drept civil teoria generala a obligatiilor

Universitatea Transilvania din Braş ov Facultatea de Drept ş i Sociologie DREPT - FRECVENŢA REDUSĂ

CRISTINEL IOAN MURZEA

D R E P T

DREPT CIVIL

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Note de curs

2009

_____________________________________________________________________Cuprins

__________________________________________________________________________ 3

Cuprins

pag. 1. Unitatea de învăţare nr.1

CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA OBLIGAŢIILE

CIVILE

Definiţie 5 Terminologie 5 Elementele raportului juridic de obligaţie. Subiectele 6 Elementele raportului juridic de obligaţie. Conţinutul 7 Bibliografie ................................................................................... 8 2. Unitatea de învăţare nr.2

OBIECTUL ŞI CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

Elementele raportului juridic de obligaţie. Obiectul 9 Clasificarea obligaţiilor după izvoare....................... 11 Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor 11 Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică 12 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor 12 Clasificarea obligaţiilor după alte criterii 13 Bibliografie ................................................................................... 14 3. Unitatea de învăţare nr.3

EFECTELE OBLIGAŢIILOR

Importanţa obligaţiilor....................................... 15 Efectele obligaţiilor........................................ 15 Bibliografie ................................................................................... 17 4. Unitatea de învăţare nr.4

GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Noţiunea de garantare a obligaţiilor..... 18 Garanţiile generale ale executării

obligaţiilor.......................................... 18

Garanţiile speciale ale executării obligaţiilor 19 Bibliografie ................................................................................... 20 5 Unitatea de învăţare nr.5

DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI

DEBITORULUI

Noţiuni introductive................ 21 Patrimoniul................................................. 21 Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari 22 Bibliografie ................................................................................... 24

_____________________________________________________________________Cuprins

__________________________________________________________________________ 4

6 Unitatea de învăţare nr.6

MIJLOACE DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI

DEBITORULUI

Noţiuni generale 26 Măsuri preventive şi de conservare a patrimoniului

debitorului................................................. 26

Măsuri reparatorii 27 Bibliografie ................................................................................... 29 7 Unitatea de învăţare nr.7

ACŢIUNEA OBLICĂ

Noţiune................ Domeniu de aplicare................................................. 30 Reprezentarea 31 Condiţiile exercitării acţiunii oblice 34 Efectele acţiunii oblice 35 Bibliografie ................................................................................... 38 40 8 Unitatea de învăţare nr.8

ACŢIUNEA PAULIANĂ

Noţiune................ 41 Fundamentul acţiunii pauliene şi scopul.................................................

42

Domeniul de aplicare 43 Condiţiile exercitării acţiunii pauliene 45 Efectele acţiunii pauliene 52 Bibliografie ................................................................................... 54

Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 8 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 14 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 17 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 20 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 24 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 29 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 40 Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ 54

Consideraţii generale cu privire la obligaţiile civile

_________________________________________________________________________ 5

Unitatea de învăţare nr.1


Cuprins


CIVILE

Definiţie

Terminologie

Elementele raportului juridic de obligaţie. Subiectele

Elementele raportului juridic de obligaţie. Conţinutul

1.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la noţiune şi elementele

obligaţiilor

1.2 Definiţie

Codul civil român nu defineşte in terminis obligaţia civilǎ, aceastǎ misiune asumându-şi-

o doctrina modernǎ.

În sens larg, obligaţia civilǎ este acel raport juridic în conţinutul cǎruia intrǎ

dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor –

şi cǎruia îi revine îndatorirea corespunzǎtoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub

sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunǎvoie .

Obligaţia civilǎ, în sens restrâns, este raportul juridic în virtutea cǎruia o

persoanǎ, numitǎ debitor, este ţinutǎ faţǎ de o altǎ persoanǎ, numitǎ creditor, fie la o

prestaţie pozitivǎ (a da, a face), fie la o abstenţiune (a nu face), fiind deci sinonimǎ cu

datoria ce revine debitorului.

Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligaţie apare ca un drept de

creanţǎ; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligaţie în

sens restrâns).

Explicaţia pentru care Codul civil român, ca de altfel şi alte coduri civile, cum ar fi cel

francez din 1804, cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907, nu defineşte noţiunea de

obligaţie rezidǎ în faptul cǎ legiuitorul a adoptat celebra definiţie romanǎ a obligaţiei

prevǎzutǎ în Institutele lui Iustinian, conform cǎreia: „obligatio est iuris vinculum guo

necessitate adstringimur alicuis solvendae rei secundum nostrae civitatis iura”.

Obligaţia este o legǎturǎ juridicǎ prin care suntem siliţi, cu necesitate, a plǎti ceva

conform drepturilor cetǎţii noastre.

1.3 Terminologie

Etimologic, termenul de obligaţie provine din cuvântul „obligatio”, care însemna

în latina vechea a lega pe cineva din pricina neexecutǎrii prestaţiei pe care o datora

altuia.

În dreptul roman, termenul de obligaţie, în accepţiunea sa iniţialǎ, însemna o

legǎturǎ pur materialǎ – vinculum corporis –, concretǎ, între douǎ persoane, constând în

înlǎnţuirea debitorului faţǎ de creditor, creditorul putând dispune de persoana


_________________________________________________________________________ 6

debitorului insolvabil, dupǎ bunul sǎ plac.

Urmare a dezvoltǎrii societǎţii romane, cu timpul, noţiunea de obligaţie

înceteazǎ sǎ mai fie înţeleasǎ doar ca o simplǎ legǎturǎ materialǎ, devenind o legǎturǎ

pur juridicǎ – vinculum juris –, în virtutea cǎreia creditorul îi putea cere debitorului sǎ

dea (dare), sǎ facǎ (facere) sau sǎ nu facǎ (non facere) ceva, iar la nevoie sǎ recurgǎ la

constrângere pentru asigurarea prestaţiei respective.

Spre deosebire însǎ de dreptul roman, care conferea un drept chiar asupra

persoanei, în dreptul modern constrângerea se înfǎţişeazǎ sub forma unui drept al

creditorului asupra bunurilor debitorului; prin efectul raportului de obligaţie se naşte în

patrimoniul creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Acest

drept nu conferǎ titularului sǎu o prerogativǎ directǎ asupra bunurilor debitorului, ci

numai facultatea de a-l constrânge pe datornic în exercitarea prestaţiei, obiect al

obligaţiei prin intermediul justiţiei, utilizând procedura execuţiei silite, adicǎ recurgând

la punerea în vânzare a bunurilor lui în vederea satisfacerii creanţei neonorate voluntar

de el.

În sens mai larg termenul de obligaţie este sinonim cu acela de îndatorire

juridicǎ. Îndatoririle generale sunt acelea care revin tuturor persoanelor sau unor

categorii de persoane nedeterminate, intrând în aceastǎ categorie obligaţia de a respecta

drepturile absolute (drepturile reale şi cele personale nepatrimoniale). Îndatoririle

personale sunt cele care revin numai anumitor persoane, cum este obligaţia debitorului

de a executa prestaţia pe care o datoreazǎ creditorului.

Uneori, termenul de obligaţie este întrebuinţat pentru a desemna înscrisul

destinat sǎ dovedeascǎ raportul juridic existent între debitor şi creditor. Astfel, în acest

sens prin obligaţie se înţeleg anumite înscrisuri nominative sau la purtǎtor, destinate a

dovedi împrumuturile fǎcute de particulari sau societǎţi comerciale, ori de unitǎţi

administrativ-teritoriale sau stat.

Uneori se vorbeşte de obligaţia moralǎ, care este impusǎ de normele moralei, de

exemplu de a-ţi ajuta aproapele, sau despre obligaţia de convieţuire socialǎ, de exemplu

de politeţe ori respect între oameni, care nu sunt obligaţii în sens juridic, deoarece nu

pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în caz de neexecutare de

bunǎvoie. Acestor obligaţii le lipseşte sancţiunea juridicǎ.

Se foloseşte şi noţiunea de obligaţie naturalǎ (obligaţie civilǎ imperfectǎ), ce

este recunoscutǎ de lege dacǎ debitorul o executǎ de bunǎ voie, în sensul cǎ nu poate

cere restituirea prestaţiei, dar în schimb creditorul nu poate aduce la îndeplinire

obligaţia prin forţa de constrângere a statului, în cazul în care debitorul nu o executǎ de

bunǎvoie.

1.4 Elementele raportului juridic de obligaţie. Subiectele

Ca orice raport juridic civil şi raportul de obligaţie comportǎ cunoscutele elemente

structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. În cazuri excepţionale, când participǎ

direct la raporturile juridice civile, şi statul poate apǎrea ca subiect într-un raport de obligaţie,

în calitatea sa de persoanǎ juridicǎ ce acţioneazǎ ca subiect de drept civil, iar nu ca subiect de

drept internaţional public.

În raportul de obligaţie subiectul activ poartǎ denumirea de „creditor”, iar cel pasiv de

„debitor”. Termenul creditor sugereazǎ cǎ participantul respectiv a avut încredere (credere) în

celǎlalt participant, în vreme ce termenul debitor indicǎ faptul cǎ subiectul pasiv datoreazǎ

(debet) o prestaţie subiectului activ.

Natura şi complexitatea unor obligaţii pot determina ca acelaşi subiect sǎ întruneascǎ,

deodatǎ, dubla calitate, atât pe aceea de creditor al unei prestaţii, cât şi aceea de debitor al

altei prestaţii. De exemplu, vânzǎtorul, ca subiect al unui raport juridic de vânzare-cumpǎrare,


_________________________________________________________________________ 7

este nu numai creditor al preţului, dar, concomitent, este şi debitor al obligaţiei de transferare

a proprietǎţii şi de predare a bunului vândut. Tot astfel, cumpǎrǎtorul este nu numai creditor,

cât priveşte dreptul de a primi lucrul, dar este şi debitor al preţului cuvenit pentru bunul

cumpǎrat.

Dacǎ în teoria generalǎ a obligaţiilor se opereazǎ cu termenii generici de creditor şi

debitor, în schimb, atunci când se examineazǎ diferitele categorii de obligaţii speciale, se

opereazǎ cu denumiri specifice ale subiectelor acestor obligaţii, de exemplu: vânzǎtor-

cumpǎrǎtor, locator-locatar, împrumutǎtor-împrumutat, credirentier-debirentier, mandant-

mandatar, comodant-comodatar etc.

La obligaţiile solidare, când existǎ mai mulţi creditori (solidaritate activǎ), ei se

numesc cocreditori, iar când existǎ mai mulţi debitori (solidaritate pasivǎ), ei se numesc

codebitori.

1.5 Elementele raportului juridic de obligaţie. Conţinutul

Prin conţinutul raportului de obligaţie se înţelege toate drepturile de

creanţǎ şi obligaţiile corelative care aparţin subiectelor sale.1

Conţinutul raportului obligaţional, prin urmare, este format din dreptul de

creanţǎ aparţinând creditorului şi obligaţia corelativǎ, care incumbǎ debitorului.

Dreptul de creanţǎ este facultatea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional

de a pretinde debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau a nu

face ceva.

Drepturile de creanţǎ împreunǎ cu drepturile reale alcǎtuiesc clasificarea

fundamentalǎ a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Aceasta înseamnǎ cǎ o

laturǎ esenţialǎ a raportului de obligaţie o constituie conţinutul sǎu patrimonial:

dreptul de creanţǎ se înscrie în activul patrimoniului, iar obligaţia corelativǎ este

cuprinsǎ în pasivul acestuia.

Dreptul de creanţǎ se deosebeşte de dreptul real prin faptul cǎ dreptul de

creanţǎ este un drept relativ, iar dreptul real este un drept absolut. De aici decurg

toate deosebirile referitoare la determinarea subiectelor, natura îndatoririi

subiectului pasiv şi celelalte deosebiri dintre drepturile absolute şi relative.

Dreptul de creanţǎ este un drept relativ, opozabil numai debitorului, care

este întotdeauna o persoanǎ determinatǎ şi cǎruia îi incumbǎ întotdeauna o

obligaţie pozitivǎ sau negativǎ determinatǎ.

Drepturile de creanţǎ nu sunt limitate ca numǎr şi nici nominalizate prin

lege. Ele conferǎ titularului un drept de gaj general asupra patrimoniului

debitorului, dar nu conferǎ acestuia nici dreptul de urmǎrire şi nici dreptul de

preferinţǎ, care sunt prerogative specifice drepturilor reale.

1.3.2.2 Datoria. Dreptul de creanţǎ impune corelativ debitorului obligaţia

de a da, a face sau a nu face ceva, obligaţii denumite datorie.

Prin urmare, ca entitate juridicǎ, obligaţia apare şi se manifestǎ sub forma

unui liant de drept existent între creditor şi debitor, ca doi subiecţi ai aceluiaşi

raport juridic obligaţional.

În doctrinǎ s-a învederat faptul cǎ esenţial pentru definirea acestui liant

este verbul a datora, în jurul cǎruia se configureazǎ chintesenţa noţiunii. Or, a

datora presupune, în mod necesar, a putea, ceea ce înseamnǎ cǎ existenţa

obligaţiilor se desfǎşoarǎ prin excelenţǎ, în sfera posibilului. Nimeni nu se poate

obliga la imposibil – impossibilium nula obligatio. Deci, datoria şi posibilul sunt

cele douǎ laturi ale oricǎrei obligaţii, iar imposibilul şi obligaţia se exclud

reciproc.

1 Liviu Pop – „Drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiilor”, Editura Chemarea Iaşi, 1996, pag.13.


_________________________________________________________________________ 8

1.6 TEST DE EVALUARE 1. Debitorul poate plăti parte din datorie în următoarele cazuri:

a. Când obiectul plăţii este divizibil prin natura lui

b. Când instanţa acordă termen de graţie debitorului

c. Numai când, prin convenţie, părţile au stabilit că plata se poate face şi în acest mod.

2. Pentru acordarea despăgubirilor în caz de neexecutare a obligaţiei asumate, punerea în

întârziere a debitorului în formele prevăzute de lege nu este necesară în următoarele cazuri:

a. În cazul încălcării obligaţiilor de a nu face

b. În cazul obligaţiilor născute din delicte

c. In cazul încălcări obligaţiilor continue.

1.7 LUCRARE DE VERIFICARE

Enumeraţi elementele raportului juridic al obligaţiilor

1.8 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE 1. b ; 2. a, b, c.

1.9 BIBLIOGRAFIE

1. Albu, I – Drept civil. Introducere in studiul obligatiilor, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1984

Hamangiu C, Rosetti-Balanescu, Baicoianu Al. – Tratat de drept civil roman, vol.II,

Ed.Nationala S.Ciornei, Bucuresti, 1929.

2. Statescu C., Birsan C. – Drept civil.Teoria general a obligatiilor, Bucuresti, Ed.All, 1993.

3. Hanga Vl. – Drept privat roman, Bucuresti, Ed. Didactica si pedagogica, 1977.

4. Alexandresco D. – Drept civil roman, vol.V, Iasi, Tipografia Nationala, 1898.

5. Pop L. – Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed.Chemarea, Iasi, 1996

6. Adam I. – Drept civil. Drepturile reale, Bucuresti, Ed.All Beck, 2002.

7. Tandogan H. – Notions preliminaires a la theorie generale des obligationes, Librairie de l

Universite Gerog, Geneve, 1972.

8. Sanilevici R. – Drept civil. Teoria generala a olbigatiilor, Universitatea Iasi, 1976.

9. Adam I. – Drept civil. Toeria generala a obligatiilor. Ed.Europa Nova, Lugoj, 2002.

Obiectul şi clasificarea obligaţiilor

_________________________________________________________________________ 9



Cuprins


CIVILE. OBIECTUL ŞI CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

Elementele raportului juridic de obligaţie. Obiectul

Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

Clasificarea obligaţiilor după alte criterii

2.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la obiectul şi clasificarea

obligaţiilor

2.2 Elementele raportului juridic de obligaţie. Obiectul

Obiectul raportului de obligaţie, conceput ca acţiune sau abstenţiune concretǎ

la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptǎţit subiectul activ, poate consta fie într-o

prestaţie pozitivǎ – a da, a face ceva, fie într-o abţinere – a nu face ceva la care, în

lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptǎţit.

Obiectul nu se confundǎ cu conţinutul raportului juridic de obligaţie. Prin

conţinut se înţeleg drepturile de creanţǎ şi obligaţiile subiectelor, iar obiectul constǎ în

însǎşi acele acţiuni pe care subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmǎ

fiind ţinut a le sǎvârşi sau a se abţine de la sǎvârşirea lor. Aceste acţiuni reprezintǎ

executarea uneia dintre cele trei obligaţii principale, şi anume obligaţia de a da, a face

sau a nu face ceva.

Obligaţia de a da (dare) înseamnǎ obligaţia debitorului de a transmite sau de a constitui

în favoarea creditorului un drept de proprietate sau un alt drept real.

Obligaţia de a da nu se confundǎ cu obligaţia vânzǎtorului de a preda lucrul

vândut, aceastǎ din urmǎ obligaţie fiind o obligaţie de a face. Prin urmare, vânzǎtorul are

faţǎ de cumpǎrǎtor o obligaţie principalǎ care constǎ în „a da” şi o obligaţie secundarǎ

care constǎ în „a face”, respectiv de a remite acestuia materialmente lucrul vândut.

Conform legislaţiei noastre, transmiterea prin contract a drepturilor reale se

realizeazǎ concomitent cu încheierea contractului, ceea ce înseamnǎ cǎ, în principiu, o

astfel de obligaţie nu persistǎ în timp, cu unele excepţii însǎ, cum sunt: ipoteza

contractului prin care pǎrţile au convenit ca transferul proprietǎţii sǎ opereze la un

moment ulterior; ipoteza vânzǎrii unor bunuri de gen, când transferul proprietǎţii

opereazǎ nu la încheierea contractului, ci la momentul individualizǎrii bunurilor; ipoteza

vânzǎrii de imobile în regimul de carte funciarǎ, când transferul proprietǎţii opereazǎ nu

din momentul încheierii contractului, ci din momentul întabulǎrii etc.

În toate aceste cazuri vânzǎtorul are faţǎ de cumpǎrǎtor, printre altele şi o

obligaţie de a da, care rǎmâne a fi executatǎ ulterior încheierii actului juridic care a

generat-o.


_________________________________________________________________________ 10

Obligaţia de a da poate fi cu executare dintr-o datǎ, unicǎ, ca în cazul înstrǎinǎrii

unor bunuri indivizibile prin natura lor, şi chiar în cazul înstrǎinǎrii unor bunuri

divizibile, dacǎ pǎrţile prin voinţa lor convin ca executarea sǎ se facǎ o singurǎ datǎ.

Alteori însǎ, obligaţia de a da poate fi cu executare succesivǎ, la date prestabilite

prin contract, ca în cazul livrǎrii de mǎrfuri în contractele de livrare sau de furnizare.

Uneori obligaţia de a da presupune prin excelenţǎ fapta debitorului; alteori ea

poate fi îndeplinitǎ şi de cǎtre o altǎ persoanǎ, iar în anumite cazuri se realizeazǎ de

drept, fǎrǎ a necesita fapta debitorului sau fapta altei persoane.

În caz de neexecutare debitorul poate fi constrâns sǎ execute obligaţia asumatǎ,

indiferent care ar fi aceasta. Debitorul poate fi constrâns sǎ presteze exact ceea ce este

dator numai în privinţa anumitor obligaţii, iar în privinţa altora el nu poate fi silit decât la

plata de daune interese reprezentând echivalentul în bani al prestaţiei datorate.

Obligaţia de a face (facere) este îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare, un

serviciu şi în general orice prestaţie pozitivǎ în favoarea subiectului activ, cu excepţia

transmiterii sau constituirii unui drept real. În acest sens sunt obligaţii de a face, de

exemplu, obligaţia vânzǎtorului de a preda lucrul vândut, obligaţia de a construi o casǎ,

obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a

efectua anumite servicii sau de a executa unele lucrǎri.

De regulǎ, executarea obligaţiei de a face se realizeazǎ nemijlocit prin fapta

debitorului. Prin excepţie de la regulǎ se admite ca unele obligaţii de a face sǎ poatǎ fi

executate nu numai de cǎtre debitor, ci chiar de cǎtre creditor sau de cǎtre un terţ.

Unele obligaţii de a face, neexecutate voluntar de cǎtre debitor, pot fi totuşi

executate în natura lor specificǎ, cum este de exemplu situaţia în care creditorul poate fi

autorizat sǎ îndeplineascǎ el însuşi obligaţia de a face a debitorului, pe cheltuiala

acestuia din urmǎ (art. 1077 C. Civ.).

Totodatǎ, potrivit art. 1094 C. Civ., rezultǎ cǎ o obligaţie de a face poate fi

îndeplinitǎ în contul debitorului şi de cǎtre un terţ, dacǎ creditorul consimte la aceastǎ

substituire; legea îi lasǎ creditorului libertatea de a refuza prestaţia terţului ori de câte ori

el are interes ca aceasta sǎ fie îndeplinitǎ nemijlocit de cǎtre debitor.

Obligaţia de a face poate fi cu executare dintr-o datǎ, cum ar fi restituirea unui

lucru individual determinat (res certa) împrumutat, dar şi cu executare succesivǎ, la

diferite intervale de timp, cum ar fi cazul acordǎrii de îngrijiri medicale sau în cazul

efectuǎrii transportului de persoane în comun pe baza abonamentelor lunare sau anuale

de cǎlǎtorie. Alteori obligaţia de a face poate fi şi cu executare continuǎ – implicǎ o

executare neîntreruptǎ, cum ar fi obligaţia de furnizare a apei, energiei electrice, gazului

etc.

Obligaţia de a nu face (non facere) constǎ într-o prestaţie negativǎ, o abţinere, la care

este îndatorat debitorul, de la ceva ce ar fi putut sǎ facǎ dacǎ nu s-ar fi obligat faţǎ de

creditor.

Dacǎ, de exemplu, un proprietar al unui teren se obligǎ faţǎ de vecinul sǎu sǎ nu

facǎ o anumitǎ construcţie pe propriul teren, pentru a nu întuneca ferestrele de vedere ale

vecinului, ne aflǎm în faţa unei obligaţii de abţinere care, în lipsa asumǎrii ei de cǎtre

subiectul pasiv, nu ar fi existat.

Aceastǎ obligaţie nu se confundǎ cu obligaţia negativǎ generalǎ ce revine

subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real, de a nu face nimic de naturǎ a

stânjeni existenţa sau exerciţiul acelui drept.

Unele obligaţii de a nu face, neexecutate voluntar de cǎtre debitor, pot fi

executate de cǎtre creditorul autorizat cu scopul de a distruge ceea ce s-a constituit de

cǎtre debitor prin încǎlcarea acestei obligaţii, pe cheltuiala acestuia din urmǎ (art. 1076

C. Civ.).

Prin specificul ei obligaţia de a nu face este de executare continuǎ, deoarece


_________________________________________________________________________ 11

încǎlcarea sa se realizeazǎ prin orice faptǎ a debitorului, contrarǎ abţinerii datorate. Prin

urmare, aceastǎ obligaţie nu poate fi executatǎ de cǎtre altcineva în locul debitorului.

Potrivit art. 1075 obligaţia de a face sau de a nu face, în caz de neexecutare în

naturǎ, se transformǎ în despǎgubiri, urmând sǎ fie executatǎ silit pe calea executǎrii

indirecte asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, pentru suma fixatǎ de instanţǎ ca

daune-interese, sumǎ care urmeazǎ sǎ acopere prejudiciul suferit de creditor prin

neexecutarea în naturǎ.

2.3 Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Obligaţiile civile au fost clasificate în doctrina juridicǎ dupǎ diverse criterii,

fiecare dintre aceste criterii fiind aplicabil întregii sfere a obligaţiilor, neexcluzându-se

între ele, ci reprezentând numai puncte de vedere deosebite. Importanţa clasificǎrii

obligaţiilor constǎ în aceea cǎ fiecare categorie de obligaţie este supusǎ unor reguli

speciale.

Obligaţiile pot lua naştere din acte juridice, ce sunt manifestǎri de voinţǎ, animate de

intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce decât dacǎ o

asemenea intenţie existǎ, în mǎsura în care actele dau naştere la obligaţii civile. În

aceastǎ categorie intrǎ contractele şi actele juridice unilaterale.

Obligaţiile pot lua naştere de asemenea şi din fapte juridice, în înţelesul restrâns

al noţiunii, ce sunt acele fapte licite sau ilicite, sǎvârşite fǎrǎ intenţia de a produce efecte

juridice, efecte care însǎ se produc în virtutea legii, independent de voinţa celor ce au

sǎvârşit faptele. În aceastǎ categorie intrǎ faptele ilicite cauzatoare de prejudicii

(delictele şi cvasidelictele civile), îmbogǎţirea fǎrǎ just temei (cvasicontractele),

gerarea de cǎtre o persoanǎ a intereselor altei persoane şi plata nedatoratǎ.

2.4 Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv se pot reţine mai multe

clasificǎri:

a) o primǎ clasificare distinge trei categorii de obligaţii: obligaţii de a da, obligaţii

de a face şi obligaţii de a nu face;

b) o a doua clasificare, ce reprezintǎ în fond o altǎ variantǎ a celei anterioare, este

aceea în: obligaţii pozitive (obligaţia de a da şi obligaţia de a face) şi obligaţii negative

(obligaţia de a nu face);

c) o a treia clasificare o reprezintǎ: obligaţii de rezultat sau determinate şi obligaţii

de mijloace sau de prudenţǎ şi diligenţǎ;

Caracteristic obligaţiei de rezultat (determinate) este faptul cǎ obligaţia este strict

precizatǎ sub aspectul obiectului şi scopului urmǎrit, debitorul obligându-se ca, desfǎşurând o

anumitǎ activitate, sǎ atingǎ un rezultat bine stabilit – obligaţia de a da, obligaţia de a nu face.

Caracteristica obligaţiei de mijloace (de prudenţǎ şi diligenţǎ) este aceea cǎ obligaţia

debitorului nu constǎ în îndatorirea precizatǎ de la început de a atinge un anumit rezultat

determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toatǎ diligenţa necesarǎ pentru ca rezultatul dorit

sǎ se realizeze – obligaţia de a face.

d) o a patra clasificare o reprezintǎ: obligaţii pecuniare, ce au ca obiect prestaţia de

a da o sumǎ de bani, şi obligaţii de altǎ naturǎ, ce pot avea ca obiect altǎ prestaţie decât

aceea de a da o sumǎ de bani.

Obligaţiile pecuniare apar, la o primǎ analizǎ, ca o simplǎ varietate a obligaţiei de a

da: aceea de a transfera proprietatea asupra unei sume de bani detreminate, adicǎ asupra unui

lucru de gen. În realitate, obligaţiile pecuniare oferǎ particularitǎţi foarte notabile.

Din punct de vedere economic, obligaţia pecuniarǎ este supusǎ incidentelor

deprecierii monetare. Acest lucru îi profitǎ debitorului, permiţându-i sǎ achite, cu o sumǎ de

bani care nu mai are aceeaşi putere de cumpǎrare, o datorie pe care a contractat-o la o


_________________________________________________________________________ 12

monedǎ cu o putere de cumpǎrare mult mai mare.

Din punct de vedere juridic, obligaţia pecuniarǎ este înainte de toate cea a cǎrei

executare silitǎ este cea mai simplǎ şi cea mai sigurǎ, oferind creditorului o satisfacţie

directǎ, acesta nefiind nevoit, în cazul în care debitorul este solvabil, sǎ recurgǎ la o

executare atipicǎ.

2.5 Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică

Ca orice raport juridic, şi raportul juridic de obligaţie are ca element

însoţitor inerent o anumitǎ sancţiune. Astfel, neexecutarea de bunǎvoie a

obligaţiei de cǎtre debitorul ei îndreptǎţeşte pe titularul dreptului de creanţǎ sǎ

obţinǎ executarea silitǎ, pe calea constrângerii de stat.

Obligaţiile sunt juridice numai în mǎsura în care existǎ aceastǎ

posibilitate de apelare la constrângerea de stat, în caz de neexecutare de

bunǎvoie. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc de obligaţiile morale, acestea din

urmǎ fiind cerinţe care se impun în virtutea unor convingeri intime, proprii, a

subiectelor de drept, însoţite de influenţa pe care o exercitǎ opinia publicǎ,

neînsoţitǎ însǎ de intervenţia constrângerii de stat.

În funcţie de sancţiunea de ordin statal, care le însoţeşte, distingem între:

a) obligaţii civile sau perfecte – acestea se bucurǎ integral de

sancţiunea juridicǎ, creditorul putând apela la forţa de constrângere a statului

dacǎ debitorul nu executǎ de bunǎvoie prestaţia datoratǎ;

b) obligaţii naturale sau imperfecte – acestea nu se bucurǎ de

integralitatea sancţiunii juridice; în privinţa lor nu se mai poate cere executarea

silitǎ, dar, de îndatǎ ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul sǎ pretindǎ

restituirea prestaţiei.

Un exemplu de astfel de obligaţii gǎsim în art. 20 alin.1 din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripţia extinctivǎ, în conformitate cu care „debitorul care

a executat obligaţia dupǎ ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are

dreptul sǎ cearǎ înapoierea prestaţiei, chiar dacǎ la data executǎrii nu ştia cǎ

termenul prescripţiei era împlinit”.

2.6 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

Dupǎ cercul persoanelor cǎrora le sunt opozabile, deosebim:

a) obligaţii obişnuite – sunt cele care alcǎtuiesc regula şi cǎrora le sunt

proprii, sub aspectul opozabilitǎţii, toate regulile care cârmuiesc

drepturile relative;

b) obligaţii reale (propter rem) – apar ca un accesoriu al unui drept

real, ca adevǎrate sarcini reale ce incumbǎ titularului unui drept real privitor la un

bun oarecare, cum sunt cele prevǎzute pentru deţinǎtorii de terenuri agricole de a

asigura cultivarea acestora şi protecţia solului (art.74 din Legea nr. 18/1991).

Obligaţia propter rem subzistǎ atât timp cât existǎ dreptul real respectiv,

indiferent de titularul acestuia;

c) obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem) - sunt strâns legate de

posesia unui bun, astfel încât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului sǎu

decât dacǎ posesorul actual al bunului va fi obligat sǎ respecte acest drept, deşi nu

a participat direct şi personal la formarea raportului de obligaţie.

Este cazul ce revine unui locator de a asigura locatarului folosinţa lucrului

închiriat. În situaţia în care, înainte de expirarea contractului de închiriere,

locatorul înstrǎineazǎ lucrul, noul proprietar, deşi nu a fost parte în contract, va fi

obligat totuşi sǎ respecte drepturile ce revin locatarului. Aşadar, obligaţia nǎscutǎ

dintr-un astfel de contract este opozabilǎ faţǎ de un terţ strǎin de contract.


_________________________________________________________________________ 13

2.7. Clasificarea obligaţiilor după alte criterii

Dupǎ durata executǎrii în timp distingem:

a) obligaţii cu executare unicǎ – acele obligaţii care trebuie executate o

singurǎ datǎ, indiferent dacǎ este vorba de obligaţii care au ca obiect numai o

prestaţie sau mai multe prestaţii;

b) obligaţii cu executare succesivǎ – acele obligaţii care urmeazǎ a fi

executate eşalonat în timp, fie la intervale de timp exacte, prestabilite în contract,

fie la intervale de timp diferite, inexacte;

c) obligaţii cu executare continuǎ – acele obligaţii care implicǎ o

executare neîntreruptǎ.

O altǎ clasificare are în vedere:

a) obligaţii conjuncte – acelea în cadrul cǎrora debitorul datoreazǎ

cumulativ, aceluiaşi creditor, douǎ sau mai multe prestaţii, pe care trebuie sǎ le

execute în totalitatea lor şi deodatǎ;

b) obligaţii alternative – acelea care cuprind douǎ sau mai multe

prestaţii dintre care însǎ numai una singurǎ trebuie executatǎ. Dreptul de a alege

prestaţia ce urmeazǎ a fi executatǎ aparţine debitorului, afarǎ de cazul în care s-a

stipulat concret cǎ alegerea o va face creditorul

c) obligaţii facultative – prin care debitorul se obligǎ la o singurǎ

prestaţie, dar i se lasǎ facultatea de a se putea libera şi prin executarea unei alte

prestaţii determinate.

Dupǎ criteriul raportului de accesorietate distingem:

a) obligaţii principale – se caracterizeazǎ prin faptul cǎ au caracter

independent faţǎ de alte obligaţii din cadrul aceluiaşi contract;

b) obligaţii accesorii – se caracterizeazǎ prin faptul cǎ sunt asumate

sau prevǎzute în vederea îndeplinirii unor alte obligaţii, cele principale.

O a patra clasificare distinge între:

a) obligaţii transmisibile – acelea care pot fi transmise atât prin acte

inter vivos, cât şi prin acte mortis causa;

b) obligaţii netransmisibile – acestea rezultǎ din contractele încheiate

în considerarea persoanei debitorului (intuitu personae).

O a cincea clasificare distinge între:

a) obligaţii divizibile – acele obligaţii care pot fi executate fracţionat;

b) obligaţii nedivizibile – acele obligaţii care nu pot fi executate

fracţionat.

2.8. TEST DE EVALUARE 1. Constituie pact comisoriu de gradul III următoarea clauză inserată într-un contract:

a) În caz de neexecutare culpabilă a contractului acesta se desfiinţează

b) În caz de neexecutare, contractul se desfiinţează fără punerea în întârziere a

debitorului şi fără alte formalităţi

c) Pe data neexecutării culpabile, contractul este rezolvit de drept.

2. Stipulaţia pentru altul creează raporturi:

a) Între stipulant şi promitent

b) Între stipulant şi terţ

c) Între promitent şi terţ.

3. Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată numai dacă:

a) Obligaţiile reciproce ale părţilor izvorăsc din acelaşi contract

b) Cocontractantul a fost pus în întârziere

c) A fost sesizată instanţa.


_________________________________________________________________________ 14

2.9. LUCRARE DE VERIFICARE

Clasificaţi obligaţiile în funcţie de diverse criterii

2.10 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE 1. c 2. a, c. 3. a.

2.11 BIBLIOGRAFIE













Efectele obligaţiilor

_________________________________________________________________________ 15



Cuprins

EFECTELE OBLIGAŢIILOR

Importanţa obligaţiilor


3.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la efectele şi importanţa

obligaţiilor

3.2 Importanţa obligaţiilor

Rolul obligaţiilor civile este foarte important, ele aflându-se la temelia oricǎrui

raport de drept. Acestea constituie fundamentul vieţii juridice, neexistând domeniu al

dreptului în care obligaţiile sǎ nu-şi afle prezenţa. Le întâlnim în toate materiile

dreptului; pânǎ şi raporturile juridice extrapatrimoniale, derivând din cǎsǎtorie, filiaţie

etc. nu sunt decât obiigaţii: obiigaţii între rude, între soţi etc.

Obligaţiile se intâlnesc, de asemenea, în materia drepturilor reale. Modul cel mai

important al creǎrii drepturilor reale este contractul, adicǎ un act creator de obligaţii; aşa

încât dobândirea drepturilor reale are la bazǎ obligaţia de a da.

În condiţiile economiei de piaţǎ, a amplificǎrii diviziunii sociale a muncii, a

schimbului de servicii sociale, importanţa obligaţiilor creşte, deoarece ele constituie

mijlocul juridic prin care se realizeazǎ toate acestea.

Obligaţiile dau expresie într-o formǎ abstractǎ şi generalǎ principiilor ce

alcǎtuiesc teoria reglementǎrii formelor în care se manifestǎ viaţa omului şi efectelor pe

care le poate produce aceastǎ voinţǎ, reprezentând un fel de parte generalǎ şi

fundamentalǎ a dreptului, aplicabilǎ în toate sectoarele lui.

Obligaţiile sunt în strânsǎ legǎturǎ cu realitǎţile sociale şi se dezvoltǎ odatǎ cu

acestea. De aceea, regimul juridic al obligaţiilor din dreptul nostru, deşi prezintǎ multe

asemǎnǎri cu regimul juridic al obligaţiilor din dreptul roman, se deosebeşte de acesta

prin multe aspecte, şi anume: apariţia unor contracte noi, modificarea principiilor

generale ale obligaţiilor, modificarea detaliilor contractelor şi obligaţiilor etc.

O contribuţie esenţialǎ la fundamentarea unor principii ale dreptului civil, în

materia obligaţiilor, a avut-o şi o are şi jurisprudenţa.

3.3 Efectele obligaţiilor

În pricipiu orice obligaţie este executatǎ de bunǎvoie de cǎtre debitor.

Dacǎ debitorul refuzǎ executarea de bunǎvoie, creditorul poate cere executarea

silitǎ a obligaţiei.

Efectul obligaţiilor, care este distinct de efectul contractelor, este de a da

creditorului dreptul de a urmǎri şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactǎ a prestaţiei

la care s-a obligat, sau de a cere despǎgubiri în caz de neexecutare totalǎ sau parţialǎ ori

de executare necorespunzǎtoare (art. 1073 C. civ.).

În cazul obligaţiilor perfecte, creditorul are douǎ drepturi: un drept principal de

a obţine executarea directǎ sau forţatǎ a însǎşi obligaţiei; şi un drept accesoriu de a


_________________________________________________________________________ 16

obţine daune interese în caz de neexecutare, executare necorespunzǎtoare sau tardivǎ,

doar dacǎ neexecutarea se datoreazǎ dolului sau culpei sale, şi dacǎ este pus în

întârziere.

Prin urmare, potrivit art. 1073 C. Civ., creditorul obligaţiei are douǎ drepturi,

dintre care unul este principal şi altul este accesoriu. Dacǎ dreptul principal nu se poate

pune în valoare, atunci se trece la realizarea celui de-al doilea, adicǎ dreptul la

despǎgubiri.

Pǎrţile au în vedere, în primul rând, executarea directǎ sau executarea în naturǎ

a obligaţiei. Aceastǎ executare înseamnǎ executarea prestaţiei însǎşi la care s-a obligat

debitorul, şi nu plata unui echivalent bǎnesc în locul acesteia. Executare în naturǎ se

poate realiza de bunǎvoie sau prin executarea silitǎ a prestaţiei, prin constrângere.

Dacǎ aceastǎ executare nu este posibilǎ din diferite motive, creditorul poate

pretinde executarea indirectǎ a obligaţiei sau prin echivalent, adicǎ pretinde despǎgubiri

pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutǎrii directe.

Obligaţiile produc şi unele efecte secundare prin care creditorul poate lua

mǎsurile destinate sǎ garanteze eficacitatea efectului principal: acţiunea oblicǎ, acţiunea

paulianǎ, separaţia patrimoniilor. Mai sunt şi alte mǎsuri, dar de mai micǎ importanţǎ:

punerea peceţilor şi facerea inventarului averii debitorului, dreptul de a interveni la

acţiunile de ieşire din indiviziune.

Obligaţiile civile imperfecte nu dau dreptul creditorului de a cere executarea lor

silitǎ.

Etimologic, termenul de obligaţie provine din cuvântul „obligatio”, care însemna în

latina vechea a lega pe cineva din pricina neexecutǎrii prestaţiei pe care o datora altuia.

În dreptul roman, termenul de obligaţie, în accepţiunea sa iniţialǎ, însemna o

legǎturǎ pur materialǎ – vinculum corporis –, concretǎ, între douǎ persoane, constând în

înlǎnţuirea debitorului faţǎ de creditor, creditorul putând dispune de persoana

debitorului insolvabil, dupǎ bunul sǎ plac.

Urmare a dezvoltǎrii societǎţii romane, cu timpul, noţiunea de obligaţie

înceteazǎ sǎ mai fie înţeleasǎ doar ca o simplǎ legǎturǎ materialǎ, devenind o legǎturǎ

pur juridicǎ – vinculum juris –, în virtutea cǎreia creditorul îi putea cere debitorului sǎ

dea (dare), sǎ facǎ (facere) sau sǎ nu facǎ (non facere) ceva, iar la nevoie sǎ recurgǎ la

constrângere pentru asigurarea prestaţiei respective.

Spre deosebire însǎ de dreptul roman, care conferea un drept chiar asupra

persoanei, în dreptul modern constrângerea se înfǎţişeazǎ sub forma unui drept al

creditorului asupra bunurilor debitorului; prin efectul raportului de obligaţie se naşte în

patrimoniul creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Acest

drept nu conferǎ titularului sǎu o prerogativǎ directǎ asupra bunurilor debitorului, ci

numai facultatea de a-l constrânge pe datornic în exercitarea prestaţiei, obiect al

obligaţiei prin intermediul justiţiei, utilizând procedura execuţiei silite, adicǎ recurgând

la punerea în vânzare a bunurilor lui în vederea satisfacerii creanţei neonorate voluntar

de el.

În sens mai larg termenul de obligaţie este sinonim cu acela de îndatorire

juridicǎ. Îndatoririle generale sunt acelea care revin tuturor persoanelor sau unor

categorii de persoane nedeterminate, intrând în aceastǎ categorie obligaţia de a respecta

drepturile absolute (drepturile reale şi cele personale nepatrimoniale). Îndatoririle

personale sunt cele care revin numai anumitor persoane, cum este obligaţia debitorului

de a executa prestaţia pe care o datoreazǎ creditorului.

Uneori, termenul de obligaţie este întrebuinţat pentru a desemna înscrisul

destinat sǎ dovedeascǎ raportul juridic existent între debitor şi creditor. Astfel, în acest

sens prin obligaţie se înţeleg anumite înscrisuri nominative sau la purtǎtor, destinate a

dovedi împrumuturile fǎcute de particulari sau societǎţi comerciale, ori de unitǎţi

administrativ-teritoriale sau stat.


_________________________________________________________________________ 17

Uneori se vorbeşte de obligaţia moralǎ, care este impusǎ de normele moralei, de

exemplu de a-ţi ajuta aproapele, sau despre obligaţia de convieţuire socialǎ, de exemplu

de politeţe ori respect între oameni, care nu sunt obligaţii în sens juridic, deoarece nu

pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în caz de neexecutare de

bunǎvoie. Acestor obligaţii le lipseşte sancţiunea juridicǎ.

Se foloseşte şi noţiunea de obligaţie naturalǎ (obligaţie civilǎ imperfectǎ), ce

este recunoscutǎ de lege dacǎ debitorul o executǎ de bunǎ voie, în sensul cǎ nu poate

cere restituirea prestaţiei, dar în schimb creditorul nu poate aduce la îndeplinire

obligaţia prin forţa de constrângere a statului, în cazul în care debitorul nu o executǎ de

bunǎvoie.

3.4. TEST DE EVALUARE 1. Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:

a. Promisiunea faptei altuia

b. Stipulaţia pentru altul

c. Simulaţia.

2. În cazul stipulaţiei pentru altul terţul beneficiar dobândeşte dreptul din momentul:

a. Încheierii contractului între stipulant şi promitent

b. În care terţul a acceptat dreptul stipulat în folosul său

c. În care promitentul execută obligaţia faţă de terţ.

3. Daunele cominatorii nu se aplică:

a. Obligaţiilor având drept obiect sume de bani

b. În cazul obligaţiilor de a da

c. În cazul obligaţiilor de a face sau a nu face, când executarea lor în natură nu mai este

posibilă

d. În cazul obligaţiilor de a face sau a nu face, când este posibilă executarea obligaţiilor

în natură, pe cale silită sau de către creditor în contul debitorului.

4. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina:

a. Debitorului

b. Creditorului

c. Creditorului, când s-a stipulat astfel prin contract.


Precizaţi care sunt efectele obligaţiilor

3.6. RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE 1.b. 2.a. 3.- 4. a, c.

3.7. BIBLIOGRAFIE













Garantarea executării obligaţiilor

_________________________________________________________________________ 18



Cuprins

GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Noţiunea de garantare a obligaţiilor

Garanţiile generale ale executării obligaţiilor

Garanţiile speciale ale executării obligaţiilor

4.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe privind garantarea executării obligaţiilor

4.2 Noţiunea de garantare a obligaţiilor

Garanţia are ca scop asigurarea dreptului pe care îl are creditorul de a se

„îndestula”, potrivit Codului civil, din patrimoniul debitorului.

Raţiunea finalǎ a existenţei oricǎrei obligaţii este executarea ei. Garantarea

obligaţiei dǎ creditorului certitudinea executǎrii acesteia; constituie o mǎsurǎ de

asigurare a acestei executǎri.

Garantarea executǎrii obligaţiilor desemneazǎ astfel, potrivit autorului Liviu Pop,

„totalitatea mijloacelor juridice, adicǎ a drepturilor şi acţiunilor recunoscute direct de

lege sau nǎscute din acordul de voinţǎ al pǎrţilor raportului obligaţional, prin a cǎror

exercitare se asigurǎ realizarea drepturilor de creanţǎ”.

Prudenţa îl determinǎ pe creditor sǎ-şi ia anumite mǎsuri de asigurare a executǎrii

obligaţiei; „este interesat sǎ fie asigurat împotriva riscului insolvabilitǎţii debitorului,

insolvabilitate care este determinatǎ de împrejurarea cǎ pasivul, adicǎ totalul datoriilor ce

revin debitorului, depǎşeşte activul, adicǎ totalul drepturilor acestuia”.

Garantarea executǎrii obligaţiilor se realizeazǎ prin douǎ categorii de mijloace

juridice: generale şi speciale.

Creditorii care beneficiazǎ doar de mijloacele generale de garantare a realizǎrii

drepturilor lor de creanţǎ se numesc creditori chirografari sau obişnuiţi.

Creditorii cǎrora le sunt recunoscute ori constituite mijloace juridice speciale, în

acelaşi scop, peste limitele dreptului de gaj general, spre a le crea o situaţie mai

favorabilǎ faţǎ de creditorii chirografari, se numesc creditori cu garanţii sau garantaţi.

4.3 Garanţiile generale ale executării obligaţiilor

Garanţiile generale ale executǎrii obligaţiilor sunt recunoscute tuturor

creditorilor fǎrǎ deosebire, în scopul realizǎrii drepturilor de creanţǎ. Acestea se explicǎ

şi se întemeiazǎ pe dreptul de gaj general pe care creditorii îl au asupra patrimoniului

debitorului.

Dreptul de gaj general oferǎ creditorilor douǎ categorii de mijloace privitor la

patrimoniul debitorului şi la actele juridice încheiate de el cu terţii:

mijloace preventive şi de conservare, cum sunt: dreptul de a cere, la moartea

debitorului, separaţia de patrimoniu; dreptul de a cere punerea sechestrului asigurǎtor

asupra bunurilor debitorului, acţiunea oblicǎ etc.;

mijloace reparatorii: acţiunea paulianǎ şi acţiunea în simulaţie.


_________________________________________________________________________ 19

4.4 Garanţiile speciale ale executării obligaţiilor

Garanţiile speciale ale executǎrii obligaţiilor sunt recunoscute numai în favoarea

unor creditori şi sunt diferite faţǎ de acelea pe care le poate utiliza orice creditor în limitele

exercitǎrii dreptului de gaj general.

Garanţiile speciale ale obligaţiilor sunt acele mijloace juridice care conferǎ

creditorului garantat anumite drepturi şi prerogative suplimentare faţǎ de acelea recunoscute

oricǎrui creditor, care constau, în caz de neexecutare voluntarǎ a prestaţiei de cǎtre debitor, în

posibilitatea de a urmǎri şi pe o altǎ persoanǎ sau într-un drept real accesoriu ce-i conferǎ

atributele de urmǎrire şi preferinţǎ.

Ele sunt de douǎ feluri: garanţii personale şi garanţii reale.

Garanţiile personale – constau în angajamentul pe care o altǎ persoanǎ decât debitorul

principal şi-l asumǎ faţǎ de creditor de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal

nu o executǎ el însuşi.

Obligaţia de a garanta datoria altuia poate sǎ ia naştere, în anumite situaţii, direct din

lege, fǎrǎ a fi nevoie de consimţǎmântul garantului, cum este cazul rǎspunderii comitentului

pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepuşilor sǎi (art. 1000 alin. 3 C. civ.).

Cea mai importantǎ garanţie personalǎ propriu-zisǎ este fidejusiunea sau cauţiunea,

care apare ca un accesoriu al obligaţiei principale. Pe lângǎ fidejusiune, au funcţie de garanţii

personale, în mod indirect, şi solidaritatea şi indivizibilitatea, dat fiind faptul cǎ solidaritatea

şi indivizibilitatea pasivǎ oferǎ creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniilor a doi

sau mai mulţi debitori.

Garanţiile reale – sunt drepturi reale accesorii constituite, de regulǎ, de cǎtre debitor

asupra unor bunuri individual determinate, care conferǎ creditorului un drept de preferinţǎ şi

de urmǎrire asupra acestora.

Astfel sunt: ipoteca, gajului şi privilegiile reale. O formǎ de garanţie realǎ, dar

imperfectǎ, este dreptul de retenţie, deşi nu conferǎ retentorului atributul de urmǎrire, specific

oricǎrui drept real accesoriu.

Indiferent cǎ sunt generale sau speciale, prin mijloacele de garantare a executǎrii se

urmǎreşte şi se asigurǎ realizarea finalitǎţii oricǎrei obligaţii.

4.5 TEST DE EVALUARE 1. Constituie efecte ale punerii în întârziere:

a. De la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-interese

moratorii

b. De la data punerii în întârziere creditorul va fi îndreptăţit să pretindă daune

compensatorii pentru neexecutarea obligaţiilor

c. Strămutarea riscurilor asupra debitorului în cazul obligaţiilor de a da un bun

individual determinat.

2. Debitorul este de drept în întârziere:

a. În cazul obligaţiilor continue

b. Când s-a stipulat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără

a fi necesară notificarea

c. În cazurile anume determinate de lege.

3. Termenul sub care s-a contractat o obligaţie nu mai operează în favoarea debitorului când

acesta:

a. Este insolvabil

b. A micşorat garanţiile creditorului

c. A executat de bună voie o parte din obligaţie înainte de termen.

4. Constituie cauze exoneratorii în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în

general:


_________________________________________________________________________ 20

a. Fapta exclusivă a victimei

b. Cazul fortuit

c. Fapta unui terţ pentru care cel ce deţine paza juridică a lucrului nu este ţinut să

răspundă

d. Fapta unui terţ pentru care cel ce deţine paza juridică a lucrului este ţinut a răspunde.


Enumeraţi elementele raportului juridic al obligaţiilor

4.7. RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE 1. a,b,c. 2. a,b,c. 3. a,b. 4.a.

4.8. BIBLIOGRAFIE













Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

_________________________________________________________________________ 21



Cuprins

DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI

DEBITORULUI

Noţiuni introductive

Patrimoniul

Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari

5.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe privind drepturile creditorului asupra

patrimoniului debitorului

5.2 Noţiuni introductive

Ca titular al creanţei faţǎ de debitor, creditorul are intenţia de a-şi recupera la

scadenţǎ aceastǎ creanţǎ, prin executare voluntarǎ, iar la nevoie prin executare silitǎ.

Pentru protejarea acestui interes legea a instituit anumite mijloace juridice,

concretizate în unele drepturi, pe care le-a recunoscut creditorului cu privire la

patrimoniul debitorului. Este vorba de dreptul de gaj general asupra bunurilor aparţinând

debitorului, precum şi de dreptul de a promova în justiţie, în condiţiile stabilite de lege,

acţiunea oblicǎ sau indirectǎ şi acţiunea paulianǎ sau revocatorie.

5.3 Patrimoniul Patrimoniul, ca entitate juridicǎ distinctǎ, constituie singura garanţie a tuturor

creditorilor titularului sǎu.

Patrimoniul este conceput ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut

economic, evaluabile în bani, care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Acest

„ansamblu” este o universalitate juridicǎ, o universalitate constituitǎ prin lege, iar nu

una de fapt.

Fiind o universalitate formatǎ în puterea legii, ea existǎ independent de voinţa

titularului, trǎsǎturǎ care o deosebeşte fundamental de simplele universalitǎţi de fapt.

Drepturile şi obligaţiile care alcǎtuiesc universalitatea juridicǎ sunt distincte de

universalitatea ca atare, astfel încât schimbǎrile concrete care s-ar produce în legǎturǎ cu

acestea, nu altereazǎ identitatea universalitǎţii, fiindcǎ ea are un caracter abstract,

elementele sale componente fiind privite numai în expresia lor bǎneascǎ, valoricǎ.

Spre deosebire de universalitatea de drept, în cadrul universalitǎţii de fapt

bunurile nu sunt distincte de universalitate, astfel cǎ, prin înstrǎinarea lor,

universalitatea dispare din patrimoniu.

Patrimoniul este o sumǎ de valori şi nu un ansamblu de bunuri materiale,

corporale, deci se are în vedere valoarea bǎneascǎ a drepturilor şi a obligaţiilor civile.

Din patrimoniu nu fac parte drepturile fǎrǎ echivalent material, nesusceptibile de

evaluare bǎneascǎ.

Prin urmare, tot ceea ce nu poate fi evaluabil în bani şi, din aceastǎ cauzǎ, tot ce


_________________________________________________________________________ 22

nu poate înfǎţişa în interiorul unui patrimoniu caracterul de fungibilitate rǎmâne în afara

patrimoniului.

Cuprinsul patrimoniului este dat de latura activǎ a acestuia, dar şi de latura sa

pasivǎ.

Activul patrimonial este constituit din totalitatea drepturilor subiective ce au

valoare economicǎ şi care pot fi evaluate în bani. Aceste drepturi subiective

patrimoniale pot fi drepturi reale şi drepturi de creanţǎ.

Pasivul patrimonial este constituit din datoriile pe care le are un subiect de

drept, evaluabile în bani. Datoriile se înfǎţişeazǎ ca o serie de obligaţii pe care le are un

subiect de drept şi pot consta în „a da”, adicǎ a transmite un drept real, în „a face”, adicǎ

de a executa o prestaţie pozitivǎ sau în „a nu face”, adicǎ de a nu face ceva care, în lipsa

acestei obligaţii, s-ar fi putut face.

Patrimoniul este o emanaţie a personalitǎţii, fiind un ansamblu de drepturi şi

obligaţii, iar drepturile şi obligaţiile sunt o caracteristicǎ a persoanelor, un efect al

personalitǎţii juridice.

Importanţa practicǎ a noţiunii de patrimoniu constǎ în faptul cǎ aceasta explicǎ

producerea unor consecinţe juridice, care sunt tocmai funcţiile patrimoniului.

Printre funcţiile principale pe care le îndeplineşte patrimoniul, se numǎrǎ aceea

potrivit cǎreia patrimoniul constituie gajul general al creditorilor chirografari, în sensul

cǎ aceştia, spre deosebire de creditorii privilegiaţi şi de cei ipotecari, fǎrǎ a avea o

garanţie realǎ asupra unor bunuri determinate sau o garanţie personalǎ, se bucurǎ de

garanţia întregului patrimoniu al debitorului, privit ca o universalitate juridicǎ.

Întregul patrimoniu al debitorului serveşte, aşadar, pentru garantarea comunǎ şi

proporţionalǎ a tuturor creditorilor sǎi chirografari.

5.4 Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari

Debitorul rǎspunde pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate cu întregul sǎu

patrimoniu. Potrivit art. 1718 C. Civ., „oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini

îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Textul consacrǎ

dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

Dreptul de gaj general al creditorilor este un drept de naturǎ specialǎ, conferit prin

lege acestora în temeiul principiului responsabilitǎţii debitorului pentru obligaţiile asumate

faţǎ de creditor, responsabilitate ce vizeazǎ întregul lui patrimoniu.

În dreptul roman debitorul rǎspundea cu propria persoanǎ pentru executarea obligaţiei

asumate faţǎ de creditor. Dreptul modern a plasat aceastǎ rǎspundere de la persoanǎ la

patrimoniul debitorului, constituit din totalitatea bunurilor sale care au o valoare pecuniarǎ,

fie ele mobile sau imobile, bunuri sau drepturi.

Obiectul gajului general îl constituie întregul patrimoniu, privit ca universalitate, şi nu

bunuri individual determinate.

Dreptul de gaj general nu se confundǎ cu dreptul de gaj, care este un drept real

accesoriu dreptului de creanţǎ, asupra unui bun determinat, ce conferǎ titularului sǎu

atributele de urmǎrire şi de preferinţǎ. Dreptul real de gaj este reglementat expres şi special

prin dispoziţiile art. 1685-1697 C. civ.

Denumirea de gaj învedereazǎ funcţia sa de garanţie, cât priveşte executarea

obligaţiilor asumate, iar calificativul general aratǎ cǎ, în realitate, nu este vorba de un gaj

propriu-zis, ci el desemneazǎ dreptul creditorului de a urmǎri oricare dintre bunurile sau

valorile ce se aflǎ în patrimoniul debitorului, fǎrǎ însǎ ca, în temeiul acestui drept, sǎ-l poatǎ

împiedica pe debitor sǎ-şi înstrǎineze bunurile sau valorile, înaintea începerii urmǎririi.

Dreptul de gaj general nu conduce la deposedarea debitorului de bunurile sale, acesta

fiind liber ca, prin actele sale, sǎ mǎreascǎ sau sǎ micşoreze patrimoniul, obiect al gajului

general al creditorilor. Deci, debitorul îşi pǎstreazǎ posesia bunurilor sale, precum şi dreptul


_________________________________________________________________________ 23

sǎ le înstrǎineze sau sǎ dobândeascǎ altele, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Înstrǎinarea de cǎtre debitor a unor bunuri face sǎ se micşoreze sau chiar sǎ disparǎ

obiectul gajului general al creditorului chirografar, ducând chiar la imposibilitatea realizǎrii

creanţei în cazul în care debitorul devine insolvabil, însǎ toate aceste schimbǎri care au loc în

patrimoniu nu afecteazǎ existenţa gajului general.

Prin urmare, actele pe care le încheie fǎrǎ fraudǎ debitorul şi care îi modificǎ

patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari.

Spre deosebire de drepturile reale, acest drept al creditorilor chirografari nu reprezintǎ

o garanţie suficientǎ, deoarece orice micşorare a patrimoniului debitorilor îI afecteazǎ.

Potrivit acesteia, creditorul poate urmǎri oricare dintre bunurile debitorului care se

aflǎ, în momentul în care creanţa sa a devenit exigibilǎ, în patrimoniul acestuia, indiferent

dacǎ în momentul naşterii obligaţiei acel bun nu era intrat în patrimoniul debitorului, dupǎ

cum nu va putea urmǎri un bun care deşi în momentul naşterii obligaţiei era în acel

patrimoniu a fost înstrǎinat pânǎ în momentul urmǎririi. Altfel spus, data naşterii creanţei şi

cuprinsul la acea data al patrimoniului debitorului nu prezintǎ reIevanţǎ juridicǎ sub aspectul

bunurilor care pot fi urmǎrite de creditor deoarece el nu poate urmǎri decât bunurile care se

aflǎ în patrimoniul debitorului în momentul urmǎririi acestora.

De asemenea, trebuie precizat şi faptul cǎ dreptul de gaj general nu acordǎ

creditorilor nici un fel de preferinţǎ, astfel cǎ, în mǎsura în care nu au o garanţie specialǎ

(ipotecǎ, gaj), ei vin toţi în concurs la urmǎrirea bunurilor debitorului lor.

Gajul general este un gaj comun, aparţinând tuturor creditorilor chirografari, care au

cu toţii o poziţie egalǎ faţǎ de bunurile supuse executǎrii. În acest sens art. 1719 C. civ.

prevede „Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comunǎ a creditorilor sǎi, şi preţul lor

se împarte între ei proporţional cu valoarea creanţelor respective, afarǎ de cazul când existǎ

între creditori cauze legitime de preferinţǎ”.

Ca urmare, în caz de insolvabilitate a debitorului, fiecare dintre creditorii chirografari

va suporta o pierdere proporţionalǎ cu valoarea creanţei sale, preţul rezultat din lichidarea

patrimoniului împǎrţindu-se între ei în mod proporţional.

În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari pot lua anumite mǎsuri

conservatorii în locul debitorului sau pot intenta anumite acţiuni în justiţie, în vederea

asigurǎrii executǎrii obligaţiei în naturǎ sau prin echivalent, sau acţiuni prin care se revocǎ

actele încheiate în frauda drepturilor lor.

Astfel, dreptul de gaj general oferǎ creditorilor urmǎtoarele prerogative:

a) dreptul de a proceda la executarea silitǎ asupra bunurilor debitorului, în

vederea obţinerii despǎgubirilor datorate pentru neexecutarea obligaţiei de cǎtre debitor; în

acest caz bunurile debitorului vor fi puse în vânzare, creditorul urmând a fi satisfǎcut din

preţul obţinut;

b) dreptul de a lua anumite mǎsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului;

c) dreptul de a promova acţiunea oblicǎ (indirectǎ sau subrogatorie), în cazurile în

care debitorul nu intenteazǎ acţiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i aparţin;

d) dreptul de a promova acţiunea paulianǎ (revocatorie), în cazurile în care

debitorul încheie acte juridice în frauda creditorilor sǎi chirografari.

Dreptul de gaj general al creditorilor se limiteazǎ numai la grupa de bunuri în legǎturǎ

cu care s-a nǎscut dreptul de creanţǎ respectiv. Astfel, o persoanǎ fizicǎ poate avea mai multe

categorii de bunuri, ca urmare a separaţiei de patrimoniu determinatǎ de creditorii succesorali,

potrivit art.781 C. civ., ca efect al cǎsǎtoriei când soţii au bunuri comune sau bunuri proprii

etc.

Pǎrţile nu pot conveni, printr-o convenţie prealabilǎ, ca anumite bunuri sǎ fie sustrase

dreptului de gaj sau ca numai anumite bunuri sǎ constituie gajul general al creditorilor.

5.5 TEST DE EVALUARE 1. Opozabilitatea contractului produce efecte:

a. Între părţile contractante


_________________________________________________________________________ 24

b. Faţă de creditorii chirografari ai părţilor contractante

c. Faţă de succesorii cu titlu particular, cu condiţia ca acesta (contractul) să fie anterior

transmisiunii şi să se fi respectat condiţiile de formă şi de publicitate.

2. În cazul stipulaţiei pentru altul:

a. Dreptul terţului beneficiar se naşte direct din contractul încheiat între stipulant şi

promitent

b. Terţul beneficiar este obligat prin contractul la care n-a participat

c. Dreptul terţului beneficiar este irevocabil.

3. Sunt efecte ale simulaţiei:

a. Contraînscrisul nu poate fi opus terţilor

b. Raporturile dintre părţi şi succesorii lor universali se vor reglementa după actul

secret

c. Raporturile între părţi şi succesorii lor se vor reglementa după actul aparent.

4. Contractul deghizat:

a. Poate fi o donaţie, care se prezintă sub forma unei vânzări

b. Presupune ascunderea persoanei către care se face donaţia

c. Este nul.

5. Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, trebuie îndeplinite şi condiţiile:

a. Obligaţiile reciproce ale părţilor să rezulte din contracte diferite

b. Părţile să fi convenit că executarea obligaţiilor nu este simultană (lipsa de

simultaneitate)

c. Din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, indiferent cât de puţin

importantă, a obligaţiei lui.


Determinaţi dreptul de gaj general al creditorului chirografar

5.7. RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE 1.a,b,c. 2.a,c. 3.a,b. 4.a 5.-

5.8. BIBLIOGRAFIE

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bǎlǎnescu, Al. Bǎicoianu – “Tratat de drept civil român”,

vol. II, Editura All, Bucureşti, 1997;

2. Constantin Stǎtescu, Corneliu Bîrsan – „Tratat de drept civil. Teoria generalǎ a

obligaţiilor”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981;

3. Francisk Deak – „Tratat de drept succesoral”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2002;

4. Ioan Adam – „Drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiilor”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004;

5. Ioan Adam – „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005;

6. Florin Ciutacu, Cristian Jora – „Drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiilor”, Editura

Themis Cart, Bucureşti, 2003;

7. Paul Mircea Cosmovici – „Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie”,

Editura All, Bucureşti, 1996;

8. Paul Mircea Cosmovici – „Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Codul civil”,

Editura All Beck, Bucureşti, 1998;

9.

Constantin Stǎtescu, Corneliu Bîrsan – „Drept civil. Teoria generalǎ a

obligaţiilor”, Editura All, Bucureşti, 1993;

10. Constantin Stǎtescu, Corneliu Bîrsan – „Drept civil. Teoria generalǎ a


_________________________________________________________________________ 25

obligaţiilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

11. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu – “Drept civil. Teoria generalǎ a

obligaţiilor”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004;

12. Liviu Pop – „Drept civil român. Teoria generalǎ a obligaţiilor”, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2000;

13. Ioan Albu – „Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor”, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1984;

14. Vasile Gionea – „Curs de drept civil. Proprietatea şi alte drepturi reale. Teoria

generalǎ a obligaţiilor. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura Pro Humanitate, Bucureşti,

1998;

15. Tudor R. Popescu – „Drept civil. Introducere generalǎ”, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 1994;

16. Tudor Popescu – „Drept civil. Note de curs”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991;

17. Paul Mircea Cosmovici – „Introducere în dreptul civil”, Editura All, Bucureşti,

1993

18. Mircea N. Costin – „Marile instituţii ale dreptului civil român. Teoria generalǎ a

obligaţiilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;

19. Gheorghe Beleiu – „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil”, Ediţia a-IX-a revǎzutǎ şi adǎugitǎ de Marian Nicolae şi Petricǎ Truşcǎ,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004;

20. Dimitrie Gherasim – „Buna-credinţǎ în raporturile juridice civile”, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981;

21. Emil Poenaru – „Garanţiile reale mobiliare”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

22. Maria Banciu – „Reprezentarea în actele juridice civile”, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1995;

23. Cristina Popa Nistorescu – „Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat”, Editura

All Beck, Bucureşti, 2004;

24. P.C. Vlachide – „Repetiţia principiilor de drept civil”, vol.I, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1994;

25.

Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Cǎlina Jugastru –

„Principii şi instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţǎ 2002 – 2003”, Editura

Rosetti, Bucureşti, 2002;

26. Florin Ciutacu – „Drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiilor. Culegere de speţe”,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999;

27.

Constantin Crişu - „Tratat de acţiuni civile în justiţie. Teorie şi practicǎ

judiciarǎ”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987;

28. Pavel Perju - „Jurisprudenţǎ civilǎ comentatǎ a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie şi a altor instanţe judecǎtoreşti”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

29. Manuela Tǎbǎraş – „Excepţii de fond în procesul civil. Culegere şi practicǎ

judiciarǎ”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

Mijloace generale de conservare a patrimoniului debitorului

_________________________________________________________________________ 26


Mijloace de conservare a patrimoniului debitorului

Cuprins

MIJLOACE DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI

DEBITORULUI

Noţiuni generale

Măsuri preventive şi de conservare a patrimoniului

debitorului

Măsuri reparatorii

6.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe referitoare la mijloacele de conservare a

patrimoniului debitorului

6.2 Noţiuni generale

Dreptul de gaj general nu conferǎ creditorilor fǎrǎ garanţii reale atributele de

urmǎrire şi preferinţǎ şi nu are ca efect indisponibilizarea bunurilor debitorului.

Deşi dreptul de gaj general poartǎ asupra întregului patrimoniu al debitorului, el

poate sǎ nu prezinte utilitate practicǎ pentru creditor atunci când debitorul este

insolvabil. Insolvabilitatea debitorului poate avea cauze diferite: contractarea de noi

datorii, urmǎrirea exercitatǎ de alţi creditori, neglijenţa debitorului în exercitarea unor

drepturi şi acţiuni, încercarea de dosire a unor bunuri de cǎtre debitor, reaua -credinţǎ etc.

Pentru a evita ca la scadenţǎ debitorul sǎ aparǎ ca fiind lipsit de elemente active

în patrimoniul sǎu, adicǎ sǎ fie insolvabil, legea acordǎ creditorilor chirografari anumite

mijloace juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor,

denumite mǎsuri conservatorii.

Prin intermediul acestor mijloace creditorii au posibilitatea de a preveni starea de

insolvabilitate a debitorului, asigurându-şi realizarea drepturilor devenite exigibile, sau

de a se apǎra faţǎ de actele frauduloase ori simulate încheiate de debitor cu terţe

persoane.

Dupǎ scopul şi efectul lor, mǎsurile conservatorii sunt de douǎ feluri, astfel cum

sunt clasificate de Liviu Pop: mǎsuri preventive şi de conservare a patrimoniului

debitorului şi mǎsuri reparatorii.

6.3 Măsuri preventive şi de conservare a patrimoniului debitorului Creditorul poate lua mǎsuri conservatorii cu privire la patrimoniul debitorului,

fǎrǎ deosebire, dupǎ cum acesta este sau nu insolvabil, deoarece asemenea acte nu pot

aduce prejudicii debitorului, care de altfel este liber sǎ exercite sau nu drepturile astfel

conservate.

Mǎsurile conservatorii pot fi exercitate numai în scopul conservǎrii

patrimoniului debitorului, dar nu şi pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. În cazul în care

debitorul nu executǎ de bunǎvoie obligaţiile sale, creditorul poate recurge la forţa de

constrângere a statului, inclusiv prin procedura executǎrii silite.

Mǎsurile care au drept scop conservarea patrimoniului debitorului, puse de lege

la dispoziţia creditorilor chirografari, sunt:


_________________________________________________________________________ 27

Cererea de a se pune sechestru asigurǎtor pe anumite bunuri ale debitorului,

pentru a se preîntâmpina distrugerea, pierderea, ascunderea acestora. Sechestrul

asigurǎtor are ca efect indisponibilizarea acelor bunuri;

Mǎsurile asigurǎtorii sunt:

a) sechestrul judiciar asupra unui bun în legǎturǎ cu care are loc judecata, care

se încuviinţeazǎ de cǎtre instanţǎ la cererea celui interesat, asupra bunului ce formeazǎ

obiectul litigiului;

b) sechestrul asigurǎtor, constǎ în indisponibilizarea bunurilor mobile sau

imobile ale debitorului, care se aflǎ la el sau la un terţ, bunuri care urmeazǎ sǎ fie

vândute silit pentru realizarea creanţei creditorului, dacǎ debitorul nu-şi executǎ

obligaţia de bunǎvoie;

În practica judiciarǎ s-a statuat cǎ sechestrul judiciar, ca şi sechestrul asigurǎtor,

constituie mijloace procesuale puse la îndemâna creditorilor pentru a putea împiedica

înstrǎinarea sau degradarea, în timpul judecǎţii, a averii debitorului sau a bunului

urmǎrit prin proces, asigurând astfel executarea hotǎrârii viitoare.

Din cuprinsul prevederilor înscrise în art. 596 C. proc. civ. şi art. 1632 C. civ.,

rezultǎ cǎ, pentru încuviinţarea sechestrului judiciar se cere sǎ existe un proces cu

privire la proprietatea sau posesia unuilucru mobil sau imobil, ori la administrarea sau la

folosinta unui lucru comun. În caz contrar, o asemenea mǎsurǎ nu poate fi dispusǎ.

c) poprirea asigurǎtorie, constǎ în indisponibilizarea sumelor de bani sau

titlurilor de credit pe care debitorul le are de primit de la un terţ debitor al sǎu, pentru ca

ulterior, dupǎ obţinerea titlului executor, creditorul sǎ-şi realizeze creanţa din aceastǎ

sumǎ.

Cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare ori de înscriere în

cartea funciarǎ a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real dobândit de debitor

asupra unui bun imobil, când debitorul refuzǎ sau neglijazǎ sǎ facǎ cerere în acest sens;

Dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorilor cu privire la bunuri

din patrimoniul sǎu şi în procesele de sistare a coproprietǎţii şi de ieşire din indiviziune

în care debitorul este parte, pentru a-şi apǎra interesele „ca nu cumva împǎrţeala sǎ se

facǎ cu viclenie în vǎtǎmarea drepturilor lor” (art.785 C.civ.);

Dreptul creditorilor de a cere separaţia de patrimoniu, la moartea debitorului,

pentru a se opri confuziunea între patrimoniul defunctului şi patrimoniile seccesorilor

(art.781-782, 784 şi 1743 C. civ.). Se urmǎreşte împiedicarea creditorilor personali ai

moştenitorilor acestui debitor sǎ vinǎ şi sǎ discute bunurile lui, pentru a le urmǎri şi

pentru a-şi încasa creanţele din valoarea acelor bunuri, în concurenţǎ cu ei;

Punerea de peceţi pe bunurile debitorului şi inventarierea lor, la moartea

acestuia, evitându-se astfel sustragerea sau dosirea lor de cǎtre moştenitori;

Dreptul creditorilor de a interveni pentru conservarea dreptului lor în caz de

încetare a uzufructului pentru abuz de folosinţǎ, din partea uzufructuarului, în condiţiile

arǎtate la încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţǎ (art.558 C.civ);

Dreptul creditorului de a introduce acţiunea oblicǎ prin care, substituindu-se

debitorului, exercitǎ drepturile şi acţiunile pe care acesta refuzǎ sau neglijeazǎ sǎ le

exercite, aducând astfel valori în patrimoniul debitorului.

6.4 Măsuri reparatorii

Mǎsurile reparatorii constau în acţiunile pe care le poate exercita creditorul pentru a se

apǎra de actele frauduloase ori simulate încheiate de debitor, în principal, pentru a-i vǎtǎma

interesele. Literatura evocǎ în acest sens:

Dreptul creditorului de a introduce acţiunea paulianǎ prin care creditorul cere

desfiinţarea judiciarǎ a actelor de înstrǎinare frauduloase, încheiate de debitor;

Dreptul creditorului de a introduce acţiunea în declararea simulaţiei, prin care


_________________________________________________________________________ 28

creditorul solicitǎ înlǎturarea unui act aparent, încheiat de debitor, care îi este defavorabil,

dovedind cǎ în realitate s-a încheiat un act juridic secret între debitorul sǎu şi terţ.

Creditorul exercitǎ aceastǎ acţiune numai atunci când actul secret îi este favorabil, în

sensul cǎ prin el s-a conservat patrimoniul debitorului şi, în ultimǎ instanţǎ, gajul sǎu general.

Pentru a se putea intenta aceastǎ acţiune creditorul trebuie sǎ facǎ dovada unui interes

serios şi legitim, nefiind necesarǎ şi proba insolvabilitǎţii debitorului.

Pe lângǎ aceste mǎsuri, pentru îndeplinirea obligaţiei debitorului, când acesta nu le

executǎ de bunǎvoie, creditorul are la dispoziţie executarea silitǎ.

Executarea silitǎ este procedura reglementatǎ de lege prin intermediul cǎruia titularul

unui drept subiectiv, recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor

de stat competente, pe cel care nesocotise dreptul respectiv, sǎ aducǎ la îndeplinire prestaţia

specificatǎ în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului iniţial încǎlcat şi, totodatǎ,

restabilirea ordinii de drept.

În principiu executarea silitǎ se face în naturǎ, deoarece numai în acest fel creditorul

primeşte exact prestaţia care va duce la satisfacerea dreptului sǎu de creanţǎ. În acest caz se

face o platǎ silitǎ, deoarece nu se executǎ de bunǎvoie.

Numai în situaţia în care executarea în naturǎ nu mai este posibilǎ se trece la

executarea ei prin echivalent, prin acordarea de despǎgubiri creditorului, pentru prejudiciul

cauzat ca urmare a neexecutǎrii în naturǎ a obligaţiei asumate.

Conform art. 1718 C. civ., debitorii sunt ţinuţi sǎ-şi îndeplineascǎ obligaţiile cu toate

bunurile mobile şi imobile, prezente sau viitoare. Prin urmare, creditorilor le este asiguratǎ

realizarea creanţelor nu numai cu bunurile existente în patrimoniul debitorului în momentul

executǎrii silite, ci şi cu cele care, în viitor, vor intra în patrimoniul lor, iar aceasta în cadrul

dreptului de gaj general pe care creditorii chirografari îl au asupra patrimoniului debitorului.

În practica judiciarǎ s-a decis cǎ aceste principii îşi au aplicare deplinǎ şi în cazul

executǎrii silite prin poprire, cu atât mai mult în cazul popririi asupra conturilor bancare unde

operţiunile viitoare de intrare-ieşire a sumelor pot avea loc foarte rapid, fǎrǎ a putea fi

corelate cu pronunţarea şi rǎmânerea definitivǎ a unei hotǎrâri de validare a popririi.

Aşa fiind, în mod corect instanţele de fond şi apel au reţinut într-o cauzǎ cǎ, din

moment ce debitoarea deţine un cont la terţul poprit, chiar fǎrǎ disponibil bǎnesc în momentul

de faţǎ, trebuie sǎ se valideze poprirea înfiinţatǎ pentru ca eventualele intrǎri de sume în cont

sǎ poatǎ fi puse la dispoziţia creditoarei.

Desigur cǎ, prin validarea popririi asupra unui cont, lipsit momentan de disponibilitǎţi,

nu înseamnǎ cǎ banca (terţ poprit) ar fi ţinutǎ sǎ plǎteascǎ creditorului vreo sumǎ de bani din

fondurile proprii şi nici cǎ banca ar putea rǎspunde dacǎ debitorul tranzacţioneazǎ cu

creditorul sau dacǎ debitorul îşi va închide contul şi, eventual, îşi va deschide cont la altǎ

bancǎ.

Executarea silitǎ nu poate fi cerutǎ obligaţiilor care presupun o participare strict

personalǎ din partea debitorului, cum este cazul obligaţiilor intuituu personae, la care se

aplicǎ principiul nemo potest cogi ad factum (nimeni nu poate fi silit sǎ execute un fapt strict

personal), deoarece aceasta ar constitui o restrângere a libertǎţii sale personale. Obligaţiile

intuituu personae nu pot fi executate în naturǎ de cǎtre o altǎ persoanǎ, pe cheltuiala

debitorului. Ele pot fi executate numai prin echivalent.

Cu toate acestea un creditor chirografar nu va putea niciodatǎ sǎ se substituie

debitorului sǎu şi sǎ-i administreze patrimoniul sǎu sau sǎ-l oblige sǎ-l administreze în alt

mod.

6.5. TEST DE EVALUARE

1. Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului:

a. Presupune existenţa unui contract sinalagmatic

b. Este admisibilă şi în cazul contractelor unilaterale


_________________________________________________________________________ 29

c. Este admisibilă şi în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte.

2. Riscul contractual este suportat:

a. De creditorul obligaţiei imposibil de executat

b. De proprietarul lucrului, în cazul contractelor translative de proprietate

c. De regulă, de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

3. În cazul transferului proprietăţii unui bun afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente

conditione, riscul contractului va fi suportat:

a. De cumpărător, fără a putea cere o schimbare de preţ

b. De către proprietarul pur şi simplu

c. De către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.

4. Răspunderea civilă poate fi:

a. Delictuală

b. Disciplinară

c. Contractuală

d. Extracontractuală.

5. Deosebiri între răspunderea delictuală şi contractuală sunt:

a. În cazul răspunderii delictuale, obligaţia este ilegală, iar în cazul răspunderii

contractuale, obligaţia încălcată rezultă dintr-o înţelegere precontractuală

b. În cazul în care contractul a fost declarat nul, răspunderea în legătură cu acest

contract este delictuală

c. Terţele persoane invocă răspunderea contractuală pentru a-şi acoperi prejudiciile

produse ca urmare a neexecutării contractului (de către una dintre părţile

contractante).

6. Capacitatea celui responsabil:

a. In cazul răspunderii civile contractule este capacitatea restrânsă şi deplină de

exerciţiu

b. În cazul răspunderii civile delictuale, este capacitatea delictuală, fiind necesar ca

persoana să fi acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă

c. În cazul răspunderii delictuale, are în vedere prezumţia de discernământ pentru

persoanele care au împlinit 18 ani, iar cele sub această vârstă răspund dacă se face

dovada discernământului.


Precizaţi care sunt mijloacele de conservare a patrimoniului debitorului

6.7. RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE 1. a,c 2.b,c 3.c 4. a,c 5.b 6.b

6.8. BIBLIOGRAFIE













Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 30


Acţiunea oblică

Cuprins

ACŢIUNEA OBLICĂ

Noţiune

Domeniu de aplicare

Reprezentarea

Condiţiile exercitării acţiunii oblice

Efectele acţiunii oblice

7.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe detaliate referitoare la acţiunea oblică

7.2 Noţiune

Un creditor chirografar, în situaţia în care debitorul nu şi-ar executa obligaţia de

bunǎvoie, va putea solicita executarea silitǎ (prin scoaterea la vânzare a bunurilor

debitorului), luarea unor mǎsuri conservatorii ori sǎ recurgǎ la acţiuea oblicǎ sau

paulianǎ.

Este posibil ca un debitor sǎ devinǎ insolvabil sau sǎ-şi micşoreze elementele

active ale patrimoniului sǎu în cazul în care din neglijenţǎ, din nepǎsare sau din

nepricepere, ori cu rea-credinţǎ nu-şi exercitǎ anumite drepturi pe care le are împotriva

unor terţe persoane.

Astfel, în cadrul realizǎrii creanţei, sunt situaţii în care creditorii constatǎ cǎ

debitorul (în special cel care datoreazǎ creanţe mai mari), ştiindu-se urmǎrit permanent

sau periodic pentru a se stabili dacǎ nu cumva a dobândit bunuri urmǎribile, nu mai are

interesul sǎ dobândeascǎ asemenea bunuri.

Debitorul evitǎ sǎ acţioneze în vederea realizǎrii unui drept ce-i aparţine, ştiind

cǎ patrimoniul lui este în întregime absorbit de datoriile sale şi cǎ datoritǎ acestei

împrejurǎri valorificarea acelui drept le-ar profita în exclusivitate creditorilor.

De exemplu, debitorul – care este victimǎ a unui fapt ilicit pǎgubitor sǎvârşit de

un terţ – nu promoveazǎ acţiunea în responsabilitate civilǎ delictualǎ în ideea cǎ prin

realizarea dreptului sǎu la despǎgubire nu dobândeşte vreun avantaj material, deoarece

suma obţinutǎ de la terţul fǎptuitor va fi urmǎritǎ de cǎtre creditorii lui, sau ghidat de

aceeaşi raţiune, el neglijeazǎ sǎ exercite o acţiune susceptibilǎ de a-i înlesni readucerea

în propriul patrimoniu a unui lucru ce-i aparţine, dar care se aflǎ în posesia nelegitimǎ a

altei persoane.

În aceastǎ situaţie, legea conferǎ creditorului chirografar dreptul de a exercita el

acţiunile, în numele debitorului sǎu.

Sediul legal al materiei acţiunii oblice îl constituie art. 974 C. civ., potrivit cǎruia

„creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afarǎ de acelea care îi

sunt exclusiv personale”.

Acţiunea oblicǎ a fost definitǎ, astfel, în literatura de specialitate, ca fiind

mijlocul juridic prin care creditorul exercitǎ drepturile şi acţiunile debitorului sǎu

atunci când acesta refuzǎ sau neglijeazǎ sǎ le exercite.

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 31

Acţiunea oblicǎ serveşte creditorului chirografar ca instrument de valorificare a

unui drept ce aparţine debitorului sǎu.

Acţiunea oblicǎ mai este denumitǎ acţiune subrogatorie sau indirectǎ, deoarece

este exercitatǎ de creditor în locul debitorului, având acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost

exercitatǎ de cǎtre debitor. Deşi dreptul subiectiv aparţine debitorului, el este valorificat

de creditor, în numele debitorului, cu alte cuvinte, creditorul acţioneazǎ nomine debitors

şi nu jure proprio.

Instanţele au decis constant cǎ, pe calea acţiunii oblice, creditorul poate exercita

acţiunile debitorului când acesta refuzǎ sǎ le exercite singur.

Acţiunea oblicǎ constituie un mijloc preventiv de apǎrare împotriva

insolvabilitǎţii debitorului, scopul sǎu fiind conservarea patrimoniului debitorului pasiv.

Aceastǎ acţiune are în vedere numai volorificarea drepturilor ce se aflǎ în patrimoniul

debitorului aflate în pericol de a se pierde din cauza pasivit ǎţii sale.

Dreptul la acţiunea oblicǎ aparţine oricǎrui creditor, exercitarea lui având un

caracter individual, deşi efectele acţiunii se rǎsfrâng asupra tuturor creditorilor. Cu toate

acestea, la acţiunea oblicǎ recurg, de regulǎ, numai creditorii chirografari ale cǎror

creanţe nu sunt însoţite de nici o garanţie realǎ sau personalǎ.

Creditorii exercitǎ acţiunea oblicǎ în temeiul dreptului lor de gaj general asupra

patrimoniului debitorului. Astfel, ei nu exercitǎ aceastǎ acţiune în nume propriu, ci în

calitate de avânzi-cauzǎ. Totuşi, atunci când uzeazǎ de acţiunea subrogatorie, creditorii

lucreazǎ atât în numele debitorului, cât şi în numele lor prorpiu.

Calitatea procesualǎ pasivǎ o are terţa persoanǎ împotriva cǎreia trebuia introdusǎ

acţiunea de cǎtre debitor, precum şi debitorul în numele cǎruia se porneşte acţiunea, spre

a-i fi opozabilǎ hotǎrârea.

Acţiunea oblicǎ trebuie privitǎ nu ca o acţiune datǎ creditorului, ci ca o

modalitate de manifestare a oricǎrei acţiuni aparţinând debitorului în situaţia în care este

exercitatǎ în numele acestuia de cǎtre creditor. Propriu-zis, nu acţiunea este oblicǎ, ci

modul în care ea este exercitatǎ, deoarece presupune substituirea debitorului prin

creditorul sǎu.

7.3 Domeniul de aplicare

Potrivt art. 974 C. civ., pe calea acţiunii oblice, creditorii pot exercita, de regulǎ,

„toate drepturile şi acţiunile debitorului lor”, cu excepţia celor care îi sunt exclusiv

personale acestuia.

Pentru a putea stabili, însǎ, care este domeniul de aplicare al acţiunii oblice

trebuie sǎ se ţinǎ cont de urmǎtoarele considerente:

Creditorul chirografar va putea exercita numai acţiunile privind drepturile al

cǎror titular este debitorul, deci care se aflǎ în patrimoniul acestuia şi care, datoritǎ

pasivitǎţii debitorului, sunt în pericol de a se pierde, spre exemplu pe cale de a fi

prescrise.

Esenţial este ca debitorul sǎ fie titularul drepturilor şi acţiunilor exercitate de

creditor, drepturi existente în patrimoniul debitorului, dar neexercitate de el.

Astfel, spre exemplu, pe calea acţiunii oblice creditorii chirografari vor putea

introduce: acţiunea în revendicare împotriva unui terţ care este pe cale de a uzucapa;

acţiunea în revendicarea oricǎrui bun mobil sau imobil, proprietatea debitorului, existent

în posesia unui terţ; acţiunea în executarea sau rezoluţiunea unui contract de întreţinere;

acţiunea în petiţie de ereditate; acţiunea în anularea unei liberalitǎţi (donaţii sau legat);

acţiunea în anularea unei convenţii; acţiunea în repararea unui prejudiciu cauzat

debitorului de cǎtre o altǎ persoanǎ printr-o faptǎ ilicitǎ; acţiunea în rezoluţiune pentru

neplata preţului; acţiunea pentru anularea unui testament pentru vicii de formǎ,

incapacitate etc.

În practica judiciarǎ s-a statuat cǎ, un creditor poate exercita, prin intermediul

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 32

acţiunii oblice, cǎile ordinare şi extraordinare de atac împotriva unei hotǎrâri

judecǎtoreşti, pe care debitorul neglijeazǎ sǎ le exercite, cu efectul prejudicierii

creditorului. Un creditor chirografar va uza de orice cale de atac, prin intermediul

acţiunii oblice, deoarece exercitarea unui asemenea drept nu presupune o apreciere

subiectivǎ din partea debitorului. Este posibil ca, tocmai pentru a-şi menţine sau agrava

insolvabilitatea, debitorul sǎ refuze sǎ exercite cǎile legale de atac, cu grave consecinţe

pentru creditor.

Aşadar, pentru a fi admisǎ acţiunea oblicǎ este necesar ca drepturile debitorului,

pe care creditorul înţelege sǎ le exercite, sǎ poatǎ fi valorificate prin acţiune în justiţie,

iar ele sǎ fie „în pericol de a se pierde din cauza pasivitǎţii” debitorului.

În literatura juridicǎ, s-a considerat cǎ un creditor, pe calea acţiunii oblice, poate

recurge şi la procedura executǎrii silite, în cazul în care debitorul ar refuza folosirea

cǎilor de execuţie, deoarece aceastǎ acţiune „ar fi iluzorie dacǎ creditorul ar putea numai

sǎ intenteze acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept al debitorului, fǎrǎ sǎ

poatǎ acţiona pentru executarea hotǎrârii pe care ar obţine-o”.

Creditorul chirografar nu se poate substitui debitorului în administrarea

patrimoniului acestuia.

Prin urmare, debitorul este liber sǎ efectueze orice act juridic, sǎ dispunǎ de

bunurile sale, sǎ-şi asume noi datorii sau sǎ obţinǎ noi drepturi. Dacǎ i s-ar interzice

acest lucru, s-ar rǎpi debitorului libertatea de a acţiona, punându-l într-o situaţie

asemǎnǎtoare cu aceea a incapabilului.

În doctrina francezǎ s-a apreciat cǎ nu este permis creditorului sǎ se substituie

debitorului în administrarea patrimoniului acestuia, pentru cǎ acest lucru ar reprezenta o

încǎlcare gravǎ a libertǎţii naturale a omului, plasându-l sub tutela unei alte persoane.

Creditorului nu-i este îngǎduit sǎ efectueze nici acte de administrare şi nici acte

de dispoziţie în locul debitorului. Debitorul este singurul în mǎsurǎ sǎ încheie acte de

administrare (de pildǎ, închirierea unui imobil) şi de dispoziţie (cum ar fi vânzarea sau

schimbul) cu privire la bunurile şi drepturile sale.

Astfel, spre exemplu, creditorul nu se poate prevala de acţiunea oblicǎ pentru a-l

obliga pe debitor sǎ închirieze unui terţ spaţiul locativ disponibil. În schimb, dacǎ

debitorul a închiriat acel spaţiu, din proprie iniţiativǎ, şi neglijeazǎ sa încaseze chiria,

creditorul poate, pe calea acţiunii oblice, sǎ o pretindǎ, în numele debitorului.

Creditorul chirografar nu poate exercita acele acţiuni care au un caracter

exclusiv personal, indiferent dacǎ prin ele se apǎrǎ drepturi personale nepatrimoniale

sau se protejeazǎ unele drepturi patrimoniale.

În aceastǎ categorie sunt cuprinse:

a) acţiunile prin care se apǎrǎ drepturile personale nepatrimoniale, precum:

acţiunile de stare civilǎ, stabilirea filiaţiei, drepturile pǎrinteşti.

Sunt acele acţiuni ce se referǎ la starea persoanelor. Într-adevǎr, aceste acţiuni

nu se raporteazǎ Ia patrimoniu; ele nu au drept obiect o valoare pecuniarǎ care ar putea

face parte din gajul creditorilor. Ele intereseazǎ numai persoana, aşa încât nu existǎ

motiv de a permite creditorilor sǎ le exercite.

Se pune problema dacǎ acţiunea în anulare pe motiv de incapacitate poate fi

exercitatǎ de cǎtre creditor sau nu. Ţinând seama de faptul cǎ o atare acţiune nu are

caracter strict personal, ea va putea fi exercitatǎ şi de cǎtre creditor, în numele

debitorului sǎu, atunci când condiţiile prescrise de lege pentru promovarea acţiunii

oblice sunt întrunite.

În practica judecǎtoreascǎ s-a decis în acest sens cǎ domeniul acţiunii oblice

cuprinde şi aducerea la îndeplinire a obligaţiilor izvorâte dintr-un antecontract. Astfel,

deşi antecontractul prin care se convine asupra vânzǎrii unui imobil nu are valoarea unui

act de vânzare-cumpǎrare, dar genereazǎ pentru pǎrţi îndatorirea de a îndeplini toate

operaţiile legate de încheierea lui, printre care şi obligaţia de a preda act apt de

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 33

întabulare, ceea ce implicǎ – ori de câte ori imobilul este bun indiviz – şi obligaţia de a

cere ieşirea din indiviziune, a cǎrei neîndeplinire deschide creditorului dreptul de a

acţiona în locul debitorului sǎu pentru a cere partajul.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa respectivǎ reţinea cǎ acţiunea de ieşire

din indiviziune nu este o acţiune exclusiv personalǎ a debitorului, deoarece prin drepturi

cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a cǎror exercitare implicǎ o

apreciere subiectivǎ din partea titularului lor, ceea ce nu e cazul cu acţiunea de partaj, ce

aparţine deopotrivǎ tuturor coindivizarilor, nici unul dintre ei neputându-se opune unei

asemenea acţiuni.

De altfel, aceastǎ instanţǎ concluziona cǎ admisibilitatea unei atare acţiuni

rezultǎ şi din dispoziţiile art. 22 şi 24 ale Legii nr. 115/1938, potrivit cǎrora cel ce s-a

obligat sǎ strǎmute sau sǎ constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil

este dator sǎ-i predea înscrisurile trebuitoare pentru înscrierea acelui drept, iar dacǎ nu i

le predǎ, partea va putea cere instanţei judecǎtoreşti sǎ dispunǎ înscrierea.

Tot asupra acţiunii de partaj Tribunalul Municipiului Bucureşti aprecia într-o

speţǎ cǎ, aceastǎ acţiune poate fi exercitatǎ de creditor, deoarece nu are caracter

personal, este imprescriptibilǎ şi deci poate fi promovatǎ oricând.

b) acţiunile cu caracter patrimonial, care implicǎ o apreciere subiectivǎ din partea

titularului lor, care au la bazǎ raţiuni de ordin moral, cum sunt: acţiunea în revocarea

unei donaţii pentru ingratitudine, revocarea unei donaţii între soţi, acceptarea unei

donaţii, renunţarea la o succesiune etc.

c) acţiunile care privesc drepturi patrimoniale incesibile (neurmǎribile), cum ar fi de

exemplu: dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie etc., deoarece

acţiiunea oblicǎ este inutilǎ.

Deoarece creanţa creditorului întreţinerii reprezintǎ unul din drepturile legate de

persoanǎ şi, astfel, este sustras, prin voinţa legiuitorului, dreptului de gaj general al

creditorilor, dreptul de întreţinere este incesibil şi insesizabil şi nu poate fi exercitat pe

calea acţiunii oblice.

În literatura juridicǎ s-a susţinut cǎ pensia de întreţinere nu poate fi urmǎritǎ pe

calea acţiunii oblice, întrucât aceastǎ acţiune nu poate fi exercitatǎ în cadrul drepturilor

care au obiect neurmǎribil.

Imposibilitatea urmǎririi pensiei de întreţinere pe calea acţiunii oblice s-a

motivat şi prin aceea cǎ „obligaţia de întreţinere, avându-şi baza în ceea ce este specific

raporturilor dintre persoanele între care existǎ, nu poate fi invocatǎ de cǎtre terţi, aşa

încât aceştia nu au deschisǎ calea acţiunii oblice, în cazul în care debitorul ar neglija sǎ-

şi exercite dreptul”, iar, pe de altǎ parte, cǎ „prestaţiile corespunzǎtoare obligaţiei de

întreţinere nu pot fi cerute pe calea acţiunii oblice şi pentru faptul cǎ ar fi sustrase de la

destinaţia lor”.

De asemenea, şi în literatura juridicǎ francezǎ s-a arǎtat cǎ, deşi au caracter

patrimonial, acţiunile care au ca obiect bunuri insesizabile, cum sunt pensiile sau

rentele, nu pot fi exercitate de cǎtre creditori pe calea acţiunii oblice, deoarece, dacǎ

aceste bunuri sunt „în patrimoniu”, ele nu sunt totuşi „în gajul creditorilor”, şi, prin

urmare, nu prezintǎ nici un interes de a le exercita.

În principiu, pensia de întreţinere nu poate fi urmǎritǎ de creditori pe calea

acţiunii oblice, dar aceastǎ problemǎ implicǎ anumite nuanţǎri. Astfel, este posibil ca

un debitor sǎ refuze sǎ cearǎ reducerea cuantumului pensiei de întreţinere sau chiar

sistarea plǎţii ei, cu consecinţa menţinerii sau agravǎrii insolvabilitǎţii. În acest caz

creditorii „vor putea introduce acţiune în justiţie... deoarece ei au un interes justificat şi

legitim de a acţiona în acest mod, în numele debitorului lor.

Într-adevǎr, creditorul va putea dovedi cǎ împrejurǎrile care au impus stabilirea

pensiei de întreţinere s-au schimbat, nemaifiind justificatǎ plata ei. De altfel, în acest

caz, creditorul nu urmǎreşte propriu-zis pensia de întreţinere, ci determinǎ încetarea

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 34

neglijenţei culpabile a debitorului sǎu.

Cu privire la admisibilitatea acţiunii oblice în cazul unui drept de uz, precizǎm

cǎ acesta este un drept real care permite titularului sǎ posede, sǎ foloseascǎ bunul,

obiect al dreptului de uz şi sǎ-i culeagǎ fructele numai pentru nevoile familiei sale.

Fructele bunului, obiect al dreptului de uz, nu vor putea fi urmǎrite de creditorii

uzuarului, tocmai datoritǎ destinaţiei lor.

În ceea ce priveşte dreptul de abitaţie, este definit în doctrinǎ ca fiind un drept

real imobiliar, care are ca obiect o casǎ de locuit şi care permite titularului sǎu sǎ posede

şi sǎ foloseascǎ imobilul proprietatea altei persoane în scopul satisfacerii nevoilor sale

de locuit şi ale familiei sale. Titularul sǎu poate fi doar o persoanǎ fizicǎ; dreptul are

caracter personal, putând fi exercitat numai în beneficiul titularului sǎu şi al familiei

sale.

Dreptul la acţiunea oblicǎ poate fi exercitat de creditor chiar şi atunci când are o

altǎ cale mai lesnicioasǎ pentru realizarea creanţei, ca de exemplu, poprirea sumelor

datorate debitorului de cǎtre alţi debitori ai sǎi.

Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente în

patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, în numele

debitorului lor.

7.4 Reprezentarea

De regulǎ, fiecare act juridic este destinat sǎ producǎ efecte pe seama persoanelor care

au luat parte la încheierea lui şi care sunt pǎrţi. Toate celelalte persoane care n-au participat la

încheierea actului sunt terţi faţǎ de actul respectiv care, neavând nici o legǎturǎ cu ei, nu va

produce nici un efect pe seama lor.

Faţǎ de terţi actele juridice sunt res inter alios acta, şi ca atare, aliis neque nocere,

neque prodesse potest, neputând nici sǎ vatǎme, nici sǎ profite altor persoane.

Anumite consideraţii de ordin practic şi juridic au impus însǎ, cu necesitate, admiterea

intervenţiei unei alte persoane la sǎvârşirea actelor juridice, astfel încât, prin declaraţia de

voinţǎ a acesteia, sǎ se producǎ efecte pe seama persoanei pentru care lucreazǎ. Mijlocul care

slujeşte realizǎrii acestui scop este reprezentarea, adicǎ „sǎvârşirea de cǎtre o persoanǎ,

numitǎ reprezentant, în numele şi pe seama altei persoane, numitǎ reprezentat, a unui act

juridic ale cǎrui efecte se produc direct în persoana şi patrimoniul acesteia din urmǎ”

În materie obligaţionalǎ termenul de reprezentare este folosit în legǎturǎ cu creditorii

care „reprezintǎ” pe debitorii lor (art. 974 şi 1038 C. civ.) sau în legǎturǎ cu debitorul solidar

care „reprezintǎ” pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot avea efect stingerea sau

împuţinarea obligaţiei (art. 1056 C. civ.). Efectul esenţial faţǎ de reprezentat este cǎ actul încheiat prin reprezentare îşi produce direct

toate consecinţele active şi pasive în persoana şi patrimoniul reprezentatului, în principiu, ca

şi când acesta ar fi sǎvârşit personal actul respectiv.

Reprezentatul devine proprietar, creditor ori debitor în raporturile juridice stabilite de

reprezentant, din momentul încheierii actului, chiar dacǎ actul a fost abia mai târziu ratificat

şi, deci abia atunci a fost înlǎturatǎ şi neregularitatea iniţialǎ a reprezentǎrii.

Reprezentatul nu poate sǎ divizeze efectele pentru a le invoca pe acelea care-i sunt

avantajoase şi a respinge obligaţiile şi riscurile corelative. El rǎspunde personal faţǎ de terţul

contractant.

Reprezentantul, nefiind parte în actul juridic, el nu devine personal nici creditor, nici

debitor, faţǎ de terţul contractant şi nu poate nici sǎ-i pretindǎ acestuia executarea

contractului, afarǎ de cazul când ar avea o împuternicire specialǎ în acest sens din partea

reprezentatului.

De asemenea, nici terţul contractant nu se poate îndrepta împotriva reprezentantului cu

vreo acţiune izvorâtǎ din act, afarǎ de cazul când acesta şi-ar fi asumat o obligaţie personalǎ

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 35

alǎturi de reprezentat. El rǎspunde însǎ personal pentru faptele cauzatoare de prejudicii

sǎvârşite cu prilejul activitǎţii desfǎşurate în calitate de reprezentant.

Terţul contractant, parte în actul încheiat prin reprezentare, stabileşte raporturi

juridice directe numai cu reprezentantul. El se obligǎ numai faţǎ de acesta şi tot astfel numai

lui poate sǎ-i pretindǎ drepturile rezultate din act.

Acţiunea creditorului chirografar exercitatǎ în numele şi pe contul debitorului este o veritabilǎ

operaţiune de reprezentare în care creditorul este reprezentantul, iar debitorul reprezentatul, în

persoana cǎruia se vor produce toate efectele acţiunii oblice.

Acţiunea oblicǎ se aseamǎnǎ atât cu mandatul, cât şi cu gestiunea de afaceri, însǎ între

acestea existǎ şi deosebiri.

Prin comparaţie cu mandatul, atât creditorul chirografar cât şi mandatarul acţioneazǎ

în numele şi pe seama mandantului, respectiv debitorului, dar, în timp ce mandatarul poate

încheia orice acte juridice pentru mandant, creditorul chirografar (reclamant în acţiunea

oblicǎ) poate exercita numai drepturi şi acţiuni în justiţie menite sǎ micşoreze insolvabilitatea

debitorului.

Dacǎ în mandat mandatarul acţioneazǎ în baza unei împuterniciri din partea

mandantului, creditorul chirografar acţioneazǎ în temeiul dreptului lui de gaj general acordat

de lege; el acţioneazǎ din proprie iniţiativǎ, fǎrǎ nici o încuviinţare din partea debitorului.

La fel ca şi mandatarul, creditorul chirografar nu va putea exercita drepturile strict

personale, care aparţin exclusiv mandantului, respectiv debitorului, dar în timp ce mandatarul

poate îndeplini mandatul sǎu fǎrǎ a avea un interes personal (mandatul în principiu este

gratuit), creditorul chirografar trebuie sǎ dovedeascǎ un interes serios şi legitim.

Mandatul înceteazǎ de plin drept la moartea mandantului, în timp ce acţiunea oblicǎ

continuǎ sǎ fie exercitatǎ şi dupǎ moartea debitorului, în acelaşi scop în care a fost pornitǎ,

spre a evita micşorarea patrimoniului – obiect al gajului general al creditorului –, pânǎ în

momentul preluǎrii ei spre exercitare de cǎtre moştenitorii debitorului.

Mnadatarul rǎspunde numai pentru dol în mandatul gratuit, iar în cel oneros şi pentru

culpǎ, în timp ce creditorul chirografar, în concepţia unor autori, rǎspunde în acţiunea oblicǎ

numai pentru abuz de drept.

Astfel, acţiunea oblicǎ, deşi prezintǎ o serie de deosebiri faţǎ de mandatul cu

reprezentare, totuşi include în funcţiunea ei raporturi de reprezentare faţǎ de debitor, dar, spre

deosebire de reprezentarea de la mandatul convenţional, al cǎrui izvor este contractul, izvorul

reprezentǎrii din acţiunea oblicǎ este legea (art. 974 C. civ), ceea ce a dus la încadrarea

acestei reprezentǎri între formele reprezentǎrii legal.

7.5 Condiţiile exercitării acţiunii oblice

Astfel, condiţiile necesare, pentru ca creditorul sǎ poatǎ exercita acţiunea

oblicǎ, sunt:

Debitorul sǎ fie inactiv

Este considerat inactiv acel debitor care neglijeazǎ sau refuzǎ sǎ-şi

exercite anumite drepturi patrimoniale, micşorând prin aceasta gajul general al

creditorilor sǎi. De asemenea, el trebuie sã fie insolvabil, deoarece numai în

asemenea cazuri existǎ interesul intervenţiei creditorului prin acţiunea oblicǎ.

Atunci când debitorul îşi exercitǎ el însuşi drepturile şi acţiunile,

creditorul sǎu nu este îndreptǎţit sǎ le exercite pe calea acţiunii oblice. În aceste

cazuri, creditorul are numai posibilitatea de a interveni pe cale principalǎ sau

accesorie în proces, alǎturi de debitor.

Numai starea de pasivitate a debitorului poate îndreptǎţi hotǎrârea

creditorului de a acţiona în numele sǎu.

Astfel, în eventualitatea în care debitorul îşi schimbǎ atitudinea, ca

urmare a demersului în justiţie fǎcut de creditor, în sensul cǎ preia acţiunea

promovatǎ de acesta, devenind titularul acţiunii, continuarea exercitǎrii acţiunii

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 36

oblice nu mai are nici o justificare. În aceastǎ situaţie, creditorului îi rǎmâne doar

posibilitatea de a rǎmâne în proces, alǎturi de debitor, în vederea ocrotirii

propriilor sale interese.

În practica judiciarǎ s-a decis cǎ pot fi exercitate drepturile din patrimoniul

debitorului când „sunt în pericol de a se pierde din cauza pasivit ǎţii” debitorului.

Întrucât art. 974 C. civ. nu distinge, rezultǎ cǎ dreptul creditorului de a

exercita acţiunea oblicǎ existǎ independent de forma culpei debitorului (intenţie

directǎ ori indirectǎ, uşurinţa, neglijenţa) sau de gradele acesteia (culpa lata, culpa

levissima). Mai mult chiar, dreptul creditorului fiinţeazǎ chiar în afara oricǎrei

culpe a debitorului (de pildǎ, în cazul bolii lui grave), de vreme ce Codul nu

condiţioneazǎ acţiunea oblicǎ de vinovǎţia debitorului.

Creanţa creditorului sǎ fie certǎ, lichidǎ şi exigibilǎ

Creanţa pe care o are creditorul trebuie sǎ fie certǎ, adicǎ fermǎ; existenţa

ei sǎ nu dea naştere la discuţii, sǎ fie neîndoielnicǎ. Când creanţa este doar

eventualǎ creditorul nu are acces la acţiunea oblicǎ, deoarece starea de pasivitate a

debitorului nu poate avea repercursiuni negative asupra unor drepturi şi interese

încǎ neintrate în actualitate şi asupra cǎrora nici nu existǎ certitudine cǎ vor

deveni actuale în viitor.

De asemenea, creanţa creditorului trebuie sǎ fie lichidǎ, adicǎ sǎ aibǎ

cuantumul determinat; valoarea ei sǎ fie cunoscutǎ.

Totodatǎ, creanţa este necesar sǎ fie exigibilǎ, adicǎ sǎ fi ajuns la

scadenţǎ; sǎ se poatǎ executa (sǎ nu fie suspendatǎ printr-un termen sau condiţie).

Asupra necesitǎţii exigibilitǎţii creanţei nu existǎ un punct de vedere

unanim în literatura de specialitate.

Unii autori susţin cǎ acţiunea oblicǎ nu este o mǎsurǎ de executare şi, prin

urmare, creanţa nu este necesar sǎ fie exigibilǎ, ea având doar rolul de a împiedica

pierderea unei valori patrimoniale, fǎrǎ a conduce la urmǎrirea şi executarea

acelei valori. Condiţia exigibilitǎţii creanţei ar fi necesarǎ numai dacǎ acţiunea

oblicǎ ar fi un mijioc de executare. În consecinţǎ, creditorul ar putea exercita

acţiunea oblicǎ, chiar când creanţa sa ar fi suspendatǎ printr-un termen sau printr-

o condiţie.

Marea majoritate a autorilor, cǎrora ne alǎturǎm, susţin cǎ acţiunea oblicǎ

este mai mult decât un mijloc de conservare, ea este un act care pregǎteşte

executarea şi ca atare creanţa trebuie sǎ fie exigibilǎ. În schimb nu este necesar sǎ

existe şi un titlu executoriu, deoarece acţiunea oblicǎ nu este un mijloc propriu-zis

de executare, ci un act preliminar al executǎrii silite.

Şi în practica judiciarǎ instanţa supremǎ face referire expres la faptul cǎ

exercitarea acţiunii oblice „este condiţionatǎ... de existenţa unei creanţe certe,

lichide şi exigibile”.

Creditorul trebuie sǎ dovedeascǎ cǎ are o creanţǎ exigibilǎ, care poate fi

executatǎ, la nevoie, silit. Creanţa nefiind exigibilǎ, înseamnǎ cǎ el nu este

înarmat cu un titlu executor valabil care sǎ-i legitimeze calitatea de creditor şi sǎ

se poatǎ subroga în drepturile debitorului.

Creanţa este necesar sǎ fie exigibilǎ pentru cǎ acţiunea oblicǎ, deşi nu

reprezintǎ un act de executare, ea pregǎteşte aceastǎ executare, iar raţiunea ei este

de a da posibilitatea creditorului sǎ-şi satisfacǎ creanţa la termenul prevǎzut în

contract şi nu mai înainte de împlinirea acestuia, mai ales cǎ în aceastǎ situaţie

termenul este în favoarea debitorului. Desigur cǎ, în situaţia în care debitorul este

insolvabil sau micşoreazǎ siguranţele date creditorului, acesta din urmǎ poate sǎ

solicite în temeiul art. 1025 C. civ. decǎderea debitorului din beneficiul

termenului.

În situaţia în care termenul este prevǎzut exclusiv în favoarea creditorului,

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 37

acesta poate oricând sǎ introducǎ acţiunea paulianǎ, nepunându-se problema

exigibilitǎţii sau neexigibilitǎţii creanţei.

Creditorul trebuie sǎ aibǎ un interes serios şi legitim

Creditorul trebuie sǎ aibǎ un interes serios şi legitim pentru a exercita

acţiunea în numele debitorului sǎu.

Aceastǎ condiţie constituie un reflex al unei reguli generale de procedurǎ

potrivit cǎreia orice acţiune în justiţie poate fi exercitatǎ numai de cǎtre acela care

justificǎ un interes.

Existǎ interes al creditorului în exercitarea acţiunii oblice atunci când, prin

neglijenţa sau refuzul debitorului de a exercita acţiunile corespunzǎtoare, acesta

devine insolvabil sau i se agraveazǎ insolvabilitatea.

Întrucât art. 974 C. civ. nu distinge, este îndestulǎtoare şi o insolvabilitate

parţialǎ a debitorului pentru a se putea intenta acţiunea oblicǎ.

În consecinţǎ, creditorului îi lipseşte interesul de a exercita o atare acţiune

ori de câte ori debitorul, având o stare de echilibru patrimonial, oferǎ certitudinea

solvabilitǎţii.

În doctrinǎ s-a pus problema determinǎrii exacte a momentului când ar

trebui întrunite condiţiile recurgerii la acţiunea oblicǎ.

Potrivit opiniei unor autori, aceste condiţii trebuie sǎ fie îndeplinite

„pentru a se putea intenta acţiunea oblicǎ”, aşadar în chiar momentul introducerii

sau înregistrǎrii acţiunii. În schimb, alţi autori se referǎ la „condiţiile de exerciţiu”

sau la condiţiile ce se cer întrunite „pentru exercitarea” acţiunii oblice.

Precizǎm faptul cǎ, dacǎ s-ar cere îndeplinirea acestor condiţii în

momentul intentǎrii acţiunii, ar trebui ca verificarea dovada îndeplinirii lor sǎ se

facǎ în chiar momentul înregistrǎrii acţiunii, iar în lipsa dovezii îndeplinirii

condiţiilor, ar urma sǎ se refuze înregistrarea acţiunii. Nici formula exercitarea

acţiunii nu pare a fi corectǎ, cǎci prin exercitarea acţiunii se înţelege şi intentarea

sau introducerea acesteia la instanţǎ.

Ne raliem opiniei, potrivit cǎreia cele trei condiţii enunţate nu se cer a fi

întrunite nici pentru intentarea, nici pentru exercitarea acţiunii oblice, ci ele

trebuie sǎ fie privite ca fiind condiţii de admisibilitate a unei asemenea acţiuni.

Într-adevǎr, intentarea oricǎrei acţiuni, indiferent de obiectul ei, este liberǎ

şi necondiţionatǎ; oricine şi oricând are dreptul de a se adresa instantelor

judecǎtoreşti, care, în principiu, nu pot sǎ refuze primirea şi examinarea oricǎror

cereri ce le sunt adresate. Este adevǎrat însǎ, cǎ nu toate cererile primite şi

examinate pot fi şi admise.

Esenţial este ca toate condiţiile de admisibilitate ale acţiunii oblice sǎ fie

întrunite în momentul admiterii cererii, adicǎ în momentul pronunţǎrii hotǎrârii,

chiar dacǎ unele dintre ele nu erau îndeplinite la data înregistrǎrii acţiunii.

Acţiunea oblicǎ poate fi exercitatǎ nu numai de creditorii chirografari ci şi

de cei ipotecari, cǎci dacǎ aceştia din urmǎ sunt privilegiaţi, cu atât mai mult nu

pot fi dezavantajaţi în raport cu primii.

Concluzionǎm, precizând cǎ, acţiunea oblicǎ, având ca scop aducerea unor

valori în patrimoniul debitorului, exercitarea ei este condiţionatǎ nu numai de

existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi de neexercitarea dreptului de

cǎtre debior, ci şi de existenţa unui interes serios şi legitim, deoarece dacǎ

debitorul este solvabil, o atare acţiune este lipsitǎ de interes.

Condiţiile considerate a fi inutile pentru exercitarea acestei acţiuni sunt:

Deţinerea unui titlu executoriu de cǎtre creditor

Pentru admisibilitatea acţiunii nu se cere ca, creditorul sǎ aibǎ un titlu

executoriu (cum ar fi, o hotǎrâre judecǎtoreascǎ definitivǎ sau irevocabilǎ),

tocmai fiindcǎ acţiunea oblicǎ nu este un act de executare. Prin urmare, un

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 38

creditor care are un titlu sub semnǎturǎ privatǎ poate exercita acţiunea oblicǎ.

Punerea în întârziere a debitorului de a exercita acţiunea

Pentru admisibilitatea acţiunii nu este necesarǎ punerea în întârziere a

debitorului a cǎrui acţiune urmeazǎ a fi utilizatǎ de cǎtre creditor, punere în

întârziere fie ea judiciarǎ sau extrajudiciarǎ, tocmai fiindcǎ nicǎieri legea nu a

prescris o asemenea formalitate.

Subrogarea creditorului de cǎtre instanţǎ în drepturile debitorului

Îndreptǎţirea creditorului de a se substitui debitorului sǎu şi a promova în

numele acestuia o acţiune în justiţie pe cale oblicǎ decurge din lege; subrogarea

are loc ope legis, astfel încât nu este necesar ca el creditorul, sǎ fie subrogat de

instanţǎ în dreptul titularului acelei acţiuni, care e debitorul.

Exercitarea acţiunii oblice este un drept al creditorului, independent de

orice autorizare a justiţiei.

Anterioritatea creanţei faţǎ de dreptul exercitat de creditor pe calea

acţiunii oblice

Nu se cere, în privinţa creanţei creditorului, ca aceasta sǎ fie anterioarǎ

dreptului pe care creditorul îl exercitǎ în numele debitorului sǎu.

Data la care s-a nǎscut creanţa creditorului este indiferentǎ, deoarece

dreptul sǎu de gaj general, din care derivǎ acţiunea oblicǎ, se întinde asupra

tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, care alcǎtuiesc

patrimoniul debitorului.

Prin urmare, dreptul de gaj general al creditorului se întinde şi asupra

bunurilor intrate în patrimoniul debitorului dupǎ naşterea creanţei.

Introducerea debitorului în proces

Promovarea acţiunii oblice de cǎtre creditor nu poate fi condiţionatǎ de

introducerea debitorului sǎu în proces. Creditorul poate exercita dreptul

debitorului fǎrǎ ca acesta sǎ fie introdus în instanţǎ.

În practicǎ însǎ, debitorul este totdeauna pus în cauzǎ, deoarece astfel o

cere interesul creditorului.

Introducerea în proces a debitorului este utilǎ întrucât, patricipând la

judecatǎ, acesta poate formula apǎrǎri şi ridica excepţii deosebit de eficiente. Pe

de altǎ parte, participarea lui la proces ar face ca hotǎrârea pronunţatǎ de instanţǎ

sǎ-i fie opozabilǎ cu autoritate de lucru judecat şi l-ar împiedica astfel pe debitor

sǎ tranzacţioneze fraudulos cu terţul pârât.

7.6. Efectele acţiunii oblice

Exercitând acţiunea oblicǎ, creditorul exercitǎ, în realitate, acţiunea debitorului sǎu. Suntem,

aşadar, în prezenţa exerciţiului unei acţiuni în numele şi pe contul debitorului”. Astfel, creditorul nu

are un drept propriu şi direct faţǎ de terţul pârât, ci se subrogǎ în locul debitorului, punând în

valoare dreptul propriu al acestuia. Aşa se explicǎ existenţa urmǎtoarelor consecinţe:

Pârâtul acţionat poate opune creditorului toate apǎrǎrile şi excepţiile pe care le-ar putea

opune şi debitorului

Terţul pârât are dreptul sǎ opunǎ creditorului reclamant toate excepţiile pe care era

îndreptǎţit sǎ le opunǎ debitorului şi sǎ-şi formuleze toate apǎrǎrile pe care le-ar fi formulat dacǎ

acţiunea era intentatǎ de cǎtre acesta din urmǎ. Aceasta deoarece dreptul aparţine debitorului,

creditorul neexercitând decât un drept al debitorului şi îl reprezintǎ pe acesta ca printr-un fel de

mandat legal.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacǎ terţul pârât poate sau nu sǎ opunǎ

creditorului o excepţie ce se întemeiazǎ pe o cauzǎ ulterioarǎ momentului sesizǎrii de cǎtre el a

instanţei pe calea acţiunii oblice. Un astfel de temei ar putea fi tranzacţia intervenitǎ între debitor şi

terţul pârât, dupǎ punerea în mişcare a acţiunii de cǎtre creditor.

Ne raliem punctului de vedere potrivit cǎruia terţul pârât are aceastǎ posibilitate, deoarece

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 39

acţiunea oblicǎ nu constituie o mǎsurǎ de urmǎrire silitǎ, şi, drept urmare ea nu are ca efect

indisponibilizarea drepturilor debitorului.

Debitorul poate dispune de drepturile sale chiar dupǎ promovarea acţiunii oblice, iar actele

juridice perfectate de el sunt opozabile şi creditorului, cu condiţia sǎ nu fie frauduloase. Rezultǎ de

aici, cǎ actele nefrauduloase ale debitorului relative la dreptul în litigiu sunt opozabile creditorului.

Dacǎ creditorul câştigǎ procesul, bunul asupra cǎruia purta dreptul este readus în

patrimoniul debitorului

Astfel, în cazul în care creditorul exercitǎ cu succes acţiunea oblicǎ, se va evita micşorarea

patrimoniului debitorului.

Drept urmare, bunul readus în patrimoniul debitorului va servi la asigurarea gajului general

al tuturor creditorilor chirografari, fǎrǎ ca acela dintre creditori care a exercitat acţiunea oblicǎ sǎ

aibǎ vreun drept de preferinţǎ faţǎ de ceilalţi creditori. De aceea se spune cǎ acţiunea oblicǎ este,

prin efectele sale, o acţiune colectivǎ, o garanţie comunǎ a tuturor creditorilor aceluiaşi debitor.

Potrivit unor autori „(...) creditorul a cǎrui diligenţǎ a introdus aceastǎ valoare în patrimoniul

debitorului, va trebui sǎ sufere asupra valorii în chestiune concurenţa celorlalţi creditori, afarǎ

numai dacǎ nu are privilegiu în favoarea sa”. Aşadar, dacǎ creditorul a obţinut o hotǎrâre favorabilǎ,

toţi creditorii vor beneficia de ea, chiar dacǎ nu au intervenit în instanţǎ.

Singura modalitate de a evita acest concurs ar fi ca urmǎrirea de cǎtre creditorul reclamant a

bunutilor care au fǎcut obiectul acţiunii sǎ aibǎ loc înainte de intervenţia celorlalţi creditori

chirografari.

Hotǎrârea pronunţatǎ este opozabilǎ debitorului numai în cazul în care acesta a fost

introdus în proces

În literatura de specialitate s-a pus problema dacǎ hotǎrârea judecǎtoreascǎ ce rezolvǎ

acţiunea oblicǎ este opozabilǎ debitorului sau nu. În contextul raporturilor dintre debitor şi creditor,

creditor şi terţ situaţia este aceeaşi, indiferent dacǎ hotǎrârea este favorabilǎ sau defavorabilǎ

creditorului.

Opozabilitatea hotǎrârii faţǎ de debitor, însǎ, este dependentǎ de împrejurarea dacǎ el a fost

introdus în proces sau nu. Prin urmare, hotǎrârea judecǎtoreascǎ ce soluţioneazǎ o acţiune oblicǎ, fie

ea favorabilǎ sau nefavorabilǎ creditorului reclamant, este opozabilǎ debitorului numai dacǎ acesta

a participat la proces (în calitate de coreclamant, intervenient etc.).

În ceea ce pivesc efectele hotǎrârii faţǎ de ceilalţi creditori, aceasta este opozabilǎ tuturor

creditorilor chirografari, indiferent dacǎ le este favorabilǎ sau nu, în baza prezumţiei cǎ toţi

creditorii chirografari sunt reprezentaţi prin debitor, care este titularul dreptului adus în faţa

instanţei.

Dacǎ debitorului nu este introdus în cauzǎ, iar hotǎrârea judecǎtoreascǎ obţinutǎ de cǎtre

creditorul reclamant nu îi este favorabilǎ, potrivit principiului relativitǎţi lucrului judecat, aceasta nu

va fi opozabilǎ nici debitorului şi nici creditorilor chirografari.

În schimb, dacǎ hotǎrârea judecǎtoreascǎ obţinutǎ de creditorul reclamant este favorabilǎ,

atât debitorul, cât şi creditorii chirografari, beneficiazǎ de efectele acesteia, indiferent dacǎ au

intervenit sau nu în proces.

În doctrinǎ s-a discutat asupra întinderii dreptului creditorului de a promova acţiunea oblicǎ,

şi anume dacǎ, în exercitarea acestui drept, creditorul trebuie sǎ-şi limiteze obiectul cererii de

chemare în judecatǎ la valoarea creanţei sale, ori dimpotrivǎ, poate pretinde întreaga valoare a

dreptului debitorului, pe care îl exercitǎ în numele acestuia.

Ca o consecinţǎ a faptului cǎ nu urmǎreşte plata creanţei sale, ci exercitǎ un drept care

aparţine debitorului, creditorul nu trebuie sǎ-şi limiteze obiectul acţiunii la valoarea propriei

creanţe, el putând sǎ pretindǎ valoarea integralǎ a dreptului debitorului.

Terţul pârât, însǎ, are posibilitatea sǎ paralizeze acţiunea oblicǎ, oferindu-i creditorului

numai plata creanţei pe care acesta o are contra debitorului, ofertǎ pe care reclamantul nu o va putea

refuza.

Cu toate acestea, în practica judiciarǎ întrebuinţarea acţiunii oblice este rar întâlnitǎ. În

majoritatea cazurilor creanţa creditorului constǎ într-o sumǎ de bani, iar în acest caz creditorul

Acţiunea oblică

_________________________________________________________________________ 40

preferǎ sǎ recurgǎ la înfinţarea unei popriri, mǎsurǎ care are ca efect indisponibilizarea sumei şi

obligaţia terţului poprit de a face plata direct în mâna creditorului popritor, pe când acţiunea oblicǎ

ar reintroduce suma în patrimoniul debitorului şi acesta ar putea-o sustrage sau cheltui.











Precizaţi care sunt condiţiile exercitării acţiunii oblice. Speţă. A l-a împrumutat pe B cu suma de 500 RON pentru o perioadă de un an de zile. Contractul a fost

încheiat la data de 12.02.2006 în formă autentică. La două luni de la încheierea contractului, acesta a fost

modificat prin acordul părţilor, în sensul că, la momentul scadenţei, debitorul urma să plătească în locul

sumei de bani, fie fax-ul, fie imprimanta color, achiziţionate recent la biroul lui B .

Înainte cu trei săptămâni de scadenţă, biroul lui B a luat foc, în incendiu fiind distruse ambele bunuri

la care se obligase debitorul. Din raportul echipei de pompieri care au cercetat cauzele incendiului a rezultat

că acesta a fost provocat de o ţigară lăsată aprinsă într-un coş de gunoi plin cu hârtii. B a recunoscut că, într-

un moment de neatenţie, a aruncat, înainte de a pleca de la birou, o ţigară în coş.

La momentul scadenţei, A l-a dat în judecată pe B pentru ca instanţa să-l oblige să-i predea o altă

imprimantă color similară celei iniţiale. B s-a apărat spunând că, întrucât bunurile au pierit, el este exonerat

de răspundere.

1. Care va fi soluţia instanţei? Argumentaţi.


7.10 BIBLIOGRAFIE













Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 41


Acţiunea pauliană

Cuprins

ACŢIUNEA PAULIANĂ

Noţiune

Fundamentul acţiunii pauliene şi scopul

Domeniul de aplicare

Condiţiile exercitării acţiunii pauliene

Efectele acţiunii pauliene

8.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe detaliate referitoare la acţiunea pauliene

8.2 Noţiune

Ca şi acţiunea oblicǎ, acţiunea paulianǎ se întemeiazǎ atât pe principiul înscris în

dispoziţiile art. 1718 C. civ.: „orcine este obligat personal este ţinut de a îndeplini toate

îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”, adicǎ cu

întregul sǎu patrimoniu, asupra cǎruia se întinde dreptul de gaj general al creditorilor

chirografari, cât şi pe un alt principiu, acela al executǎrii cu bunǎ-credinţǎ a contractelor.

Astfel, potrivit art. 975 C. civ. creditorii „pot asemenea, în numele lor personal,

sǎ atace actele viclene, fǎcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.

Acţiunea paulianǎ este definitǎ ca fiind acea acţiune prin care creditorul poate

cere revocarea sau desfiinţarea actelor juridice încheiate de debitor în vederea

prejudicierii sale. De aceea ea se mai numeşte şi acţiune revocatorie.

Prejudicierea creditorului se concretizeazǎ în faptul cǎ, prin încheierea actelor

atacate, debitorul îşi mǎreşte sau creeazǎ o stare de insolvabilitate.

În dorinţa de a se sustrage obligaţiilor asumate faţǎ de creditor şi de a-l împiedica

pe acesta sǎ-i urmǎreascǎ patrimoniul, debitorul procedeazǎ uneori la încheierea unor

acte juridice cu terţii, precum: donaţii în favoarea anumitor rude apropiate, vânzǎri

aparente, înstrǎinǎri de bunuri cu scopul de a înlocui asemenea elemente active ale

patrimoniului sǎu prin sume de bani, acestea din urmǎ fiind mai uşor de sustras urmǎririi

de cǎtre creditor, etc. Caracterul fraudulos al acestor acte poate rezulta fie din

circumstanţele în care ele au fost perfectate, fie din condiţiile consimţite de debitor în

cuprinsul lor.

Astfel, de exemplu, debitorul, aflând cǎ creditorul este pregǎtit sǎ recurgǎ la

procedura executǎrii silite pentru valorificarea creanţelor sale, neplǎtite, ajunse la

scadenţǎ, doneazǎ sau vinde, eventual la preţuri sub valoarea lor, bunurile susceptibile de

urmǎrire, ceea ce determinǎ sau agraveazǎ insolvabilitatea lui.

Şi practica judiciarǎ defineşte similar acţiunea paulianǎ, ca fiind mijlocul juridic

„…prin care creditorul poate acţiona împotriva actelor juridice fǎcute în frauda

drepturilor sale de cǎtre debitor…” şi care „...derivǎ din dreptul de gaj general cu privire

la patrimoniul acestuia din urmǎ, pus la dispoziţia creditorului în vederea realizǎrii

creanţei sale, pe calea executǎrii silite”.

Acţiunea paulianǎ este o creaţie pretorianǎ apǎrutǎ mai târziu în baza puterii ce

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 42

şi-o luase pretorul sǎ corijeze (sǎ inbunǎţǎţeacsǎ) dreptul civil (equitas), care de multe ori

ducea la situaţii cu totul nedrepte.

În vechiul drept roman, debitorul insolvabil plǎtea fizic insolvabilitatea lui. Era

luat ca sclav (adictus), închis şi pe urmǎ vândut. În acest stadiu al dreptului, debitorii

erau liberi sǎ facǎ orice vroiau cu averea lor şi creditorii nu aveau nici o garanţie. Atunci

a intervenit pretorul şi, în numele echitǎţii, a considerat aceastǎ fraudare a creditorilor ca

delict, care urma sǎ fie sancţionat de un interdict, o acţiune, o excepţiune şi de o

restitutio in integrum.

Când şi cine a introdus acţiunea paulianǎ nu se ştie precis. Se crede cǎ a fost

introdusǎ de un pretor, Paulus, de unde i-ar veni şi numele.

Regulile romane s-au transmis în dreptul modern, însǎ cu o foarte importantǎ

modificare: la Roma, acţiunea paulianǎ avea un caracter colectiv, asemenea aceleia pe

care îl are astǎzi în falimentul comercial, prin faptul cǎ se exercitǎ de cǎtre un curator

bonorum, în numele tuturor creditorilor; în dreptul nostru civil, dimpotrivǎ, mai ales în

lipsa unei organizǎri a insolvabilitǎţii, acţiunea paulianǎ este o acţiune individualǎ, pe

care fiecare creditor o poate exercita în numele sǎu personal.

Codul civil român, ca şi Codul Napoleon, au consacrat texte foarte scurte acţiunii

pauliene, cu toatǎ deosebita sa importanţǎ practicǎ. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa au

fost obligate sǎ împlineascǎ lacuna legii şi sǎ stabileascǎ reguli amǎnunţite relative la

aceastǎ acţiune. Pentru aceasta, ele s-au inspirat mai ales de la tradiţie, adicǎ din regulile

dreptului roman. Sunt puţine materii în drept, unde influenţa dreptului roman sǎ fi fost

atât de mare, şi în care jurisprudenţa sǎ fi invocat atât de des precedentele romane.

Acţiunea paulianǎ se deosebeşte esenţial de acţiunea oblicǎ. Acţiunea oblicǎ se

exercitǎ în numele debitorului, în timp ce acţiunea paulianǎ este exercitatǎ de creditor în

numele sǎu prorpiu. Prin urmare, acel creditor care a exercitat una dintre aceste acţiuni

fǎrǎ rezultat, o poate apoi exercita pe cealaltǎ. De asemenea, în cadrul acţiunii pauliene,

pârâtul nu poate opune excepţiile ce le-ar fi putut opune debitorului, deoarece creditorul

o exercitǎ în numele sǎu propriu.

8.3 Fundamentul acţiunii pauliene şi scopul

Fundamentul juridic al acţiunii pauliene se aflǎ, în dreptul de gaj general pe care

creditorii îl au asupra patrimoniului debitorului. Dar el se mai aflǎ şi în faptul cǎ, prin

actele sale frauduloase, debitorul comite un delict civil în contra creditorilor, pe care

este obligat a-l repara, şi care creeazǎ în beneficiul creditorilor o creanţǎ de

indemnizare, în virtutea art. 998.

Dar acţiunea paulianǎ, în dreptul actual, nu se îndreaptǎ împotriva debitorului, ci

împotriva terţului cu care debitorul a încheiat actul, deoarece debitorul fiind în genere

insolvabil, obligaţia de a repara prejudiciul se concretizeazǎ asupra terţului dobânditor.

În literatura de specialitate sunt anumite controverse în ceea ce priveşte obligaţia

şi responsabilitatea terţului.

Astfel, unii autori susţin cǎ obligaţia şi responsabilitatea terţului are o dublǎ bazǎ

juridicǎ: sau terţul a fost şi el de rea-credinţǎ, deci complice la fraudǎ, şi în acest caz el

are o responsabilitate delictualǎ derivând din art. 998; sau terţul, chiar fiind de bunǎ-

credinţǎ, a beneficiat de actul care a pricinuit creditorului un prejudiciu, şi în acest caz

el este ţinut în virtutea principiului cǎ nimeni nu se poate îmbogǎţi pe nedrept în dauna

altuia.

Însǎ, potrivit altor autori, teza de mai sus nu este viabilǎ, deoarece, dacǎ terţul

este de bunǎ-credinţǎ şi a contractat cu titlu oneros, actul dintre el şi debitor nu va fi

desfiinţat. De asemenea, creditorul nu s-ar putea îndrepta împotriva lui pe o acţiune

izvorând din îmbogǎţirea fǎrǎ just temei, deoarece nu este îndeplinitǎ condiţia existenţei

unei legǎturi între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea altui patrimoniu, cǎci în speţǎ

este vorba de mǎrirea patrimoniului terţului şi de diminuarea patrimoniului debitorului,

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 43

iar nu de cel al creditorului. De altfel, ar fi cu totul injust şi contrar principiilor echitǎţii

ca o persoanǎ de bunǎ-credinţǎ sǎ nu fie ocrotitǎ cǎci, principiul ocrotirii bunei credinţe

este o mǎsurǎ care se impune pentru a se da siguranţǎ staticǎ circuitului civil.

Scopul principal al acţiunii pauliene este sǎ permitǎ creditorului de a se apǎra

împotriva insolvabilitǎţii pemeditate a debitorului sǎu, punându-l la adǎpost de

consecinţele actelor prin care debitorul şi-ar crea ori şi-ar mǎri insolvabilitatea.

Spre a evita asemenea operaţiuni dǎunǎtoare comerţului juridic, legea permite

creditorilor sǎ atace actele frauduloase fǎcute în prejudiciul lor, pentru ca, astfel,

valoarea respectivǎ sǎ fie readusǎ în patrimoniul debitorului, spre a servi la plata

datoriilor acestuia.

Prin acţiunea paulianǎ se tinde deci la ocrotirea gajului general al creditorilor, la

asigurarea şi pǎstrarea patrimoniului debitorului asupra cǎruia creditorii au un drept de

gaj general, prin desfiinţarea actelor frauduloase pe care debitorul le-ar face în dauna

creditorilor sǎi.

Importanţa practicǎ a acţiunii pauliene este foarte mare, deoarece numeroşi

debitori cautǎ a se sustrage obligaţiilor luate şi a sustrage patrimoniul lor urmǎririi

creditorilor, prin înstrǎinǎri şi acte încheiate cu terţii.

Invalidarea actelor fǎcute în frauda lor poate fi sau cerutǎ de creditori pe cale de

acţiune, sau opusǎ pe cale de excepţie.

Curtea Constituţională a decis, prin Decizia nr.88 din 19 martie 2002 şi Decizia

nr.263 din 15 octombrie 2002, că art. 975 din Codul civil este constituţional.

În acest sens Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 1 alin. (3) din

Constituţie, statul, în calitate de garant al drepturilor şi libertăţilor, trebuie să asigure o

protecţie reală şi nediscriminatorie a drepturilor legale ale tuturor cetăţenilor săi.

Prin art. 975 C. civ. nu se instituie „o limitare” sau „o ştirbire” a dreptului de

proprietate, astfel cum se susţinea de autorul excepţiei, ci se reglementează un mijloc

juridic (acţiunea pauliană) prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute

în frauda drepturilor sale de către debitor. Aceasta deoarece legiuitorul nu poate să

tolereze frauda debitorului care, prin micşorarea patrimoniului său, cauzează o daună

creditorului. De aceea, creditorul poate să urmărească repararea prejudiciului,

îndreptându-se atât împotriva debitorului, cât şi împotriva complicilor săi (terţii).

De altfel, interdicţia cu privire la crearea prin mijloace frauduloase a unei stări

de insolvabilitate a debitorului constituie o sancţiune care se înscrie între limitările

legale care se pot aduce dreptului de proprietate şi principiului libertăţii contractuale.

Curtea a constatat, de asemenea, că textul legal criticat dă expresie principiului

exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale.

8.4 Domeniul de aplicare

În principiu, pe calea acţiunii pauliene poate fi cerutǎ desfiinţarea oricǎrui act juridic,

cu titlu oneros sau gratuit, prin care debitorul a micşorat gajul general al creditori lor sǎi, cum

ar fi: înstrǎinǎri de bunuri, (printr-un contract de vânzare-cumpǎrare, donaţie etc.), cesiuni de

drepturi, constituirea de ipoteci, remiterea de datorii, radierile de drepturi tabular, tranzacţii,

acceptarea unei succesiuni insolvabile etc.

Prin acţiunea paulianǎ pot fi atacate şi hotǎrârile judecǎtoreşti rǎmase definitive, prin

care debitorul s-ar fi lǎsat obligat în urma unei înţelegeri frauduloase încheiate cu adversarul

sǎu.

Literatura de specialitate şi practica judiciarǎ admit posibilitatea revocǎrii unei

tranzacţii judiciare (hotǎrârea de expedient care consfinţeşte învoiala pǎrţilor) pe calea

acţiunii pauliene, dar numai dacǎ se face dovada cǎ a fost încheiatǎ în scopul fraudǎrii

creditorilor. Astfel, printr-o tranzacţie care produce efecte constitutive ori translative de

drepturi poate avea loc micşorarea patrimoniului debitorului şi prejudicierea creditorilor sǎi.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=35698

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 44

Se admite revocarea chiar şi în ipoteza drepturilor neurmǎribile, cum este cazul unei

obligaţii de întreţinere, când debitorul plǎteşte o sumǎ excesivǎ pentru a frauda interesele

creditorilor sǎi. În acest caz nu se urmǎreşte pensia de întreţinere, ci se cere revocarea unui act

prin care debitorul ar putea frauda creditorii.

Dacǎ plata pensiei de întreţinere este stabilitǎ prin hotǎrâre judecǎtoreascǎ, în cazul în

care debitorul pensiei de întreţinere se oferǎ sǎ plǎteascǎ o pensie mai mare, plafonul legal

poate fi depǎşit, dar numai dacǎ prin aceasta nu se aduce atingere intereselor legitime ale altor

persoane, urmǎrindu-se prejudicierea lor.

Secţia civilǎ a fostei instanţe supreme s-a pronunţat într-o speţǎ cǎ, prin acţiunea

paulianǎ, poate fi vizat şi un contract de întreţinere şi cǎ, într-o atare ipotezǎ, instanţei îi

revine îndatorirea sǎ examineze, în baza unor probe certe, dacǎ sunt întrunite condiţiile

acţiunii pauliene sau nu. Instanţei nu-i este îngǎduit sǎ respingǎ o atare acţiune cu motivarea

cǎ nu este admisibilǎ, deoarece se referǎ la un contract de întreţinere care, datoritǎ

caracterului aleatoriu, nu poate fi desfiinţat decât dacǎ pǎrţile nu-şi respectǎ reciproc

obligaţiile asumate. Atunci când sunt întrunite condiţiile acţiunii pauliane şi contractele

aleatorii pot fi desfiinţate pe aceastǎ cale.

În privinţa donaţiilor, creditorii defunctului nu pot cere reducţiunea. Pentru ei bunurile

donate au ieşit definitiv din patrimoniul defunctului, deci nu mai formeazǎ obiectul gajului lor

general. Ei pot însǎ cere revocarea actului pentru fraudǎ paulianǎ.

De asemenea, creditorii unui moştenitor pot cere revocarea actului de renunţare la

moştenire, precum şi a actului de acceptare a unei succesiuni insolvabile, fǎcut în frauda

drepturilor lor. În schimb, actele prin care debitorul refuzǎ sǎ se îmbogǎţeascǎ nu pot fi

revocate, cum este neacceptarea unei donaţii.

În ceea ce priveşte împǎrţirea unei succesiuni, creditorii au posibilitatea ca, pe calea

opoziţiunii, sǎ intervinǎ la împǎrţealǎ. Acest mijloc este de prevenire a unei împǎrţeli în

frauda drepturilor creditorului. Prin urmare, în materie de partaj, legiuitorul a înlocuit

mijlocul represiv al acţiunii pauliene prin mijlocul preventiv al intervenţiei şi al opoziţiei.

Dacǎ, însǎ, împǎrţeala s-a fǎcut în aşa fel încât creditorul nu şi-a exercitat dreptul de a

interveni, atunci el poate sǎ atace cu acţiunea paulianǎ împǎrţeala fǎcutǎ în frauda drepturilor

sale.

Nu pot fi revocate prin intermediul acţiunii pauliene urmǎtoarele acte:

actele relative la drepturile neurmǎribile sau la cele exclusiv personale, strâns legate

de persoana debitorului, între care se aflǎ drepturile personale nepatrimoniale sau cele

patrimoniale a cǎror exercitare implicǎ o apreciere subiectivǎ din partea titularului lor. În

cazul unor astfel de drepturi acţiunea paulianǎ ar fi ineficace datoritǎ caracterului lor

neurmǎribil.

Cu toate acestea, acţiunea paulianǎ este admisibilǎ şi împotriva actelor juridice care

privesc drepturi patrimoniale neurmǎribile în acele situaţii în care stabilirea întinderii unor

asemenea drepturi a fost consimţitǎ de cǎtre debitor în mod deliberat, în scopul fraudǎrii

intereselor creditorilor chirografari.

Astfel, în ipoteza unui contract de întreţinere, creditorii întreţinutului vor putea

promova acţiunea paulianǎ când acesta, cu intenţia de a-i frauda, micşorându-şi patrimoniul,

încheie un contract de întreţinere cu titlu gratuit, care are drept efect apariţia sau agravarea

stǎrii de insolvabilitate. În acest caz nu este necesar sǎ se dovedeascǎ complicitatea la fraudǎ a

terţului contractant, întrucât acesta are de apǎrat un avantaj patrimonial gratuit (întreţinerea

primitǎ cu titlu gratuit), certat de lucro captando, în timp ce creditorul cautǎ sǎ evite un

prejudiciu, certat de damno vitando.

De asemenea, intentarea acţiunii pauliene este admisibilǎ dacǎ debitorul îşi asumǎ o

obligaţie de întreţinere în mod vǎdit foarte oneroasǎ (împovǎrǎtoare), care determinǎ sau

agraveazǎ starea sa de insolvabilitate. Nu se poate pune în discuţie echivalenţa prestaţiilor din

contract, deoarece este un contract aleatoriu, ci se va aprecia obligaţia pe care o are de

îndeplinit în raport cu mijloacele de care dispune şi de celelalte obligaţii pe care le are de

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 45

executat întreţinǎtorul.

Se considerǎ cǎ, în ce priveşte dreptul de apreciere subiectivǎ, adicǎ dreptul de opţiune

în materia moştenirii, creditorii pot sǎ intervinǎ pentru a vedea cum debitorul îşi exercitǎ

dreptul de opţiune. Dacǎ debitorul refuzǎ de a primi o moştenire deschisǎ în favoarea sa, acest

refuz poate fi atacat cu acţiunea paulianǎ.

plata unei datorii exigibile, fǎcutǎ de un debitor, chiar insolvabil, şi chiar cu rea-

credinţǎ nu poate fi atacatǎ de ceilalţi creditori. Aceastǎ platǎ nu prejudiciazǎ pe creditori,

fiindcǎ nu micşoreazǎ patrimoniul debitorului, orice platǎ având drept efect stingerea unei

datorii.

Totuşi, este evident cǎ prin faptul cǎ debitorul pIǎteşte integral pe unul din creditori,

activul care rǎmâne sǎ se împartǎ între ceilalţi creditori se micşoreazǎ, aşa încât aceşti

creditori vor suferi un prejudiciu.

Socotim cǎ justificarea rezidǎ mai curând în faptul cǎ orice creditor putând cere în

mod individual plata creanţei sale, plata este un act necesar. Debitorul face deci un act

necesar când plǎteşte o creanţǎ, iar creditorul plǎtit are un titlu valabil pentru a pǎstra

totalitatea plǎţii. Aceastǎ soluţie este poate regretabilǎ din punctul de vedere al echitǎţii, însǎ

ea este logicǎ în dreptul nostru civil, unde, spre deosebire de dreptul comercial, nu a fost

organizatǎ egalitatea creditorilor în caz de insolvabilitate.

Plata unei creanţe condiţionate nu este un act necesar, şi ca atare poate fi atacatǎ prin

acţiunea paulianǎ. În schimb, plata unei creanţe sub termen suspensiv, care va ajunge cu

certitudine la scadenţǎ, este un act necesar.

actele prin care debitorul contracteazǎ noi datorii. Debitorul îşi pǎstreazǎ dreptul de

a-şi administra patrimoniul şi de a încheia acte care sǎ ducǎ la modificarea juridicǎ a acestuia.

Din acest motiv, se admite, în principiu, cǎ debitorul poate contracta în mod valabil noi

datorii, întrucât prin astfel de acte, debitorul nu-şi micşoreazǎ activul patrimonial ca efect

imediat, ci creeazǎ doar riscul unei eventuale insolvabilitǎţi în viitor, când noile datorii

contractate vor deveni exigibile.

În cazul în care debitorul nu contracteazǎ o simplǎ nouǎ datorie, ci se face vinovat de

o fraudǎ calificatǎ, adicǎ debitorul s-ar înţelege cu noul creditor sǎ împartǎ beneficiul pe care

creditorul l-ar avea din aceastǎ nouǎ obligaţie şi aceasta în prejudiciul drepturilor celorlalţi

creditori, primul creditor are dreptul exercitǎrii acţiunii pauliene împotriva actului fraudulos.

actele de împǎrţealǎ a unei succesiuni. În acest sens, art. 785 C. civ., partea finalǎ,

prevede: „nu pot (creditorii) însǎ sǎ atace o împǎrţealǎ sǎvârşitǎ, afarǎ numai de s-a fǎcut în

lipsǎ-le şi fǎrǎ sǎ se ţinǎ seamǎ de opoziţia lor”. Creditorii pot sǎ-şi apere interesele

participând la împǎrţealǎ sau cerând ca aceasta sǎ se facǎ în prezenţa lor. Dacǎ nu au uzat de

aceastǎ posibilitate, ei nu pot cere revocarea împǎrţelii, recurgând la acţiunea paulianǎ.

8.5 Condiţiile exercitării acţiunii pauliene

Pentru ca acţiunea paulianǎ sǎ fie admisibilǎ se cer îndeplinite urmǎtoarele

condiţii:

Existenţa prejudiciului

Actul juridic atacat trebuie sǎ-i fi cauzat creditorului un prejudiciu. Actul

debitorului cauzeazǎ creditorului un prejudiciu ori de câte ori prin el se

micşoreazǎ patrimoniul debitorului, determinându-se o stare de insolvabilitate sau

agravându-se o insolvabilitate existentǎ, eventus damni.

Uneori prejudiciul constǎ în imposibilitatea creditorului de a-şi încasa

creanţa fǎrǎ readucerea bunului respectiv în patrimoniul debitorului.

Prin actul juridic, debitorul îşi micşoreazǎ patrimoniul şi deci şi dreptul de

gaj general, astfel cǎ el devine insolvabil ori îşi mǎreşte insolvabilitatea.

În urma înstrǎinǎrii fǎcute de debitor, trebuie ca creanţa creditorului sǎ nu

mai poatǎ fi acoperitǎ. Crearea sau mǎrirea insolvabilitǎţii trebuie sǎ fie

consecinţa acelui act, iar nu sǎ se fi produs ulterior şi independent de încheierea

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 46

lui. Dar dacǎ starea de insolvabilitate creatǎ prin actul juridic respectiv se acoperǎ

ulterior prin aceea cǎ debitorul dobândeşte ulterior bunuri care fac sǎ redevinǎ

solvabil, prejudiciul dispare şi totodatǎ posibilitatea pentru creditor de a ataca

actul cu acţiunea paulianǎ.

Chiar înstrǎinǎrile frauduloase care genereazǎ o solvabilitate parţialǎ vor

justifica exercitarea acţiunii pauliene.

Dacǎ debitorul, prin actele sale, chiar frauduloase, nu şi-a creat o stare de

insolvabilitate, acţiunea va fi respinsǎ, ca fiind lipsitǎ de interes. Prejudiciul

trebuie sǎ fie personal şi actual, fiind însǎşi raţiunea acţiunii pauliene.

Dovada insolvabilitǎţii debitorului trebuie fǎcutǎ de creditor, deoarece el

este reclamant (onus probandi incumbit actori).

În principiu, proba insolvabilitǎţii se face prin urmǎrirea silitǎ a bunurilor

debitorului, sau, mai exact, prin procesul-verbal încheiat de executorul

judecǎtoresc în cadrul procedurii de executare silitǎ, prin care acesta constatǎ cǎ

debitorul nu posedǎ bunuri urmǎribile. Un asemenea act constatator atestǎ cǎ, pe

calea executǎrii silite, creditorul nu-şi poate procura plata creanţelor sale.

Având în vedere cǎ stabilirea prejudiciului este o chestiune de fapt lǎsatǎ

la aprecierea instanţelor, dovada se poate face prin toate mijloacele de probǎ

admise de lege.

În practica judiciarǎ s-a decis cǎ acţiunea paulianǎ are caracter subsidiar,

în sensul cǎ ea este justificatǎ numai în ipoteza în care creditorul nu-şi poate

realiza creanţa împotriva debitorului din motiv cǎ a devenit insolvabil.

Altfel spus, acţiunea paulianǎ este admisibilǎ numai dupǎ ce creditorul a

recurs, fǎrǎ rezultat, la toate celelalte mijloace juridice prevǎzute de lege pentru a

obţine realizarea creanţei. Dacǎ creditorul nu dovedeşte starea de insolvabilitate a

debitorului, terţul pârât poate invoca beneficiul discuţiei, adicǎ sǎ-i cearǎ

creditorului sǎ-l urmǎreascǎ pe debitor şi numai în situaţia în care nu şi-a încasat

creanţa sǎ se îndrepte împotriva lui.

Creditorul nu trebuie sǎ dovedeascǎ insolvabilitatea debitorului atunci

când acesta este în stare de faliment sau de insolvabilitate notorie.

S-a constatat, în mod excepţional, cǎ existenţa prejudiciului poate fi

independentǎ de insolvabilitatea debitorului, caz în care creditorul va putea sǎ-şi

dovedeascǎ prejudiciul fǎrǎ a fi nevoie într-un atare scop sǎ probeze

insolvabilitatea debitorului. Este vorba de ipoteza în care bunurile urmǎribile ale

debitorului comportǎ o executare silitǎ atât de dificilǎ înât prezenţa lor în

patrimoniul acestuia poate fi echivalatǎ cu insolvabilitatea, respectiv acele bunuri

care, datoritǎ uzurii fizice sau morale, nu pot fi valorificate prin executare silitǎ

datoritǎ lipsei de cumpǎrǎtori.

De asemenea, insolvabilitatea debitorului trebuie sǎ fie o consecinţǎ

directǎ şi exclusivǎ a actului atacat. Prin urmare, acţiunea paulianǎ este

inadmisibilǎ dacǎ insolvabilitatea a fost provocatǎ de un caz fortuit posterior

încheierii acelui act, chiar dacǎ respectivul caz fortuit nu ar fi fost suficient sǎ

producǎ aceastǎ consecinţǎ în patrimoniul debitorului.

Încheierea actului de cǎtre debitor cu terţul, în frauda drepturilor

creditorului

Aspecte principale ale fraudei debitorului. Aceastǎ formǎ de fraudǎ se

sǎvârşeşte totdeauna de cǎtre debitor împreunǎ cu un terţ. Terţii nu au obligaţii în

cadrul raportului juridic intervenit între creditor şi debitor, dar atunci când ei

încheie la rândul lor acte cu debitorul, trebuie sǎ se abţinǎ de la orice fraudǎ care

ar sǎvârşi-o debitorul faţǎ de creditor. Altfel, responsabilitatea lor delictualǎ va fi

antrenatǎ, putând fi expuşi la o acţiune de anulare a actului fraudulos.

Cât timp debitorul dispune de bunurile sale cu bunǎ-credinţǎ, creditorii au

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 47

calitatea de avânzi-cauzǎ faţǎ de actele încheiate de el cu terţe persoane şi, fiindu-

le opozabile, sunt ţinuţi sǎ le respecte. Suportând efectele relative la gajul lui, într -

un anumit sens „creditorul chirografar este reprezentat de debitorul sǎu în actele

pe care le încheie cu terţe persoane. Trebuie însǎ sǎ ne limitǎm la acest înţeles

specific, fǎrǎ a considera creditorul un mandant tacit.

Din momentul în care debitorul încheie acte în frauda intereselor

creditorilor, calitatea de avânzi-cauzǎ a creditorilor este înlocuitǎ cu aceea de terţi,

actele încheiate nefiindu-le opozabile.

Acţiunea paulianǎ se fundamenteazǎ şi pe ideea de bunǎ-credinţǎ,

exprimatǎ in terminis de art. 970 alin. 1 C. civ., potrivit cǎruia „convenţiile

trebuie executate cu bunǎ-credinţǎ”. Aşadar, pe de o parte, dacǎ debitorul dispune

de bunurile sale cu bunǎ-credinţǎ, creditorii nu pot sǎ intenteze acţiunea paulianǎ

şi sǎ aibǎ indirect un drept de urmǎrire, de vreme ce n-au stipulat o garanţie realǎ,

iar, pe de altǎ parte, terţii dobânditori cu titlu oneros, deşi în mod obiectiv nu sunt

cu nimic obligaţi faţǎ de creditori, sunt ţinuţi totuşi de respectarea dispoziţiilor art.

970 C. civ.

Frauda debitorului. Frauda debitorului, consilium fraudis, este un element

esenţial şi indispensabil pentru exercitarea şi promovarea acţiunii pauliene.

Noţiunea de fraudǎ a debitorului este controversatǎ. În literatura de

specialitate şi în practica judiciarǎ nu s-a conturat un punct de vedere unitar cu

privire la esenţa acestei noţiuni.

Atât timp cât lipseşte frauda debitorului actul rǎmâne valabil, iar poziţia

lui psihicǎ la încheierea actului este uneori dificil de stabilit, mai ales când în

patrimoniul sǎu rǎmân bunuri urmǎribile, dar care nu acoperǎ integral creanţele

creditorilor. Orice înstrǎinare nefrauduloasǎ nu poate fi atacatǎ de creditori, chiar

dacǎ debitorul devine insolvabil. În ce va consta atunci frauda debitorului?

Într-o primǎ opinie, prin fraudǎ se înţelege cǎ debitorul şi-a dat seama, a

cunoscut pur şi simplu cǎ prin actul pe care-l încheie îşi provoacǎ sau îşi

agraveazǎ insolvabilitatea. Într-o altǎ opinie s-a considerat cǎ frauda debitorului

este sinonimǎ cu intenţia de a vǎtǎma sub forma dolului. Au existat şi opinii

intermediar, potrivit cǎrora, între intenţia de a prejudicia pe creditor şi simpla

cunoaştere a insolvabilitǎţii sunt deosebiri numai de grad, şi nu de naturǎ, cǎci

cunoaşterea prejudiciului de cǎtre debitor implicǎ intenţia de a vǎtǎma.

Ne raliem opiniei potrivit cǎreia, frauda debitorului constǎ în faptul cǎ

debitorul a avut cunoştinţǎ de rezultatul pǎgubitor al actului faţǎ de creditor. El şi-

a dat seama cǎ prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mǎrit o stare de

insolvabilitate, indiferent cǎ actul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, chiar

dacǎ scopul imediat al actului nu a fost vǎtǎmarea creditorului.

În materia dreptului civil, în mod obişnuit, termenul fraudǎ desemeneazǎ

dolul contractual sau, altfel spus, manoperele frauduloase fǎcute de un contractant

cu intenţia de a produce o vǎtǎmare (prejudicierea) celuilalt contractant. În

materia acţiunii pauliene, acest termen primeşte, însǎ, o semnificaţie cu totul

diferitǎ, şi anume, prin el se denumeşte simpla cunoştinţǎ pe care debitorul o are

cǎ actul sǎu aduce un prejudiciu creditorilor prin provocarea sau mǎrirea

insolvabilitǎţii sale.

Existenţa fraudei se prezumǎ prin cunoaşterea prejudiciului cauzat, fǎrǎ

deosebire dupǎ cum debitorul a încheiat actul urmǎrind realizarea unui interes

propriu sau numai pǎgubirea creditorilor sǎi.

Frauda paulianǎ este deci frauda prin cunoştinţa prejudiciului, iar nu

frauda prin intenţia specialǎ de a vǎtǎma. Într-adevǎr, absenţa conştiinţei de a

vǎtǎma justificǎ în mod complet actul debitorului, fǎcându-l inatacabil.

Nu este necesar ca atitudinea subiectivǎ a debitorului sǎ îmbrace forma

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 48

intenţiei (dolului) de a-l pǎgubi pe creditor.

Se admite, în aceastǎ materie, cǎ debitorul comite o fraudǎ dacǎ este

conştient cǎ prin actul respectiv îşi creeazǎ sau mǎreşte o stare de insolvabilitate.

Dovada fraudei se face cu toate mijloacele de probǎ admise de lege, iar

stabilirea acesteia este lǎsatǎ la libera apreciere a instanţei de judecatǎ.

Condiţia fraudei debitorului se cere îndeplinitǎ indiferent dacǎ actul atacat

este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece creditorii, nereclamând de la

debitorul lor o garanţie specialǎ, au acceptat consecinţele tuturor actelor lui, atât

ale liberalitǎţilor, cât şi ale actelor cu titlu oneros.

S-a susţinut şi pǎrerea potrivit cǎreia frauda debitorului n-ar fi necesarǎ

când actul atacat este o simplǎ renunţare, caz în care ar fi suficient numai

prejudiciul. Situaţiile avute în vedere au fost: renunţarea la un uzufruct prevǎzutǎ

în art. 562 C. civ., potrivit cǎruia „creditorii uzufructuarului pot sǎ cearǎ a se

anula renunţarea fǎcutǎ în paguba lor”; renunţarea la o succesiune, prevǎzutǎ de

art. 699 alin. 1 C. civ., potrivit cǎruia „ creditorii acelui ce renunţǎ în paguba lor

pot sǎ ia autorizaţia justiţiei ca sǎ accepte succesiunea pentru debitorul lor, în

locul şi rândul sǎu” şi renunţarea la prescripţie, prevǎzutǎ de art. 1843 C. civ.,

potrivit cǎruia „creditorii şi orice altǎ perosanǎ interesatǎ pot sǎ opunǎ prescripţia

câştigatǎ debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului, chiar şi dacǎ acel

debitor, codebitor sau proprietar renunţǎ la dânsa”. Aceastǎ opinie a fost însǎ

combǎtutǎ ca necorespunzǎtoare intenţiei legiuitorului care a consacrat acţiunea

paulianǎ ulterior cazurilor amintite

Astfel deci, toate actele cu titlu gratuit, inclusiv renunţǎrile, ca şi actele cu

titlu oneros, necesitǎ existenţa şi dovada unei fraude a debitorului. Nu poate fi

vorba nici de scutirea completǎ a acestei condiţii, nici mǎcar de o prezumţie de

fraudǎ, care ar interverti sarcina probei, obligând pe debitor sǎ înlǎture prezumţia.

Existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi, în principiu, anterioare

actului atacat

Poate intenta acţiunea paulianǎ orice creditor a cǎrui creanţǎ este certǎ,

lichidǎ şi exigibilǎ, precum şi, în principiu, anterioarǎ actului atacat.

Aceastǎ regulǎ se explicǎ prin faptul cǎ bunul, obiect al actului anterior, a

ieşit din patrimoniul debitorului înainte de naşterea dreptului de creanţǎ al

creditorului, ieşind deci din sfera gajului general.

Astfel, s-a decis în practica judiciarǎ cǎ dacǎ la data când s-a încheiat, în

formǎ autenticǎ, contractul de vânzare-cumpǎrare pretins a fi fraudulor, creditorul

încǎ nu obţinuse titlu executor, iar bunul vândut nu era supus nici unei mǎsuri

asigurǎtorii de naturǎ sǎ constituie o împiedicare, urmeazǎ a se considera cǎ la

acea datǎ reclamantul, care a formulat acţiunea revocatorie, avea numai un drept

eventual, viitor şi previzibil.

Într-o atare situaţie, promovarea acţiunii revocatorii nu poate avea loc,

deoarece actul prin care se tinde la fraudarea creditorilor se apreciazǎ în raport de

momentul încheierii sale şi nu în raport de împrejurǎrile ulterioare.

Aceeaşi concepţie a fost adoptatǎ şi în literatura juridicǎ, subliniindu-se

cǎ, faţǎ de creditorii posteriori, un act al debitorului nu poate fi în general nici

prejudiciabil, nici fraudulos.

Nu poate fi prejudiciabil, fiindcǎ în momentul când se naşte creanţa, actul

este deja îndeplinit, şi bunul înstrǎinat prin act este deja ieşit din patrimoniul

debitorului, aşa încât creditorii posteriori nu mai puteau conta pe acest bun ca

fǎcând parte din gajul lor general, şi nu au putut avea în vedere, drept garanţie a

creanţei lor, decât patrimoniul debitorului aşa cum se afla în momentul naşterii

creanţei, micşorat, adicǎ cu bunul înstrǎinat de debitor.

Nu poate exista în mod normal nici frauda în contra creditorilor posteriori,

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 49

deoarece, în general, frauda nu este imaginabilǎ decât împotriva unor creditori

actuali şi existenţi, iar nu împotriva unor creditori viitori, ce nu existǎ încǎ în

momentul întocmirii actului.

De la aceastǎ regulǎ se admite cǎ existǎ şi o excepţie în situaţia în care

debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor,

acesta putând ataca actul respectiv, chiar dacǎ este vorba despre un act încheiat

anterior naşterii dreptului sǎu de creanţǎ întrucât el a fost sǎvârşit în frauda

intereselor lui şi a avut ca finalitate prejudicierea lui.

În acest sens, instanţa suprem a statuat cǎ actul fraudulos de înstrǎinare,

sǎvârşit în scopul sustragerii bunului de la confiscare sau urmǎrire silitǎ, este

anulabil chiar dacǎ a fost fǎcut înainte de începerea urmǎririi penale, dar dupǎ

sǎvârşirea faptei care a dus la condamnarea fǎptuitorului, la confiscarea averii sau

la obligarea lui la plata de despǎgubiri civile.

Dovada caracterului anterior al creanţei debitorului faţǎ de momentul

încheierii actului, a cǎrui revocare se cere, este în sarcina creditorilor, şi poate fi

fǎcutǎ prin orice mijloace de probǎ.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacǎ este necesarǎ sau nu

data certǎ a creanţei creditorului.

Potrivit opiniei dominante, cǎreia ne raliem, o asemenea datǎ nu trebuie sǎ

fie certǎ. Aceasta deoarece actul atacat a fost încheiat în frauda drepturilor

creditorului chirografar, iar prin încheierea lui s-a cauzat un prejudiciu acelui

creditor. În aceste împrejurǎri, creditorul respectiv devine terţ faţǎ de actul atacat,

care nu-i mai este astfel opozabil în calitate de succesor al debitorului, şi de aici

consecinţa cǎ va putea sǎ dovedeascǎ anterioritatea creanţei sale prin orice

mijloace de probǎ.

Unii autori sunt de pǎrere cǎ, pentru exercitarea acţiunii pauliene nu este

necesar ca creditorul sǎ aibǎ un titlu executoriu prin care sǎ-i fie constatatǎ

creanţa, deoarece acţiunea paulianǎ nu este un act de executare, ci o revocare a

unui act prin care se fraudeazǎ dreptul de gaj general al creditorilor chirografari şi

ea se intenteazǎ împotriva unui terţ care a profitat de acel act.

Alţi autorii, alǎturi de care ne raliem, dimpotrivǎ, apreciazǎ cǎ aceastǎ

condiţie este necesarǎ pentru motivul cǎ acel creditor, care nu a recurs la

procedura executǎrii silite, nu va putea dovedi insolvabilitatea debitorului.

De vreme ce, în principiu, impactul actului fraudulos asupra stǎrii

patrimoniului debitorului poate fi constatat şi pus în evidenţǎ cu mai multǎ

certitudine prin executarea silitǎ a creanţei creditorului, cerinţa referitoare la

exigenţa unui titlu executoriu care sǎ constate acea creanţǎ este relevantǎ.

Certitudinea insolvabilitǎţii debitorului, în care îşi gǎseşte corespondent

certitudinea prejudicierii creditorului prin actul fraudulos de micşorare a

patrimoniului celui dintâi, poate fi dobânditǎ numai prin constatarea

imposibilitǎţii valorificǎrii creanţei pe calea executǎrii silite ca urmare a

insuficienţei gajului general. Aşadar, necesitǎţi de ordin practic impun ca dreptul

de creanţǎ al creditorului sǎ fie constatat printr-un titlu executoriu, pentru ca

acesta sǎ poatǎ proba fǎrǎ dificultate prejudiciul suferit prin efectul actului atacat.

Complicitatea terţului dobânditor la frauda debitorului

Complicitatea terţului constǎ în dovada faptului cǎ şi-a dat seama cǎ prin

acel act creditorii debitorului sunt prejudiciaţi, datoritǎ insolvabilitǎţii acestuia

Conivenţa frauduloasǎ dintre debitor şi terţul achizitor constǎ în faptul cǎ

terţul a cunoscut existenţa creanţei şi a achiziţionat bunul urmǎribil tocmai pentru

a zǎdǎrnici încasarea ei. În alţi termeni, complicitatea terţului se exprimǎ prin

reaua lui credinţǎ din momentul perfectǎrii actului fraudulos cu debitorul.

Aceastǎ condiţie este necesarǎ doar în cazul în care creditorul cere

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 50

revocarea unui act cu titlu oneros încheiat de debitorul sǎu cu un terţ.

În cazul actelor cu titlu gratuit, condiţia complicitǎţii terţului nu este

necesarǎ. Astfel, în practica judiciarǎ s-a decis cǎ, în cazul în care bunul a fost

înstrǎinat cu titlu gratuit, reclamantul este scutit de a face dovada convenţiei

frauduloase a dobânditorului bunului, fiind suficient ca el sǎ dovedeascǎ existenţa

actului cu titlu gratuit, chiar dacǎ dobânditorul a ignorat crearea stǎrii de

insolvabilitate a înstrǎinǎtorului, deoarece acesta militeazǎ pentru pǎstrarea unui

câştig, în schimbul cǎruia n-a dat nimic.

Dovada convenţiei frauduloase a dobânditorului bunului se impune, însǎ, a

se face în cazul în care înstrǎinarea s-a fǎcut cu titlu oneros, deoarece din

patrimoniul dobândiroeului bunului a ieşit în schimbul acestuia o valoare pe care

el evitǎ s-o piardǎ.

În timp ce dobânditorul cu titlu gratuit luptǎ pentru a conserva un câştig,

certat de lucro captando, achizitorul cu titlu oneros luptǎ pentru a evita o

pierdere, certat de damno vitando, fiindcǎ, în timp ce primul a primit un lucru fǎrǎ

sǎ dea nimic în schimb, cel de-al doilea a primit, diminuându-şi patrimoniul cu o

valoare.

Astfel, între interesul creditorului prejudiciat şi interesul terţului, constând

în apǎrarea unui avantaj patrimonial cu care s-a îmbogǎţit, din motive de echitate,

se acordǎ protecţie creditorului. Cu toate acestea, în urma admiterii acţiunii

pauliene, terţul dobânditor cu titlu gratuit va putea urmǎri numai pânǎ la

concurenţa valorii cu care s-a îmbogǎţit

Actul este deci atacabil chiar dacǎ terţul achizitor a fost de bunǎ-credinţǎ

şi nu a fost complice la frauda debitorului

O altǎ justificare are în vedere fundamentul obligaţiei de restituire, în

sensul cǎ terţul achizitor cu titlu oneros este îndatorat în virtutea unei obligaţii

delictuale, derivând din participarea sa la fraudǎ, în timp ce dobânditorul cu titlu

gratuit este ţinut la restituire în virtutea unei îmbogǎţiri nejuste în dauna altuia

În cazul actelor cu titlu oneros, pentru anularea lor, pe lângǎ frauda

înstrǎinǎtorului mai este necesarǎ şi participarea terţului dobânditor la aceastǎ

fraudǎ.

Frauda terţului constǎ în faptul cǎ şi-a dat seama, deci cunoaştea cǎ prin

încheierea actului debitorul a devenit insolvabil.

Proba fraudei se face prin orice mijloc de probǎ, inclusiv cu martori şi

prezumţii. Soluţia se justificǎ, deoarece, în cazul actelor cu titlu oneros, atât

creditorul reclamant, cât şi terţul dobânditor urmǎresc evitarea unui prejudiciu.

Într-o asemenea situaţie va fi preferat dobânditorul care cu bunǎ credinţǎ a

încheiat actul cu debitorul.

În practica judiciarǎ s-a afirmat cǎ, frauda dintre debitor şi terţ poate fi

prezumatǎ şi din simplul fapt cǎ terţul dobânditor, deşi nu a cunoscut intenţia

debitorului de a prejudicia interesele creditorului, a cunoscut totuşi faptul cǎ, prin

încheierea actului, debitorul îşi creazǎ sau agraveazǎ insolvabilitatea.

Mai mult, s-a decis cǎ, prejudicierea creditorului se apreciazǎ avându-se în

vedere dacǎ prin actul respectiv s-a micşorat patrimoniul debitoruluiii sau cǎ

frauda terţului s-ar mai putea deduce şi din faptul cǎ terţul dobânditor a cunoscut

existenţa creanţei şi cǎ a achiziţionat bunul urmǎribil tocmai pentru a zǎdǎrnici

încasarea ei.

Totuşi, o instanţǎ de judecatǎ, cerând expres condiţia ca debitorul sǎ fi

încheiat actul cu viclenie, în detrimentul creditorilor sǎi, a statuat cǎ, în cazul

terţului dobânditor cu titlu oneros, e necesar ca el sǎ fi avut cunoştinţǎ, la data

încheierii actului, de scopul urmǎrit de debitor.

Fiind un element de ordin psihic, frauda va fi dificil de dovedit nemijlocit,

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 51

proba ei urmând a se face prin evidenţierea acelor împrejurǎri de naturǎ a forma

convingerea judecǎtorului cǎ terţul cunoştea cǎ prin încheierea actului se produce

sau agraveazǎ insolvabilitatea debitorului, cu efectul prejudicierii creditorilor.

În cazul în care bunul a fost înstrǎinat de cǎtre terţul dobânditor cǎtre un

subdobânditor, acţiunea revocatorie va putea fi introdusǎ şi împotriva

subdobânditorului, cu condiţia dovedirii atât a fraudei dobânditorului, cât şi a

fraudei subdobânditorului. Aceastǎ soluţie se întemeiazǎ pe faptul cǎ dobânditorul

care are un drept revocabil, nu poate transmite decât un drept de aceeaşi naturǎ

conform principiului nemo plus jure ad alium transfere potest quam ipse habet .

Sunt necesare, însǎ, urmǎtoarele distincţii şi precizǎri:

a) dacǎ dobânditorul este cu titlu oneros şi de bunǎ-credinţǎ, şi, ca

urmare, în privinţa lui acţiunea paulianǎ este inoperantǎ, subdobânditorul,

indiferent cǎ este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, se va afla şi el în exteriorul

domeniului acestei acţiuni, deoarece buna-credinţǎ a dobânditorului se rǎsfrânge

şi asupra situaţiei subdobânditorului;

b) dacǎ dobânditorul este cu titlu oneros şi de rea-credinţǎ, iar

subdobânditorul este şi el de rea-credinţǎ, acţiunea paulianǎ poate fi promovatǎ şi

împotriva subdobânditorului, datoritǎ faptului cǎ reaua lui credinţǎ îl recomandǎ

ca participant indirect la fraudǎ, deci implicit la prejudicierea intereselor legitime

ale creditorului;

c) dacǎ dobânditorul este cu titlu oneros şi de rea-credinţǎ, iar

subdobânditorul, de asemenea cu titlu oneros, este de bunǎ-credinţǎ, acţiunea

paulianǎ nu poate fi promovatǎ împotriva subdobânditorului, deoarece acesta,

nefiind implicat în raportul juridic stabilit iniţial între debitor şi dobânditor, nu a

contribuit la fraudarea intereselor creditorului şi nici nu a profitat de pe urma

fraudei sǎvârşite cu complicitatea dobânditorului; creditorii vor pǎstra însǎ

acţiunea lor împotriva primului dobânditor care a înstrǎinat bunul, şi care va

rǎspunde de valoarea obiectului sau de preţul sǎu;

d) dacǎ dobânditorul şi subdobânditorul sunt cu titlu gratuit, indiferent

dacǎ sunt de bunǎ-credinţǎ sau de rea-credinţǎ, promovarea acţiunii pauliene

împotriva lor este posibilǎ întrucât dobândirea, realizându-se cu titlu gratuit,

asupra lor apasǎ o prezumţie absolutǎ de îmbogǎţire pe nedrept;

e) dacǎ dobânditorul este cu titlu gratuit, iar subdobânditorul este de

bunǎ-credinţǎ şi cu titlu oneros, împotriva subdobânditorului nu se poate

promova acţiunea paulianǎ, pe de o parte pentru cǎ el nu a participat în nici un fel

la fraudarea creditorului, iar pe de altǎ parte pentru cǎ în sarcina lui nu poate fi

reţinutǎ prezumţia cǎ a profitat ( în sensul cǎ s-a îmbogǎţit pe nedrept) de pe urma

fraudei sǎvârşite de debitor.

Prin urmare, actul va fi anulat dacǎ dobânditorul şi subdobânditorul au

dobândit cu titlu gratuit, indiferent de buna sau de reaua lor credinţǎ, sau dacǎ,

dobândind cu titlu oneros, au fost de rea-credinţǎ, adicǎ au cunoscut frauda

sǎvârşitǎ de înstrǎinǎtor.

Indiferent de situaţia în care se aflǎ subdobânditorul, dacǎ actul încheiat de

dobânditor cu debitorul este un act împotriva cǎruia acţiunea paulianǎ nu este

admisǎ, ea va fi inadmisibilǎ şi faţǎ de subdobânditor.

Trebuie sǎ observǎm cǎ aceste soluţii se potrivesc numai cu sistemul care

vede in acţiunea paulianǎ mai mult o acţiune personalǎ în reparaţii decât o acţiune

în nulitate. Cǎci, dacǎ acţiunea paulianǎ ar fi o acţiune în nulitate propriu-zisǎ, ea

ar trebui sǎ loveascǎ pe subdobânditori, ori de câte ori ea se putea exercita

împotriva primului dobânditor, cǎci achiziţia primului dobânditor fiind nulǎ, toate

drepturile constituite şi toate înstrǎinǎrile fǎcute de acesta ar fi şi ele revocabile,

conform regulii resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 52

8.6. Efectele acţiunii pauliene

Acţiunea paulianǎ, fiind revocatorie, are ca scop revocarea actului încheiat în frauda

creditorului, însǎ efectul ei este relativ, adicǎ mǎrginit la raporturile dintre terţul urmǎrit şi creditorii

urmǎritori. Astfel, dacǎ aceastǎ acţiune este admisǎ de instanţa de judecatǎ, actul fraudulos va fi

revocat.

Efectele admiterii acţiunii pauliene trebuie analizate în raport cu terţul dobânditor, debitorul

şi ceilalţi creditori ai debitorului.

Efectele acţiunii pauliene faţǎ de terţul dobânditor

Cu privire la terţul dobânditor împotriva cǎruia este îndreptatǎ acţiunea paulianǎ, aceasta

produce ca efect revocarea actului atacat. Datǎ fiind natura reparatorie a acestei acţiuni, efectul

revocator se limiteazǎ la ceea ce este necesar pentru repararea prejudiciului suferit de creditorul

reclamant.

Astfel, în cazul în care prejudiciul este inferior valorii obiectului contractat, terţul are

facultatea de a pǎstra bunul dobândit, oferindu-i creditorului plata creanţei şi paralizând astfel

acţiunea paulianǎ. Creditorul nu va putea refuza oferta de platǎ a terţului.

Fiind o acţiune în despǎgubiri, efectul acţiunii pauliene trebuie sǎ se mǎrgineascǎ la

repararea prejudiciului suferit de creditor, şi odatǎ acest prejudiciu reparat, revocarea şi-a atins

scopul.

Dacǎ terţul dobânditor nu are un interes sǎ-l despǎgubeascǎ pe creditorul reclamant, va

trebui sǎ restituie bunul primit de la debitor.

Facultatea terţului de a-l despǎgubi pe creditor, plǎtindu-l, are ca alternativǎ o obligaţie al

cǎrei grad de severitate vaziazǎ în funcţie de împrejurarea cǎ terţul este de rea-credinţǎ sau de bunǎ-

credinţǎ.

Dacǎ terţul este de rea-credinţǎ, îi revine o obligaţie ex delicto de a restitui bunul în naturǎ,

atunci când acesta se mai aflǎ încǎ în patrimoniul sǎu, sau de a restitui valoarea lui, dacǎ bunul a

pierit ori s-a deteriorat, chiar în cazuri fortuite, afarǎ numai dacǎ va dovedi cǎ la astfel de cazuri

bunul ar fi fost expus şi în situaţia când se gǎsea în posesia debitorului proprietar (art. 995 alin. 1 C.

civ.).

Dacǎ terţul este de rea-credinţǎ şi a înstrǎinat bunul, el va fi obligat sǎ plǎteascǎ daune-

interese, care vor fi echivalente fie cu preţul primit, dacǎ preţul este egal cu valoarea lucrului sau

superior ei, fie, dupǎ caz, cu valoarea lucrului, când preţul primit este inferior acesteia.

Dacǎ, însǎ, terţul a dobândit bunul cu titlu oneros, plǎtind un preţ debitorului, iar acest preţ a

profitat creditorilor, în acest caz el nu va fi ţinut decât de partea din creanţǎ care excede profitul pe

care creditorii l-au tras din preţ, deoarece în caz contrar creditorii ar primi mai mult decât valoarea

Ia care au dreptul.

Dacǎ bunul este producǎtor de fructe, terţul este obligat sǎ le restituie din momentul

chemǎrii sale în judecatǎ, deoarece la acest moment buna sa credinţǎ înceteazǎ (art. 487 C. civ.).

Dacǎ terţul este de bunǎ-credinţǎ, este ţinut de obligaţia restituirii bunului numai în cazul în

care l-a dobândit cu titlu gratuit, obligaţia sa fundamentându-se pe principiul îmbogǎţirii fǎrǎ just

temei. Dar chiar în aceastǎ împrejurare, el nu este ţinut numai în mǎsura în care a beneficiat de

dobândire, adicǎ în mǎsura îmbogǎţirii sale.

Cum asupra terţului cu titlu gratuit apasǎ o prezumţie de îmbogǎţire, îndatorirea sa de

restituire fiinţeazǎ în toate cazurile, cu excepţia pieirii fortuite a lucrului.

Terţul dobânditor de bunǎ-credinţǎ va reţine fructele, în cazul în care bunul este producǎtor

de fructe, şi restituirea va avea loc doar în limitele îmbogǎţirii.

Înstrǎinarea bunului de cǎtre terţul dobânditor de bunǎ-credinţǎ va avea drept consecinţǎ

restituirea preţului încasat de la subdobânditor.

Efectele acţiunii pauliene faţǎ de debitor

Faţǎ de debitor actul revocat continuǎ sǎ rǎmânǎ în fiinţǎ şi sǎ-şi producǎ efectele obişnuite

în raporturile dintre debitor şi terţ. Revocarea actului se produce numai în mod parţial, în raporturile

dintre creditor şi terţ.

Lucrul înstrǎinat se reîntoarce în patrimoniul debitorului numai printr-o ficţiune grefatǎ pe

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 53

raporturile dintre creditor şi terţul dobânditor.

Ca urmare, ceea ce excede din valoarea lucrului nevoilor de platǎ ale creditorului, în cazul în

care dupǎ îndestularea acestuia rǎmâne un excedent de valoare, aparţine terţului dobânditor, iar nu

debitorului şi, prin consecinţǎ, creditorii personali ai terţului vor putea urmǎri acel excedent.

Terţul dobânditor cu titlu oneros, care a fost nevoit sǎ-l satisfacǎ pe creditor, se va putea

îndrepta împotriva debitorului printr-o acţiune în regres, invocând obligaţia de garanţie a acestuia

faţǎ de el, pentru a obţine ceea ce a plǎtit creditorului, mai precis pentru întreaga valoare de care a

fost lipsit prin admiterea acţiunii creditorului urmǎritor.

Dacǎ terţul dobânditor este cu titlu gratuit, acesta nu are îndreptǎţirea de a reclama vreo

despǎgubire de la debitor, deoarece actele gratuite nu genereazǎ o obligaţie de garanţie în sarcina

celui care înstrǎineazǎ.

Datǎ fiind starea de insolvabilitate a debitorului, practic, nici terţul dobânditor cu titlu

oneros nu-şi va putea valorifica dreptul sǎu la despǎgubire.

Efectele acţiunii pauliene faţǎ de ceilalţi creditori

Revocarea actului profitǎ numai creditorilor care au cerut-o şi acelora ce au fǎcut intervenţie

în insţanţǎ la acţiunea celor dintâi. Actul se considerǎ revocat în exclusivitate faţǎ de aceşti creditori

şi numai în profitul lor opereazǎ reîntoarcerea bunului în patrimoniul debitorului, ei putându-l

urmǎri şi executa chiar în mâinile terţului dobânditor, întocmai cum acel bun n-ar fi intrat în

patrimoniul lui, ci s-ar afla în continuare în mâinile debitorului.

Faţǎ de ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea paulianǎ nu produce nici un efect. În

privinţa lor se considerǎ cǎ actul nu a fost revocat. Faţǎ de ei, actul atacat rǎmâne ca element al

patrimoniului terţului dobânditor.

Acţiunea paulianǎ creeazǎ creditorului care a intentat-o un adevǎrat privilegiu în raport cu

ceilalţi creditori.

Ceilalţi creditori ai debitorului nu pot urmǎri bunul restituit în urma revocǎrii, deoarece prin

efectul acţiunii pauliene nu se produce o reîntoarcere a bunului în gajul general al tuturor

creditorilor, ci reîntoarcerea bunului, ca element al acelui gaj, se face numai în folosul creditorilor

reclamanţi sau intervenienţi.

Promovând acţiunea paulianǎ, creditorul exercitǎ un drept personal, un drept propriu şi

individual. Reclamantul nu reprezintǎ nici pe debitor şi nici pe ceilalţi creditori ai debitorului.

Acţiunea paulianǎ produce efecte relative, adicǎ produce efecte numai între el şi cei ce au

figurat în insţanţǎ, ceilalţi creditori nu pot beneficia de aceastǎ revocare şi nici nu li se poate opune,

deci se va repara numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant.

Acest efect relativ al acţiunii pauliene constituie o deosebire dintre ea şi acţiunea oblicǎ.

Ceilalţi creditori au un singur mijloc de a profita de pe urma acţiunii pauliene, intentatǎ de

creditorul diligent, şi anume, de a interveni în proces.

În cazul în care terţul dobânditor a înstrǎinat bunul, creditorul îl va putea urmǎri pe

subdobânditor numai dacǎ acesta a dobândit cu titlu gratuit, sau dacǎ, în caz de dobândire cu titlu

oneros, el a fost de rea-credinţǎ, iar dacǎ subdobânditorul rǎmâne în afara sferei de incidenţǎ a

acţiunii pauliene, creditorul se va putea îndrepta împotriva dobânditorului.

În principiu, creditorii terţului dobânditor nu pot concura cu creditorii debitorului asupra

lucrlui cu referire la care a fost promovatǎ acţiunea paulianǎ, pentru cǎ aceastǎ acţiune are ca efect

revocarea înstrǎinǎrii şi reîntoarcerea ipoteticǎ a lucrului în patrimoniul debitorului, considerându-

se cǎ acel lucru nici n-a ieşit vreodatǎ din patrimoniul respectiv. Reîntoarcerea lucrului în

patrimoniul debitorului, chiar printr-o ficţiune, presupune însǎ, în mod necesar, ca acel lucru sǎ se

mai afle încǎ în materialitatea lui în patrimoniul terţului dobânditor.

Atunci când lucrul a ieşit din acest patrimoniu, sau dacǎ în loc de un lucru cert este vorba de o sum ǎ

de bani, creditorii debitorului vor avea o simplǎ creanţǎ privind o sumǎ de bani împotriva

dobânditorului. Într-o astfel de situaţie, ei trebuie sǎ suporte concurenţa creditorilor acestuia

Acţiunea pauliană

_________________________________________________________________________ 54











Enumeraţi efectele acţiunii pauliene

Speţă. A a împrumutat de la colegii săi B, C şi D suma de 1000 RON pentru demararea unei afaceri

personale, fiecare dintre cei trei contribuind în mod egal. Convenţia a fost încheiată sub forma unui contract

sub semnătură privată, iar termenul de scadenţă a fost fixat la doi ani de la data încheierii contractului. În

convenţie părţile au stipulat că banii împrumutaţi sunt producători de dobândă în cuantum de 60% pe an,

fiecare dintre creditori având dreptul, la scadenţă, să ceară de la debitor întreaga sumă de bani, iar acesta este

ţinut de întreaga sumă, pentru oricare dintre ei.

La scadenţă, A le-a solicitat colegilor săi o amânarea a plăţii, însă doar B şi C au fost de acord. La

numai trei zile de la data scadenţei, D l-a chemat în judecată pe B printr-o acţiune privind restituirea întregii

sume de bani şi a dobânzii. A a solicita instanţei acordarea unui termen de graţie. Ca urmare , la termenul

încuviinţat de instanţă, pârâtul a făcut dovada că a plătit întreaga sumă de bani lui B şi C. În consecinţă,

instanţa a respins acţiunea lui D ca fiind lipsită de obiect.

1. Este valabil încheiat acest contract de împrumut?

2. Este corectă soluţia instanţei de judecată?


8.10 BIBLIOGRAFIE













drept civil teoria generala a obligatiilor

Documents