drept civil. teoria obligatiilor unitatea i

8/17/2019 Drept Civil. Teoria Obligatiilor Unitatea I

1/49

1.

IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC OBLIGAŢIONAL

Obiective specif ice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să defineşti conceptul juridic de „obligaţie civilă”;

să analizezi condiţiile de validitate ale contractelor;

să identifici regulile şi excepţiile caracteristice instituţiei efectelorcontractelor.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore

1.1. Noţiuni generale

1.2. Contractul ca izvor de obligaţii civile

1.3. Actul juridic unilateral

1.4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

1.5. Efectele contractului

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie minimală


2/49

Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional

1.1. Izvoarele raportului juridic obligaţional

1.1. Noţiunea obligaţiei civile

Aspecte generale cu privire la sensurile noţiunii de obligaţie

În vorbirea curentă, prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sauîndatorire, la care o persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi deraporturi sociale, juridice sau nejuridice.

În această categorie intră, spre exemplu, şi obligaţiile impuse de normelemorale, etice sau religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie,obligaţia de politeţe şi respect între oameni etc. Acest gen de obligaţii nu auînsă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare ele nu pot fi îndeplinitecu ajutorul forţei coercitive a statului.

Lipsa constrângerii de stat se datorează faptului că aceste obligaţii sunt elipticede sancţiunea juridică. Dimpotrivă, când o îndatorire este reglementată denorma juridică şi are izvorul într -un raport juridic, ne referim la o obligaţieveritabilă, ca instituţie de drept.

Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/20091. Prin adoptarea Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la 1octombrie 2011 Noul Cod civil a intrat în vigoare, dată la care a fost abrogatCodul civil din 1864, dar şi alte acte normative.

Codul civil dezvoltă materia obligaţiilor î n cadrul Cărţii a V-a intitulată„Despre obligaţii”.

În drept, noţiunea de obligaţie are următoarele trei înţelesuri:

1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în alcărui conţinut intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şidatoria corelativă a debitorului, ambele constituind latura activă şi respectivlatura pasivă a aceluiaşi raport juridic.

În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic alraportului juridic, creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul stă înpostura de subiect pasiv. Aşadar, din punctul de vedere al creditorului,

raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme ce din punctul devedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi entitate juridică,obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic între creditor şidebitor, ca doi subiecţi ai aceluiaşi raport juridic. Esenţial pentru definireaacestui liant este verbul a datora, în jurul căruia se configurează chintesenţanoţiunii. Cum însă a datora presupune în mod necesar a putea, a fi la îndemână,a fi în stare etc., înseamnă că existenţa obligaţiilor nu poate fi concepută decâtîn sfera posibilului, căci nimeni nu se poate obliga la imposibil, altfel spus,impossibilium nulla obligatio. Această conexiune dintre datorat şi posibilinfirmă orice alăturare între obligaţie şi imposibil, noţiuni care se excludreciproc.

1Această lege a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codulcivil.


3/49


2. În sens restrâns, „ stricto senso“, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea sau prestaţia ce-i revinedebitorului. Obligaţia acestuia poate consta în a da, a face sau a nu face unanumit lucru.

3. Cel de al treilea sens al noţiunii este cel întrebuinţat pentru a desemna unînscris destinat să servească drept mijloc de probă a raportului juridicobligaţional (instrumentum probationem).

Asemenea înscrisuri pot fi obligaţiile nominative sau la purtător, ce aumenirea de a dovedi un împrumut, obligaţiile emise de o societate comercială

pe acţiuni ce constituie de fapt fracţiuni ale capitalului ei social sau pur şi simplu obligaţiuni C.E.C.

În tratarea noţiunii de obligaţie, avem în vedere înţelesul ei „ lato senso“,obiectul studiului nostru constituindu-l, aşadar, raportul juridic obligaţional.Mai precizăm că ne vom referi la acele raporturi juridice obligaţionale care auun conţinut patrimonial şi în cadrul cărora părţile participă pe poziţii deegalitate juridică, deci la raporturile obligaţionale civile.

Noul Cod civil defineşte obligaţia în cadrul articolului 1164:

“Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

Faţă de aceste elemente de individualizare, definim obligaţia ca fiind un

raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiectactiv, de a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facăceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi duce la îndeplinire prestaţia subsancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bună voie.

Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt proprii aceleaşi trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1. Subiecte ale raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice câtşi cele juridice (prin urmare şi statul). Raportul juridic obligaţional se stabileşteîntre două categorii de persoane şi anume:

- subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă,numit creditor, pe de o parte;

- subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numitdebitor.

Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect săîntrunească în cadrul aceluiaşi raport o dublă calitate: atât pe cea de creditor,cât şi pe cea de debitor. Într -un raport juridic de vânzare-cumpărare, deexemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La

rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit,şi pe aceea de creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat. Pelângă denumirile generice de creditor şi debitor, subiectele unor raporturi


4/49


juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi specifice rezultate dinvariate genuri de contracte numite cum ar fi: locator-locatar, mandant-mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar etc.

2. Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte,dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parteobligaţia corelativă a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului său).

3. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care esteţinut subiectul pasiv. Ea poate consta într -o acţiune pozitivă (a da, a face) sauîntr-o abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate subiectul

pasiv ar fi fost îndreptăţit.

Obligaţia de a da presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite undrept real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul încheieriicontractului.

Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheiereacontractului, în următoarele situaţii:

a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un momentulterior încheierii contractului;

b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează înmomentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;

c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite înmomentul înscrierii în Cartea funciară şi nu în cel al încheierii contractului.

Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice prestaţie pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.

Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unorcontracte ele se apropie până la identitate.

Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de atransmite proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remiterematerială a bunului care este o obligaţie de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de laun anumit lucru la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei

asumate.

Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit faptdeterminat şi la o anumită sau anumite persoane limitativ determinate. Prinaceasta, ea se deosebeşte de obligaţia generală de abstenţiune ce revinesubiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real. În vreme ce în cazuldrepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu faceun lucru determinat izvorăşte dintr -un raport juridic obligaţional.


5/49


Reţineţi aceste criteriide clasificarea obligaţiilor

civile!

Sarcina de lucru 1

Identifică şi rezumă în trei fraze elementele structurale ale raportului juridic obligaţional (7-9 rânduri).

Clasificarea obligaţiilor civile

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a seexclude unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite , potrivitcărora poate fi examinată aceeaşi obligaţie. Cele mai importante criterii declasificare a obligaţiilor sunt următoarele :

A. după izvorul obligaţiei; B. după obiectul obligaţiei; C. după sancţiunea obligaţiei; D. după opozabilitatea obligaţiei; E. după structura obligaţiei.

A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice, din fapte juridice„stricto senso” şi din lege. Din categoria actelor juridice generatoare deobligaţii fac parte contractele şi actele juridice unilaterale. La rândul lor,faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor juridice ilicite seînscriu delictele.

B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare.Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive (a da, a face) şiobligaţii negative (a nu face). După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţiideterminate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şiobligaţii de mijloace.

Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia antreprenoruluide a executa o anumită lucrare în vreme ce obligaţia de diligenţă a medicului

curant sau a avocatului este de a depune toată priceperea pentru a- şi apropiarezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării de sănătate a pacient ului oricâştigarea unui litigiu în beneficiul părţii asistate.

C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţiegradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţiise bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce altele se bucurămai puţin sau chiar deloc. Observăm deci că. în funcţie de sancţiunea de ordinstatal care le însoţeşte, obligaţiile nu se înfăţişează identic în toate cazurile.Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte,obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.

Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral desancţiune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângerea statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării de bună voie.


6/49


Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură integral desancţiunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silită, odatăexecutate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea prestaţiilor.

Spre exemplu, cazul debitorului care executându- şi prestaţia după împlinireatermenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate

pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că dreptul la acţiune alcreditorului s-ar fi prescris. Există şi posibilitatea transformării prin novaţie aobligaţiilor naturale în obligaţii civile, fie prin recunoaşterea obligaţiei naturalede către debitor, fie prin promisiunea fermă din partea debitorului că vaexecuta o astfel de obligaţie.

Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice sancţiune juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa deconstrângere a statului, aşa cum este, de exemplu, obligaţia prin care membriifamiliei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora le suntopozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şiobligaţii opozabile terţilor.

Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectulopozabilităţii regulilor comune drepturilor relative (res inter alios acta, aliisneque nocere neque prodesse potest ). Sunt reale ( propter rem) acele obligaţii care apar ca accesoriu al unuidrept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Estespre exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obligaţi să conservecalităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare.

Sunt opozabile terţilor ( scriptae in rem) acele obligaţii care sunt atât destrâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizareadreptului său decât de la posesorul actual al bunului. Spre exemplu, în cazulcontractului de locaţiune, locatorul are obligaţia de a-i asigura locataruluifolosinţa lucrului închiriat (art. 1786 Cod civil). Odată înstrăinat lucrul, nouldobânditor al dreptului de proprietate este obligat să respecte dreptul defolosinţă al locatarului; cu toate că el nu a fost parte în contractul de locaţiuneîncheiat anterior de către vânzător, obligaţiile acestuia referitoare la locaţiune îisunt totuşi opozabile. Principiul rezultă din prevederile art. 1812 şi 1813 Codcivil potrivit cărora

„locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificatînstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificăriidenunţării contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. 2”şi

„dobânditorul (cumpărătorul) se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului careizvorăsc din locaţiune.”

E. În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri:

- pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi (termensau condiţie), ele presupunând un singur debitor şi un singur creditor; - obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, dacă sunt divizibile,

fie mai multe obiecte când debitorul datorează cumulativ două sau mai multe prestaţii; - obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).


7/49


Termenul este un eveniment viitor şi cert care amână fie producereaefectelor fie stingerea unei obligaţii civile. El nu are aşadar efect în ceea ce

priveşte naşterea obligaţiei ci numai a exigibilităţii ei. Condiţia este aceamodalitate care afectează existenţa obligaţiei civile, perfectarea ei depinzândde un eveniment viitor şi incert.

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile

Art. 1.165 prevede:

„Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbog ăț irea f ăr ă just ăcauz ă , plata nedatorat ă , fapta ilicit ă , precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.”

Vom fi în prezenţa unui fapt licit şi voluntar atunci când se naşte o obligaţiecătre o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.

În sistemul actualului Codului civil, faptele juridice licite sunt gestiuneaintereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat (plata indebitului) şiîmbogăţirea fără justă cauză.

Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri „exist ă atuncicând, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în modvoluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşteexistenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsura să desemnezeun mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. (art. 1330-1340

Cod civil) Prin plata lucrului nedatorat (art. 1341-1344 Cod civil) se înţelege fapta unei

persoane ( solvens) de a plăti alteia (accipiens) o datorie neexistentă sau carenu-i revenea, obligând-o în acest fel la restituire: cel care plăteşte fără a datoraare dreptul la restituire (art. 1341 C. civ.)

Îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.) se referă laurmătoarea situaţie: cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuiaeste obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii

patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudiciicare dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţiieste definită de art. 1357 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce cauzeazăalteia un prejudiciu şi care dă naştere obligaţiei de reparaţie.

Printr e izvoarele obligaţiilor civile a fost inclusă şi legea, în măsura în careaceasta ar genera direct şi nemijlocit obligaţii civile, fără a fi necesarăintervenţia unui fapt juridic care să genereze naşterea, transmiterea saustingerea unui raport jur idic obligaţional. În susţinerea acestei aserţiuni s-a

precizat că ar putea fi vorba despre obligaţiile care incumbă proprietarilor deimobile din raporturile de vecinătate, îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii,

sau obligaţia anumitor categorii profesionale de a păstra secretele aflate înexerciţiul serviciului, de pildă medicii sau preoţii.


8/49


Apreciem că acest ultim izvor de fapt constituie sursa „alma mater ” a tuturor obligaţiilor civile, căci niciun raport juridic, şi cu atât mai puţin un raport

juridic civil, dublu voliţional (deoarece naşterea lui depinde, pe de o parte devoinţa părţilor, iar pe de altă parte de voinţa legii), nu -şi poate avea existenţa

decât în limitele trasate de voinţa legiuitorului exprimată prin lege. Pe de altă parte, nicio obligaţie civilă nu poate lua naştere împotriva sau peste voinţalegii, care consacră toate împrejurările juridice generatoare de obligaţii civile.Aşa fiind, ar trebui trasă concluzia că în afara legii nu ar exista niciun alt izvoral obligaţiilor civile, ceea ce poate fi valabil într-o exprimare generică, darinsuficient şi neconcludent într -o analiză ştiinţifică.

Sarcina de lucru 2

Selectează trei dintre criteriile de clasificare ale obligaţiilor şi descrie înfraze minimale (5-7) tipurile de obligaţii corespunzătoare acestor

criterii (maximum 15 rânduri).

1.2. Contractul ca izvor de obligaţii civile

1.2.1. Contractul ca izvor de obligaţii civile

Noţiunea şi definiţia contractului civil

Art. 134 din Constituţia României, consacrând printre libertăţilefundamentale ale cetăţenilor şi principiul libertăţii comerţului, se referăimplicit şi la libertatea contractuală, definită în doctrină ca fiind posibilitatea

pe care o au, conform legii, persoanele fizice şi juridice de a crea contracte şide a le stabili conţinutul.

La rândul său, Codul civil român a reglementat contractele negociabile, acesteafiind rodul exclusiv al voinţei comune a părţilor contractante. În cea maigenerală şi mai sintetică formulare, art. 1166 din C. civ. defineşte contractulcivil ca fiind

„acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau a stinge un raport juridic”. Se observă că se menţine vechea definiţie din doctrinăcare formulase critici cu privire la vechea definiţie.

Totuşi, noul legiuitor nu pune capăt disputei terminologice contract/convenţie,nefăcând nicio precizare în acest sens. Se remarcă doar faptul că noua legislaţieface referire doar la noţiunea de contract. S-a acceptat în mod constant înliteratura noastră juridică împrejurarea că termenul de contract este sinonim şideci echivalent celui de convenţie.

Pornind de la aceste precizări prealabile, definiţia doctrinară a contractuluicivil este aceea potrivit căreia contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a danaştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.


9/49


Voinţa juridică, element esenţial al contractului

Potrivit definiţiilor date contractului, factorul său esenţial şi totodatădinamizator este acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul de aproduce efecte jur idice . Întrucât în principiu încheierea oricărui contract esteliberă, căci este permis tot ce nu se interzice, câmpul de exprimare al voinţei

juridice este şi el nelimitat. Această autonomie este traductibilă prin ceea ce senumeşte în ştiinţa dreptului principiul libertăţii de voinţă în materiacontractelor. Teoria autonomiei de voinţă elaborată sub influenţaraţionalismului individualist din secolul al XIX-lea şi a doctrinei dreptuluinatural, considera consimţământul părţilor ca fiind creator de drepturi şiobligaţii civile. Prin urmare forţa obligatorie a contractului este consecinţaexclusivă a acordului de voinţă, legea nefăcând altceva decât să recunoască

puterea generatoare de drepturi şi obligaţii a autorilor actului juridic. Înraporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea făcând

parte din conceptele politice ale societăţii. Raportând voinţa juridică relaţiilor juridice ca o componentă a relaţiilor sociale, avem în vedere nu numai legileobiective ale societăţii şi condiţiile sale materiale de existenţă ci, şi necesităţilede ordin juridic exprimate prin totalitatea normelor imperative şi a principiilorde drept, precum şi prin complexul relaţiilor care formează ordinea de drept.

Dând cuvenita valoare acestui principiu, cel al autonomiei de voinţă,interpretarea art. 1169 din C. civ. exprimă în acelaşi timp nu numai limitele cişi libertatea voinţei exprimată implicit, întrucât potrivit textului,

„ Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limiteleimpuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.”.

Această dispoziţie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborată şi cu faptul că oobligaţie fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect. Referindu-se la cauză textul art. 1236 C. civ. subliniază caracterul eiilicit şi imoral atunci când

„este contrară legii şi ordinii publice, când este contrară bunelor moravuri”.

Ca o consecinţă imediată cu valoare practică, libertatea de a contracta surprindemai multe ipostaze ale încheierii unui contract. Aceasta se referă în primul r ândla libertatea oricărui subiect de drept de a încheia un contract atunci cânddoreşte acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia în caz contrar. În aldoilea rând, ea se referă la libertatea de a stabili condiţiile de formă şi de fondale contractului, sub rezerva de a nu fi încălcate dispoziţiunile imperative ori

prohibitive ale legii.

În consecinţă, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să fiecircumscrisă necesităţii de ordin juridic configurată de textele sus-menţionate. Numai în măsura în care voinţa juridică respectă acesteimperative îşi poate găsi aplicare principiul forţei obligatorii a contractelor( pacta sunt servanda), consacrat de art. 1270 alin. 1 din C. civ., căci doar“contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.”

Clasificarea contractelor civile

Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii decontracte, care se individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor


10/49


conferă atât posibilitatea caracterizării fiecărei specii particulare de contract,dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele contracte speciale seîncadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint darcuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri. Fiecare clasificare este

importantă deoarece permite a se stabili regimul juridic aplicabil speciilor decontracte ce se subsumează fiecărui tip de contract. În acest demers vomurmări deci criteriile de clasificare a contractelor civile aşa cum sun t elesistematizate în literatura juridică, respectiv:

A. După modul de formare;

B. După conţinutul lor; C. După scopul urmărit de părţi;

D. După modul executării; E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă; F.

După corelaţia existentă între contracte;

G.

După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor. A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.

1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord devoinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită devreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă acontractului.

Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr -unînscris fără ca prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei

lor, atâta vreme cât nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem),ci doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de probă privind încheierea şiconţinutul acestuia, ad probationem. Codul civil consacră categoriacontractelor consensuale în cadrul art. 1174 alin. (2): „Contractul esteconsensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor ”.Exemple de astfel de contracte: contractul de vânzare (cu unele excepţii),contractul de mandat, contractul de închiriere etc.

2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cererespectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică.Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei

solemne are ca efect juridic nulitatea absolută. Exemple: donaţia, contractulde ipotecă, contractul de întreţinere etc.3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu estesuficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţităşi de remiterea materială a lucrului, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ.:„contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară

predarea unui bun al debitorului.”

B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sauunilaterale.

1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prinreciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţaobligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte.


11/49


Potrivit art. 1171 din C. civ., contractul este sinalagmatic atunci cândobligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În cazcontrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupuneobligaţii în sarcina ambelor părţi. În consecinţă, fiecare dintre ele poate avea

concomitent atât calitatea de creditor, dar şi pe aceea de debitor al uneiobligaţii.

2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.

Codul civil în vigoare nu a mai rezervat o definiţie specială contractuluiunilateral, prezentând doar ca acest tip de contract este opusul celuisinalagmatic. Se includ aici: donaţiile fără sarcină, mandatul gratuit,depozitul gratuit, împrumutul gratuit, fidejusiunea etc.

C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros saucontracte cu titlu gratuit.

1. Sunt cu titlu oneros (art. 1172 alin. 1) acele contracte în care fiecaredintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes

patrimonial propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caractersinalagmatic, deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţinăun echivalent în schimbul a ceea ce se obligă. 2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv alunei părţi, căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se daceva în schimb.

D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executareimediată, uno ictu şi contracte cu executare succesivă.

1. Sunt contracte cu executare imediată (instantanee) cele a cărorîndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţieiconstând într-o singură prestaţie. 2. Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune odesfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor

prestaţii succesive (contractul de închiriere, locaţiune, întreţinere).

E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă , contractele pot finumite şi nenumite.

1. Contractele numite sunt cele care au o reglementare specială şicorespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate înlegislaţia civilă (contractul de vânzare sau donaţie).

2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizateca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe,

părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilorlor, fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite(contractul de asistenţă juridică). În acest sens, art. 1168 C. civ. statuează:„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentuluicapitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special privitoare


12/49


la contractul cu care se aseamănă cel mai mult ”.

Precizăm că, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, contractul deîntreţinere a devenit un contract numit.

F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sauaccesorii.

1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi acăror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi. 2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, dea căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel deipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a căruisoartă juridică depind, potrivit principiului „accesorium sequitur

principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor , contractele pot fi comutative sau aleatorii. Esenţial pentru definirea celor două specii estecertitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheieriicontractului.

1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproceale părţilor, aşa cum îl individualizează art. 1173 Cod civil „ Este comutativcontractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şiobligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată saudeterminabilă.”

Contractele comutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trecdintr-un patrimoniu în altul.

2. Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferăcel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei

pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. (art. 1173 alin. 2 C. civ.)

Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştigsau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard.

Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări alecontractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate şi contractelede adeziune, contractele constitutive sau translative de dreptur i şi contracteledeclarative etc.

Contractele negociate sunt acelea în care toate condiţiile şi clauzele lor, naturaşi întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă sunt rezultatul negocieriilibere.

Contractul de adeziune este reglementat în noua legislaţie civilă în cadrul art.1175:

„Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori suntredactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte

neavând decât să le accepte ca atare”.Specificul acestor contracte rezidă în faptul că ele nu pot fi negociate, având la

bază inegalitatea puterii economice dintre părţile contractante, putând face


13/49


uneori posibilă includerea unor clauze abuzive. Această categorie dă posibilitatea celui mai puternic economic să se impună, stabilind unilateralclauzele contractului, opţiunea aderentului fiind de a încheia sau nu (Adam,2011, p. 68). Exemplificăm: contractual de asigurare, abonamentul radio-tv,

contractul de furnizare a apei, gazului etc. Noul Cod civil consacră şi contractul-cadru şi contractul încheiat cuconsumatorii în cadrul art. 1.176 şi 1.177 C. civ.:

„(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau sămenţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2)

Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.

Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod .

Sarcina de lucru 3

Prezintă care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul juridic unilateral. (5-7 fraze).

1.2.2. Condiţiile de validitate a contractelor

Prin încheierea contractului se înţelege, în cea mai sintetică formulare,realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art.1179 C.civ. precizează „ín terminis” că pentru încheierea valabilă a uneiconvenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:

„(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta;2. consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauzăvalabilă a obligaţiilor. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului,aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”

Aceste condiţii sunt generale, proprii tuturor contractelor. Analiza sumară afiecăreia dintre acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:

Capacitatea de a contracta

Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fiecapabile de a contracta. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil seînţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şiobligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil (Beleiu, 2003, p. 128). Capacitatea de a încheia acte juridice civile este reglementată de art. 1180 C.civ., potrivit căruia:

„ poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită săîncheie anumite contracte”


14/49


Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege,astfel încât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este

privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitatesunt de strictă interpretare.

Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că orice persoană are capacitatea de a încheia acte juridicecivile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. (Puşcă, 2011, p.60). În legătură cu această regulă în art. 29 C. civ. alin.1 se prevede expres că:

„ Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, decapacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţiicivile (art. 34 C. civ.), iar conform art. 38 C. civ., capacitatea de exerciţiudeplină începe la data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârsteide 18 ani. Tot astfel, conform art. 39 C. civ., minorul dobândeşte, princăsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu,

Potrivit dispoziţiilor legale, minorii (şi cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu,14-18 ani) şi interzişii judecătoreşti nu pot contracta personal. Pentru acestecategorii de persoane actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali. S-aadmis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile acteleîncheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre acte de conservare oriacte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului. Cu titlude noutate, art. 40 C. civ. reglementează capacitatea de exerciţiu anticipatărespectiv,

„ Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii saututorele minorului, luându- se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.

Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic careconstă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior .

Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil, pentru a fi

valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoar elecondiţii:

a) să provină de la o persoană cu discernământ

Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele juridice (deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridicobligaţional), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a apreciaasupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării sale de voinţă. În ceea ce

priveşte persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în favoarea saoperează prezumţia că are discernământul necesar pentr u a contracta.Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu

avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătatemintală. Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de


15/49


discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând dinaceasta.

b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament juridic

„Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţiade a contracta a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie saucomplezenţă. De asemenea, consimţământul nu poate fi dat sub forma uneicondiţii pur potestative din partea celui care se obligă (altfel spus, “mă obligdacă am chef!”) sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas graecas!).

c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat , căci este de neconceputîncheierea unui contract fără o manifestare exterioară de voinţă

Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într -o formăexpresă, fie într -una tacită. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil

principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsurăşi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nunumai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctulde vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşacum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbraceo formă specială.

d) consimţământul să nu fie alterat printr -un viciu al voinţei

Fără a dezvolta teoria viciilor de consimţământ (care a constituit obiectul destudiu al unei importante secţiuni a părţii generale a Dreptului civil), se impunetotuşi a reaminti:

„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prinviolenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.” (1206 C.civ.)

Obiectul contractului

Prin dispoziţiile art. 1179 alin. 3 C. civ. se prefigurează condiţiile pe caretrebuie să le îndeplinească obiectul contractului, absenţa acestora fiindsancţionată cu nulitatea absolută. Din această prevedere, rezultă că obiectulcontractului constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a facesau a nu face ceva, după caz. În sprijinul acestei opinii invocăm dispoziţiileart. 1225 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul contractului îl reprezintăoperaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alteleasemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansambluldrepturilor şi obligaţiilor contractuale”.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplineascăcondiţiile prevăzute în art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil.

a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe

Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nuexistă, nu se mai pune problema observării celorlalte condiţii ale sale.

Necesitatea existenţei obiectului se apreciază în momentul încheierii actului juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în materia actului devânzare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul vânzării bunul


16/49


vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 C. civ. şi art.1658 (2) C. civ., dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un dreptde opţiune, între a cere desfacerea contractului ori a cere o reducere de preţ. Potalcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi bunurile viitoare, cu excepţia

succesiunilor nedeschise încă. (Puşcă, 2011, p. 71) b) Obiectul să fie în circuitul civil

Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzutăexpres în art. 1229 C. civ. potrivit căruia „ Numai bunurile care sunt în circuitulcivil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.”

c) Obiectul să fie determinat sau determinabil

Textul legal care prevede această condiţie este art. 1225 alin. 2 C. civ.:„Obiectul contractului trebuie să fie determinat … sub sancţiunea nulităţiiabsolute”. Părţile trebuie să individualizeze bunurile chiar în cuprinsul

contractului. Atunci când obiectul (derivat) constă într -un bun determinat princaractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză.Când acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen(res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cuajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.

d) Obiectul să fie posibil

Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poatefi obligat la o prestaţie imposibilă, „ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectulnu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentruoricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un anumit

debitor, atunci obiectul contractului este valabil, iar neexecutarea culpabilă. e ) Obiectul să fie licit

Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorulobligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege. În acest sensdispun şi art. 1179 alin. 1 pct. 3 C. civ. şi art. 1225 alin. 2 C. civ., într-omanieră imperativă, sub sancţiunea nulităţii absolute:

„Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice oribunelor moravuri”.

Pe lângă aceste condiţii generale, uneori trebuie îndeplinite şi condiţiile

speciale cum ar fi: obiectul contractului să constea într -un fapt personal aldebitorului, cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv, deoarecenimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. (Adam, 2011, p. 271)

f) Obiectul să fie moral

Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelormoravuri.

Cauza contractului

Scopul sau finalitatea contractului îşi găseşte răspunsul direct în ceea ce numimcauza contractului. Ea exprimă într -o manieră mai mult sau mai puţin directărăspunsuri la întrebările pentru ce? sau în ce scop s-a încheiat contractul?, deci,„cui prodest?”


17/49


În conformitate cu prevederile art. 1236 C. civ., cauza oricărui act juridic civiltrebuie să existe, să fie licită şi morală. Ca noutate existenţa cauzei este impusăacum în mod expres. De asemenea, sunt definite noţiunile de cauză ilicită şimorală: art. 1236 C. civ.: (2) „Cauza este ilicită când este contrară legii şi

ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.” Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., darşi din cele ale art. 1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci cândcontractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale

imperative.”

Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracterimoral este nulitatea absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2):„cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă estecomună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut -o sau, dupăîmprejurări, trebuia s-o cunoască”.

În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa proxima şi scopul mediat - causa remota.

Scopul imediat însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii decontracte, respectiv:

- în contractele bilaterale sau sinalagmatice scopul fiecărei părţi constă înreciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţioneazăreciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândulei);- în contractele cu titlu gratuit scopul imediat îl constituie intenţia de a

gratifica (animus donandi);- în contractele reale scopul imediat îl constituie reprezentarea remiteriimateriale a bunului.

Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului,ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile saunevoia unui lucru.

Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şimorală.

1.2.3. Încheierea contractelor

Realizarea condiţiilor de validitate ale contractelor este legată de momentul încare acordul de voinţă al părţilor se formează prin întâlnirea ofertei cuacceptarea. Anterior acestei împrejurări, este posibil ca părţile să parcurgă unitinerariu susceptibil de desfăşurare în timp, o perioadă numită de unii autori

precontractuală, de alţii negociere. De cele mai multe ori, contractele se încheiefără parcurgerea prealabilă a unor faze precontractuale, părţile convenindsimultan asupra clauzelor contractuale sau pur şi simplu, manifestându-şiadeziunea la clauzele unor contracte nesusceptibile de negociere fie prin modul

în care au fost concepute, (de exemplu, tariful unei călătorii cu avionul), fie prin implicaţiile unui anumit gen de a tranzacţiona (spre exemplu, vânzareaunui magazin la un preţ ce nu ţine seama de alte elemente, fond de marfă,


18/49


mijloace circulante etc.). Anterior momentului încheierii contractului, drumul parcurs de către părţi până la realizarea acordului de voinţă poate surprinde, înunele situaţii, mai multe faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2.oferta de a contracta, 3. promisiunea de a contracta sau antecontractul şi 4.

acceptarea.1. Negocierile precontractuale

Negocierile sau tratativele precontractuale constituie invitaţia făcută de cătreuna din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. In privinţa acesteietape precontractuale, s-ar putea aprecia că ea reprezintă de fapt faza finală atratativelor, fiind chiar ulterioară acceptării ofertei.

Poate fi vorba despre negocieri precontractuale doar atâta vreme cât încă nu afost lansată o ofertă şi nici exprimată o acceptare. Ulterior acceptării oferteideja vorbim despre un contract, astfel încât eventualele negocieri pot aveadrept obiect executarea efectivă a unor clauze speciale sau angajarea altorobligaţii, ori pur şi simplu negocierea unui alt contract. Spre deosebire deoferta fermă care îl obligă pe ofertant, negocierile nu produc asemeneaconsecinţe juridice. Este adevărat că de multe ori negocierile se pot finaliza

printr-un „acord de principiu”, „scrisoare de intenţie” sau “protocol”, uzitatemai ales în domeniul comerţului internaţional.

Deşi în planul consecinţelor juridice negocierile precontractuale sunt lipsite derelevanţă, totuşi interesează comportamentul celor care sunt în tratative, subaspectul cerinţei de a se abţine de le orice manevră neloială sau de a se informareciproc cu sinceritate asupra tuturor împrejurărilor care ar avea un rol

determinant pentru încheierea unui contract. Totodată, există obligaţia, născutădin uzanţe, ca părţile să se manifeste cu bună credinţă în cadrul negocierilor,să-şi respecte angajamentele de principiu sau să îşi acorde reciproc termene dereflexie rezonabile. Tratativele pot fi întrerupte oricând în principiu, fără a se

produce consecinţe în planul răspunderii, afară doar dacă nu se dovedeşteintenţia sau culpa gravă a unui partener.

Sarcina de lucru 4

Enumeră şi descrie într-un paragraf de 10-15 rânduri interdependenţa

condiţiilor de valabilitate ale contractelor.

Oferta de a contracta

Sensul juridic al noţiunii nu diferă cu nimic de cel întrebuinţat în limbajulcomun: oferta este o propunere făcută de către o persoană alteia în scopulîncheierii unui contract. Oferta sau policitaţiunea implică deja o propunere

având un obiect precis determinat sau determinabil, aşa încât contractul să poată fi oricând prefigurat de către părţile contractante. Fiind primamanifestare de voinţă, ea reprezintă de fapt primul pas către acordul de


19/49


voinţă. Este şi motivul pentru care, fiind o latura a voinţei de a contracta,deci a consimţământului, ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele de formăşi de fond ale acestuia.

A. Condiţiile de formă ale ofertei În privinţa formei ofertei ca modalitate de exprimare a voinţei de a contracta nuse cere în principiu nicio condiţie specială, aceasta poate fi expresă sau tacită,exprimată în scris sau verbal, adresată unei persoane determinate sau

publicului. Fireşte cea mai uzuală formă de exhibare a ofertei este cea expresă,exprimată fie în scris, fie verbal.

Valoarea juridică a unei oferte o pot avea însă numeroase împrejurări din cares-ar putea trage neechivoc concluzia voinţei de a contracta exprimată în modtacit: „ staţionarea unui taxi înt r-o staţie pentru taximetre, afişarea meniului

zilei la intrarea într-un restaurant etc. Cel mai uzitat exemplu în susţinerea

ipotezei ofertei tacite de a contracta îl reprezintă, desigur, tacita relocaţiune: poate fi considerată ca o ofertă de prelungire a unui contract de închiriere,împrejurarea că, deşi contractul a expirat, „d acă, după împlinirea termenului,locatarul continuă să deţină bunul şi să- şi îndeplinească obligaţiile fără vreoîmpotrivire din partea locatorului se consideră încheiată o nouă locaţiune, încondiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor .” (art. 1810 C. civ.).

Oferta poate fi făcută unei persoane determinate sau publicului. În ultimul cazeste, de regulă, vorba despre o simplă invitaţie de a negocia, posibilitateaacceptării având-o orice persoană. Expunerea unui lucru în vitrina unuimagazin, într-un stand sau pe o tarabă în piaţă cu indicarea preţului de vânzare

constituie exemplul cel mai grăitor al ofertei făcute publicului. Într -o asemeneaabordare, identitatea destinatarilor ofertei este indiferentă: pentru uncomerciant care vinde o marfă nu contează identitatea celor care cumpără , cifaptul că ei plătesc, după cum în cazul ofertei publice de recompensă nucontează cine furnizează lucrul sau informaţia cerută, ci realizarea interesuluiofertantului. Se pot ivi şi situaţii în care oferta adresată publicului poate danaştere la obligaţii în sarcina ofertantului: acesta va fi obligat faţă de primulacce ptant, dacă spre exemplu oferta de vânzare a unui bun cert a fost publicatăîntr-un ziar.

Oferta poate conţine sau nu în cuprinsul ei un termen, în interiorul căruiatrebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Acest termen poate fiarătat în mod expres, dar el poate rezulta şi implicit din natura contractului şidin timpul necesar de gândire şi acceptare de către destinatar, care fără a fistabilit în mod expres, trebuie să aibă o durată rezonabilă. În funcţie derespectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea revocării oferteisau a caducităţii ei.

B. Condiţiile de fond ale ofertei

Ca şi o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească condiţiilegenerale ale acestuia, adaptate fireşte momentului şi specificului policitaţiuniiîn formarea contractelor, după cum urmează:

1. Oferta trebuie să fie fermă, în sensul că ea trebuie să sugereze un angajamentneîndoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens cu relevanţă juridică. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat şi nici retras. Nu


20/49


poate fi considerată o ofertă fermă aceea prin care, spre exemplu, cineva seoferă să efectueze o prestaţie contra unei remuneraţii al căr ei cuantum îl va

preciza după ce va termina lucrarea.

2. Oferta trebuie să fie reală, serioasă şi conştientă, făcută cu intenţia de aangaja din punct de vedere juridic. „ Per a contrario”, oferta făcută în glumă,din curtoazie sau „ jocandi causa”, fără intenţia unui angajament juridic nu

poate conduce la încheierea unei convenţii.

3. Oferta trebuie să fie neechivocă. Este echivocă acea ofertă ce nu-i poateforma în mod neîndoios convingerea destinatarului asupra intenţiilorofertantului de a contracta. Este cazul expunerii unei mărfi într -o vitrină înscopuri publicitare sau fără indicarea preţului.

4. Oferta de a contracta trebuie să furnizeze informaţii complete sau esenţialeasupra condiţiilor încheierii contractului. Această cerinţă de dată recentă este

de natură să ofere protecţie consumatorului, incapabil la un moment dat să facăfaţă atât volumului mare de oferte cu privire la şi mai marea varietate amărfurilor ce-i sunt oferite spre cumpărare, cât şi subtilităţilor juridice aleclauzelor convenţiei ce de multe ori îi este impusă.

C. Forţa obligatorie a ofertei, revocarea şi caducitatea ofertei

Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producătoare de efecte juridice, deci poate fi revocată de către autorul ei. Cu totul alta este însă situaţiadacă a ajuns la destinaţie, dacă a fost adresată publicului sau unei persoanedeterminate ori dacă ea implică un termen de acceptare sau nu. În măsura încare oferta a ajuns la destinatar şi a fost acceptată, discutarea forţei ei

obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem în prezenţa unui contract, aşaîncât răspunderea se va regla potrivit principiului forţei obligatorii aconvenţiilor , „ pacta sunt servanda”. Or, forţa obligatorie a ofertei vizeazănumai intervalul de timp scurs de la lansarea ei şi până la acceptare sauîmplinirea termenului. Într-o asemenea abordare însă, trebuie avut în vederedacă oferta a ajuns sau nu la destinatar şi dacă aceasta este sau nu cu termen.

1. dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocată de către ofertantîn mod liber;

2. dacă oferta a ajuns la destinatar, chestiunea trebuie rezolvată nuanţat,după cum oferta este cu sau fără de termen:

a) dacă oferta este cu termen, ofertantul este dator să o menţină până laexpirarea acestuia, căci odată expirat oricum ea ar fi devenit caducă;

b) dacă oferta este fără termen, ofertantul este ţinut să o menţină un timpconsiderat rezonabil, apreciere lăsată la latitudinea judecătorului. Noul Codcivil prevede în acest sens în art. 1194: “Oferta fără termen de acceptare,adresat ă unei personae prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptatăde îndată. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise printelefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă”.

Ofertantul poate fi făcut răspunzător pentru revocarea intempestivă a of ertei,

răspunderea lui întemeindu-se pe fapta delictuală.


21/49


Caducitatea ofertei este o cauză de ineficacitate întemeiată pe împrejurărisurvenite ulterior lansării ei, constând fie în schimbarea condiţiilor iniţiale,fie pur şi simplu în expirarea termenului de acceptare. Sub titlu de exemplu,oferta poate deveni caducă în cazul morţii ofertantului, a falimentului ori adeclarării incapacităţii sale.

Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este al doilea pas spre încheierea contractului, aceastaconstituind, de fapt, o replică la oferta primită. Ca şi oferta, nici acceptarea nutrebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru valabila eiexprimare. Ea poate fi deci verbală sau scrisă, expresă ori tacită, importantfiind doar să exprime cu certitudine voinţa de a încheia contractul. Şi în

privinţa acceptării chestiunea manifestării tacite a intenţiei de a contracta

trebuie să rezulte neîndoios pentru a avea o asemenea valoare. În practică şi înliteratura de specialitate s-a acceptat că şi tăcerea poate avea valoarea uneiacceptări atunci când:

a) există o prevedere a legii în acest sens. Este tocmai cazul taciteirelocaţiuni prevăzută de art. 1810 C. civ., căci simpla tăcere a locatorului,care lasă pe locatar să locuiască în continuare, apare ca o acceptare tacită aofertei de prelungire a contractului;

b) când părţile stipulează în contractul lor ca simpla tăcere după primireaofertei să aibă valoarea unei acceptări. Este cazul furnizorului care în modobişnuit trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei sale se

produce de regulă în mod tacit. c) atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi.

În scopul evitării tuturor acestor confuzii, Noul Cod civil reglementeazăexpressis verbis modalităţile în care se poate exprima acceptarea ofertei, şianume, art. 1196 alin. 1 C.civ. Potrivit acestor dispoziţii, orice act sau fapt aldestinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu

privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorulofertei. Dispoziţiile art. 1186 C.civ. rămân aplicabile, iar potrivit art. 1196 alin. 2C.civ., tăcer ea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare, decât atuncicând aceasta rezultă din:

- lege: cazul tacitei relocaţiuni;

- acordul părţilor: între ofertant şi destinatarul ofertei a intervenit un acord devoinţă prin care s-a stipulat faptul că tăcerea valorează acceptare, în lipsa unuirefuz expres şi fără a fi necesară manifestarea unei acceptări în mod formal;

- practicile stabilite între acestea: între ofertant şi destinatarul ofertei au existatşi există relaţii de afaceri anterioare;

- uzanţe.

A. Condiţiile acceptării

Pe lângă condiţiile generale de validitate ce trebuie să caracterizeze oricemanifestare de voinţă dată în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un


22/49


raport juridic civil, valabilitatea acceptării ofertei trebuie să îndeplineascăanumite condiţii specifice şi anume:

1. acceptarea să fie în concordanţă cu ofer ta. Ea trebuie să se refere la oferta

primită şi nu la o alta. Atunci când acceptarea condiţionează sau limiteazăoferta iniţială, nu mai poate fi vorba despre o acceptare, ci de o contraofertă.

2. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică. Ea trebuie aşadar să fiemanifestată în scopul vădit de a accepta angajamentul juridic. Simplacercetare a unei mărfi sau informarea cu privire la caracteristicile unui bunexpus spre vânzare, de pildă, nu poate constitui o acceptare a ofertei devânzare.3. oferta adresată unei anumite persoane se consideră primită numai dacăacceptarea vine de la această persoană şi nu de la alta . Oferta lansată unuiartist plastic de a executa o anumită lucrare, de exemplu, nu poate fi

acceptată decât de către acel artist, căci dacă oferta are un caracter „ intuitu personae”, acelaşi caracter îl conservă şi acceptarea. Dimpotrivă, dacă ofertase adresează publicului, ea poate fi acceptată de oricine. 4. acceptarea trebuie să se manifeste mai înainte ca oferta să fi devenitcaducă sau să fi fost retrasă.

Sarcina de lucru 5

Identifică motivele pentru care oferta de a contracta poate sau nu să producă efecte juridice. La elaborarea eseului trebuie să ai în vedere

intervalul de timp scurs de la lansarea ei şi până la acceptare sauîmplinirea termenului (15-20 de rânduri).

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acea secvenţă în care oferta seîntâlneşte cu acceptarea, realizându-se în acest fel acordul de voinţă.

Pentru determinarea momentului încheierii contractului avem în vedere 3ipostaze şi anume:

1. atât ofertantul cât şi acceptantul se află faţa în faţă; 2. contractul se încheie prin telefon;3. neaflându-se în acelaşi loc şi nediscutând la telefon, contractul se încheie

prin corespondenţă.

În fiecare dintre aceste situaţii, s-ar putea pune problema momentului în careoferta a fost acceptată, deci a realizării acordului de voinţă. O asemeneachestiune trimite la trei ipostaze:


23/49


În prima ipostază, contractul se consideră încheiat în momentul realizăriiconsensului, prilej uşor de perceput datorită caracterului său obiectiv.

În a doua ipostază, datorită caracterului concomitent al angajamentului lor, părţile pot determina la fel de simplu momentul realizării acordului lor devoinţă.

A treia ipostază suscită însă mai multe întrebări, deoarece distanţa în timpdintre lansarea ofertei şi acceptarea ei face ca momentul încheierii contractuluisă poată fi perceput în mod diferit. În dre ptul nostru s-a conturat existenţa a

patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului, respectiv:

a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaraţiunii, este acela potrivitcăruia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarulofertei primind-o îşi exprimă acordul, chiar fără a-l mai comunicaofertantului. Această construcţie se întemeiază pe ideea că în acel moment

deja încep să coexiste cele două consimţăminte, or, prin definiţie contractulia naştere tocmai prin realizarea acestui consens.

Oricât de simplă şi de tentantă apare ea, în realitate, această abordare estedeficitară, inconvenientele ei făcând-o neutilizabilă, deoarece pe lângă gradulridicat de probabilitate în determinarea momentului în care acceptantulagreează oferta, el poate la fel de bine să revină asupra ei mai înainte decomunicarea acceptării. Gradul atât de sporit de probabilitate face aşadar caacest sistem să nu poată fi acceptat în practica atât de dinamică a realizăriiraporturilor contractuale.

b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptării potrivit căruiamomentul încheierii contractului se consideră a fi acela în care acceptantul aexpediat scrisoarea de acceptare, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant ,deci el nu a luat cunoştinţă de acceptare.

Şi acest sistem prezintă inconveniente pentru că acceptantul are posibilitatea dea-şi revoca acceptarea până în momentul primirii scrisorii de către ofertant.Sistemul este şi inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia cunoştinţă deîncheierea contractului decât cel mai devreme în momentul primiriicorespondenţei.

c) Un al treilea sistem este cel al recepţiei acceptării de ofertant sau sistemul primirii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul în careofertantul primeşte scrisoarea de acceptare, chiar şi dacă el nu a luatcunoştinţă de conţinutul ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el

prezintă un mai mare grad de siguranţă. Desigur, şi el poate fi criticatîntrucât contractul se consideră încheiat în pofida faptului că ofertantul nucunoaşte acceptarea, inconvenient mai mult teoretic decât cu rezonanţă

practică.

Faţa de toate obiecţiunile enunţate cu prilejul evocării acestor sisteme, ultimulsistem poate fi acreditat ca prezentând cel mai ridicat grad de certitudine asupra

momentului încheierii contractului.


24/49


d) Sistemul informării este cel potrivit căruia contractul se consideră perfectat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă despreacceptare.

Confruntată cu cele patru sisteme, practica judiciară a acceptat şi dă utilizaresistemului primirii acceptării potrivit căruia odată primită acceptarea de cătreofertant, contractul se consideră a fi încheiat. Această soluţie este pe cât derezonabilă pe atât de practică şi uşor de dovedit, scutind părţile deadministrarea unor probatorii adeseori imposibile. Atât jurisprudenţa cât şinecesităţile practice impuse de tehnicile contractuale susţinute de mijloace decomunicare din ce în ce mai sofisticate, au impus necesitatea intervenţieilegislative în domeniul încheierii contractelor la distanţă. Elaborarea cadruluilegal adecvat încheierii contractelor la distanţă s-a impus atât datoritănecesităţii adaptării legislaţiei româneşti la standardele europene, cât mai ales

imperativului de proteguire a consumatorilor care achiziţionează produse şiservicii la distanţă.

Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor ladistanţă, a adoptat prin art. 5 sistemul recepţiei acceptării de către ofertant,confirmând în acest fel o constantă uzanţă comercială susţinută jurisprudenţialde instanţele judecătoreşti. Totuşi, faţă de voinţa expresă a părţilor, care potconveni ca momentul încheierii contractului să fie un altul, dispoziţiunile art. 5din O.G. nr. 130/2000 au un caracter supletiv. Odată determinat, momentulîncheierii contractului este foarte important pentru următoarele considerente:

1. În funcţie de acest moment, poate fi apreciată posibilitatea de revocare a

ofertei sau caducitatea ei;2. Viciile de consimţământ sau cauzele de nulitate relativă ori absolută pot fiapreciate ca atare numai dacă sunt anterioare ori contemporane momentuluiîncheierii contractului. Pe de altă parte, viciile ofertei sau ale acceptării îşi

produc efecte numai în privinţa acestor acte juridice nu şi în privinţacontractului însuşi. 3. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi stabilită legea careeste aplicabilă executării lui. O astfel de abordare este necesară atunci când seridică chestiunea conflictului de legi în timp.4. Momentul încheierii contractului este important deoarece el marchează decând anume încep să se producă efectele sale juridice.

5. Din momentul încheierii contractului începe să curgă termenul de prescripţieextinctivă în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii în anulabilitatea contractuluilovit de nulitate relativă. 6. În cazul ofertei publice, momentul primei acceptări care este şi momentul

perfectării contractului face ca acceptările ulterioare să nu-şi mai producăefectul deoarece „qui prior tempore potior jure”.7. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi determinat şi loculîncheierii acestuia.

Locul încheierii contractului

În determinarea locului încheierii contractului se aplică aceleaşi reguli ca şi

cele referitoare la momentul contractului:- dacă părţile contractante sunt prezente, locul încheierii contractului este cel încare se găsesc părţile;


25/49


- dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este cel în care segăseşte ofertantul, căci în acel loc este recepţionată acceptarea;

- când contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractuluieste cel în care se găseşte ofertantul sau cel în care acesta a primitcorespondenţa.

Cu privire la locul încheierii contractului la distanţă, O.G. nr. 130/2000 nu facenicio precizare aşa cum a făcut-o în art. 5, referindu-se la momentul încheieriiacestuia. Consacrând totuşi sistemul recepţiei acceptării în materia momentuluiîncheierii, urmează a se considera că în privinţa locului încheierii contractuluisunt operante aceleaşi considerente, localitatea, sediul ofertantului fiind cea încare s-a realizat acordul de voinţă.

Locul încheierii contractului prezintă importanţă sub aspectul stabilirii regulilorconflictuale de drept internaţional privat, potrivit principiului „the proper law

of the contract ”. Potrivit acestor reguli, unui contract îi sunt aplicabile normelede drept ce guvernează operaţiunea respectivă în locul în care s -a încheiat. Înegală măsură, locul încheierii contractului poate fi relevant şi datorită faptuluică el poate atrage competenţa anumitei instanţe judecătoreşti.

Sarcina de lucru 6

Pornind de la cele trei ipostaze prezentate, identifică momentulîncheierii contractului (maximum 15 rânduri).

1.3. Efectele contractului

Efectul oricărei convenţii constă în a da naştere unui raport juridicobligaţional, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o obligaţie civilă.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspecte

principale:1. Interpretarea contractului

2. Forţa obligatorie a contractului şi anume:

- obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante;

- obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane care nu au

calitate de părţi.

3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, efecte derivate dininterdependenta obligaţiilor generale ale acestor contracte. Aceste efecte

sunt:

- principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce;

- excepţia de neexecutare a contractului;


26/49


- suportarea riscului contractului;

- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.

1.3.1. Interpretarea contractelor

Interpretarea unui contract este un proces logico-juridic prin care sunt

determinate şi explicate clauzele sale neclare sau obscure.

Noul Cod civil consacră interpretării contractelor o întreagă secţiune ce sedesfăşoară pe parcursul a 5 articole şi anume, 1266-1269 şi a art. 1272 C.civ.

Potrivit acestor norme, rolul primordial este jucat de voinţa reală a părţilor şinu de modul în care aceasta s-a exteriorizat, aşa încât interpretul trebuie săstabilească înţelesul contractului în funcţie de ceea ce au reuşit să exprime ele,

potrivit priceperii şi gradului lor de cultură juridică. Astfel se ţine cont descopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite întreacestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului (Adam, 2011,

p. 297).

În funcţie de obiectul de reglementare, distingem între: a) normele deinterpretare cu caracter general , care se referă la principiile diriguitoare pentruinterpretarea oricărui contract, şi b) normele cu caracter special ce privescinterpretarea prin specificitatea convenţiei analizate.

Regulile generale de interpretare a contractelor

Două sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor şi ele se referă la:

1. prioritatea voinţei reale a părţilor; 2. efectele subînţelese ale contractelor.

Analiza fiecăreia dintre ele ne prilejuieşte următoarele precizări:

A. Prioritatea voinţei reale a părţilor

Noul Cod civil român, preluând în materia interpretării principiile vechiireglementări (fostul art. 977), dispune în art. 1266 alin. 1 C.civ. următoarele:

“Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literalal termenilor .”

Totodată, voinţa reală a părţilor trebuie circumscrisă anumitor limite, căci nu pot fi luate în consideraţie toate interesele ce determină o persoană săcontracteze. O asemenea limită, pe cât de rezonabilă pe atât de utilă, oconstituie cauza actului juridic, care are în vedere doar motivele de ordinsubiectiv care prezintă semnificaţie juridică.

Deosebirea dintre voinţa internă şi cea exteriorizată produce consecinţedeosebite, după cum părţile au avut sau nu intenţia de a-şi exprimaadevăratele scopuri care le-au determinat să contracteze. Numai în măsura încare discordanţa este rodul unor împrejurări independente de voinţa sauintenţiile părţilor , s-ar pune problema interpretării cuprinsului unei asemenea

convenţii. Dacă, dimpotrivă, părţile au mascat cu intenţie existenţa unuicontract exhibând un altul, deja nu se mai pune problema interpretării , ci asimulaţiei: aceasta implică prin definiţie două acte juridice (unul real,


27/49


adevărat şi unul simulat, neadevărat dar aparent), care sunt consecinţa a douămanifestări de voinţă separate, spre deosebire de interpretarea contractuluicare priveşte un singur acord de voinţă, ai cărui termeni nu exprimă exact înformă ceea ce părţile au urmărit în realitate.

B. Efectele subînţelese ale contractului

Cea de a doua regulă generală de interpretare se referă la efectele convenţiilor.Textul art. 1272 alin. 1 C. civ. precizează că:

„Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toateurmările ce legea, obiceiul sau echitatea le dau contractului , după natura sa”.

Precizăm că acest text de lege se aplică şi pentru interpretarea clauzelorincomplet formulate, situaţie în care se folosesc procedee supletive deinterpretare. Prin urmare, în cazul în care clauzele unui contract sunt incompletformulate, părţile vor putea suplini aceste lacune, recurgând la regulile impusede lege, obicei sau echitate.

Regulile speciale de interpretare a contractelor

Următoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un caracterspecial:

1. Interpretarea coordonată a clauzelor contractului

Alcătuind un tot unitar, clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul în

care se încadrează. În acest sens, art. 1267 C. civ. precizează: “Clauzele seinterpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă dinansamblul contractului.”

2. Interpretarea clauzelor îndoielnice sau echivoce

Sunt îndoielnice acele prevederi ale contractului ce dobândesc mai multeînţelesuri ori sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de împrejurări,legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:

- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art. 1268 alin. 1 C. civ.);

-

clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce unefect, iar nu în acela în care nu ar produce nici unul (art. 1268 alin. (3)“Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acelaîn care nu ar putea produce niciunul ”);

- dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s -aîncheiat contractul (art. 1268 alin. 2 C. civ.);

- în cazul îndoielii, contractul se interpretează în favoarea celui care seobligă (principiul „in dubio pro reo”, consacrat de art. 1269 C. civ.).

3. Alte reguli de interpretare

În afară de regulile arătate şi grupate mai sus, codul mai prevede şi alte regulispeciale de interpretare prevăzute de art. 1269 C.civ.: (1) Dacă, după aplicarearegulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în


28/49


favoarea celui care se obligă. (2) Stipulaţiile înscrise în contractele deadeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.”

Sarcina de lucru 7

Folosind bibliografia indicată la finalul unităţii de învăţare, identificaţimotivele pentru care „interpretarea contractelor se face după intenţiacomună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal altermenilor ”.

1.3.2. Forţa obligatorie a contractelor

Potrivit art. 1270 (1) din C. civ. „Contractul valabil încheiat are putere de legeîntre părţile contractante”. Precizarea că ”au putere de lege” convenţiile legalfăcute îşi găseşte explicarea în aceea că legea dă forţă obligatorie contractelorastfel încheiate şi, implicit, efectelor generate de acestea. De la acest principiu

pornesc două consecinţe importante şi anume:

a) părţile nu se pot sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale legalasumate, potrivit adagiului „ pacta sunt servanda”. De altfel, pe această idee sefundamentează consecinţa potrivit căreia între părţi contractul are putereobligatorie.

b) forţa obligatorie a contractului este operantă doar între părţile contractante,căci „res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest ”. Aceastăidee fundamentează principiul relativităţii efectelor contractului.

Obligativitatea contractului între părţile contractante

Forţa obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinţă a principiuluirealizării drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice, care conferă înultimă analiză certitudine, siguranţă şi eficienţă raporturilor juridice civile.Dispoziţiile art. 1270 C. civ. dau în acelaşi timp expresie principiilor libertăţiişi egalităţii părţilor contractante, dar şi cerinţei derulării raporturilor juridice încondiţii de deplină încredere şi bună-credinţă. Cea mai frecventă modalitate deaducere la îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate este, fireşte, cea de

bună voie. Fiind o consecinţă naturală a consensului părţilor, aceasta nuimplică nici rezolvări litigioase şi nici recurgerea la alternative extreme ce arconduce la desfiinţarea convenţiilor. Totuşi, aşa cum acordul de voinţă dănaştere unui raport juridic contractual, potrivit principiului simetriei, unasemenea consens poate produce în egală măsură modificarea ori chiarstingerea raportului juridic respectiv. O asemenea precizare conţine de altfel şitextul art. 1270 (2) C. civ. care conţine prevederea potrivit căreia

„Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate delege”.


29/49


Cu alte cuvinte, aceleaşi părţi care prin simplul lor acord de voinţă, mutuusconsensus, au dat naştere unui contract, au putinţa să-l revoce, să-l modifice

printr-un acord simetric, mutuus dissensus. Dacă legea acordă valoare de principiu posibilităţii revocării bilaterale a contractelor, per a contrario

interzice denunţarea lor unilaterală. Este însă posibil, sub titlu de excepţie, caîn cazuri strict şi limitativ prevăzute, legea civilă să autorizeze totuşidenunţarea unilaterală a unor contracte. Un asemenea procedeu este admisibilîn situaţia contractului de închiriere fără termen (art. 1816 C. civ.), amandatului (art. 2034 C. civ.) ori a contractului de depozit. Nimic nu s-aropune desigur, nici ca părţile să prevadă în contractul lor o clauză de denunţareunilaterală, cu condiţia ca o asemenea facultate să satisfacă două cerinţe:

a) clauza să nu fie inserată într -un contract declarat prin voinţa legii irevocabil,aşa cum este de pildă donaţia;

b) clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte în realitate o condiţie

potestativă, deoarece o astfel de condiţie este lovită de nulitate. În afară de cazurile prevăzute mai sus, există şi împrejurări în care încetarea,modificarea sau suspendarea forţei obligatorii a contractelor nu depinde devoinţa părţilor, ci de cauze extrinseci. Pot constitui asemenea împrejurări:

1. decesul persoanei în considerarea căreia a fost încheiat contractul „intuitupersonae ”. Moartea unei asemenea persoane, ale cărei calităţi esenţiale audeterminat încheierea convenţiei, face să înceteze forţa obligatorie acontractului. Menţionăm, de exemplu, decesul avocatului pledant într-uncontract de asistenţă avocaţială ori a medicului curant, dar şi decesulcomodatarului atunci când împrumutul de folosinţă a fost procurat în

considerarea persoanei acestuia;2. prelungirea legală a valabilităţii unor contracte ajunse la termen -asemenea modificare a duratei contractului, independent de voinţa părţilor aoperat frecvent în materie de locaţiune; 3. suspendarea forţei obligatorii a contractelor cu executare succesivă pentruun caz de f orţă majoră care îl pune pe debitorul obligaţiei în imposibilitate să-şiexecute prestaţiile o perioadă de timp. Pe durata persistenţei unor atariîmprejură

drept civil. teoria obligatiilor unitatea i

Documents