalului sub forma corespondenţei dintre suma

87

capitalurilor avansate în circuit, pe de o parte şi suma capitalurilor recuperate din

circuit, pe de altă parte. O asemenea formă a echilibrului financiar se exteriorizează

prin gradul de solvabilitate al întreprinderii.

Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă

datoriile faţă de creditorii săi, evidenţiată tocmai la punctul de intersecţie dintre curba

încasărilor şi cea a plăţilor. Trezoreria, prin metode adecvate, are sarcina de a asigura

echilibrul dintre intrările şi ieşirile de resurse financiare care să consolideze gradul

ridicat de solvabilitate.

Faţă de cele prezentate, putem defini trezoreria ca fiind totalitatea activităţilor

financiare specifice managementului fluxurilor de intrare şi ieşire de monedă, de

administrare a lichidităţilor şi a creditelor pe termen scurt.

Fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel sunt

cerute de exploatare şi privesc aprovizionările cu materiale consumabile, care se

planifică în corelaţie cu stocurile necesare producţiei sau în funcţie de programul

comercializării bunurilor.

Plăţile către furnizorii de orice fel au la bază recepţionarea valorilor materiale

sau a serviciilor prestate de terţi şi, ca urmare, momentul plăţii este stabilit în funcţie

de data recepţiei şi de perioada necesară întocmirii documentelor de plată cerute de

operaţiunile bancare, la care se adaugă, dacă este cazul, durata creditului de furnizor

obţinut. Practic, scadenţarea la plată a acestor aprovizionări se face în mod similar cu

previziunea eşalonării încasărilor.

Fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor,

considerate plăţi care au un caracter continuu, se previzionează în funcţie de politica

întreprinderii faţă de salariaţi, în contextul obiectivelor financiare urmărite. Plata

salariilor făcându-se la termene fixe, previziunea plăţilor nu prezintă dificultăţi.

Fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat

şi bugetul asigurărilor sociale sunt permanente şi privesc impozitele şi taxele precum

şi contribuţiile la asigurările sociale (CAS, ajutorul de şomaj, contribuţia la casa de

asigurări de sănătate, s.a.). Asemenea plăţi având termene fixe de plată, de regulă

lunar , mărimea plăţilor se determină în funcţie de veniturile sau profilul

întreprinderii, nivelul salariilor sau alte unităţi de raportare.

88

Fluxurile de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi

plata dobânzilor aferente lor, se previzionează ocazional ţinând seama de scadenţarul

de rambursare a creditelor şi termenele de plată a dobânzilor consemnate în

contractele de credite.

Alte fluxuri de ieşire, se referă la cele ocazionale şi privesc plata dividentelor,

unele plăţi în afara exploatării s.a. Previziunea acestor plăţi se face în funcţie de

veniturile care le-a ocazionat.

Pentru fundamentarea analitică a mărimii fiecărui fel de flux în parte se pot

utiliza diferite modele statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care

permit elaborarea unei mulţimi de variante, ca apoi, în funcţie de împrejurări, să se

decidă asupra celei mai potrivite.

1.2. Excedentul şi deficitul de trezorerie

După încheierea operaţiunilor de previziune a încasărilor şi a plăţilor din

fiecare lună a anului, se trece la compararea celor două categorii de fluxuri, după ce,

în prealabil, la încasările primei luni se adaugă soldul favorabil din conturile de

disponibilităţi. Comparând cele două părţi –încasările cu plăţile aferente fiecărei

perioade – poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de trezorerie, solduri finale

asupra cărora trebuie să se aplice tehnici de gestiune adecvate.

În cazul în care rezultă excedent de trezorerie, se procedează la tratarea

acestuia pe mai multe etape. Mai întâi se cercetează provenienţa excedentului. Acesta

poate proveni fie dintr-un fond de rulment permanent supradimensionat prin

contractarea de datorii financiare fără o folosire imediată, fie dintr-o nevoie de fond

de rulment mai mică, determinată de o scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a

încasărilor – cum este cazul întreprinderilor specializate în comerţul cu amănuntul.

În prima situaţie se pune problema comparaţiei între costul datoriilor

financiare şi randamentul plasamentelor pe termen scurt , deşi, în principiu, cele două

tipuri de operaţiuni nu sunt comparabile. Practica a demonstrat că nu se fac atrageri

de capital pe termen lung pentru a fi plasate , ulterior, pe termen scurt.

În cea de a doua situaţie, mai des întâlnită, se urmăreşte un plasament de

trezorerie cât mai rentabil, cu risc mai puţin probabil şi cu grad de lichiditate mare

.Trezoreria netă, (TN) care exprimă excedentul se mai calculează şi ca diferenţă între

89

fondul de rulment permanent (FRPm), mai mare, şi necesarul de fond de rulment

(NFR), mai mic, după relaţia:

TN = FRPm – NFR.

Pentru optimizarea plasamentelor făcute din excedentul de trezorerie,

managerul financiar trebuie să ia în considerare toate condiţiile pe care le asigură

piaţa financiară. În acest sens, excedentul de trezorerie se poate fructifica prin:

• plasamente monetare nenegociabile, concretizate în depozite la

termen, operaţiuni de răscumpărare, bonuri de casă etc. În asemenea situaţii,

contractele de plasament nu pot fi vândute prin scontare, andosare sau să facă

obiectul negocierilor la bursă;

• plasamente monetare negociabile, concretizate în certificate de

depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul

negocierilor pe piaţa financiară;

• plasamente financiare concretizate în acţiuni, obligaţiuni, rente

, etc.

Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar

mai puţin lichid. Practica financiară a demonstrat că achiziţionarea unor titluri emise

de societăţi comerciale cu o poziţie foarte bună pe piaţa bursieră constituie varianta

cu cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie .

În cazul în care din comparaţia încasărilor cu plăţile perioadei rezultă un

deficit de trezorerie, tratamentul acestuia presupune o activitate în două etape.

Astfel, în prima etapă se acţionează în direcţia diminuării deficitului prin măsuri

adecvate cum ar fi : solicitarea încasării în avans a unor bunuri vândute; reducerea

volumului şi duratei creditului comercial acordat clienţilor fără a modifica politica

vânzărilor; ini ţierea de demersuri pe lângă furnizori în vederea obţinerii unor credite

comerciale pentru intervale de timp mai lungi; vânzarea unor active care depăşesc

necesităţile reale; renunţarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau plăţi

care nu au legătură directă cu activitatea de exploatare.

În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreaptă spre acţiuni ce iau în

calcul costul şi avantajele obţinute. Astfel de acţiuni sunt îndreptate spre: scontarea

portofoliului de efecte comerciale deţinute în perioada respectivă; valorificarea pe

piaţa secundară a unor titluri de valori imobiliare; contractarea de credite bancare pe

90

termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de trezorerie. Decizia în

echilibrarea trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în spectrul

fiecărei variante.

REZUMAT Trezoreria oferă posibilitatea evaluării nevoilor de capital

după structura modului de folosire a acestuia. O problemă

aparte o constituie modul de asigurare a lichidităţilor

întreprinderii.Creşterea lichidităţii este influenţată de fazele

ciclului numerarului. Previzionarea încasărilor şi plăţilor de

numerar se realizează cu ajutorul bugetului trezoreriei.

TEME DE

CONTROL



- gestiunea trezoreriei întreprinderii

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană,

Cluj-Napoca, 2002, pag. 227-248; Nistor I., Lăcătuş V.,

Finanţele întreprinderii, Studii de aplicative, Ed. Risoprint,

Cluj-Napoca, 2008, pag.131-141; Hoanţă N., Finanţele

firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 417-431.

UNITATEA 2. REZULTATELE EXERCI ŢIULUI FINANCIAR

OBIECTIVE Prin dobândirea cunoştinţelor legate de structura veniturilor şi

cheltuielilor pe feluri de activităţi se determină rezultatul

exerciţiului care poate fi profit sau pierdere. Firesc, se

calculează profitul impozabil şi profitul net. Ca urmare se ţine

seama de veniturile neimpozabile şi de cheltuielile nedeductibile

fiscal.

NOŢIUNI

CHEIE

Venituri, cheltuieli, profit brut, profit impozabil, profit net,

cheltuieli deductibile fiscal, cheltuieli nedeductibile fiscal,

rezultatul curent al exerciţiului.

91


2.1. Previziunea profitului

Previziunea profitului constituie o secţiune importantă a previziunii

financiare şi, în acelaşi timp, un prilej de analiză a activităţilor desfăşurate în

întreprindere pentru mobilizarea factorilor de creştere a eficienţei economice.

Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de întreprindere cât şi de

către stat, ca autoritate publică.

Întreprinderea îşi dimensionează profitul pe fiecare acţiune în parte cât şi pe

întreaga activitate, pentru a calcula nivelul rentabilităţii. Pe baza rentabilităţilor

calculate se motivează activităţile desfăşurate şi se formulează obiective în sfera

repartizării profitului, cu precădere în politica dividendelor. Statul, în calitate de

autoritate publică, este interesat de cunoaşterea mărimii profitului întreprinderilor

pentru a evalua impozitul pe profit, care reprezintă unul din veniturile principale ale

bugetului de stat.

În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalităţi cum

ar fi:

a) pragul de rentabilitate;

b) analiza marginală;

c) metoda indirectă.

2.1.1. Pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate exprimă relaţia dintre nivelul cheltuielilor şi volumul

vânzărilor. În acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli

fixe şi cheltuieli variabile.

În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul

căruia întreprinderea obţine profit se calculează sub forma:

▪ pragului de rentabilitate zero;

▪ pragului de rentabilitate sperat.

▪ Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al

producţiei, respectiv al vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate

cheltuielile efectuate, fără a se obţine încă profit. Cunoaşterea acestui punct critic

prezintă importanţă pentru întreprindere întrucât nerealizarea producţiei şi a

92

vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate

zero constituie limita sub care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului.

Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţia:

VMrM CQCFPQ += , de unde: Vr

M CP

CFQ

−=

în care: MQ = volumul fizic al producţiei (vânzărilor);

rP = preţul de vânzare pe unitate de produs;

CF = cheltuielile fixe totale;

VC = cheltuieli variabile pe unitatea de produs.

Din relaţia de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului

de rentabilitate şi anume: mărimea cheltuielilor fixe şi diferenţa dintre preţul de

vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra

cheltuielilor variabile. În situaţia în care cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferenţa

dintre preţul de vânzare şi cheltuielile variabile unitare, atunci pragul de rentabilitate

va fi mai mare şi invers.

Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse4, cazuri

preponderente, atunci se ia în calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA)

şi nu volumul fizic al produselor. În asemenea situaţii ne interesează acea sumă a

încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea îşi va acoperi cheltuielile totale, fără a

obţine profit.

Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero

( )MCA sau punctul critic, se pleacă de la relaţia:

QCCFCA VM +=

Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie

relativ constantă în cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări),

relaţia de mai sus se poate scrie astfel:

MV

M CACA

QCCFCA +=

în care:

4 Giurgiu A, Finanţele firmei, Presa Universitară Clujeană, 2000 p. 220

93

raportul CA

QCV reprezintă o constantă. Ecuaţia de mai sus se poate scrie:

CFCACA

QCCA M

VM =−

CFCA

QCCA V

M =

−1

de unde:

CA

QCCF

CAV

M

−=

1

Potrivit relaţiei, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de

rentabilitate zero este egală cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse

în cifra de afaceri, iar la numitor, diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor

variabile în cifra de afaceri.

▪ Pragul de rentabilitate sperat se calculează în funcţie de nivelul ratei

rentabilităţii economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest

context, profitul vizat sau propus a se obţine constituie o mărime calculată în funcţie

de capitalul avansat în circuitul activităţilor şi rata randamentului activelor

(rentabilităţii economice). Informaţiile cu privire la capitalul avansat în circuitul

întreprinderii se obţin din bilanţ şi anexele sale iar rata randamentului activelor se

apreciază în funcţie de obiectivele propuse.

Pragul de rentabilitate sperat ( )sQ în situaţia în care se fabrică un sigur

produs (producţie simplă) se calculează după relaţia:

vr

ps CP

SCFQ

−+

=

în care: pS = suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat;

Profitul sperat a se obţine se calculează în funcţie de rata randamentului

activelor ( )aR şi totalul activelor ( )∑ A participante în procesul de activitate,

pornind de la formula:

∑

=A

SR

pa , unde ∑ += ci AAA

iar, ∑= ARS ap

94

în care: iA = activele imobilizate; cA = activele circulante.

În situaţia unei activităţi complexe (cu mai multe produse) pragul de

rentabilitate vizat ( )sCA se calculează în funcţie de cifra de afaceri, după relaţia:

CA

QC

SCFCA

v

pS

−

+=

1

Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată

de raportul care are la numărător suma dintre cheltuielile fixe şi mărimea profitului

anual previzionat, iar la numitor diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor

variabile în cifra de afaceri.

Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseşte în

situaţii când:

◊ se iau decizii privind fabricarea unui nou produs;

◊ se întreprind studii asupra efectelor creşterii economice prin expansiunea

întreprinderii, care presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe şi a celor

variabile odată cu creşterea volumului vânzărilor;

◊ se analizează proiectele de modernizare ştiind că acestea conduc la scăderea

cheltuielilor variabile, de regulă cele cu salariile, şi creşterea cheltuielilor fixe.

Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune şi

anumite limite legate de: folosirea unui preţ de vânzare fix; cheltuielile variabile

constante pentru orice nivel al producţiei şi vânzărilor; necesitatea schimbărilor în

structura şi mărimea cheltuielilor fixe totale etc.

2.1.2 Analiza marginală

Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variaţiei

costurilor şi a preţurilor asupra profitului.

Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică

volumul vânzărilor la nivelul cărora se poate obţine profitul dorit. Însă, acest profit

nu reprezintă, în acelaşi timp, şi profitul optim care s-ar obţine în condiţiile date de

exploatare, deoarece nivelul lui este ales în funcţie de rata rentabilităţii concurenţei şi

a capitalului avansat.

Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize

marginale. Analiza marginală se bazează pe evoluţia diferită a componentelor

95

cheltuielilor de exploatare şi pe relaţia acestora cu producţia obţinută şi vândută.

Practic, analiza marginală se desfăşoară, pe de o parte, asupra tendinţei costului

marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei preţurilor.

Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare

determinată de variaţia cu o unitate a producţiei, ceea ce exprimă costul adiţional

care permite obţinerea unei unităţi suplimentare de produs. În acest context, costul

marginal presupune doar cheltuieli suplimentare care privesc numai sporul de

producţie, adică creşterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea ultimei unităţi de

producţie.

Costul marginal ( )CM se determină prin calculul diferenţial al modificării

cheltuielilor în funcţie de variaţia producţiei, după relaţia:

01

01

QQ

CHCHC

TT

M −−

=

în care: 0TCH = cheltuielile totale aferente producţiei iniţiale;

1TCH = cheltuielile totale aferente producţiei sporite;

0Q = producţia fizică iniţială;

1Q = producţia fizică la nivelul sporit.

În principiu, determinarea costului marginal ţine seama de clasificarea

cheltuielilor în fixe şi variabile care se face în funcţie de variaţia sau nonvariaţia

acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de exploatare, la mărimi diferite ale vânzărilor.

Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe pe unitatea de produs vor fi

mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe unitatea de

produs, vor fi ca mărime totală, proporţional mai mari pentru creşterile superioare ale

producţiei.

Dar, cheltuielile fixe programate pentru obţinerea unui volum iniţial de

produse sunt incluse deja în cheltuielile de exploatare şi recuperabile prin vânzarea

acestor produse. Ca atare, produsele suplimentare obţinute peste cele iniţiale nu mai

ocazionează şi alte cheltuieli fixe. În plus, practica a demonstrat că chiar şi unele

componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau normele de consum

tehnologice cu perisabilităţile respective) nu oscilează strict proporţional cu variaţia

produselor fabricate suplimentar într-un anumit interval. În acest sens, pe baza

96

analizei marginale se identifică un cost variabil minim în contextul costului total

minim. După atingerea punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producţiei,

toate costurile unitare încep să crească, moment în care trebuie sistată creşterea

producţiei deoarece profitul începe să scadă treptat, până la intrarea în zona

pierderilor.

Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului

dintre cheltuielile de exploatare şi producţie, cu precădere dintre cheltuielile variabile

totale şi producţie. În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere şi criteriile

profitului maxim care depinde nu numai de costuri ci şi de preţ. Acesta din urmă

depinde de raportul dintre cerere şi ofertă.

Pe măsura creşterii ofertei preţul tinde să scadă şi, în consecinţă, profitul va

scădea gradual ca urmare a reducerii diferenţei dintre preţ şi cost, ajungând să

înregistreze valori negative. Profitul va fi maxim atunci când costul marginal al unei

anumite variaţii a producţiei va ajunge egal cu preţul de vânzare unitar. În intervalul

de variaţie în care preţul de vânzare va fi mai mare decât costul marginal,

întreprinzătorul va avea interesul să crească producţia până când acestea vor ajunge

la egalitate. Profitul va deveni descrescător după trecerea punctului de maxim,

respectiv pe intervalul de variaţie în care costul marginal este superior preţului de

vânzare unitar. Profitul scade, întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unităţi de

producţie sunt superioare preţului de vânzare.

În cazul în care preţul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul

vânzărilor creşte, profitul maxim se obţine la acel nivel al vânzărilor pentru care

costul marginal este egal cu preţul de vânzare marginal.

2.2. Rezultatele exerciţiului financiar

Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de

activitate şi anume: activitatea de exploatare, considerată activitate de bază;

activitatea financiară; şi activitatea extraordinară. Rezultatele obţinute din aceste

activităţi se concretizează în profit sau pierdere.

La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la

încheierea exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară

reflectă modul cum s-a ajuns la acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri

şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale. Un venit, sau o cheltuială, vor fi

97

recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de raportare şi au generat

creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil.

În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe

cele trei domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea

determinării:

● rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;

● rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;

● rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.

Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul

economic) se obţine rezultatul curent. În continuare, dacă influenţăm rezultatul

curent cu rezultatul extraordinar, se determină rezultatul brut al exerciţiului, adică

profitul brut sau pierderea brută. Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca

diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.

În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul

impozabil, care constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul

impozabil se calculează prin scăderea din profitul brut a veniturilor neimpozabile şi

adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal.

În contextul legislaţiei5 sunt considerate venituri neimpozabile:

a) dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă

persoană juridică română;

b) diferenţele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca

urmare a încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin

compensarea unor creanţe la societatea la care se deţin participaţiile;

c) venituri rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli

nedeductibile, precum şi din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat

deducere, sau a veniturilor realizate din recuperarea unor cheltuieli nedeductibile;

d) alte venituri neimpozabile.

5 *** Lege privind impozitul pe profit, nr. 414, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 456 din 27 iulie 2002 *** Hotărâre a Guvernului României nr 859 pentru aplicarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 640/ 29 aug 2002

98

În sfera cheltuielilor nedeductibile intră: cheltuieli proprii ale contribuabilului

cu impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii precedenţi; amenzile,

confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate statului,

altele decât cele prevăzute în contractele comerciale; suma cheltuielilor cu

indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor, pentru deplasare în ţară şi străinătate,

care depăşeşte de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice; sumele

utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele stabilite prin hotărâre de

Guvern ; suma cheltuielilor sociale care depăşesc limitele considerate deductibile,

conform legii anuale a bugetului de stat; alte cheltuieli.

La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt

aferente veniturilor impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate

pentru constituirea sau majorarea rezervelor şi a provizioanelor, după cum urmează:

● rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurenţa sumei ce

reprezintă a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat (Legea 31/1990);

● provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul

băncilor şi cooperativelor de credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare;

● rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare.

De asemenea, sunt deductibile la calculul profitului impozabil:

a) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat, efectuate în limita de 5%

aplicată asupra diferenţei dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor, inclusiv

accizele, mai puţin cheltuiala cu impozitul pe profit şi cheltuielile cu sponzorizarea şi

/ sau mecenatul; b) perisabilităţile, în limitele normelor legale;c) alte cheltuieli.

Probleme privind deductibilitatea cheltuielilor se ridică şi în cazul

amortismentului activelor imobilizate. Astfel, contribuabilii care investesc în active

imobilizate, şi/sau în brevete de investiţii amortizabile şi care nu au optat pentru

regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare din amortisment,

reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora. Deducerea suplimentară din

amortisment se acordă la data punerii în funcţiune a activului imobilizat.

În cazul leasingului operaţional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului

financiar, utilizatorul deduce dobânda.

Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil

(PI), după relaţia: CDFVNICNDPBPI −−+=

99

în care: PB = profitul brut; CND = cheltuielile nedeductibile fiscal;

VNI = venituri neimpozabile;CDF = cheltuieli deductibile fiscal.

În cazul în care rezultatul exerciţiului îl constituie pierderile, acestea se

recuperează din profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi. Aplicând

asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 25% (cu excepţiile prevăzute

de lege) se obţine impozitul pe profit . Prin deducerea impozitului pe profit din

profitul impozabil se obţine profitul net , care urmează să fie repartizat pe destinaţii.

Plata impozitului pe profit se face trimestrial.

De la calculul impozitului pe profit fac excepţie microîntreprinderile, care

potrivit legislaţiei6 calculează şi plătesc un impozit de 1,5% asupra veniturilor

obţinute din orice sursă.

REZUMAT În vederea determinării rezultatelor exerciţiului financiar trebuie

identificate veniturile şi cheltuielile la nivelul întreprinderii. În

acest scop acestea sunt grupate în funcţie de activitatea la care

se referă: exploatare, financiare, excepţionale

TEME DE

CONTROL


problematica studiată cu referire la pragul de rentabilitate

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. clujeană,

Cluj-Napoca, 2002, pag.251-278; Giurgiu A., Mecanismul

financiar al întreprinzătorului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995,

pag.214-230; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii,

Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.141-

148.

UNITATEA 3. REPARTIZAREA PROFITULUI ŞI POLITICA DE

DIVIDENDE

OBIECTIVE Selectiv se urmăresc destinaţiile profitului net, cum ar fi:

constituirea de rezerve legale, formarea resurselor proprii de

finanţare, constituirea fondului de participare a salariaţilor la

profit, sume reprezentate de dividende. La nivelul întreprinderii în

6 Ordonanţa de Guvern 24/26.07.2001 privind impunerea microîntreprinderilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, 472/2001

100

sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a

repartiza şi plăti acţionarilor o parte din profitul net. Se axează pe

factorii care influenţează politica de dividende.

NOŢIUNI CHEIE Profit de repartizat, dividende, dividend constant, dividend

reziduu, dividend maxim posibil, politici de dividende.

CONŢINUTUL UNIT ĂŢII 3. REPARTIZAREA PROFITULUI ŞI

POLITICA DE DIVIDENDE

3.1. Unele precizări privind repartizarea profitului

În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie

armonizarea intereselor întreprinderii cu cele ale fiecărui acţionar asociat, salariat şi

ale întregii societăţi. În acest sens, prezintă însemnătate stabilirea unui raport

raţional, echilibrat, între partea din profit ce rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru

autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi salariaţilor sub formă de dividende

şi, respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă bugetului de stat pentru

satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

Repartizarea profitului net trebuie să răspundă unor cerinţe multiple, variabile

în spaţiu şi timp, care, în acelaşi timp, să satisfacă dezideratul ,,profituri utilizate cât

mai eficient’’.

Problematica repartizării profitului trebuie corelată cu unele componente

structurale ale politicii financiare ale întreprinderii cum ar fi: politica de

autofinanţare, politica de rambursare a creditelor şi politica de dividende. Prin

politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să asigure resursele necesare

unor plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi perfecţionarea

tehnologiilor. Expansiunea poate presupune chiar înfiin ţarea de filiale sau fuziunea.

Profitul constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor,

motiv pentru care o parte din acesta este destinat creşterii surselor proprii de

finanţare. În acelaşi timp, şi nu în ultimul rând, din profit se va asigura şi acoperirea

costului capitalului propriu evaluat prin intermediul dividendelor.

101

În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie

repartizat pe destinaţii potrivit legislaţiei7.

Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu

capital integral sau majoritar de stat, constatăm că destinaţiile acestuia privesc:

● constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la

concurenţa sumei reprezentând 1/5 din capitalul social;

● sursele proprii de finanţare a investiţiilor (pentru sumele rezultate din

valorificarea activelor fixe în cursul anului);

● constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit în proporţie de

până la 10% din profitul net;

● cota managerului, în limita stabilită prin contract;

● alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul

net;

● alte destinaţii;

● sume reprezentând dividendele.

Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net repartizată sub

formă de dividende ce se cuvine acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa

nerepartizată se varsă la bugetul statului sub formă de vărsământ.

3.2. Politici de dividende ale întreprinderilor

La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în

jurul deciziei de a repartiza şi plăti acţionarilor parte din profitul net, sau de a fi

reţinut în întreprindere pentru reinvestire.

În general, politica dividendelor este influenţată de o serie de factori, dintre

care amintim:

● Situaţia financiară a întreprinderii. În cazul în care o întreprindere este

îndatorată, fie la bănci, fie prin emisiunea de obligaţiuni, înseamnă că se confruntă cu

restricţii în repartizarea profitului în sensul că, mai întâi, va trebui să-şi asigure

resursele necesare stingerii obligaţiilor curente. Situaţia de insolvabilitate nu permite

7 ▪ Hotărârea Adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale cu capital majoritar privat ▪ Ordonanţa Guvernului nr. 23/1996 privind repartizarea profitului la regiile autonome, aprobată prin Legea nr. 41/1997; ▪ Ordonanţa Guvernului nr 26/1995 cu modificările ulterioare privind repartizarea profitului la societăţile comerciale cu caracter integral sau majoritar de stat

102

plata de dividende acţionarilor, pentru a nu diminua capitalul întreprinderii şi a

proteja creditorii. În acest sens, nu de puţine ori sunt încheiate contracte de afaceri în

care se stipulează că dividende se pot plăti numai când există lichidităţi suficiente,

adică întreprinderea are un anumit grad de lichiditate.

● Preferinţele acţionarilor. Pornind de la interesele acţionarilor,

întreprinderea, prin politica promovată, trebuie să satisfacă cel puţin două cerinţe:

una legată de stabilitatea sumei dividendelor distribuite iar a doua, de formularea

unei politici credibile pentru investitori. Asigurarea unei stabilităţi a sumei

dividendelor presupune că politica de dividende practicată în trecut influenţează

dividendele sperate de acţionari care, la rândul lor, exercită o influenţă asupra

cursului acţiunilor. Formularea unei politici credibile presupune asigurarea unui

profit real şi repartizarea lui ca dividende acţionarilor.

● Psihologia investitorilor. Presupune că investitorul poate să-şi procure

singur lichidităţile necesare în cazul unor dividende necorespunzătoare, prin vânzarea

acţiunilor. Însă cercetările arată că există o rezistenţă la vânzare, chiar în cazul în

care preţul acţiunilor scade. De asemenea, câştigurile prezente au o valoare exagerată

faţă de cele viitoare, iar o politică de dividende stabilă este percepută ca un semn de

siguranţă şi soliditate

● Fiscalitatea. Impozitarea diferită a profiturilor şi a dividendelor, precum şi a

creşterilor de capital, favorizează o politică de autofinanţare. Totodată, s-a observat

că acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre întreprinderile care

promovează o politică de dividende scăzute, însă cu creşteri substanţiale de capital.

În schimb, acţionarii cu o rată mică de impunere preferă întreprinderile cu dividende

mari.

Datorită influenţei factorilor multipli asupra mărimii dividendelor, politica de

dividende, în timp, a fost în centrul unei polemici8 şi a constituit obiectul unor opinii

viu disputate. S-au conturat, în acest sens, următoarele politici de dividende:

8 ▪Graham B, Dodd D.L.., Cottle S, Tatham C, Security Analiyses Principles and Tehnique, New York, Mc CrawHilf nr. ed. 1972 p. 486 ▪ Miller M. N, Modiqliani F, Dividend Policy Growth and the valuation of shares, ,,Journal of Business’’ vol. 34, nr. 4 / oct. 1961 ▪ Lintner J., Distribution of income of Corporation Among Dividends Retainet Eavings and Taxes in ,,American Economic Review’’ vol 46 nr. 2 mai 1956, p. 80-100 ▪ Jonson R. W., Financial Management, Biston, Allyn and Bacan, 1969, p. 427 ▪ Albany M, Dumantier P., La politique de dividende des entreprises, PUF, Pans, 1992

103

♣ Dividend constant. Presupune menţinerea dividendelor la nivelul

perioadei anterioare. Constituie o politică promovată de către cei care cred în

valoarea informativă a dividendelor. Astfel, acţionarilor le este sugerată o imagine de

siguranţă şi soliditate a întreprinderii. Totodată, apare şi efectul de formare a

,,clientelei’’ în sensul tendinţei întreprinderii de a atrage investitorii care preferă un

anumit nivel al dividendelor, în funcţie de rata impozitului suportată.

În cazul unei scăderi a profitului, rezervele devin surse de compensare a

sumelor necesare dividendelor promise. De asemenea, există anumite motive pentru

nereducerea dividendelor. Primul ar fi acela că multe persoane şi instituţii solicită

plăţi importante de dividende pentru investiţiile lor. Modigliani şi Miller au dovedit

că aceste persoane nu trebuie să fie preocupate de nivelul dividendelor întrucât ar

putea oricând să lichideze o parte din pachetul lor de acţiuni pentru obţinerea

lichidităţilor necesare. Însă, piaţa financiară presupune costuri de tranzacţionare şi

plăţi de brokeraj care îi îndeamnă la reţinere. Un alt motiv de renunţare la scăderea

dividendelor este acela că asemenea operaţiune poate fi interpretată de acţionari ca

un semnal negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate avea efect nefavorabil

asupra preţului acţiunilor.

♣ Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de

repartizare a profitului, cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare parţială’’,

elaborat de către J. Lintner s-a construit plecând de la convingerea că ,,cea mai mare

parte a acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil’’ şi că piaţa financiară

stimulează stabilitatea sau creşterea graduală a dividendelor. În consecinţă,

întreprinderea adoptă un dividend calculat prin proporţia fixă a raportului dividend /

profit, apreciat ca o rată normală, dar nu şi ideală, de repartizare a profitului. Întrucât

profiturile vor fi, cu siguranţă, fluctuante promovarea acestei politici va necesita

resurse suplimentare, în unele situaţii, pentru acoperirea dividendelor.

♣ Dividend reziduu. Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii

preferă ca întreprinderea să reţină şi să reinvestească profitul decât să le plătească

dividende, dacă rata rentabilităţii obţinută pentru profitul reinvestit depăşeşte rata

rentabilităţii pe care investitorii ar obţine-o plasând dividendele în investiţii cu un

grad de risc comparabil. Teoria în sine susţine formularea politicii de dividende după

104

adoptarea deciziei de investiţie şi a celei de finanţare, motiv pentru care se mai

numeşte şi politica de oportunitate. Cu alte cuvinte, ideea acestei teorii este de a

utiliza profitul, cu prioritate, pentru autofinanţare ori de câte ori rentabilitatea

scontată a acestora este mai mare decât costul capitalului întreprinderii. Dividendul

reziduu exprimă, în acelaşi timp, intensitatea legăturii dintre dividende şi valoarea

întreprinderii.

♣ Dividend maxim posibil. Reprezintă o politică opusă celei reziduale, în

care reţinerile din profit apar ca un reziduu. Teoria se bazează pe distribuirea de

dividende crescătoare an de an într-o rată constantă mai mică decât rata de

actualizare a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de creştere

sunt mai mari, cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.

Modelul cercetătorilor M. Gordon şi E. Shapiro, privind distribuirea de

dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii, prezintă două inconveniente.

În primul rând, valoarea unei acţiuni este definită doar de o singură variabilă

explicită – dividendul. Înseamnă că orice eroare de estimare a dividendului conduce

la o deformare accentuată a valorii acţiunii. În al doilea rând, valoarea acţiunii este

dependentă de estimările ratei anuale de creştere şi orice erori influenţează direct

valoarea acţiunii şi implicit valoarea întreprinderii.

♣ Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralităţii politicii de

dividente formulată de Miller şi Modigliani disociază efectul politicii de dividende

asupra cursului acţiunilor, de efectul altor acţiuni concomitente. Astfel, o

întreprindere poate proceda la reducerea dividendelor cuvenite în schimbul realizării

autofinanţării unor proiecte de investiţii. În acest caz, politica de dividende nu este

decât un subprodus al politicii de investiţii.

În fundamentarea politicii de dividende se calculează o serie de indicatori

cum ar fi: dividendul pe o acţiune, randamentul pe o acţiune, coeficientul de

capitalizare, profitul pe o acţiune, capitalul aferent autofinanţării pe o acţiune.

Întreprinderile româneşti caracterizate prin lipsa lichidităţilor şi a surselor

alternative de finanţare au promovat o politică de dividende cu mărimi

nesemnificative.

105

REZUMAT Repartizarea profitului are ca obiectiv principal armonizarea

intereselor întreprinderii cu cele ale acţionarilor. Profitul net

primeşte o serie de destinaţii în funcţie şi de forma de proprietate

existentă în întreprindere. Referitor la politica de dividende aceasta

se constituie în funcţie de decizia acţionarilor referitor la

repartizarea unei părţi din profitul net sub forma dividendelor

TEME DE

CONTROL



- politica dividendelor

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-

Napoca, 2002, pag. 270-278; Stancu I., Finanţe – Finanţele

întreprinderilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 265-273;

Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed.

Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 148-155.

106

III.ANEXE

• Bibliografia complementară a cursului

1. Adochiţei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti 2000

2. Cristea, H., Ştefănescu, N., Finanţele întreprinderii, Editura CECCAR, Bucureşti,

2003.

3. Lee, C.F., Finnerty, Corporate Finance – Theorz, Method and Applications,

Harcourt Brace Jovanovich College Publishers, SUA, 1990.

(Mod de accesare: Biblioteca facultăţii )

• Alte informa ţii relevante pentru curs

Studenţii pot participa la conferinţe organizate în cadrul Catedrei de Finanţe cu

tematici adecvate cursului.

• Scurtă biografie a titularului de curs

1. Nume: NISTOR

2. Prenume: IOAN

3. Adresa: Str. Bisericii Ortodoxe, Nr. 9 ,Cod postal 400090, Localitatea Cluj-

Napoca

4. Telefon, 0745-678242, 0264 418652, 0264 412570, E-mail:

[email protected]

5. Studii:

Instituţia Academia de Studii

Economice, Facultatea de

Finante, Credit si

Contabilitate, Bucuresti

Perioada: de la (luna,

anul) până la (luna,

anul)

octombrie 1961 – iulie 1966

Grade sau diplome

obţinute

Diplomat in specialitatea

Finante-Credit (diploma nr.

179869)

6. Titlul ştiin ţific: doctor in economie, 1978( seria B nr. 600/474), Universitatea

„Al. Ioan Cuza” Ia şi

107

7. Experienţa profesională:

Perioada:

de la …..

(luna, anul)

până la …..

(luna, anul)

09.01.1967-

24.02.1970

25.02.1970-

14.09.1976

15.09.1976-

30.09.1990

01.10.1990-

30.09.1994

01.10.1994- prezent

2007

Locul: Cluj-Napoca Cluj-Napoca Cluj-Napoca Cluj-Napoca Cluj-Napoca

Instituţia: Uniunea

Judeteana a

Cooperativelor de

Consum

Institutul

Agronomic

Universitatea

„Babes-Bolyai”,

Facultatea de

Stiinte Economice

Universitatea

„Babes-

Bolyai”,

Facultatea de

Stiinte

Economice

Universitatea

„Babes-Bolyai”,

Facultatea de

Stiinte Economice

Funcţia: Economist Asistent

universitar

Lector Conferentiar Profesor

Descriere: Analiza

financiara si de

bilant la Serviciul

Financiar

Discipline:

Finante si

Contabilitate

Discipline :

Finante-Credit ,

Finantele

intreprinderii

Finante

generale

Finantele

intreprinderii

Finante publice

Finantele

intreprinderii

• Conducãtor de doctorat în domeniul Finante

• Şeful Catedrei de Finanţe de la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea

Afacerilor, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

• Membru în Colegiul de redacţie al Revistei "Contabilitatea, expertiza si

auditul afacerilor", Editura CECCAR, Bucureşti

• Expert contabil şi membru al Consiliului Superior CECCAR, Bucureşti

• Membru al Camerei Auditorilor Financiari din România

• Expert evaluator ARACIS

• Expert evaluator CNCSIS

8. Limba maternă : Română

9. Limbi străine: limba franceză

10. Activitate ştiin ţifică :

a) 22 căr ţi, din care:

� 3 cărţi ca unic autor;

� 1 monografie cu mai mulţi autori;

108

� 8 cărţi cu mai mulţi autori;

� 3 cărţi pentru învăţământul superior ca unic autor;

� 7 cărţi pentru învăţământul superior cu mai mulţi autori.

b) 82 articole publicate din care: 27 în reviste de specialitate; 55 în volumele unor

manifestări ştiinţifice internaţionale şi naţionale recunoscute.

c) 30 proiecte de cercetare pe bază de Contract sau Grant, din care:

� 12 proiecte de cercetare tip Grant, din care: unul internaţional şi trei naţionale

în calitate de director de proiect

� 18 contracte de cercetare, din care la două contracte am calitatea de

director.

d) 87 comunicări ştiin ţifice la sesiuni şi conferinţe naţionale

11. Aptitudini calculator : operare calculator

109

• Bibliografie

1. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997

2.Berceanu D. s.a. – Finantele firmei, Ed. Didactica si Pedagogica, R.A.,

Bucuresti, 2006

3. Brealey R., Myers S. – Corporate Finance, Ed. Irwin McGraw Hill, 2000

4. Charreaux, G., Gestion financiere, quatrieme edition, ed. Litec, Paris, 1993 ;

5. Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1995

6. Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003 ;

7. Lăcătuş, V., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare., editura Risoprint,

Cluj-Napoca, 2004 ;

8. Moyer, R.C., McGuigan, J.R., Kretlow, W.J., Contemporary Financial

Management, revised 3rd ed., West Publishing Company, st.Paul, 1995.

9. Nistor, E.I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 2002 ;

10. Nistor E.I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004

11. Nistor, E.I., Lăcătuş, V., Finanţele întreprinderii - Studii aplicative, Editura

Risoprint, Cluj-Napoca 2008

12. Roman D. – Finante aplicate – vol I. Ed. Economica, Bucuresti, 2001

13. Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002

14. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, editura Economică,

Bucureşti, 1998

(Mod de accesare: Biblioteca facultăţii )

finantele intreprinderii.pdf

Documents