d 2 drept civil teoria obligatiilor david bogdan pdf

1

BOGDAN DAVID

TEORIA GENERALA A OBLIGAŢIILOR -MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL-

3

BOGDAN DAVID

TEORIA GENERALA A

OBLIGAŢIILOR -MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro

Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS INTRODUCERE 9

Unitatea de învăţare 1 Contractul ca izvor de obligaţii

13

1.1. Introducere 13 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 14

1.3.1. Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice 14 1.3.2. Principii 15 1.3.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta 15

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

15

Unitatea de învăţare 2

Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale

18 2.1. Introducere 18 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 20

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare 2.3.1 Definiţie 2.3.2 Clasificare 2.3.3. Acte unilaterale supuse comunicării 2.3.4. Promisiunea unilaterală 2.3.5.. Promisiunea publică de recompensă


Unitatea de învăţare 3 Clasificarea contractelor

3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Criterii de clasificare 3.3.2. După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul

încheierii actului.

3.3.3. După scopul urmărit de părţi 3.3.4. După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor 3.3.5. După rolul voinţei părţilor 3.3.6. După modalitatea negocierii clauzelor contractului 3.3.7. După structura lor


6


FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE


4.3.1 Elemente structurale ale încheierii valabile a contractului 4.3.2. Capacitatea de a contracta 4.3.3. Consimţământul 4.3.4. Obiectul contractului 4.3.5 Cauza 4.3.6. Forma actului juridic



NULITATEA ACTULUI JURIDIC

5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.1 Dispoziţii generale 5.2. Etapele procesului decizional 5.3 Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi 5.4. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

5.4.5. Regimul juridic al nulităţii 5.4.6. Efectele nulităţii 5.4.7 Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii



EFECTELE CONTRACTULUI


6.3.1. Efectele contractului între părţi 6.3.2 Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi 6.3.3.. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi........... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare


RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL NOULUI COD CIVIL

7.1 Introducere 7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 7.3 Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1.. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta propri

7

7.3.2... Cauzele exoneratoare de răspundere 7.3.3 Răspunderea pentru fapta altuia 7.3.4 Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri 7.3.5. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale


9

INTRODUCERE De peste patru decenii lumea juriştilor, mai exact a civiliştilor, cunoaşte o dominantă

– revizuirea, în numele modernizării, a „bătrânului Cod civil”. Aşa cum am afirmat cu prilejul sărbătoririi bicentenarului Codului civil francez, codul

Napoleon, în Corsica, în anul 2004, Codul a fost un transplant legislativ reuşit în România. Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1865, a Codului Civil Român, o copie aproape

fidelă a codului civil francez, s-au pus bazele dreptului civil modern, cu principiile şi instituţiile sale, şi s-a introdus, pe această cale, terminologia juridică modernă.

Concepţia generală, principiile, instituţiile dreptului civil, terminologia juridică şi mai ales rigoarea reglementării au făcut ca acest Cod, cu unele fracturări reglementate prin legi speciale, sa supravieţuiască, traversând, aproape inexplicabil, perioada de aproximativ cinci decenii a dreptului socialist.

Noul Cod civil, a cărui redactare şi adoptare a figurat în „Programul de guvernare

2009-2012”, pare a fi fost o iniţiativă legislativă necesară şi utilă. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/20091, cuprinde 7 cărţi, fiecare dintre

acestea fiind divizată în titluri şi capitole – numărul de articole fiind de 2664. Aşa cum rezultă din expunerea de motive, din sistematizarea materiei şi din soluţiile formulate, noul Cod civil îmbrăţişează concepţia monistă, care, de altfel, se regăseşte în sistemele de drept romano-germanice şi în alte state europene cum ar fi, de pildă, Elveţia, Olanda, Italia sau Franţa. Modelul care a stat, însă, la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Quebec din statul federal Canada, adoptat în 1991. Este de la sine înţeles că acest model nu cuprinde reglementările care trebuie să se regăsească în cazul unui stat unitar, prin comparaţie cu reglementările unei provincii care se completează, desigur, cu reglementările la nivel federal. În acest sens, putem menţiona reglementările privind sistemul bancar ori cele privind societăţile comerciale, norme care se regăsesc numai în legi federale.

Prin neluarea în considerare, ca model, a unor coduri moniste europene care fac parte din tradiţia juridică romanogermanică, noul Codul civil român exclude reglementările privind societăţile comerciale, reglementări ce se regăsesc în codul civil elveţian, olandez sau italian.

Tot astfel, nu se regăsesc în noul Cod reglementările privind contractul de franciză, acesta rămânând în continuare reglementat de legea specială, ceea ce, de altfel, nu se potriveşte cu concepţia monistă îmbrăţişată.

Desigur, noul Cod civil cuprinde elemente noi, pe care le considerăm utile şi necesare cum ar fi, de pildă, protecţia drepturilor şi libertăţilor civile fundamentale ale personalităţii umane, consacrate deja în acte internaţionale sau în codurile civile ale altor state europene.

În acelaşi sens, am mai putea remarca reglementarea explicită a dreptului de proprietate privată şi a dreptului de proprietate publică, precum şi a drepturilor reale principale derivate din dreptul de proprietate publică, şi anume: dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă.

De asemenea, remarcăm introducerea în noul Codul civil a cărţii funciare cu efectul constitutiv al intabulării sau a instituţiei fiduciei, caracteristică dreptului anglo-saxon (trustul) instituţie care este receptată şi de sistemul romano-germanic prin unele reglementări naţionale cum ar fi, de pildă, în Luxemburg, în Franţa şi în Elveţia.

10

Obiectivele cursului Cursul urmăreşte prezentarea teoriei generale a obligaţiilor, cu toate elementele

necesare aprofundării conceptelor, noţiunilor şi instituţiilor de drept corespunzătoare. Se acordă o atenţie specială cunoaşterii şi însuşirii reglementărilor juridice, instituţiilor şi conceptelor, a teoriei şi a practicii judiciare referitoare la teoria generala a obligaţiilor.

Studiul materiei urmăreşte însuşirea aspectelor din practica judiciară cu privire la teoria generala a contratului, a faptelor juridice ca izvoare de obligaţii, precum si a tuturor celorlalte instituţii juridice relative la teoria generala a obligaţiilor civile

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale

şi specifice: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei) � Cunoasterea notiunilor principale ale disciplinei Drept civil –Teoria generala a

obligatiilor � Contractul, faptul juridic licit si faptul juridic ilicit, ca izvoare de obligatii; � Executarea obligatiilor; � Tranmisiunea si transformarea obligatiilor � Stingerea obligatiilor � Garantarea obligatiilor � Intelegerea tuturor institutilor juridice enuntate mai sus, temeiul legal al

acesostora, comentariile de doctrina si de practica judiciara relative la acestea 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) � Se explica conceptele fundamentale ale disciplinei, atat din punct de vedere

sincronic, cat si diacronic � Se au in vedere, pentru intelegerea notiunilor, elementele specifice institutiilor

juridice analizate, dar si elemente din alte discipline inrudite, de Drept civil in principal � Se vor analiza si elementele de drept comparat, in principal de drept francez, pentru

o intelegere completa a notiunilor principale cu care opereaza disciplina studiata 3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare) � Se au in vedere analizele de speta, pentru o intelegere adecvata a institutilor

juridice, utilizand metofe moderne de prezentare a acestora, inclusiv simularea de procese � Se vor concepe, la seminarii, modele de conventii ce au legatura cu domeniul

sutdiat, pentru a intelege mecanismele de functionare a contractelor, in general, dar si a altor izvoare de obligatii

� Tot la seminarii, se vor concepe modele de actiuni in justitie (actiune in simulatie, actiune pauliana s.a.) pentru a intelege modul de rezolvare a unor situatii litigioase specifice

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )

11

� Se va prezenta corelatiile dintre libertatea contractuala, precum si categoriile de raspundere contractuala, in contextul libertatilor proprietatii, a persoanei si a libertatii de a testa, specifice dreptului civil, precum si in contextul celorlalte libertati consacrate in sistemul nostru de drept.

� De asemenea, raspunderea civila delictuala, parte importanta a materiei studiate, va fi prezentata in contextul celorlalte tipuri de raspundere juridica – penala, contraventioanla, disiplinara s.a – urmarindu-se formarea unei imagini de ansamblu de catre studenti asupra sistemului de sanctiuni din dreptul privat, in corelalare cu celelalte tipuri de sanctiuni de drept, in general

� Se va prezenta evolutia si stadiul actual al categoriilor specifice teoriei generale a obligatiilor speifice, cu scopul ca studentii sa aprecieze asupra valorii acestora in contextul social, asupra caracterului reglator al acestora in raporturile sociale, privite structural, dar si evolutiv..

Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:

1. Contractul ca izvor de obligaţii (1 ora) 2. Răspunderea civilă delictuală (1 ora) 3. Simulaţia (1 ora) 4. Novaţia (1 ora)

Structura cursului Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. NOŢIUNEA ACTULUI JURIDIC CIVIL 4 ORE

Unitatea de învăţare 2. Actul juridic unilateral (4 ore) Unitatea de învăţare 3. Clasificarea contractelor. Criterii de clasificare (4 ore) Unitatea de învăţare 4. FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE

4 ore Unitatea de învăţare 5. NULITATEA ACTULUI JURIDIC (4 ore) Unitatea de învăţare 6. EFECTELE CONTRACTULUI (4 ore) Unitatea de învăţare 7. RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL

NOULUI COD CIVIL (4 ore)

Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi

acestea vor avea următoarele subiecte: 1. Criterii de clasificarea contractului (3 ore) 2. Principiul capacităţii de a contracta. Excepţii. (2 ore)

12

3. Excepţii de la relativitatea efectelor contractului- Simulaţia , Promisiunea faptei altuia , Reprezentarea , Stipulaţia pentru altul (4 ore)

Bibliografie obligatorie: Teoria generală a obligaţiilor –Boroi Gabriel Teoria Generală a obligaţiilor –Liviu Pop Dan CRIŞU- Teoria Generală a obligaţiilor

Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă, şi subiecte în extenso, ţinându-se cont de

participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

13


Contractul ca izvor de obligaţii 1.1. Introducere ............. 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .....................................

1.3.1. Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice ....................... 1.3.2.. Principii........................ 1.3.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta .......

1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................

1.1. Introducere

De peste patru decenii lumea juriştilor, mai exact a civiliştilor, cunoaşte o dominantă – revizuirea, în numele modernizării, a „bătrânului Cod civil”.

Aşa cum am afirmat cu prilejul sărbătoririi bicentenarului Codului civil francez, codul Napoleon, în Corsica, în anul 2004, Codul a fost un transplant legislativ reuşit în România.

Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/20091, cuprinde 7 cărţi, fiecare dintre acestea fiind divizată în titluri şi capitole – numărul de articole fiind de 2664. Aşa cum rezultă din expunerea de motive, din sistematizarea materiei şi din soluţiile formulate, noul Cod civil îmbrăţişează concepţia monistă, care, de altfel, se regăseşte în sistemele de drept romano-germanice şi în alte state europene cum ar fi, de pildă, Elveţia, Olanda, Italia sau Franţa. Modelul care a stat, însă, la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Quebec din statul federal Canada, adoptat în 1991. Este de la sine înţeles că acest model nu cuprinde reglementările care trebuie să se regăsească în cazul unui stat unitar, prin comparaţie cu reglementările unei provincii care se completează, desigur, cu reglementările la nivel federal. În acest sens, putem menţiona reglementările privind sistemul bancar ori cele privind societăţile comerciale, norme care se regăsesc numai în legi federale

14

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea concepte fundamentale privind

contractului; – definirea elementelor intrunite in noţiunea de

contract;

- Cunoaşterea principiul libertăţii de a contracta, şi

principiul buneicredinţe Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să definească termeni precum

Principiul libertăţii,principiul bunei credinţe, act unilateral supus comunicării

– studenţii vor putea să diferenţieze Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu sunt supuse comunicării

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile contractului

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de Contractul ca izvor de obligaţii, timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice - contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai

multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica

15

sau stinge un raport juridic. - Rezultă din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea

contractului presupune întrunirea următoarelor elemente:

– existenţa unei manifestări de voinţă provenită de la două sau mai multe persoane; – manifestarea de voinţă să fi fost făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;

- – producerea de efecte juridice înseamnă naşterea, modificarea, stingerea unui raport juridic concret

1.3.2.. Principii

- Principiul libertăţii de a contracta trebuie pus în acelaşi timp, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri (care aduc îngrădiri ale libertăţii contractuale, niciunui subiect de drept nefiindu-i permis să le încalce), fiind vorba, aşa cum s-a spus în doctrină, „de o manifestare mai directă a voluntarismului social care constituie fundamentul teoretic al contractului

1.3.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta

Reglementarea de principiu a interdicţiei de a contracta cu nesocotirea ordinii publice şi a bunelor moravuri se regăsea şi în vechiul Cod, care dispunea imperativ, prin prevederile art. 5 că „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, În felul acesta, actul juridic se deosebeşte de faptul juridic civil stricto sensu, care nu este săvârşit cu intenţia de a produce efecte juridice, dar acestea se produc în temeiul legii, instituind totodată, două instrumente de control pentru conformitatea contractelor cu ordinea publică şi bunele moravuri: obiectul şi cauza contractului, care trebuie să fie licite şi morale

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1

Modelul care a stat, însă, la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Quebec din statul federal Canada, adoptat în 1991. Este de la sine înţeles că acest

16

model nu cuprinde reglementările care trebuie să se regăsească în cazul unui stat unitar, prin comparaţie cu reglementările unei provincii care se completează, desigur, cu reglementările la nivel federal. În acest sens, putem menţiona reglementările privind sistemul bancar ori cele privind societăţile comerciale, norme care se regăsesc numai în legi federale.

Prin neluarea în considerare, ca model, a unor coduri moniste europene care fac parte din tradiţia juridică romanogermanică, noul Codul civil român exclude reglementările privind societăţile comerciale, reglementări ce se regăsesc în codul civil elveţian, olandez sau italian.

Tot astfel, nu se regăsesc în noul Cod reglementările privind contractul de franciză, acesta rămânând în continuare reglementat de legea specială, ceea ce, de altfel, nu se potriveşte cu concepţia monistă îmbrăţişată.

Desigur, noul Cod civil cuprinde elemente noi, pe care le considerăm utile şi necesare cum ar fi, de pildă, protecţia drepturilor şi libertăţilor civile fundamentale ale personalităţii umane, consacrate deja în acte internaţionale sau în codurile civile ale altor state europene.

În acelaşi sens, am mai putea remarca reglementarea explicită a dreptului de proprietate privată şi a dreptului de proprietate publică, precum şi a drepturilor reale principale derivate din dreptul de proprietate publică, şi anume: dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă.

De asemenea, remarcăm introducerea în noul Codul civil a cărţii funciare cu efectul constitutiv al intabulării sau a instituţiei fiduciei, caracteristică dreptului anglo-saxon (trustul) instituţie care este receptată şi de sistemul romano-germanic prin unele reglementări naţionale cum ar fi, de pildă, în Luxemburg, în Franţa şi în Elveţia.

Introducerea fiduciei în noul Cod civil a fost, credem, determinată de avantajele trustului (fiduciei) cât priveşte organizarea patrimoniului şi care cunoaşte, desigur, o aplicare mai largă în dreptul anglo-saxon

Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile exprimate în doctrină, unde actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori stinge un raport juridic civil concret

Principiul libertăţii de a contracta trebuie pus în acelaşi timp, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri fiind vorba, aşa cum s-a spus în doctrină, „de o manifestare mai directă a voluntarismului social care constituie fundamentul teoretic al contractului”.

Concepte şi termeni de reţinut

1. protecţia drepturilor şi libertăţilor civile fundamentale ale personalităţii umane 2. principiul libertăţii 3. principiul buneicredinţe 4. interdicţiei de a contracta

Teste de evaluare/autoevaluare

1 Care elemente întrunite reprezinta definiţia contractului ?

a) manifestarea de voinţă să fi fost făcută cu intenţia de a produce efecte juridice b) existenţa unei manifestări de voinţă provenită de la două sau mai multe personae c) producerea de efecte juridice înseamnă naşterea, modificarea, stingerea unui raport

juridic concret.

17

d) A,b,c, e) Doar a) si c)

2 Actul juridic se deosebeşte de faptul juridic civil stricto sensu prin două instrumente de control a) obiectul şi cauza contractului, care trebuie să fie licite şi morale x b) Buna credinţă şi legea c) instituirii unor clause de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate

şi obligaţii de bună-credinţă

Bibliografie obligatorie: Teoria generală a obligaţiilor –Boroi Gabriel Teoria Generală a obligaţiilor –Liviu Pop Dan CRIŞU- Teoria Generală a obligaţiilor

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE (se trec la sfarsitul cărţii)

18

Unitatea de învăţare 2 Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale

2.1. Introducere 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Definiţie. 2.3.2Clasificare

2.3.3. Acte unilaterale supuse comunicării 2.3.4. Promisiunea unilaterală 2.3.5.. Promisiunea publică de recompensă.


2.1. Introducere

Definiţie Astfel cum s-a menţionat deja, noul Cod civil se

preocupă şi de definiţia actului juridic unilateral, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său (art. 1324), care este supus, în ce priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte, care se aplică în mod corespunzător (conform art. 1325).

2.1.2. Clasificare

În general, se distinge între actele unilaterale supuse

sau nu comunicării pentru ca acestea să producă efectele juridice urmărite de autorul lor ori prevăzute expres de lege. De asemenea, noul Cod reglementează expres şi alte categorii de acte unilaterale

2.1.3. Acte unilaterale supuse comunicării

Astfel, în noul Cod civil este reglementată situaţia actelor

juridice unilaterale supuse comunicării, stabilindu-se că ele trebuie să respecte această procedură atunci când „constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului” (art. 1326 alin. 1 N.C.civ.).

În legătură cu necesitatea comunicării actelor

unilaterale -a afirmat că asemenea acte sunt menite să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o operaţiune socială, fiind vorba aşadar, de un act

19

care prin chiar natura lui este orientat către destinatar (beneficiar).

În cazul anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă, ci ea dobândeşte un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui destinatarului.

Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu sunt supuse comunicării prezintă interes în privinţa regimului lor juridic

Aceasta, întrucât actele unilaterale nesupuse comunicării sunt perfecte de la data manifestării de voinţă a autorului lor, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte (bineînţeles că trebuie avută în vedere şi natura actului, deoarece, de exemplu, în cazul testamentului, act pentru cauză de moarte, efectele nu se vor produce decât de la data deschiderii moştenirii).

2.1.4. Promisiunea unilaterală

Reglementată prin dispoziţiile art. 1327 N.C.civ., promisiunea unilaterală este înţeleasă ca actul juridic făcut cu intenţia de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă numai pe autor (alin. 1), în condiţiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel născut (alin. 2).

Deşi în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situaţii de revocare intempestivă a promisiunii şi a se crea astfel prejudicii destinatarului care poate intenţiona să o accepte, în alin. 3 al art. 1327 N.C.civ. s-a prevăzut ca atunci când autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată „potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată”.

2.1.5.. Promisiunea publică de recompensă

Este actul unilateral prin care cel care promite în mod

public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii, este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea (art. 1328 alin. 1 N.C.civ.)

Promisiunea publică de recompensă este o aplicaţie a teoriei angajamentului unilateral întrucât promitentul îşi asumă în mod unilateral obligaţia de a plăti recompensa (premiul), dacă terţul căruia i-a fost destinată promisiunea îndeplineşte condiţiile impuse de promitent (respectiv, de organizatorul concursului).

20

În acelaşi timp, atitudinea terţului de a executa prestaţia sau de a participa la concurs nu are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare, licite, de care se poate oricând desista şi care nu au valoare juridică decât în temeiul promisiunii publice şi numai în măsura în care condiţiile stipulate în aceasta sunt îndeplinite.

Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat ignorând promisiunea făcută, deoarece promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte ori un terţ a îndeplinit prestaţia cerută, nefiind necesar ca terţul să acţioneze în vederea recompensei (ceea ce înseamnă că, dacă după îndeplinirea prestaţiei terţul află despre existenţa promisiunii publice de recompensă şi solicită ca aceasta să-i fie acordată, promitentul este ţinut să o plătească).

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea definiţiei actului juridic unilateral – cunoaşterea reglementării situaţiei actelor juridice

unilaterale supuse comunicării – cunoaşterea Distincţia între actele supuse comunicării

şi cele care nu sunt supuse comunicării prezintă interes în privinţa regimului lor juridic

Competenţele unităţii de învăţare:

studenţii vor putea defini termeni precum act juridic unilateral, actele juridice supuse comunicării, că promisiunea publică de recompensă este o aplicaţie a teoriei angajamentului unilateral

studenţii vor putea să descrie situaţia în care

prestaţia a fost executată de mai multe personae împreună studenţii vor putea să identifice promisiunea publică de recompensă

21


Pentru unitatea de învăţare, Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale timpul alocat este de 4 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noţiunea de autor urmând a fi înţeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind determinant, ci numărul voinţelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral);

În ce priveşte modalitatea comunicării actelor unilaterale, dispoziţiile art. 1326 alin. 2 din N.C.civ. stabilesc faptul că această comunicare „se poate face în orice comunicare adecvată, după împrejurări”, pentru ca în alineatul următor să se prevadă că producerea efectelor are loc din momentul în care comunicarea a ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de ea, din motive care nu-i sunt imputabile.

Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat ignorând promisiunea făcută, deoarece promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte ori un terţ a îndeplinit prestaţia cerută, nefiind necesar ca terţul să acţioneze în vederea recompensei (ceea ce înseamnă că, dacă după îndeplinirea prestaţiei terţul află despre existenţa promisiunii publice de recompensă şi solicită ca aceasta să-i fie acordată, promitentul este ţinut să o plătească).

22


– actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de acela al contractului, el întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voinţă a autorului său; – actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noţiunea de autor urmând a fi înţeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind determinant, ci numărul voinţelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral); – actul unilateral presupune intenţia autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice

În general, se distinge între actele unilaterale supuse sau

nu comunicării pentru ca acestea să producă efectele juridice urmărite de autorul lor ori prevăzute expres de lege. De asemenea, noul Cod reglementează expres şi alte categorii de acte unilaterale

În ce priveşte modalitatea comunicării actelor unilaterale, dispoziţiile art. 1326 alin.

2 din N.C.civ. stabilesc faptul că această comunicare „se poate face în orice comunicare adecvată, după împrejurări”, pentru ca în alineatul următor să se prevadă că producerea efectelor are loc din momentul în care comunicarea a ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de ea, din motive care nu-i sunt imputabile.

În felul acesta, este consacrat sistemul informării, instituindu-se prezumţia (simplă) că actul unilateral, manifestarea de voinţă adresate unei persoane determinate se consideră a fi cunoscute din momentul în care ajung la destinatar, dacă acesta nu dovedeşte că a fost în imposibilitate, fără culpa sa, de a lua cunoştinţă de act.

Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică (sau într-o formă echivalentă), dar ea nu produce efecte faţă de cel care a executat prestaţia mai înainte de revocarea ei (art. 1329 alin. 1 şi 2 N.C.civ.).

Dispoziţiile legale reglementează şi posibilitatea acordării unei despăgubiri echitabile (fără posibilitatea de a depăşi însă, recompensa promisă) celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli legate de executarea prestaţiei (cu rezerva situaţiei în care promitentul dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut), iar dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării (art. 1329 alin. 3 şi 4 N.C.civ.).

23

Concepte şi termeni de reţinut – - Aplicarea a teoriei angajamentului unilateral – – - Prestaţia executată de mai multe personae împreună – - Promisiunea publică de recompensă

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1 Se pot desprinde din definiţia actului unilateral, următoarele trăsături: a) actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de acela al contractului,

el întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voinţă a autorului său; b) actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noţiunea de autor urmând a fi

înţeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind determinant, ci numărul voinţelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral);

c) actul unilateral presupune intenţia autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.

d) a,b,c x e) a,c f) b

2 Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu sunt supuse comunicării

a) actele unilaterale nesupuse comunicării sunt perfecte de la data manifestării de voinţă a autorului lor, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte

b) în situaţia actelor unilaterale supuse comunicării, ele nu-şi vor produce efectele decât după ce această formalitate a fost îndeplinită şi manifestarea de voinţă comunicată destinatarului

c) a si b x

3 Criterii de clasificare a contractului a) ce rezultă din dispoziţiile art. 1171-1177 N.C.civ.: x b) După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii actului c) . După scopul urmărit de părţi

24


Clasificarea contractelor 3.1. Introducere ....................... 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .................. 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..............................

3.3.1. Criterii de clasificare................................................................... 3.3..2. După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii actului..............

3.3.3. După scopul urmărit de părţi................ 3.3.4. După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor..... 3.3.5. După rolul voinţei părţilor.............. 3.3.6.... După modalitatea negocierii clauzelor contractului..........

3.3.7. După structura lor.................. 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ..................

1.1. Introducere Clasificarea contractelor

3.3.1. Criterii de clasificare

Pentru prima dată, într-o reglementare de importanţa Codului civil este introdusă o clasificare a contractelor (Secţiunea a 2-a din Titlul II al Cărţii a V-a – „Despre obligaţii”). Până la acest moment, clasificarea actelor juridice a rămas doar pe seama doctrinei, astfel încât în literatura de specialitate nu a existat unanimitate de păreri cu privire la criteriile de clasificare şi la numărul de clasificări ale contractelor.

Criteriile de clasificare şi categoriile de contracte ce rezultă din dispoziţiile art. 1171-1177 N.C.civ.:

3.3.2. După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii actuluI

se distinge între contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.

Astfel, potrivit art. 1171, contractul este sinalagmatic, atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este

25

unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

În cazul contractului unilateral dimpotrivă, numai o

parte contractantă îşi asumă obligaţii (deci, o parte este creditor, iar cealaltă debitor). Caracterul unilateral al contractului se păstrează şi atunci când, pe parcursul executării se nasc obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi (de exemplu, în situaţia contractului de depozit, când deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu bunul).

Contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit

După scopul urmărit de părţi

După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor

Este comutativ contractul în care, la momentul

încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173 alin. 1).

Rezultă că, în cazul contractului comutativ, părţile nu au doar certitudinea existenţei prestaţiilor pe care şi le datorează, dar cunosc şi întinderea acestora, din chiar momentul realizării acordului lor de voinţă (majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt contracte comutative, în care părţile îşi stabilesc aşadar, de la început, întinderea drepturilor şi obligaţiilor: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.).

Contractul aleatoriu este acela care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre ele şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (art. 1173 alin. 2).

Potrivit definiţiei, existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor (sau cel puţin, ale uneia dintre ele) depind de un eveniment viitor şi incert (alea) – fie că acest eveniment este sigur că se va produce în viitor, dar la momentul încheierii contractului nu se ştie când anume (de exemplu, în cazul contractului de rentă viageră), fie nu se ştie dacă evenimentul se va produce (cum se întâmplă, de exemplu, în situaţia contractului de asigurare de răspundere civilă auto, dacă nu se produce riscul asigurat înăuntrul termenului).

Deci, specificul contractelor aleatorii constă în aceea că, încă din momentul încheierii contractului, părţile se supun şansei de câştig şi riscului de a pierde, raportat la un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.

26

După rolul voinţei părţilor

în stabilirea conţinutului contractului, acestea pot fi consensuale, solemne sau reale.

Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor (art. 1174 alin. 2).

În cazul contractelor consensuale, voinţa juridică poate îmbrăca orice formă, ele dând expresie principiului consensualismului (potrivit căruia, ceea ce este relevant pentru constituirea valabilă a contractului este manifestarea consimţământului liber şi neviciat al părţilor, fără să intereseze modalitatea de exteriorizare a acestuia).

Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la această regulă fiind prevăzute de lege.

Este solemn acel contract pentru a cărui validitate

trebuie îndeplinite anumite formalităţi prevăzute de lege (art. 1174 alin. 3).

Deci, pentru formarea valabilă a contractelor solemne este necesar ca voinţa părţilor să fie însoţită de îndeplinirea anumitor formalităţi expres prevăzute de lege, în absenţa cărora actului nu I se recunoaşte eficienţa juridică urmărită de părţi. Solemnitatea ad validitatem este o condiţie esenţială, de fond care trebuie respectată.

De regulă, este vorba de forma înscrisului autentic pe care trebuie să o capete manifestarea de voinţă a părţilor pentru contractele solemne (de exemplu, contractul de donaţie, contractual de înstrăinare a terenurilor prin acte între vii, contractul de ipotecă). Alteori, chiar forma înscrisului sub semnătură privată constituie condiţie de validitate pentru contractul solemn (de exemplu, contractul de cesiune asupra mărcii, contractul de voluntariat).

Contractul real este acela pentru a cărui validitate este necesară predarea unui bun al debitorului (art. 1174 alin. 3).Formarea valabilă a unor asemenea contracte nu se reduce la realizarea acordului de voinţă al părţilor, fiind necesară remiterea unui bun sau unor bunuri de către o parte (debitorul) către cealaltă parte (creditorul).

Sunt considerate reale, de exemplu: contractul de împrumut de consumaţie, contractul de comodat, contractul de depozit, contractul de gaj cu deposedare.

După modalitatea negocierii clauzelor contractului se poate distinge între contracte negociate şi contracte de adeziune.

27

După structura lor se poate distinge între contracte simple şi contracte complexe sau contracte-cadru.

În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice.

Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1).

Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea termenilor si def. De contract

real,solemn, sinalagmatic � Cunoasterea notiunilor principale ale disciplinei

Drept civil –Teoria generala a obligatiilor � Contractul, faptul juridic licit si faptul juridic

ilicit, ca izvoare de obligatii; � Executarea obligatiilor; � Tranmisiunea si transformarea obligatiilor � Stingerea obligatiilor � Garantarea obligatiilor

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi

următoarele competenţe generale şi specifice:

� Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea

28

adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) � Se explica conceptele fundamentale ale disciplinei,

atat din punct de vedere sincronic, cat si diacronic � Se au in vedere, pentru intelegerea notiunilor,

elementele specifice institutiilor juridice analizate, dar si elemente din alte discipline inrudite, de Drept civil in principal

� Se vor analiza si elementele de drept comparat, in principal de drept francez, pentru o intelegere completa a notiunilor principale cu care opereaza disciplina studiata


Pentru unitatea de învăţare Clasificarea contractului, timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare contractul este sinalagmatic, atunci când obligaţiile

născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi

Caracterul unilateral al contractului se păstrează şi atunci când, pe parcursul executării se nasc obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi (de exemplu, în situaţia contractului de depozit, când deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu bunul comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173 alin. 1).

Rezultă că, în cazul contractului comutativ, părţile nu au doar certitudinea existenţei prestaţiilor pe care şi le datorează, dar cunosc şi întinderea acestora, din chiar momentul realizării acordului lor de voinţă (majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt contracte comutative, în care părţile îşi stabilesc aşadar, de la început, întinderea drepturilor şi obligaţiilor: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.). contracte simple şi contracte complexe sau contracte-cadru.

29

În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice.


După scopul urmărit de părţi, există contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Este considerat cu titlu oneros, contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi

procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1). Avantajul pe care tinde să-l obţină fiecare parte este de natură patrimonială, aceasta

fiind esenţial pentru contractele cu titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare, vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul, fiecare dintre părţi acţionând astfel, în contrapartidă).

Dimpotrivă, atunci când una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb un avantaj, contractul este cu titlu gratuit (art. 1172 alin. 2).

De data aceasta, debitorul se obligă să presteze în favoarea celeilalte părţi (creditorul), fără a primi, însă, ceva în schimb (se întâmplă astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, al contractului de comodat, de împrumut cu titlu gratuit, în cazul contractului de mandat gratuit).

În cazul contractelor consensuale, voinţa juridică poate îmbrăca orice formă, ele dând

expresie principiului consensualismului (potrivit căruia, ceea ce este relevant pentru constituirea valabilă a contractului este manifestarea consimţământului liber şi neviciat al părţilor, fără să intereseze modalitatea de exteriorizare a acestuia).

Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă rezultatul

„negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Noul Cod civil se ocupă de reglementarea expresă a contractului de adeziune,

stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.

Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare este realizată de către partea mai puternică.

În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu încheia contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit, de la început, toate clauzele.

Prin reglementarea acestui tip de contract, noul Cod civil vine să dea expresie unei realităţi juridice, precum şi să concretizeze o orientare a doctrinei şi a practicii dreptului privat care au identificat existenţa unor asemenea contracte, în opoziţie cu cele negociate.

30

tradiţionale, potrivit căreia fără remiterea materială a bunului, contractele reale nu se pot forma. Sunt considerate contracte de adeziune, de exemplu: contractul de transport pe calea ferată, contractul de telefonie fixă şi celulară, contractul de furnizare a apei, electricităţii, gazului, contractele dintre comercianţi şi consumatori.

Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca

„acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1).

Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).


1. Contracte simple 2. contracte complexe 3. contracte negociate 4. contractul real 5. Contract solemn 6. Contract consensual

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1Ce este Contractul aleatoriu?

a) este acela care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre ele şansa unui câştig

b) este acela care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre ele şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (art. 1173 alin. 2). x

c) când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor (art. 1174 alin. 2). 2 În cazul contractelor consensuale, voinţa juridică poate îmbrăca

a) orice formă b) consimţământul liber şi neviciat al părţilor c) orice formă, ele dând expresie principiului consensualismului (potrivit căruia, ceea ce

este relevant pentru constituirea valabilă a contractului este manifestarea consimţământului liber şi neviciat al părţilor, fără să intereseze modalitatea de exteriorizare a acestuia). X

3 Este solemn acel contract pentru a cărui validitate trebuie îndeplinite anumite formalităţi

a) este necesar ca voinţa părţilor să fie însoţită de îndeplinirea anumitor formalităţi expres prevăzute de lege, în absenţa cărora actului nu I se recunoaşte eficienţa juridică

31

urmărită de părţi. Solemnitatea ad validitatem este o condiţie esenţială, de fond care trebuie respectată. x b) este necesar ca voinţa părţilor să fie însoţită de îndeplinirea anumitor formalităţi


FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE 4.1. Introducere ..................... 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................... 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................

4.3.1 Elemente structurale ale încheierii valabile a contractului .................. 4.3.2. Capacitatea de a contracta........... 4.3.3. Consimţământul............. 4.3.4. Obiectul contractului ................ 4.3.5 Cauza ............... 4.3.6. Forma actului juridic..............

4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................

1.1. Introducere 1.3.1 Elemente structurale ale încheierii valabile a

contractului

După ce în art. 1178 N.C.civ. este enunţat principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anume formalitate, prin dispoziţiile art. 1179 N. C.civ. sunt enumerate condiţiile esenţiale necesare pentru validitatea contractului,

Capacitatea de a contracta

Este acea condiţie generală, de fond, esenţială pentru încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectelor de drept de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice, regula fiind aceea a capacităţii, iar excepţia, de strictă reglementare, a incapacităţii. Anterior noului Cod civil, sediul materiei privind capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu atât a persoanei fizice, cât şi a

32

persoanei juridice, se regăsea în principal, în dispoziţiile Decretului nr. 54/1958. Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 54/1958, „capacitatea de folosinţă (a persoanei fizice) este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, iar capacitatea de exerciţiu este „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice” (alin. 3). În ce priveşte persoanele fizice, persoanele incapabile de a contracta, întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil sunt, potrivit art. 43 N.C.civ., minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege

4.3.2. Consimţământul

Reprezintă acel element esenţial, de fond care constă în manifestarea la exterior a hotărârii de a încheia actul juridic. Consimţământul poate fi înţeles deopotrivă, în accepţiunea de manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act bilateral sau de autorul actului unilateral, precum şi ca acord de voinţe în actele bi- sau multilaterale.

4.3.4. Obiectul contractului

că obiectul contractului este reprezentat de „operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Rezultă că obiectul contractului este constituit din operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii acestuia (de a vinde şi, respectiv, de a cumpăra, de a închiria un bun ori de a efectua o lucrare sau de a presta un serviciu etc.).

Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute (obiectul este considerat ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravene ordinii publice ori bunelor moravuri).

Operaţia juridică este, aşadar, distinctă de prestaţia la care debitorul s-a îndatorat şi care reprezintă obiectul obligaţiei văzută ca raport juridic.

Astfel, potrivit art. 1226 N.C.civ., obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.

4.3.5 Cauza

33

Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a existat o definiţie legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în vechiul Cod, fiind doar în enumerarea condiţiilor esenţiale ale convenţiei şi cu referire la prezumţia de existenţă şi de validitate a cauzei. Această lacună legislativă a făcut posibile mai multe construcţii teoretice cu privire la înţelesul acestei noţiuni. Noul Cod civil vine să curme însă controversele din doctrină, statuând prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză se înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul”. Altfel spus, cauza răspunde la întrebarea „pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat actul juridic, vizând aşadar, scopul urmărit de părţi (causa finalis).

4.3.6. Forma actului juridic

O Forma actului juridic desemnează acea condiţie generală, extrinsecă, de exteriorizare a voinţei, făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic concret.

Sintagma „forma actului juridic” este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă (stricto sensu), care vizează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în sens larg (lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act juridic pentru a-şi produce efectele (forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului).

1.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării fenomenului

juridic; – cunoaşterea caracteristicilor ce au oferit conceptelor

juridice romane o viaţă milenară; – cunoaşterea diviziunilor dreptului privat roman; – cunoaşterea modului în care componenta juridică a

fost înfluenţată de celelalte componente ale societăţii romane.

34

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi


1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)

� Despre forma actului juridic

� Despre obiectul contractului � Despre importanta consinţământului în cadrul

unui contract � Capacitatea de a contracta si importanţa ei în

contract


Pentru unitatea de învăţare, FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE timpul alocat este de 4 ore.


Aceste elemente de formare valabilă a contractului se regăsesc şi în reglementarea Codului civil de la 1865 (art. 948), cu singura deosebire că, anterior, se prevedea „caracterul licit al cauzei”, iar nu „cauză valabilă a obligaţiilor”.

În afara acestor condiţii de fond sau intrinseci ale

contractului, se observă că norma legală nu instituie şi o anumită condiţie de formă, ca element constitutiv al actului; ea este menţionată doar pentru ipoteza în care dispoziţii ale legii speciale ar impune-o (art. 1179 alin. 2).

În felul acesta, se pune accentul pe libertatea de

35

voinţă contractuală, fără ca aceasta să fie supusă, de principiu, unor rigori formale, solemne, asigurându-se astfel, celeritatea circuitului civil.

Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate în două mari componente: acordul de voinţe al părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul contractului (obiectul şi cauza fiind cele care dau conţinutul actului juridic).

Condiţiile esenţiale necesare pentru validitatea

contractului 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză valabilă a obligaţiilor.

O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată

(recunoscută doar în legătură cu naşterea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208 N.C.civ.).

În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor

În schimb, atunci când este vorba despre acte încheiate de organele de administrare ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative.

Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare că persoanele care au făcut parte din organele de administrare şi de control au fost incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare

Este considerată ca având caracter esenţial eroarea

poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore); – poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra

36

unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia); – poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu personae).

Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de

drept care priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

Astfel, eroarea este nescuzabilă, atunci când ea este consecinţa unei conduite culpabile a celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca aceasta să fie nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar cealaltă parte nu avea, după circumstanţe, această obligaţie).

De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului, atunci când eroarea poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care îl invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de către acesta (eroarea asumată), precum şi atunci când este vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o simplă rectificare (aşa-numita eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba despre o eroare asupra cantităţii, esenţială pentru încheierea actului Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate, întrucât ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în anulare.

În ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se

admitea, în doctrină şi jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi contractante este de natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi să o determine să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat

Noul Cod civil vine să dea expresie acestei realităţi, concretizând, de altfel, o orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de informare ce revine părţii contractuale.

În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre „obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de altă parte.

37

De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare4

Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri.

În acest sens, dispoziţiile art. 1257 N.C.civ. stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum

dispune art. 1216 alin. 4 N.C.civ., de „vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia sa exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”.

Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.

Ameninţarea cu exerciţiul unui drept. În schimb, în concepţia noului Cod reprezintă violenţă „temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate” (art. 1217).

Rezultă că nu se cere ca ameninţarea cu un rău al cărei autor este terţa persoană să

fie şi rezultatul coparticipării effective a celeilalte părţi, dar, cel puţin, aceasta să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască despre violenţa exercitată (deci, să fi existat cel puţin o complicitate, de pe urma căreia să fi profitat, prin influenţarea comportamentului celeilalte părţi, nevoite astfel, să încheie contractul).

Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este inegală.

De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată, ca domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor – care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau singuri acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare – potrivit noului Cod civil leziunea este recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din

38

valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2).

Chiar şi în situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art. 1222 alin. 3).

Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului (art. 1223).

Operaţia juridică este, aşadar, distinctă de prestaţia la care debitorul s-a îndatorat şi care reprezintă obiectul obligaţiei văzută ca raport juridic.

Astfel, potrivit art. 1226 N.C.civ., obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit Condiţii de validitate. Enumerare. Indiferent că este vorba de prestaţiile părţilor sau de bunuri ca obiect derivat al obligaţiilor născute din contract, trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii, şi anume: – să existe; condiţia este îndeplinită când bunul este prezent ca atare în momentul încheierii actului, dar şi în situaţia bunurilor viitoare (în lipsa unei prevederi exprese, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare, conform art. 1228 N.C.civ.); – să fie în circuitul civil (numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale – art. 1229); – să fie posibil; în cazul unei imposibilităţi iniţiale, la momentul încheierii actului, pentru una dintre părţile actului, contractul rămâne valabil încheiat; – să fie determinat sau determinabil; sub acest aspect, noul Cod civil conţine dispoziţii referitoare la determinarea obiectului de către un terţ sau prin raportare la un factor de referinţ precum şi dispoziţii privind determinarea calităţii obiectului (în sensul că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu). Intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci când obiectuo contractului este nedeterminat şi ilicit. Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul obligaţiei actului juridic, atunci când nu este respectată cerinţa referitoare la caracterul determinabil sau cel puţin determinabil şi licit al acestuia.

Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a existat o definiţie legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în vechiul Cod, fiind doar în enumerarea condiţiilor esenţiale ale convenţiei şi cu referire la prezumţia de existenţă şi de validitate a cauzei. Această lacună legislativă a făcut posibile mai multe construcţii teoretice cu privire la înţelesul acestei noţiuni. Noul Cod civil vine să curme însă controversele din doctrină, statuând prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză se înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul”. Altfel spus, cauza răspunde la întrebarea „pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat actul juridic, vizând aşadar, scopul urmărit de părţi (causa finalis).

39

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii (desprinse din dispoziţiile art. 1236, 1237 N.C.civ.): a) să existe; b) să fie licită; c) să fie morală. a) În ce priveşte inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau, particularizat, pe diferitele tipuri de acte, lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale), lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la încheierea actului. b) Caracterul licit al cauzei presupune ca aceasta să fie conformă legii şi ordinii publice (art. 1236 alin. 2). Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. c) În sfârşit, cauza trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de convieţuire socială. – prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres – art. 1239 alin. 1), ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct; – prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cause valabile se prezumă până la proba contrară – art. 1239 alin. 2), care funcţionează indiferent de faptul că acest element este menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile.

Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară şi că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.

Întrucât prin dispoziţiile noului Cod civil este sancţionată expres lipsa cauzei cu

nulitatea relativă (fără să se facă vreo distincţie între „cauzele” care pot să atragă lipsa de cauză, iar unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă), rezultă că nu mai pot avea suport în continuare teoriile care apreciază asupra unui regim distinct al nulităţii în funcţie de situaţiile care ar atrage lipsa cauzei.

În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2 N.C.civ.).

Rezultă că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri), pentru că, altminteri, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral şi să obţină desfiinţarea actului (or, nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria sa turpitudine – „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”).

În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, care ar fi putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună-credinţă).

Sintagma „forma actului juridic” este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă (stricto sensu), care vizează tocmai

modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în sens larg (lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act juridic pentru a-şi produce efectele

40

(forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului).

În Codul civil anterior nu exista o reglementare expresă, cu caracter de normă generală a acestui principiu, care era dedus, însă, din mai multe texte (referitoare la consensualism în material anumitor acte juridice – de exemplu, vânzarea-cumpărarea – sau la excepţiile de la acest principiu).

Noul Cod civil vine să consacre, însă, principiul consensualismului prin dispoziţiile art. 1178 referitoare la libertatea formei şi ale art. 1240 privitoare la formele de exprimare a consimţământului.

Forma cerută pentru validitatea actului juridic este acea condiţie specială şi esenţială care presupune îndeplinirea unor formalităţi prevăzute de lege, în absenţa cărora actul nu ar putea lua naştere în mod valabil.

Aşadar, prin excepţie de la principiul consensualismului, există categorii de acte juridice a căror constituire valabilă presupune respectarea unor formalităţi prestabilite de lege.

Forma ad probationem este acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în

întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat. Potrivit art. 1241 N.C.civ., înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege (respectiv, de element constitutiv al contractului sau doar aceea de valoare probatorie).

Este vorba despre aşa-numitul formalism probatoriu, ceea ce înseamnă că dovada existenţei sau conţinutului unor contracte nu se poate face prin alte mijloace de probă (martori ori prezumţii), părţile fiind ţinute să redacteze contractul în formă scrisă.

Raţiunea pentru care, în anumite cazuri, se cere să fie îndeplinită o anume formă pentru probaţiunea unor acte juridice trebuie pusă în legătură, pe de o parte, cu importanţa respectivelor acte, iar pe de altă parte, cu avantajul practic pe care îl prezintă această cerinţă (care permite o consemnare fidelă a conţinutului actului civil şi, astfel, prevenirea litigiului, iar în caz de neînţelegere între părţi, o facilitare a sarcinii organului jurisdicţional de a stabili şi aplica dreptul). înţelege acea condiţie necesară pentru ca actul juridic să fie opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor.

Este, aşadar, o cerinţă de formă justificată pe ideea de protecţie a terţilor faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte juridice.

Aceasta, întrucât, dacă un act valabil încheiat produce efecte obligaţionale între părţile contractante, el reprezintă în acelaşi timp, o realitate juridică şi pentru terţi, care datorează respect situaţiei noi astfel create, dar pentru aceasta este necesar să fie asigurată opozabilitatea actului.


Întrebări de control şi teme de dezbatere 1 Care sunt condiţiile esenţiale necesare pentru validitatea contractului?

a) capacitatea de a contracta;consimţământul valabil al părţilor; b) un obiect determinat, posibil şi licit; c) o cauză valabilă a obligaţiilor

41

d) capacitatea de a contracta. consimţământul valabil al părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză valabilă a obligaţiilor x

2 Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate în două mari componente

a) acordul de voinţe al părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul contractului (obiectul şi cauza fiind cele care dau conţinutul actului juridic). x

b) cauză valabilă a obligaţiilor si caracterul licit al cauzei 3 Este considerată ca având caracter esenţial eroarea care:

a) poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore);

b) – poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);

c) – poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia

contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu personae).

d) A,b,c, x

42


NULITATEA ACTULUI JURIDIC 5.1. Introducere .......................... 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ........................ 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................

5.1 Dispoziţii generale

5.2. Etapele procesului decizional ............. 5.3 Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi..............................

5.4. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă …….…………. 5.4.5. Regimul juridic al nulităţii ……………………………

5.4.6. Efectele nulităţii …...……………………………………………. 5.4.7 Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii.....

5.4. Îndrumător pentru autoverificare .....................................


NULITATEA ACTULUI JURIDIC 1.1 Dispoziţii generale

Codul civil anterior nu conţinea în textele sale o definiţie a nulităţii şi nici o reglementare sistematică a acestei sancţiuni.

Potrivit noului Cod civil, s-a dat o reglementare unitară nulităţii contractelor, cuprinzând o clasificare principală a nulităţilor, regimul lor juridic, principalele cauze de nulitate, efectele nulităţii, problemele validării contractului lovit de nulitate.

5.2. Etapele procesului decizional

a) După natura interesului (general ori individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la momentul încheierii actului, se distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă;

b) După întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parţială (atunci când desfiinţează doar parte din efectele actului juridic, celelalte menţinându-se deoarece nu contravin legii) şi totală (desfiinţează în întregime efectele actului juridic);

Cu privire la această clasificare a nulităţilor, trebuie observat că ea decurge din concepţia despre nulitate, care a

43

evoluat de la teza nulităţii totale şi iremediabile la teza proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care ar contraveni scopului dispoziţiei încălcate, menţinându-se, în acelaşi timp, celelalte efecte (nulitatea fiind, astfel, parţială şi remediabilă).

Noul Cod civil vine şi reglementează această concepţie modernă despre nulitate, stabilind că acele clauze care nesocotesc ordinea publică şi bunele moravuri trebuie considerate nescrise, adică neproducătoare de efecte juridice (ceea ce înseamnă că celelalte clauze care nu contravin legii rămân să-şi producă efectele, actul juridic fiind astfel salvat de la sancţiunea nulităţii totale).

Aplicaţii ale acestei concepţii vizând nulitatea parţială

se regăsesc în noul Cod civil în mai multe materii. De exemplu, în materia liberalităţilor, conform art.

1009 alin. 1, „este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor. (2) De asemenea, este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”.

Tot astfel, în materia publicităţii drepturilor, actelor sau faptelor juridice sunt considerate nescrise şi deci, sancţionate cu nulitatea, clauzele vizând renunţarea sau restrângerea dreptului de a îndeplini o asemenea formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exerciţiul acestui drept (art. 19 alin. 2). Tot nescrisă este considerată stipulaţia vizând exonerarea de răspundere pentru evicţiune provenită din faptul însuşi al vânzătorului sau din cauze anterioare, pe care, cunoscându-le la momentul înstrăinării, acesta le-a ascuns cumpărătorului (art. 1699).

c) După modalitatea de consacrare legislativă, există nulitate expresă (prevăzută ca atare, de o dispoziţie legală) şi nulitate virtuală sau implicită (deşi nu este expres prevăzută de lege, ea rezultă neîndoielnic, din modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic);

d) După felul condiţiei de valabilitate nerespectate, se deosebeşte între nulitatea de fond (aceea care intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a actului juridic, cum

44

sunt cele referitoare la capacitate, obiect, cauză, consimţământ) şi nulitatea de formă (în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem);

e) După modul de valorificare, se distinge între nulitatea judiciară (cea care operează pe temeiul unei hotărâri judecătoreşti) şi nulitatea amiabilă (care are la bază acordul părţilor).

1.2 Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes general, obştesc

Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau individual.

Astfel, potrivit art. 1248 N.C.civ. „contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil”.

Din cele două texte menţionate anterior rezultă că, şi sub aspect terminologic, se face distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei dintâi, „contractual este nul”, în cazul celei de-a doua, „contractul este anulabil”.

5.4.5. Regimul juridic al nulităţii A) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană

interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie (art. 1247 alin. 2). Aceasta înseamnă că oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu numai părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul,autorităţile publice competente, alte terţe persoane prejudiciate prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului) poate invoca nulitatea.

B) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia organului jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată, fără să reprezinte, aşadar, o nesocotire a limitelor învestirii sau o depăşire a principiului disponibilităţii (în absenţa invocării de către părţi a nulităţii).

C) Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.

Această regulă se explică prin natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.

Totuşi, inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în momentul

45

încheierii actului (de exemplu, obţinerea autorizaţiei administrative, până la anularea actului), validare care decurge din concepţia despre nulitate, ca şi din regula potrivit căreia convenţiile trebuie să fie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce nici unul (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

D) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Aceasta înseamnă că funcţionează regula imprescriptibilităţii în ce priveşte nulitatea absolută, indiferent de calea procedurală folosită pentru valorificarea ei (acţiune sau excepţie), cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea absolută poate fi prescriptibilă 5.4.6. Efectele nulităţii

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, respectiv urmările survenite în cazul desfiinţării în întregime sau în parte, a unui act juridic lovit de nulitate.

În esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) şi aceasta, indiferent că nulitatea este absolută sau relativă.

Dacă în vechiul Cod civil nu existau texte de principiu referitoare la efectele nulităţii, în noua reglementare efectele nulităţii sunt definite prin dispoziţiile art. 1254-1265.

5.4.7 Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii

Astfel cum s-a arătat, nulitatea presupune lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, pentru că ceea ce este nul nu poate produce efecte valabile.

Cu toate acestea, există situaţii în care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, lui i se poate recunoaşte valabilitatea, în tot sau în parte, întrucât sunt principii de drept fondate pe raţiuni mai puternice, care în conflict sau în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură sau, după caz, o anihilează.

Au valoarea unor asemenea reguli, de natură să înlăture efectele nulităţii: – conversiunea actului juridic; – validarea contractului; – validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius); – răspunderea civilă delictuală.

46

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – cunoaşterea nulităţilor – cunoaşterea efectelor ce priveşte nulităţile Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi


1. Cunoaştere termenilor precum – nulitatea relativă

- Nulitatea absolută - Care sunt etapele procesului decizional


Pentru unitatea de învăţare Nulitatea actului juridic timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 3.3.2.3. Situaţia contractelor cu executare

succesivă Potrivit noii reglementări, restituirea prestaţiilor

trebuie să aibă loc în vreuna din modalităţile arătate (în natură sau prin echivalent), chiar şi în cazul contractelor cu executare succesivă (art. 1254 alin. 2). Anterior, în absenţa unei asemenea prevederi legale, se considera că în cazul contractelor cu executare succesivă (ex., contract de locaţiune, de prestări servicii) există o

47

imposibilitate obiectivă de restabilire în natură a situaţiilor anterioare, întrucât serviciul procurat (de exemplu, folosinţa bunului pentru locatar) până la momentul anulării contractului, nu mai poate face obiectul restituirii.

Se considera că, într-un asemenea caz, nulitatea operează ca o simplă reziliere, producând efecte doar pentru viitor.

Prin dispoziţiile noului Cod civil însă, se prevede şi pentru o asemenea situaţie posibilitatea restituirii – prin echivalent –, aşa încât contractele cu executare succesivă nu se mai pot constitui în excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, astfel cum se considera anterior în doctrină şi jurisprudenţă.

Potrivit art. 1641 alin. 1 N.C.civ., dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării.

Se observă că accentul nu este pus pe ideea de protecţie a debitorului de bună-credinţă (care să fie exonerat de obligaţia restituirii pe considerente de echitate, pentru a nu i se îngreuna situaţia), ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, bunacredinţă funcţionând doar în sensul luării în considerare a celei mai mici contraprestaţii posibile. Are loc deci, doar o atenuare a obligaţiei de restituire şi nu înlăturarea totală a acesteia, care ar fi de natură să greveze situaţia celeilalte părţi.

În schimb, debitorul de rea-credinţă, adică acela care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul primit sau contractual a fost desfiinţat retroactiv din culpa sa (conform art. 1642 alin. 1), este ţinut să restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării.

Dacă, în principiu, tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, de aşa manieră încât părţile să ajungă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă actul nu s-ar fi încheiat, există anumite ipoteze în care, pentru diferite raţiuni, prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii, fiind menţinute în tot sau în parte. Astfel: a) debitorul de bună-credinţă este liberat de la restituire încnatură şi de la restituirea unui echivalent egal cu valoarea bunului,cdacă acesta piere fără culpa sa. Într-un asemenea caz, restituireacprin echivalent pe care o datorează este egală cu indemnizaţia decasigurare primită sau, după caz, presupune cedarea dreptului de acprimi indemnizaţii de asigurare (art. 1641 alin. 2).

48

b) fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale posesorului se bună-credinţă, care va suporta, însă, cheltuielile făcute cu producerea lor (art. 1645 alin. 1).

c) incapabilul (persoana care nu are capacitatea de exerciţiu deplină) este ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire – art. 1647 alin. 1).

În ce priveşte sarcina probei acestei îmbogăţiri, ea incumbă celui care solicită restituirea. În schimb, excepţia nu va funcţiona şi se datorează restituirea integrală, atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, persoana incapabilă a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 alin. 2).

Dacă în relaţia dintre părţi nulitatea actului înseamnă,

de principiu, desfiinţarea efectelor acestuia pentru trecut şi pentru viitor, se pune problema în ce fel această sancţiune care intervine influenţează situaţia terţilor.

Deşi terţii nu sunt legaţi în mod direct prin contractual încheiat de părţi, în sensul că nu li se pot impune drepturile şi obligaţiile născute din acesta în maniera în care li se opun părţilor (cu valoarea obligativităţii), în acelaşi timp, terţii sunt ţinuţi să respecte realitatea juridică născută între părţi.

Există situaţii când efectele nulităţii se pot răsfrânge asupra unor terţe persoane care au contractat cu părţile şi au dobândit drepturi care depind de actul lovit de nulitate. De exemplu, dacă este declarat nul un contract translativ de proprietate, aceasta va avea drept consecinţă şi desfiinţarea drepturilor constituite sau transferate de către dobânditor asupra bunului în favoarea unor terţi (dreptul de ipotecă ar trebui să înceteze ipso facto, pornind de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi sau cel potrivit căruia desfiinţarea actului principal are drept consecinţă desfiinţarea actului subsecvent).

În acest sens, dispoziţiile art. 1648 N.C.civ. statuează că atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. Deci, ceea ce ar putea paraliza o acţiune în restituire îndreptată împotriva terţului, constituindu-se astfel în excepţie de la resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, ar fi regulile de carte funciară (de exemplu, cazul subdobânditorului de bunăcredinţă al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciară, când acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe persoane).

De asemenea, terţul subdobânditor de bună-credinţă al unui bun mobil corporal devine proprietarul acestuia fără ca titlul său să-i mai poată fi pus în discuţie, chiar atunci când

49

se desfiinţează titlul autorului său. Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) reprezintă o altă

modalitate de paralizare de către terţ a acţiunii îndreptate împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului.

Celelalte acte juridice (în afara actelor de dispoziţie), făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă, sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are drept de restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 N.C.civ.).

Astfel cum s-a arătat, nulitatea presupune lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, pentru că ceea ce este nul nu poate produce efecte valabile.

Cu toate acestea, există situaţii în care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, lui i se poate recunoaşte valabilitatea, în tot sau în parte, întrucât sunt principii de drept fondate pe raţiuni mai puternice, care în conflict sau în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură sau, după caz, o anihilează

Au valoarea unor asemenea reguli, de natură să înlăture efectele nulităţii: – conversiunea actului juridic; – validarea contractului; – validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius); – răspunderea civilă delictuală.

Conversiunea presupune transformarea unei operaţii juridice într-o altă operaţie juridică, determinată de faptul că un act lovit de nulitate totală poate produce efectele altui act juridic, ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte.

Până la adoptarea noului Cod civil nu exista o reglementare de principiu a conversiunii, ci doar aplicaţii ale acesteia (de exemplu, în materia înscrisurilor autentice nule, care valorează totuşi, înscrisuri sub semnătură privată, conform art. 1772 C.civ. sau, în jurisprudenţă, considerarea contractelor de înstrăinare a terenurilor care nu au respectat cerinţa formei autentice, ca fiind simple antecontracte).

Noul Cod civil dă expresie, prin dispoziţiile art. 1260, instituţiei conversiunii.

Astfel, potrivit textului menţionat, un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentruccare sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute declege.

Rezultă că, pentru a putea opera conversiunea, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

50

– actul nul să fie desfiinţat efectiv şi total; – să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; – actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar acestea să se regăsească în chiar actul desfiinţat.

Nu va opera însă conversiunea, dacă intenţia de a exclude aplicarea acesteia este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate sau rezultă neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului (art. 1260 alin. 2 N.C.civ.).

Noul Cod civil reglementează şi posibilitatea validării contractului, atunci când nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege (art. 1261-1265).

Confirmarea anulabilităţii actului înseamnă renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie şi trebuie să rezulte din voinţa certă a părţii, expresă sau tacită.

Pentru a produce efecte confirmarea şi actul anulabil să devină valabil şi să producă efecte juridice, trebuie întrunite următoarele cerinţe: – condiţiile de validitate a contractului trebuie să fie îndeplinite în momentul confirmării acestuia; – manifestarea de voinţă în sensul confirmării trebuie făcută de parte numai în măsura cunoaşterii cauzei de anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia; – în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată; – actul confirmativ, în cazul confirmării exprese, trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate.

O dispoziţie specială cuprinde legea (art. 1263 alin. 3) pentru situaţia actelor minorului, în sensul că, atunci când au fost încheiate fără încuviinţarea persoanei abilitate să o facă, aceasta va putea să ceară anularea actului sau, dimpotrivă, să-l confirme, dacă această încuviinţare era suficientă pentru ca actul să fie considerat valabil.

Pe de altă parte, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. La fel, după descărcarea tutorelui, el poate să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă (art. 48 N.C.civ.).

În privinţa efectelor confirmării, ele se produc în mod retroactiv, de la momentul încheierii contractului şi constau în renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse

51

pentru a se obţine anularea actului. Această confirmare a actului poate fi făcută, însă, numai în măsura în care nu aduce atingere drepturilor câştigate şi conservate de către terţii de bună-credinţă (art. 1265 alin. 1 N.C.civ.).

Confirmarea făcută de una dintre părţi nu împiedică invocarea nulităţii contractului de către cealaltă parte, atunci când fiecare dintre părţi ar putea invoca o nulitate una împotriva celeilalte. Altfel spus, actul confirmativ nu produce efecte extensive, de natură să acopere cauze de nulitate care puteau fi invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ.

De asemenea, faptul că este confirmat un contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.(error communis facit ius)

Noţiunea şi efectele validităţii aparenţei în drept îşi găsesc reglementare în dispoziţiile art. 17 N.C.civ.

Potrivit textului menţionat, atunci când actul juridic a fost încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, instanţa va putea, ţinând seama de aceste împrejurări, să considere că actul astfel întocmit va produce faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil (cu rezerva situaţiei în care desfiinţarea actului nu i-ar produce niciun prejudiciu).

O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în material căsătoriei (art. 293 alin. 2 N.C.civ.), atunci când soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bunăcredinţă (prima căsătorie considerându-se desfăcută pe data încheierii noii căsătorii).

Rezultă că eroarea şi buna-credinţă a soţului recăsătorit salvează cea de-a doua căsătorie care este, prin ipoteză, nulă (pentru încălcarea impedimentului decurgând din bigamie) deoarece prima căsătorie era în fiinţă, din moment ce soţul declarat mort era în viaţă, astfel încât hotărârea declarativă de moarte este de la început lovită de nulitate absolută.

În cazul incapabilului minor, dacă acesta ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii actului (de exemplu, prin manopere dolosive, cum ar fi falsificarea datei naşterii din actul de identitate, ar crea o aparenţă înşelătoare că este major), el nu va putea cere anularea respectivului act, deoarece cealaltă parte ar fi prejudiciată.

Este vorba, în asemenea cazuri, de faptul că principiul ocrotirii incapabilului cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că în temeiul regulilor executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură şi

52

integrale a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, întrucât reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Concepte şi termeni de reţinut � Nulitate relativa � Nulitate absoluta � Efectele nulitatii � Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1 Prin nulitate se înţelege;

a)acea sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă b) acea sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă, în tot sau în parte, a efectelor unui act juridic c)acea sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă, în tot sau în parte, a efectelor unui act juridic, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru încheierea lui valabilă. X 2 Nulităţile sunt clasificate după următoarele criterii a)După natura interesului b)După întinderea efectelor c) După modalitatea de valorificare d) a ,b x 3 Pentru a produce efecte confirmarea şi actul anulabil să devină valabil şi să producă efecte juridice, trebuie întrunite următoarele cerinţe: –a)condiţiile de validitate a contractului trebuie să fie îndeplinite în momentul confirmării acestuia; b) manifestarea de voinţă în sensul confirmării trebuie făcută de parte numai în măsura cunoaşterii cauzei de anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia; – în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată;

c) actul confirmativ, în cazul confirmării exprese, trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate.

d) A,b,c, x

53


EFECTELE CONTRACTULUI 6.1. Introducere .................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................. 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...........................

6.3.1. Efectele contractului între părţi.......... 6.3.2 Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi........ 6.3.3.. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi...... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ......................

1.1. Introducere

EFECTELE CONTRACTULUI

6.3.1. Efectele contractului între părţi

Prin efectele actului juridic, în general, se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când efectelor contractelor şi principiilor care le guvernează le erau consacrate doar două texte (art. 969 şi 973), în noul Cod civil este consacrată o reglementare mult mai largă, atât pentru efectele contractului în relaţia dintre părţi (art. 1270-1279), cât şi pentru efectele contactului faţă de terţi (art. 1280-1294).

6.3.2 Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi

Sunt considerate principii ale efectelor contractului între

părţi şi ele rezultă din textele menţionate anterior (art. 1270-1279), următoarele: – principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); – principiul irevocabilităţii; – principiul relativităţii.

6.3.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

Ca excepţie de la principiul forţei obligatorii, dispoziţiile noului Cod civil

reglementează în art. 1271 teoria impreviziunii, care presupune posibilitatea pentru părţi de a revizui clauzele iniţiale ale contractului, atunci când s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a ajuns la ruperea echilibrului contractual.

54

Astfel, o simplă modificare a împrejurărilor, care a avut drept consecinţă doar caracterul mai oneros al executării, nu va exonera părţile de îndeplinirea obligaţiilor asumate (art. 1271 alin.1)

În schimb, părţile vor fi obligate să negocieze pentru adaptarea contractului, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre ele, din cauza unei schimbări a împrejurărilor (rebus sic non stantibus) care să aibă una din următoarele caracteristici: – a survenit după încheierea contractului; – nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; – partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea modificări.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: – excepţia de la principiul forţei obligatorii

– principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); – principiul irevocabilităţii;

– principiul relativităţii – Efectele contractului între părţi Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii vor putea defini termeni precum, pacta sunt servanda, efectele contactului faţă de terţi, rebus sic non stantibus, succesorii universali, cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari


Pentru unitatea de învăţare EFECTELE CONTRACTULUI,timpul alocat este de 4 ore

55


Prin efectele actului juridic, în general, se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când efectelor contractelor şi principiilor care le guvernează le erau consacrate doar două texte (art. 969 şi 973), în noul Cod civil este consacrată o reglementare mult mai largă, atât pentru efectele contractului în relaţia dintre părţi (art. 1270-1279), cât şi pentru efectele contactului faţă de terţi (art. 1280-1294).

Sunt considerate principii ale efectelor contractului între părţi şi ele rezultă din textele menţionate anterior (art. 1270-1279), următoarele: – principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); – principiul irevocabilităţii; – principiul relativităţii. Este reglementat ca atare prin dispoziţiile art. 1270 N.C.civ., potrivit cărora „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, ceea ce înseamnă că efectele actului se impugn părţilor cu valoare obligatorie, întocmai ca legea.

Ca o consecinţă a acestei obligativităţi, contractul se poate modifica sau poate înceta doar prin acordul părţilor ori din cause autorizate de lege, iar executarea acestuia trebuie să se facă cu bună-credinţă.

De asemenea, obligativitatea efectelor presupune executarea întocmai sau conformă a contractului, pentru ca astfel, ambele părţi să-şi poată realiza interesul contractual.

Fundamentul principiului forţei obligatorii este dat de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, precum şi de imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Ca excepţie de la principiul forţei obligatorii, dispoziţiile noului Cod civil reglementează în art. 1271 teoria impreviziunii, care presupune posibilitatea pentru părţi de a revizui clauzele iniţiale ale contractului, atunci când s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a ajuns la ruperea echilibrului contractual.

Astfel, o simplă modificare a împrejurărilor, care a avut drept consecinţă doar caracterul mai oneros al executării, nu va exonera părţile de îndeplinirea obligaţiilor asumate (art. 1271 alin.1)

În schimb, părţile vor fi obligate să negocieze pentru adaptarea contractului, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre ele, din cauza unei schimbări a împrejurărilor (rebus sic non stantibus) care să aibă una din următoarele caracteristici: – a survenit după încheierea contractului; – nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; – partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor

56

asemenea modificări. Pentru ipoteza în care părţile nu ajung la un acord de

renegociere a contractului într-un termen rezonabil, instanţa de judecată este cea care poate să dispună, la cererea acestora, adaptarea contractului, în aşa fel încât să fie distribuite în mod echitabil, între părţi, pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor iniţiale. Dacă nu este posibilă o asemenea adaptare a contractului, instanţa va putea să dispună încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le va stabili (art. 1271 alin. 3).

Sinteza unităţii de învăţare 1

Principiul irevocabilităţii efectelor contractului Ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii a

contractului (actului juridic, în general), principiul irevocabilităţii efectelor acestuia presupune ca actului bilateral să nu i se poată pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.

O consacrare a acestui principiu, al irevocabilităţii, o regăsim în materia actelor bilaterale, în dispoziţiile art. 1270 alin. 2 N.C.civ. (contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege).

Deşi în privinţa actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu, care să stipuleze regula irevocabilităţii, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325, potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Excepţii Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii, există, în materia actelor bilaterale, reglementată posibilitatea denunţării unilaterale, în sensul că, atunci când acest drept a fost recunoscut uneia dintre părţi, el poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început (art. 1276 alin. 1).

Dacă este vorba despre contracte cu executare succesivă sau continuă, dreptul de denunţare poate fi exercitat şi după începerea executării, dar denunţarea nu va produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare.

De asemenea, există posibilitatea denunţării unilaterale de către oricare din părţi (deci, în absenţa unei stipulaţii în acest sens pentru una dintre ele), în situaţia contractului încheiat pe perioadă nedeterminată, dar cu condiţia respectării unui termen rezonabil de preaviz.

Dispoziţiile noului Cod civil reglementează o serie de aplicaţii ale excepţiei de la principiul irevocabilităţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm: în materie de mandat (conform art. 2030 alin. 1 lit. a), contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant); în materia contractului de depozit (potrivit art. 2115 alin. 1, deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit); în cazul contractului de locaţiune (potrivit art. 1816 N.C.civ., dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare).

De asemenea, există excepţii de la irevocabilitate şi în categoria actelor unilaterale: testamentul (potrivit art. 1034 N.C.civ. este un act revocabil); retractarea revocării testamentului

57

Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi

Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept conform căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).

Consacrarea acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile art. 1280 N.C.civ. („contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”) şi este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a actului juridic (pentru că este firesc ca cineva să devină debitor sau creditor numai dacă şi-a manifestat voinţa în acest sens, nu şi dacă nu a făcut-o), iar pe de altă parte, prin necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei. Conţinut. Categoriile de parte, având cauză şi terţ

Aplicarea principiului relativităţii presupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-cauză şi terţi.

Astfel, parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant şi în patrimoniul ori asupra căreia se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat un interes personal cu ocazia încheierii acestuia.

Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară părţilor şi terţilor propriu-zişi, întrucât, deşi nu au participat la încheierea actului, totuşi, suportă efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului. Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali şi cei cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei juridice dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate).

Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu titlu particular.

În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în dispoziţiile art. 1282 N.C.civ., potrivit cărora: „(1) La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”

Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să le asigure realizarea creanţei, ci au drept garanţie, doar un drept de gaj general asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor.

Potrivit art. 2324 alin. 1 N.C.civ., „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”.

58

Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor chirografari constă în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane, acte prin care patrimonial acestuia se măreşte sau se micşorează. Aşadar, sub rezerva fraudei debitorului (când are deschisă acţiunea revocatorie), creditorul chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.

Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu şi-au dat consimţământul (direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit act juridic şi nici nu au devenit părţi, în vreun fel (aşa-numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din contract, terţii nu pot deveni debitori şi, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputându-li-se opune cu valoarea obligativităţii, ca în situaţia părţilor). Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor

Sunt considerate excepţii de la relativitatea efectelor contractului situaţiile în care acestea se produc faţă de personae care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la încheierea actului.

În categoria excepţiilor considerate aparente de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe.

Este apreciată ca veritabilă excepţie stipulaţia pentru altul sau „contractul în favoarea unei terţe persoane”. Promisiunea faptei altuia, nereglementată ca atare în Codul civil anterior (decât sub forma unor aplicaţii, ca în cazul art. 1546 alin. 2), îşi găseşte sediul în noul Cod civil în dispoziţiile art. 1283, care se ocupă însă, doar de efectele unei asemenea promisiuni.

Potrivit definiţiei date în doctrină, promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau să ratifice actul încheiat în absenţa sa.

Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 stabileşte că „acela care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă”.

Cu toate acestea, răspunderea promitentului este înlăturată dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului. Simulaţia este operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal (denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat.

Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art. 1175), în noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1289-1294, sunt reglementate efectele, atât în relaţiile dintre părţi, cât şi faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent, proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei actelor juridice unilaterale.

Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să îndeplinească toate elementele de fond necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce pentru terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile. Reprezentarea (larg reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 N.C.civ.) constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant încheie un act juridic în

59

numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului.

Aşadar, contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce direct efecte între reprezentat şi cealaltă parte, acesta fiind motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul relativităţii. Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la principiul relativităţii întrucât constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţ beneficiar).

Potrivit art. 1284 N.C.civ. „oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ (1). Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei (2)”.

Rezultă că dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului.

Terţului beneficiar nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 alin. 1).

Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea de opozabilitate a efectelor contractului faţă de terţi, noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii fundamentale, de natură să asigure eficacitatea contractului şi în raporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la încheierea actului.

Astfel, potrivit art. 1281 N.C.civ., contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea potrivit căreia orice contract generează şi efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate, nesocotite de către cei care nu au participat la formarea actului.

Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în relaţia dintre părţile contractante (în sensul că terţii nu pot devein creditori sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini), în acelaşi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract este opozabilă tuturor.

De aceea, diferenţa dintre părţi şi terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute prestaţiile promise în contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă născută din contract, de a da sau a face ceva, da au obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul de a respecta situaţia născută din contract).

Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile.

Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la acţiunea oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile. Într-o asemenea ipoteză, deşi contractul în cauză nu este desfiinţat, el continuând să producă efecte între părţi, faţă de terţ devine inopozabil.

60

La fel, în cazul simulaţiei, care creează aparenţe false în circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul secret), ceea ce se opune terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor).

Terţii vor putea invoca şi obţine inopozabilitatea convenţiei publice, în măsura în care aceasta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor.


După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe

specifice: Cunoaştere termenilor precum (rebus sic non stantibus) care să aibă una din

următoarele caracteristici: – a survenit după încheierea contractului; – nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; – partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea modificări. -Efectele contractului si principiile care il guvernează -habentes causam

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1 Sunt considerate principii ale efectelor contractului între părţi următoarele: a)principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); b)– principiul irevocabilităţii; – principiul relativităţii. c)a si b x 2 Ca excepţie de la principiul forţei obligatorii avem

A) art. 1271 teoria impreviziunii B) rebus sic non stantibu C) art. 1270 alin. 2 N.C.civ D) a x

3 Părţile vor fi obligate să negocieze pentru adaptarea contractului, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre ele:

a) din cauza unei schimbări a împrejurărilor (rebus sic non stantibus) care să aibă una din următoarele caracteristici: – a survenit după încheierea contractului; – nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; – partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea modificări. b) nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; – partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea modificări. c)a x

61


RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL NOULUI COD CIVIL Introducere.................. 7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ...........................

7.3.1.. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta proprie........... 7.3.2... Cauzele exoneratoare de răspundere............... 7.3.3 Răspunderea pentru fapta altuia.................

7.3.4 Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri............ 7.3.5. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale.............

7.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................

1.1. Introducere 7.3.1.. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta

proprie

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: Cunoaşterea răspunderii civilecare este fie o răspundere

contractuală, fie una delictuală Competenţele unităţii de învăţare:

Studenţii vor putea defini termeni precum Obligaţia de reparare a prejudiciilor fără caracter, Cauzele exoneratoare de răspundere, Răspunderea pentru fapta altuia, Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale

62


Pentru unitatea de învăţareRĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL

NOULUI COD CIVIL, timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.1. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta Proprie

În mod tradiţional, răspunderea civilă este fie o răspundere contractuală, fie una delictuală. Ambele forme ale răspunderii sunt dominate de ideea reparării unui prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită şi, de regulă, culpabilă. Deşi între cele două forme de răspundere nu există deosebiri fundamentale, Codul civil în vigoare le supune unor regimuri sensibil deosebite. În doctrina juridică actuală este aproape unanim susţinută teoria unităţii răspunderii civile, excluzând ideea că fiecare dintre cele două feluri de răspundere ar reprezenta o instituţie juridică distinctă.

Noul Cod civil păstrează viziunea dualistă asupra formelor răspunderii civile contractuale şi delictuale, definind fiecare formă şi reglementând, ulterior, în chip unitar clauzele exoneratoare de răspundere.

Astfel, art. 1349 din noul Cod civil se referă la răspunderea delictuală, prevăzând că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (alin. 1).

Textul adaugă că cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Este de menţionat că prevederile menţionate nu disting, cât priveşte obligaţia de reparare, între prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale (morale).

Obligaţia de reparare a prejudiciilor fără caracter

patrimonial este consacrată prin alte prevederi exprese ale Codului (de pildă, art. 253 alin. 4).

Revenind la prevederile art. 1139 alin. 1 şi 2, vom observa că

acestea leagă angajarea răspunderii delictuale nu numai de

63

nerespectarea legii, ci şi de încălcarea „obiceiului locului”, ceea ce poate duce la dificultăţi în stabilirea culpei autorului faptei şi nu pare a răspunde cerinţelor unei societăţi cu adevărat moderne.

Pe de altă parte, este de remarcat faptul că textul consacră expres potenţialul cauzator de prejudicii al inacţiunii şi, de aici, posibilitatea angajării răspunderii şi în această ipoteză.

Alte cazuri, în care răspunderea delictuală are în vedere nu

fapta proprie a celui chemat să răspundă, ci fapta altei persoane, sau răspunderea pentru pagube cauzate de lucruri ori de animale sunt enunţate în alin. 3 al art. 1349 din N.C.civ.

Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil nu se aplică în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, aceasta stabilindu-se prin legi speciale (art.1349 alin. 4).

Cât priveşte răspunderea contractuală, art. 1350 alin. 1 N.C.civ. enunţă principiul potrivit căruia orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (alin. 2).

Şi, în fine, punând capăt discuţiilor purtate îndelung în doctrină cu privire la dreptul de opţiune între temeiul contractualşi cel delictual ale răspunderii civile şi la cumulul celor două forme ale răspunderii, art. 1350 alin. 3 din N.C.civ. stabileşte că, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli, care i-ar fi mai favorabile.

Potrivit art.1351 alin. 1 din N.C.civ., răspunderea este înlăturată dacă prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. Prevederile textului sunt, însă, dispozitive, astfel încât părţile pot conveni contrariul; este vorba, desigur, în acest caz, despre răspunderea contractuală, deoarece în cazul răspunderii delictuale părţile n-au cum să convină asupra agravării răspunderii. În alţi termeni, în acest din urmă caz prevederile art. 1351 N.C.civ. au caracter imperativ.

Art. 1351 alin. 1 şi 2 cuprinde definiţii sintetice şi cu mare aplicabilitate practică ale forţei majore şi cazului fortuit. Astfel, forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolute invincibil şi inevitabil.

La rândul său, cazul fortuit este definit ca un eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (art. 1351 alin. 3).

64

O consecinţă logică a valorii exoneratoare a fiecăreia dintre cele două cauze menţionate face obiectul alineatului final al art. 1351, potrivit căruia dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră; această dispoziţie are, însă, în vedere numai răspunderea contractuală, astfel cum rezultă chiar din text.

Fapta victimei (sau a creditorului) poate exclude, în întregime ori numai parţial, răspunderea civilă a pârâtului; potrivit art. 1352 N.C.civ., nu numai fapta victimei, ci şi fapta terţului înlătură răspunderea, chiar dacă nu au trăsături similare forţei majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor (răspunderea contractuală), cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Această din urmă condiţie nu este prevăzută de lege. În prezent, spre a se apăra de răspundere, pârâtul poate invoca fapta ilicită şi culpabilă a victimei. Pentru această situaţie, doctrina şi jurisprudenţa disting după cum culpa sau răspunderea pârâtului nu este prezumată sau când o asemenea prezumţie legală există.

În prima ipoteză, victima este obligată să dovedească existenţa tuturor condiţiilor răspunderii, inclusiv a faptei ilicite şi a culpei autorului. Răspunderea pârâtului va fi diminuată, în situaţia respectivă, dacă şi în măsura în care el va proba că prejudiciul a fost cauzat nu numai de fapta sa, ci şi de fapta ilicită şi culpabilă a victimei. Prin urmare, despăgubirea datorată de pârât va fi proporţională cu contribuţia sa la producerea pagubei; suportarea reparaţiei urmează a fi împărţită între pârât şi victimă.

Victima are, însă, o situaţie mai favorabilă în ipoteza în care culpa ori răspunderea pârâtului sau existenţa raportului de cauzalitate, sunt prezumate. Pârâtul va trebui să se apere înlăturând prezumţia respectivă şi dovedind că paguba în întregime ori numai o parte din ea a fost provocată prin fapta victimei. În materie contractuală, aceasta va însemna dovedirea, de către debitor, a faptului că executarea obligaţiilor sale a fost cu neputinţă din cauza faptei culpabile a creditorului. Sub imperiului noului Cod civil, fapta victimei ori fapta unui terţ va avea efect exonerator numai cu observarea condiţiei prevăzute de art. 1352.

Mai precizăm că, în prezent ca şi în viitor, dacă alături de

fapta pârâtului, fapta terţului a contribuit la cauzarea pagubei, terţul va avea poziţie de coautor; drept urmare, cei doi vor răspunde solidar faţă de victimă.

Revenind la forţa majoră şi la cazul fortuit, vom remarca faptul că, după părerea noastră, definirea prin lege a acestor cause de exonerare nu este de natură să pună cu totul capăt controverselor existente în doctrină.

65

În ambele cazuri, în reglementarea legală este vorba despre evenimente imprevizibile şi invincibile: forţa majoră este absolut invincibilă şi inevitabilă – ceea ce ar însemna nu numai că evenimentul este invincibil, ci şi că nici măcar nu poate fi ocolit, că este, aşadar, insurmontabil.

Cât priveşte forţa majoră, reglementarea dată de noul Cod civil, dorindu-se a fi fermă şi categorică, devine tautologică, deoarece adjectivul „invincibil” nu suportă grade de comparaţie şi nici caracterizări ca aceea de „absolut”. În schimb, în definirea cazului fortuit, deşi formulările se vor mai puţin categorice, este vorba, de fapt, despre aceleaşi caractere ale evenimentului exonerator – care, neputând fi prevăzut, este imprevizibil şi neputând fi împiedicat, este invincibil.

Mai mult decât atât, credem – în sensul unei părţi a doctrinei – că, de fapt, ceea ce contează decisiv în caracterizarea unui eveniment ca fiind forţă majoră sau caz fortuit este caracterul său invincibil, insurmontabil şi mai puţin faptul că nu a putut fi prevăzut. Textul adaugă, în cazul forţei majore, că este vorba despre un eveniment extern, fără a preciza ce anume se are în vedere în comparaţie cu cazul fortuit.

O reglementare expresă are în vedere cazul în care forţa

majoră ori cazul fortuit au contribuit la cauzarea unui prejudiciu, alături de fapta săvârşită, cu intenţie ori din culpă, de către autor, caz în care autorul va fi ţinut doar pentru partea de prejudiciu ce i se datorează (art. 1371 N.C.civ.).

În general, potrivit prevederii aceluiaşi articol, culpa comună atrage răspunderea civilă numai pentru partea de prejudiciu cauzată de autor (restul urmând a fi suportat de victimă). Consacrarea principiului răspunderii proporţionale cu contribuţia efectivă la producerea prejudiciului va pune capăt, în viitor, controverselor doctrinare privind suportarea prejudiciului în ipoteza culpei comune.

Exercitarea normală a unui drept subiectiv exclude caracterul ilicit al faptei şi, deci, înlătură răspunderea (neminem laedit qui suo jure utitur), dar numai dacă fapta a fost săvârşită cu intenţia de a vătăma pe altul (art. 1353 N.C.civ.).

Un progres în reglementarea cauzelor exoneratoare de răspundere se referă la precizarea expresă a faptului că nu poate fi obţinută, de către victimă, repararea pagubei provocată de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat ori de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit în mod gratuit, dar numai dacă nu s-ar dovedi intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi chemat să răspundă (art. 1354 N.C.civ.). Excluderea sau limitarea răspunderii contractuale pe calea unui anunţ, adus sau nu la cunoştinţa publicului, poate produce efecte doar dacă cel care îl invocă face dovada că victim cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului; răspunderea

66

delictuală nu poate fi, la rândul ei, limitată sau exclusă printr-un anunţ, dar un asemenea anunţ poate avea ca efect, în sensul art. 1356 alin. 2, aplicarea regulilor legale privind culpa comună.

Deşi noul Cod civil nu o spune expres, părţile pot conveni ca răspunderea să existe şi în cazul în care paguba este cauzată de forţa majoră sau de cazul fortuit; este ceea ce rezultă din art. 1351 alin. 1 din N.C.civ. Sunt, tot astfel, valabile clauzele care exclude răspunderea pentru pagube cauzate printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă bunurilor victimei; dar nu se poate exclude sau limita prin convenţie sau act unilateral răspunderea pentru prejudicial material cauzat altuia cu intenţie sau din culpă gravă.

Dispoziţii legale cu deosebire importante pentru domeniul asistenţei medicale sunt cele cuprinse în art. 1355 alin. 3 şi 4 N.C.civ. Potrivit acestora, răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii; pe de altă parte, declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu reprezintă, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine despăgubiri.

Art. 1357 N.C.civ. cuprinde reglementarea unui principiu consacrat în prezent de art. 998-999 C.civ. În redactarea actuală, „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” (art. 998); „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa” (art. 999).

Noua reglementare, mai sistematică şi mai clară, exprimă aceleaşi principii. Potrivit art. 1357 N.C.civ., „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare” (alin. 1); tot astfel, „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă” (alin. 2).

Întreaga reglementare a răspunderii civile delictuale are la bază, în noua reglementare consacrată prin noul Cod civil, idea de culpă. Cazurile în care răspunderea poate fi angajată în lipsa culpei, astfel cum ele se înfăţişează în cadrul noii reglementări, vor fi semnalate mai târziu.

Ni se pare importantă, însă, soluţia aleasă de legiuitor pentru ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârşită fără discernământ. Remarcăm, mai întâi, că noul Cod civil păstrează principiile stabilirii discernământului, aşa cum s-au conturat ele în lumina reglementării legale în doctrină şi jurisprudenţă. Astfel, minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi relativ a nu avea discernământ, în timp ce minorul ce a împlinit 14 ani poate fi exonerat de răspundere doar dacă dovedeşte că nu a avut discernământ la săvârşirea faptei.

O stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii poate, de asemenea, să exonereze de obligaţia de despăgubire pe autorul faptei, dar numai dacă această stare nu îi este imputabilă.

Pornind de la unele hotărâri judecătoreşti şi de la o serie de

67

propuneri ale doctrinei, noul Cod consacră, sub imperiul principiilor echităţii, obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei, ori de câte ori, autorul faptei fiind lipsit de discernământ, nu poate fi angajată nici răspunderea persoanei ce avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. Într-o asemenea ipoteză, autorul faptei nu va fi scutit de plata unei indemnizaţii către victimă; indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor. Pare evident, în cadrul consacrării legislative a acestei soluţii, că nu ne mai aflăm pe tărâmul răspunderii civile propriuzise, lucru dovedit şi de faptul că legea nu mai vorbeşte despre obligaţia autorului de a despăgubi victima, ci de a-i plăti o indemnizaţie care, cel mai adesea, va fi mai mică decât prejudicial efectiv suferit; este, însă, neîndoielnic, după părerea noastră, că indemnizaţia nu va putea depăşi cuantumul pagubei suferite de victimă.

Noua reglementare obligă, pe de altă parte, la repararea pagubei constând în lezarea unui interes legitim, serios şi care creează, prin felul în care se manifestă, aparenţa unui drept subiectiv. Literatura juridică şi jurisprudenţa au admis şi până în prezent, repararea pagubei create prin vătămarea unui interes, cu condiţia ca acesta să fi avut un caracter de stabilitate, o permanenţă suficientă spre a justifica presupunerea că ar fi continuat şi în viitor; pe de altă parte, se cere – condiţie însuşită de textul menţionat al noului Cod civil (art. 1359) – ca interesul a cărui reparare se pretinde să fi fost licit şi moral. Această ultimă caracterizare nu este reprodusă de text, dar putem presupune că ea a fost absorbită în cerinţa ca interesul să fi fost licit.

Legitima apărare (art. 1360) nu exclude, pentru cazul în care autorul a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor apărării legitime, obligaţia de a plăti agresorului o indemnizaţie adecvată şi echitabilă; trebuie observat că, şi de data aceasta, legea nu vorbeşte despre o despăgubire, aşadar nu are în vedere repararea prejudiciului; caracterul adecvat şi echitabil al indemnizaţiei urmează, desigur, să fie stabilit de instanţa de judecată.

Pe de altă parte, starea de necesitate (art. 1361 N.C.civ.) nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru acela care a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de la un prejudiciu ori pericol iminent. Numai că în acest caz repararea prejudiciului cauzat victimei nu urmează regulile răspunderii civile obişnuite, ci regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.

În toate cazurile în care fapta păgubitoare a fost săvârşită sub imperiul legitimei apărări sau al stării de necesitate, în interesul unei terţe persoane, terţul va putea fi acţionat de victim în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză; este vorba, şi aici, despre o noutate reprezentând consacrarea unei soluţii de jurisprudenţă (art. 1362 N.C.civ.).

68

Potrivit art. 1363 N.C.civ., o persoană se poate exonera de răspunderea pentru paguba cauzată prin divulgarea secretului comercial dovedind că fapta a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică. În schimb, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ca şi ordinul superiorului nu exonerează de răspundere pe acela care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale (art. 1364).

Vom semnala, în fine, textul art. 1370 N.C.civ., care, pentru ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane şi nu se poate stabili cine l-a cauzat, toate persoanele vor răspunde solidar faţă de victimă (art.1370).

Răspunderea pentru fapta altuia

Răspunderea pentru fapta altuia este simplificată în noua reglementare. Ea se referă, potrivit art. 1372-1374, la răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. În primul caz, cel care, în virtutea legii, a unui contract ori a unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altora de aceste din urmă persoane. Răspunderea revine, în principal, părinţilor minorului ori tutorelui acestuia sau al interzisului (art. 104 şi urm. N.C.civ.).

Cât priveşte răspunderea celor obligaţi să supravegheze pe minor sau pe interzis, noul Cod civil precizează – într-o manieră superfluă, după părerea noastră – că aceasta subzistă chiar şi în cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, fiind lipsit de discernământ. Cât priveşte limitele acestei răspunderi şi, de fapt, temeiul ei, alin. final al art.1372 N.C.civ. prevede că persoana obligată la supraveghere va fi exonerată de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil va determina, neîndoielnic, schimbarea jurisprudenţei în materie, dar, după părerea noastră, ea este pe deplin compatibilă cu ideea prezumţiei de culpă a părinţilor (ori, în noile prevederi, a altor personae chemate să răspundă). Este o prezumţie ce poate fi înlăturată de cei în cauză, prin dovada faptului că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât părinţii vor fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului (art. 1374 alin. 1).

Ar rezulta, aşadar, că, în cazul la care ne referim, nu este vorba despre o răspundere obiectivă, ci despre o răspundere bazată pe culpa prezumată a persoanelor responsabile.

Art. 1373 N.C.civ. reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. Textul prevede obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor

69

încredinţate. Potrivit textului, comitent este acela care, în virtutea unui contract ori în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. Alin. 3 al articolului menţionat nu stabileşte, de fapt, o cauză de exonerare a comitentului, ci reia una din condiţiile esenţiale ale răspunderii, anume aceea că fapta prepusului să fie săvârşită în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de comitent. Textul precizează că nu va răspunde comitentul dacă dovedeşte că victima cunoştea ori putea să cunoască, la data săvârşirii faptei, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Cu alte cuvinte, lipsa legăturii între faptă şi atribuţiile încredinţate prepusului nu este suficientă spre a exonera de răspundere pe comitent, ci este nevoie ca aceasta să fi fost cunoscută sau să fi putut fi cunoscută de victimă la momentul săvârşirii faptei. O asemenea condiţie, firească în cadrul contractului de mandat, nu pare a avea o explicaţie în cadrul răspunderii civile; aceasta cu toate că textul nu face decât să consacre opinia exprimată deja în literatura de specialitate.

Este de observat că reglementarea privind răspunderea comitentului pentru prepus nu prevede posibilitatea exonerării comitentului în anumite condiţii, aşa cum s-a prevăzut în cazul răspunderii pentru fapta minorului ori a celui pus sub interdicţie.

Putem conchide, în aceste condiţii, că legiuitorul a avut în vedere stabilirea unei răspunderi obiective a comitentului, întemeiată, de pildă, pe ideea de risc, oricum a unei răspunderi fără culpă.

În prezenţa unor caractere diferite ale celor două cazuri de răspundere pentru fapta altuia, apare a fi deosebit de însemnată precizarea din alin. 2 al art. 1374 N.C.civ., în sensul că nicio altă persoană în afara comitentului nu răspunde pentru fapta minorului care avea calitatea de prepus; în cazul în care, însă, comitentul este părintele minorului care a comis fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.

Este de subliniat că reglementarea dată, prin dispoziţiile noului Cod civil, răspunderii pentru fapta altuia, nu se mai referă la răspunderea institutorilor sau ucenicilor, după caz, ce se află sub a lor supraveghere, actualmente prevăzută de art. 1000 alin. 4 C.civ. Dispoziţiile legale respective vor fi abrogate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil; ele erau, practic, căzute în desuetudine. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat atât de animale, cât şi de lucruri este, în redactarea expresă a noului Cod civil (art. 1375 şi art. 1376), independentă de orice culpă, aşadar o răspundere obiectivă.

În ambele cazuri, răspunderea este condiţionată de exercitarea pazei animalului sau, după caz, a lucrului.

70

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animal revine proprietarului acestuia sau celui care se serveşte de el, chiar dacă animalul a scăpat de sub paza sa.

Tot astfel, pentru prejudiciile cauzate de lucruri răspunderea revine proprietarului sau celui care, în temeiul legii ori al unui contract, sau chiar numai în fapt exercită controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu. Astfel definită noţiunea de pază, ea se aplică şi în cazul prejudiciilor cauzate de animale (art. 1377 din N.C.civ.).

Prin reglementarea legală a răspunderii pentru lucruri va înceta caracterul jurisprudenţial al răspunderii, pornite de la formularea neutră a alin. 1 al art. 1000 din C.civ.; cele mai multe dintre demersurile teoretice şi dintre soluţiile practicii judecătoreşti vor fi, după părerea noastră, păstrate.

Noutăţile noii reglementări – ele însele consacrări legislative ale unor soluţii existente în doctrină şi în jurisprudenţă – se referă, de pildă, la aplicarea principiilor răspunderii pentru lucruri în ipoteza coliziunii unor vehicule ori în cazuri similare, în asemenea situaţii, potrivit art. 1376 alin. 2, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore. Iată, aşadar, în plin domeniu al răspunderii obiective, o reglementare în care răspunderea celui în a cărui pază se află lucrul depinde de o anume caracterizare a culpei celui care urmează să repare pagubele.

Noul cod civil păstrează răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378); aceasta revine proprietarului şi este condiţionată de faptul că pagubele au fost cauzate de lipsa întreţinerii ori de un viciu de construcţie.

Un text nou, care consacră o nouă formă de răspundere, alternativă faţă de cea pentru lucruri, este acela al art. 1379 alin. 1

N.C.civ., potrivit căruia cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. Dacă, în acest caz, sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are un drept de opţiune spre a obţine repararea pagubei (alin. 2).

În ipoteza avută în vedere de art. 1379 nu este nevoie să se dovedească faptul că lucrul ce a pricinuit paguba era în paza celui chemat să răspundă şi nici existenţa culpei acestuia; această din urmă opinie porneşte de la constatarea că cele două forme răspundere sunt echivalente, de vreme ce legiuitorul îngăduie victimei o opţiune între ele. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale

Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale reprezintă pentru victimă un drept ce se naşte din ziua în care acesta este cauzat (art. 1381 alin. 1 N.C.civ.), chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat. Principiul răspunderii solidare a celor ţinuţi la reparaţie faţă de victimă a fost păstrat în noul Cod civil (art. 1382). Cel care a plătit integral despăgubirea are un drept de regres

71

împotriva celorlalţi pentru ceea ce depăşeşte partea din despăgubire ce corespunde propriei sale contribuţii la producerea pagubei (art. 1384).

La rândul său, va beneficia de dreptul de regres şi cel care răspunde pentru fapta altuia; acest drept nu va putea, totuşi, să fie exercitat când cel care a cauzat prejudiciul nu este răspunzător pentru acesta. Dacă cel răspunzător pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva celui ce a cauzat paguba, dacă acesta răspunde, potrivit legii, pentru producerea pagubei (art. 1384 alin. 1 şi 2 N.C.civ.). Orice prejudiciu dă drept reparaţie (art. 1381 alin. 1 N.C.civ.).

Prejudiciul se acoperă integral, dacă legea nu prevede altfel (art. 1385 N.C.civ.). Despăgubirea trebuie să acopere atât pierderea suferită de victimă (damnum emergens), cât şi câştigul pe care l-ar fi putut realiza în condiţii obişnuite (lucrum cessans).

În ce priveşte pierderea şansei de a obţine un avantaj, aceasta prilejuieşte o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului (art. 1385 alin. final).

Noul Cod civil prevede (art. 1385 alin. 2) că pot fi acordate despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică.

Repararea prejudiciului se face (de regulă) în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare (art. 1386 alin. 1 N.C.civ.); dacă acest lucru nu este posibil sau dacă victima nu este interesată întro asemenea reparaţie, se va plăti o despăgubire stabilită prin acordul părţilor sau, după caz, de instanţă. În stabilirea cuantumului despăgubirii se va avea în vedere, dacă legea nu prevede altfel, data producerii pagubei (art. 1386 alin. 2 N.C.civ.). În cazul prejudiciului viitor despăgubirea va putea fi modificată ori chiar suprimată, în funcţie de mărimea ulterioară a pagubei (art. 1386 alin. final).

Vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii produce, în primul rând, un prejudiciu patrimonial reglementat prin art. 1387- 1389 N.C.civ., în timp ce, pentru aceleaşi vătămări poate fi acordată, în condiţiile art. 1391 o despăgubire. Cât priveşte repararea pagubei cu caracter patrimonial, despăgubirea pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii va cuprinde echivalentul câştigului din muncă de care victima a fost lipsită sau nu îl mai poate dobândi, precum şi cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă este cazul, orice alte prejudicii materiale, ca de pildă cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale victimei.

Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin moartea unei persoane va fi acordată numai celor îndreptăţiţi la întreţinere din partea celui decedat şi numai în mod excepţional şi celui căruia victima îi presta în mod curent întreţinere fără să fi fost legal obligată (art. 1390 N.C.civ.). Este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor făcute pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, după caz, pentru înmormântarea acesteia, cel care a făcut aceste cheltuieli (art. 1392 N.C.civ.).

72

Repararea prejudiciilor fără caracter patrimonial produse prin vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale (art. 1391 N.C.civ.) va putea avea în vedere, în principiu, restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, suferită de victimă.

Mai pot fi acordate despăgubiri şi ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului supravieţuitor pentru durerea încercată prin moartea victimei, prin aplicarea unei prezumţii legale privind existenţa unor asemenea suferinţe. Art. 1391 îngăduie, totuşi, acordarea unor despăgubiri şi altor persoane car ar dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Amintim că, prevederile art. 253-256 N.C.civ. rămânând aplicabile, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau ameninţate poate cere despăgubiri ori, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, care i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile (art. 253 alin. 1). Textul precizează că, în aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

În fine, precizăm că în cazul în care despăgubirea decurge dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul respectiv se aplică şi dreptului la acţiune în răspundere civilă.


În mod tradiţional, răspunderea civilă este fie o răspundere contractuală, fie una delictuală. Ambele forme ale răspunderii sunt dominate de ideea reparării unui prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită şi, de regulă, culpabilă. Deşi între cele două forme de răspundere nu există deosebiri fundamentale, Codul civil în vigoare le supune unor regimuri sensibil deosebite. În doctrina juridică actuală este aproape unanim susţinută teoria unităţii răspunderii civile, excluzând ideea că fiecare dintre cele două feluri de răspundere ar reprezenta o instituţie juridică distinctă.

Noul Cod civil păstrează viziunea dualistă asupra formelor răspunderii civile contractuale şi delictuale, definind fiecare formă şi reglementând, ulterior, în chip unitar clauzele exoneratoare de răspundere.

Astfel, art. 1349 din noul Cod civil se referă la răspunderea delictuală, prevăzând că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (alin. 1).

Cât priveşte răspunderea contractuală, art. 1350 alin. 1 N.C.civ. enunţă principiul potrivit căruia orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de

73

prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (alin. 2).

Art. 1351 alin. 1 şi 2 cuprinde definiţii sintetice şi cu mare aplicabilitate practică ale

forţei majore şi cazului fortuit. Astfel, forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolute invincibil şi inevitabil.

Fapta victimei (sau a creditorului) poate exclude, în întregime ori numai parţial, răspunderea civilă a pârâtului; potrivit art. 1352 N.C.civ., nu numai fapta victimei, ci şi fapta terţului înlătură răspunderea, chiar dacă nu au trăsături similare forţei majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor (răspunderea contractuală), cazul fortuit este exonerator de răspundere.

În ambele cazuri, în reglementarea legală este vorba despre evenimente imprevizibile şi invincibile: forţa majoră este absolut invincibilă şi inevitabilă – ceea ce ar însemna nu numai că evenimentul este invincibil, ci şi că nici măcar nu poate fi ocolit, că este, aşadar, insurmontabil.

Deşi noul Cod civil nu o spune expres, părţile pot conveni ca răspunderea să existe şi în cazul în care paguba este cauzată de forţa majoră sau de cazul fortuit; este ceea ce rezultă din art. 1351 alin. 1 din N.C.civ. Sunt, tot astfel, valabile clauzele care exclude răspunderea pentru pagube cauzate printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă bunurilor victimei; dar nu se poate exclude sau limita prin convenţie sau act unilateral răspunderea pentru prejudicial material cauzat altuia cu intenţie sau din culpă gravă.

Noua reglementare obligă, pe de altă parte, la repararea pagubei constând în lezarea unui interes legitim, serios şi care creează, prin felul în care se manifestă, aparenţa unui drept subiectiv. Literatura juridică şi jurisprudenţa au admis şi până în prezent, repararea pagubei create prin vătămarea unui interes, cu condiţia ca acesta să fi avut un caracter de stabilitate, o permanenţă suficientă spre a justifica presupunerea că ar fi continuat şi în viitor; pe de altă parte, se cere – condiţie însuşită de textul menţionat al noului Cod civil (art. 1359) – ca interesul a cărui reparare se pretinde să fi fost licit şi moral. Această ultimă caracterizare nu este reprodusă de text, dar putem presupune că ea a fost absorbită în cerinţa ca interesul să fi fost licit.

Tot astfel, pentru prejudiciile cauzate de lucruri răspunderea revine proprietarului sau celui care, în temeiul legii ori al unui contract, sau chiar numai în fapt exercită controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu. Astfel definită noţiunea de pază, ea se aplică şi în cazul prejudiciilor cauzate de animale (art. 1377 din N.C.civ.).

Vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii produce, în primul rând, un prejudiciu patrimonial reglementat prin art. 1387- 1389 N.C.civ., în timp ce, pentru aceleaşi vătămări poate fi acordată, în condiţiile art. 1391 o despăgubire. Cât priveşte repararea pagubei cu caracter patrimonial, despăgubirea pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii va cuprinde echivalentul câştigului din muncă de care victima a fost lipsită sau nu îl mai poate dobândi, precum şi cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă este cazul, orice alte prejudicii materiale, ca de pildă cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale victimei.

74

Concepte şi termeni de reţinut � Ce este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit � Ce este răspundere contractuală � Ce este exonerator de răspundere

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1 răspunderea contractuală, art. 1350 alin. 1 N.C.civ. enunţă principiul potrivit căruia

a)orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat x b)fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii

2 Potrivit art.1351 alin. 1 din N.C.civ., răspunderea este înlăturată dacă prejudiciul este

cauzat de.. a) forţă majoră sau de caz fortuit x b) de caz fortuit c) fapta terţului înlătură răspunderea

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) d 2) a Unitatea de învăţare 2: 1) d 2) c; 3) a Unitatea de învăţare 3: 1) b 2) c 3) a

Unitatea de învăţare 4: 1) d 2) a; 3) d

Unitatea de învăţare 5: 1) c 2) d; 3) d

Unitatea de învăţare 6: 1) c 2) d 3) c

Unitatea de învăţare 7: 1)a 2) a

d 2 drept civil teoria obligatiilor david bogdan pdf

Documents