drept civil. teoria obligatiilor unitatea i final

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALA ŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNV ĂŢĂMÂNT LA DISTAN ŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGA ŢIILOR

Anul II, semestrul II

IOAN APOSTU

Editura Universitară Danubius, Galaţi 2012

Drept civil. Teoria obligaţiilor 2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-084-9

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171


CUPRINS 1. Izvoarele raportului juridic obliga ţional

Noţiuni generale 8

Contractul ca izvor de obligaţii civile 14

Efectele contractului 31

Actul juridic unilateral 38

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice 48

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 51

Teste de autoevaluare 52

Bibliografie minimală 52

2. Faptele juridice ca izvoare ale obligaţiilor

Răspunderea civilă delictuală indirectă pentru fapta altei persoane

54

Fapta ilicită 90

Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii civile 102


Rezumat 130


Lucrare de verificare 132


3. Executarea şi transformarea obligaţiilor

Efectele şi dinamica obligaţiilor 134

Transmiterea şi transformarea obligaţiilor 149


Rezumat 157




4. Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

Modurile de stingere a obligaţiilor 160

Garantarea obligaţiilor 163


Rezumat 173


Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 174

Lucrare de verificare 174


Bibliografie de elaborare a cursului


INTRODUCERE Modulul intitulat Drept civil. Teoria obligaţiilor se studiază în anul II, sem. II şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul aplicării şi analizării noţiunii de obligaţie civilă pe cazuri concrete.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

• definirea conceptului juridic de „obligaţie civilă”; • integrarea obligaţiilor civile între celelalte noţiuni ale dreptului civil; • aplicarea noţiunii de fapt juridic licit pe cazuri concrete; • analizarea şi sintetizarea formelor răspunderii civile delictuale; • identificarea formelor de transmitere şi stingere a obligaţiilor; • caracterizarea formelor garanţiilor reale şi personale.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Izvoarele raportului juridic obligaţional - Faptele juridice ca izvoare ale obligaţiilor - Executarea şi transformarea obligaţiilor - Transmiterea şi garantarea obligaţiilor

In prima unitate de învăţare intitulată Izvoarele raportului juridic obligaţional, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:

- să defineşti conceptul juridic de „obligaţie civilă”; - să analizezi condiţiile de validitate ale contractelor; - să identifici regulile şi excepţiile caracteristice instituţiei efectelor

contractelor, toate acestea după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Faptele juridice ca izvoare ale obligaţiilor, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

- să defineşti următoarele concepte: fapt juridic licit, fapt juridic ilicit, gestiunea intereselor altei persoane, plată nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză;

- să identifici formele faptelor juridice licite; - să delimitezi formele răspunderii civile delictuale; - să compari răspunderea civilă contractuală cu cea delictuală.

Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

In a treia unitate de învăţare intitulată, Executarea şi transformarea obligaţiilor, vei regăsi operaţionalizarea altor obiective specifice. Vei fi deci capabil:

- să defineşti conceptul de executare a obligaţiilor; - să delimitezi formele de executare a obligaţiilor;

Drept civil. Teoria obligaţiilor

- să caracterizezi conceptele juridice de transmitere obligaţiilor;

- să identifici modalit

după ce vei studia conPentru aprofundare

După ce ai parcurs informaTransmiterea şi garantarea obligaoferite alte competentespecifice precum:

- să defineş- să analizezi no- să identifici formele garan

Ca sa îţi evaluez gradul de însuevaluare, pe care, dupstrategia corectă

Pentru o învăţare ef

• Citeşti modulul cu maxim• Evidenţ

adnotezi • Răspunzi la întreb• Mimezi

să apelezi la suportul scris• Compari rezultatul cu suportul de curs

anumite secven• În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de înv

Pe măsură ce vei parcurge modulul vei primi doule vei regăsi la sfâraceste cerinţe, folosindusuplimentare (autori, titlusă operaţionalizezi competenmodul de prezentare informaţii suplimentare vei apela la tutore

N.B. Informaţia de specialitate oferitconsecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor putea fi evaluat cu o not

ă caracterizezi conceptele juridice de transmitere şi transformare a ţiilor;

ă identifici modalităţile de transmitere a obligaţiilor ,

ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandatPentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învTransmiterea şi garantarea obligaţiilor , vei achiziţiona, odată

alte competente, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

ă defineşti conceptul juridic de stingere a obligaţiilor;ă analizezi noţiunile de garanţie, garanţie personală, garană identifici formele garanţiilor reale şi personale.

i evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţstrategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

ăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

ti modulul cu maximă atenţie; iezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat; ăspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;

Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă apelezi la suportul scris;

Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţanumite secvenţe; n caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţ

ă ce vei parcurge modulul vei primi două lucrări de verificare pe care ăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răţe, folosindu-te de suportul de curs şi de urm

suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după gradul în care ai reuţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţ

modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclaritţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

ia de specialitate oferită de curs este minimalăă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea

sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.

6

şi transformare a

,

bibliografia recomandată. şi teste adecvate.

, în a patra unitate de învăţare, iona, odată cu cunoştinţele

ionalizezi obiective

ţiilor; ie personală, garanţie reală;

elor, vei rezolva o lucrare de ţiile adecvate şi cu

i obligatorii:

iale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

şi rezolvând-o fără

ţi de ce ai eliminat

n caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.

ă ări de verificare pe care i 4. Vei răspunde în scris la şi de următoarele resurse ă gradul în care ai reuşit

ine cont de acurateţea rezolvării, de spunsului. Pentru neclarităţi şi

de curs este minimală. Se impune în , parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea

rilor de verificare. Doar în acest fel vei toare efortului de depus.


1. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC OBLIGA ŢIONAL

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să defineşti conceptul juridic de „obligaţie civilă”;

• să analizezi condiţiile de validitate ale contractelor;

• să identifici regulile şi excepţiile caracteristice instituţiei efectelor contractelor.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore

1.1. Noţiuni generale 8

1.2. Contractul ca izvor de obligaţii civile 14

1.3. Actul juridic unilateral 33

1.4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice 39

1.5. Efectele contractului 49


Rezumat 55


Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 56

Bibliografie minimal ă

57

Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional


1.1. Izvoarele raportului juridic obliga ţional

1.1. Noţiunea obligaţiei civile

Aspecte generale cu privire la sensurile noţiunii de obligaţie

În vorbirea curentă prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau îndatorire, la care o persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de raporturi sociale, juridice sau nejuridice.

În această categorie intră, spre exemplu, şi obligaţiile impuse de normele morale, etice sau religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie, obligaţia de politeţe şi respect între oameni etc. Acest gen de obligaţii nu au însă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare ele nu pot fi îndeplinite cu ajutorul forţei coercitive a statului.

Lipsa constrângerii de stat se datorează faptului că aceste obligaţii sunt eliptice de sancţiunea juridică. Dimpotrivă, când o îndatorire este reglementată de norma juridică şi are izvorul într-un raport juridic, ne referim la o obligaţie veritabilă, ca instituţie de drept.

Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/20091. Prin adoptarea Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la 1 octombrie 2011 Noul Cod civil a intrat în vigoare, dată la care a fost abrogat Codul civil din 1864, dar şi alte acte normative.

Codul civil dezvoltă materia obligaţiilor in cadrul Cărţii a V-a intitulată „Despre obligaţii”.

În drept, noţiunea de obligaţie are următoarele trei înţelesuri:

1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi datoria corelativă a debitorului, ambele constituind latura activă şi respectiv latura pasivă a aceluiaşi raport juridic.

În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic al raportului juridic, creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul stă în postura de subiect pasiv. Aşadar, din punctul de vedere al creditorului, raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme ce din punctul de vedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi entitate juridică, obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic între creditor şi debitor, ca doi subiecţi ai aceluiaşi raport juridic. Esenţial pentru definirea acestui liant este verbul a datora, în jurul căruia se configurează chintesenţa noţiunii. Cum însă a datora presupune în mod necesar a putea, a fi la îndemână, a fi în stare etc., înseamnă că existenţa obligaţiilor nu poate fi concepută decât în sfera posibilului, căci nimeni nu se poate obliga la imposibil, altfel spus, impossibilium nulla obligatio. Această conexiune dintre datorat şi posibil

1Această lege a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.



infirmă orice alăturare între obligaţie şi imposibil, noţiuni care se exclud reciproc.

2. În sens restrâns, „stricto senso“, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea sau prestaţia ce-i revine debitorului. Obligaţia acestuia poate consta în a da, a face sau a nu face un anumit lucru.

3. Cel de al treilea sens al noţiunii este cel întrebuinţat pentru a desemna un înscris destinat să servească drept mijloc de probă a raportului juridic obligaţional. (instrumentum probationem)

Asemenea înscrisuri pot fi obligaţiile nominative sau la purtător, ce au menirea de a dovedi un împrumut, obligaţiile emise de o societate comercială pe acţiuni ce constituie de fapt fracţiuni ale capitalului ei social sau pur şi simplu obligaţiuni C.E.C.

În tratarea noţiunii de obligaţie, avem în vedere înţelesul ei „lato senso“, obiectul studiului nostru constituindu-l aşadar raportul juridic obligaţional. Mai precizăm că ne vom referi la acele raporturi juridice obligaţionale care au un conţinut patrimonial şi în cadrul cărora părţile participă pe poziţii de egalitate juridică, deci la raporturile obligaţionale civile.

Noul Cod civil defineşte obligaţia în cadrul articolului 1164:

“Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

Faţă de aceste elemente de individualizare, definim obligaţia ca fiind un raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiect activ, de a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facă ceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi aduce la îndeplinire prestaţia sub sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bună voie.

Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt proprii aceleaşi trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1. Subiecte ale raportului juridic obligaţional, pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice (prin urmare şi statul). Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două categorii de persoane şi anume:

- subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă, numit creditor, pe de o parte;

- subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numit debitor.

Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să întrunească în cadrul aceluiaşi raport o dublă calitate: atât pe cea de creditor, cât şi pe cea de debitor. Într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, de exemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La



rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit şi pe aceea de creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat. Pe lângă denumirile generice de creditor şi debitor, subiectele unor raporturi juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi specifice rezultate din variate genuri de contracte numite cum ar fi: locator-locatar, mandant-mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar etc.

2. Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parte obligaţia corelativă a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului său).

3. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care este ţinut subiectul pasiv. Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a face) sau într-o abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.

Obligaţia de a da presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul încheierii contractului.

Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheierea contractului, în următoarele situaţii:

a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment ulterior încheierii contractului;

b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează în momentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;

c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite în momentul intabulării şi nu în cel al încheierii contractului.

Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice prestaţie pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.

Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unor contracte ele se apropie până la identitate.

Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de a transmite proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remitere materială a bunului care este o obligaţie de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit lucru la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei asumate.

Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt determinat şi la o anumită sau anumite persoane limitativ determinate. Prin aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia generală de abstenţiune ce revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real. În vreme ce în cazul drepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu face un lucru determinat izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.



Reţineţi aceste criterii de clasificare a obligaţiilor

civile!

Sarcina de lucru 1

Identifică şi rezumă în trei fraze elementele structurale ale raportului juridic obligaţional (7-9 rânduri).

Clasificarea obligaţiilor civile

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a se exclude unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi obligaţie. Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt următoarele :

A. după izvorul obligaţiei; B. după obiectul obligaţiei; C. după sancţiunea obligaţiei; D. după opozabilitatea obligaţiei; E. după structura obligaţiei.

A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice, din fapte juridice „stricto senso” şi din lege. Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii, fac parte contractele şi actele juridice unilaterale. La rândul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor juridice ilicite se înscriu delictele şi quasi-delictele civile.

B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare. Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative (a nu face). După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.

Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia antreprenorului de a executa o anumită lucrare în vreme ce obligaţia de diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a depune toată priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării de sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii asistate.

C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie gradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii se bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce altele se bucură mai puţin sau chiar deloc. Observăm deci că în funcţie de sancţiunea de ordin statal care le însoţeşte obligaţiile, nu se înfăţişează identic în toate cazurile. Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte, obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.

Ioan Apostu


• Sunt civile sau perfectesancţiune juridicăa statului pentru executarea dreptului s• Sunt naturale sau imperfectesancţiunea juridicăexecutate de bună

Spre exemplu, cazul debitorului care executândutermenului de prescrippretinde restituirea a ceea ce a plcreditorului s-ar fi obligaţiilor naturale în obligade către debitor, fie, prin promisiunea fermexecuta o astfel de obliga

• Sunt morale juridică, în sensul cconstrângere a statului, afamiliei sunt datori s

D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci dupopozabile, obligaţobligaţii opozabile ter

• Sunt obişnuiteopozabilităţii regulilor comune drepturilor relative (neque nocere neque prodesse potest• Sunt realedrept real, ca sarcinispre exemplu, cazul decalităţile solului sau s• Sunt opozabile terstrâns legate de dreptului său decât de lcontractului de locafolosinţa lucrului închiriat (art. 1dobânditor al dreptului de proprietate este obligat sfolosinţă al locatarului; cu toate cîncheiat anterior de csunt totuşi opozabile. civil potrivit cărora

„ locaţiunea rămâne opozabilăînstrăinarea, pentru un termen de doudenunţării contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin.

„dobânditorul (cumpărătorul) se sizvorăsc din locaţiune. ”

E. În funcţie de structura lor, obliga

- pure şi simple, în sensul csau condiţie), ele presupunând un singur debitor

Izvoarele raportului juridic obliga

Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiaziune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţ

a statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării de bunSunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucuriunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silit

executate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea presta

Spre exemplu, cazul debitorului care executându-şi prestaţtermenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că dreptul la ac

ar fi prescris. Există şi posibilitatea transformăţiilor naturale în obligaţii civile, fie prin recunoaşterea obligatre debitor, fie, prin promisiunea fermă din partea debitorului c

executa o astfel de obligaţie.

unt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice sancă, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi for

constrângere a statului, aşa cum este de exemplu obligaţia familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

ţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor copozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obliga

ţii opozabile terţilor.

Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul ăţii regulilor comune drepturilor relative (res inter alios acta, aliis

neque nocere neque prodesse potest). Sunt reale (propter rem), acele obligaţii care apar ca accesoriu al unui

drept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obliga

ăţile solului sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţSunt opozabile terţilor (scriptae in rem) acele obligaţ

strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obău decât de la posesorul actual al bunului. Spre exemplu, în cazul

contractului de locaţiune, locatorul are obligaţia de a-i asigura locatarului ţa lucrului închiriat (art. 1786 Cod civil). Odată înstră

dobânditor al dreptului de proprietate este obligat să respecte dreptul de ţă al locatarului; cu toate că el nu a fost parte în contractul de loca

încheiat anterior de către vânzător, obligaţiile acestuia referitoare la locaşi opozabile. Principiul rezultă din prevederile art.

civil potrivit cărora

mâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i sinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notific

rii contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. 2”şi

ătorul) se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care

ţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri

şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalitele presupunând un singur debitor şi un singur creditor;

Izvoarele raportului juridic obligaţional

12

ii care beneficiază integral de a încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere

utării de bună voie. ii care nu se bucură integral de

i nu se poate cere executarea lor silită, odată etinde restituirea prestaţiilor.

i prestaţia după împlinirea zut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate

ă dreptul la acţiune al i posibilitatea transformării prin novaţie a

şterea obligaţiei naturale din partea debitorului că va

ţii lipsite de orice sancţiune pentru executarea lor nu se poate folosi forţa de

ţia prin care membrii şi material.

cercul persoanelor cărora le sunt şnuite, obligaţii reale şi

rora le sunt proprii sub aspectul res inter alios acta, aliis

ii care apar ca accesoriu al unui titularului privitor la un bun oarecare. Este

torilor de terenuri agricole obligaţi să conserve ătăţiri funciare.

) acele obligaţii care sunt atât de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizarea

Spre exemplu, în cazul i asigura locatarului

ă înstrăinat lucrul, noul ă respecte dreptul de

ost parte în contractul de locaţiune iile acestuia referitoare la locaţiune îi

din prevederile art. 1812 şi 1813 Cod

ce locatarului i s-a notificat ar fi aplicat notificării

ţiile locatorului care

iile civile pot fi de trei feluri:

iile nu sunt afectate de modalităţi (termen i un singur creditor;



- obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, dacă sunt divizibile, fie mai multe obiecte când debitorul datorează cumulativ două sau mai multe prestaţii; - obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).

Termenul este un eveniment viitor şi cert care amână fie producerea efectelor fie stingerea unei obligaţii civile. El nu are aşadar efect în ceea ce priveşte naşterea obligaţiei ci numai a exigibilităţii ei. Condiţia este acea modalitate care afectează existenţa obligaţiei civile, perfectarea ei depinzând de un eveniment viitor şi incert.

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile

Art. 1.165 prevede:

„Obligatiile izvorasc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata, fapta ilicita, precum si din orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii.”

Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.

În sistemul Codului civil, cvasi-contracte sunt gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat (plata indebitului), la care practica şi literatura juridică au adăugat şi îmbogăţirea fără just temei.

• Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri „exist[ atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsura să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. (art. 1330-1340 Cod civil)

• Prin plata lucrului nedatorat (art. 1341-1344 Cod civil) se înţelege fapta unei persoane (solvens) de a plăti alteia (accipiens) o datorie neexistentă sau care nu-i revenea, obligând-o în acest fel la restituire: cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire (art. 1341 C. civ.)

• Îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.)se referă la următoarea situaţie: cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Noţiunea de cvasi-contract a fost şi este criticabilă prin imprecizia ei. Între contracte şi aşa numitele cvasi-contracte nu există în realitate asemănări cât de mici care să justifice denumirea. În ceea ce priveşte naşterea raportului juridic contractual, important este acordul de voinţă al părţilor, producător de consecinţe în planul obligaţiilor. Un asemenea acord de voinţă nu există însă nici în cazul gestiunii de afaceri şi nici în cel al plăţii nedatorate, izvorul obligaţional constituindu-l în ambele cazuri faptul ilicit şi voluntar al garantului sau al solventului. Se impune aşadar a preciza că din categoria faptelor juridice



ca izvoare de obligaţii civile fac parte faptele juridice licite categorisite de către legiuitor greşit drept cvasi-contracte, şi faptele juridice ilicite.

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii care dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţii este definită de art. 1357 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce cauzează alteia un prejudiciu şi care dă naştere obligaţiei de reparaţie.

Printre izvoarele obligaţiilor civile, a fost inclusă şi legea, în măsura în care aceasta ar genera direct şi nemijlocit obligaţii civile, fără a fi necesară intervenţia unui fapt juridic care să genereze naşterea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic obligaţional. În susţinerea acestei aserţiuni s-a precizat că ar putea fi vorba despre obligaţiile care incumbă proprietarilor de imobile din raporturile de vecinătate, îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii, sau obligaţia anumitor categorii profesionale de a păstra secretele aflate în exerciţiul serviciului, de pildă medicii sau preoţii.

Apreciem că acest ultim izvor de fapt constituie sursa „alma mater” a tuturor obligaţiilor civile, căci niciun raport juridic, şi cu atât mai puţin un raport juridic civil, dublu voliţional (deoarece naşterea lui depinde, pe de o parte de voinţa părţilor, iar pe de altă parte de voinţa legii), nu-şi poate avea existenţa decât în limitele trasate de voinţa legiuitorului exprimată prin lege. Pe de altă parte, nicio obligaţie civilă nu poate lua naştere împotriva sau peste voinţa legii, care consacră toate împrejurările juridice generatoare de obligaţii civile. Aşa fiind, ar trebui trasă concluzia că în afara legii nu ar exista niciun alt izvor al obligaţiilor civile, ceea ce poate fi valabil într-o exprimare generică, dar insuficient şi neconcludent într-o analiză ştiinţifică.

Sarcina de lucru 2

Selectează trei dintre criteriile de clasificare ale obligaţiilor şi descrie în fraze minimale (5-7) tipurile de obligaţii corespunzătoare acestor criterii (maximum 15 rânduri).

1.2. Contractul ca izvor de obligaţii civile 1.2.1. Contractul ca izvor de obligaţii civile

Noţiunea şi definiţia contractului civil

Art. 134 din Constituţia României consacrând printre libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi principiul libertăţii comerţului, se referă implicit şi la libertatea contractuală, definită în doctrină ca fiind posibilitatea pe care o au, conform legii, persoanele fizice şi juridice de a crea contracte şi de a le stabili conţinutul.



La rândul său, Codul civil român a reglementat contractele negociabile, acestea fiind rodul exclusiv al voinţei comune a părţilor contractante. În cea mai generală şi mai sintetică formulare, art. 1166 din C. civ. defineşte contractul civil ca fiind

„acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau a stinge un raport juridic”. Se observă că se menţine vechea definiţie din doctrină care formulase critici cu privire la vechea definiţie.

Totuşi, noul legiuitor nu pune capăt disputei terminologice contract/convenţie, nefăcând nicio precizare în acest sens. Se remarcă doar faptul că noua legislaţie face referire doar la noţiunea de contract. S-a acceptat în mod constant în literatura noastră juridică împrejurarea că termenul de contract este sinonim şi deci echivalent celui de convenţie.

Pornind de la aceste precizări prealabile, definiţia doctrinară a contractului civil este aceea potrivit căreia contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.

Voinţa juridic ă, element esenţial al contractului

Potrivit definiţiilor date contractului, factorul său esenţial şi totodată dinamizator este acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul de a produce efecte juridice. Întrucât în principiu încheierea oricărui contract este liberă, căci este permis tot ce nu se interzice, câmpul de exprimare al voinţei juridice este şi el nelimitat. Această autonomie este traductibilă prin ceea ce se numeşte în ştiinţa dreptului principiul libert ăţii de voinţă în materia contractelor. Teoria autonomiei de voinţă elaborată sub influenţa raţionalismului individualist din secolul al XIX-lea şi a doctrinei dreptului natural, considera consimţământul părţilor ca fiind creator de drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare forţa obligatorie a contractului este consecinţa exclusivă a acordului de voinţă, legea nefăcând altceva decât să recunoască puterea generatoare de drepturi şi obligaţii a autorilor actului juridic. În raporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea făcând parte din conceptele politice ale societăţii. Raportând voinţa juridică relaţiilor juridice ca o componentă a relaţiilor sociale, avem în vedere nu numai legile obiective ale societăţii şi condiţiile sale materiale de existenţă ci, şi necesităţile de ordin juridic exprimate prin totalitatea normelor imperative şi a principiilor de drept, precum şi prin complexul relaţiilor care formează ordinea de drept.

Dând cuvenita valoare acestui principiu, cel al autonomiei de voinţă, interpretarea art. 1169 din C. civ. exprimă în acelaşi timp nu numai limitele ci şi libertatea voinţei exprimată implicit, întrucât potrivit textului,

„Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.”.

Această dispoziţie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborată şi cu faptul că o obligaţie fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici



un efect. Referindu-se la cauză textul art. 1236 C. civ. subliniază caracterul ei ilicit şi imoral atunci când

„este contrară legii şi ordinii publice, când este contrară bunelor moravuri”.

Ca o consecinţă imediată cu valoare practică, libertatea de a contracta surprinde mai multe ipostaze ale încheierii unui contract. Aceasta se referă în primul rând la libertatea oricărui subiect de drept de a încheia un contract atunci când doreşte acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia în caz contrar. În al doilea rând, ea se referă la libertatea de a stabili condiţiile de formă şi de fond ale contractului, sub rezerva de a nu fi încălcate dispoziţiunile imperative ori prohibitive ale legii.

În consecinţă, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să fie circumscrisă necesităţii de ordin juridic configurată de textele sus-menţionate. Numai în măsura în care voinţa juridică respectă aceste imperative îşi poate găsi aplicare principiul forţei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), consacrat de art. 1270 alin. 1 din C. civ., căci doar “contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.”

Clasificarea contractelor civile

Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii de contracte, care se individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor conferă atât posibilitatea caracterizării fiecărei specii particulare de contract, dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint dar cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri. Fiecare clasificare este importantă deoarece permite a se stabili regimul juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip de contract. În acest demers vom urmări deci criteriile de clasificare a contractelor civile aşa cum sunt ele sistematizate în literatura juridică, respectiv:

A. După modul de formare; B. După conţinutul lor; C. După scopul urmărit de părţi; D. După modul executării; E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă; F. După corelaţia existentă între contracte; G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.

A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.

1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită de vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului

Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un înscris fără ca prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei lor, atâta vreme cât nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem),



ci doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia, ad probationem. Codul civil consacră categoria contractelor consensuale în cadrul art. 1174 alin. (2): „Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul accord de voinţă al părţilor ”. Exemple de astfel de contracte: contractul de vânzare (cu unele excepţii), contractul de mandat, contractul de închiriere etc.

2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică. Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei solemne are ca efect juridic nulitatea absolută. Exemple: donaţia, contractul de ipotecă, contractul de întreţinere etc. 3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită şi de remiterea materială a lucrului, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ.: „contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun al debitorului.”

B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau unilaterale.

1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte. Potrivit art. 1171 din C. civ. Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi. În consecinţă, fiecare dintre ele poate avea concomitent atât calitatea de creditor dar şi pe aceea de debitor al unei obligaţii.

2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.

Codul civil în vigoare nu a mai rezervat o definiţie specială contractului unilateral, prezentând doar ca acest tip de contract este opusul celui sinalagmatic. Se includ aici: donaţiile fără sarcină, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit, fidejusiunea etc.

C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau contracte cu titlu gratuit .

1. Sunt cu titlu oneros (art. 1172 alin. 1) acele contracte în care fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes patrimonial propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter sinalagmatic, deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă. 2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv al unei părţi, căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în schimb.



D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare imediată, uno ictu, şi contracte cu executare succesivă.

1.Sunt contracte cu executare imediată (instantanee), cele a căror îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei constând într-o singură prestaţie. 2.Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor prestaţii succesive (contractul de închiriere, locaţiune, întreţinere)

E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi numite şi nenumite.

1. Contractele numite sunt cele ce au o reglementare specială şi corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în legislaţia civilă (contractul de vânzare-cumpărare sau donaţie).

2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe, părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor, fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite (contractul de asistenţă juridică). În acest sens, art. 1168 C. civ. statuează: „contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.

Precizăm că odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, contractul de întreţinere a devenit un contract numit.

F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau accesorii.

1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi. 2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de ipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a cărui soartă juridică depind, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor, contractele pot fi comutative sau aleatorii. Esenţial pentru definirea celor două specii este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului.

1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproce ale părţilor, aşa cum îl individualizează art. 1173 Cod civil „Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.”



Contractele comutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trec dintr-un patrimoniu în altul.

2. Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. (art. 1173 alin. 2 C. civ.)

Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştig sau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard.

Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate si contractele de adeziune, contractele constitutive sau translative de drepturi si contractele declarative etc.

Contractele negociate sunt acelea în care toate condiţiile şi clauzele lor, natura şi întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă sunt rezultatul negocierii libere.

Contractul de adeziune este reglementat în noua legislaţie civilă în cadrul art. 1175:

„Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.

Specificul acestor contracte rezidă în faptul că ele nu pot fi negociate, având la bază inegalitatea puterii economice dintre părţile contractante, putând face uneori posibilă includerea unor clauze abuzive. Această categorie dă posibilitatea celui mai puternic economic să se impună, stabilind unilateral clauzele contractului, opţiunea aderentului fiind de a încheia sau nu (Adam, 2011, p. 68). Exemplificăm: contractual de asigurare, abonamentul radio-tv, contractul de furnizare a apei, gazului etc.

Noul Cod civil consacră şi contractul-cadru şi contractul încheiat cu consumatorii în cadrul art. 1.176 şi 1.177 C. civ.:

„ (1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.

Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.

Sarcina de lucru 3

Prezintă care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul juridic unilateral. (5-7 fraze).



1.2.2. Condiţiile de validitate a contractelor

Prin încheierea contractului se înţelege în cea mai sintetică formulare realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art. 1179 din C. civ. precizează „ ín terminis”că pentru încheierea valabilă a unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:

„ (1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză valabilă a obligaţiilor. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”

Aceste condiţii sunt generale, proprii tuturor contractelor. Analiza sumară a fiecăreia dintre acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:

Capacitatea de a contracta

Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fie capabile de a contracta. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil (Beleiu, 2003, p. 128). Capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art. 1180 C. civ., potrivit căruia:

„poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”

Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege, astfel încât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare.

Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că orice persoană are capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. (Puşcă, 2011, p. 60). În legătură cu această regulă în art. 29 C. civ. alin.1 se prevede expres că:

„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C. civ.), iar conform art. 38 C. civ., capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Tot astfel, conform art. 39, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu,

Potrivit dispoziţiilor legale, minorii (şi cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu, 14-18 ani) şi interzişii judecătoreşti nu pot contracta personal. Pentru aceste categorii de persoane actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali. S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile actele încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului. Cu titlu de noutate, art. 40 C. civ. reglementează capacitatea de exerciţiu anticipată respective,

Ioan Apostu


„Pentru motive temeinice, instanvârsta de 16 ani capacitatea deplintutorele minorului, luându-se, când este cazul,

Consimţământul

Prin consimţământ se înconstă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestat

Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor pvalabil consimţăcondiţii:

a) să provină de la o persoan

Aceasta condiţie pornejuridice (deci pentru a da obligaţional), subiectul de drept civil trebuie sasupra consecinţpriveşte persoana fizicoperează prezumDimpotrivă, persoana lipsitavea discernământ fie datoritSancţiunea încheierii unui contract de ceste nulitatea relativ

b) consimţământul trebuie exprimat cu intenjuridic.

„Per a contrario”de a contracta a fost fcomplezenţă. De asemeni, consimcondiţii pur potestative din partea celui caredacă am chef!”), sau dac

c) consimţământul trebuie sîncheierea unui contract f

Manifestarea de voinexpresă, fie întrprincipiul consensualismului, care le permite pşi forma de exteriorinumai necesară ci de vedere al formei sale. Firecum este cazul actelor solemne, co formă specială

d) consimţământul s

Fără a dezvolta teoria viciilor de consimstudiu al unei importante sectotuşi a reaminti


Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi asculta

se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie

ţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic care în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestat

a cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul s

ă de la o persoană cu discernământ;

Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic

ţional), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării sale de voin

şte persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţă prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta. ă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumatământ fie datorită vârstei fragede fie stării de s

iunea încheierii unui contract de către o persoană lipsităeste nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din aceasta.

ţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament

„Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacde a contracta a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie sau

ţă. De asemeni, consimţământul nu poate fi dat sub forma unei ţii pur potestative din partea celui care se obligă (altfel spus, “m

am chef!”), sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas graecas

ţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput încheierea unui contract fără o manifestare exterioară de voinţă

estarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizatăă, fie într-una tacită. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil

principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagăi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voin

numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu existăcum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă

ă specială.

ţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei

a dezvolta teoria viciilor de consimţământ (care a constituit obiectul de studiu al unei importante secţiuni a părţii generale a Dreptului civil), se impune

i a reaminti:


21

te minorului care a împlinit iu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau

de familie”.

ă a actului juridic care rârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.

i ale dreptului civil, pentru a fi la rândul său următoarele

pentru a i se recunoaşte efectele tere, a modifica sau a stinge un raport juridic

ă aptitudinea de a aprecia ării sale de voinţă. În ceea ce

ii de exerciţiu, în favoarea sa mântul necesar pentru a contracta.

ţiu este prezumată a nu ării de sănătate mintală. ă lipsită de discernământ

ele decurgând din aceasta.

ării unui angajament

ia de a produce efecte juridice dacă declaraţia ), din prietenie sau

mântul nu poate fi dat sub forma unei ă (altfel spus, “mă oblig ad calendas graecas!).

ăci este de neconceput ă de voinţă.

exteriorizată fie într-o formă ţământului îi este aplicabil ă aleagă în egală măsură

ci simpla manifestare de voinţă este nu ă valabil din punctul

te, de la acest principiu există şi excepţii, aşa ând manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace

ţei.

mânt (care a constituit obiectul de ale a Dreptului civil), se impune



„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.” (1206 C.civ.)

Obiectul contractului

Prin dispoziţiile art. 1179 alin. 3 C. civ. se prefigurează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului., absenţa acestora fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Din această prevedere, rezultă că obiectul contractului constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. În sprijinul acestei opinii invocăm dispoziţiile art. 1225 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil.

a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe

Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există nu se mai pune problema observării celorlalte condiţii ale sale. Necesitatea existenţei obiectului se apreciază în momentul încheierii actului juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în materia actului de vânzare-cumpărare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul vânzării bunul vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 şi art. 1658 (2), dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un drept de opţiune, între a cere desfacerea contractului ori a cere o reducere de preţ. Pot alcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise încă. (Puşcă, 2011, p. 71)

b) Obiectul să fie în circuitul civil

Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzută expres în art. 1229 C. civ. potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.

c) Obiectul să fie determinat sau determinabil

Textul legal care prevede această condiţie este art. 1225 alin. 2 C. civ.: „Obiectul contractului trebuie să fie determinat … sub sancţiunea nulităţii absolute”. Părţile trebuie să individualizeze bunurile chiar în cuprinsul contractului. Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.

d) Obiectul să fie posibil

Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o prestaţie imposibilă, „ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru



oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil iar neexecutarea culpabilă.

e) Obiectul să fie licit

Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege. În acest sens dispun şi art. 1179 alin. 1 pct. 3 şi art. 1225 alin. 2, într-o manieră imperativă, sub sancţiunea nulităţii absolute:

„Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravene ordinii publice ori bunelor moravuri”.

Pe lângă aceste condiţii generale, uneori trebuie îndeplinite şi condiţiile speciale cum ar fi: obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului, cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv, deaorece nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. (Adam, 2011, p. 271)

f) Obiectul să fie moral

Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri.

Cauza contractului

Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea ce numim cauza contractului. Ea exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin directă răspunsuri la întrebările pentru ce sau în ce scop s-a încheiat contractul, deci, „cui prodest?”

În conformitate cu prevederile art. 1236, cauza oricărui act juridic civil trebuie să existe, să fie licită şi morală. Ca noutate existenţa cauzei este impusă acum în mod expres. De asemenea, sunt definite noţiunile de cauză ilicit ă şi morală: art. 1236 C. civ. :(2) „Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.”

Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., dar şi din cele ale art. 1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”

Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracter imoral este nulitatea absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2): „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.

În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa proxima şi scopul mediat - causa remota.

Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de contracte, respectiv:

- în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei);



- în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica (animus donandi); - în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii materiale a bunului.

Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau nevoia unui lucru.

Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.

1.2.3. Încheierea contractelor

Realizarea condiţiilor de validitate ale contractelor este legată de momentul în care acordul de voinţă al părţilor se formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea. Anterior acestei împrejurări, este posibil ca părţile să parcurgă un itinerariu susceptibil de desfăşurare în timp, o perioadă numită de unii autori precontractuală, de alţii negociere. De cele mai multe ori, contractele se încheie fără parcurgerea prealabilă a unor faze precontractuale, părţile convenind simultan asupra clauzelor contractuale, sau pur şi simplu manifestându-şi adeziunea la clauzele unor contracte nesusceptibile de negociere fie prin modul în care au fost concepute, (de exemplu tariful unei călătorii cu avionul), fie prin implicaţiile unui anumit gen de a tranzacţiona (spre exemplu vânzarea unui magazin la un preţ ce nu ţine seama de alte elemente, fond de marfă, mijloace circulante etc.). Anterior momentului încheierii contractului, drumul parcurs de către părţi până la realizarea acordului de voinţă poate surprinde, în unele situaţii, mai multe faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2. oferta de a contracta, 3. promisiunea de a contracta sau antecontractul şi 4. acceptarea.

1. Negocierile precontractuale

Negocierile sau tratativele precontractuale constituie invitaţia făcută de către una din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. In privinţa acestei etape precontractuale, s-ar putea aprecia că ea reprezintă de fapt faza finală a tratativelor, fiind chiar ulterioară acceptării ofertei.

Poate fi vorba despre negocieri precontractuale doar atâta vreme cât încă nu a fost lansată o ofertă şi nici exprimată o acceptare. Ulterior acceptării ofertei deja vorbim despre un contract, astfel încât eventualele negocieri pot avea drept obiect executarea efectivă a unor clauze speciale sau angajarea altor obligaţii, ori pur şi simplu negocierea unui alt contract. Spre deosebire de oferta fermă care îl obligă pe ofertant, negocierile nu produc asemenea consecinţe juridice. Este adevărat că de multe ori negocierile se pot finaliza printr-un „acord de principiu”, „scrisoare de intenţie” sau “protocol”, uzitate mai ales în domeniul comerţului internaţional.

Deşi în planul consecinţelor juridice negocierile precontractuale sunt lipsite de relevanţă, totuşi interesează comportamentul celor care sunt în tratative, sub aspectul cerinţei de a se abţine de le orice manevră neloială sau de a se informa



reciproc cu sinceritate asupra tuturor împrejurărilor care ar avea un rol determinant pentru încheierea unui contract. Totodată, există obligaţia, născută din uzanţe, ca părţile să se manifeste cu bună credinţă în cadrul negocierilor, să-şi respecte angajamentele de principiu sau să îşi acorde reciproc termene de reflexie rezonabile. Tratativele pot fi întrerupte oricând în principiu, fără a se produce consecinţe în planul răspunderii, afară doar dacă nu se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a unui partener.

Sarcina de lucru 4

Enumeră şi descrie într-un paragraf de 10-15 rânduri interdependenţa condiţiilor de valabilitate ale contractelor.

Oferta de a contracta

Sensul juridic al noţiunii nu diferă cu nimic de cel întrebuinţat în limbajul comun: oferta este o propunere făcută de către o persoană alteia în scopul încheierii unui contract. Oferta sau policitaţiunea implică deja o propunere având un obiect precis determinat sau determinabil, aşa încât contractul să poată fi oricând prefigurat de către părţile contractante. Fiind prima manifestare de voinţă, ea reprezintă de fapt primul pas către acordul de voinţă. Este şi motivul pentru care, fiind o latura a voinţei de a contracta, deci a consimţământului, ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele de formă şi de fond ale acestuia.

A. Condiţiile de formă ale ofertei

În privinţa formei ofertei ca modalitate de exprimare a voinţei de a contracta nu se cere în principiu nicio condiţie specială, aceasta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal, adresată unei persoane determinate sau publicului. Fireşte cea mai uzuală formă de exhibare a ofertei este cea expresă, exprimată fie în scris, fie verbal.

Valoarea juridică a unei oferte o pot avea însă numeroase împrejurări din care s-ar putea trage neechivoc concluzia voinţei de a contracta exprimată în mod tacit: „staţionarea unui taxi într-o staţie pentru taximetre, afişarea meniului zilei la intrarea într-un restaurant etc. Cel mai uzitat exemplu în susţinerea ipotezei ofertei tacite de a contracta îl reprezintă desigur tacita relocaţiune: poate fi considerată ca o ofertă de prelungire a unui contract de închiriere, împrejurarea că, deşi contractul a expirat, „Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.” (art. 1810 din C. civ.).



Oferta poate fi făcută unei persoane determinate sau publicului. În ultimul caz este de regulă vorba despre o simplă invitaţie de a negocia, posibilitatea acceptării având-o orice persoană. Expunerea unui lucru în vitrina unui magazin, într-un stand sau pe o tarabă în piaţă cu indicarea preţului de vânzare constituie exemplul cel mai grăitor al ofertei făcute publicului. Într-o asemenea abordare, identitatea destinatarilor ofertei este indiferentă: pentru un comerciant care vinde o marfă nu contează identitatea celor care cumpără, ci faptul că ei plătesc, după cum în cazul ofertei publice de recompensă nu contează cine furnizează lucrul sau informaţia cerută, ci realizarea interesului ofertantului. Se pot ivi şi situaţii în care oferta adresată publicului poate da naştere la obligaţii în sarcina ofertantului: acesta va fi obligat faţă de primul acceptant, dacă spre exemplu oferta de vânzare a unui bun cert a fost publicată într-un ziar.

Oferta poate conţine sau nu în cuprinsul ei un termen, în interiorul căruia trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Acest termen poate fi arătat în mod expres dar el poate rezulta şi implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi acceptare de către destinatar, care fără a fi stabilit în mod expres trebuie să aibă o durată rezonabilă. În funcţie de respectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea revocării ofertei sau a caducităţii ei.

B. Condiţiile de fond ale ofertei

Ca şi o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească condiţiile generale ale acestuia, adaptate fireşte momentului şi specificului policitaţiunii în formarea contractelor, după cum urmează:

1. Oferta trebuie să fie fermă, în sensul că ea trebuie să sugereze un angajament neîndoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens cu relevanţă juridică. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat şi nici retras. Nu poate fi considerată o ofertă fermă aceea prin care spre exemplu cineva se oferă să efectueze o prestaţie contra unei remuneraţii al cărui cuantum îl va preciza după ce va termina lucrarea.

2. Oferta trebuie să fie reală, serioasă şi conştientă, făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. „Per a contrario”, oferta făcută în glumă, din curtoazie sau „jocandi causa” f ără intenţia unui angajament juridic nu poate conduce la încheierea unei convenţii.

3. Oferta trebuie să fie neechivocă. Este echivocă acea ofertă ce nu-i poate forma în mod neîndoios convingerea destinatarului asupra intenţiilor ofertantului de a contracta. Este cazul expunerii unei mărfi într-o vitrină în scopuri publicitare sau fără indicarea preţului.

4. Oferta de a contracta trebuie să furnizeze informaţii complete sau esenţiale asupra condiţiilor încheierii contractului. Această cerinţă de dată recentă, este de natură să ofere protecţie consumatorului, incapabil la un moment dat să facă faţă atât volumului mare de oferte cu privire la şi mai marea varietate a mărfurilor ce-i sunt oferite spre cumpărare cât şi subtilităţilor juridice ale clauzelor convenţiei ce de multe ori îi este impusă.



C. Forţa obligatorie a ofertei, revocarea şi caducitatea ofertei

Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producătoare de efecte juridice, deci poate fi revocată de către autorul ei. Cu totul alta este însă situaţia dacă a ajuns la destinaţie, dacă a fost adresată publicului sau unei persoane determinate ori dacă ea implică un termen de acceptare sau nu. În măsura în care oferta a ajuns la destinatar şi a fost acceptată, discutarea forţei ei obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem în prezenţa unui contract, aşa încât răspunderea se va regla potrivit principiului forţei obligatorii a convenţiilor „ pacta sunt servanda”. Or, forţa obligatorie a ofertei vizează numai intervalul de timp scurs de la lansarea ei şi până la acceptare sau împlinirea termenului. Într-o asemenea abordare însă, trebuie avut în vedere dacă oferta a ajuns sau nu la destinatar şi dacă aceasta este sau nu cu termen.

1. Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocată de către ofertant în mod liber;

2. Dacă oferta a ajuns la destinatar, chestiunea trebuie rezolvată nuanţat, după cum oferta este cu sau fără de termen:

a) dacă oferta este cu termen, ofertantul este dator să o menţină până la expirarea acestuia, căci odată expirat oricum ea ar fi devenit caducă;

b) dacă oferta este fără termen, ofertantul este ţinut să o menţină un timp considerat rezonabil, apreciere lăsată la latitudinea judecătorului. Noul Cod civil prevede în acest sens în art. 1194: “Oferta fără termen de acceptare, adresată unei personae prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă”.

Ofertantul poate fi făcut răspunzător pentru revocarea intempestivă a ofertei, răspunderea lui întemeindu-se pe fapta delictuală.

Caducitatea ofertei este o cauză de ineficacitate întemeiată pe împrejurări survenite ulterior lansării ei, constând fie în schimbarea condiţiilor ini ţiale fie pur şi simplu în expirarea termenului de acceptare. Sub titlu de exemplu, oferta poate deveni caducă în cazul morţii ofertantului, a falimentului ori a declarării incapacităţii sale.

Promisiunea de a contracta sau antecontractul

În ultimă analiză, oferta este un act juridic de formaţiune unilaterală, deoarece ea nu se întemeiază pe un acord de voinţă. Spre deosebire de ofertă, promisiunea de a contracta sau antecontractul deşi creează obligaţii numai în sarcina ofertantului, sunt totuşi acte juridice de formaţiune bilaterală. Soluţia se impune căci promisiunea de a contracta implică un acord prealabil prin care părţile se obligă, în ipoteza în care promisiunea are un caracter sinalagmatic, să încheie în viitor un contract. Este aşadar posibilă existenţa unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, atunci când ambele părţi se obligă ca în viitor să încheie un anumit contract. Cel mai frecvent caz care ilustrează această împrejurare este cel în care un contract nu poate fi încheiat în lipsa unei



formalităţi cum este bunăoară obţinerea unei autorizaţii administrative. Într-o asemenea ipoteză, promisiunea bilaterală de contract (antecontractul), precede şi uneori constituie chiar cauza obţinerii autorizaţiei ce condiţionează perfectarea contractului.

Neperfectarea contractului din diverse motive neimputabile cumpărătorului într-o promisiune de vânzare de pildă, poate constitui motivul unei acţiuni în justiţie, pentru restituirea preţului şi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse lucrului. Condiţiile de validitate ale antecontractului şi promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare sunt diferite, de natură să evidenţieze deosebirile dintre acestea.

Părţile trebuie să aibă în primul rând capacitatea de a contracta. Cu toate acestea, dacă antecontractul nu poate fi încheiat decât între vânzătorul proprietar şi cumpărător, promisiunea de vânzare de pildă, poate fi avansată şi de către un neproprietar, care poate dobândi această calitate până în momentul încheierii actului translativ de proprietate.

Şi în ceea ce priveşte consimţământul, chestiunea trebuie pusă tot în mod diferit. În cazul antecontractului de vânzare cumpărare, părţile pot negocia asupra elementelor esenţiale ale contractului, încheierea acestuia în formă autentică putând fi suplinită de instanţă atunci când ea nu a putut fi realizată datorită unor motive obiective. Cu totul este însă alta situaţia în privinţa promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, când consimţământul poartă asupra încheierii în viitor a unui contract. Condiţiile şi elementele contractului propriu zis nu sunt negociate în momentul promisiunii, ele urmând a fi convenite de către părţi abia la încheierea contractului, când se poate pune problema consimţământului lui cu privire la clauzele contractului.

În privinţa obiectului, dacă antecontractul are ca obiect lucrul vândut şi preţul, obiectul promisiunii îl constituie contractul translativ de proprietate care se va încheia în viitor între părţi.

Cât despre cauza lor, şi aceasta diferă între antecontract şi promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare. Dacă în privinţa antecontractului cauza o constituie obligaţia de a da asumată de părţi, (respectiv obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate şi a cumpărătorului de a-i remite acestuia preţul), în cazul promisiunii, atât promitentul cât şi acceptantul îşi asumă o obligaţie de a face, adică de a încheia în viitor un contract.

În ceea ce priveşte admisibilitatea unei acţiuni pentru validarea unui antecontract de vânzare cumpărare este condiţionată de existenţa unui înscris din care să rezulte obligaţiile părţilor, dar mai ales preţul. În general un astfel de înscris nu poate să conducă la încheierea contractului în formă autentică, decât dacă el însuşi îndeplineşte condiţiile de validitate necesare oricărui contract.

Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este al doilea pas spre încheierea contractului, aceasta constituind de fapt o replică la oferta primită. Ca şi oferta, nici acceptarea nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru valabila ei exprimare. Ea poate fi deci verbală sau scrisă, expresă ori tacită, important fiind doar să exprime cu certitudine voinţa de a încheia contractul. Şi în



privinţa acceptării chestiunea manifestării tacite a intenţiei de a contracta trebuie să rezulte neîndoios pentru a avea o asemenea valoare. În practică şi în literatura de specialitate s-a acceptat că şi tăcerea poate avea valoarea unei acceptări atunci când:

a) există o prevedere a legii în acest sens. Este tocmai cazul tacitei relocaţiuni prevăzută de art. 1810 din C. civ., căci simpla tăcere a locatorului, care lasă pe locatar să locuiască în continuare, apare ca o acceptare tacită a ofertei de prelungire a contractului. b) când părţile stipulează în contractul lor ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoarea unei acceptări . Este cazul furnizorului care în mod obişnuit trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei sale se produce de regulă în mod tacit. c) atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi.

În scopul evitării tuturor acestor confuzii, Noul Cod civil reglementează expressis verbis modalităţile în care se poate exprima acceptarea ofertei, şi anume art. 1196 alin. 1. Potrivit acestor dispoziţii, orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art.1186 rămân aplicabile. Iar potrivit art. 1196 alin. 2, tăcerea sau inaţiunea destinatarului nu valoreză acceptare, decât atunci când aceasta rezultă din:

- lege: cazul tacitei relocaţiuni;

- acordul părţilor: între ofertant şi destinatarul ofertei a intervenit un acord de voinţă prin care s-a stipulat faptul că tăcerea valorează acceptare, în lipsa unui refuz expres şi fără a fi necesară manifestarea unei acceptări în mod formal;

- practicile stabilite între acestea: între ofertant şi destinatarul ofertei au existat şi există relaţii de afaceri anterioare;

- uzanţe.

A. Condiţiile acceptării

Pe lângă condiţiile generale de validitate ce trebuie să caracterizeze orice manifestare de voinţă dată în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil, valabilitatea acceptării ofertei trebuie să îndeplinească anumite condiţii specifice şi anume:

1. acceptarea să fie în concordanţă cu oferta. Ea trebuie să se refere la oferta primită şi nu la o alta. Atunci când acceptarea condiţionează sau limitează oferta iniţială nu mai poate fi vorba despre o acceptare ci de o contraofertă.

2. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică. Ea trebuie aşadar să fie manifestată în scopul vădit de a accepta angajamentul juridic. Simpla cercetare a unei mărfi sau informarea cu privire la caracteristicile unui bun expus spre vânzare de pildă, nu poate constitui o acceptare a ofertei de vânzare. 3. oferta adresată unei anumite persoane se consideră primită numai dacă acceptarea vine de la această persoană şi nu de la alta. Oferta lansată unui



artist plastic de a executa o anumită lucrare, de exemplu, nu poate fi acceptată decât de către acel artist, căci dacă oferta are un caracter „intuitu personae”, acelaşi caracter îl conservă şi acceptarea. Dimpotrivă, dacă oferta se adresează publicului, ea poate fi acceptată de oricine. 4. acceptarea trebuie să se manifeste mai înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost retrasă.

Sarcina de lucru 5

Identifică motivele pentru care oferta de a contracta poate sau nu să producă efecte juridice. La elaborarea eseului trebuie să ai în vedere intervalul de timp scurs de la lansarea ei şi până la acceptare sau împlinirea termenului (15-20 de rânduri).

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acea secvenţă în care oferta se întâlneşte cu acceptarea, realizându-se în acest fel acordul de voinţă.

Pentru determinarea momentului încheierii contractului avem în vedere 3 ipostaze şi anume:

1. atât ofertantul cât şi acceptantul se află faţa în faţă; 2. contractul se încheie prin telefon; 3. neaflându-se în acelaşi loc şi nediscutând la telefon, contractul se încheie prin corespondenţă.

În fiecare dintre aceste situaţii, s-ar putea pune problema momentului în care oferta a fost acceptată, deci a realizării acordului de voinţă. O asemenea chestiune trimite la trei ipostaze. În prima ipostază, contractul se consideră încheiat în momentul realizării consensului, prilej uşor de perceput datorită caracterului său obiectiv. În a doua ipostază, datorită caracterului concomitent al angajamentului lor, părţile pot determina la fel de simplu momentul realizării acordului lor de voinţă. A treia ipostază suscită însă mai multe întrebări, deoarece distanţa în timp dintre lansarea ofertei şi acceptarea ei face ca momentul încheierii contractului să poată fi perceput în mod diferit. În dreptul nostru s-a conturat existenţa a patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului, respectiv:

a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaraţiunii, este acela potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei primind-o îşi exprimă acordul, chiar fără a-l mai comunica ofertantului. Această construcţie se întemeiază pe ideea că în acel moment



deja încep să coexiste cele două consimţăminte, or, prin definiţie contractul ia naştere tocmai prin realizarea acestui consens.

Oricât de simplă şi de tentantă apare ea, în realitate această abordare este deficitară, inconvenientele ei făcând-o neutilizabilă, deoarece pe lângă gradul ridicat de probabilitate în determinarea momentului în care acceptantul agreează oferta, el poate la fel de bine să revină asupra ei mai înainte de comunicarea acceptării. Gradul atât de sporit de probabilitate face aşadar ca acest sistem să nu poată fi acceptat în practica atât de dinamică a realizării raporturilor contractuale.

b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptării , potrivit căruia momentul încheierii contractului se consideră a fi acela în care acceptantul a expediat scrisoarea de acceptare, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant, deci el nu a luat cunoştinţă de acceptare.

Şi acest sistem prezintă inconveniente pentru că acceptantul are posibilitatea de a-şi revoca acceptarea până în momentul primirii scrisorii de către ofertant. Sistemul este şi inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea contractului decât cel mai devreme în momentul primirii corespondenţei.

c) Un al treilea sistem este cel al recepţiei acceptării de ofertant sau sistemul primirii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul primeşte scrisoarea de acceptare, chiar şi dacă el nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el prezintă un mai mare grad de siguranţă. Desigur, şi el poate fi criticat întrucât contractul se consideră încheiat în pofida faptului că ofertantul nu cunoaşte acceptarea, inconvenient mai mult teoretic decât cu rezonanţă practică.

Faţa de toate obiecţiunile enunţate cu prilejul evocării acestor sisteme, ultimul sistem poate fi acreditat ca prezentând cel mai ridicat grad de certitudine asupra momentului încheierii contractului.

d) Sistemul informării este cel potrivit căruia contractul se consideră perfectat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă despre acceptare.

Confruntată cu cele patru sisteme, practica judiciară a acceptat şi dă utilizare sistemului primirii acceptării potrivit căruia odată primită acceptarea de către ofertant, contractul se consideră a fi încheiat. Această soluţie este pe cât de rezonabilă pe atât de practică şi uşor de dovedit, scutind părţile de administrarea unor probatorii adeseori imposibile. Atât jurisprudenţa cât şi necesităţile practice impuse de tehnicile contractuale susţinute de mijloace de comunicare din ce în ce mai sofisticate, au impus necesitatea intervenţiei legislative în domeniul încheierii contractelor la distanţă. Elaborarea cadrului legal adecvat încheierii contractelor la distanţă s-a impus atât datorită necesităţii adaptării legislaţiei româneşti la standardele europene, cât mai ales



imperativului de proteguire a consumatorilor care achiziţionează produse şi servicii la distanţă.

Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, a adoptat prin art. 5 sistemul recepţiei acceptării de către ofertant, confirmând în acest fel o constantă uzanţă comercială susţinută jurisprudenţial de instanţele judecătoreşti. Totuşi, faţă de voinţa expresă a părţilor, care pot conveni ca momentul încheierii contractului să fie un altul, dispoziţiunile art. 5 din O.G. nr. 130/2000 au un caracter supletiv. Odată determinat, momentul încheierii contractului este foarte important pentru următoarele considerente:

1. În funcţie de acest moment, poate fi apreciată posibilitatea de revocare a ofertei sau caducitatea ei; 2. Viciile de consimţământ sau cauzele de nulitate relativă ori absolută pot fi apreciate ca atare numai dacă sunt anterioare ori contemporane momentului încheierii contractului. Pe de altă parte, viciile ofertei sau ale acceptării îşi produc efecte numai în privinţa acestor acte juridice nu şi în privinţa contractului însuşi. 3. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi stabilită legea care este aplicabilă executării lui. O astfel de abordare este necesară atunci când se ridică chestiunea conflictului de legi în timp. 4. Momentul încheierii contractului este important deoarece el marchează de când anume încep să se producă efectele sale juridice. 5. Din momentul încheierii contractului începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii în anulabilitatea contractului lovit de nulitate relativă. 6. În cazul ofertei publice, momentul primei acceptări care este şi momentul perfectării contractului face ca acceptările ulterioare să nu-şi mai producă efectul deoarece „qui prior tempore potior jure”. 7. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi determinat şi locul încheierii acestuia.

Locul încheierii contractului

În determinarea locului încheierii contractului se aplică aceleaşi reguli ca şi cele referitoare la momentul contractului:

- dacă părţile contractante sunt prezente, locul încheierii contractului este cel în care se găsesc părţile;

- dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este cel în care se găseşte ofertantul, căci în acel loc este recepţionată acceptarea;

- când contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractului este cel în care se găseşte ofertantul sau cel în care acesta a primit corespondenţa.

Cu privire la locul încheierii contractului la distanţă, O.G. nr. 130/2000 nu face nici-o precizare aşa cum a făcut-o în art. 5 referindu-se la momentul încheierii acestuia. Consacrând totuşi sistemul recepţiei acceptării în materia momentului încheierii, urmează a se considera că în privinţa locului încheierii contractului sunt operante aceleaşi considerente, localitatea sediul ofertantului fiind cea în care s-a realizat acordul de voinţă.



Locul încheierii contractului prezintă importanţă sub aspectul stabilirii regulilor conflictuale de drept internaţional privat, potrivit principiului „the proper law of the contract”. Potrivit acestor reguli, unui contract îi sunt aplicabile normele de drept ce guvernează operaţiunea respectivă în locul în care s-a încheiat. În egală măsură, locul încheierii contractului poate fi relevant şi datorită faptului că el poate atrage competenţa anumitei instanţe judecătoreşti. Potrivit art. 10 pct. 4 din C. proc. civ., în cererile privitoare la obligaţii comerciale, competenţa aparţine instanţei locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.

Sarcina de lucru 6

Pornind de la cele trei ipostaze prezentate, identifică momentul încheierii contractului (maximum 15 rânduri).

1.3. Efectele contractului

Efectul oricărei convenţii constă în a da naştere unui raport juridic obligaţional, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o obligaţie civilă.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspecte principale:

1. Interpretarea contractului

2. Forţa obligatorie a contractului şi anume:

- obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante;

- obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane care nu au calitate de părţi.

3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependenta obligaţiilor generale ale acestor contracte. Aceste efecte sunt:

- principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce;

- excepţia de neexecutare a contractului;

- suportarea riscului contractului;

- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.



1.3.1. Interpretarea contractelor

Interpretarea unui contract este un proces logico-juridic prin care sunt determinate şi explicate clauzele sale neclare sau obscure.

Noul Cod civil consacră interpretării contractelor o întreagă secţiune ce se desfăşoară pe parcursul a 5 articole şi anume, 1266-1269 şi a art. 1272.

Potrivit acestor norme, rolul primordial este jucat de voinţa reală părţilor şi nu modul în care aceasta s-a exteriorizat, aşa încât interpretul trebuie să stabilească înţelesul contractului în funcţie de ceea ce au reuşit să exprime ele, potrivit priceperii şi gradului lor de cultură juridică. Astfel se ţine cont de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între acestea şi de coportamentul lor ulterior încheierii contractului (Adam, 2011, p. 297). În funcţie de obiectul de reglementare, distingem între: a) normele de interpretare cu caracter general, care se referă la principiile diriguitoare pentru interpretarea oricărui contract, şi b) normele cu caracter special ce privesc interpretarea prin specificitatea convenţiei analizate.

Regulile generale de interpretare a contractelor

Două sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor, şi ele se referă la:

1. prioritatea voinţei reale a părţilor; 2. efectele subînţelese ale contractelor.

Analiza fiecăreia dintre ele ne prilejuieşte următoarele precizări:

A. Prioritatea voinţei reale a păr ţilor

Noul Cod civil român, preluând în materia interpretării principiile vechii reglementări (fostul art. 977), dispune în art. 1266 următoarele:

“Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.”

Totodată, voinţa reală a părţilor trebuie circumscrisă anumitor limite, căci nu pot fi luate în consideraţiune toate mobilurile ce determină o persoană să contracteze. O asemenea limită, pe cât de rezonabilă pe atât de utilă, o constituie cauza actului juridic, care are în vedere doar motivele de ordin subiectiv care prezintă semnificaţie juridică.

Deosebirea dintre voinţa internă şi cea exteriorizată produce consecinţe deosebite, după cum părţile au avut sau nu intenţia de a-şi exprima adevăratele mobiluri care le-au determinat să contracteze. Numai în măsura în care discordanţa este rodul unor împrejurări independente de voinţa sau intenţiile părţilor s-ar pune problema interpretării cuprinsului unei asemenea convenţii. Dacă, dimpotrivă, părţile au mascat cu intenţie existenţa unui contract exhibând un altul, deja nu se mai pune problema interpretării ci a simulaţiei: aceasta implică prin definiţie două acte juridice, (unul real, adevărat şi unul simulat, neadevărat dar aparent), care sunt consecinţa a două manifestări de voinţă separate, spre deosebire de interpretarea contractului care priveşte un singur acord de voinţă, ai cărui termeni nu exprimă exact în



formă ceea ce părţile au urmărit în realitate.

B. Efectele subînţelese ale contractului

Cea de a doua regulă generală de interpretare se referă la efectele convenţiilor. Textul art. 1272 alin. 1 din C. civ. precizează că:

„Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările ce legea, obiceiul sau echitatea dă obligaţiei, după natura sa”.

Precizăm că acest text de lege se aplică şi pentru interpretarea clauzelor incomplet formulate, situaţie în care se folosesc procedee supletive de interpretare. Prin urmare, în cazul în care clauzele unui contract sunt incomplet formulate, părţile vor putea suplini aceste lacune, recurgând la regulile impuse de lege, obicei sau echitate.

Regulile speciale de interpretare a contractelor

Următoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un caracter special:

1. Interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Alcătuind un tot unitar, clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul în care se încadrează. În acest sens, art. 1267 din C. civ. precizează că “Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.”.

2. Interpretarea clauzelor îndoielnice sau echivoce

Sunt îndoielnice acele prevederi ale contractului ce dobândesc mai multe înţelesuri, ori sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de împrejurări, legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:

- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art. 1268 alin. 1 C. civ.);

- clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce un efect, iar nu în acela în care nu ar produce nici unul (art. 1268 alin. (3) “Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”);

- dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 C. civ.);

- în cazul îndoielii, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă (principiul „in dubio pro reo”, consacrat de art. 983 din C. civ.).

3. Alte reguli de interpretare

În afară de regulile arătate şi grupate mai sus, codul mai prevede şi alte reguli speciale de interpretare după cum urmează:

- convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat (art. 984 C. civ.); atunci când într-un contract părţile citează un caz ca exemplu pentru a explica obligaţia, nu se poate interpreta ca o răsfrângere a efectului obligaţiei la acel caz şi ca o excludere a cazurilor neexprimate (art. 985 C. civ.).

Ioan Apostu


Folosind bibliografia indicatmotivele pentru care „comună a ptermenilor”.

1.3.2. Forţa obligatorie a contractelor

Potrivit art. 1270între părţile contractante.alin. 1 din acelaşexecute obligaţPrecizarea că ”au putere de legeîn aceea că legea defectelor generate de acestea.fiind ținute săconsecinţe importante

a) părţile nu se asumate, potrivit adagiului „fundamentează consecinobligatorie. El va putea fi modificaconsimțământul pacordul părţilor sau din cauze autorizate de lege.”

b) forţa obligatorie a contractului este operantcăci „res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potestidee fundamenteaz

c) contractul valid trebuie executat cu bun1270 alin. 3 C. civ.)

Obligativitatea contractului între p

Forţa obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinrealizării drepturilor subiective ale persoanelultimă analiză certitudine, siguranDispoziţiile art. şi egalităţii părţcondiţii de deplinăaducere la îndeplinire a obligabună voie. Fiind o consecinimplică nici rezolv


Sarcina de lucru 7

Folosind bibliografia indicată la finalul unităţii de învăţmotivele pentru care „interpretarea contractelor se face dup

ă a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al ”.

a obligatorie a contractelor

1270 din C. civ. „Contractul valabil încheiat are putere de lege ţile contractante.”. Aceeaşi idee este preluată şi de textul art.

din acelaşi cod, cu precizarea potrivit căreia „Părţile sunt execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroas

au putere de lege” convenţiile legal făcute îşi găă legea dă forţă obligatorie contractelor astfel încheiate

efectelor generate de acestea. Cu alte cuvinte, contractul este legea pținute să-l respecte întocmai. De la acest principiu pornesc douţe importante şi anume:

ţile nu se pot sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale legal asumate, potrivit adagiului „pacta sunt servanda”. De altfel, pe aceastfundamentează consecinţa potrivit căreia între părţi contractul are putere

El va putea fi modificat, revocat sau desființământul părților: “Contractul se modifică sau încetează ţilor sau din cauze autorizate de lege.” (art. 1271 alin. 2 C. civ.)

ţa obligatorie a contractului este operantă doar între pă ţres inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest

idee fundamentează principiul relativităţii efectelor contractului;

c) contractul valid trebuie executat cu bună-credință de către plin. 3 C. civ.)

Obligativitatea contractului între păr ţile contractante

a obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinării drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice, care conferă ă certitudine, siguranţă şi eficienţă raporturilor

art. 1270 C. civ. dau în acelaşi timp expresie principiilor libertăţ ărţilor contractante dar şi cerinţei derulării raporturilor juridice în

ţii de deplină încredere şi bună credinţă. Cea mai frecventaducere la îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate este fire

voie. Fiind o consecinţă naturală a consensului pă ţă nici rezolvări litigioase şi nici recurgerea la alternative extreme ce ar


36

ăţii de învăţare, identificaţi interpretarea contractelor se face după intenţia

ă sensul literal al

Contractul valabil încheiat are putere de lege ă şi de textul art. 1271 ărţile sunt ţinute să-şi

executarea lor a devenit mai oneroasă.”. ăcute îşi găseşte explicarea

obligatorie contractelor astfel încheiate şi implicit Cu alte cuvinte, contractul este legea părților,

De la acest principiu pornesc două

ţiilor contractuale legal ”. De altfel, pe această idee se ă ţi contractul are putere

t, revocat sau desființat doar prin sau încetează numai prin (art. 1271 alin. 2 C. civ.)

părţile contractante, res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest”. Această

ii efectelor contractului;

ță de către părțile sale (art.

a obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinţă a principiului şi juridice, care conferă în

raporturilor juridice civile. i timp expresie principiilor libertăţii

ării raporturilor juridice în . Cea mai frecventă modalitate de

ontractuale asumate este fireşte, cea de a consensului părţilor, aceasta nu

i nici recurgerea la alternative extreme ce ar



conduce la desfiinţarea convenţiilor. Totuşi, aşa cum acordul de voinţă dă naştere unui raport juridic contractual, potrivit principiului simetriei, un asemenea consens poate produce în egală măsură modificarea ori chiar stingerea raportului juridic respectiv.

Dacă legea acordă valoare de principiu posibilităţii revocării bilaterale a contractelor, „per a contrario” interzice denunţarea lor unilaterală. Este însă posibil, sub titlu de excepţie, ca în cazuri strict şi limitativ prevăzute, legea civilă să autorizeze totuşi denunţarea unilaterală a unor contracte. Un asemenea procedeu este admisibil în situaţia contractului de închiriere fără termen, a mandatului ori a contractului de depozit Nimic nu s-ar opune desigur, nici ca părţile să prevadă în contractul lor o clauză de denunţare unilaterală, cu condiţia ca o asemenea facultate să satisfacă două cerinţe:

a) clauza să nu fie inserată într-un contract declarat prin voinţa legii irevocabil, aşa cum este de pildă donaţia; b) clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte în realitate o condiţie potestativă, deoarece o astfel de condiţie este lovită de nulitate.

În afară de cazurile prevăzute mai sus, există şi împrejurări în care încetarea, modificarea sau suspendarea forţei obligatorii a contractelor nu depinde de voinţa părţilor, ci de cauze extrinseci. Pot constitui asemenea împrejurări:

1. decesul persoanei în considerarea căreia a fost încheiat contractul „ intuitu personae”. Moartea unei asemenea persoane, ale cărei calităţi esenţiale au determinat încheierea convenţiei, face să înceteze forţa obligatorie a contractului. Menţionăm de exemplu decesul avocatului pledant într-un contract de asistenţă avocaţială ori a medicului curant, dar şi decesul comodatarului atunci când împrumutul de folosinţă a fost procurat în considerarea persoanei acestuia; 2. prelungirea legală a valabilităţii unor contracte ajunse la termen. Asemenea modificare a duratei contractului, independent de voinţa părţilor a operat frecvent în materie de locaţiune; 3. suspendarea forţei obligatorii a contractelor cu executare succesivă pentru un caz de forţă majoră care îl pune pe debitorul obligaţiei în imposibilitate să-şi execute prestaţiile o perioadă de timp. Pe durata persistenţei unor atari împrejurări, efectele obligatorii ale contractului sunt suspendate. Sub titlu de exemplu, menţionăm suspendarea operaţiunilor portuare pe timp de furtună, viscol sau îngheţ.

Obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de păr ţi. Principiul relativit ăţii efectelor contractului

Efectele contractelor sunt limitate la părţile contractante.

Principiul relativit ăţii efectelor contractului pune în valoare două idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite prin contract le profită doar celor care au contractat.

Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, contractele împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor



face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător, îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la această operaţiune, cărora deci convenţia le este opozabilă.

Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de drepturi şi obligaţii prin contractele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile juridice statornicite între autorii lor. Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte efectele pe care contractele le-au produs între părţi. Aşadar, contractele deşi produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost săvârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate.

Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta aceste acte. Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de la principiul relativităţii efectelor contractului ci o ipostază a acestui principiu.

Cele mai citate ipoteze ale opozabilităţii contractelor faţă de terţi sunt următoarele:

- invocarea contractului faţă de un terţ, pentru a justifica dobândirea unui drept real sau de creanţă a cărui valorificare o urmăreşte acesta prin acţiunea în justiţie;

- invocarea de către posesorul de bună credinţă a contractului ca şi just titlu împotriva proprietarului care a avut calitatea de terţ faţă de actul prin care posesorul a cumpărat fără să ştie de la un aparent proprietar.

Analizând izvorul opozabilităţii contractului faţa de terţi, vom constata că acesta este faptul juridic. Dacă în privinţa părţilor contractul apare ca şi un act juridic, el are pentru terţi semnificaţia unui fapt. Din această împrejurare se trag două consecinţe, una în privinţa responsabilităţii civile şi una privitoare la probaţiunea raportului juridic ce s-ar crea între părţi şi terţi. În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia rezultată din contract, responsabilitatea sa va fi una de natură contractuală. Atunci când însă o terţă persoană nesocoteşte drepturile alteia ce izvorăsc dintr-un contract, răspunderea civilă va avea un temei delictual.

Cât despre probaţiune, între părţi proba contractului se face potrivit dispoziţiunilor referitoare la dovada actelor juridice în vreme ce terţul poate uza de orice mijloc de probă pentru a proba existenţa sau inexistenţa contractului, deoarece faţă de el acesta apare ca un fapt juridic, pentru care legea admite orice mijloc de probaţiune.



Sarcina de lucru 8

Identifică şi argumentează, în 15-20 de rânduri, cel puţin două împrejurări în care încetarea, modificarea sau suspendarea forţei obligatorii a contractelor nu depinde de voinţa părţilor, ci de cauze extrinseci.

1.4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

1.4.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Aşa cum am precizat şi mai sus, contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt generatoare de îndatoriri în sarcina ambelor părţi contractante, ceea ce implică reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor , fiecare dintre părţi asumându-şi obligaţii în ideea că şi cealaltă parte va proceda la fel. De aici consecinţa că fiecare dintre părţile contractante are atât calitatea de creditor al unei obligaţii dar şi pe aceea de debitor al altei obligaţii corelative.

Pentru a exista reciprocitate între ele, obligaţiile trebuiesc raportate următoarelor cerinţe:

- obligaţiile trebuie să aibă un izvor contractual comun; - reciprocitatea obligaţiilor nu presupune neapărat reciprocitatea prestaţiilor. În orice contract sinalagmatic dacă obligaţiile sunt reciproce şi prestaţiile au aceeaşi natură. Este însă posibil ca o prestaţie să fie îndeplinită de pildă în beneficiul unei terţe persoane (cum este cazul stipulaţiei pentru altul), ori pentru realizarea unui scop comun; faptul că nu există o contraprestaţie, nu exclude în exemplele date caracterul lor sinalagmatic.

- reciprocitatea obligaţiilor nu presupune şi echivalenţa acestora.

Important pentru formarea contractului bilateral este ca fiecare dintre părţi să aibă reprezentarea subiectivă că ceea ce primeşte în schimb constituie pentru sine un câştig. Fiind de natură subiectivă, echivalenţa se apreciază de la caz la caz, în concret.

Faţă de aceste sumare considerente, s-a reţinut pe bună dreptate, că reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor reprezintă caracteristicile esenţiale ale contractelor sinalagmatice, fără a se confunda însă cu reciprocitatea şi echivalenţa prestaţiilor.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor decurg efectele specifice afirmate în următoarele situaţii:

a. deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea va putea

Ioan Apostu


să se opună invocând adimplenti contractus

b. deşi una din păcealaltă parte refuzgata să-şi execute obligexecutarea silităcazurile putând cere despcontractelor sinalagmatice se numenumai pentru viitor

c. una din părţcontractuală asumatobligaţia? Care dintre cele doufortuite de executarrăspunsurile urmeaz

Atât excepţia de neexecutare cât contractului pun în discuneexecutarea în tot sau în parte a obliga

Rezolvările acestor circumstanservanda”, fiecare dintre ele constituind câte o soluîncheiat, contractul chiarsiguranţă, certitudine

Consideraţii generale

Excepţia de neexecutare constituie un mijloc de apacelei părţi a contractului bilateral executarea obligaîndeplinit propria

Invocând aceastăobligaţii până în momentul cânobligaţii. De îndatexecutării propriilor obligaconstituie reciprocitatea prin adagiul „do ut des obligaţiilor şi de aici invocarea excep De pildă, într-preţul. Deşi contractul a fost valabil încheiat, vânzobligaţia de predare a lucrului pânşi motiveze refuzul remiterii lucrului tocmai invocând excep

Temeiul juridi c al excepţiei de neexecutare

În Codul civil de la 1865, ereglementare expresfiind consolidatăexpres această situa


ă invocând excepţia de neexecutare a contractuluiadimplenti contractus”;

i una din părţi este gata să-şi execute obligaţia sau chiar ă parte refuză în mod culpabil să şi-o execute pe a sa. Partea care este şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o are de ales între a pretinde

executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea lui în toate rile putând cere despăgubiri. Desfiinţarea cu efecte retroactive a

contractelor sinalagmatice se numeşte rezoluţiune, iar cea care produce efecte numai pentru viitor reziliere;

c. una din părţi este în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaă asumată. Este ea îndreptăţită să-i pretindă celeilalte s

ţia? Care dintre cele două părţi va suporta consecinţfortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii? La aceste întreb

spunsurile urmează a fi formulate prin efectul riscului contractului

ţia de neexecutare cât şi rezoluţiunea sau rezilierea sau riscul contractului pun în discuţie o împrejurare comună neexecutarea în tot sau în parte a obligaţiilor contractuale.

ările acestor circumstanţe pun în valoare principiul „”, fiecare dintre ele constituind câte o soluţie finală

încheiat, contractul chiar şi neexecutat să producă consecinţţă, certitudine şi încredere în forţa lui obligatorie.

ţia de neexecutare constituie un mijloc de apărare aflat la dispoziă ţi a contractului bilateral pentru eventualitatea în care i se pretinde

executarea obligaţiei contractuale fără ca partea care o pretinde sîndeplinit propria-i obligaţie.

Invocând această neexecutare, se obţine suspendarea executţ ă în momentul când cealaltă parte îşi va îndeplini propriileţii. De îndată ce vor fi îndeplinite acestea, încetează

ării propriilor obligaţii. Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, exprimat

do ut des “. Aceasta implică însă simultaneitatea de executare a ţ şi de aici invocarea excepţiei dacă echilibrul presta

-un contract de vânzare-cumpărare cumpărăşi contractul a fost valabil încheiat, vânzătorul poate suspenda

ţia de predare a lucrului până în momentul achitării preţi motiveze refuzul remiterii lucrului tocmai invocând excepţ

ţiei de neexecutare

În Codul civil de la 1865, excepţia de neexecutare nu areglementare expresă: ea rezultând implicit din unele texte ale codului civil, fiind consolidată în special pe târâm doctrinar. Noua reglementare prevede

ă situație în cadrul art. 1556 C.civ.:


40

de neexecutare a contractului, „exceptio non

ţia sau chiar şi-a executat-o, o execute pe a sa. Partea care este

o are de ales între a pretinde area sau încetarea lui în toate

area cu efecte retroactive a , iar cea care produce efecte

şi executa obligaţia ă celeilalte să-şi execute

i va suporta consecinţele imposibilităţii ţii? La aceste întrebări,

riscului contractului .

iunea sau rezilierea sau riscul ie o împrejurare comună tuturor, anume

iilor contractuale.

e pun în valoare principiul „pacta sunt ţie finală pentru ca odată

ă consecinţe care să confere

ărare aflat la dispoziţia pentru eventualitatea în care i se pretinde

ca partea care o pretinde să-şi fi

ine suspendarea executării propriilor şi va îndeplini propriile-i

ce vor fi îndeplinite acestea, încetează şi suspendarea ţiei de neexecutare îl

ilor, exprimată plastic şi simultaneitatea de executare a echilibrul prestaţiilor se rupe. rare cumpărătorul nu a plătit

ătorul poate suspenda ării preţului. El poate să-

i motiveze refuzul remiterii lucrului tocmai invocând excepţia de neexecutare.

ia de neexecutare nu a cunoscut o implicit din unele texte ale codului civil,

Noua reglementare prevede



“(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.

În conformitate ce aceste dispoziții, excepția de neexecutare se aplică tuturor contractelor sinalagmatice în care obligațiile sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută total sau parțial propria prestație. Dacă executarea obligației de executare nu este absolută și permanentă, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate desființa contractul. (Adam, 2011, p. 367)

Condiţiile excepţiei de neexecutare

Pentru valabila şi eficienta ei invocare, excepţia de neexecutare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. Este necesar ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi raport juridic. Nu poate fi invocată aşadar excepţia de neexecutare de către o parte pe motiv că cealaltă nu şi-ar fi îndeplinit o obligaţie rezultată dintr-un alt contract. Prin invocarea excepţiei de neexecutare partea nu exercită o acţiune în vederea executării creanţei sale, ci se apără doar pe cale de excepţie. Cel ce invocă excepţia nu respinge pretenţiile adversarului să, ci stabileşte o legătură de interdependenţă între executarea obligaţiilor ce-i incumbă şi angajamentele partenerului său contractual.

b. Este necesar ca din partea contractantului să existe o neexecutare care chiar dacă este parţială are o însemnătate relevantă. În acest sens, noua reglementare instituie o prezumție potrivit căreia culpa debitorului unei obligații precontractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. (art. 1548 C. civ.)

c. Cel ce invocă excepţia de neexecutare să nu fie el însuşi în culpă, căci „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Art. 1517 c. civ. dispune: “O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.”

d. În contract să nu fi fost stipulate de către părţi termene pentru executarea obligaţiilor, prin care acestea au renunţat expres la beneficiul simultaneităţii. Într-o asemenea împrejurare excepţia de neexecutare nu-şi mai găseşte justificarea, atâta vreme cât termenul de executare stipulat nu se va fi împlinit.

e. Invocarea excepţiei de neexecutare are un caracter necontencios. Partea care o invocă nu trebuie să solicite concursul instanţei judecătoreşti pentru a obţine suspendarea executării propriei obligaţii. Din aceasta decurge şi consecinţa că pentru valabila ei invocare, debitorul nu trebuie să fie pus în întârziere printr-o prealabilă notificare.



Sarcina de lucru 9

Identifică şi explică condiţiile excepţiei de neexecutare.

1.4.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

În cazul în care una din părţile contractante refuză să-şi execute obligaţia partea ce şi-a îndeplinit-o sau e gata să o îndeplinească are două posibilităţi:

- să ceară executarea silită a obligaţiei sau,

- să solicite rezoluţiunea contractului şi eventuale despăgubiri pentru prejudiciul încercat prin neexecutare.

Rezoluţiunea contractului este aşadar o sancţiune a neexecutării culpabile a obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic şi constă în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Noul Cod civil reglementează această instituție pe parcursul a 6 articole (1549-1554), în cadrul Cărții a V-a – Despre obligații , Titlul V – Executarea obligațiilor , Capitolul II – Executarea silită obligațiilor , Secțiunea a 5-a – Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor .

Având aceleaşi efecte ca şi nulitatea, rezoluţiunea prezintă atât asemănări, dar şi deosebiri care o individualizează. Cele două instituţii se aseamănă, prin aceea că:

- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere;

- ambele produc efecte retroactiv, ”ex tunc”;

- ambele sunt în principiu judiciare.

Între rezoluţiune şi nulitate există următoarele deosebiri:

- nulitatea presupune un contract nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea este operantă în cazul unui contract valabil încheiat;

- nulitatea este o sancţiune cu aplicare oricărui contract, spre deosebire de rezoluţiune, aplicabilă doar contractelor bilaterale;

- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii contractului, cele ale rezoluţiunii sunt ulterioare;

- începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune urmează reguli diferite.

Faţă de cele mai sus menţionate, definim rezoluţiunea ca fiind desfiinţarea unui contract sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante, la solicitarea aceleia care şi-a



executat sau este gata să-şi execute propriile-i obligaţii.

Codul civil operează și cu alți termeni sinonimici pentru a reda termenul de rezoluțiune: desființare, stricarea contractului.

Temeiul juridic al rezoluţiunii

Spre deosebire de nulitate, care se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, rezoluţiunea are în vedere contractul valabil încheiat, dar neexecutat din culpă. Neîndeplinirea cu vinovăţie a uneia din obligaţii, lipsite de temei juridic, obligaţii reciproce, impune desfiinţarea efectelor întregului contract. Temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie după cum am precizat anterior dispoziţiile articolelor 1549-1554 Cod civil, dar și alte articole care cuprind dispoziții exprese cu privire la rezoluțiune unor contracte speciale, amintind în acest sens articolele 1700, art. 1725, 1728, 1757 etc.

Potrivit art. 1549 alin. 1:

„Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.”

Astfel, este reglementat expres dreptul creditorului la rezoluțiunea contractului pentru cauză de neexecutare a prestațiilor de către debitor în situația în care acestea nu a solicitat executarea silită a obligațiilor contractuale (Adam, 2011, p. 384).

Spre deosebire de excepţia de neexecutare, rezoluţiunea nu operează de drept, partea care o solicită neputându-se bucura de protecţia legii decât adresându-se instanţelor judecătoreşti. De asemenea, spre deosebire de posibilitatea invocării excepției de neexecutare a contractului, rezoluțiunea contractului prezintă importanță pentru desființarea contractului, în timp ce în cazul invocării excepției partea care a invocat-o rămâne legată de contract, iar dacă cealaltă parte își execută obligațiile, atunci și partea care s-a prevalat de excepția de neexecutare va trebui să-și execute propriile obligații. (Adam, 2011, p. 385)

Articolul 1550 C. civ. realizează în mod indirect calificarea rezoluțiunii: Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. Asadar, aceasta poate fi:

- rezoluțiune judiciară, dispusă de instanța de judecată; - rezoluțiune convențională, fiind declarată unilateral de către partea

îndreptățită.

Alături de aceste două forme, normele care reglementează contractul de vânzare prevăd și o a treia formă de rezoluțiune, cea de plin drept, prevăzută de art. 1725 C. civ, rezoluțiunea legală a contractului. (Adam, 2011, p. 400)

Întemeindu-se totodată şi pe ideea de culpă în privinţa neexecutării obligaţiilor contractuale, acţiunea în rezoluţiune este deschisă numai părţii ce şi-a executat obligaţia sau este gata să o execute. Pe de altă parte, existenţa unei cauze de nulitate a contractului nu justifică acţiunea în rezoluţiune, ci ea poate constitui un motiv pentru constatarea nulităţii contractului, cu efectele specifice cauzate de o astfel de ineficacitate.



Condiţiile rezoluţiunii

Pentru a fi admisibilă acţiunea în rezoluţiune a unui contract sinalagmatic, se cer îndeplinite următoarele condiţii:

1. Una dintre părţi să nu-şi fi executat chiar şi numai în parte obligaţiile contractuale. Fireşte, dacă neexecutarea este doar parţială, aceasta trebuie să aibă o semnificaţie deosebită pentru cel ce pretinde rezoluţiunea. Este însă atributul instanţei să verifice în ce măsură neexecutarea parţială poate constitui temei al rezoluţiunii, după circumstanţe. 2. Neexecutarea să fie imputabilă în exclusivitate părţii ce nu şi-a îndeplinit obligaţia. Este de neconceput acţiunea în rezoluţiune dacă neexecutarea s-a datorat cazului fortuit, deoarece în această împrejurare s-ar putea pune eventual chestiunea riscului contractului, şi nicidecum a faptei proprii culpabile a celui care solicită rezoluţiunea, deoarece nimeni nu-şi poate invoca in justiţie propria-i culpă. 3.Debitorul obligaţiei trebuie să fie în prealabil pus în întârziere.

În privinţa acestei condiţii, ne raliem opiniei care susţine ideea necesităţii ei. Punerea în întârziere nu constituie numai o modalitate de interpelare a debitorului, ci şi o condiţie pentru acordarea de către instanţă a daunelor interese. În plus, ea poate constitui una dintre acele circumstanţe în funcţie de care instanţa ar putea stabili dacă se impune acordarea unui termen de graţie în vederea executării obligaţiei, faţă de poziţia adoptată de către debitorul somat pe această cale.

Efectele rezoluţiunii

Art. 1.552. – (1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. (3) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.

Indiferent de modalitatea ei, rezoluțiunea produce aceleași efect principal, desființarea contractului în totalitate atât pentru trecut, cât și pentru viitor. În acest sens, dispune și art. 1554 alin. 1:

(1) Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.

Instanţa judecătorească, admiţând acţiunea, poate dispune rezoluţiunea contractului, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. Prin aceasta se înţelege că părţile trebuie să-şi restituie reciproc toate prestaţiile deja îndeplinite. Totodată, ca efect al rezoluţiunii, partea în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor sale poate fi obligată la plata de daune interese. Efectele rezoluţiunii urmează a fi suportate şi de către terţi, aceştia suportând

Ioan Apostu


consecinţele ei în privincontractul desfiinţ

Rezoluţiunea convenţională

Pentru a preîntâmpina efectele pe care rezolu(timp îndelungat, taxe de timbru cheltuieli avocacontract, părţile obicontractului lor. rezoluțiunii în cadrul art. 1552

Astfel de clauze prin care pconvenţia lor rezolucontractuale se numesc

Astfel de clauze produc efecte mai energice decât dacprocesuale ale rezoluîndeplinirea unor formalit

După modul lor de redactare produc, pactele comisorii pot cuprinde urm

a. Pactul comisoriu de gradul I este desfiinţează în cazul neexecutAcest gen de pact comisoriu, reia de fapt dispozivor trebui urmate urmând a se adresjudiciar.

b. Pactul comisoriu de gradul II este execută obligaţiile, cealaltprintr-o declaraţs-ar putea produce numai la cererea par putea invoca eventual îndeplinirea angajamentului sdeclaraţiunea rezolutorie. Fpoate constata totuconvenţionale. Daccontractului fărădebitorul a fost chemat în judecatrezoluţiunea unui contract pentru neîndeplinirea obligaşi debitorul poate spână la pronunţarea unei hot

c. Pactul comisoriu de gradul III este neexecutare contractul se considerclauze, instanţa sesizatnici să aprecieze daccomisoriu să fie totupusă în întârziere printrobligaţiei neexecutate nu este suficient


ţele ei în privinţa contractelor încheiate cu părţile şi care au legcontractul desfiinţat, căci „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

Pentru a preîntâmpina efectele pe care rezoluţiunea judiciară(timp îndelungat, taxe de timbru cheltuieli avocaţiale etc.), la încheierea unui

ă ţile obişnuiesc să stipuleze şi clauze referitoare la rcontractului lor. Actuala reglementare prevede expres aceast

țiunii în cadrul art. 1552 și 1553 C.civ.

clauze prin care părţile contractante prevăd în mod expres în ţia lor rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea obliga

contractuale se numesc pacte comisorii.

Astfel de clauze produc efecte mai energice decât dacă s-ar parcurge etapele procesuale ale rezoluţiunii judiciare, întrucât ele opereazăîndeplinirea unor formalităţi şi prin simpla ajungere la termenul de executare

modul lor de redactare şi în funcţie de celeritatea efectelor pe care le produc, pactele comisorii pot cuprinde următoarele clauze:

Pactul comisoriu de gradul I este clauza potrivit căă în cazul neexecutării lui de către una dintre pă ţ

Acest gen de pact comisoriu, reia de fapt dispoziţiile art. 1vor trebui urmate şi de către partea care se prevalează de o astfel de clauzurmând a se adresa instanţei judecătoreşti cu tot ce decurge din demersul ei

Pactul comisoriu de gradul II este clauza potrivit căreia obligaţiile, cealaltă este îndreptăţită să considere contractul desfiin

o declaraţie unilaterală de rezoluţiune. În acest caz, intervenar putea produce numai la cererea părţii care nu şi-a îndeplinit obliga

ar putea invoca eventual îndeplinirea angajamentului săţiunea rezolutorie. Fără a mai putea acorda un termen de gra

poate constata totuşi că nu au fost îndeplinite condiţţionale. Dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres

contractului fără chemare în judecată, rezoluţiunea nu opereazdebitorul a fost chemat în judecată. Chiar după introducerea unei ac

ţiunea unui contract pentru neîndeplinirea obligaţiilor, contractul subzisti debitorul poate să prevină rezoluţiunea executându-şi obliga

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Pactul comisoriu de gradul III este clauza prin care se prevede ccontractul se consideră rezolvit de plin drept.ţa sesizată nu ar mai putea nici să acorde un termen de gra

ă aprecieze dacă se impune sau nu rezoluţiunea. Pentru ca pactul ă fie totuşi operant, partea care nu şi-a îndeplinit obliga

în întârziere printr-o somaţie, deoarece simpla ajungere la termen a ţiei neexecutate nu este suficientă pentru a-l pune în întârziere pe debitor.


45

ă ţile şi care au legătură cu resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

iunea judiciară le-ar putea avea, ţiale etc.), la încheierea unui

i clauze referitoare la rezoluţiunea Actuala reglementare prevede expres această formă a

ăd în mod expres în plinirea obligaţiilor

ar parcurge etapele iunii judiciare, întrucât ele operează de drept, fără

simpla ajungere la termenul de executare.

ie de celeritatea efectelor pe care le

clauza potrivit căreia contractul se tre una dintre părţile contractante.

art. 1549 din C. civ., ce ă de o astfel de clauză,

ti cu tot ce decurge din demersul ei

ăreia dacă o parte nu-şi considere contractul desfiinţat

. În acest caz, intervenţia instanţei a îndeplinit obligaţia, care

ar putea invoca eventual îndeplinirea angajamentului său mai înainte de utea acorda un termen de graţie, instanţa

nu au fost îndeplinite condiţiile rezoluţiunii pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea

iunea nu operează decât dacă introducerea unei acţiuni în

ţiilor, contractul subzistă şi obligaţiile, dar numai

prin care se prevede că în caz de rezolvit de plin drept. Potrivit acestei

acorde un termen de graţie şi ţiunea. Pentru ca pactul

a îndeplinit obligaţia trebuie , deoarece simpla ajungere la termen a

l pune în întârziere pe debitor.



d. Pactul comisoriu de gradul IV este clauza că în caz de neexecutare contractul se consideră rezolvit de plin drept, fără o prealabilă somaţie sau declaraţie unilaterală de rezoluţiune. Potrivit acestei clauze, instanţa sesizată nu ar mai putea nici să acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze cu privire la rezoluţiune, căci aceasta operează de plin drept.

Rezilierea contractelor

Spre deosebire de rezoluţiune, operantă în cazul contractelor sinalagmatice cu executare instantanee, rezilierea operează doar în privinţa contractelor bilaterale susceptibile de executare succesivă, „rata temporis”.

Pornind de la această precizare, efectele pe care le dă naştere rezilierea sunt similare celor produse de rezoluţiune cu o singură excepţie: rezoluţiunea desfiinţează contractul retroactiv, „ex tunc”, în vreme ce rezilierea desfiinţează contractul numai pentru viitor, „ex nunc ”, fără vreo relevanţă în planul prestaţiilor deja executate. Pe cale de consecinţă, în privinţa rezilierii nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, pentru simplul motiv că prestaţiile deja îndeplinite rămân valabile. În afară de această excepţie, toate celelalte reguli referitoare la temeiul juridic, caracterul judiciar, efectele şi condiţiile de admisibilitate, sunt comune rezilierii şi rezoluţiunii contractelor sinalagmatice.

Sarcina de lucru 10

Elaborează un text în care să prezinţi comparativ excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi rezilierea contractului (maximum o pagină) pornind de la definiţiile şi efectele acestora.

1.4.3. Riscul contractului


Din raporturile sinalagmatice, aşa cum am mai precizat, se poate naşte şi o a treia împrejurare în care una dintre părţile contractante nu-şi execută obligaţia. Această neexecutare însă este definitivă, (spre deosebire de excepţia de neexecutare care doar suspendă executarea), şi dintr-o cauză independentă de voinţa sa, spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care presupun culpa debitorului. Se poate pune aşadar întrebarea, cine va suporta pierderile rezultate din neexecutarea în aceste condiţii a obligaţiilor contractuale?

Dacă contractul este unul de factură unilaterală, iar debitorul acestui contract nu-şi mai poate executa obligaţia lui dintr-o cauză independentă de voinţa sa,



adică forţă majoră, caz fortuit sau fapta terţilor, soluţia este dată de art. 1643 din C. civ. care precizează că:

Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să-l despăgubească pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului.

Dacă însă contractul este unul bilateral şi numai una dintre părţi nu-şi mai poate executa obligaţia dintr-o cauză independentă de voinţa sa, va trebui celălalt să-şi execute obligaţia lui? Altfel spus, cine va suporta riscul, ca eveniment independent de voinţa părţilor?

În contractele sinalagmatice debitorul lucrului pierit, adică al obligaţiei care nu mai poate fi executată, pierde dreptul de a cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale.

Instituția riscurilor contractului are o construcție deosebit de simplă, ea fiind compusă dintr-o regulă de principiu (res perit debitori) și o excepție (res perit domino). În cazul anumitor contracte, și anume cele care au ca obiect transferul de proprietate, regula este diferită. Astfel, în ciuda pieirii lucrului, obligația corelativă trebuie executată, conform regulii res perit domino. (Adam, 2011, p. 454) De exemplu, dacă după încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unui lucru cert acesta piere fortuit, cumpărătorul rămâne obligat să plătească preţul, deoarece el suportă riscul contractului el fiind proprietarul lucrului, căci „res perit domino”.

Potrivit art. 1274 C. civ., „(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.”.

Textul citat consacră principiul că riscul contractual al pieirii lucrului din motive neimputabile va fi suportat de către cumpărător, care este proprietarul acestuia şi totodată creditorul obligaţiei imposibil de executat, deci „res perit creditori”.

Observăm importanţa acestei instituţii şi necesitatea stipulării în cadrul unui contract cu privire la problema suportării riscurilor, în cazul survenirii unei imposibilităţi fortuite de executare. Vom ilustra un alt exemplu. Astfel, T convine cu E să-i vândă un autoturism contra unei sume de bani reprezentând contravaloarea acestuia, dar bunul piere din caz fortuit, în mâinile lui T ceea ce înseamnă că T nu are nicio culpă la această pierdere. În acest caz, T va fi eliberat de obligaţia de a mai preda bunul, deoarece nici nu mai are ce executa. Deşi nu a primit bunul, E va trebui să plătească preţul, deoarece cele două obligaţii (de predare a bunului şi de plată a preţului) sunt independente una faţă de cealaltă. Deși controversată, soluţia este justă şi raţională. în fond, este posibilă şi situaţia inversă, când vânzătorul predă bunul, dar nu primeşte preţul,



întrucât cumpărătorul a devenit între timp insolvabil, aşa încât plata preţului nu mai are loc. (Adam, 2011, p. 456)

În cazul contractelor sinalagmatice translative de proprietate, datorită specificului lor, se pune atât problema riscului pierii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului.

Regula consacrată în Codul civil de la 1865 este că, în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia, regula res perit domino. Această regulă reprezintă o excepţie de la principiul res perit debitori, asociind transferul de proprietate cu sarcina riscurilor. Astfel, vânzarea unui corp cert produce imediat transferul de proprietate prin simplul efect al consimţământului, dacă lucrul tocmai a dispărut înaintea predării, cumpărătorul devenit proprietar va fi ţinut să plătească preţul. Această chestiune prezintă importanţă îndeosebi în cazul vânzărilor la distanţă, atunci când lucrul vândut se pierde în timpul transportului.

Aşa cum vom observa, riscul pierii fortuite a bunului sau bunurilor este suportat, de regulă, de către partea contractantă care are calitatea de proprietar al acestora în momentul în care au pierit din cauză de forţă majoră, aplicându-i-se principiul res perit domino. Prin urmare, rezolvarea problemei suportării acestui risc este strâns legată de momentul transmiterii dreptului de proprietate de la înstrăinător la dobânditor. In scopul realizării unei înţelegeri cât mai aprofundate, vom analiza suportarea riscurilor contractelor translative de proprietate în mai multe ipoteze distincte:

A. Ipoteza contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert. Conform art. 971 C.civ., respectiv art. 1273 alin. (1 ) NCC, în cazul contractelor care au ca obiect transmiterea proprietăţii sau a unui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor. O aplicaţie practică a acestui principiu o găsim în art. 1295 C.civ., respectiv art. 1674 NCC, în materia vânzării.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1295 C.civ. „Vinderea este perfectă şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului iar asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat".

Această concepţie este consacrată şi în dispoziţiile Noului Cod Civil care în cadrul art. 1674 dispune: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă".

Prin urmare, la aceste contracte dreptul de proprietate se transmite de la înstrăinător la dobânditor în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea lucrului către dobânditor ar fi fost amânată. Subliniem faptul că, în cazul contractelor solemne, momentul încheierii contractului este cel al îndeplinirii acelei solemnităţi, cum este înscrisul în formă autentică, ceea ce face ca riscul să se transmită la dobânditor în tot acest moment.



Dacă bunul piere după momentul încheierii contractului, dar înainte de a fi predat dobânditorului, riscul pieirii bunului, conform regulii res perit domino, va fi suportat de dobânditor, chiar dacă acesta nu a fost predat. Dobânditorul devenind proprietarul lucrului va trebui să achite preţul lucrului pierit către înstrăinător, deşi acesta nu va mai fi în măsură să predea lucrul vândut. Prin urmare, suntem în prezenţa unei excepţii de la regula res perit debitori, riscul neexecutării contractului fiind suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat conform regulii res perit creditori.

De la regula res perit domino Codul civil de la 1865 consacra o singură excepţie prevăzută de art. 1074 alin. (2) C. civ., respectiv art. 1274 NCC şi art. 1156 С.civ., respectiv art. 1634 NCC, când riscul pieirii fortuite este suportat de înstrăinător atunci când acesta a fost pus în întârziere de către dobânditor, deoarece nu şi-a executat la termenul prevăzut obligaţia sa. În această situaţie, conform art. 1156 alin. (2) C.civ., respectiv art. 1634 alin. (2) NCC debitorul (vânzătorul) se va putea exonera de risc numai dacă va face dovada că bunul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat la termen creditorului (cumpărătorului).

Subliniem însă faptul că, în concepţia Noului Cod civil, în materia contractelor translative de proprietate este consacrată regula generală res perit debitori. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1274 NCC,:

„ în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp".

În acest din urmă caz, creditorul obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul contractului în conformitate cu regula res perit creditori, ca o consecinţă a principiului res périt domino De lege lata, precizăm faptul că NCC instituie ca regulă generală în contractele translative de proprietate strămutarea riscului odată cu predarea bunului. (Adam, 2011, pp. 464-466)

B. Ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului. Avem în vedere următoarele situaţii:

- situaţia înstrăinării bunurilor de gen. Când contractele se referă la bunuri generice, dreptul de proprietate asupra acestora nu se transmite de la înstrăinător la dobânditor din momentul încheierii contractului, ci numai din momentul individualizării acestor bunuri, ceea ce face ca şi riscul contractual să se transmită de la înstrăinător la dobânditor tot în acest moment. Prin urmare, dacă lucrul piere mai înainte de a fi fost individualizat, riscul pieirii fortuite îl va suporta debitorul obligaţiei imposibil de executat, respectiv înstrăinătorul conform regulii res perit debitori.

Pieirea fortuită a bunurilor de gen nu duce la încetarea contractului, deoarece genera non pereunt, debitorul fiind obligat să procure alte bunuri de gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, pentru a le preda celeilalte părţi.



Potrivit art. 1273 alin. (1) teza finală NCC, drepturile reale asupra unor asemenea bunuri se constituie şi se transmit nu prin simplul acord de voinţă, ci numai în momentul în care bunurile de gen au fost individualizate.

- transferul proprietăţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi a bunurilor imobile în sistem de carte funciară operează numai în momentul intabulării. Potrivit art. 885 alin. (1) NCC, drepturile reale asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea, cu excepţia situaţiilor dobândirii drepturilor extra-tabulare prevăzute de art. 887 NCC.

În ce priveşte riscul în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri imobile, art. 1274 alin. (1) NCC statuează că, şi în situaţia în care proprietatea s-a transmis prin intabularea în cartea funciară a dreptului către dobânditor, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului (înstrăinătorului) obligaţiei de predare, conform regulii res perit debitori. Observăm că în acest context legislativ nu operează regula res perit domino, ci prin voinţa noului legiuitor, pentru ideea de echitate, se aplică regula res perit debitori, astfel că şi dacă dreptul de proprietate a fost transmis prin intabulare către dobânditor, riscul rămâne la înstrăinător, el fiind debitorul obligaţiei de predare şi, până la acest moment, suportă riscul contractului.

Mai mult, potrivit art. 1274 alin. (1) teza a Il-a NCC, în cazul pieririi fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o este obligat să o restituie. Altfel spus, este irelevant că dreptul real de proprietate s-a transferat din patrimoniul înstrăinătorului către dobânditorul imobilului pentru că legiuitorul a statuat, în noul context legislativ, că riscul contractului este suportat în continuare de către debitorul obligaţiei de predare a bunului, adică de înstrăinător, iar dacă bunul a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de predare - fostul proprietar al imobilului nepredat încă către dobânditorul intabulat deja în cartea funciară - va fi obligat la restituirea preţului dacă 1-a primit, iar dacă preţul nu a fost primit încă, pierde dreptul de a-1 mai primi.

În conformitate cu prevederile art. 1274 alin. (2) NCC, creditorul pus în întârziere - adică dobânditorul bunului imobil care şi-a intabulat dreptul în cartea funciară - preia riscul pieirii fortuite a bunului şi nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp. Aşa fiind, creditorul pus în întârziere să preia bunul (dobânditorul imobilului intabulat deja în cartea funciară) nu se poate libera de plata obligaţiilor stabilite în contract, chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare a imobilului ar fi fost executată la timp. Observăm o exigenţă sporită a legiuitorului, în primul rând prin aceea că a consacrat regula că riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de predare (înstrăinătorul), însă acesta se liberează, nu va mai suporta riscul şi va putea pretinde executarea întocmai a obligaţiei asumată de către cocontractantul său (dobânditorul) dacă îl va pune în întârziere pe creditorul obligaţiei de a primi bunul (dobânditorul). în al doilea rând, în ce priveşte exigenţa, legiuitorul rămâne consecvent şi statuează că cel pus în întârziere (dobânditorul) nu se va putea libera de obligaţiile asumate, chiar dacă va demonstra că bunul ar fi pierit



şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp, el trebuind să plătească preţul sau restul de preţ neachitat către înstrăinătorul imobilului.

Mai trebuie să precizăm că regula instituită de art. 1274 NCC vizează riscul în contractele translative de proprietate, fără să facă distincţia între bunuri mobile sau imobile, ca atare principiul enunţat mai sus se aplică şi în cazul obligaţiei de a transfera bunuri mobile. în ce priveşte însă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, legiuitorul instituie o condiţie în plus, şi anume intabularea în cartea funciară în conformitate cu art. 885 NCC.

Aşa fiind, în materia riscului contractului şi în cazul bunurilor mobile cu distincţiile făcute mai sus referitoare la bunuri individual determinate şi individualizate, riscul pieirii fortuite îl suportă debitorul obligaţiei de predare, ca şi în cazul bunurilor imobile.

- în cazul vânzării unor bunuri viitoare, transferul proprietăţii are loc în momentul realizării acestora (spre exemplu vânzarea unei recolte viitoare).1

în acest sens, art. 1658 alin. (1) NCC statuează că dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat, iar în privinţa construcţiilor sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară. (Adam, 2011, pp. 468-470)

C. Ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. În doctrina juridică de specialitate, s-a formulat întrebarea cine va suporta riscurile contractuale dacă bunul obiect al contractului piere din cauză de forţă majoră între momentul încheierii contractului şi cel al realizării evenimentului condiţie, adică pendente conditione.

Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm că se impune să deosebim între două situaţii distincte, după cum transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă sau rezolutorie:

a) dacă transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul pieirii fortuite este suportat de înstrăinător, el fiind proprietarul lucrului. Spre exemplu, vânzătorul stipulează în contract că îi va vinde autoturismul său cumpărătorului dacă acesta din urmă obţine nota maximă la examenul de admitere în facultate, în exemplul luat de noi, în cazul în care condiţia se va îndeplini (cumpărătorul este admis cu nota maximă în facultate), iar autoturismul a pierit (de exemplu, a fost furat) înainte de îndeplinirea condiţiei - pendente conditione - riscul pierii fortuite va fi suportat de către vânzător, deci res perit debitor. Prin urmare, dobânditorul nu va fi obligat să plătească preţul chiar dacă condiţia se îndeplineşte. Riscul neexecutării contractului nu se pune deoarece contractul nu se mai poate perfecta, contractul nemaiavând obiect.

După cum se poate observa, prevederile art. 1018 alin. (1) C.civ., respectiv art. 1400 NCC coroborat cu art. 1407 alin. (3) NCC reprezintă o excepţie de la caracterul retroactiv al condiţiei, potrivit căruia îndeplinirea condiţiei suspensive consolidează retroactiv calitatea de proprietar al lucrului.

b) dacă transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie rezolutorie, iar bunul piere fortuit înainte de realizarea condiţiei, riscurile contractului se



suportă de dobânditor, care este proprietarul lucrului pur şi simplu, dreptul fiind afectat însă de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. Trebuie să facem precizarea că cine datorează sub condiţie rezolutorie datorează pur şi simplu potrivit adagiului pura est sub conditione resolvitur. Spre exemplu, vânzătorul îi vinde cumpărătorului un autoturism sub condiţia ca acesta din urmă să nu fie respins la examenul de admitere în facultate Realizarea condiţiei nu-şi va produce efectul rezolutoriu, deoarece dobânditorul neputând să restituie lucrul înstrăinătorului, nu va putea cere restituirea preţului.

Putem conchide că, în toate situaţiile în care transferul proprietăţii unui bun este afectat de o condiţie (suspensivă sau rezolutorie), dacă lucrul piere fortuit, riscurile contractului vor fi suportate, în principiu, de partea care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. (Adam, pp. 471)

Imposibilitatea parţială de executare

Este posibil ca o obligaţie să devină doar parţial imposibil de executat din cauze străine de voinţa părţilor. Într-o asemenea împrejurare sunt posibile două soluţii şi anume:

a. reducerea corespunzătoare a contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de către cealaltă parte, aşa încât debitorul obligaţiei imposibil de executat ar suporta riscul contractului numai în măsura câtimii neexecutate;

b. desfiinţarea integrală a contractului pe considerentul că partea ce ar mai putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care a fost încheiat contractul. În această ipoteză, riscul contractului este suportat în întregime de către debitorul obligaţiei chiar şi numai parţial imposibil de executat.

1.5. Actul juridic unilateral

1.5.1. Condiţiile actului juridic unilateral


Potrivit art. 1165 C.civ., „obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, … “. Art. 1.324. – Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.

Codul civil în vigoare prevede expres în Capitolul II din materia obligațiilor noțiunea de act juridic unilateral și situațiile în care acesta devine izvor de obligații: promisiunea unilaterală, promisiunea publică de recompensă.

Pentru a fi considerat ca şi izvor de obligaţii, actul juridic unilateral trebuie să emane de la o singură persoană, să producă consecinţe patrimoniale şi să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă. Spre deosebire de contract, care ia naştere prin întâlnirea a cel puţin două voinţe, actul juridic unilateral este o manifestare de voinţă prin care o persoană angajându-se singură face să se producă anumite consecinţe juridice. Actele juridice unilaterale pot produce atât efecte patrimoniale cât şi efecte nepatrimoniale. Astfel, recunoaşterea paternităţii unui copil este un act juridic personal şi nepatrimonial, deşi unele dintre efectele sale, la care ne-am referit mai sus, pot avea conexiuni patrimoniale. Dimpotrivă, testamentul are un caracter patrimonial, fiind actul

Ioan Apostu


juridic unilateral prin care o persoansau fracţionat în favoarea unuia sau sale. Cu toate acestea, testamentul poate conaşa cum este recunoarecomandări cu privire la locul înmormânt

Tot un caracter este de pildă renununui act anulabil sau neexercitarea în mod voluntar a dreptului la actermenul de prescri În categoria actelor unilaterale ca izvoare de obligaîn demersul nostru doar pe cele patrimoniale.

Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral

În principiu, actul juridic unilateral este supus aceloraca orice act juridic civil, referindula cele de formăcapacitatea de a contracta, consimşi o cauză licităpuţină rigoare, în funcceea ce priveşteactului juridic unilateral nu poate fi dedusmotivului formal exprimat de cel ce consimţământul liber privinţa oricărui contract. juridice unilaterale trebuie sspeciale. Aceste condijudecător pentru fiecare categorie aparte de acte juridice în mastfel de condiţurmează a fi observate condi

Condiţiile de formă ale actului juridic unilateral

Dacă în privinţa condideosebite, în ceea ce privespeciale. Fără a suprima deplin caracterul consensual, (devorbind ne existând un acord de voinconsensualismului decât în privinconsimţământului), multe acte unele rigori de formpentru a fi valabil trebuie întocmit într1040 C. civ., respectiv olograf sau autentic. La rândul lor fiecare trebuie srespecte condiţiile de form

O chestiune aparte o constituie în privincomunicării lor. Pentru valabila lor formare, anumite actecomunicate destinatarilor direcactele unilaterale supuse comunicvalabila lor încheiere ci efectele lor care nu se vor produce decât în funccomunicarea lor destinatarilor direc


juridic unilateral prin care o persoană dispune de patrimoniul sţionat în favoarea unuia sau mai multor legatari pentru cazul mor

sale. Cu toate acestea, testamentul poate conţine şi dispoziţiuni nepatrimoniale, a cum este recunoaşterea paternităţii unui copil sau pur

ări cu privire la locul înmormântării sau la funeralii.

Tot un caracter unilateral şi patrimonial are şi renunţarea la un drept, aă renunţarea la o succesiune, uzufruct ori servitute, confirmarea

unui act anulabil sau neexercitarea în mod voluntar a dreptului la actermenul de prescripţie extinctivă ori neexercitarea în termen a unei cÎn categoria actelor unilaterale ca izvoare de obligaţii civile le avem în vedere în demersul nostru doar pe cele patrimoniale.

iile de fond ale actului juridic unilateral

În principiu, actul juridic unilateral este supus aceloraşi condiţca orice act juridic civil, referindu-ne în egala măsură la condila cele de formă. Referindu-ne la condiţiile generale de fondcapacitatea de a contracta, consimţământul liber exprimat, un obiect

ă licită. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cu mai multă rigoare, în funcţie de natura şi de forţa angajamentului asuma

şte, spre exemplu, obiectul nu ar putea exista particularitactului juridic unilateral nu poate fi dedusă decât subiectiv, în sensul gmotivului formal exprimat de cel ce şi-a manifestat voinţa. În egal

ţământul liber şi capacitatea de a contracta pot fi analizate ca ţ ărui contract. Pe lângă aceste condiţii de fond generale, unele acte

juridice unilaterale trebuie să îndeplinească şi anumite . Aceste condiţii speciale vor fi analizate de la caz la caz de c

ător pentru fiecare categorie aparte de acte juridice în mastfel de condiţii sunt prevăzute de lege. Spre exemplu, în materi

ă a fi observate condiţiile speciale de fond prevăzute

ale actului juridic unilateral

în privinţa condiţiilor de fond actul juridic unilateral nu pune probleme deosebite, în ceea ce priveşte condiţiile de formă se impun unele conota

ără a suprima deplin caracterul consensual, (devorbind ne existând un acord de voinţă nu s-ar putea pune problema consensualismului decât în privinţa modului de exprimare a

ţământului), multe acte de factură unilaterală trebuie asumate dupunele rigori de formă mai severe. În privinţa testamentului ordinar pentru a fi valabil trebuie întocmit într-una dintre cele două

C. civ., respectiv olograf sau autentic. La rândul lor fiecare trebuie srespecte condiţiile de formă precizate de C. civ.

O chestiune aparte o constituie în privinţa actelor unilaterale, cerinării lor. Pentru valabila lor formare, anumite acte

comunicate destinatarilor direcţi ai voinţei exprimate de autor. Distincactele unilaterale supuse comunicării şi cele nesupuse comunicvalabila lor încheiere ci efectele lor care nu se vor produce decât în funccomunicarea lor destinatarilor direcţi.


53

dispune de patrimoniul său în întregime mai multor legatari pentru cazul morţii

i dispoziţiuni nepatrimoniale, ii unui copil sau pur şi simplu rii sau la funeralii.

ţarea la un drept, aşa cum area la o succesiune, uzufruct ori servitute, confirmarea

unui act anulabil sau neexercitarea în mod voluntar a dreptului la acţiune în ori neexercitarea în termen a unei căi de atac.

ţii civile le avem în vedere

şi condiţii de valabilitate ă la condiţiile de fond sau

generale de fond, evocăm un obiect determinat

ii trebuie îndeplinite cu mai multă sau mai a angajamentului asumat. Dacă în

obiectul nu ar putea exista particularităţi, cauza decât subiectiv, în sensul găsirii

a manifestat voinţa. În egală măsură, i capacitatea de a contracta pot fi analizate ca şi în

ii de fond generale, unele acte i anumite condiţii de fond

peciale vor fi analizate de la caz la caz de către tor pentru fiecare categorie aparte de acte juridice în măsura în care

zute de lege. Spre exemplu, în materie de purgă ăzute de C.civ.

iilor de fond actul juridic unilateral nu pune probleme se impun unele conotaţii

a suprima deplin caracterul consensual, (deşi strict tehnic ar putea pune problema

a modului de exprimare a ă trebuie asumate după

ordinar de exemplu, forme prevăzute de

C. civ., respectiv olograf sau autentic. La rândul lor fiecare trebuie să

unilaterale, cerinţa rii lor. Pentru valabila lor formare, anumite acte juridice trebuie

ei exprimate de autor. Distincţia dintre i cele nesupuse comunicării nu vizează

valabila lor încheiere ci efectele lor care nu se vor produce decât în funcţie de



1.5.2. Efectul creator de obligaţii al unor acte juridice unilaterale

Aşa cum am mai precizat, spre deosebire de actul bilateral care promovează sau „împacă” interesele diferite şi distincte a cel puţin două persoane, actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure părţi. Izvoarele obligaţiilor includ şi actul juridic de forma ţiune unilaterală, dacă manifestarea de voinţă a unei persoane este în scopul de a da naştere unei obligaţii civile fără nici-o acceptare din partea creditorului. Dacă această calitate a continuat să fie contestată doctrinar, literatura de specialitate a ultimilor ani tratează actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Aceeaşi poziţie de acceptare a avut-o şi jurisprudenţa, stabilind de exemplu că, spre deosebire de antecontract, oferta de a contracta este un act juridic unilateral producător de obligaţii civile.

S-a mai admis în ştiinţa dreptului că de îndată ce voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, neputând fi retractată de către autor. Sunt considerate ca izvoare producătoare de obligaţii următoarele acte juridice civile unilaterale:

a. Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, într-una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. (art. 1034 C. civ.)

Fiind un act juridic unilateral, este de neconceput ca testamentul să fie întocmit de mai multe persoane, dar, el poate da naştere unor drepturi de creanţă în beneficiul uneia sau mai multor persoane.

b. Oferta de a contracta este, de asemenea, un act juridic unilateral. Ea constituie un izvor de obligaţii în cazul în care prin ea este stipulat termenul de valabilitate al propunerii, termen în interiorul căruia aceasta nu poate fi revocată.

Din ea se naşte obligaţia ofertantului de a o menţine până la expirarea termenului, iar dacă nu s-a prevăzut un asemenea termen, ofertantul este ţinut să menţină propunerea într-un termen rezonabil necesar acceptării.

c. Promisiunea publică de recompensă: (1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea. (2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul. (art. 1328 C. civ.)

O astfel de promisiune produce efecte juridice indiferent de persoana care ar accepta-o, căci oferta este adresată publicului, deci unor persoane nedeterminate. Până în momentul acceptării ei, promisiunea poate fi revocată, dar retragerea trebuie făcută în orice caz, tot public şi mai înainte de a fi fost acceptată.

Ioan Apostu


d. Promisiunea publicconcurs. Aceastăpe care şi-o asumconcursului organizat pentru anumite lucr

Fireşte, nu este suficientavând obligaţia săconcursului, termenul fixat etc. Cel ce a fobligaţia de a plăcondiţiile concursului.

e. Titlurile de valoarevoinţa exclusivăObligaţia de platizvorăşte din actul de voin

În literatura juridicşi altele, precum gestiunea intereselor altei persoane sau contractul în folosul altuia. Considerentele pentru care impune le-am expus deja, sau urmeaz

Identifică motivele pentru care multe persoane, dar, el poate da nabeneficiul uneia sau mai multor persoane

Rezumat

Definirea noţiunii de obligaobligaţii, fără caracter juridic. Clasificare obligacontribuie la delimitarea netcivil. Deşi întâlnitacordul de voinţăjuridice, adicăcivile. Voinţa juridicClasificarea contractelor civile prezintregimului juridic aplicabil fiecpărţile care încheie orice contract este acela de a da na


Promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în cazul câAceastă promisiune este adresată publicului şi consto asumă promitentul de a premia pe acela care va câ

concursului organizat pentru anumite lucrări.

te, nu este suficientă numai promisiunea de recompensţia să aducă la cunoştinţă candidaţilor condiţiile de desf

concursului, termenul fixat etc. Cel ce a făcut o asemenea promisiune, are ţia de a plăti premiul celui a cărui lucrare îndeplineş

ncursului.

Titlurile de valoare sunt tot acte juridice unilaterale care iau naţa exclusivă a semnatarului referitoare la un drept patrimonial propriu. ţia de plată asumată de cel ce subscrie un titlu de valoare la purtte din actul de voinţă unilateral al subscriitorului.

În literatura juridică au mai fost incluse în categoria actelor juridice unilaterale i altele, precum gestiunea intereselor altei persoane sau contractul în folosul

altuia. Considerentele pentru care apreciem că o asemenea aseram expus deja, sau urmează să o facem mai jos.

Sarcina de lucru 11

ă motivele pentru care testamentul nu poate fi întocmit de mai multe persoane, dar, el poate da naştere unor drepturi de creanbeneficiul uneia sau mai multor persoane (3-4 fraze).

Definirea noţiunii de obligaţie civilă permite delimitarea acesteia de celelalte tipuri de ţ ără caracter juridic. Clasificare obligaţiilor civile în funcţ

contribuie la delimitarea netă a conceptului de altele similare din domeniul dreptului şi întâlnită şi în alte ramuri de drept, noţiunea de contract civil desemneaz

acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane în scopul djuridice, adică de a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile. Voinţa juridică se evidenţiază ca fiind elementul esenţClasificarea contractelor civile prezintă importanţă în sensul cregimului juridic aplicabil fiecărei specii de contract. Efectul scontat de cţile care încheie orice contract este acela de a da naştere unor obliga


55

ri, în cazul câştigării unui şi constă în obligaţia

promitentul de a premia pe acela care va câştiga în cadrul

numai promisiunea de recompensă, promitentul ilor condiţiile de desfăşurare a

cut o asemenea promisiune, are rui lucrare îndeplineşte cel mai bine

sunt tot acte juridice unilaterale care iau naştere din a semnatarului referitoare la un drept patrimonial propriu.

de cel ce subscrie un titlu de valoare la purtător,

au mai fost incluse în categoria actelor juridice unilaterale i altele, precum gestiunea intereselor altei persoane sau contractul în folosul

o asemenea aserţiune nu se

testamentul nu poate fi întocmit de mai tere unor drepturi de creanţă în

permite delimitarea acesteia de celelalte tipuri de iilor civile în funcţie de criterii variate

a conceptului de altele similare din domeniul dreptului iunea de contract civil desemnează

sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte tere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice

ca fiind elementul esenţial al contractului. în sensul că permite stabilirea

Efectul scontat de către ştere unor obligaţii civile.

Ioan Apostu


Odată încheiat, contractul dcontractante sau chiar numai una dintre ele leacord cu finalitatea dreptuluipărţilor reprezintconfunda însăcontractului este adintr-un contract sinalagmatic repunerea părţdoar în privinţtemporis”.

Teste de autoevaluare 1. Obligaţia de a da presupune:

a. îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real;b. remiterea materialc. realizarea unei presta

2. În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este acela: a. unde se aflăb. unde se aflăc. nicio variant

3. Constituie excep

a. simulaţia;b. stipulaţia pentru altul;c. promisiunea faptei altei persoane

4. Nulitatea se aseam

a. ambele presupun un contract b. cauzele lor sunt contemporane încheierii contractului;c. ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere.

5. Actele juridice unilaterale pot produce:a. numai efecte patrimoniale;b. atât efecte patrimoniale, cât c. numai efecte nepatrimoniale.

Răspunsuri la întreb1.a; 2. a; 3. b; 4.


ă încheiat, contractul dă naştere acelor consecinţe pe care oricontractante sau chiar numai una dintre ele le-a urmărit prin actul lor de voinacord cu finalitatea dreptului. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţilor reprezintă caracteristicile esenţiale ale contractelor sinalagmatice, f

confunda însă cu reciprocitatea şi echivalenţa prestaţcontractului este aşadar o sancţiune a neexecutării culpabile a obliga

un contract sinalagmatic şi constă în desfiinţarea retroactivărţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

doar în privinţa contractelor bilaterale susceptibile de executare succesiv

Teste de autoevaluare ţia de a da presupune:

îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real;remiterea materială a unui lucru; realizarea unei prestaţii pozitive.

În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este

unde se află ofertantul; unde se află acceptantul; nicio variantă.

Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:simulaţia; stipulaţia pentru altul; promisiunea faptei altei persoane.

Nulitatea se aseamănă cu rezoluţiunea prin: ambele presupun un contract nevalabil încheiat; cauzele lor sunt contemporane încheierii contractului;ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere.

Actele juridice unilaterale pot produce: numai efecte patrimoniale; atât efecte patrimoniale, cât şi nepatrimoniale; numai efecte nepatrimoniale.

spunsuri la întrebăr ile din testele de autoevaluare1.a; 2. a; 3. b; 4. c; 5. b.


56

ţe pe care oricare dintre părţile ărit prin actul lor de voinţă în

i interdependenţa obligaţiilor ce revin sinalagmatice, fără a se

ţa prestaţiilor. Rezoluţiunea rii culpabile a obligaţiilor ce decurg

ţarea retroactivă a acestuia şi încheierii contractului. Rezilierea operează

a contractelor bilaterale susceptibile de executare succesivă, „ rata

îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real;

În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este

ii efectelor contractului:

cauzele lor sunt contemporane încheierii contractului; ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere.

ile din testele de autoevaluare

Ioan Apostu


Bibliografie minimalAdam, Ioan (2011).pp. 1-472.

Apostu, Ioan (2003).

Pop, Liviu (2006). general. Bucureş

Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu (2008). obligaţiilor . Ediţ

Turianu, Corneliu; Stancu,Universitară, pp. 123


Bibliografie minimal ă (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucure

Apostu, Ioan (2003). Izvoarele obligaţiilor civile. Bucureşti: Naţ

Pop, Liviu (2006). Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic . Bucureşti: C.H. Beck, pp. 91-123.

tescu, Constantin; Bârsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria general. Ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp.1

Turianu, Corneliu; Stancu, Gheorghe (2006). Curs de drept civil. , pp. 123-131; 142-168.


57

Bucureşti: C.H. Beck,

şti: Naţional, pp. 19-78.

iile. Vol. I, Regimul juridic

Drept civil. Teoria generală a şti: Hamangiu, pp.1-103.

rept civil. Bucureşti:

drept civil. teoria obligatiilor unitatea i final

Documents