UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” din IA ŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL Anul II - Semestrul II

PARTEA a II-a –

TEORIA GENERAL Ă a OBLIGAŢIILOR

2012

2

I - Noţiuni generale despre obligaţii

1. Definiţia şi elementele raportului juridic de obligaţie

Rolul obligaţiilor în viaţa juridică este determinat de faptul că ele stau la baza oricărui raport de drept, fiind întâlnite în toate materiile dreptului.

În dreptul roman, noţiunea de obligaţie a fost înţeleasă iniţial ca o legătură pur materială între debitor şi creditor (vinculum corporis), dar dezvoltarea societăţii romane a făcut ca această noţiune să devină o legătură pur juridică (vinculum juris) care permitea creditorului să-i pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, având posibilitatea de a recurge la executarea silită asupra bunurilor debitorului.

În principal, obligaţia este analizată ca un raport juridic stabilit între creditor şi debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligaţional, iar debitorul este subiectul pasiv, care se îndatorează faţă de creditor la executarea unei prestaţii.

Obligaţia civilă este raportul juridic stabilit între două sau mai multe persoane, În conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorira corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva

Elementele obligaţiei. Structura raportului juridic de obligaţie implică trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiectele raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic obligaţional, ca orice raport juridic, se stabileşte între persoane fizice sau juridice. El presupune, în mod necesar, două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv.

Subiectul activ este denumit creditor, adică persoana care are încredere în cel care se obligă, iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor, deoarece datorează creditorului o prestaţie determinată.

Deşi subiectele oricărui raport juridic de obligaţii civile au denumirile de creditor şi debitor, termeni proprii obligaţiilor civile în general, în fiecare raport obligaţional subiectele poartă denumiri specifice naturii lui: vânzător-cumpărător; locator-locatar; mandante-mandatar; asigurator-asigurat etc.

De cele mai multe ori, părţile dintr-un raport juridic de obligaţie au dublă calitate, de subiect activ şi subiect pasiv (contractele bilaterale), dar sunt şi raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor şi cealaltă numai debitor (contractele unilaterale, raporturile juridice create prin săvâşirea unui fapt ilicit).

Conţinutul raportului juridic de obligaţie. Conţinutul raportului juridic de obligaţie cuprinde toate drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund obligaţiile debitorului. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se stabileşte prin voinţa părţilor, ori este determinat prin

3

lege, după cum izvor al obligaţiei îl constituie actul civil sau un alt izvor decât actul juridic al părţilor.

Obiectul raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic de obligaţie are ca obiect prestaţia la care s-a obligat debitorul, prestaţie ce poate fi pozitivă (a da, a face) sau negativă (a nu face).

2. Clasificarea obligaţiilor

1). În funcţie de obiectul lor:

a) - obligaţia de a da – este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real;

b) - obligaţia de a face – este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu ori de a preda un lucru;

c) - obligaţia de a nu face – are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut – înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept – ori unui drept relativ – înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte clasificarea actelor juridice (ex. contractul de rentă viageră – obligaţie de “a da”; contractul de vânzare cu clauză de întreţinere – obligaţie de “a face”) şi a posibilităţii aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

a) – obligaţii pozitive – sunt obligaţiile de “a da” şi “a face”;

b) - obligaţii negative – sunt obligaţiile de “a nu face”.

Aceată clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului.

a) – obligaţia de rezultat (determinată) – acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat (ex. obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut);

b)- obligaţia de diligenţă (de mijloace) – acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a pune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (ex. obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat).

Clasificarea prezintă interes sub aspect probatoriu.

2). După opozabilitatea lor, se împart în:

a) obligaţie obişnuită – este acea obligaţie civilă care incubă debitorului faţă de care s-a născut. Este o obligaţie opozabilă “între părţi”, ca şi dreptul de creanţă;

b) obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) – este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a participat în

4

vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. De exemplu, obligaţia cumpărătorului imobilului închiriat de a respecta locaţiunea contractată de către vânzător;

c) obligaţie reală (propter rem) – este îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în consideraţia importanţei deosebite a unui astfel de bun, pentru societate (sunt asemenea obligaţii: cea a deţine un teren agricol şi de a-l cultiva, cea de a deţine un bun patrimonial naţional şi de a-l conserva, etc.).

3). În raport de sancţiunea ce asigură respectarea lor:

a) obligaţia perfectă – este acea obligaţie civilă a cărei exercitare este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită;

b) obligaţia imperfectă (numită şi naturală) – este acea obligaţie – tot juridică – a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de bună voie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei (intrucat orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus restituirii). Obligaţiile civile imperfecte sunt prevăzute de lege, izvorăsc dintr-un act sau dintr-un fapt juridic, numai că fie se nasc fără sancţiunea acţiunii civile în justiţie (cum este cazul obligaţiei de joc şi prinsoare), fie pierd această sancţiune datorită trecerii timpului (obligaţia naturală apărută ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripţie extinctivă).

Sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării).

c) obligaţia morală – este acea obligaţie care fără a fi prevăzută de vreo normă juridică, din anumite considerente de onoare, din motive de ordin etic, este însuşită de către o persoană (de exemplu, obligaţia de înzestrare a copiilor la căsătorie, obligaţia de a acorda întreţinere copilului celuilalt soţ).

5

II. Contractul, ca izvor de obligații

Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

Potrivit art. 1.165 din Noul Cod civil, „obligaţiile pot izvorî din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii ”.

Legiuitorul consideră, astfel, din modul de redactare a enumerări, că cel mai important izvor al obligațiilor este contractul.

Potrivit art. 1.166 NCC, contractul reprezintă acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenţie.

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui desăvârşit liber arbitru -, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială, pe de o parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.

2. Clasificarea contractelor.

În literatura juridică au concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte forma); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi; efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia existentă între contracte ş.a.

Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale.

Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative şi contracte aleatorii. Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit: contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Clasificarea contractelor după efectele produse: A. O primă grupă este aceea care cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii); B. O a două grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi şi contractele declarative de drepturi.

6

Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare: contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă: contracte numite şi contracte nenumite.

Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele: contracte principale şi contracte accesorii.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor contractante: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

3. Încheierea contractelor

Potrivit art. 1182 NCC, Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.

Dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor

Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt următoarele:

a) capacitatea de a contracta;

b) consimţământul părţilor;

c) un obiect determinat şi licit;

d) cauză licită şi morală.

În principiu, contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Totuși, în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile1.

Dacă însă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată. De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a contract, cu acceptarea acelei oferte.

1 Astfel, potrivit art. 1.242 NCC, este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.

7

Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.

Propunerea de a contracta făcută de o către o persoană poartă denumirea de ofertă.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Oferta poate fi adresată unei persoane determinată, dar, la fel de bine, ea poate fi adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea mărfurilor în vitrine, standuri, etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile generale ale acestuia.

a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută jocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.

b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.

c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.

d) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerate pentru încheierea contractului; caracterul complet şi precis face posibil ca simpla acceptare să realizeze perfectarea contractului.

Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta). Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală, pe când antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală.

Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.

In ce priveste termenul de valabilitate a unei oferte, Noul Cod civil stabileste urmatoarele principii:

- Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.

- Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.

- Termenul de acceptare a unei oferte curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.

8

- Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.

- Revocarea ofertei nu împiedică însă încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea.

- Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului stabilit.

- Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.

In ce priveste acceptarea ofertei, orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei.

Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

Răspunsul destinatarului nu poate constitui o acceptare atunci când:

a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;

c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Răspunsul destinatarului, exprimat astfel ar putea fi considerat, după împrejurări, drept o contraofertă.

Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.

Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produce ca urmare a revocării intempestive.

Explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept.

Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a consimţământului şi constituie un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.

9

Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să întrunească şi alte cerinţe:

a) să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrariu, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte;

b) să fie neîndoielnică;

c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;

d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.

Locul încheierii contractului poate prezenta interes pentru determinarea instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

4. Cesiunea contractului

Contractul valabil incheiat poate fi cedat catre o alta parte, in conditiile legii. Astfel, o parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

Cedentul garantează validitatea contractului. Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.

Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta. În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.

Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.

5. Încetarea contractului

Cauzele de încetare sunt prevazute la art. 1321 NCC, care dispune: „Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală,

10

expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege”.

La încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.

6. Efectele generale ale contractelor

Contractele valabil încheiate produc o serie de efecte specifice, atât între părțile contractante, cât și față de terți.

În general, se consideră ca toate contractele, de orice fel ar fi acestea, produc următoarele efecte, general aplicabile:

a) Principiul for ței obligatorii a contractului

Principiul este impus de prevederile art. 1270 din Noul Cod civil: " Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

O consecință a puterii obligatorii a contractului între părți o constituie regula irevocabilității contractuale. Puterea obligatorie a contractului face ca niciuna din părți să nu îl poata modifica unilateral. Revocarea contractului va fi posibilă numai prin acordul de voință al ambelor părți. Desigur, în anumite situații excepționale este posibilă denunțarea unilaterală a unui contract, dar numai în cazurile prevăzute de lege.

Mai mult, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei2.

b) Principiul relativității efectelor contractului.

Potrivit art. 1280 Cod civil: "Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel". Astfel, doar părțile contractante au calitatea de creditor și debitor. Întrucât nu au participat la încheierea contractului, terții nu pot fi ținuți la executarea unor obligații și nici să exercite drepturi (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Terții sunt acele persoane care nu au luat parte direct sau prin reprezentant la încheierea contractului.

2 Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună, în condițiile prevăzute de art. 1271, alin. 3 NCC, fie: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

11

Contractul este opozabil terţilor, care, însă, nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Totuși, exista o categorie intermediară de persoane care, deși nu au participat la încheierea contractului, ca urmare a legăturilor pe care le au cu părțile, nu pot fi considerati terți. Doctrina i-a denumit avânzi-cauză. În această categorie intră succesorii (acele persoane care fie în temeiul legii, fie al unui act juridic, dobândesc drepturi și obligatii de la o alta, pe care o succed), fie ei universali, cu titlu universal, sau cu titlu particular, dar și creditorii chirografari ai părților (cei a căror creanță nu este însoțită de nicio garanție reală sau personală, realizarea ei fiind asigurată doar prin dreptul de gaj general general asupra patrimoniului debitorului)3.

De la principiul relativit ății efectelor contractului există o serie de excepții , care privesc următoarele situații:

i) Simulația

Simulația este o operație juridică ce constă în încheierea unui contract aparent, care dă impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală, și încheierea concomitentă a unui alt contract, secret, în care sunt precizate adevăratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în realitate. Practic sunt încheiate două contracte: unul ascuns, numit și secret sau contraînscris și altul aparent, numit simulat sau public.

Scopul simulației este, de regulă, fraudarea terților, motiv pentru care legiuitorul, în principiu, o sancționează, impunând ca doar actul public să producă efecte juridice față de terți.

Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.

ii) Stipulația pentru altul (Contractul în favoarea unei terțe persoane)

Stipulația pentru altul este acel contract prin care o persoană numită promitent se obligă față de o altă persoană numită stipulant să execute o anumită prestație în folosul unei terțe persoane, numite beneficiar, care nu participă și nici nu este reprezentată la încheierea

3 Deși sunt terți față de actele întocmite de către debitorii lor, creditorii chirografari nu pot fi indiferenți față de acestea. S-ar putea ca debitorul să își diminueze patrimoniul său, care constituie gajul general al creditorului chirografar, prin contracte frauduloase. Astfel, dacă orice act nefraudulos le este opozabil, contractele încheiate prin care s-au lezat drepturile creditorilor, nu vor mai fi opozabile acestora. În temeiul art. 1.562-1.565 din Noul Cod civil, ei vor putea recurge la acțiunea pauliană (revocatorie).

12

contractului. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei. Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, însă, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.

iii) Promisiunea faptei altuia (Convenția de porte-fort)

Prin promisiunea faptei altuia se înțelege un contract, sau o clauză, prin care o persoană – debitorul – se obligă față de creditor să determine o terță persoană să își asume un anume angajament juridic în folosul creditorului4. Terțul nu este însă parte în contract și nu este obligat cu nimic doar prin încheierea convenției de porte-fort. Dacă însă terțul refuză să se oblige personal, separat, sau nu execută prestaţia promisă, debitorul obligației principale este ţinut să repare prejudiciul cauzat

În literatura de specialitate au fost imaginate și o serie de excepții aparente de la principiul relativității efectelor contractelor:

i) Reprezentarea Reprezentarea reprezintă procedeul prin care o persoană încheie un act juridic în numele și pe seama unei alte persoane. Excepția nu este considerată a fi una veritabilă, întrucât efectele actului încheiat prin reprezentare se produc direct și exclusiv față de partea reprezentată; ii) Contractul colectiv de muncă. Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă5. Ca excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, contractul colectiv de muncă produce efecte faţă de toţi salariaţii vizaţi, indiferent de data angajării sau de afilierea sau nu la o organizaţia sindicală care a negociat contractul, atât timp cât aceasta îndeplinea condiţiile de reprezentativitate6. Și această excepție este una aparentă, întrucât efectele contractului față de terții salariații se produc ex lege, și nu pentru că așa ar fi convenit partenerii de dialog social de la sine putere;

- Invocarea contractului de către un terț, în cadrul unei acțiuni directe. Acțiunea directă este dreptul la acțiune conferit în unele cazuri creditorului printr-o dispoziție expresă din

4 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil – Teoria Generală a Obligațiilor , Ediția a III-a, Editura All Beck, București, 1999, p. 66. 5 Ca natură juridică, contractul colectiv de muncă reprezintă atât o convenţie, un act juridic bilateral ce stabileşte drepturi şi obligaţii reciproce pentru părţi, cât şi un izvor de drept, stabilind reguli generale de drept, aplicabile tuturor salariaţilor şi patronului/patronilor, după caz, având forţa juridică a unui act normativ. Pentru amănunte a se vedea, Traian Tunsoiu, Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 comentat şi adnotat, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2008, p. 5. 6 A se vedea și Lucian Arn ăutu, Dreptul Muncii, Editura SedCom Libris, Iași, 2011, p. 22.

13

lege, de a pretinde executarea creanței sale direct de la un debitor al debitorului său, deși creditorul nu a fost parte la contractul încheiat între debitorul său și debitorul acestuia7.

7. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Contractul sinalagmatic este contractul care generează, de la data încheierii lui, obligații reciproce și interdependente în sarcina ambelor părți, obligația fiecarăia avându-și cauza juridică în obligația celeilalte.

Tocmai aceasta reciprocitate și interdependență a obligațiilor asumate de părți dă naștere unor efecte specifice contractelor sinalagmatice. Aceste efecte specifice sunt:

- excepția de neexecutare; - rezolutiunea contractului; - sarcina riscurilor contractului.

Excepțiile mentionate ar putea părea că ar contribui la neexecutarea contractului, venind în contradicție cu principiul obligativității contractului. Este doar o aparență însă. Excepția de neexecutare și rezoluțiunea au în vedere tocmai caracterul obligatoriu al contractului, întemeindu-se pe necesitatea îndeplinirii tuturor obligațiilor corelative născute din contractul sinalagmatic, reprezentând o formă specifică de sancțiune a încălcării obligativității contractului. Sarcina riscului contractului încearcă să rezolve situația în care contractul sinalagmatic nu mai poate fi executat din motive străine de voința părților contractante.

Privitor la ordinea în care ar trebui executate obligațiile unui contract sinalagmatic, art. 1.555 NCC instituie regula simultaneității8, dispunând ca „dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită însă o perioadă de timp, acea parte va fi ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”.

Desigur, sintagmele folosită de legiuitor, „din împrejurări ” sau „pot fi executate simultan” sunt de natură a crea interpretări largi și posibil divergente, care urmează a fi tranșate de către judecătorul investit să soluționeze o eventuală acțiune, în funcție de fiecare speță în parte.

7 Astfel, de exemplu, potrivit art. 1.856 NCC, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii. 8 Ion Turcu , Noul Cod civil. Legea nr. 279/2009. Cartea V. Despre obligații. art. 1164-1649. Comentarii și explicații , Editura C.H.Beck, București, 2011, p. 650.

14

A) Exceptia de neexecutare a contractului (de non adimpleti contractus)

Potrivit art. 1556 NCC, atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Din interpretarea textului legal rezultă că excepția de neexecutare a contractului constă în îndreptățirea oricărei dintre părțile contractului sinalagmatic, de a refuza să își execute obligația asumată, atâta vreme cât cealaltă parte nu-și execută obligația corelativă.

Aceasta este o consecință a reciprocității și interdependenței obligațiilor în cadrul contractelor sinalagmatice. Practic, o parte amâna executarea propriei obligații, până ce partea cealaltă își va executa obligația sa. Dacă legea permite părților, ca în caz de neexecutare, sa recurgă la rezoluțiune, a fortiori, partea care nu se află în culpă, poate suspenda executarea obligației sale până în momentul în care partea adversă își va executa obligația sa.

Exceptia de neexecutare nu trebuie pronunțată de o instanță judecatorească. Cu toate acestea, nimic nu impiedică partea să o invoce și în fața instanței. Este situația când o parte ar acționa în judecată cealaltă parte pentru a fi obligată la executarea contractului, dar aceasta din urmă invocă excepția de neexecutare.

Efectele excepției de neexecutare nu sunt de neglijat. Fără să anihileze forța obligatorie a contractului, ea suspendă executarea obligației, împiedicând cealaltă parte să procedeze la executarea contractului. Invocând aceasta excepție, creditorul este aparat de eventualul concurs al celorlalți creditori ai contractantului.

Executarea nu poate fi refuzată, însă, dacă potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe, potrivit alin. 2 al art. 1.556 NCC.

Invocarea excepției cu rea-credință va putea fi dedusă, deci, din împrejurări sau din caracterul nesimnificativ al părții din prestație care a rămas neexcutată.

B) Rezoluțiunea contractelor

În cazul în care una dintre părțile unui contract sinalagmatic nu își îndeplinește una din obligațiile sale , creditorul acesteia are dreptul de a cere fie executarea ei, fie rezoluțiunea sau rezilierea contractului, eventual cu acordarea și de daune-interese, în cazul în care i se cuvin, în conformitate cu prevederile art. 1.549 NCC.

Creditorul are, deci, următoarele posibilități: a) executarea silită în natură; b) executarea silită prin echivalent; c) rezoluțiunea sau rezilierea contractului și solicitarea de daune-interese.

Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

15

Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.

Dacă nu se prevede altfel, regulile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii, care produce însă, efecte numai pentru viitor. Astfel, rezilierea consta in desfacerea, pentru viitor, a unui contract sinalagmatic cu execuție succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligației uneia dintre părți, din cauze imputabile acesteia.

Ca mod de operare rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept.

Rezoluțunea judiciară constituie regula, iar rezoluțunea convențională excepția. În absența unui pact al părților, va opera întotdeauna rezoluția judiciară.

Potrivit art. 1551 NCC, creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă. El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.

a) Rezoluțiunea judiciară

Pentru a obține rezoluțiunea judiciară a unui contract sinalagmatic, partea interesată se va adresa instanței de judecată cu o cerere motivată în acest sens.

Rezoluțiunea este aplicabilă tuturor contractelor sinalagmatice - cu unele excepții în cazul contractelor de rentă viageră - părțile fiind libere să stipuleze rezoluțiunea convețională, chiar și în cazul contractelor sinalagmatice în care rezolutiunea este inoperantă.

Se impune a fi delimitată sfera persoanelor care pot exercita acțiunea în rezoluțiune. O asemenea acțiune va putea fi exercitată numai de partea care și-a executat obligațiile contractuale. În doctrina s-a exprimat opinia că acțiunea în rezoluțiune poate fi formulată nu numai dacă partea și-a executat obligațiile, dar și dacă ea este gata să le execute. Opțiunea creditorului între executare și rezoluțiune se poate manifesta până în momentul pronunțării instanței.

De asemenea, la rezoluțiunea judiciară vor putea recurge și moștenitorii creditorului.

Rezoluțiunea poate fi cerută nu numai în cazul neexecutării obligației, dar și în cazul executării tardive (cu consecința prejudicierii intereselor creditorului) sau necorespunzătoare a obligației.

16

Spre deosebire de celelalte acțiuni civile, rezoluțiunea judiciară prezintă anumite particularități. Judecătorul este liber să aprecieze dacă se impune sau nu rezoluțiunea contractului.

Concret, la o asemenea apreciere, el va avea în vedere o serie de considerente:

- dacă, în fapt, contractul a fost neexecutat integral sau parțial;

- dacă neexecutarea se referă la o obligație principală sau accesorie;

- împrejurarile care au determinat întârzierea în executare;

- dacă acestea sunt mai mult sau mai puțin imputabile debitorului;

- dacă neexecutarea, chiar parțială, face imposibilă realizarea scopului contractului etc.

În tot timpul desfășurării judecății contractul fiind permanent în ființă, debitorul este liber să-și execute obligația. O asemenea executare va putea avea loc nu numai în fața instanței de fond, ci chiar și în recurs.

Instanța poate pronunța rezoluțiunea totală sau chiar parțială a contractului.

Efectele acțiunii în rezoluțiune sunt următoarele:

- Caracterul retroactiv al rezoluțiunii conduce la desființarea contractului din momentul încheierii lui, cu efectul repunerii părților în situația anterioară. Astfel, părțile vor fi ținute să restituie, una celeilalte, prestațiile primite. În cazul rezilierii, efectele se vor produce numai pentru viitor.

Daca prin neexecutarea obligațiilor creditorului, acesta a încercat și un prejudiciu, pe lângă rezoluțiunea contractului el va putea solicita și obligarea creditorului la plata daunelor interese.

Rezoluțiunea poate genera și unele obligații extracontractuale, cum ar fi, de exemplu, obligarea cumpărătorului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea degradărilor produse din culpa sa bunului. Deoarece prin rezoluțiune se consideră că contractul nu a existat niciodată, partea va trebui să restituie și fructele culese.

- Efectele rezoluțiunii fa ță de terți. Conform principiului resoluto jure dentis resolvitur jus accipientis, desființarea drepturilor transmițătorului se va rasfrânge și asupra drepturilor subdobânditorului.

Rezoluțiunea nu produce efecte însă asupra subdobânditorului de bună-credință a bunul mobil, față de terțul care a dobândit imobilul în cadrul procedurii executării silite, ca urmare a adjudecării definitive în ce privește actele de administrare, care vor fi menținute sau în caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

b) Rezoluțiunea unilaterală

Deși teoretic nu se permite părților a se degaja unilateral de legătura contractuală, în anumite situații excepționale, legea le îngăduie acest lucru. Contractele încheiate pe durată nedeterminată sau cele cu executări succesive în timp implică, desigur, și dreptul părții de a se

17

dezangaja unilateral, cu bună credință, din raportul contractual, întrucât interzicerea acestui drept ar echivala cu un angajament veșnic și ar leza libertatea individuală9.

Potrivit art. 1.552 NCC, rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

Aplicații ale rezoluțiunii unilaterale pot fi întâlnite în materia contractelor de muncă, sau de închiriere încheiate pe durată nedeterminată, în cazul mandatului sau al depozitului, sau al contractelor cu executare succesivă.

Rezultă, deci, că rezilierea unilaterală a contractului poate fi realizată în una dintre următoarele situații:

a) când părțile au convenit acest lucru expres printr-o clauză contractuală;

b) când debitorul se află de drept în întârziere;

c) când debitorul nu și-a executat obligaţia în termenul fixat prin notificarea de punere în întârziere.

Debitorul poate fi pus în întârziere, în sensul că i se aduce la cunoștință de către creditor, fie prin chemarea sa în judecată, fie printr-o notificare scrisă, faptul că nu și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale asumate.

În unele situații prevăute de art. 1.523 NCC, debitorul se poate afla de drept în întarziere în anumite situații, cum ar fi: atunci când s-a stipulat expres că împlnirea termenului de executare produce acest efect, când obligația putea fi executată numai într-un anumit termen, când debitorul a făcut imposibilă executarea obligației, când și-a manifestat neîndoielnic intenția de a nu o mai executa, când trebuia plătită o sumă de bani de către o întreprindere sau când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite delictuale.

Desigur, debitorul nu va fi în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile necesare, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.

Rezoluțiunea unilaterală reprezintă, în opinia prof. Ion Turcu, o anticipare a deciziei instanței. Instituția a fost reglementată din nevoia ce celeritate, principalul avantaj al acesteia fiind rapiditatea, evitarea lentorii procesului judiciar și, concomitent, oferirea unei compensații la neexecutarea obligațiilor debitorului10.

Măsura rezoluțiunii trebuie să fie proporțională cu gravitatea neexecutării pe care o suportă creditorul nemulțumit.

Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie înscrisă în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor, conform alin. 3 al art. 1.552 NCC.

9 A se vedea Ion Turcu, op.cit., p. 644. 10 Ibidem, p. 646.

18

Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului fixat prin punerea în întârziere.

Desigur, luarea acestei măsuri în mod nejustificat sau ilegitim va putea fi contestată de către partea interesată (debitorul) în fața instanței de judecată.

Rezoluțiunea unilaterală produce aceleași efecte juridice ca și rezoluțiunea judiciară.

c) Rezoluțiunea convenționala (pactul comisoriu expres)

Nimic nu împiedica părțile contractante să decidă ele însele rezoluțiunea contractului, fără intervenția instanței, dacă una din ele nu își executa obligația, prin inserarea în contract a unei clauze ce conține un pact comisoriu.

În doctrina s-au imaginat câteva variante ale pactului comisoriu expres.

i) Pactul comisoriu expres de gradul I.

Părțile stipulează clauza că, în situația în care o parte nu își execută obligația, cealaltă parte poate solicita rezoluțiunea. În realitate, clauza este inutilă în contractele sinalagmatice, deoarece părțile nu fac altceva decat sa reitereze în contract condiția rezolutorie tacită cuprinsa textul legal; clauza ar avea valoare însă în contractele în care este prohibită de principiu rezoluțiunea judiciară. Creditorul este în drept să opteze între executarea contractului și rezoluțiune, iar instanța poate acorda un termen de grație debitorului.

ii) Pactul comisoriu de gradul II.

Părțile convin că, atunci cand una din ele nu își execută obligația, contractul se consideră desființat de catre cealaltă parte. În acest caz rezoluțiunea va opera pe baza declarației unilaterale de rezoluțiune a părții indreptățite.

iii) Pactul comisoriu de gradul III.

Părțile prevăd, pur si simplu că, dacă una din ele nu își execută obligația, contractul se consideră desființat de drept. Rezoluțiunea nu va opera dacă obligația a fost executată după împlinirea termenului; dar anterior punerii în întarziere a debitorului.

iv) Pactul comisoriu de gradul IV.

In acest caz, părțile prevăd expres că, în cazul neexecutării obligației, convenția se desființează de drept, fără nici o punere în întârziere și fără intervenția instanței. Pur și simplu, prin ajungerea obligației la termen, contractul este desființat de drept. Deoarece rezoluțiunea convențională are un caracter de excepție, ea este întotdeauna de strictă interpretare.

Pactul comisoriu expres produce aceleași efecte juridice ca și rezoluțiunea judiciară.

Pactul comisoriu produce efecte numai în cazul în care părțile au prevăzut, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.

19

În acest caz, rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.

C. Riscul contractului

Prin problema riscului contractului se înţelege stabilirea părţii care va suporta consecinţele neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite.

În practică există situații când una dintre părțile unui contract sinalagmatic nu își poate executa obligatia din cauze independente de voința sa (forță majora sau caz fortuit ).

Forța majoră este o împrejurare de fapt, imprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără nicio culpă din partea debitorului, executarea obligației contractuale a acestuia.

Cazul fortuit, este tot o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără nicio culpă din partea debitorului executarea obligației sale, numai că, spre deosebire de forța majoră, are un caracter intern.

Principiul este că riscul contractului va fi suportat de debitorul obligației imposibil de executat.

Problema riscului este simplă în contractele unilaterale, deoarece nu există decât o singură obligație ce trebuie executată. În cazul contractelor sinalagmatice, principiul aplicabil este că riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil de executat.

Astfel, de exemplu, în contractul translativ de proprietate, art. 1.274 NCC dispune că în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare va pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.

Există, totuși, anumite situații când riscul nu mai cade în sarcina creditorului:

- părtile pot decide prin convenție ca riscul să fie suportat de debitor în caz de pieire fortuită;

- când pierderea totală sau parțială a bunului este urmarea culpei debitorului, caz în care despăgubirea va fi datorată în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie;

- când debitorul a fost pus in intarziere printr-o notificare scrisă sau o cerere de chemare în judecata. In acest sens, art. 1274 alin. 2 NCC prevede: " Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp". Întârzierea debitorului a fost asimilată, astfel, de legiuitor cu culpa.

20

III. Actul juridic unilateral ca izvor de obliga ţii

1. Aspecte generale privind actul juridic unilateral.

Includerea actului juridic de formaţie unilaterală în rândul izvoarelor obligaţiilor este controversată. Chiar dacă, în mod excepţional, se admite actul unilateral ca izvor de obligaţii, încă este contestată lista exemplarelor care s-ar încadra în această categorie.

Actul unilateral ca izvor de obligaţii constă în simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o persoană, care dă naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului

Se consideră că de îndată ce voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, nemaiputând deci să fie retractată de către autor.

2. Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura juridic ă drept izvoare de obligaţii.

În literatura juridică sunt prezentate următoarele operaţiuni juridice ca fiind acte unilaterale ce dau naştere la raporturi obligaţionale: promisiunea publică de recompensă, promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reuşită la un concurs, oferta de purgă a imobilului ipotecat, oferta de a contracta, titlurile de valoare, gestiunea intereselor altuia, contractul în folosul altuia.

Potrivit art. 1327 NCC, promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.

In ce priveste promisiunea publică de recompensă, potrivit art. 1328 NCC, cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea. Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.

Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia. Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut.

Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării, conform art. 1329, alin. 4 NCC.

21

IV. Faptul juridic licit - ca izvor de obliga ții

Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin asemenea efecte să se încalce normele de drept în vigoare.

Printre faptele juridice litice izvoare de obligații, art. 1.165 din Noul Cod civil, amintește: gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză și plata nedatorată.

În reglementarea din Codul civil anterior, aceste izvoare ale obligațiilor erau denumit cvasidelicte. Potrivit art. 986 CCA, "cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligațiune reciprocă între părți". Cele doua forme ale cvsicontractului care erau reglementate de Codul civil anterior sunt gestiunea de afaceri și plata nedatorată. Practica şi literatura au adăugat un al treilea fapt juridic licit – îmbogăţirea fără justă cauză.

Noul Cod civil reglementează toate cele trei fapte juridice licite producătoare de obligații mai sus amintite.

1. Plata lucrului nedatorat

Codul civil amintește plata nedatorată printre izvoarele obligațiilor civile, facând parte, după cum am menționat, din categoria faptelor licite producătoare de efecte juridice.

Potrivit art. 1.341 din Noul Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire, cu excepția cazului în care plata a fost efectuată cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri11.

Plata este nulă și trebuie restituită, în condițiile în care a fost efectuată fără cauză și nu poate fi reținută de către primitor o sumă ce nu este datorată. Totuși, se prezumă, până la proba contrară, că plata a fost efectuată cu intenţia de a stinge o datorie proprie.

În doctrină, urmare definirii terminologice moștenite din dreptul roman, persoana care face plata se numeste solvens, iar cea care primeste plata, accipiens. În cazul plății nedatorate, solvensul devine creditorul obligatiei de restituire, iar accipiensul debitorul obligatiei.

A. Condițiile plății nedatorate.

11 Potrivit art. 1.330 NCC, gestiunea de afaceri apare atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

22

a) Prestația solvensului trebuie să fie facuta cu titlu de plată (solutio), fiind lipsit de relevanță dacă obiectul plății îl constituie o sumă de bani, bunuri certe sau de gen. Este necesar ca solvensul să nu fi făcut prestația cu titlu de împrumut, donație, depozit etc.

b) Plata să fie nedatorată, adica să nu aibă o cauză juridică valabilă anterioară. De exemplu, se mai achită o datorie care a mai fost platită, se achită o datorie inexistentă; se face plata înainte de împlinirea condiției; în cazul obligatiei alternative, cand se predau ambele lucruri, deși obigația se stingea prin predarea doar a unuia din ele; se face plata altei persoane decat a adevaratului creditor; i se plătește creditorului mai mult decât se datorează; se execută o obligație generată de un act juridic nul; se face plata unei obligații imorale sau ilicite, repetițiunea impunându-se datorită lipsei de cauză a plății; se face plata în baza unui contract rezolvit.

Daca insa titlul sub care este facuta plata este acela al unei obligatii naturale, repetitiunea nu mai este posibila.

c) Plata să fi fost facută din eroare. Deși, izolat, aceasta condiție a fost negată, marea majoritate a autorilor o consideră indispensabilă. Când debitorul ar plăti voluntar, știind că nu datorează nimic, înseamnă că el va face o donație, plătește pentru altul sau achită o obligație naturală. În asemenea cazuri, repetițiunea plății nu va mai fi posibilă, deoarece plata are o cauză.

Dolul se asimilează erorii, deoarece este considerat o eroare provocată. Pentru a obține repetițiunea, nu are importanță dacă eroarea este de fapt sau de drept.

Există, totuși, anumite situații când condiția erorii nu este cerută. Astfel, cand se executa o obligație sancționata cu nulitatea absolută. Excepție face cazul cand obigația este lovită de nulitate relativă, pentru că o asemenea nulitate poate fi acoperită prin confirmare (de exemplu, prin executarea voluntară). Soluția se impune, în mod excepțional, și în cazul actelor nule absolut, dar care pot fi confirmate în condițiile legii.

Un alt caz când condiția erorii nu este cerută, este atunci când debitorul care a făcut legal plata a pierdut chitanța liberatorie, iar creditorul pretinde plata a doua oară.

B. Efectele plății nedatorate.

Principalul efect al plății nedatorate constă în obigația restituirii solvensului a ceea ce s-a primit cu titlu de plată, pentru că „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”.

a) Obligațiile accipiensului.

Mai întâi, trebuie să distingem după cum creditorul a fost de bună sau de rea credință. Buna credință a accipiensului este prezumată. Desi obigația de restituire există indiferent dacă accipiensul a fost de bună sau de rea credință, întinderea obligației de restituire diferă însă.

Când accipiensul a fost de buna-credință, el va restitui numai în limita îmbogățirii sale. Astfel, asemenea oricărui posesor de bună-credință, va pastra fructele, dacă a înstrainat bunul cu titlu oneros, va restitui doar prețul cu care a vândut bunul, în cazul unei sume de bani, el va

23

datora dobânzi numai de la data punerii în întârziere, dacă lucrul a pierit sau a fost distrus, fie din caz fortuit, fie din culpa accipiensului, va fi liberat de obigația de restituire etc.

Cand accipiensul a fost de rea-credință, adică a primit o plată, deși știa că nu i se datorează nimic, el va trebui: sa restituie bunul și fructele acestuia; în cazul în care obiectul a fost înstrăinat cu titlu oneros sau gratuit, pe lângă daunele pe care le va datora, accipiensul va restitui valoarea bunului din momentul sesizării instanței de judecată, indiferent de prețul pe care l-a primit; când bunul a pierit fortuit, primitorul va restitui valoarea lui din momentul cererii de restituire, exceptând situația când face dovada că ar fi pierit și la solvens.

Acțiunea solvensului pentru restituirea bunului cert, constituie practic o acțiune în revendicare. Promovarea unei asemenea acțiuni este posibilă și impotriva terțului dobânditor. În cazul mobilelor terțul se va putea apăra invocând prescripția instantanee, iar în cazul bunurilor imobile, va putea invoca uzucapiunea.

b) Obligațiile solvensului.

Chiar daca accipiensul ar fi de rea credinta, solvensul are obigația să îi restituie cheltuielile necesare și utile pe care le-a facut pentru conservarea bunului. Sub acest aspect, dacă cheltuielile necesare se restituie integral, cheltuielile utile numai în masura în care au mărit valoarea lucrului. Cheltuielile voluptoare nu vor fi restituite.

În ceea ce îi privește pe terți, efectele plății nedatorate sunt următoarele:

- dacă accipiensul a înstrăinat bunul cert care a facut obiectul plății, iar terțul a fost de rea-credință, atunci solvensul va avea o acțiune directă și impotriva dobânditorului;

- dacă terțul dobânditor a fost însă de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, se va apăra invocând prescripția instantanee, iar in cazul bunurilor imobile, va putea invoca uzucapiunea.

Acțiunea în restituire poate fi exercitată și de către creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice12. Fiind o acțiune patrimonială, acțiunea în repetițiune este supusă prescripției extinctive, care va începe să curgă de la data plății.

c) Excepții de la principiul restituirii plății nedatorate

i) în primul rând, este cazul obligațiilor naturale, sau al obligației civile imperfecte, cum sunt denumite uneori.

ii) în al doilea rând, potrivit art. 1.478 NCC, plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. Creditorul aparent va fi ţinut, însă, să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

12 Prin acțiune oblică se înțelege acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Această acţiune se mai numeşte indirectă sau subrogatorie, pentru că ea este exercitată de creditor în numele debitorului său, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor.

24

iii) de asemenea, potrivit art. 1.342 NCC, restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei. În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.

iv) potrivit art. 1.343 NCC, ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.

2. Îmbogățirea fără justă cauză

Viața dovedește că există situații când patrimoniul unei persoane se mărește în defavoarea alteia, fără să existe vreo legatură contractuală sau delictuală între cele două persoane. Romanii au evidențiat caracterul anormal al îmbogățirii nejustificate, conturând principiul că nimeni nu se poate îmbogăți in dauna altuia.

Asa cum s-a relevat în doctrina juridică, prohibitiunea îmbogățirii f ără cauză continuă astazi să fie unul dintre marile principii de echitate care guverneaza dreptul civil, cu toate că până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, nu era consacrat în mod expres în dreptul român.

In absența unei consacrări exprese a instituției ca atare, aplicații ale ei erau totuși întâlnite în multe dispoziții legale ale codului civil anterior, iar jurisprudența a facut o aplicare constantă a acestui izvor de obligații.

Potrivit art. 1.345 NCC, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Îmbogățirea fara just temei, ca izvor de obligatii, are loc prin fapte licite și voluntare. Dacă foloasele obținute de una dintre persoane sunt consecința unui act juridic la care a consimțit cealaltă parte, nu mai poate fi vorba de o îmbogățire fără just temei.

A. Condițiile cerute pentru a opera îmbogățirea fara just temei

a) Trebuie sa aiba loc o mărire a patrimoniului prin dobândirea unor valori evaluabile în bani.

Aceasta se poate realiza prin sporirea activului patrimoniului, prin dobândirea unui bun, folosința unui lucru etc.. Îmbogățirea patrimoniului poate consta însă și în reducerea datoriilor sale, înlaturarea unei pagube sau înlăturarea unor cheltuieli.

25

Mărirea patrimoniului trebuie să existe la momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât art. 1347 NCC dispune că restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.

b) Să se producă o diminuare a unui patrimoniu, ca urmare a măririi altuia.

În practica, asemenea cazuri se întalnesc atunci când un coindivizar face îmbunătățiri la bunul aflat în indiviziune, iar cu ocazia partajului bunul este atribuit altui coindivizar. Acesta din urma va achita contravaloarea îmbunătățirilor.

c) Să existe o legatura între îmbogățirea unui patrimoniu și micșorarea altuia, adicăatât sporirea cât și micșorarea, să fie efectul unei cauze unice.

Legătura dintre cele două nu trebuie să aibă caracter cauzal. Cauza unică a maririi unui patrimoniu și reducerea celuilalt trebuie să fie un fapt juridic sau un eveniment.

d) Sa nu existe un temei juridic al îmbogățirii unui patrimoniu in detrimentul altuia.

Absența temeiului juridic îl poate constitui, de exemplu, un act juridic. Astfel, într-un contract de închiriere, părțile pot conveni ca îmbunătățirile făcute de chiriaș să rămână proprietarului imobilului, la expirarea contractului. Tot astfel, dobândirea unui bun prin uzucapiune nu poate fi considerată o îmbogățire fără just temei.

Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:

a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul

său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

e) Să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii pricinuite. Acțiunea în restituire este cunoscută sub denumirea de actio in rem verso. Ea are un caracter subsidiar și nu poate fi exercitată decât în absența oricărui alt mijloc de drept, conform art. 1.348 NCC. Momentul din care începe să curgă termenul de prescripție, în cazul acțiunii in rem verso, este acela când creditorul obligației de restituire a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul îmbogățirii altui patrimoniu și pe cel care a beneficiat de îmbogățire.

B. Efectele îmbogățirii fara just temei

Prin îmbogățirea unui patrimoniu în dauna altuia, ia ființă un raport obligational, debitorul obligației de restituire fiind cel al carui patrimoniu s-a mărit, iar creditor al aceleiași obligații fiind cel al carui patrimoniu a fost diminuat.

Restituirea se va face în natură, iar prin echivalent numai dacă restituirea în natură nu va mai fi posibilă.

26

Art. 1.345 NCC prevede că cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Rezultă, astfel, că obligația de restituire este afectată de o dublă limitare legală:

- debitorul obligației va restitui numai în masura îmbogățirii patrimoniului său. Când bunul care a contribuit la creșterea patrimoniului a pierit fortuit, va înceta obigația de restituire. Dacă bunul respectiv a fost înstrăinat, debitorul va restitui valoarea pe care acesta o avea la data promovării acțiunii;

- următoarea limită are în vedere faptul că, nu se poate cere mai mult decat diminuarea patrimoniului. În acest sens, jurisprudența a subliniat faptul că, aplicarea corectă a principiului îmbogățirii fara just temei impune ca obigația de restituire a paratului să nu depășeasca îmbogățirea lui efectivă, iar indisolubil legat de aceasta, să nu depășească valoarea cu care a fost micșorat patrimoniul reclamantului.

3. Gestiunea de afaceri

Definiţie. Gestiunea de afaceri este faptul juridic licit care constă în aceea că o persoană numită gerant, fără a fi primit o împutenicire, încheie din proprie iniţiativă, aceste juridice sau săvârşeşte actel materiale necesare sau utile, iar în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat.

Există astfel, gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.

Condiţiile gestiunii de afaceri:

a) să existe o gerare a intereselor altuia.

Acte juridice: plata unei datorii, actul pentru efectuarea unor reparaţii, chemarea unui medic, inscripţia unei ipoteci, încheierea unui contract de asigurare.

În principiu, actele nu pot depăşi sfera actelor de conservare şi administrare. Se pot încheia acte de dispoziţie asimilate actelor de administrare, de exemplu, în cazul mărfurilor perisabile.

Fapte materiale: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte, asistenţa medicală în caz de accident , salvarea unui animal.

27

b) actele şi faptele gerantului să fie utile geratului. Trebuie să aibă caracter patrimonial şi să fie evitat pierderea unei valori patrimoniale ori să fi sporit valoarea unui bun.

Utilitatea gestiunii se apreciază la momentul realizării sale.

c) actele de gestiune să fie săvârşite din iniţiativa gerantului, în absenţa unui mandat şi fără ştirea geratului.

Dacă există opoziţia geratului, continuarea intervenţiei gerantului în afacerile patrimoniale ale geratului echivalează cu o imixtiune ilegală.

d) actele şi faptele de gestiune să fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia.

Nu este necesar ca actele şi faptele să fie făcute în mod exclusiv în favoarea geratului.

Trebuie să existe intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute.

e) gerantul să aibă capacitatea de a contracta, având în vedere că este pus în situaţia încheierii unor acte juridice, pe de-o parte, şi prin faptele materiale săvârşite şi-ar putea agrava starea patrimonială. Nu interesează capacitatea geratului.

Efectele gestiunii de afaceri

A. Raporturile dintre gerant şi gerat –gestiunea intereselor altei personae.

Deşi faptul juridic este consecinţa activităţii unei singure persoane (gerantul) generează obligaţii reciproce.

1. Obligaţiile gerantului:

a) Obligaţia de înştiinţare

Gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.

b) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar.

Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.

c) obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută sau de a o continua până când geratul va fi în măsură şi va avea mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele.

Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

d) obligaţia de a da socoteală geratului şi a-i preda tot ceea ce a primit în temeiul gestiunii.

2. Obligaţiile geratului:

Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz,

28

instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire.

Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.

Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.

În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.

În ce priveste gestiunea inoportună, actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.

B. Raporturile dintre gerat şi terţi.

Dacă gestiunea a fost ratificată sau este utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de gerant, în numele geratului ori în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate.

C. Raporturile dintre gerant şi terţi:

a) Dacă le-a adus la cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului şi gestiunea a fost ratificată sau este utilă, nu are nici o obligaţie. În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.

b) Dacă s-a angajat personal, nu are nici o obligaţie în mod direct şi nemijlocit de toate obligaţiile asumate.

29

V. Răspunderea civilă delictuală

Principiul răspunderii pentru faptele ilicite producătoare de prejudicii presupune ca orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

1. Răspunderea pentru fapta proprie

Potrivit art. 1.357 NCC, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicit ă, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.

A. Condițiile răspunderii civile delictuale

Condițiile răspunderii civile delictuale sunt: prejudiciul; fapta ilicită; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; culpa și capacitatea delictuală.

a) Prejudiciul

În absența prejudiciului este excluse orice raspundere civila delictuala. Legislația, doctrina și practica judiciară folosesc noțiunile de prejudiciu, pagubă sau daună, termeni care sunt sinonimi. Dar termenul de daună mai este folosit și în sensul de despăgubire, ca echivalent bănesc al prejudiciului, se folosește cu înțelesul de daune-interese.

Prin prejudiciu se înțeleg consecințele negative patrimoniale și morale suferite de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de catre o altă persoană, ori a acțiunii unui animal

30

sau lucru aflat sub paza juridică a unei altei persoane. Va constitui prejudiciu, de exemplu, degradarea sau distrugerea unui bun, vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane, atingerea adusă onoarei, reputației, a acelor valori nepatrimoniale legate indisolubil de persoană.

Într-o clasificare, prejudiciile pot fi:

a) patrimoniale şi nepatrimoniale;

b) cauzate direct persoanei umane şi cauzate direct bunurilor sale;

c) previzibile şi imprevizibile;

d) instantanee şi succesive.

Prejudiciul poate fi material sau moral.

Prejudiciile materiale sunt consecința atingerii unui interes patrimonial, iar prejudiciul moral, urmarea lezării unui drept nepatrimonial. Prejudiciul material este, de exemplu, distrugerea unui bun, uciderea unui animal etc. iar prejudiciul moral, atingerile aduse atributelor personalității, vătămarea corporală sau a sănătății, prejudiciile afective etc.

Prejudiciul material se compune din pierderea patrimonială (o diminuare a valorilor active ale patrimoniului) și beneficiul nerealizat (împiedicarea activului patrimonial de o îmbogățire care ar fi avut loc în cazul în care nu se săvârșea fapta ilicită).

Prejudiciul moral poate viza personalitatea fizică, psihică sau socială a unei persoane.

În categoria prejudiciilor morale produse prin lezarea integrității corporale sau sanatatii unei persoane intra: durerile fizice sau psihice; prejudiciul estetic; prejudiciul juvenil etc.).

În categoria prejudiciilor produse prin lezarea dreptului la viață personală, distingem: dreptul la viata personală sau privată (ex: drepturile privind identitatea persoanei; la amintirile personale; la intimitatea căminului; la sănătate: la viața conjugală; la imaginea personală).

Dreptul la viața privată a unei persoane, intră în componența patrimoniului moral al oricărei persoane. Legiuitorul are obligația să manifeste un interes maxim pentru protejarea vieții private a unei persoane și, în general, pentru protecția persoanei umane.

Repararea prejudiciilor morale nu se poate limita doar la măsuri cu caracter nepatrimonial, ci ea trebuie sa aiba si un caracter pecuniar. În dreptul românesc anterior Revoluției din decembrie 1989, repararea banească a daunelor morale era negată categoric. Măsurile cu caracter nepatrimonial prevăzute de decretul nr. 31/1954 s-au dovedit a fi insuficiente, ineficiente, incapabile să asigure securitatea juridică a unei persoane, astfel că soluția reparării integrale a prejudiciului a determinat și acordarea de daune materiale pentru prejudiciile morale suferite.

Totuși, exigențele aplicării reparării integrale a prejudiciului prespun tratarea cu grija a fiecărei situații, iar aducerea persoanei lezate în situația anterioară, în condițiile deducerii logice a unor eventuale pagube în viitor, poate impune traducerea în termeni materiali a echivalentului pecuniar al efortului suplimentar pe care aceasta ar trebui sa îi suporte ca urmare a faptei ilicite prejudiciante.

31

Astfel, de exemplu, echivalentul pecuniar al atentiei sporite sau al unei concentrări nervoase mai mari, de natură a grăbi procesul de epuizare fizică, nu constituie decat o modalitate materiala de a acoperi un prejudiciu moral, motiv pentru care trebuie inclus în cuantumul despăgubirilor, realizându-se astfel lărgirea sferei noțiunii de prejudiciu.

Limita dintre prejudiciul material și cel moral este în unele situații imperceptibila; este cunoscut că, în cazul unor sluțiri sau paralizii, persoana este pusă în imposibilitate de a se mai bucura de viață, caz în care, prejudiciul ar putea fi atenuat, de exemplu, prin acordarea unor despăgubiri prin care cel vătămat să aibă putința să-și creeze o anumită ambianță în interiorul căminului sau, sau în afară, prin care sa inlocuiască, cel puțin in parte, acele latitudini pe care omul deplin sănătos le are, dar de care a fost lipsit ireversibil prin accidentul a cărui victimă a fost.

Contribuția jurisprudenței la definirea noțiunii de prejudiciu estetic este de natură să contureze o alta latură a prejudiciului moral. Răspunderea nu s-a limitat doar la despagubirea pentru dauna materială produsă, dezdăunarea incluzând și cheltuielile pe care persoana a fost obligată să le suporte pentru a-și ascunde prejudiciul estetic. Despăgubirile pecuniare nu au ca scop atât compensarea suferinței provocate de consecințele unui prejudiciu estetic, cât recuperaea cheltuielilor efectuate pentru înlăturarea sau diminuarea prejudiciului.

Pentru a face obiectul reparației civile, trebuie întrunite următoarele condiții referitoare la prejudiciu:

i) Prejudiciul trebuie să fie cert

Acest caracter are în vedere atât existența in sine a prejudiciului, cât și posibilitatea de a se stabili întinderea lui. Pentru a putea fi supus reparării, prejudiciul trebuie să fie sigur, adică cert, așa cum esteprejudiciul actual. Prejudiciul viitor este de asemenea supus reparării, dacă există siguranța producerii sale, precum și elemente îndestulatoare pentru a îi determina întinderea. Prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, deoarece acesta din urma este lipsit de certitudine.

ii) Condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă

Reperarea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite, iar nu constituirea unei surse de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvârşit fapta ilicită. Există însă situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit despăgubiri ori a făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în parte, prejudiciul.

Răspunderea civilă este înlăturată dacă victima a obţinut deja repararea prejudiciului de la autor sau de la orice persoană obligată a răspunde pentru acesta.

În cazul în care o terță persoană a procedat la plata integrală sau parțială a contravalorii prejudiciului, victima va putea să mai solicite de la autorul faptei ilicite reparația în unele cazuri, conform legii:

32

a) dacă plata a fost făcută de un terț, cu intenţia de a repara, total sau parţial – victima poate cere reparaţia de la autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă de prejudiciu care a rămas neacoperit;

b) dacă plata a fost făcută cu intenţia de a o gratifica sau de a-i veni în ajutor victimei – aceasta din urmă îşi păstrează dreptul de a obţine despăgubiri de la autorul faptei ilicite;

c) dacă plata a fost făcută de un terţ obligat să plătească pe un alt temei decât răspunderea civilă delictuală:

- când autorul prejudiciului era asigurat de răspundere civilă – victima are dreptul la eventuala diferenţă de despăgubire;

- când victima era beneficiara unei asigurări de persoane (măsură de prevedere şi de economisire) ea va avea drept la despăgubiri de la autor;

- când victima este beneficiara unei asigurări de bunuri, ea are dreptul la eventuala diferenţă de prejudiciu neacoperită; desigur, asiguratorul va avea un drept de regres împotriva autorului pentru sumele plătite;

- dacă victima beneficiază de pensie de invaliditate ori de urmaş – ea poate pretinde eventuala diferenţă dintre pensie şi valoarea integrală a pagubei.

iii) Caracterul personal al prejudiciului

Caracterul personal al prejudiciului este consecința principiului care impune ca fără interes nu poate să se nască dreptul la acțiune. Doar persoana fizică sau juridică ce a suferit o pagubă poate cere repararea ei.

Nu trebuie însă să înțelegem că dreptul la acțiune pentru daune ar fi legat de persoană. Dreptul la actiune poate fi exercitat, în conditiile legii, de creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice; sau de către succesorii victimei, când paguna are un conținut patrimonial.

Pe de altă parte, o pagubă poate leza nu numai victima principală, dar și alte persoane (de exemplu, cei carora victima le acorda intreținere).

iv) Atingerea sa fie adusă unui drept sau interes ocrotit de lege

Dezdăunarea este posibilă nu numai când se încalca un drept subiectiv, dar chiar și un simplu interes.

Astfel, potrivit art. 1.359 NCC, autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.

v) Repararea integrală a prejudiciului

Principiul general aplicabil în răspunderea civilă delictuală este acela al reparării integrale, efective a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Astfel, în vederea asigurării restabilirii situaţiei anterioare a victimei prejudiciului, autorul prejudiciului va fi obligat să acopere numai prejudiciul efectiv (damnum emerges), dar şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans).

Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

33

Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice. În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.

La stabilirea întinderii despăgubirilor nu se va lua în considerare nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei.

În principiu, gravitatea vinovăţiei nu constituie un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor: autorul prejudiciului răspunde integral, chiar şi pentru culpa cea mai uşoară. Totuși, gravitatea culpei poate fi luată în considerare în stabilirea despăgubirilor, în situaţia în care în producerea prejudiciului suferit de victimă se reţin, atât culpa autorului cât şi culpa proprie a victimei înseşi.

vi) În principiu repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură

Acesta este principiul aplicabil în materia rsăpunderii civile delictuale. Dacă, însă, repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent prin acordarea de depăgubiri care trebuie stabilite potrivit cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.

Repararea prin echivalent se poate asigura fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter viager sau temporar.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor se face în mod diferit, în funcție de tipul concret de prejudiciu:

a) în cazul pagubelor materiale, echivalentul pagubelor materiale se apreciză în funcţie de momentul introducerii cererii de chemare în judecată;

b) în cazul vătămării sănătăţii: dacă vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată, se iau în considerare cheltuielile făcute pentru restabilirea sănătăţii şi, eventual diferenţa dintre retribuţie şi sumele primite pe durata concediului medical până la însănătoşire ori retribuţia de care a fost lipsit pe această perioadă; iar în cazul în care s-a produs pierderea ori reducerea capacităţii de muncă, victima va fi îndreptăţită să primească, de regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de la asigurările sociale şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.

c) în cazul în care s-a cauzat moartea unei persoane: autorul va fi obligat la suportarea cheltuielilor medicale şi a cheltuielilor de înmormântare precum și la plata diferenţei dintre pensia de urmaş şi valoara întreţinerii pe care cel decedat o acorda persoanelor pe care le avea în întreţinere.

vii) Prorogarea termenului prescripţiei

Potrivit art. 1.394 NCC, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la

34

stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.

b) Fapta ilicită

Numai o faptă ilicit ă poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală Art. 1.357 NCC amintește expres că fapta cauzatoare de prejudicii care atrage răspunderea civilă delictuală trebuie să fie una ilicită.

Prin noțiunea de „faptă ilicită” înțelegem acţiunea sau inacţiunea prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau regulilor de convieţuire socială, se aduce atingere drepturilor subiective sau inteselor legitime ale unei persoane.

Pentru a fi calificată drept ilicită, o faptă trebuie:

- să aibe un caracter obiectiv şi să constea într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată printr-o acţiune sau inacţiune;

- să fie expresia unei atitudini psihice;

- să fie contrară legii în sensul larg al cuvântului, adică regulilor de convieţuire socială ori bunelor moravuri.

Caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii poate fi înlăturat însă de anumite cauze, prevăzute de lege, cum ar fi legitima apărare, starea de necesitate, consimţământul victimei sau exercițiul cu bună credință a drepturilor subiective.

Potrivit art. 1.364 NCC, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.

În cazul în care fapta ilicită reprezintă și o infracțiune, art. 1.365 NCC prevede că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Potrivit art. 1.369 NCC, acela care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicit ă ori a tras foloase din prejudicierea altuia, ori a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite răspunde solidar cu autorul faptei. Deși denumirea marginală a acetui articol este intitulată „răspunderea altor persoane”, și această răspundere este tot una pentru fapta proprie: aceea de a îndemna, determina, tăinui sau împiedica tragerea la răspundere a făptuitorului.

c) Raportul de cauzalitate

Pentru existența răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Un asemenea raport este necesar atât la răspunderea delictuală, cât și la cea contractuală. Nu poate fi obligată o persoană să repare decât dacă între fapta sa (omisiva sau comisiva), ori între fapta animalelor sau lucrurilor pe care le au în paza și

35

paguba produsă exista un raport de cauzalitate. Evident, nu poate fi trasă la răspundere civilă o persoană care nu a produs ea prejudiciul.

În literatura de specialitate au fost elaborate mai multe teorii pentru stabilirea raportului de cauzalitate, care pot fi, în mare, împărțite în următoarele sisteme:

i) sistemul echivalenţei condiţiilor , care atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat acel prejudiciu;

ii) sistemul cauzei proxime, care reţine drept cauză, ultima faptă, cea care este imediat anterioară efectului, considerându-se că, în lipsa acesteia, nici celelalte condiţii antecedente nu ar fi devenit eficiente sub aspect causal;

iii) sistemul cauzei adecvate (al cauzei tipice) care reține numai acele antecedente ale efectului care întrunesc calitatea de condiţie sine qua non, care sunt tipice, adică în mod obişnuit susceptibil de a produce efectul respective;

iv) sistemul indivizibilităţii cauzei şi condiţiilor , care sugerează că pân la urmă, condiţiile sunt împrejurări care, fără a produce efectul păgubitor, favorizează producerea acestuia, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau garantându-i ori asigurându-i rezultatele negative.

Desigur, fiecare sistem de teorii amintit are meritele, dar și criticile sale. În individualizarea concretă a raportului de cauzalitate, în fiecare caz în parte, un rol decisiv il au instanețe de judecată. Îndatorirea lor este sa identifice cauza rezultatului și să delimiteze cauzele necesare de cele întamplatoare. Pentru aceasta, se va discerne, dintre împrejurarile care au precedat prejudiciul, fapta sau faptele care au determinat, cu necesitate, producerea lui - în mod exclusiv sau în concurs, concomitent sau succesiv, în chip principal sau numai secundar - de cele care nu au făcut decât să ofere posibilitatea sau prilejul realizării rezultatului păgubitor.

Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.

d) Culpa (vinovăția)

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia.

Potrivit art. 1.357, alin. 1 NCC, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicit ă, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar conform alin. 2, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Conceptul de culpă include două elemente: intelectiv și volitiv. Sub aspect intelectiv, omul nu poate fi raspunzator decât dacă este conștient de consecințele faptei sale păgubitoare. Este culpabil pentru a fi optat pentru o conduită neadecvată, care intră în conflict cu norma de drept. Chiar dacă autorul n-a avut conștiința caracterului ilicit al conduitei sale, dar în

36

împrejurările date ar fi putut-o avea, el va raspunde civil. Culpa presupune reprezentarea consecințelor conduitei.

Procesul volitiv înseamnă, însă, o deliberare și o luare a deciziei din partea autorului. Voința acestuia trebuie să fie liberă, nealterată.

Gravitatea culpei nu are, după cum am precizat, nicio influență asupra răspunderii civile delictuale, în dreptul nostru. Obligația de reparație va exista indiferent daca la temelia faptei ilicite se va afla dolul sau culpa, cu toate gradele ei. Cu toate acestea, distincția nu este de neglijat.

Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Aceeași regulă se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Condiția culpei este valabilă doar în cazul răspunderii pentru fapta proprie. Cel care pretinde despăgubiri trebuie să faca dovada acesteia.

Există o serie de cauze care pot, însă, să înlăture culpa, exonerându-l astfel de răspundere pe făptuitor. Aceste cauze exoneratoare de răspundere sunt: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei înseși, exercițiul cu bună credință al drepturilor subiective sau fapta unui terț.

Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.

Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.

Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere. Nu este necesar ca terțul să fie identificat. Este suficient să se facă dovada ca fapta aparține unui al treilea. Mai este necesar ca fapta terțului să nu fi fost provocată chiar de către pârâtul însuși.

De asemenea, cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Totuși, potrivit art. 1.354 NCC, victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care

37

s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.

Răspunderea civilă poate face obiectul unor limit ări sau excluderi convenționale, dar numai în cazul în care prin clauzele asumate se exclude răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.

Potrivit art. 1.355 NCC, nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.

În ce privește răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii, aceasta nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

De asemenea, declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.

În ce privește regimul juridic al anunțurilor privitoare la răspundere, art. 1.356 NCC prevede că un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului.

În general, printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile privitoare la concursul de culpe sau contribuția victimei.

e) Capacitatea delictuală

Discernământul este o condiție a existenței nevinovăției, fără de care nu este posibilă răspunderea delictuală. Autorul trebuie să aibă discernământul faptelor sale, cu alte cuvinte, să aibă capacitatea delictuală.

Capacitatea delictuală nu condiționează raspunderea de împlinirea unei anumite vârste, ci de existența sau inexistența discernământului. Astfel, în ceea ce îi privește pe minori, aceștia vor răspunde dacă au avut sau nu discernământ în momentul săvârșirii faptei ilicite.

Art. 1.366 NCC prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.

Absența capacității de exercițiu restranse are în vedere doar aptitudinea personală de a încheia acte juridice.

Dar și o persoană majoră se poate apăra că a fost lipsită de discernământ în momentul săvârșirii faptei. Sarcina probei revine acesteia, deoarece operează prezumția de a avea discernământ.

38

Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător, în temeiul dispozițiilor legale, dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe, conform art. 1.367 NCC.

În ce privește pe alienatul mintal sau debilul mintal, dacă nu este pus sub interdicție, va trebui să se facă dovada lipsei lor de discernământ; dacă însă au fost puși sub interdicție, răspunderea interzisului va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuși să facă dovada că, la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acționat cu discernământ.

Sintetizând, în absența discernământului, autorul faptei ilicite nu va datora despăgubiri victimei. Totuși, lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. Conform art. 1.368 NCC, indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.

2. Răspunderea părin ţilor pentru fapta copiilor minori

În art. 1372 NCC se prevede că „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane”.

Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.

Fundamentul răspunderii indirecte a părinţilor.

I. Prezumţie legală relativă de culpă instituită în sarcina părinţilor. Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii referitoare la răspunderea părinţilor, menite să uşureze situaţia victimei sub aspect probatoriu.

În realitate, după ce victima prejudiciului face dovada, care indiscutabil că îi incumbă în mod direct, privind existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a minorului şi legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu, o triplă prezumţie se declanşează, în virtutea în privinţa părinţilor şi anume:

- prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau faţă de copilul minor au existat abateri;

- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau şi comiterea de către minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii;

39

- prezumţia vinei (culpei) părinţilor, de obicei în forma neglijenţei, în îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiilor pe care le aveau.

Problemă discutabilă. Determinarea sferei faptelor pentru care părinţii sunt prezumaţi în culpă:

a) opinia clasică – neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere sau supravegherea necorespunzătoare a copilului minor;

b) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiei de supraveghere, cât şi lipsa de educaţie sau educaţia necorespunzătoare dată copilului minor;

c) neîndeplinirea ori îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiei de supraveghere, precum şi a obligaţiei de creştere a copilului minor.

II. Ideea de garanţie, simplă sau combinată cu culpa prezumată.

Condiţiile răspunderii părinţilor:

1) Condiţii generale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciului suferit;

2) Condiţii speciale: minoritatea şi comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii.

Locuinţa minorului coincide de cele mai multe ori cu domiciul său legal. Interesează locuinţa pe care legea o stabileşte pentru minor, adică cea pe care trebuie să o aibă şi nu aceea pe care o are în fapt.

Exista insa situaţii în care locuinţa de fapt a minorului se afla în altă parte decât la părinţii săi:

A. În cazul în care minorul are locuinţa legală la părinţii săi, dar, temporar, se află în altă parte cu consimţământul sau ştirea părinţilor, de exemplu în vizită la rude, internat în spital. Părinţii răspund datorită carenţelor în educaţia acestora.

B. În cazul în care copilul nu locuieşte în fapt cu părinţii săi, împotriva voinţei acestora. De exemplu, în cazul în care minorul este fugit de la locuinţă, părinţii răspund pentru fapta ilicită a acestuia; în cazul în care părinţii sunt arestaţi, de regulă, se consideră că aceştia nu răspund, apreciindu-se că fapta pentru care au fost arestaţi determină încetarea comunităţii de locuinţă.

C. În cazul în care minorul fugit dintr-o şcoală ori centru de reeducare, au fost date soluţii contradictorii. Recent s-a concluzinat că aceştia vor răspunde pentru fapta ilicită a minorului întrcât se datorează carenţelor în educaţie.

D. Minorul care are o altă locuinţă în scopul desăvârşirii învăţăturii, pregătirii profesionale ori determinată de faptul încadrării lui în muncă, s-a considerat că nu se suspendă nici nu încetează drepturile şi îndatoririle părinteşti, deci, în consecinţă răspund.

E. Minorul este încredinţat unuia dintre părinţi, datorită faptului că aceştia sunt divorţaţi sau despărţiţi în fapt, or acesta este născut din afara căsătoriei, soluţia tradiţională este că răspunde părintele căruia i-a fost încredinţat copilul prin hotărâre sau prin convenţia părţilor; mai poate răspunde părintele care locuia în fapt de un timp apreciabil; răspunde şi părintele la care nu locuieşte copilul minor indiferent dacă i-a fost încredinţat sau nu, pe motiv că ambii părinţi trebuie să contribuie la creştere şi educarea copiilor lor minori.

40

Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile generale si speciale amintite sunt îndeplinite, părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.

În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii vor răspunde. Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite, victima are latitudinea de a trage la răspundere fie pe minor – singur –, fie pe părinţi – singuri –, fie deopotrivă pe minor şi pe părinţi. Temeiurile răspunderii vor fi diferite: minorul va răspunde pentru fapta proprie, iar părinţii vor răspunde pentru fapta altuia, potrivit art. 1372 Cod civil.

În măsura în care părinţii au plătit integral despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, ei au posibilitatea ca, pe calea unei acţiuni în regres îndreptată împotriva acestuia, să recupereze de la acesta ceea ce au plătit pentru el.

Înlăturarea răspunderii părinţilor: pentru lipsa unei condiţii generale a răspunderii; înlăturarea prezumţiei de culpă – art. 1374 alin. 1 NCC: „Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului”.

3 Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor lor

Potrivit art. 1.373 NCC, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de culpă nu a fost suficient de convingătoare juridic. Fundamentul juridic al răspunderii comitentului se întemeiază pe ideea riscului-profit. În fond, orice comitent urmărește, prin activitatea sa, obținerea unui profit prepușii fiind antrenați tocmai la realizarea acestuia. Ori, cel care culege beneficiile muncii prepușilor săi, trebuie să suporte și consecințele activității acestora. Teoria riscului de activitate nu este decât o componentă a concepției riscului-profit. Ideea riscului-profit se grefează perfect pe sistemul economiei de piață.

Prin comitent se înțelege acela care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

A. Condițiile speciale de atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

În primul rand, precizăm că comitentul nu raspunde pentru propria sa faptă, ci pentru fapta altuia. Aceasta înseamna că, în persoana prepusului trebuie întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: prejudiciu; fapta ilicită a prepusului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; culpa prepulsului.

41

Pe lângă condițiile generale ale răspunderii comitentului, mai este necesar sa fie îndeplinite alte două condiții speciale: să existe un raport de prepușenie, iar fapta să fi fost săvârșită de prepus în funcțiile care i-au fost incredințate de către comitent.

a) existența raportului de prepușenie

Raportul de prepușenie trebuie să existe în momentul savarsirii faptei ilicite. De regula, un asemenea raport rezultă dintr-un contract individual de muncă. Cum însă art. 1.373 NCC nu condiționează raportul de prepușenie de contractul de muncă, înseamnă că un asemenea raport poate lua naștere chiar dacă prepusul nu are calitatea de salariat. Nu este necesar nici măcar ca raportul de prepușenie să aibă un caracter oneros.

Totuși, raportul de prepușenie presupune neapărat o subordonare social-economică a prepusului față de comitent. Esența raportului de prepușenie o constituie, pe de o parte, activitatea comitentului, de a direcționa, supraveghea și controla pe prepus, iar pe de alta parte, activitatea prepusului, care acceptă să facă ceva altuia, sub directa supraveghere și control al acestuia. Trebuie sa existe o autoritate și o subordonare, în baza unei convenții dintre părți. Existența contractului de muncă face, de obicei, să se prezume raportul de prepușenie.

În mod excepțional, raportul de prepușenie poate exista în cazul contractului de mandat.

În cazul contractului de antepriză, atunci când anteprenorul se subordonează beneficiarului, va putea exista un raport de prepușenie. În nicio situație nu va exista însă un raport de prepușenie între locator și locatar.

b) Fapta ilicită să fie săvârșită "în functiile ce i s-au încredințat" prepusului Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Această condiție legală a fost interpretată de doctrină și jurisprudență atât restrictiv dar și extensiv.

Într-o interpretare restrictivă, s-a considerat că răspunderea va opera numai atunci când fapta ilicită a fost savarșită în limitele funcției încredințate.

În interpretarea extensivă răspunderea va exista și în cazul în care prepusul a depășit limitele funcției sale acționand în propriul său interes.

Comitentul nu va răspunde, însă, dacă va dovedi că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, conform art. 1.373, alin. 3 NCC (de exemplu: în timpul concediului de odihnă ori în timp ce venea la serviciu ori în drum spre casă, înapoindu-se de la serviciu, ori în calitate de locatar, chiar dacă prepusul locuia într-un imobil pus la dispoziţie de către comitent).

42

B. Efectele răspunderii comitentului

Pentru recuperarea pagubei, victima beneficiază de un drept de opțiune, în sensul că poate să se îndrepte: i) fie numai împotriva prepusului - pentru fapta proprie; ii) fie numai împotriva comitentului – pentru fapta prepusului său; iii) fie atât împotriva a prepusului, cât și a comitentului, numai că temeiul răspunderii fiecăruia, în acest din urmă caz, este diferit.

Comitentul va achita victimei valoarea pagubei produse de prepus. Chiar dacă în timpul procesului, prepusul s-ar obliga să platească victimei o sumă mai mare decât valoarea prejudiciului efectiv produs, plata diferenței în plus nu este opozabilă comitentului, care nu poate fi obligat să achite decât prejudiciul efectiv suferit.

O problemă întâlnită frecvent în practica este aceea când paguba a fost săvârșită de către prepușii unor comitenți diteriți. Este incontestabil ca prepușii vor răspunde solidar pentru fapta lor. Solidaritatea operează numai între prepuși, ca autori ai faptelor ilicite, și nu între comitenți. Fiecare comitent va răspunde in solidum cu prepusul sau, în raport de întinderea culpei acestuia.

După ce a despăgubit victima, comitentul beneficiază de o acțiune în regres împotriva prepusului. Acesta trebuie să suporte singur consecințele faptei sale ilicite. Dacă se va stabili că la producerea prejudiciului a contribuit și culpa comitentului, în acțiunea de regres, acesta nu va putea cere decât restituirea părții aferentă culpei prepusului sau. Acțiunea în regres va fi întemeiata pe dispozitiile art. 1.357 NCC, text de lege pe care victima l-ar fi putut invoca împotriva autorului prejudiciului. Prepusul nu se va putea apăra în acțiunea în regres decât făcând dovada culpei comitentului.

În situația în care fapta este produsă de mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, răspunderea solidară a prepușilor se va menține, soluție adoptată constant de practica judiciară.

Atunci când prepușii unor comitenți diferiți produc prejudiciul unui tert, comitentul care a facut integral plata nu are acțiune în regres împotriva celorlalți comitenți.

Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii si de lucruri

Potrivit art. 1375 NCC, proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

In ce priveste răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa, conform art. 1376 NCC. Aceasta regula este aplicabila şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri

43

similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.

În înţelesul acestor dispoziţii legale noţiunea de pază a animalului sau a lucrului il vizeaza pe proprietarul ori pe cel care, în temeiul unui act normativ sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Prin paza juridică se înţelege puterea de de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita în mod independent, asupra unui lucru sau animal.

Paza juridică se distinge insa de paza materială, care vizeaza puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru care este sub autoritatea păzitorului juridic. Tragerea la răspundere a celui care are paza materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, va fi şi ea posibilă, dar pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie.

Se considera ca urmatoarele persoane au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor:

- proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al acestuia. Înlăturarea prezumţiei are loc prin dovada că a transmis paza juridică unei alte persoane ori că i-a fost uzurpată.

- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – uzufruct, uz, abitaţie,, superficie, sevitute aparentă.

- posesorul;

- detentori precari precum locatarul, comodatarul, utilizatorul în contractul de leasing. Are loc o scindare a pazei juridice în paza structurii lucrului care rămâne la proprietar ori posesor şi paza juridică a utilizării lucrului care trece la detentor.

Fundamentarea răspunderii.

A. Concepţia subiectivă a răspunderii întemeiază răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.

a) prezumţia relativă de vină a celui ce exercită pază juridică. Se admite că această prezumţie ar putea fi înlăturată făcându-se dovada lipsei de culpă.

b) prezumţia absolută de culpă, prezumţie pentru înlăturarea căreia poate fi invocată numai forţa majoră, fapta victimei ori fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic nu este ţinut a răspunde.

c) teoria „culpei în paza juridică”. Răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită.

B. Concepţia obiectivă a răspunderii:

a) fundamentarea pe ideea de risc, conformă căreia, de îndată ce o persoană creează riscul unui prejudiciu prin folosirea unui lucru, întrucât ea culege profitul lucrului, trebuie să suporte şi răspunderea pentru toate pagubele cauzate de acesta.

b) „prezumţia de răspundere”.

c) ideea de garanţie privind riscul de activitate.

44

Condiţiile răspunderii. Pentru declanşarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului precum şi a raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu.

Cauzele de exonerare de răspundere. Pentru a se exonera de răspunderea care îi revine, paznicul juridic al lucrului trebuie să facă dovada: a) fapta vitimei însăşi; b) faptei unei terţe persoane, pentru care nu este ţinut a răspunde; c) cazului de forţă majoră – simpla dovadă a cazului fortuit nefiind suficientă.

Efectele răspunderii pentru lucruri. Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a lucrului.

Desigur, victima poate să urmărească şi direct pe cel care, având paza materială a lucrului, i-a cauzat paguba, dar in temeiul raspunderii pentru fapta proprie.

În măsura în care paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubirile, el va putea să urmărească, printr-o acţiune în regres, pe paznicul material, cu condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia, de asemenea in temeiul raspunderii pentru fapta proprie.

Cât priveşte animalele, textul se referă la animale care sunt apropiate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. În această categorie intră, fără îndoială, animalele domestice, precum şi animalele sălbatice captive.

Sunt ţinute a răspunde persoanele care la momentul producerii prejudiciului, aveau paza juridică a animalului.

Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile produse de animale are ca element esenţial tot paza juridică.

In ce priveste răspunderea pentru ruina edificiului, NCC dispune ca proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. Dacă sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.

În toate aceste cazuri nu va exista insă nicio obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

Prin ruina ediciului, se înţelege nu numai dărâmarea completă, dar şi orice dezagregare a materialului din care este construit, care, prin cădere, provoacă un prejudiciu unei alte persoane.

Nu intră în această noţiune demolarea voluntară, ci numai dezagregarea ori dărâmarea involuntară; de asemenea, nu intră aici nici dărâmarea provocată de incendiu, proasta funcţionare a unui agregat, lipsa unui dispozitiv de protecţie, etc.

Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului.

45

Codul civil stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin ruiună în sarcina proprietarului edificiului. Nu interesează, aşadar, cine este locatarul edificiului respectiv, cine are paza juridică a acestuia, cine este constructorul ori arhitectul, ci interesează cine este proprietarul său actual.

Această răspundere este întemeiată pe calitatea de proprietar. În caz de coproprietate, pe cote-părţi sau în devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară.

46

VI. Efectele obligațiilor: Plata – mijloc de executare voluntară a obligațiilor

Principalele efecte ale obligațiilor sunt:

- executarea directă (în natură) a obligațiilor, care se poate realiza prin: a) plată (executare benevolă); sau b) executarea silită în natură a obligațiilor.

- executarea indirectă a obligațiilor (prin echivalent). Această secțiunea vizează: a) categorii de despăgubiri; b) condițiile acordării de despăgubiri; c) evaluarea despăgubirilor.

- drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului. Această secțiunea vizează: a) categorii de drepturi; b) măsuri pentru conservarea patrimoniului debitorului; c) acțiunea oblică (indirectă sau subrogatorie); acțiunea revocatorie (pauliană).

Orice raport juridic este încheiat cu convingerea că obligațiile vor fi executate voluntar, fără a se apela la constrângere. În limbajul juridic, plata are un înțeles mult mai larg decât în vorbirea curentă, unde este considerată doar ca o predare a unei sume de bani.

Executarea în natură a obligaţiei reprezintă executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia .Executarea obligaţiei se face de către debitor, ca regulă generală, de bunăvoie, prin plată.

Plata reprezinta executarea voluntara a obigatiilor, indiferent de obiectul lor (de exemplu: predarea unui bun mobil sau imobil, executarea unei lucrari etc.).

Deși termenii în care a fost definită plata diferă, nu au existat deosebiri esențiale în ce privește conținutul ei. Plata cuprinde un element material (de exemplu, prestarea unui serviciu, remiterea lucrului datorat etc.) și unul psihologic (convenția dintre solvens și accipiens de stingere a obligației).

Plata are ca efect stingerea obligației principale, cât si a obligațiilor accesorii, cum ar fi fidejusiunea etc. Mai multe obligații pot fi stinse prin plată, chiar dacă ar exista mai mulți debitori sau creditori, în cazul în care acele obligații au același obiect.

Orice plată presupune existența unei datorii, conform art. 1470 NCC, astfel că, ceea ce se plătește fără a fi datorat este supus repetițiunii. Repetițiunea nu este admisă în cazul obligațiilor naturale care au fost voluntar executate. Considerată ca o obligație civilă în esența sa, obligatia naturală nu produce efecte decât dacă a fost executata de bunăvoie. Nefiind exigibile, obligațiile naturale nu permit compensarea.

În cazul raspunderii civile delictuale, raportul obligațional ia naștere între victima beneficiară a creanței în despăgubire și autorul faptei ilicite, care este debitorul obligației de reparare a pagubei.

Dacă în cazul raspunderii civile contractuale, executarea de bunavoie are practic o sferă largă în raport cu executarea silită, trebuie precizat că și în cazul raspunderii civile delictuale poate avea loc executarea voluntară a obligației fără a mai fi necesară o hotărâre judecatorească.

47

Prin executare, dreptul la despagubiri se stinge. Dar, mai mult, executarea voluntară a obligației este posibila și eficientă chiar și după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris; plata efectuaă în asemenea condiții face inoperantă repetițiunea.

O obligație poate fi stinsă și fără a fi executată, atunci când operează unul din modurile de stingere propriu-zise ale obligației (ex: compensarea, prescripția etc.).

Daca debitorul nu execută voluntar obligația, creditorul va proceda la executarea prin echivalent. Pentru aceasta, în vederea dobândirii titlului executoriu, creditorul trebuie să se adreseze instanței de judecată. Desigur, el va avea și facultatea de a solicita rezoluțiunea contractului sinalagmatic.

În principiu, deci, dacă o parte contractantă nu își execută de bunăvoie obligațiile, cealaltă parte va proceda la executarea silită, obținând prin intermediul instanței judecătorești competente, o hotărâre. In temeiul unei asemenea hotărâri sau a unui alt titlu executoriu, executorii judecătorești sau bancari îl vor putea constrânge pe debitor să predea lucrul sau să procedeze la vânzarea ori ridicarea lui, pentru a se plăti suma de bani creditorului.

Dar, și dupa obținerea hotărârii judecătorești, debitorul are posibilitatea de a executa de bunăvoie obligația. Dacă și în acest moment el refuză efectuarea plății, creditorul va putea cere declanșarea procedurii executării silite. Rigorile procedurii executării silite au menirea de a îl determina pe debitor să renunțe la opoziție.

Executarea voluntară poate interveni pe tot parcursul executării silite a obligațiilor, punând capăt activității de constrângere. În cadrul acestei proceduri, însuși legiuitorul a prevăzut mai multe momente când se da posibilitatea debitorului să execute voluntar obligațiile. În principiu, în orice moment al procedurii executarii silite debitorul poate executa benevol obligația sa; dar, independent de voința sa, legea a prevăzut expres anumite termene în care debitorul este invitat să își execute voluntar obligația. Dar și după împlinirea termenului de prescripție, dacă debitorul face plata, el nu va putea cere restituirea plății, indiferent dacă știa sau nu că se împlinise termenul prescripției.

1. Subiectele plății

A. Subiectul pasiv (solvens)

Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie. În concret, plata va putea fi efectuata de urmatoarele persoane: debitor; un codebitor solidar, un fidejusor ori un terț.

a) Plata facută de debitor.

În principiu, plata se face de către debitor, regulă firească, de altfel.

Plata facută de debitor stinge obligația principală dar și obligațiile accesorii (ipotecă, privilegii, fidejusiune etc.) care garantează datoria. În cazul obligațiilor intuitu personae, creditorul fiind interesat sa primească plata numai de la debitor, el va putea refuza executarea

48

obligației de către un terț. Deci, în cazul obligațiilor de a face ce au caracter intuitu personae, obligația nu va putea fi executata decât de debitor.

Chiar dacă obligația poate fi executată de o alta persoana, dacă în convenția părților s-a stabilit ca ea să fie executată numai de debitor, plata nu va putea fi facută de alta persoana.

b) Plata facută de mandatarul debitorului

Debitorul poate face plata prin intermediul mandatarului sau. Totuși, mandatarul este obligat fata de terț numai in limitele mandatului, personal el nedatorând nimic. Când face plata în numele mandantului, mandatarul este obligat să încunoștiințeze pe terț despre acest fapt.

În principiu, mandatarul trebuie să își îndeplinească obligațiile fără a substitui o altă persoană, deoarece, în cazul substituirii, el va răspunde de faptele substituitului, tot așa cum ar răspunde de faptele sale proprii.

c) Plata facută de moștenitorii debitorului

O persoană poate dobândi calitatea de debitor ca urmare a deschiderii succesiunii, ea substituindu-se persoanei defunctului, pe care se consideră ca o continuă, devenind debitor personal și obligat, așa cum era defunctul și nu va putea cere predarea legatului dect dupa achitarea în prealabil a datoriilor.

În cazul mai multor comoștenitori obligați să execute o obligație succesorala, fiecare va plăti doar partea sa. Cand obligația succesorala este indivizibilă, fiecare succesor cu titlu universal va fi ținut la plata totalului datoriilor indivizibile, deoarece asemenea obligații nu pot fi divizate între părți.

d) Plata facută de un codebitor solidar sau de un fidejusor

Codebitorul solidar sau indivizibil și fidejusorul sunt obligați a plăti datoria. Uneori ei fac plata voluntar, pentru a evita cheltuielile de urmprire li pentru a exercita un recurs util împotriva debitorului, care ar putea deveni insolvabil. Teoretic, plata facuta de asemenea persoane nu liberează pe debitor de datoria sa; obligația pasiva nu se stinge, ci, după caz, ori va avea loc o transferare (subrogație în drepturile creditorului) sau o transformare a ei (novație prin schimbare de creditor).

Obiectul plății f ăcute de terțul interesat trebuie să fie similar cu cel datorat de debitor. Codebitorul și fidejusorul sunt obligați să facă o plata integrală, fiindcă nu pot constrânge pe creditor să primească o plata parțială. Interesat sa facă plata creditorului ipotecar poate fi și cumpărătorul unui imobil ipotecat.

Obligați solidar sunt și autorii unei fapte ilicite.

e) Plata facută de un terț neinteresat

În principiu, orice persoană poate face plata. Este posibil ca un terț să facă plată fără mandat; creditorul nu o poate refuza, deoarece se presupune ca aceasta îi este folositoare și nu ar putea invoca nici faptul ca nu ar avea niciun interes pentru debitor, pentru ca legea nu permite creditorului sa invoce la plata, interesul debitorului. Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ, însă, dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

49

Cand terțul acționeaza in numele debitorului, dar fără mandat, ne vom găsi in prezența unei gestiuni de afaceri (evident, daca sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru această instituție). Este posibil ca terțul să facă plata împotriva voinței debitoruiui și fără intenția de a face o liberalitate. În cazul refuzului primirii plății, terțul va putea recurge la oferta reală urmata de consemnațiune.

Terțul poate face plata în numele său propriu și împotriva voinței debitorului, atât timp cât creditorul acceptă sa o primească.

Plata facuta de un terț neinteresat poate avea uneori caracterul unei liberalități.

Atunci cand terțul plătește, însă, din eroare, crezându-se debitor, va face o plata nedatorată și va putea cere restituirea ei.

Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

B. Subiectul activ (accipiens)

În principiu, plata trebuie facută creditorului, deoarece acesta este persoana față de care debitorul este obligat. Există însă și alte persoane cărora solvensul le poate face o plată valabilă: reprezentantului creditorului, succesorului creditorului, cesionarului creanței, persoana autorizată de instanță să primească plata etc.

Plata se mai poate, deci, face valabil unui terț abilitat să primească pentru creditor, abilitare care rezulta dintr-un mandat tacit sau expres. Terțul poate fi abilitat să primească plata fie prin justiție, fie prin lege. Parinții (in absența lor, curatorul) vor primi plata pentru minorii sub vârsta de 14 ani. Tutorele va primi plata și pentru persoanele puse sub interdicție.

Creditorul poate da mandat unei persoane să primească plată. Mandatarul poate substitui o altă persoană pentru a primi plata, dar este necesar ca părțile prin contract să fi stipulat această posibilitate. Cand substituirea a avut loc cu acordul creditorului, acesta va putea cere plata direct de la substituit. Asemenea creditorului, mandatarul poate primi plata și înainte de termen

Terțul poate fi împuternicit fie de creditor să primească plata, fie poate fi desemnat atât de creditor, cât și de debitor prin convenție. Plata care a fost facută unui terț care nu a fost împuternicit să o primească va fi totuși valabilă, dacă:

a) este ratificată de creditor;

b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;

c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.

Plata care a fost facută unui terț în alte condiţii decât cele menţionate mai sus stinge obligaţia numai în măsura în care profită creditorului, conform art. 1.477, alin. 2 NCC. Dacă plata folosește în parte creditorului, ea va fi valabilă numai pentru această parte. Rațiunea valabilității plății rezidă în faptul că, dacă i s-ar permite creditorului să ceară o a doua plată, s-ar îmbogăți nejustificat în dauna debitorului său.

50

Plata făcută moștenitorilor creditorului liberează, de asemenea, pe debitor.

În cazul transmiterii obligatiei, o altă persoană care dobândește calitatea de creditor va fi îndreptățit să primească plata.

În unele situații, plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

Creditorul, pentru a putea primi plata, trebuie să aibă capacitate de exercițiu. Condiția capacității este necesara și moștenitorilor creditorului, deoarece plata facută unui moștenitor incapabil va fi lovită de nulitate relativă. Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.

Potrivit art. 1.479 NCC, plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.

2. Obiectul plății. Condițiile plății. Principiul indivizibilit ății plății. Excepții

Obiectul plății îl constituie prestația pe care debitorul o datorează creditorului. Debitorul nu îl poate constrânge pe creditor să primeasca un alt lucru, decât cel care face obiectul convenției și nici creditorul nu îl poate obliga pe debitor să predea un alt lucru. Creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru, în schimbul celui care formeaza obiectul convenției, chiar dacă bunul oferit are o valoare egală sau mai mare decât cel care este datorat.

Atât timp cât părțile au stabilit prin convenția lor obiectul platii, creditorul sau debitorul nu pot, în mod unilateral, modifica acest obiect. Este consecința fireasca a caracterului puterii obligatorii a contractului. Creditorul nu poate fi constrâns sa primească doar o parte din obiectul plății, deoarece s-ar încalca principiul indivizibilității plății.

Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.

În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis, în timp ce în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

51

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Obligaţia de a preda bunuri individual determinate se consideră achitată prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei. Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge, obligația acestuia de predare rămânând să producă efecte.

Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.

Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv.

Obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.

Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.

Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.

Debitorul unei obligații de a da o sumă de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. Cu toate acestea, creditorul care acceptă un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat.

Dobânzile sumelor de bani datorate sunt cele convenite de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege. Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Principiul indivizibilității plății prezintă o serie de excepții, permise de lege tocmai în interesul creditorului plății:

a) părțile, prin voința lor, pot conveni să se faca o plată parțială. Creditorul poate refuza însă, în lipsa unei satfel de convenții, să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă. Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.

b) o plată parțială este posibilă și ca urmare a imputației plăților . Un debitor poate avea mai multe datorii față de același creditor, datorii care au ca obiect lucruri de aceeași natură; plata facută poate să nu acopere integral datoriile;

52

c) dacă intervine compensația a două datorii inegale, datoria cea mai mare se stinge până la concurența celei mai mici, astfel că, creditorul obligatiei mai mari va fi obligat să primească o plată parțială. În urma acestei duble plăți, rămâne ca debitorul să facă în continuare plata diferenței.

d) cel care poseda un cec, un bilet la ordin, nu poate refuza o plată parțială, deoarece atunci întreaga creanță rămâne neplatită și eventuala insolvabilitate a debitorului va fi suportată de semnatarii titlului, împotriva cărora posesorul va avea recurs pentru întreaga sumă inclusiv cea pe care ar fi putut să o primească.

e) acordarea termenului de grație debitorului poate avea ca efect o plată parțială. Instanța ii va putea îngădui fie să facă o plată integrală la o dată ulterioară decât cea stabilită în convenție, fie să facă o plată eșalonată.

Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune. Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.

Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. Procedeul se numește dare în plată. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.

Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.

Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate.

3. Locul plății

De regulă, părțile stabilesc în convenție locul unde se va face plata. Convenția va putea fi expresă (când se stabilește locul unde se va face plata), sau tacită (când rezultă din împrejurările cauzei). În cazul în care s-a convenit expres sau tacit asupra locului plății, creditorul nu îl poate obliga pe debitor să facă plata în alt loc și nici debitorul nu îl va putea sili pe creditor să primească plata în alta parte.

În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:

a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii (plata este în acest caz, portabilă);

53

b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;

c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (plata este în acest caz, cherabilă).

Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, ca loc al plăţii, va suporta cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.

Uneori legea stabilește locul unde urmează să fie executat contractul (de exemplu, contractele pentru prestarea serviciilor medicale etc.). Obligația de întreținere se execută la domiciliul creditorului.

Cheltuielile necesare cu efectuarea plății vor fi suportate de debitor, în absența unei convenții contrare.

După efectuarea plății, debitorul fiind liberat, urmează ca creditorul să suporte cheltuielile cu ridicarea bunului.

Partile pot conveni ca cheltuielile sa fie suportate integral sau partial de catre creditor.

4. Dovada plății

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă.

Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei. Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară. În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.

Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, și executarea prestaţiilor accesorii.

De asemenea, chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.

Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale. Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. Potrivit art. 1.503, alin. 3 NCC, se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.

Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară. Debitorul are

54

oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.

Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.

5. Data plății

A. Plata la termen

Stabilirea momentului când debitorul poate face plata ridică problema exigibilității plății. În cazul obligației cu executare imediată, momentul exigibilității coincide cu cel al nașterii obligației. De regulă, obligațiile sunt cu executare imediată. Daca părțile au stipulat un termen în vederea executării, oricând plata va putea fi cerută de către creditor (face excepție situația când natura contractului impune un termen pentru executarea obligației).

În cazul obligației de a da și a obligației de a face, simpla ajungere la termen nu îl pune pe debitor în intârziere, fiind necesară notificarea debitorului. Uneori, prin simpla ajungere la termen, debitorul este pus în întarziere.

La obligațiile cu termen, plata devine exigibilă la data stabilită de părți. Până la ajungerea la termen debitorul nu poate face plata. El va datora daune-interese atunci când la termenul convenit nu mai poate executa obligația în natură.

Termenul poate fi stipulat în favoarea creditorului, în favoarea debitorului sau în favoarea ambelor părți.

În cazul răspunderii civile delictuale, dacă prin aceeași faptă ilicit ă s-au produs succesiv prejudicii, creanța se naște în momentul producerii fiecărei pagube în parte, moment în care creditorul poate cere efectuarea plății.

B. Plata anticipată

În cazul obligațiilor pure și simple, executarea având loc imediat, nu se pune problema plății anticipate. Dacă însă părțile au stabilit în convenție un termen pentru executare, este necesar de a se ști dacă debitorul poate face plata și inaintea împlinirii termenului. Se poate conveni ca termenul sa fie stipulat în favoarea debitorului, al creditorului sau al ambelor părți, iar daca din conținutul convenției nu rezultă cu claritate în favoarea cui a fost stabilit termenul, se va prezuma ca el a fost stipulat în favoarea debitorului.

Debitorul va putea plati și anticipat când termenul a fost stipulat exclusiv in favoarea sa. Interesul debitorului de a plati mai înainte se evidențiază cu pregnanță atunci când s-a încheiat un contract de împrumut cu dobandă.

55

Stipularea termenului în favoarea creditorului face ca debitorul să nu poată efectua plata anticipat decât cu consimțământul acestuia; altfel, plata va trebui facută la împlinirea termenului.

Plata facută anticipat, fie că termenul a fost stipulat în favoarea debitorului, fie că s-a acceptat de către debitor, nu se mai poate repeta.

C. Plata cu întârziere

Debitorul va putea face plata și după împlinirea termenului, în cadrul procedurii executarii silite, și chiar dupa împlinirea termenului de prescripție. Principiul este însă că plata trebuie facută la termen și nu ulterior; neexecutarea la timp a obligațiilor îl poate prejudicia pe creditor, motiv pentru care debitorul va datora daune moratorii13. Prin efectul prescripției extinctive titularul dreptului subiectiv nu mai poate obține executarea obligației pe calea constrângerii.

D. Termenul de grație

Debitorul trebuie să își execute obligația la termen și să facă o plată integrală, chiar când datoria ar fi divizibilă. Fără a fi de rea credință, uneori debitorul nu poate face plata la împlinirea termenului, fie pentru că nu poate face o plata integrală, fie că nu are posibilități de plata la scadență. În asemenea situații, debitorul cere acordarea unui termen de gratie.

Cand termenul de grație se acordă mai multor debitori, durata lui poate diferi în funcție de situația concretă a fiecărui debitor. Termenul de grație se acordă nu numai obligațiilor ce izvorăsc din contracte, ci și acelora care își au originea în fapte ilicite.

Deoarece beneficiul termenului de grație este personal, în cazul existenței mai multor datorii, va beneficia de acest termen numai debitorul căruia i-a fost acordat. Daca în cazul solidarității se acordă un termen de grație numai unui codebitor solidar, se va putea continua urmărirea împotriva celorlalți debitori, numai după ce partea din datoria celui ce i s-a acordat termenul va fi scăzuta din datorie. Daca fidejusorul profită de termenul de grație acordat debitorului principal, acesta din urmă nu va putea beneficia de termenul acordat fidejusorului. Acordarea termenului de grație nu împiedica însă compensația. Creditorul va putea efectua acte de conservare în timpul termenului de grație.

6. Imputația plății

Este posibil ca debitorul sa aibă mai multe datorii față de același creditor, iar plata să nu stingă toate aceste datorii. Există deci, mai multe datorii care au ca obiect lucruri de aceeași natură și debitorul face o plata parțiala, fără să precizeze care datorie achită. Este necesar ca

13

De întârziere.

56

datoriile sa aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile de același gen pentru a putea fi înlocuite unele prin altele. Imputația plății nu este posibilă în cazul obligațiilor care au ca obiect bunuri certe și determinate.

De regulă, imputația plății are loc prin acordul părților. Dacă lipsețte convenția părților, imputația va fi facuta fie pe cale convenționla (de debitor sau creditor), fie pe cale legală.

A. Imputația convențională

În principiu, debitorul va trebui să arate care datorie o stinge.

În cazul în care creditorul ar refuza primirea plății, debitorul va aștepta să fie urmarit sau va proceda la oferta reală urmată de consemnațiune. Regula că dreptul de a decide care datorie se stinge aparține debitorului, decurge din principiul general potrivit căruia, "când există îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă".

Dreptul de opțiune al debitorului nu este absolut; el nu trebuie sa îl prejudicieze pe creditor.

Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.

Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.

Daca s-a omis sa se elibereze chitanța, creditorul va putea dovedi ca debitorul a acceptat imputația. Asa cum imputația plății decisa de debitor nu trebuie sa îl prejudicieze pe creditor, nici debitorul nu trebuie sa fie prejudiciat prin imputația creditorului.

B. Imputația legală

Este posibil ca nici una din parti sa nu fi facut imputatia. In acest caz se va proceda conform regulilor prevazute de art. 1509 NCC:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă; b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care

creditorul are cele mai puţine garanţii; c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

57

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a) - d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.

În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

7. Punerea în întârziere

A. Punerea în întârziere a debitorului

În unele situații, o datorie nu devine scadentă până ce debitorul nu este pus în întârziere.

Prin procedura punerii în întarziere se are în vedere aducerea la cunoștința sa de către creditor, fie prin chemarea sa în judecată, fie printr-o notificare scrisă, faptul că nu și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale asumate.

Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.

a) Punerea în întârziere de către creditor

Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.

Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

Până la expirarea acestui termen, creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate trece la executarea silită a obligaţiei;

la obţinerea, rezoluţiunii sau rezilierii contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; sau să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Creditorul poate exercita aceste drepturi doar în situația în care debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.

Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil,

58

calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

b) Întârzierea de drept în executarea obligaţiei

În unele situații prevăute de art. 1523 NCC, debitorul se poate afla de drept în întarziere în anumite situații, cum ar fi: atunci când s-a stipulat expres că împlnirea termenului de executare produce acest efect, când obligația putea fi executată numai într-un anumit termen, când debitorul a făcut imposibilă executarea obligației, când și-a manifestat neîndoielnic intenția de a nu o mai executa, când trebuia plătită o sumă de bani de către o întreprindere sau când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite delictuale.

Desigur, debitorul nu va fi în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile necesare, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.bCazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

c) Efectele punerii în întârziere a debitorului

Principalul efect al punerii în întârziere a debitorului constă în aceea că acesta va răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.

B. Punerea în întârziere a creditorului. Oferta reală urmată de consemnațiune

Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.

Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere. Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.

Potrivit art. 1512 NCC, debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.

Se apelează, astfel, la procedura ofertei reale urmate de consemnațiune, reglementate de Codul de procedură civilă.

Oferta reală constă în prezentarea efectivă și materială a lucrului datorat. Prezentarea efectivă se face printr-o somație prin care se arata ziua, ora și locul predării lucrului. Nu este suficientă o simplă somație de primire sau o somație verbală. De obicei se apelează la o somație

59

trimisă de executorul judecătoresc. Pentru ca oferta reală să fie valabilă, este necesar ca creditorul sa nu aiba un motiv legitim de a refuza plata.

Simpla consemnațiune nu constituie o plată, astfel că, până în momentul acceptării ei de către creditor, lucrul nu trece în proprietatea acestuia. Plata presupune deposedarea debitorului și intrarea lucrului în posesia creditorului.

a) dacă obiectul plății îl constituie o sumă de bani. Oferta se face creditorului, iar dacă acesta este minor, reprezentantului sau legal. Oferta poate fi facută atât de debitor, cât și de orice persoană care urmărește să facă plată. Cel ce face oferta reală trebuie să fie capabil de a plăti, iar creditorul sa aibă capacitatea de a primi. Daca plata urmează să se facă, potrivit convenției părților, la mai multe termene, debitorul va putea face mai multe oferte succesive, la scadența fiecărui termen;

b) dacă obiectul plății îl constituie un corp cert si determinat. Și în cazul predării unor bunuri certe, dacă creditorul refuză nejustificat primirea lor, debitorul poate să se folosească de procedura ofertei reale;

c) dacă obiectul plății îl constituie o obligație de a face sau de a nu face, în speță nu este aplicabilă procedura ofertei reale urmate de consemnațiune. În cazul obligației de a face, dacă nu este necesar concursul creditorului, debitorul va executa singur obligația, iar in cazul obligației de a nu face, debitorul îl va putea provoca pe creditor pentru a cere executarea efectivă a obligației.

Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului, în temeiul art. 1514 NCC şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.

Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.

Potrivit art. 1515 NCC, debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.

60

VII. Transmiterea obligațiilor: Cesiunea de creanță

Transmisiunea obligațiilor constă într-o modificare a raporturilor juridice de obligație, prin transferarea drepturilor creditorului asupra unei alte persoane, care devine creditor, în locul sau, ori prin transferarea obligațiilor debitorului asupra altei persoane, care devine debitor în locul său.

Modurile de transmitere și de transformare a drepturilor de creanță și a obligațiilor sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului, novația și delegația.

Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent; persoana către care se transmite creanţa, care o dobândeşte prin cesiune se numeşte cesionar; debitorul creanţei transmise (cedate) se numeşte debitor cedat.

1. Condiţiile de valabilitate a cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract, prin urmare, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului.

În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni. Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege.

Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă.

Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, i se vor aplica și regulile din materia contractului de donaţie. Dacă cesiunea este cu titlu oneros, se vor aplica și regulile din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.

Creanţa privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte. Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie nu poate fi cedată în parte decât dacă obligaţia este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanţial, mai oneroasă pentru debitor.

În caz de cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit identificarea creanţei cedate. Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.

Cesiunea de creanţă este un contract consensual, deci este valabil din momentul încheierii acordului de voinţă.

Pentru validitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul debitorului cedat. Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului. Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului.

Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis.

61

În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original.

Dar, pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor, trebuie îndeplinite anumite formalităţi:

a) prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului;

b) sau acceptarea din partea debitorului cedat, care are semnificaţia faptului că el a luat cunoştinţă despre cesiune, adică de schimbarea creditorului său, iniţial. În general, se recomandă ca acceptarea să fie făcută în formă autentică, spre a fi opozabilă tuturor categoriilor de terţi.

2. Efectele cesiunii de creanţă

În primul rând, cesiunea de creanţă produce efectele actelor juridice care se înfăptuiesc prin intermediul ei: vânzare, schimb, donaţie, împrumut. În al doilea rând, cesiunea de creanţă produce efecte specifice.

Astfel, între părţi, ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul realizării acordului de voinţe creanţa se transferă la cesionar. Cesionarul devine creditor, în locul cedentului, preluându-i toate drepturile și accesoriile.

Totodată, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul pe care l-a plătit şi chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.

Înainte de notificare, cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.

Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat. Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.

Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune.

Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în raporturile dintre cedent şi cesionar, ea produce şi un alt efect, anume acela de a naşte în sarcina cedentului obligaţia de garanţie. Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea. De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat,

62

sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.

În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor.

Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării f ăcute prin intermediul executorilor judecătoreşti sau al acceptării de către debitorul cedat. Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: debitorul cedat; cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; creditorii cedentului.

După notificare, debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care:

a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în

care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii.

Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii. Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata. Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

Atunci când cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere.

Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.

Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.

În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi

63

creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhiva electronică de garanții mobiliare, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.

3. Regimul specific al cesiunii de creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător

Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor. Regimul juridic al acestor titluri de valoare se stabileşte prin lege specială14.

Titlurile de valoare pot fi nominative, stipulate la ordin, sau la purtător, iar cesiunea acestora comportă regimuri diferite:

- în cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe înscrisul respectiv, cât şi în registrul ţinut pentru evidenţa acestora;

- pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia cambiilor;

- creanţa încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă, conform art. 1588 NCC.

Debitorul nu poate opune deţinătorului titlului alte excepţii decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum şi cele care pot fi invocate personal împotriva deţinătorului.

Debitorul care a emis titlul la purtător este ţinut să plătească creanţa constatată prin acel titlu oricărui deţinător care îi remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.

Potrivit art. 1591 NCC, debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ţinut faţă de orice deţinător de bună-credinţă, chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei sale

Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu îl poate împiedica pe debitor să plătească creanţa celui care îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest caz, instanţa se va pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială.

14 Avem în vedere, în special, Legea nr. 58 din 1934 privind cambia și biletul la ordin și Legea nr. 59 din 1934 privitoare la cec.

64

BIBLIOGRAFIE

1. Adam Ioan, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011

2. Atanasiu Ana-Gabriela, și colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații , Editura C.H.Beck, Bucure.ti, 2011

3. Safta-Romano Tudor, Drept civil – Teoria Generală a Obligațiilor , Note de curs, Iași, 2010

4. Tudurache, Dan-Constantin, Drept civil – Teoria Generală a Obligațiilor , Suport de curs, Iași, 2008

5. Turcu , Ion, Noul Cod civil. Legea nr. 279/2009. Cartea V. Despre obligații. art. 1164-1649. Comentarii și explicații , Editura C.H.Beck, București, 2011

6. Uliescu Marilena, Noul Cod civil. Comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2011

7. Colectiv, Codul civil - adnotat de experții caselor de avocatură, Editura Media Casa Press, București, 2011