teoria obligatiilor boroi

141
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR CAPITOLUL 1 OBLIGAŢIA CIVILĂ 1.1. Noţiunea de obligaţie Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică. 1 Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel: „ obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura.” În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei. Astfel au fost formulate mai multe definiţii: Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.” 2 Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.” 3 Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestaţiuni.” 4 Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.” 5 Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.” 6 Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ţinută faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.” 7 Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.8 Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia 1 Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14; 2 Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511; 3 Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9; 4 Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2; 5 Ioan Albu, op. cit., pag. 14; 6 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10; 7 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag. 9; 8 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 10;

Upload: stamate-gabriel

Post on 24-Apr-2015

2.021 views

Category:

Documents


44 download

TRANSCRIPT

Page 1: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILORCAPITOLUL 1

OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică.1

Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel: „ obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura.”

În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.Astfel au fost formulate mai multe definiţii:„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia,

o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”2

„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”3

„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestaţiuni.”4

„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”5

„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”6

„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ţinută faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”7

„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.”8

„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia

1 Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;2 Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;3 Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;4 Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;5 Ioan Albu, op. cit., pag. 14;6 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;7 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag. 9;8 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 10;

Page 2: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”9

În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.

1.2. Elementele raportului juridic obligaţional

În literatura de specialitate10, raportul juridic este definit ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor11.

Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi statul, atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.

Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul obligaţiei., fiind termeni proprii teoriei generale a obligaţiilor. Atunci când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele poartă denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar, în cazul contractului de locaţiune.

Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.

De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul preţului.

1.2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional

Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.

Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.

9 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 3;10 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289;11 Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”, Bucureşti, 1994, pag. 63-64;

2

Page 3: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.

1.2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional

Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.12

Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face – sau într-o abţinere sa inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate13.

Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să aibă natură juridică, să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta, să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta, să fie posibilă, să fie determinată sau determinabilă şi să fie licită.

1.3. Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:• izvorul obligaţiei,• obiectul obligaţiei• opozabilitatea obligaţiei• sancţiunea juridică• după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

1.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică astfel:• Obligaţii născute din acte juridice

- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;- obligaţii născute din contracte;

• obligaţii născute din fapte juridice- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:

- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;- obligaţii născute din plata nedatorată;- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite

1.3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de obligaţii:

- obligaţii de a da;- obligaţii de a face;- obligaţii de a nu face.

Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real.

12 Ioan Albu, op. cit., pag.34;13 Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil, Les obligations, Sirey, Paris, 1962, pag. 7; Alex Weill, Droit civil, Les obligations, Dalloz, Paris, 1971, pag. 1;

3

Page 4: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.

Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.

De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare.

Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la o anumită acţiune.

Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală şi negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.

De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de proprietate al vecinului.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie.

De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului despărţitor.14

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi de doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.

Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui rezultat.

De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin care medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea pacientului.

În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în obligaţii pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative – obligaţiile de a nu face -.

1.3.3. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:• Obligaţii obişnuite;• Obligaţii opozabile şi terţilor;• Obligaţii reale.

14 Art. 607 Cod civil prevede că „ nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât la depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi, pentru arborii înalţi şi de o jumătate de metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii.”

4

Page 5: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt excepţii.

Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,

sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau convenţia părţilor.15

Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/199116

republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.

Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia proprietarului unui fond aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii.

Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.

Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul că sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului obligaţional.

Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil17. Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza vânzării.

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii civile perfecte;- obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executor ce poate fi pus în executare silită.

Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.

15 Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24;16 Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art.VII din Legea nr.169/1997, publicată în M.Of. nr.299/27.11.1997;17 Art. 1441 Cod civil dispune că „ dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât afost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”

5

Page 6: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În legislaţia noastră civilă sunt reglementate expres două cazuri de obligaţii naturale, în art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă18, respectiv art. 1092 alin. 2 Cod civil.19

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

După cum sunt sau nu afectate de modalităţi, obligaţiile se clasifică în:- obligaţii simple;- obligaţii complexe.

Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă raporturi juridice obligaţionale care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o singură prestaţie. Ele se mai numesc obligaţii pure şi simple, produc efecte ireversibile şi se execută imediat după ce au luat naştere.

Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul şi efectele lor.

Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt termenul şi condiţia.

1.4. Izvoarele obligaţiilor

Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care dă naştere unui raport juridic obligaţional.

Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligaţii contractele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele şi legea.

Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.

Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.

În această categorie sunt incluse:- gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.

Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând naştere la obligaţii reciproce.

Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.

Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane o datorie inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire

Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite care, datorită împrejurării că au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a cauzat prejudiciul din vina sa, să-l repare.

Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma vinovăţiei. Astfel, delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă.

18 Conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „ debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit.”19 Art. 1092 1 Cod civil, prevede că „ orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii.

Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.”

6

Page 7: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care prin lege se nasc, direct şi nemijlocit, obligaţii civile. De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 Codul familiei.20

În doctrină21 a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligaţii, cu motivarea că este incompletă, deoarece nu face referire şi la actul juridic unilateral, respectiv inexactă, pentru că nu există consecinţe diferite în cazul delictului şi cvasidelictului.

Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligaţii în:- acte juridice:

- contractul;- actul juridic unilateral.

- fapte juridice:- fapte juridice licite;- fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.

CAPITOLUL 2CONTRACTUL

2.1. Definiţia contractului

Codul civil defineşte în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.

Sursa de inspiraţie a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o Codul civil italian, care prevedea în art. 1098 aceeaşi definiţie adoptată în art. 942.

Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau convenţii” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existenţa sau inexistenţa unor deosebiri între cele două noţiuni, contract şi convenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1101 din Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva.

În sistemul francez22, se consideră că noţiunea de convenţie este mai largă, reprezentând acordul de voinţă ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligaţii ori crearea, modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.

20 Art. 86 alin. 1 Codul familiei dispune că „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute de lege.”21 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.19;22 Alex Weill, Francois Terre, Droit civil, Les obligations, Dalloz, Paris, 1986, pag. 142;

7

Page 8: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În cuprinsul Codului civil român , termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie. Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a încercat o delimitare a convenţiei faţă de contract. S-a afirmat că dacă convenţia este genul, contractul este specia; convenţia este acordul de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte juridice, iar contractul este convenţia care dă naştere unei obligaţii.23

Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor contractului, unii autori24 au definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”

O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi , în sfârşit , potrivit altor autori25, „contractul este acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”

Din definiţia elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul se pune pe efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii autori includ în definiţia contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alţi autori se referă numai la scopul contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste efecte ).

Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi juridice: vânzarea-cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul ,donaţia, depozitul, locaţiunea , etc. Frecvenţa acestor contracte ,ca de altfel însăşi evoluţia dreptului civil ,este strâns legată de evoluţia dreptului de proprietate.

2.2.Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil.

După cum am arătat în definiţia contratului civil , elementul specific al acestuia este acordul de voinţă al părţilor , adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.

Voinţa definită ca „ o capacitate a omului de a propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri pe calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole... capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi organiza, efectua şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor”26 are un rol deosebit în materie de contracte civile şi obligaţii contractuale .

Art.5 din Codul civil dispune că persoanele sunt libere, prin simpla lor voinţă, să încheie orice fel de contracte şi să creeze orice fel de obligaţii, cu condiţia de a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.

Acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane este considerat ca având putere de lege între aceste persoane , iar, în caz de litigiu, interpretarea contractului trebuie să se facă după intenţia comună a părţilor (art.977 Cod civil.)

Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul contractelor şi al obligaţiilor contractuale, au consacrat, ceea ce numeşte ,principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în general ,ci ca pe o libertate pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile legale.

Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:• fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor; • orice contract, în măsura în care este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;• contractul are putere de lege între părţile contractante;

23 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 47;24 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.47 25 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.25

26 Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1986,pag,16.

8

Page 9: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina libertate contractuală ,în sensul unei depline libertăţi de fond şi de formă.Voinţa juridică a părţilor contractante nu este nelimitată ,ci ea se poate manifesta în

următoarele limite:• morala existentă la momentul potrivit ;• nu se pot exercita drepturile subiective decât potrivit scopului lor economic şi social(art.1-3

din Decretul nr.31/1954);• necesitatea social politică ,derivând din nivelul dezvoltării sociale la momentul respectiv,

precum şi din lege, principiile dreptului , ordinea de drept constituită.

2.3. Clasificarea contractelor civile

2.3.1.Importanţa clasificării contractelor civile

Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseşi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.

Abstrăgându-se din aceste specii cele mai generale caractere , lăsându-se la o parte particularităţile şi toate celelalte laturi specifice în teoria şi practica dreptului a fost determinată categoria juridică a contractului, ca izvor de obligaţii civile.

Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăşi definiţia pe care am dat-o contractului – şi diferitele specii de contracte, se interpune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.

Clasificarea ne dă putinţa să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseşi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate contractele sinalagmatice, fără deosebire.

Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice.

2.3.2. Criterii de clasificare a contractelor civile.

Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele :• după modul de formare ;• după conţinutul lor;• după scopul urmărit de părţi;• după efectele produse;• după modul de executare;• după corelaţia existentă între ele;

9

Page 10: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• în raport de nominalizarea în legislaţia civilă;

2.3.2.1 Clasificarea contractelor după modul de formare

După acest criteriu, contractele civile se clasifică în contracte consensuale , contracte solemne şi contracte reale .

Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate27.

Uneori , părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă , dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului , ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul contractului.

În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.

Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere şi valabilitate se cere nu numai acordul de voinţă ci şi respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.

Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, căci respectarea unei anumite forme este o condiţie de validitate a contractului (ad validitatem).

Sunt solemne următoarele contracte :donaţia (art.813 Cod civil); vânzarea-cumpărarea de terenuri situate în intravilan sau extravilan (art.2 alin. 1, art.12 alin. 1 şi art. 14 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor); schimbul de terenuri ( art. 12 alin. 2 din Legea nr. 54/1998); ipoteca convenţională (art.1772 Cod civil) ; subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art.1107 pct. 2 Cod civil); contractul de arendare scris (art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 16/1994, legea arendării).

Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, este necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi28.

Sunt incluse în categoria contractelor reale: comodatul , depozitul , gajul , împrumutul de consumaţie , contractul de transport. Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.

Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ) , dar acest acord nu este urmat sau însoţit şi de remiterea materială a lucrului , nu ne aflăm în prezenţa unui contract real , ci a unei convenţii nenumite , o promisiune unilaterală de a contracta

2.3.2.2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice).

Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi.

Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.”

De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donaţie, contractul de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.

27 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoinau, op. cit, pag. 489;28 C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit, pag. 29

10

Page 11: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei unei singure părţi.29 Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.30

Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.

Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de

transport.De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul

obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.

Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale :• din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice

întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;• din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură privată prin care se

constată contracte sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art. 1179 Cod civil, în dublu exemplar; în cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte menţiunea „bun şi aprobat”.

2.3.2.3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După scopul urmărit de părţi, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care, în schimbul folosului patrimonial

procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.Art. 945 Cod civil, defineşte contractul cu titlu oneros ca fiind acela în care fiecare parte

voieşte a-şi procura un avantaj.Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare – cumpărare, contractul de locaţiune,

contractul de asigurare,etc.Codul civil distinge, în art. 947, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.31

Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor.

De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune.

Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile cunosc numai existenţa obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare, incerte.

Întinderea uneia sau cel puţin a uneia dintre prestaţii depinde de hazard.De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viagerăContractul cu titlu gratuit este acel contract prin care se procură un folos patrimonial,

fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.

29 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.140 - 14130 Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 268;

31 Potrivit art. 947 Cod civil „ Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte.

Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.”

11

Page 12: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.

Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donaţie, contractul de împrumut fără dobândă, contractul de mandat gratuit.

Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură

celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează

patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi. Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:

• în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă şi, de asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, să facă donaţii, chiar dacă au încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a Autorităţii tutelare;

• sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă autentică;

• contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;

• moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea lor în cazul în care depăşesc cotitatea disponibilă;

• revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;

• în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.32

2.3.2.4. Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de efectele produse33, contractele se clasifică în două grupe:1. prima grupă cuprinde:

- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;- contractele generatoare de drepturi de creanţă.

2. cea dea doua grupă cuprinde:- contracte constitutive sa translative de drepturi;- contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).

Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau naştere raporturile juridice obligaţionale.

32 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 30; Liviu Pop, op. cit., pag.40-41;33 Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 39 – 40; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.56;

12

Page 13: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.

De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de ipotecă convenţională.

Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept preexistent.

De exemplu, contractul de tranzacţie.

1. Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă34.

Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare instantanee, care se produce la un singur moment

Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp.

Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:• în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine

este rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată şi rezilierea, în cazul contractelor cu executare succesivă;

• dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al rezoluţiunii, efectele desfiinţării se produc şi pentru trecut, contractul considerându-se desfiinţat din momentul încheierii sale;

• în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desfiinţării se produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentul constatării cauzei de desfiinţare;

• suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu executare succesivă;

• calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.

2. Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte numite şi contracte nenumite.35

Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie.

Sunt contracte numite: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat, etc.

În cazul acestor contracte, simpla calificare şi încadrare într-un anumit tip de contract este suficientă pentru a-i cunoaşte regimul juridic.

Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire şi o reglementare proprie.

Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice contract numit.

34 Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Codul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 197;35 Florin Ciutacu, Cristian Jora, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2003, pag.29;

13

Page 14: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

3. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale şi contracte accesorii.

Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi.

Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale şi depind de soarta acestora.

De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător,

în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii accesorium sequitur principale.

4. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii.

Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază, toate clauzele.

De exemplu, în cazul unui contract de vânzare – cumpărare părţile discută predarea lucrului, preţul, modalitatea de plată.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate total sau parţial de către una din părţile contractante şi pe care cealaltă parte nu poate să le modifice. Dacă acceptă clauzele, pur şi simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.

De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt impuse de

lege.De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, încheiat în

baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Încheierea contractului

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.36

Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza mecanismului de formare a acordului de voinţă şi examinarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii.

Potrivit art. 948 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt : capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

2.4.1. Capacitatea de a contracta

36 Eugeniu Safta – Romano, Drept civil, Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994, pag. 53, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 43, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.36;

14

Page 15: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Capacitatea civilă37 este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca gen proxim capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Actul normativ de bază în materia capacităţii civile este Decretul nr. 31/195438.Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar ca părţile să aibă capacitatea de a

contracta.În doctrină39, capacitatea de a contracta a fost definită ca fiind o parte a capacităţii

juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile.

Art. 949 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege, iar art. 950 Cod civil dispune că sunt necapabili de a contracta, minorii, interzişii şi, în genere, toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.

Din redactarea celor două texte rezultă că în materia încheierii contractului, regula este capacitatea, iar excepţia incapacitatea.

Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supuşi interdicţiilor sau îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese obşteşti, fie realizarea concomitentă a acestor două obiective.40

Există incapacităţi generale şi incapacităţi speciale. Stabilirea scopului fiecărei incapacităţi are importanţă deoarece în funcţie de aceasta se

va aplica sancţiunea nulităţii absolute – în cazul în care incapacitatea a avut ca scop protejarea unui interes public – ori nulitatea relativă – în cazul în care incapacitatea a avut drept scop doar protecţia incapabilului sau a unei anumite persoane.

În raport de art. 11 din Decretul nr. 31/1954 incapacităţile generale îi vizează pe minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti.

Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane care nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare – cumpărare41 legea prevede anumite incapacităţi speciale, care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde şi cumpăra sau de a cumpăra:

• vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 Cod civil);• tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile

definitive ale tutelei n-au fost date şi primite (art.1308 pct. 1 Cod civil);• mandatarii, atât convenţională, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru nu pot

să-l cumpere(art. 1308 pct. 2 Cod civil);• persoanele ce administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,

municipiilor sau judeţelor, nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor ( art.1308 pct.3 Cod civil);

• funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 Cod civil);

37 Pentru dezvoltări a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, pag. 31 – 35; Ion Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ED. Şansa, Bucureşti, 1993, pag. 482; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 388;38 Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, publicat în B.Of. nr. 8/30.14.1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, publicată în B.Of. nr. 11/4.04.1956;39 Mircea Mureşan, Capacitatea de a contracta, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 65;40 Doru Cosma, teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 184 - 18541 Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 29 –33; Dan Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 36 –40;

15

Page 16: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia (art. 1309 Cod civil); iar în cazul judecătorilor de la Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorilor de la Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia se întinde pe tot teritoriul ţării;

• proprietatea funciară a dobânditorului şi a familiei sale nu poate depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor), iar încălcarea acestei interdicţii se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale;

• persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie publică (art. 535 Cod proc.civilă).

2.4.2. Consimţământul părţii care se obligă

Consimţământul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voinţe al părţilor unui contract, acord de voinţe (concursus voluntatum)care constituie însuşi contractul şi dă naştere, ca atare, obligaţiilor respective.42

În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la încheierea contractului,43 sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-şi manifesta achiesarea la propunerea făcută de cealaltă parte.44

Pentru a dobândi valoare juridică, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vicii de consimţământ.

Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea,45 iar potrivit art. 953 Cod civil consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.

Eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic.

Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, care face ca voinţa celor două părţi să nu se întâlnească, împiedicând însăşi formarea contractului. Această formă de eroare este o eroare distructivă de consimţământ, pentru că distruge consimţământul, ceea ce echivalează cu lipsa consimţământului, motiv pentru care operaţia juridică afectată de o astfel de eroare este lovită de nulitate absolută.

Sunt considerate erori obstacol, eroarea asupra naturii actului juridic ( error in negotio) şi eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). Această soluţie este acceptată, de lege lata, atât în doctrină cât şi în practica judiciară. Astfel, instanţa a admis acţiunea având ca obiect declararea nulităţii absolute a unui contract de vânzare – cumpărare, pentru eroare obstacol, reţinând că vânzătoarea a făcut dovada că intenţia sa a fost aceea de a încheia un contract de întreţinere şi nu de vânzare – cumpărare, în condiţiile în care nici nu a primit preţul vânzării, având credinţa că va fi întreţinută de pârâţi.46

42 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.52 – 53;43 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 63;44 Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Edd. Universul Juridic, Bucureşi, 2003, pag.280;45 Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 163; Ion Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Teoria Generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 281; Gh. Beleiu, op. cit., pag.135;46 Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr. 1072/1998, nepublicată;

16

Page 17: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Eroarea viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade fie asupra calităţii substanţiale ale actului – error in substantiam – fie asupra persoanei contractante – error in personam -.

Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greşita cunoaştere a realităţii constituie viciu de consimţământ în două ipoteze: când cade asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi când se referă la persoana cu care s-a încheiat actul.

Pentru ca eroarea să fie cauză de anulare a contractului este necesar ca ea să fie cauza unică şi determinantă a consimţământului deoarece nu orice eroare viciază consimţământul.

În materia vânzării, între eroare asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi viciile ascunse, reglementate de art. 1352 – 1360 Cod civil, există o strânsă legătură, ambele situaţii fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii.

Sub acest aspect, în practica judiciară,47 s-a argumentat că „ între eroare asupra substanţei şi viciile ascunse există o distincţie netă: eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în anulare, care poate să fie exercitată chiar de vânzător, atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului.”

Un alt viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului este dolul – sau viclenia – care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un contract.

Potrivit art. 960 alin. 1 Cod civil, dolul este o cauză de nulitate a convenţiei atunci când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.

În doctrină, 48a fost susţinut şi punctul de vedere conform căruia, eroarea provocată prin dol este, în realitate, o nulitate pentru eroare asupra cauzei, iar sancţiunea care intervine în acest caz, ar trebui să fie nulitatea absolută.

Codul civil reglementează violenţa în patru articole.49Pornind de la consacrarea legislativă, doctrina50 a definit violenţa ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, instanţele de judecată trebuie să facă aprecierea ei în concret, în raport atât cu persoana victimei, cât şi cu împrejurările în care s-a încheiat contractul. În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie51, investită cu soluţionarea unui recurs extraordinar împotriva unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în anularea contractului de vânzare – cumpărare pentru vicierea consimţământului vânzătorului, a decis că „ instanţele de fond şi recurs, faţă de probele existente la dosar, au fost îndreptăţite să reţină că autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit să încheie contractul de vânzare –

47 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 160/1993 în „Dreptul „ nr. 7/1994, pag. 84;48 Eugen Barasch, Dol et cause, Essai d’une theorie realiste du dol en droit francais, în Revue Generale du Droit, de la Legislation et de la Jurisprudence, 1932;49 Art. 955 Cod civil: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, atunci când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 : „Este violenţă totdeauna când, spre a face pe o persoană de a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957: „Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor sau ascendenţilor”; art. 958: „Simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”50 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 139; Ion Dogaru, op. cit., pag.220, Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 202; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 167;51 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 200/1993, nepublicată;

17

Page 18: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

cumpărare cu privire la apartament, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici nu ar fi avut motive să o facă.”

Ameninţarea care constituie substanţa violenţei trebuie să fie ilicită. Aceasta înseamnă că dacă ea priveşte un rău care nu are nimic ilicit, sau exercitarea unui drept, nu ne vom găsi în prezenţa unui act de violenţă. Astfel, ameninţarea cu executarea unei creanţe sau cu introducerea unei acţiuni în justiţie, nu reprezintă acte de violenţă.

În practica judiciară s-a stabilit că este valabil contractul de vânzare – cumpărare în care s-a stipulat că obligaţia cumpărătoarei de plată a preţului se execută prin renunţarea acesteia la creanţa ce o avea împotriva vânzătorului.

În acest sens, instanţa 52a respins acţiunea vânzătorului având ca obiect anularea contractului de vânzare- cumpărare pentru vicierea consimţământului prin violenţă, cu următoarea motivare: „ s-a dovedit că reclamantul, care a cerut să se anuleze contactul de vânzare – cumpărare, a încheiat aceste contract în scopul stingerii obligaţiei sale de plată a creanţei, prin renunţarea creditoarei la creanţa pe care o avea împotriva reclamantului, scop ce nu este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri. Fapta cumpărătoarei de a-l fi ameninţat pe vânzător cu executarea creanţei, ca şi temerile acestuia de consecinţele executării, nu constituie nici o violenţă, ca viciu de consimţământ, aşa încât acţiunea nu este întemeiată.”

Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disprroporţia văsită de valoare dintre două prestaţii.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954, acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Legiuitorul a admis anularea pentru leziune numai dacă actele încheiate de minorii între 14 şi 18 ani care, în acelaşi timp, sunt acte de administrare şi au fost încheiate de minori fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor şi sunt comutative.

2.4.3. Obiectul contractului

Potrivit art. 962 Cod civil, obiectul convenţiilor este acela la care părţile, sau numai una din părţi, se obligă.

Pentru valabilitatea contractului se cere întrunirea unor condiţii generale, respectiv: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit şi moral.

Condiţia existenţei obiectului contractului trebuie să fie îndeplinită la momentul încheierii acestuia, deoarece dacă lipseşte obiectul, lipseşte o condiţie esenţială a contractului, ceea ce va atrage nulitatea absolută a acestuia. Astfel, art. 1311 Cod civil prevede că dacă în momentul vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă.

Pentru anumite contracte se cer întrunite şi condiţii speciale, cum ar fi: cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv, să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege, obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

2.4.4. Cauza contractului

Cauza sau scopul este acel element al contractului care constă în obiectivul urmărit la încheierea acestuia.

52 Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia nr. 1214/1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag.14-15;

18

Page 19: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Art. 948 pct. 4 Cod civil, enumeră printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii o cauză licită, iar art. 966 Cod civil, prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.

În sistemul dreptului civil român, nevalabilitatea cauzei atrage nulitatea absolută a contractului atunci când lipseşte cauza datorită scopului imediat (causa proxima) ori aceasta este ilicită sau imorală.

În dreptul francez53, s-au exprimat opinii diferite, în sensul că sancţiunea nulităţii absolute intervine numai pentru cauză imorală şi cauză ilicită, în timp ce absenţa cauzei este sancţionată cu nulitatea relativă sau cu nulitatea absolută

Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută atunci când se datorează: lipsei obiectului contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei remiterii bunului în contractele reale, lipsei elementului aleatoriu – riscul – în contractele aleatorii.

Conform art. 968 Cod civil, cauza ilicită este cea prohibită de lege, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit motivul impulsiv şi determinant la încheierea actului juridic reprezintă consideraţia unui scop nepermis, contrar ordinii publice, economice şi sociale.54

Oferta de a contracta 2.5.1. Noţiune

Oferta de a contracta (policitaţiunea) este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane sau publicului, de a încheia un contract în anumite condiţii.55

2.5.2. Forma ofertei

În principiu, nu se cere nici o condiţie specială pentru forma ofertei, aceasta putând fi exprimată prin oricare din modurile de exteriorizare a voinţei juridice, în scris, verbal, expres sau tacit; situaţie consacrată şi în doctrina franceză.56

Acest lucru se explică prin faptul că în raport de principiul libertăţii contractuale, autorii Codului civil nu au impus nici o condiţie specială de formă pentru valabilitatea ofertei.

2.5.3. Felurile ofertei de a contracta

Oferta de a contracta poate fi de mai multe feluri:a) în funcţie de persoana căreia îi este adresată:

- ofertă adresată unei persoane determinate;- ofertă adresată unor persoane nedeterminate (publicului).

b) în funcţie de precizarea termenului în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar:

- ofertă cu termen;- ofertă fără termen.

2.5.4. Condiţiile ofertei

53 Jean – Luc Aubert, Introduction au droit et themes fondamentaux du droit civil, Dalloz, Paris, 2000, pag. 253; Muriel Bougeois, Droit civil, Obligations, Responsabilite civile, Centre de Publications Universitaires, , Paris, 2000, pag.69;54 Ion Dogaru, op. cit., pag.139;55 Liviu Pop, op. cit., pag 46;56 Corinne Renault – Brahinsky, Droit civil. Les obligations, Ed, Gualino, Paris, 1999, pag.43;

19

Page 20: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:a) condiţii generaleFiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condiţiile

generale de validitate ale consimţământului:- să provină de la o persoană cu discernământ;- să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;- să fie exteriorizată;- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.

b) condiţii speciale:- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu

intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;- să fie fermă şi neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa

neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla acceptare;- să fie precisă şi completă, respectiv să cuprindă elementele necesare

pentru încheierea contractului.

2.5.5. Forţa obligatorie a ofertei

Forţa obligatorie a ofertei se analizează anterior acceptării ei, deoarece după ce a fost acceptată se încheie contractul, iar contractului i se aplică regulile privind puterea obligatorie a contractului.

În Codul civil nu există reglementări referitoare la forţa obligatorie a ofertei, dar prin art. 37 din Codul comercial a fost instituită regula potrivit căreia, până la momentul încheierii contractului, oferta şi acceptarea ofertei sunt revocabile.

În analiza forţei obligatorii a ofertei se disting două situaţii, după cum oferta a ajuns sau nu la destinatar:

• Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca, însă se cere ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta;

• Dacă oferta a ajuns la destinatar, soluţia este diferită, după cum oferta este cu termen sau fără termen, respectiv:

- dacă oferta este cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea termenului;

- dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să o menţină un interval de timp rezonabil pentru a da posibilitatea destinatarului să se pronunţe asupra ei.

Oferta devine caducă la expirarea termenului, în cazul ofertei cu termen, precum şi în situaţiile în care ofertantul devine incapabil sau moare mai înainte de acceptarea ofertei, iar acceptarea ulterioară rămâne fără efecte.

Revocarea intempestivă a ofertei va atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a retragerii ofertei.

Promisiunea de vânzare

Promisiunea de vânzare este un antecontract care dă naştere unui drept de creanţă, una dintre părţi având o obligaţie de a face faţă de cealaltă parte – să vândă în viitor un anumit bun -, iar beneficiarul promisiunii are un drept de opţiune, în sensul de a cumpăra sau nu bunul.

20

Page 21: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Spre deosebire de oferta de a contracta, care este un act juridic unilateral, în cazul promisiunii de vânzare, o persoană primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior consimţământul de a cumpăra bunul.57

Din definiţia dată rezultă că promisiunea de vânzare este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în sarcina promitentului.

Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, ci şi bilaterală – de a vinde şi cumpăra – în ipoteza în care ambele părţi se obligă să încheie în viitor, la preţul stabilit, contractul de vânzare – cumpărare.

În materia bunurilor imobile, actele juridice constatate prin înscrisuri sub semnătură privată, încheiate sub imperiul Decretului nr. 144/195858 şi al Legilor nr. 58/197459 şi 59/197460

sunt nule ca şi contracte de vânzare – cumpărare, dar constituie antecontracte, în virtutea principiului conversiunii actelor juridice.61

Astfel, printr-un înscris sub semnătură privată se va poate constata doar existenţa unui antecontract de vânzare – cumpărare, iar din aceste antecontract ia naştere obligaţia părţilor de a face tot ce este necesar pentru ca înstrăinarea să aibă loc. Dacă promitentul – vânzător nu îşi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul – cumpărător nu poate cere predarea lucrului, deoarece nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu altă persoană este – sub rezerva fraudei la lege – este valabilă. În această situaţie, beneficiarul – cumpărător nu poate cere decât daune – interese. Dacă lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există alte impedimente legale, oricare dintre părţile antecontractului de vânzare – cumpărare poate cere instanţei de judecată, alternativ:

- acordarea de daune – interese;- obligarea promitentului, sub sancţiunea daunelor cominatorii, la încheierea

contractului;- pronunţarea, în baza art. 1073 şi 1077 Cod civil a unei hotărâri care să ţină

loc de contract de vânzare – cumpărare.62

Instanţele judecătoreşti63, investite cu soluţionarea unor astfel de pricini, au decis în sensul că pot pronunţa , pe baza unui antecontract de vânzare – cumpărare, o hotărâre care să ţină loc de act contract de vânzare – cumpărare, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 1073 şi 1077 Cod civil.

Acceptarea ofertei

57 Bogadan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pag.300;58 Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, publicat în B.Of. nr. 15/29.03.1958, intrat în vigoare la 29.03.1058 şi abrogat la 7.08.1991 prin art. 41 din Legea nr. 50/1991, publicată în M.Of. nr. 167/7.02.1991;59 Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, publicată în B.Of. nr. 135/1.11.1974, abrogată prin Decretul – Lege nr. 1/26.12.1989;60 Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, publicată în B.Of. nr. 138/5.11.1974, abrogată prin Decretul –Lege nr. 9/31.12.1989;61 Valeriu Stoica, Flavius Baias, Executarea silită a antecontractelor de vânzare – cumpărare a imobileleor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în „Dreptul” nr. 3/1992; Vasile Pătulea, Aplicarea în timp a legii civile, în legătură cu înstrăinările de imobile, în „Dreptul” nr. 11/1992, pag.29-39;Eugeniu Safta- Romano, Regimul juridic al antecontractelor privind înstrăinările imobiliare subsecvent abrogării Decretului nr. 144/1958, în „Dreptul” nr. 9/1993, pag.27 – 33;Flavius Baias, Efectele juridice ale antecontractului de vânzare – cumpărare a unei construcţii, în condiţiile abrogării Decretului nr. 14471958, în”Dreptul” nr.7/1994, pag.30;62 Francisc Deak, op. cit., pag.21-22;63 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2614/1991, în „Dreptul”nr.8/1992, deciziile nr. 221/1993, nr.222/1993, nr.879/1993, nr.2339/1993, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, 1993, pag.41 – 53; deciziile nr. 765/1993, nr. 1356/1993 şi nr. 1448/1993, în „Dreptul” nr.7/1994, pag.75-79;

21

Page 22: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

2.7.1. Definiţie

Acceptarea ofertei este cea de a doua latură a consimţământului şi constă în manifestarea voinţei juridice a unei persoane dea încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop.64

2.7.2. Felurile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei poate fi de două feluri:1. expresă, care poate fi în scris sau verbal;2. tacită, care rezultă din anumite acţiuni.

Referitor la acceptarea tacită, s-a pus problema valorii pe care o are simpla tăcere a unei persoane cărei i s-a adresat o ofertă, în condiţiile în care, prin ea însăşi, tăcerea nu poate avea valoare de acceptare. Cu caracter de excepţie, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare a ofertei în următoarele cazuri:

• legea admite tacita reconducţiune – tacita reînchiriere -65

• părţile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare;

• atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celelilate părţi, es poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.

Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru voinţa juridică, în general, precum şi următoarele condiţii speciale:

• să fie pură şi simplă, adică să concorde cu oferta, să fie conformă acesteia;• dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai acea persoană o poate

accepta, dar dacă a fost adresată publicului, acceptarea poate să provină de la orice persoană interesată să încheie contractul;

• acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care se realizează acordul de voinţă prin întâlnirea acceptării cu oferta de a contracta.

Pentru stabilirea momentului la care s-a încheiat un contract, se va distinge după cum:- ofertantul şi acceptantul sunt prezenţi;- contractul se încheie prin telefon;- contractul se încheie prin corespondenţă.

2.8.1. Încheierea contractului între prezenţi

În cazul în care ofertantul şi acceptantul sunt de faţă, momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul şi acceptantul cad de acord asupra încheierii contractului.64 Liviu Pop, op.cit., pag.50-51;65 Potrivit art. 1437 Cod civil „ după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită”;

22

Page 23: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Regulile încheierii contractului între prezenţi sunt aplicabile şi în ipoteza în care încheierea contractului se realizează prin telefon.

2.8.2. Încheierea contractului prin corespondenţă

Încheierea contractului prin corespondenţă, numită şi încheierea contractului între absenţi, atunci când oferta şi acceptarea se transmit prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, a generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.

• Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;

• Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;

• Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de conţinutul acestuia;

• Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.

În doctrină şi jurisprudenţă, este preferat sistemul recepţiei acceptării.

2.8.3. Importanţa momentului încheierii contractului

Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe care le produce, respectiv:

• din momentul încheierii contractului acesta poate să-şi producă efectele, născându-se drepturile şi obligaţiile părţilor contractante;

• în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei;

• viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii contractului;

• în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe, transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului, iar riscul pierii bunurilor se suportă de cumpărător;

• în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la momentul încheierii sale;

• determină locul încheierii contractului.

Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului se determină diferit, după cum încheierea contractului s-a realizat între prezenţi, prin telefon sau prin corespondenţă:

• Între părţile prezente, locul încheierii contractului este acela în care se află părţile;• dacă încheierea contractului se realizează prin telefon, locul încheierii contractului

este acela unde se află ofertantul;

23

Page 24: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, având în vedere sistemul recepţiei acceptării, locul încheierii contractului este acela unde se află destinatarul ofertei.

2.9.1. Importanţa locului încheierii contractului

Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă în cadrul relaţiilor de drept internaţional privat atunci când apare un conflict de legi în spaţiu, pentru stabilirea legii aplicabile.66

CAPITOLUL 3EFECTELE CONTRACTULUI

3.1. Noţiune şi reglementare

Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute din acel contract, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi.

Codul civil cuprinde reglementări referitoare la efectele contractului în art. 969 – 985.

3.2. Interpretarea contractului

Determinarea efectelor contractului presupune stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut, modificat sau stins prin acel contract.

Pentru aceasta este necesar să se dovedească contractul şi să se interpreteze clauzele acestuia.

A interpreta înseamnă a determina înţelesul exact al clauzelor unui contract, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.67

Principalele reguli de interpretare sunt cuprinse în art. 970, 977-985 din Codul civil, cu precizarea că unele dintre aceste reguli au caracter general, în sensul că sunt avute în vedere la interpretarea oricărui contract, în timp ce altele au caracter special, dar sunt interdependente şi trebuie să fie aplicate concomitent.

3.2.1. Regulile generale de interpretare a contractului

Regulile generale68 de interpretare a contractului sunt:

• prioritatea voinţei reale a părţilor, regulă reglementată în art. 977 Cod civil conform căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”;

• contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi alte efecte, regulă reglementată în art. 970 alin. 2 Cod civil, care dispune referitor la contracte că „obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele, dar la toate urmările, ce

66 Art. 79 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementare raporturilor de drept internaţional privat, dispune: „Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a unei dintre părţi este supus, cât priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.”

67 Elena Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, pag. 44 - 4768 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.71 -72

24

Page 25: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”, precum şi în art. 981 Cod civil care prevede principiul conform căruia „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg deşi nu sunt expres întrînsul”.

3.2.2. Regulile speciale de interpretare a contractului

Regulile speciale de interpretare a contractului69 sunt următoarele:• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din natura contractului

(art. 979 Cod civil);

• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care ele pot produce un efect (art.978 Cod civil);

• în cazul în care există îndoială clauzele contractului se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 Cod civil);

• regula in dubio pro reo, când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă (art. 983 Cod civil);

• oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-au obligat (art.984 Cod civil);

• atunci când în contract se dă un exemplu pentru aplicarea obligaţiilor, nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat (art.985 Cod civil).

3.3. Principiile efectelor contractului şi excepţiile de la aceste principii

Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.Efectele contractului sunt guvernate de principiul obligativităţii, principiul relativităţii şi principiul opozabilităţii.

3.3.1. Principiul obligativităţii contractului

Principiul obligativităţii contractului este reglementat în art. 969 alin. 1 Cod civil, conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.În doctrină s-a susţinut că un contract nu poate fi identificat cu o lege, fie numai pentru considerentul că legea are o aplicaţie generală, în timp ce contractul obligă numai pe cei care l-au încheiat.70

3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului

Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului trebuie să fie prevăzute expres de lege sau de contract.Ne vom găsi în prezenţa unei excepţii de la acest principiu în următoarele cazuri:Denunţarea unilaterală a contractuluiÎntre modul de încheiere a contractului şi modul de revocare a acestuia trebuie să existe o simetrie, în sensul că dacă încheierea contractului este rezultatul unui mutuus consensus, revocarea contractului trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.Conform art. 969 alin. 2 Cod civil, revocarea convenţiilor se poate realiza nu numai prin consimţământul mutual, dar şi din cauze autorizate de lege. Între aceste cauze se înscrie şi denunţarea unilaterală a contractului care poate să intervină în materia contractului de închiriere 69 Liviu Pop, op. cit., pag.6570 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.110

25

Page 26: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

fără termen (art. 1436 alin. 2 Cod civl), a contractului de mandat ( art. 1552 şi 1556 Cod civil) sau a contractului de depozit (art.1616 Cod civil).Încetarea contractelor intuitu personaeContractele intuitu personae sunt încheiate în considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi, iar dacă partea a decedat, contractul încetează de plin drept. Acest lucru se întâmplă de exemplu în cazul contractului de mandat.Suspendarea forţei obligatorii a contractuluiDacă una dintre părţi nu îşi execută obligaţia intervine suspendarea obligativităţii contractului. De exemplu, în materia contractului de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte prima de asigurare.O suspendare temporară apare în situaţia în care, pe parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră care împiedică executarea contractului.Prorogarea legalăUn caz de modificare a forţei obligatorii a contractului, independent de voinţa părţilor, îl reprezintă prelungirea legală a contractului dincolo de termenul stabilit de părţi.De exemplu, în materia contractului de închiriere, prin lege s-a dispus că durata contactelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale, aflate în curs de executare, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani. 71

3.3.2. Principiul relativităţii efectelor contractului

Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit căreia contractul produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.Acest principiu este instituit prin art. 973 Cod civil, conform căruia „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.3.3.2.1. Excepţiile de la principiul relativităţii contractului

Excepţiile de la principiul relativităţii contractului sunt acele situaţii juridice în care contractul poate să producă efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în drepturi ai părţilor.72

Aceste excepţii sunt clasificate în excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.Excepţiile aparente sunt promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte – fort şi acţiunile directe, iar excepţia reală este stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane.

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract.73

Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele:• terţul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent şi creditorul

promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou contract;

• ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic faţă de creditor;

71 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată în M.Of. nr.278/30.03.200472 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag 14073 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.66

26

Page 27: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de către terţa persoană.

Acţiunile directe reprezintă posibilităţi recunoscute de lege unor persoane străine de un contract de a acţiona împotriva uneia din părţile contractante, invocând contractul la a cărui încheiere nu au participat.

Codul civil reglementează două cazuri de acţiuni directe în materia contractului de antrepriză74 şi a contractului de mandat75

Stipulaţia pentru altul – numită şi contractul în folosul unei terţe persoane – este un contract prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită promitent, să dea, să facă sau să nu dacă ceva în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu participă la încheierea contractului.

Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materia donaţiei cu sarcină în favoarea unui terţ (art.828 – 830) şi a rentei viagere (art.1642).

În afară de reglementările cuprinse în Codul civil, aplicaţii ale acestei excepţii se mai întâlnesc în cazul contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) şi a contractului de transport de bunuri76.

Pentru ca stipulaţia pentru altul să producă efecte juridice este obligatorie întrunirea condiţiilor generale menţionate în art. 948 Cod civil pentru valabilitatea contractelor (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită), la care se adaugă două condiţii speciale:

1. voinţa de a stipula (animus stipulandi);2. persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii

contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant şi promitent, precum şi

între promitent şi terţul beneficiar.Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în conţinutul lor dreptul stipulantului

de a pretinde promitentului să-şi execute obligaţia asumată în folosul terţului beneficiar.Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de

excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct şi nemijlocit, independent de manifestarea de voinţă a terţului.

Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant şi promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.

Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în puterea contractului, însă acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.

Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în favoarea altor persoane decât părţile contractului.

3.3.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului

74 Conform art. 1488 Cod civil, lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul să-l acţioneze direct pe beneficiarul clădirii pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care aceste sume nu au fost plătite antreprenorului.75 Potrivit dispoziţiilor art. 1542 Cod civil, mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului.76 Aurel Pop, Tonel Ciobanu, Dreptul transporturilor, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 28 - 38

27

Page 28: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în raport cu terţii.

În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată.

3.3.3.1.Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului

Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un terţ va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract, şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi obligaţiilor născute din acel contract.

O astfel de excepţie este simulaţia.Definiţia simulaţieiAnalizând definiţiile formulate în doctrină77putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune

juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.

Condiţiile existenţei simulaţieiÎn cazul simulaţiei se încheie, între aceleaşi părţi, două contracte, unul public şi unul secret.Pentru a ne găsi în prezenţa simulaţiei este necesar ca actul secret să se încheie anterior sau

concomitent cu actul public.Formele simulaţieiSimulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public şi

de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din următoarele forme:

• contractul fictiv;• contractul deghizat;• contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.

Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii, în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile contraînscrisului.

În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică consemnată în contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri pentru a evita executarea silită pornită de creditor.

Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:1. deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura

juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un contract de vânzare – cumpărare, iar contractul secret este un contract de donaţie.

2. deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite elemente ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare – cumpărare sau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.

77 George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, pag. 404; George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 347; Francisc Deak, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, apg.153;Traian Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiunilor, Facultatea de drept, Bucureşti, f.a, pag.259; Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 1980; Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.176; Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag.122, Paul C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag.79; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.144, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.108, Flavius Baias, Simulaţia, Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag.46-50

28

Page 29: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se încheie între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei gratificate.

Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie78

Simulaţia are un scop general şi abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum şi un scop concret, care poate să constea în:

- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru.

Efectele simulaţieiPotrivit dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, actul secret care modifică un act public nu poate

avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.

În sistemul dreptului civil român, simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea, sancţiunea specifică care intervine în cazul simulaţiei este, după caz, inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin contractul secret şi înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.

Efectele contractului în caz de simulaţie sunt guvernate de două reguli:1. contractul secret produce efecte numai între părţi şi, în principiu, succesorii lor

universali;2. contractul secret nu produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă.

Terţii au opţiunea de a invoca în favoarea lor contractul public sau contractul secret.Acţiunea în simulaţieAcţiunea în declararea simulaţiei este acea acţiune civilă prin care se urmăreşte

constatarea caracterului simulat al contractului public şi existenţa contractului secret care modifică, total sau parţial, contractul public.

Proba simulaţiei se face după reguli diferite:- între părţi, proba se face conform regulilor de drept comun referitoare la

proba actului juridic;- terţii pot proba simulaţia prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau

prezumţii, deoarece faţă de ei simulaţia este un fapt juridic.

Admiterea acţiunii în simulaţie va duce la înlăturarea efectelor contractului public, iar singurul contract care îşi va produce efectele juridice va fi contractul secret, dacă este încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi, eventual, formă cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Efectul principal al acţiunii în declararea simulaţiei este încetarea caracterului secret al contraînscrisului.

3.4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:

1. obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde

78 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.147

29

Page 30: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;

2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;

3. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.79

3.4.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

DefiniţiaExcepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia

dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.80

ReglementareÎn codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de

neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de schimb şi depozit remunerat. “Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare.

În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil).

În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).81

Temeiul juridic În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de majoritatea

autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice.82, dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.83

Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractuluiPentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele

condiţii: -obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De exemplu,

cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;

79 Liviu Pop, op. cit.,pag. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 83.80 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 84.81 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 136.82 Octavian Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii şi instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2002- 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 197; Liviu Pop, op. cit., pag. 73.83 Dimitrie Gherasim, Buna - credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 82.

30

Page 31: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;

- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;

- pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.84

Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.

Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractuluiEfectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligaţiei

asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

3.4.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Definiţia rezoluţiunii

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive.85

Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Rezoluţiunea contractului şi nulitateaDeşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate

există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului.

Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi.

84 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 86.85 Valeriu Stoica, ”Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 15.

31

Page 32: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale.86

Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.87

Rezoluţiunea judiciară Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie

să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele

rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a

realizat precum şi de avânzii ei cauză.88 Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.89

Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiunePentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite

următoarele condiţii:- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.

Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;

- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.90

Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea convenţională Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru

neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie

expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter

86 Liviu Pop, op. cit., pag. 7787 Ovidiu Ungureanu, Al. Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 78.88 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit. , pag.157.89 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. , pag. 87.90 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Liviu Pop, op. cit., p. 79.

32

Page 33: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.91

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează;

b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;

c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.

d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. 92

În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.93

Efectele rezoluţiunii contractuluiRezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal

constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară,

părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat.Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către

cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.

91 Liviu Pop, op. cit., pag. 81; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 89.92 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 200; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 140;Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,pag. 156; Liviu Pop, op. cit., pag. 82.93 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 90.

33

Page 34: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.94

Rezilierea contractuluiRezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a

unui contract cu executare succesivă.Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare

numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.

Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci.

În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.95

3.4. 3 Riscul contractului

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.96

Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului.În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de

exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.

În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit debitori.97

94 Liviu Pop, op. cit., pag. 84; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. pag. 90.95 Valeriu Stoica, op. cit., pag. 15; Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 84.96 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 130.97 Ioan Albu, op. cit., pag. 138.

34

Page 35: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel:

- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului;

- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.98

În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:

- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;

- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.

Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract

sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a

pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător.Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de

proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

98 Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 92.

35

Page 36: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare., conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.99

În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor.

În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.

Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare., în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”.

Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).

În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:

- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare; - părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului;- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept urmare,

prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului transmis.

O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.

În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil).

Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil).

99 Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Francisc Deak,”Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, 1960, pag 163.

36

Page 37: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului.100

În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.101

CAPITOLUL 4

ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

4.1. Definiţie

Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul juridic civil care reprezintă rezultatul voinţei unui singur subiect de drept având ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii.

4.2. Reglementare

Codul civil, ca dealtfel şi alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii, acesta reprezentând o excepţie dedusă din interpretarea anumitor instituţii juridice.

4.3. Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii

În doctrină102 sunt considerate ca izvoare de obligaţii următoarele acte juridice unilaterale:a) Oferta de a contracta, care a fost analizată la mecanismul încheierii contractului;b) Promisiunea publică de recompensă este acel act juridic prin care o persoană, numită

promitent, se obligă, în mod public, să plătească o recompensă persoanei care va îndeplini un act sau fapt juridic;

c) Promisiunea publică de premiere a unei lucrări în caz de reuşită la un concurs, constă în angajamentul unei persoane, asumat în mod public, de a acorda un premiu determinat celei mai bune lucrări realizate de cineva, în condiţiile concursului arătate în promisiune;

d) Oferta de purgă a imobilului ipotecat, care constă în notificarea adresată de dobânditorul unui imobil ipotecat creditorilor ipotecari, prin care acesta se oferă să plătească, datoriile şi sarcinile ipotecare, în limita preţului de cumpărare a imobilului sau a preţului evaluat, dacă bunul a fost dobândit printr-un act cu titlu gratuit. Această notificare, realizată în condiţiile art. 1804 – 1806 Cod civil, se numeşte ofertă de purgă, iar ofertantul este obligat să o menţină timp de 40 de zile.

100 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 134.101 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 95.102 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1998, pag. 128; Iosif Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag. 231-232; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.125 - 126

37

Page 38: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

CAPITOLUL 5FAPTUL JURIDIC LICIT

5.1. Noţiune şi reglementare

Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.

Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii:• Gestiunea de afaceri (art.987 – 991);

• Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).Din categoria faptelor juridice licite face parte şi îmbogăţirea fără justă cauză, care nu are

o reglementare legală, fiind o construcţie a literaturii de specialitate şi a practicii judecătoreşti.

5.2. Gestiunea intereselor altei persoane

5.2.1. Definiţie

Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi gestiunea de afaceri, cunoaşte o definiţie legală cuprinsă în art. 987 Cod civil, conform căruia „ acela care, cu voinţă, gere (administrează) interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o a săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”.

Pornind de la această definiţie legală, în doctrină gestiunea intereselor altei persoane a fost definită ca fiind o operaţiune ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.103

Într-o altă formulare, gestiunea de afaceri este un fapt licit şi voluntar, prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a avea mandat din partea acesteia.104

Din definiţiile formulate rezultă că părţile care intră în acest raport obligaţional se numesc gerant, persoana care intervine prin fapta sa voluntară şi gerat, persoana pentru care se acţionează.

103 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.113;104 Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag.295 - 296

38

Page 39: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

5.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi utilitatea gestiunii, precum şi atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.

Aceste condiţii sunt următoarele:1. Actele juridice încheiate de gerant în nume propriu nu trebuie să depăşească

limitele unui act de administrare;2. Gestiunea trebuie să fie utilă geratului105, în sensul ca prin săvârşirea ei să se

evite o pierdere patrimonială;3. Din punct de vedere al atitudinii părţilor faţă de actele de gestiune, urmează a

fi reţinute două aspecte:a) geratul să nu aibă cunoştinţă de intervenţia gerantului, în caz contrar fiind vorba de un mandat tacit;b) gerantul să acţioneze cu intenţia de a administra interesele unei alte persoane, nu propriile sale interese.

5.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

5.2.3.1. Obligaţiile gerantului

Obligaţiile gerantului sunt următoarele:- să continue gestiunea începută până în momentul în care geratul, sau

moştenitorii săi, vor putea să o preia (art. 987 – 988 Cod civil);- în efectuarea actelor de gestiune să depună diligenţa unui bun proprietar

(art. 989 Cod civil);- să dea socoteală geratului pentru operaţiunile efectuate.

5.2.3.2. Obligaţiile geratului

Geratul are următoarele obligaţii:- să plătească gerantului pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe care

acesta le-a făcut (art. 991 Cod civil);- să execute toate obligaţiile faţă de terţi, care s-au născut din actele

încheiate de gerant în numele său.

105 Liviu Pop, op. cit., pag.149

39

Page 40: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

5.3. Plata lucrului nedatorat5.3.1. Definiţie

În dreptul civil, prin plată se înţelege executarea voluntară a unei obligaţii, indiferent de obiectul acesteia, de către debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie.

În raport de aceste considerente, în doctrină106 plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.

Persoana care efectuează plata se numeşte solvens, iar persoana care primeşte plata se numeşte accipiens.

Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligaţii deoarece prin efectuarea unei plăţi nedatorate ia naştere un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligaţii.

5.3.2. Reglementare legală

Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil, potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului.”

Obligaţia de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede că „ cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.”

Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în art. 994 – 997 Cod civil.

5.3.3. Condiţiile plăţii nedatorate

Condiţiile generale ale plăţii nedatorate sunt următoarele:- să existe o plată;- plata să fie nedatorată;- plata să fie făcută din eroare.

5.3.4. Efectele plăţii nedatorate

Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de restituire a lui accipiens, care diferă după cum acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă.

5.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă

Accipiensul este de bună – credinţă atunci când nu a cunoscut faptul că plata pe care a primit-o nu era datorată.

Bina – credinţă se prezumă, iar întinderea obligaţiei de restituire va opera numai în limitele îmbogăţirii sale, respectiv:

- va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele, ca orice posesor de bună – credinţă (art. 994 Cod civil);

- dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui preţul primit (art. 996 alin. 2 Cod civil);

106 Dimitrie Gherasim, Buna – credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.187; Liviu Pop, op. cit., pag. 154, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.120;

40

Page 41: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire (art.995 alin. 2 Cod civil).

5.3.4.2. Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă

Accipiensul este de rea – credinţă atunci când primeşte o plată, deşi ştia că nu i se datorează.

Obligaţiile sale sunt următoarele:- să restituie lucrul primit şi fructele percepute (art. 994 Cod civil);- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia, indiferent de preţul

pe care l- a primit, la data introducerii acţiunii în justiţie (art. 996 Cod civil);

- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră restituie valoarea acstuia din momentul cererii de restituire, cu excepţia cazului în care va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 Cod civil).

5.3.5. Obligaţiile solvensului

Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent dacă acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă, să restituie cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut cu conservarea lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.

5.3.6. Cine poate să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:- solvens;- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.

5.3.7. Acţiunea în restituire

Acţiunea în repetiţiune (restituire) este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.

Dacă obiectul plăţii a fost un bun individual determinat, acţiunea are caracterul unei acţiuni în revendicare care este, în principiu, imprescriptibilă.107

5.3.8. Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate

Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu mai există în următoarele cazuri:• cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor (art. 1092

Cod civil);• dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;• dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii

sale (art. 1098 şi art. 1164 Cod civil);• când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a

distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.

5.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

107 Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 81

41

Page 42: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

5.4.2. Definiţie

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.108

De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic, care constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei.109

Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei obligaţii, având ca obiect restituirea, se numeşte actio de im rem verso.

5.4.3. Reglementare

Codul civil nu conţine o reglementare de principiu a îmbogăţirii fără justă cauză, cunoscută şi sub denumirea de îmbogăţire fără just temei, dar există mai multe aplicaţii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, respectiv:

- potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul terenului care culege fructele este obligat să plătească semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii;

- conform art. 493 – 494 Cod civil, proprietarul care a construit pe terenul său cu materialele altei persoane are obligaţia de a plăti contravaloarea acestora, iar cel care a construit cu materialele sale pe terenul altei persoane are dreptul să fie despăgubit de către proprietarul terenului care a reţinut construcţia.

5.4.4. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire pot fi grupate în două categorii:1. condiţii materiale;2. condiţii juridice.

5.4.4.1. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire

• să se producă mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile;• micşorarea patrimoniului altei persoane să constea în diminuarea unor elemente

active sau în efectuarea unor cheltuieli;• să existe o legătură între mărirea şi, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în

sensul că ambele operaţiunii să fie efectul unei cauze unice.

5.4.4.2. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire110

• să nu existe un temei legal al îmbogăţirii unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziţie legală, un contract111, o hotărâre judecătorească;

108 Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 127109 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag.272110 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.156, Renee Sanilevici, op. cit., pag.224,111 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999, în Culegere de practică judiciară, 1999, pag. 31-33

42

Page 43: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.

5.4.5. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu se creează un dezechilibru patrimonial, din care ia naştere un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia persoana al cărei patrimoniu s-a mărit devine creditorul obligaţiei de restituire, iar persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat devine creditorul acestei obligaţii.

De regulă, restituirea se face în natură, dar atunci când acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.

Obligaţia de restituire cunoaşte două limite:1. persoana al cărei patrimoniu s-a mărit nu poate fi obligată la restituire decât în

măsura creşterii patrimoniului său, la momentul intentării acţiunii în restituire;2. persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat nu poate pretinde mai mult decât

micşorarea patrimoniului său, deoarece s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză. 5.4.6. Prescripţia acţiunii

Acţiunea în restituire este o acţiune prescriptibilă extinctiv, supusă termenului general de prescripţie, de 3 ani.

Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile formulate în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care persoana care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi persoana care a beneficiat de această mărire, împotriva căruia se intentează acţiunea.

CAPITOLUL 6FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII

43

Page 44: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ -

6.1. Noţiunea de răspundere civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.112

Într-o altă formulare113, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă.

Răspunderea civilă este de două feluri:- răspundere civilă contractuală- răspundere civilă delictuală

Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenţii.Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui

prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.

6.2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale

Sediul materiei răspunderii civile delictuale îl constituie dispoziţiile art. 998 – 1003 Cod civil.

Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

112 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 15-21; Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.7-8113 Liviu Pop, op. cit., pag.164

44

Page 45: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

6.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat114.

Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită ci a patrimoniului acesteia.

6.4. Felurile răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv:• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 Cod civil);• răspunderea pentru fapta altei persoane:

1. răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

2. răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

3. răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:1. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000 alin. 1

Cod civil);2. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei

persoane (art. 1001 Cod civil);3. răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauztae ca urmare a

ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

6.5. Răspunderea pentru fapta proprie

6.5.1. Reglementare

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil român în art. 998 – 999.

Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

6.5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:

• existenţa unui prejudiciu;

• existenţa unei fapte ilicite;• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

114 Constantin Stătescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 1980, pag.5

45

Page 46: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate115 s-a susţinut şi necesitatea existenţei capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.

Alţi autori116 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată numai ca un element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile delictuale.

Într-o altă opinie 117s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată un element implicat în condiţia vinovăţiei.

6.6. Prejudiciul

6.6.1.Definiţie

Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non118, este definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.119

Alţi autori120 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de antură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes.

6.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respectiv:

• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial;

• după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv;

• după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii: prejudiciu previzibil şi prejudiciu imprevizibil.

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de muncă.

Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de un accident.

Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale.

În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 1969, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la

115 Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag. 89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.71116 Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.160-161, 117 Constantin Stătescu, op. cit., pag. 32118 Ioan albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed Dacia, Cluj – Napoca, 1979, pag.29,119 Constantin Stătescu, op. cit., pag.33120 Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., pag.29

46

Page 47: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane apropiate.

Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare la repararea daunelor morale, a determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare” sau „satisfacţie” a victimei, să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalităţii umane şi a raporturilor de familie.121

Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.

Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat în timp.

Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

121 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, deciziile nr. 475/4.09.1997, 229/30.09.1997 şi 242/14.10.1997, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.316-320

47

Page 48: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

6.6.3. Condiţiile reparării prejudiciului

Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:

- prejudiciul să fie cert;- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

6.6.3.1. Caracterul cert al prejudiciului

Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale.

Este considerat cert, prejudiciul actual precum şi prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.

6.6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă

Analiza acestei condiţii se face în raport de trei posibile situaţii, respectiv:1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş, acordată de

Asigurările sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în răspundere civilă delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de plata acestei pensii.122

2.Dacă victima primeşte indemnizaţie de asigurare, se fac următoarele distincţii:

• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite;

• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;

• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la asigurator. 3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la terţ.

6.6.4. Principiile reparării prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.

Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a acestora.122 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1356/1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 271

48

Page 49: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei de judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.

În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de următoarele principii:

- principiul reparării integrale a prejudiciului;- principiul reparării în natură a prejudiciului.

6.6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.

La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte:

• este supusă reparării atât paguba efectivă – damnum emergens -, cât şi beneficiul nerealizat – lucrum cesans-123;

• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil;

• În stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite124

• Prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovăţie.

6.6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.125

Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă.

6.6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului

Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului , repararea se face prin echivalent.

Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.126

Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea

judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc

victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data încetării stării de invaliditate.

123 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2530/21.11.1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990 – 1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.107 - 109124 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 747/1992, idem, pag. 92 - 93125 Liviu Pop, op. cit., pag.169126 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 223

49

Page 50: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În doctrină127 s-a precizat că în cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.

6.6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului

• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se calculează la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a despăgubirilor;

• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă;

• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, fără consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită pe perioada concediului medical;

• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa dintre venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după vătămare (pensie, ajutor social);

• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în întreţinerea victimei.

Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească şi echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele activităţii ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la locul de muncă aceleaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se dovedeşte că datorită invalidităţii a fost nevoită să facă un efort în plus, care a necesitat pentru compensare, cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi medicaţie adecvată. 128

6.7. Fapta ilicită 6.7.1. Definiţie

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârşirea unei fapte ilicite, care, în concepţia tradiţională avea în structura sa un element obiectiv sau material şi un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea că elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta înseamnă că în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adică manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei persoane.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.129

127 Constantin Stătescu, op. cit., pag. 45; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.170128 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 2110/26.09.1995, op. cit., pag. 437 - 438129 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.186

50

Page 51: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane130 sau ca reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate.131

Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.

De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea – credinţă, care culege recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.132

În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită.

Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar şi atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale.

Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.

Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora.133 Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.

6.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:134

• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;

• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.

6.7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Cauzele135 care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt: - legitima apărare;

130 Liviu Pop, op. cit., pag.212131 Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 328132 Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, decizia nr. 487/5.05.1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag. 17 133 Mihail Eliescu, op. cit., pag.141134 Liviu Pop, op. cit., pag.213135Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag.254-258; Maria Gaiţă, Drept civil, Obligaţii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, pag. 162-170;Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela 45, 2002, pag.110-113,

51

Page 52: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- starea de necesitate;- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;- îndeplinirea ordinului superiorului;- exercitarea unui drept;- consimţământul victimei.

Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului, o asemenea pagubă.136

O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în următoarele condiţii:

- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care comite fapta;

- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;

- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală , drepturile celui atacat ori interesul public;

- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.

Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune că fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului.

Executarea ordinului superiorului137 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.

Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.138

Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială.139

Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,

respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 ;

136 Mihail Eliescu., op. cit., pag.152137 Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 35-36138 Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.204139 Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1988, pag. 49

52

Page 53: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credinţă, conform dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod civil.

Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.

Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.

Instanţele judecătoreşti au decis că „ deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”140

Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.

Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.

6.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate141, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.142

Codul civil impune această cerinţă prin art. 998 – 999; astfel potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.

Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii143:

• sistemul cauzalităţii necesare,144 potrivit căruia cauza este fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;

• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile145, care consideră că fenomenul – cauză nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi factori care, nu produc în mod

140 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2788/30.05.2001, în „Pandectele Române” nr. 2/2002, pag. 62 141 Mihail Eliescu, op. cit., pag 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.175 - 178142 Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag.99143 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.200-2002; 144 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.177145 Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1984, pag. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 765/1990, în „Dreptul” nr.6/1991, pag.66

53

Page 54: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol cauzal.

6.9. Vinovăţia6.9.1. Noţiune

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de urmările pe care aceasta le produce.146

6.9.2 Structura vinovăţiei

Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei

sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului

faptei ilicite.

6.9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele vinovăţiei şi modalităţile acestora.147

Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa. Intenţia se poate prezenta în două modalităţi:

1. intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;

2. intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Culpa este de două feluri:1.imprudenţa (uşurinţa),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,

socotind, fără temei, că el nu se va produce;2. neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l

prevadă.

6.9.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

Cauzele care înlătură vinovăţia148 sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:

• fapta victimei înseşi;• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;

• cazul fortuit;

146 Mihail Eliescu, op. cit., pag.176; Maria Gaiţă, op. cit., pag.190 –191;Liviu Pop, op. cit., pag. 225147 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag.114 - 124148 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.216-219; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.250

54

Page 55: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• forţa majoră.

6.9.5. Capacitatea delictuală

Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.

Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:

1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14 ani;

2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală;

3 în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu discernământ.

6.9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.

Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii – onus probandi incumbit actori -.

Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.

6.10.Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte normative:- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;- Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor

comerciale, cu modificările ulterioare;- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii

autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,

modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003.Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice care intră în

componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice, au o

55

Page 56: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică cât şi cu victima prejudiciului.

Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri:- persoana juridică;- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate

de organe ale persoanei juridice;- persoanele fizice.

În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea posibilitatea să intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.

CAPITOLUL 7RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia:

1)răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

2)răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);3)răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la principiul general, conform căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o prezumţie legală de culpă. Aceasta înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil, operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de

56

Page 57: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă – juris tantum –în cazul părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor şi absolută – juris et de jure – în cazul comitenţilor.

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori7.1.1. Reglementare

Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii., iar alin. 5 prevede că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile constituţionale care instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie149, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.150

În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe persoane.

7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor

Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii:răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copilului minor151;răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de educare152;răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei153

Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la răspunderea părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanşează o triplă prezumţie de culpă:154

prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei;

149 Traian Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, în „Justiţia Nouă” nr. 2/1950, pag.213150 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.510 – 517;Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 375 - 376151 Vasile Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în „ Legalitatea populară” nr. 6/1956, pag.677; Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor, în „Studii şi Cercetări Juridice” nr. 4/1978, pag.347; Teofil Pop, Evoluţia doctrinară şi jurisprudenţială în domeniul răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în „Revista Română de Drept” nr.10/1987, pag.13; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 147 - 148152 Mihail Eliescu, op. cit., pag.256153 Raul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori, în „Revista Română de Drept” nr. 6/1981, pag. 62; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.203154 Liviu Pop, op. cit., pag.240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag.147

57

Page 58: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită de copilul minor, în sensul că neexerciatrea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.

7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil

Răspunderea reglementată de art.1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă următoarelor persoane:părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei;

• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece în acest caz drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.

7.1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor 7.1.4.1. Condiţiile generale

Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.

Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie.

7.1.4.2. Condiţiile speciale

Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii speciale:- copilul să fie minor;- copilul să locuiască cu părinţii săi.

Copilul să fie minorReferitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că

minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.

Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:- minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie. Această

situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea primarului general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;

- pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub interdicţie.

Copilul să locuiască cu părinţii săi

Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii.

De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci când părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic.

58

Page 59: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.

Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci locuinţa acestuia.

Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:

• minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul acestora;• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;• minorul se află internat în spital;

• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla internat155.

În cazul minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor.

7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor

Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative.

Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba contrară.156

Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.

În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară.

Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de minor.157

7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor

Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.

În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.

155 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 – 1985, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 152156 Gabriel Boroi, op. cit., pag.132157 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 241

59

Page 60: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat cu discernământ, victima are următoarele posibilităţi:

• să-l cheme în judecată pe minor;• să-i cheme în judecată pe părinţi;• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.

Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998 – 999 Cod civil, pentru fapta proprie.

În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.

Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară.

7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor7.2.1 Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.

Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.

7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin.3 Cod civil

Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului porneşte de la ideea că nu există o definiţie a termenilor de comitent şi prepus.

Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului. Raportul de subordonare reprezintă temeiul raportului de prepuşenie.

Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi controla activitatea prepusului.

Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:

• contractul individual de muncă158;• calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste,• contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă a

mandatarului faţă de mandant;• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă

a antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării;• situaţia militarului în termen.

7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

158 Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 169

60

Page 61: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus mai multe teorii 159:

• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;

• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei;

• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice;

• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.

Teoria garanţiei este acceptată şi constituie opinia dominantă în doctrină şi jurisprudenţă160.

7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.4.1. Condiţii generale

Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii pentru fapta proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus:

- existenţa prejudiciului;- existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;- vinovăţia prepusului.

7.2.4.2. Condiţii speciale

Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite două condiţii speciale161:

- existenţa raportului de prepuşenie la dat săvârşirii faptei ilicite;- săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au fost încredinţate

de comitent.159 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 216; Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, pag.29; Liviu Pop, op. cit., pag.274-279; Maria Gaiţă, op. cit., pag.220-224; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.265-267; Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.252-253; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.283-291; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.280-284160 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, deciziile nr. 392/14.03.1981 şi 402/17.03.1981,în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1981, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.112-116 161 Victor Scherer, Raul Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în „Revista Română de Drept” nr. 10/1983, pag.14-17

61

Page 62: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun următoarele precizări162:- comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârşit o faptă

ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate163 ( de exemplu, fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în timpul concediului de odihnă) ;

- comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce decurg din funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de sub controlul exercitat de comitent.

În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate acestuia din urmă. Fapta săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiţii.164

7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului

Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:

• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;

• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil;• să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar la plata

despăgubirilor.Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care

erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva

prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:- răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o

răspundere pentru fapta proprie;- răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;- prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.

În practica judiciară165 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă nu are în raporturile cu prepusul, persoana încadrată în muncă, poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu

162 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 226-227163 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 272/4.02.1982, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1982, pag. 312164 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1673/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pag.173165 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 392/14.03.1981 şi decizia civilă nr. 1779/17.11.1981, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1981, pag. 113-117

62

Page 63: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa fiind, calitatea comitentului de garant, îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită.

7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

7.3.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.

Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, "dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).

7.3.2. Domeniul de aplicare

Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol.

Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea. În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea căminelor studenţeşti.

Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului "institutor" termenul generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.

În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.

Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării166.

Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în vigoarea obligaţiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.

Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii individuali, particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de societăţile comerciale. Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l instrui şi supraveghea.

Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central abilitat.

Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.

166 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252

63

Page 64: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi, din cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.

O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului.

O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor.

S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru părinţi"167.

Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori168.

În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai minorii au a fi supravegheaţi" şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie "împovăraţi cu o prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor"169.

Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învăţătorii încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii. Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani"170.

Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau ucenicului.

7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor

Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub "supravegherea" institutorilor şi artizanilor.

Astfel, fundamentarea răspunderii îşi are temeiul în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere.

În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000 alin. 4 anumite prezumţii, în doctrină s-au formulat mai multe opinii.

Într-o primă opinie se consideră că răspunderea institutorilor şi artizanilor se fundamentează pe trei prezumţii:

167 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 161168 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252-254; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 210; Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279169 Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279-280170 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255

64

Page 65: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

a) prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător;

b) prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei obligaţii şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;

c) prezumţia de vinovăţie (culpă) a institutorului sau artizanului în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi ce îi cădea în sarcină171.

A doua opinie, nu cu mult diferită de prima, se întemeiază tot pe trei prezumţii, respectiv

a) prezumţia de culpă;b) prezumţia de cauzalitate, care o completează pe prima;c) prezumţia de garanţie, care se află în continuarea celei de culpă.În legătură cu aceasta s-a spus că pârâtul, pentru a înlătura obligaţia de a repara

prejudiciul, trebuie să probeze faptul că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini îndatorirea de supraveghere, o simplă dificultate nefiind de ajuns172.

7.3.4.Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilorCondiţii generale

Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii pentru fapta proprie:

a) existenţa prejudiciului;b) existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu;d) existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului. În opinia celor mai mulţi

dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în care nu se face dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situaţie supravegherea trebuind să fie mai strictă.

În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii generale, el nu va fi nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe care se fundamentează răspunderea pentru că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu maximum de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.

Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată răspunderea părinţilor pentru copilul minor173.

7.3.4.2.Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi artizanilor

Pentru ca institutorii şi artizanii să poată răspundă în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii:

a) cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor;b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau

ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul trebuia să fie

sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere.

171 C.onstantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255172 Mihail Eliescu, op. cit., pag. 281173 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255

65

Page 66: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin fapteoemisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere174 (exemplu clasic este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la cursuri, permiţând prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).

Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile.

În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.

7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor

În măsura în care toate condiţiile general şi speciale sunt îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă posibilitatea să cheme în justiţie:

- pe elev ori ucenic;- pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.

Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura educaţia copilului minor175.

Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri art. 1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru victimă, iar acţiunea în regres se exercită conform ar. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.

Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei176.

174 Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4/17 ian. 1977; în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1977, pag. 310-313175 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 257176 Ibidem, op. cit., pag. 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 254

66

Page 67: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

CAPITOLUL 8RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, DE

RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL

8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale8.1.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002177, în art. 3 prevede că proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.

8.1.2. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea persoanelor care sunt chemate să răspundă, precum şi a animalelor pentru care a fost instituită această răspundere.178

177 O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în M.Of. nr. 311/10.05.2002178 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.253-255; Liviu Pop, op. cit., pag. 306-309; Maria Gaiţă, op. cit., pag.248-250; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 163-164; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.288-292; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 313; Dumitru Văduva , Andreea Tabacu, op. cit., pag.

67

Page 68: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001 Cod civil, răspunderea revine persoanei care exercită paza juridică a animalului la momentul producerii prejudiciului.

Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi în interes propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă şi supraveghere a animalului.

Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la proba contrară, precum şi persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul.

În practica instanţelor judecătoreşti179 s-a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ţinute a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt acelea care aveau paza juridică în momentul producerii pagubei. Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară pentru prejudiciul cauzat de animal.

Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de proprietarul unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 cod civil, potrivit cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa , fie că a scăpat.”180

Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă presupune doar un contact material cu animalul. Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul, zootehnicianul.

Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil, răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:

- animalele domestice;181

- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.

Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr. 103/1996182, care în art. 15 alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art.1001 Cod civil.183

8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere în doctrină s-au formulat trei opinii:

136; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 309-312179 Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 193/1998, în „Revista juridică a Olteniei” nr. 1-2/1999, pag.35180 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr. 2449/2000, în Culegere…., pag.175-176181 Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 721/24.03.2001, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.54182 Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, modificată prin Legea nr. 654/2001, publicată în M.Of. nr. 749/23.11.2001183 Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., pag.265-266; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.311-312

68

Page 69: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

1.fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care beneficiază de foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte şi consecinţele negative produse de acesta;

2.fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în supravegherea animalului,

3. fundamentarea răspunderii de ideea de garanţie pe care paznicul juridic trebuie să o asigure terţilor.

8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal, precum şi a faptului că la momentul producerii prejudiciului animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubiri.

Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseşi; faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut să răspundă sau unui caz de forţă majoră.

Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de împrejurarea că la producerea rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă cauzală proprie.

Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza sa şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri:- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil;- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod

civil.184

Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula acţiune în regres împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.185

8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului 8.2.1. Noţiune şi reglementare

Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

8.2.2. Domeniul de aplicare

Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 Cod civil, impune prezentarea următoarelor noţiuni186:

- edificiu;- noţiunea de ruină a edificiului;

184 Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova, 1998, pg.112185 Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 17!987, pag.48-53186 Maria Gaiţă, op. cit., pag.252 –253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pag.137

69

Page 70: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- lipsa de întreţinere a edificiului;- viciu de construcţie;- persoana răspunzătoare.

Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa.187

Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de construcţie.188

Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul cauzării

prejudiciului, chiar dacă imobilul format obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori era supus unui uzufruct.

Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.

8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului

În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului, în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două teorii:

- teoria răspunderii subiective,189 potrivit căreia la baza răspunderii se află o prezumţie de culpă datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie;

- teoria răspunderii obiective190, conform căreia răspunderea se întemeiază pe ideea unei obligaţii legale de garanţie191, pe care proprietarul edificiului o datorează terţilor, independentă de orice culpă din partea proprietarului.

8.2.4. Condiţiile răspunderii

Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului, în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească:

- existenţa prejudiciului;- existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;- existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului;- împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere

sau de un viciu de construcţie.Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul

că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:

- fapta victimei;- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să

răspundă;- forţa majoră.

187 Liviu Pop, op. cit., pag.311188 Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.318189 Tudor R.Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.251-252190 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.243;191 Mihail Eliescu, op. cit., pag.417

70

Page 71: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

8.2.5. Efectele răspunderii

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri.

În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres.

Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în

sarcina lor;- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată

de un viciu de construcţie;- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are

obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale lucrului.192

Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999 Cod civil.

8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

8.3.1.Apariţia principiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază

Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este consacrat în Codul civil în art.1000 alin.1, care prevede că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”

Art.1000 alin.1 din Codul nostru civil reproduce prevederile cuprinse în art.1384 din Codul civil francez.

Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor state care au recepţionat Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente. Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsufleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările adepţilor teoriei riscului, a unei responsabilităţi obiective. Doctrina franceză193 modernă a recunoscut aplicarea textului în discuţie nu numai lucrurilor mobile ci şi imobilelor, nu numai lucrurilor ” periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului, lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în staţionare.

În ţara noastră, răspunderea în baza art.1000 alin.1 Cod civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curţii de Apel din Bucureşti194, prin care s-a abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a lucrului, precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului Iaşi195care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa franceză, constată în

192 Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.125-131193 Corinne Renault- Brahinsky, op. cit., pag.145-146; Muriel Burgeois, op. cit., pag.213;194 „Dreptul” nr.21/1907, pag.167-170;195 „Dreptul” nr.34/1908, pag.273-276;

71

Page 72: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

art.1000 alin.1 Cod civil o prezumţie absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin.5 din acelaşi articol nu prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei şi forţa majoră.

Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl reprezintă decizia nr.333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curţi de Casaţie196, în care se arată: ”Este de principiu că răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe ideea de risc existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpă a proprietarului care are paza juridică a lucrului.”

8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii răspunderi civile, în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern îşi au originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o explicaţie sau un fundament corespunzător, răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se încadrează în cele două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.

8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective

Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.

În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului civil, s-au înscris următoarele teorii:

• prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic;• prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa

majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie;• existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine

inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică.

Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic poate înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.197

Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor de făcut, astfel încât victimele ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea prejudiciului.

Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi imputabilitate.

8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective

196 „Pandectele Române” nr. 1/1939, pag.152;197 Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al răspunderii, în „Studii şi cercetări juridice” nr.1/1970, pag.27-30; J.Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Tome II, Paris, 1957, pag.571;

72

Page 73: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului juridic.

Unii autori198 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.

O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi prezumată.

Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.

8.3.3. Condiţiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii:- existenţa prejudiciului;- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul de cauzalitate se

referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului lucrului;- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic

juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.

Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere:

1.fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic;

2.fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul şi paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de participare şi de vinovăţie al fiecăruia;

3.forţa majoră.

8.3.4. Efectele răspunderii

Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului, în temeiul art. 998-999 Cod civil.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile el va putea să formuleze o acţiune în regres împotriva paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.

În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depăşesc întinderea corespunzătoare a participaţiei sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva terţului.

8.3.5.Reglementări cu caracter special în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

198 Ioan Albu, op. cit., pag.184; A.Weill, Fr.Terre, Droit civil. Les obligations, Paris, 1975, pag.667;

73

Page 74: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- Răspunderea civilă pentru daunele nucleare -

Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare în scopuri paşnice a pus probleme deosebite şi în ce priveşte securitatea desfăşurării acestor activităţi, precum şi răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.

Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse de industria nucleară, gravitatea potenţialelor pagube şi dificultatea soluţionării cererilor de reparare a lor au generat adoptarea unor reglementări adecvate, în plan naţional şi internaţional.

Pe plan internaţional aceste reglementări sunt cuprinse în Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960199, Convenţia de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare din 21.05.1963200 şi Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la Viena, la 21.09.1988.

Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenţia de la Viena şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris şi a Convenţiei de la Viena.

Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin daună nucleară se înţelege „decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a bunurilor, care provin s-au rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăţi şi a proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi periculoase ale unui combustibil nuclear, ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalaţie nucleară, sunt produse în această instalaţie ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul şi în măsura în care prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată într-o instalaţie nucleară.”

În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege ”orice fapt sau succesiune de fapte care având aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară.”

Consecinţele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a determinat Consiliul guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ca în sesiunea extraordinară din 21 mai 1986 să convoace experţii guvernamentali din 62 de state membre ale agenţiei în scopul elaborării unor măsuri pentru consolidarea cooperării internaţionale în domeniul siguranţei nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986, împreună cu reprezentanţi a 10 organizaţii internaţionale, şi au redactat două proiecte de convenţie care au fost aprobate de Conferinţa din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, respectiv: Convenţia asupra notificării rapide a unui accident nuclear şi Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear ori de situaţie de urgenţă radiologică.201

Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în această materie, dintre care menţionăm: Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare202, Convenţia privind securitatea nucleară203, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive204 şi Convenţia privind compensaţiile suplimentare pentru daune nucleare.205

199 Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963;200 Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977;201 România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/ 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990;202 Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată în M.Of. nr.265/15.11.1993;203 Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995, publicată în M.Of. nr.104/29.05.1995;204 Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.105/ 16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283/21.06.1999;

74

Page 75: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată de Legea nr.61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear206, care a prevăzut măsuri, atribuţii şi obligaţii pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea consecinţelor lor.

Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaţionale în materie, reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare207 şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare.208

Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.209

Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la activităţile şi sursele cărora li se aplică, autorităţile competente în domeniul nuclear, obligaţiile titularului de autorizaţie şi ale altor persoane fizice şi juridice, alte autorizaţii, avize şi responsabilităţi, regimul de control al acestor activităţi şi răspunderea administrativă, penală şi civilă pentru încălcarea prevederilor legale.

Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, care are la bază Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planurile Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică.

Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1259/7.11.2002210 şi se bazează pe recomandările Uniunii Europene, prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, precum şi a actelor normative interne.

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii de la Paris, a fost adoptată Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare211.

În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice.

Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin legea nr.703/2001 are un regim juridic propriu, cu importante particularităţi, în doctrină afirmându-se că ne găsim în prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.212

Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în următoarele elemente:1.Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare

Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună nucleară se înţelege:

205 Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999, publicată în M.Of. nr.9/18.01.1999;206 Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974; abrogată expres prin Legea nr.111/1996;207 Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată în M.Of. nr.589/21.11.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of. nr.400/20.07.2001;208 Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003;209 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.396;210 H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002;211 Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la 19.12.2002;212 Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul” nr.7/2002, pag.56;

75

Page 76: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

1. orice deces sau orice rănire;2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la

pct.1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în cea ce priveşte o astfel de pierdere;

4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct.2;

5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu este inclusă în pct.2;

6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului

înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate daune nucleare în măsura în

care pierderea sau dauna :1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de radiaţie care

se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;

2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi periculoase ale unui astfel de material.

Tot daune nucleare sunt considerate şi costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de luarea şi desfăşurarea unor astfel de măsuri.

2.Daunele nucleare trebuie să se dovedească că au fost cauzate de un accident nuclearAccidentul nuclear este definit – art.3 lit. a din Legea nr.703/2001 - ca fiind orice fapt sau

succesiune de fapte având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară sau o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune.

3.Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalaţie sau este trimis către ea.

Operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor Legii nr.111/1996, republicată.

În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare, prin excepţie, răspunderea pentru daunele nucleare revine transportatorului, care este considerat operator, în sensul legii.

4.Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivăPotrivit art.4 alin.1 din lege, răspunderea pentru daunele nucleare este de natură obiectivă,

adică fără culpă, de plin drept.Fundamentul acestei răspunderi este obligaţia de garanţie pe care o are operatorul, care

este titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea activităţii nucleare.Operatorul este exonerat de răspundere dacă face dovada că dauna nucleară este rezultatul

direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate. Instanţa de judecată competentă îl poate exonera pe operator de răspundere dacă acesta dovedeşte că dauna nucleară a

76

Page 77: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

fost cauzată, în tot sau în parte, de o culpă gravă ori de acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu intenţie de către victima accidentului nuclear.

5.Răspunderea faţă de victimă a mai multor operatori este divizibilă în măsura în care este posibilă stabilirea cu certitudine a părţii din daună care revine fiecăruia, iar dacă această determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară.

6.În cazul în care două daune, una nucleară, iar alta nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente diferite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear.

7.Sistemul de despăgubireLegea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la

cel mult echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.213

De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din lege, există următoarele excepţii:1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate aproba ca

răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare produse;

2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii – 19.12.2002 - , cu aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear produs în această perioadă şi sub echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie alocată de stat din fondurile publice;

3. În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de cercetare, depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars, răspunderea operatorului va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. şi poate fi redusă, în aceleaşi condiţii, până la echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;

4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transportului de materiale nucleare, răspunderea operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată la echivalentul în lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul nuclear care a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane D.S.T.

În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres numai în următoarele situaţii:

1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un contract;2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia de a

cauza o daună nucleară, acţiunea în regres se va intenta împotriva persoanei fizice care a săvârşit fapta.

Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul şi transportatorul de materiale nucleare au obligaţia legală de a încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o garanţie financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, existenţa acestora fiind dovedită autorităţii naţionale competente în vederea obţinerii autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare.

213 D.S.T. înseamnă „ drepturi speciale de tragere”, care constituie unitatea de contabilitate definită şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional;

77

Page 78: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

8.Acţiunea în despăgubiri este prescriptibilăÎn conformitate cu prevederile art.12 din Legea nr.703/2001, dreptul la despăgubire

împotriva operatorului se prescrie dacă acţiunea nu este intentată în termen de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă dauna nucleară a constat în deces sau rănire, respectiv în termen de 10 ani, de la data producerii accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare expres prevăzute de lege.

În concluzie, răspunderea civilă pentru daunele nucleare este guvernată de regulile specifice prevăzute în Legea nr.703/2001 care se completează cu principiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, reglementată de Codul civil, respectiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

CAPITOLUL 9EFECTELE OBLIGAŢIILOR

EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -

Raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie, pozitivă sau negativă, sub sancţiunea constrîngerii sale de către organele de executare ale statului214.

214 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.325; Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 321

78

Page 79: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat.

Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei.

În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are dreptul la despăgubiri.

Aceasta înseamnă că executarea obligaţiilor poate fi.- executare directă, numită şi executare în natură;- executare indirectă, numită şi executare prin echivalent. Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării directe sau în natură.

9.1. Plata9.1.1. Noţiune

Plata reprezintă efectul specific al raportului juridic obligaţional.Termenul de plată are două accepţiuni:• mijloc de executare voluntară a unei obligaţii;• act juridic.În concluzie, plata poate fi definită ca fiind executarea voluntară a unei obligaţii de către

debitor, indiferent de obiectul ei sau o convenţie între cel care face plata şi cel care primeşte plata.

9.1.2. Reglementare

Plata este reglementată în art. 1092 –1121 Cod civil.

9.1.3.Condiţiile plăţii9.1.3.1. Persoana care poate face plata

Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de debitor şi de orice persoană interesată sau neinteresată.

Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de următoarele persoane215:• debitor, personal sau prin reprezentant;• codebitorul solidar sau indivizibil, adică o persoană obligată împreună cu debitorul;• fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii lor minori, respectiv

persoane obligate pentru debitor;• un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de exemplu, cumpărătorul unui bun

ipotecat care plăteşte datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire;• un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui

contract de mandat.

215 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.327 – 328; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.416 - 417

79

Page 80: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele excepţii216:

• în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii;

• când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor;• potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect

constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de proprietarul bunului, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, sub sancţiunea nulităţii plăţii.

9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata

Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege ori de instanţa de judecată să o primească.

Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, iar sancţiunea care intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea relativă.

În consecinţă, plata poate fi primită de :• creditor;• succesorii creditorului;• cesionarul creanţei;• tutore;• mandatar;• terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei (de exemplu, unui

moştenitor aparent);2. când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului ( de exemplu, s-a

plătit unui creditor al creditorului);3. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi.

9.1.3.3. Obiectul plăţii

Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.

Din interpretarea art.1100 Cod civil rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează.

Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei, de a da un bun cert sau sau bunuri generice, respectiv de a face.

Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie să remită acel bun în starea în care se află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, decât dacă a fost pus în întârziere.

În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului ,întotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform principiului genera non pereunt.

216 Liviu Pop, op. cit., pag.477

80

Page 81: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat.

9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii

Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil, care prevede că debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă.

Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime, adică este indivizibilă.De la acest principiu există următoarele excepţii:• creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie;• în caz de deces al debitorului datoria se împarte între moştenitorii acestuia;• când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compensaţie până la concurenţa celei

mai mici sume şi se plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie;• instanţa de judecată acordă debitorului un termen de graţie şi eşalonarea plăţii;• când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului, aceştia invocând beneficiul

de diviziune vor plăti fiecare parte ce li se cuvine.

9.1.3.5. Data plăţii

Plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.

În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului obligaţional.

Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, debitorul trebuie să facă plata la expirarea termenului.

În cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

9.1.3.6.Locul plăţii

Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor.

Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie făcută, în principiu, la domiciliul debitorului. Aceasta înseamnă că plata este cherabilă şi nu portabilă.

9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii

Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului, dar părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau de ambele părţi în mod egal.

9.1.3.8. Imputaţia plăţii

Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un debitor are mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care dintre acestea s-a stins.

Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când creanţele sunt purtătoare de dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes să

81

Page 82: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă sau cele însoţite de garanţii.

În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri: imputaţie convenţională şi imputaţie legală.

Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa uneia dintre ele.

Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu respectarea următoarelor reguli:

• plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar se încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;

• dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;

• dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra dobânzii.Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza, în

chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se face de drept, în puterea legii,

conform regulilor prevăzute în art. 1113 Cod civil, respectiv:• în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;• dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra aceleia care este mai

oneroasă pentru debitor;• dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită

datoria cea mai veche;• dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se

impută proporţional asupra fiecăreia.

9.1.3.9. Dovada plăţii

În principiu, dovada plăţii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligaţiei prin plată.

Dovada plăţii se face după regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.Pentru a simplifica sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit două prezumţii de plată:1. art. 1138alin 1 Cod civil prevede că atunci când creditorul a remis debitorului titlul

constatator al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau remitere de datorie.; această prezumţie este absolută;

2. art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune că atunci când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei, care este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată sau remitere de datorie; prezumţia este relativă.

9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune217

Oferta reală de plată este o procedură instituită în scopul de a da posibilitatea liberării debitorului de bună-credinţă de obligaţia sa faţă de creditor, în situaţia în care creditorul refuză să primească prestaţia.

Reglementarea ofertei reale urmată de consemnaţiune este cuprinsă în art. 586-590 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

217 Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, pag. 831 – 833;Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pag.506-509

82

Page 83: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

nr. 59/2001 şi în art. 1114-1121 Cod civil, cu excepţia alin. 8 din art. 1115 şi alin. 3 şi 4 din art. 1116.

Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, când creditorul unei sume de bani refuză să primească plata, debitorul poate să-i facă ofertă reală, iar dacă creditorul refuză primirea, să consemneze suma.

9.2 Executarea silită în natură a obligaţiilor

În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată, creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.

Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să execute obiectul obligaţiei.

9.2.1. Executarea obligaţiei de a da

În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a da se face diferit:a)dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna

posibilă; b)dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:

- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;

- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care bunul se află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.

c)dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:- să ceară executarea silită în natură;- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar

pe calea executării silite să recupereze preţul acestora;- să accepte executarea prin echivalent.

9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire, în contul debitorului.

În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea creditorului de acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului.

9.2.3. Daunele cominatorii

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.

Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună – până la executarea obligaţiei.218

Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

218 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.339

83

Page 84: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune – interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.”219

CAPITOLUL 10EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR

- EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –

10.1. Noţiune

Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea prin echivalent, se înţelege dreptul creditorului dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.220

Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă executarea în natură a obligaţiei creditorul are dreptul la despăgubiri sau daune – interese care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit.

10.2. Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două feluri:• despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei;• despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor

ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile compensatorii care au rolul de a înlocui executarea în natură.221

10.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor

Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor rezultă că aceasta are natura juridică a unei răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul obligaţiei, contractuală sau delictuală.219 Curtea de apel ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 285/3.02.1997, în Buletinul Jurisprudenţei….., pag.380-381220 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag. 342; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.433221 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.319; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op. cit., pag. 303; Eugeniu Safta – Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron , Focşani, 1994, pag.266

84

Page 85: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă delictuală, iar răspunderea contractuală este tratată la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile, astfel că în doctrină se afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile ale executării obligaţiei contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă executarea în natură.

85

Page 86: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

10.4. Condiţiile răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.222

Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa răspunderii contractuale trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

• fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de debitor;• existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul

creditorului;• vinovăţia debitorului.

10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri10.5.1. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.223

Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit căruia debitorul datorează daune – interese „ de se cuvine”.

În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului având ca obiect plata despăgubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciului este stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).

10.5.2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei debitorului, în sensul că neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi este imputabilă.

În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului.Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele situaţii:• în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit

de debitor prin care s-a încălcat obligaţia;• în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa

creanţei, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte executarea.

Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei se datorează cazului fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.

222 Mihail Eliescu, op. cit., pag.7;Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag. 235; Liviu Pop, op. cit., pag.336223 Liviu Pop, op. cit., pag.339

86

Page 87: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

10.5.3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.224

Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său. În cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme:

• notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;• cererea de chemare în judecată a debitorului.

Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri225:în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului (art. 1079 pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081 Cod civil);în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice sau a apei;în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice:de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii;din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese compensatorii;când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se strămută asupra debitorului.

10.6. Evaluarea despăgubirilor10.6.1. Evaluarea judiciară

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este reglementată de art. 1084-1086 Cod civil:la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în vedere atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza;în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului;debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct, care se află în legătură cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea contractului.

10.6.2. Evaluarea legală

Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani.Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune – interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge de drept.”

224 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.349225 Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.385-386

87

Page 88: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Dobânzile legale226 pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.

10.6.3. Evaluarea convenţională

Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia părţilor. Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză penală.

Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.227

Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:• este o convenţie accesorie;• are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;• este obligatorie între părţi, ca orice contract;• este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de

despăgubiri.Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat cuantumul

prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate pretinde creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului suferit.228

În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării obligaţiei de restituire a sumei împrumutate.

Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele – interese pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”229

226 Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999, pag.44-49; Alin Iuliana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000, pag.28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea nivelului dobânzii legale în lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în „Dreptul” nr. 10/2002, pag.3-16;227 Liviu Pop, op. cit., pag.348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti, 2000, pag.347;, Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op. cit., pag. 206, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., apg.357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.455; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.388228 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 625/14.03.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…, pag.82229 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 3154/1999, în Culegere….., pag.43

88

Page 89: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

CAPITOLUL 11DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI

11.1. Consideraţii generale

Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Potrivit art. 1718 Cod civil, care instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, „oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:• să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;• să ceară luarea unor măsuri conservatorii;• să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie -;• să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană -.

11.2. Măsurile conservatorii

În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari, pentru a evita insolvabilitatea debitorului, au la îndemână mijloace juridice destinate să asigure conservarea patrimoniului debitorului, care se numesc măsuri conservatorii sau acte conservatorii:

1) cererea de a pune sechestru pe anumite bunuri ale debitorului, pentru a evita deteriorarea sau ascunderea de către debitor;

2) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare;3) dreptul de interveni în procesele debitorului, cu privire la bunuri din

patrimoniu sau de partaj, pentru ca acestea să nu fie făcute cu viclenie pentru vătămarea drepturilor creditorului;

4) dreptul de a formula acţiunea în declararea simulaţiei.

11.3. Acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie – 11.3.1. Definiţie

Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.230

Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite.231

Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este exercitată de creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor.232

230 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 363231 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 344232 Eugeniu Safta – Romano, Examen teoretic şi practic refertor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista Română de Drept” nr. 9-12/1989, pag.97

89

Page 90: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

11.3.2. Domeniul de aplicare

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:233

• creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare şi nici nu au dreptul să încheie acte de dispoziţie;

• creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un caracter exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;

• creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.

În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea acţiunii oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni”234.

11.3.3. Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:• debitorul să fie inactiv;• creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de

exemplu, debitorul este insolvabil);• creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.

233 Liviu Pop, op. cit., pag.412-413; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 364-365; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.475234 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 39

90

Page 91: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

11.3.4. Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, ceea ce produce următoarele efecte:

• pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;

• în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului.

11.4. Acţiunea revocatorie – pauliană – 11.4.1. Definiţie şi natură juridică

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.235

Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se află în dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.

Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda creditorului său.

11.4.2. Domeniul de aplicare

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este acelaşi cu al acţiunii oblice.

11.4.3. Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

• existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine sau să mărească insolvabilitatea debitorului;

• creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este ulterioară, acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;

• creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.

În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va putea să ceară anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”236

Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul respectiv s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea acesteia.237

235 Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.60236 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică, pag. 82237 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 257/5.02.1983, în Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, pag. 42

91

Page 92: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit fraudulos, va fi inopozabil creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul.

Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani creditorului pentru satisfacerea creanţei sale.

Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o astfel de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.

CAPITOLUL 12MODURILE DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR

12.1. Cesiunea de creanţă

12.1.1.Definiţie şi reglementare

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane.238

Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).

Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1391 – 1398 şi art. 1402 – 1404 Cod civil, în materia vânzării, dar creanţele pot fi cesionate şi prin contract de schimb sau contract de donaţie.

12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:• toate condiţiile de validitate ale unui contract referitoare la consimţământ, obiect,

capacitate şi cauză;• contractul de cesiune este un contract consensual, cu excepţia cazului când

reprezintă o donaţie şi trebuie să se încheie în formă autentică;• pentru încheierea sa valabilă nu se cere consimţământul debitorului;

238 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377

92

Page 93: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, cu excepţia creanţelor incesibile (de exemplu, pensia de întreţinere);

• pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea trebuie să fie notificată debitorului sau să fie acceptată de debitor printr-un act în formă autentică.

12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi

Ca efect al cesiunii de creanţă, între părţi, creanţa trece în patrimoniul cesionarului, care ,prin transfer, devine creditor în locul cedentului.

Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu oneros, indiferent de preţul pe care l-a plătit, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei.

Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care cesiunea de creanţă s-a produs printr-un contract cu titlu gratuit.

12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi

În materia cesiunii de creanţă sunt terţi:- debitorul cedat;- cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe;- creditorii cedentului.Faţă de terţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai de la data notificării sau a

acceptării cesiunii de către debitor.În consecinţă, până la momentul notificării sau acceptării, debitorul cedat poate plăti în

mod valabil cedentului.În situaţia în care există mai mulţi cesionari, acela care îl notifică primul pe debitorul cedat,

sau obţine din partea acestuia acceptarea cesiunii printr-un înscris autentic, va deveni terţ faţă de ceilalţi cesionari.

Prin cesiunea de creanţă, creditorii cedentului pierd un element al gajului general pe care îl au asupra patrimoniului acestuia, mai ales atunci când cesiunea este cu titlu gratuit.

12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

12.2.1. Definiţie

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.239

12.2.2. Reglementare

Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă şi prin subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte (solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor.240

12.2.3. Felurile subrogaţiei

239 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 462240 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.381

93

Page 94: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În funcţie de izvorul său, subrogaţia poate fi:

• subrogaţie legală;• subrogaţie convenţională, care poate fi de două feluri:- subrogaţie convenţională consimţită de creditor;- subrogaţie convenţională consimţită de debitor.

12.2.3.1. Subrogaţia legală

Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor, în acele situaţii prevăzute de Codul civil şi în materie de asigurare.

Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în următoarele cazuri:241

a) în folosul celui care , fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte altui creditor ce are preferinţă. De exemplu, un creditor chirografar plăteşte unui creditor ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia;

b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorul ipotecar, cu intenţia de a evita urmărirea silită a bunului;

c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes să o plătească. Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor indivizibile şi fidejusorii între ei.

d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi plăteşte din patrimoniul său un creditor al moştenirii.

Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.242

12.2.3.2. Subrogaţia convenţionalăa) Subrogaţia consimţită de creditor

Subrogaţia consimţită de creditor se realizează prin acordul de voinţă realizat, în mod expres, între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului.

Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 1 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături caracteristice:

• pentru a opera nu se cere consimţământul debitorului ci doar al creditorului iniţial;

• trebuie să se producă concomitent cu plata;• trebuie să fie expresă;• chitanţa să aibă dată certă.

b) Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul de împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând terţul împrumutător în drepturile creditorului iniţial.

Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 2 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături caracteristice:

241 Liviu Pop, op. cit., pag. 464242 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.382

94

Page 95: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

• este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că atât contractul de împrumut cât şi chitanţa de plată a datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;

• în actul de împrumut trebuie să se menţioneze expres suma care se împrumută pentru plata datoriei;

• în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că aceasta s-a plătit cu suma împrumutată;

• această subrogaţie nu presupune consimţământul creditorului;• dacă creditorul refuză plata, debitorul are la îndemână oferta reală urmată de

consemnaţiune.

12.2.4. Efectele subrogaţiei

Indiferent de izvorul său, efectul principal al subrogaţiei este acela că subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, precum şi garanţiile creanţei şi poate să exercite toate drepturile şi acţiunile împotriva debitorului.

Împotriva debitorului terţul poate să intenteze şi acţiuni proprii în temeiul contractului de mandat, gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.

Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, iar în caz de plată parţială va opera proporţional cu suma plăătită.

CAPITOLUL 13MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR

13.1. Novaţia13.1.1. Definiţie

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.

13.1.2. Felurile novaţiei13.1.2.1. Novaţia obiectivă

Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.

95

Page 96: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.

Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.

13.1.2.2. Novaţia subiectivă

Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.

Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul creditor.

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.

13.1.3. Condiţiile novaţiei

Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor, precum şi următoarele condiţii speciale:

1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască

obligaţia veche;4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile,

obiectul sau cauza.Referitor la condiţiile novaţiei, în practica judiciară s-a reţinut faptul că „potrivit art. 1130

Cod civil, novaţia nu se prezumă, voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act, iar novaţiei îi sunt necesare îndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege pentru încheierea contractelor.”243

13.1.4. Efectele novaţiei

Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:• stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;• dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei

părţilor.

13.2. Delegaţia13.2.1. Definiţie

Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.244

Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.245

243 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 177/11.02.1981, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…, pag. 81; Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1136/11.06.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 127 - 129244 Liviu Pop, op. cit., pag. 470245 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.387

96

Page 97: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

13.2.2. Felurile delegaţiei

Delegaţia este de două feluri:1. delegaţie perfectă – atunci când delegatarul îl acceptă pe delegat ca debitor şi-l

liberează pe delegant; această formă de delegaţie se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor;

2. delegaţie imperfectă – atunci când delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, având doi debitori, delegantul şi delegatul.

13.2.3. Efectele delegaţiei

Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla în prezenţa delegaţiei perfecte sau imperfecte, astfel:

- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia veche şi o înlocuieşte cu o obligaţie nouă, ceea ce înseamnă că delegantul va fi liberat faţă de creditor, faţă de care rămâne obligat delegatul;

- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un nou raport obligaţional celui preexistent, astfel că delegantul nu este liberat faţă de delegatar, iar acesta va mai avea un debitor, pe delegat.

CAPITOLUL 14MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.

Analizând textul menţionat, în doctrină246 au fost formulate următoarele critici:• novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;• prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material;• nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic obligaţional.Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de mai multe criterii:1.După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obligaţional:

a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun manifestarea de voinţă a părţilor: remiterea de datorie şi compensaţia convenţională;b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifestarea de voinţă a părţilor: imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.

2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului:a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului: compensaţia, confuziunea, darea în plată;b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

14.1. Compensaţia

246 Liviu Pop, op. cit., pag. 473 -474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.393

97

Page 98: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

14.1.1. Definiţie şi reglementare

Compensaţia este acel mod de stingere specific obligaţiilor reciproce, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de cealaltă, prin care obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici.247

Reglementarea generală a compensaţiei este dată de dispoziţiile art. 1143 – 1153 Cod civil.

14.1.2. Domeniul de aplicare

Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii contractuale sau extracontractuale, cu următoarele excepţii:

- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui care i-a fost luat bunul, chiar dacă este debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul, nu i se poate opune compensaţia, întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate;

- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile care au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie să restituie bunul primit în depozit;

- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu cazul pensiei de întreţinere.

14.1.3. Felurile compensaţiei

În funcţie de izvorul său, compensaţia poate fi de trei feluri: legală, convenţională şi judecătorească.

14.1.3.1. Compensaţia legală

Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul părţilor sau de o hotărâre judecătorească.

Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de compensaţie operează „chiar şi când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.”

Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite următoarele condiţii248

• obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având atât calitatea de debitor cât şi calitatea de creditor;

• creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau bunuri fungibile, conform art. 1145 Cod civil, întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci când obiectul obligaţiei reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită;

• creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică să neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă.

14.1.3.2. Compensaţia convenţională

Compensaţia convenţională este acea formă de compensaţie care operează prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale.

14.1.3.3. Compensaţia judecătorească

247 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 405-406; Liviu Pop, op. cit., pag.488; Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.395248 Liviu Pop, op. cit., pag. 489 – 490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.388 - 389

98

Page 99: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Compensaţia judecătorească este acea formă a compensaţiei care operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de instanţa de judecată la cererea unuia dintre creditorii reciproci, hotărâre prin care se dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.

14.1.4. Efectele compensaţiei

Compensaţia stinge creanţele reciproce, precum şi garanţiile şi accesoriile acestora.Dacă între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi

compensabile, în cauză sunt incidente regulile aplicabile în materie de imputaţie a plăţii.În cazul compensaţiei judecătoreşti efectele se vor produce de la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensarea.

14.2. Confuziunea14.2.1. Definiţie

Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.249

14.2.2. Domeniul de aplicare

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau extracontractuală, existând între persoane fizice sau persoane juridice.

În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în materia succesiunii, atunci când succesiunea este acceptată pur şi simplu.

În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea operează în cazul în care două persoane juridice între care există un raport obligaţional se reorganizează prin comasare sau divizare.

14.2.3. Efectele confuziunii

Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale.În cazul obligaţiei solidare, dacă confuziunea se produce între creditor şi unul dintre

codebitorii solidari, creanţa nu se stinge decât pentru partea codebitorului solidar, fără a putea să profite şi celorlalţi codebitori.

14.3. Darea în plată14.3.1. Definiţie

Darea în plată este definită ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.

Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de stingere a obligaţiilor este necesar consimţământul creditorului.

Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect, dar se şi deosebeşte de aceasta deoarece darea în plată are loc odată cu plata şi îl liberează pe debitor de executarea obligaţiei.

249 Liviu Pop, op. cit., pag.492

99

Page 100: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

14.3.2. Efectele dării în plată

Principalul efect al dării în plată constă în stingerea obligaţiei ca şi plata. Condiţia care se cere este ca cel ce dă în plată să fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat, pentru că altfel nu se va mai produce efectul dării în plată.250

14.4. Remiterea de datorie14.4.1. Definiţie şi reglementare

Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.251

Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.252

Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.

14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie

Remiterea de datorie este o convenţie care, pentru a fi valabilă, presupune manifestarea de voinţă a ambelor părţi, care poate avea loc şi printr-un testament, caz în care constituie un legat de liberaţiune.

Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între vii, ea constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor acesteia, cu excepţia formei autentice, în sensul că nu trebuie să îmbrace forma autentică.

14.4.3. Proba remiterii de datorie

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt aplicabile regulile de drept comun în materie de probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost instituite prezumţii de liberare a debitorului:

• în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul titlului constatator al creanţei, care este un înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie absolută de liberare a debitorului;

• în situaţia în care creditorul remite debitorului originalul titlului constatator al creanţei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti, investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.

14.4.4. Efectele remiterii de datorie

În cazul remiterii de datorie, obligaţia se stinge, împreună cu toate accesoriile sale, ca şi cum ar fi fost executată.

14.5. Imposibilitatea fortuită de executare14.5.1. Definiţie şi reglementare

250 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.509251 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., pag. 4001; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., apg. 509; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 435252 Liviu Pop, op. cit., pag. 492

100

Page 101: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor este un mod de stingere a obligaţiei care operează datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o datorează, din cauză de forţă majoră-

Acest mod de stingere a obligaţiei este reglementat în art. 1156 Cod civil.

15.5.2. Domeniul de aplicare

Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de stingere a obligaţiilor propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face care implică un fapt personal ala debitorului.

Prin acest mod nu se sting obligaţiile de a da sau de a preda bunuri generice, conform regulii genera non pereunt.

De la această regulă există următoarele excepţii253:• obligaţia nu se stinge dacă în momentul pierii lucrului, din cauză de forţă majoră,

debitorul era pus în întârziere, cu excepţia cazului în care debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul în care i l-ar fi transmis sau predat;

• obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pr nedrept, nu se stinge dacă bunul a pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând să execute obligaţia prin echivalent.

14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor cazuri în care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.

253 Liviu Pop, op. cit., pag.494

101

Page 102: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

CAPITOLUL 15OBLIGAŢIILE COMPLEXE

Caracterul complex al obligaţiei poate să rezulte din:1. afectarea de modalităţi:2. pluralitatea de obiecte;3. pluralitatea de subiecte.

În raport de aceste considerente există :1. obligaţii afectate de termen sau condiţie;2. obligaţii alternative şi facultative;3. obligaţii divizibile, solidare şi indivizibile.

15.1. Obligaţiile afectate de modalităţi15.1.1. Termenul

15.1.1.1.Definiţie

Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor corelative.254

15.1.1.2.Clasificare

În funcţie de efectul său:1.termen suspensiv, adică acel termen care amână exerciţiul dreptului subiectiv şi

obligaţiei corelative până la împlinirea lui. De exemplu, termenul la care trebuie restituită suma împrumutată.

2.termen extinctiv, adică acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. De exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră.

În funcţie de beneficiarul termenului:1. termen în favoarea debitorului, care reprezintă regula;2. termen în favoarea creditorului; de exemplu, în materia contractului de

depozit, termenul este stipulat în favoarea deponentului;3. termen în favoarea ambelor părţi; cum sunt, de exemplu termenele stabilite

într-un contract sinalagmatic.În funcţie de izvorul său:1.termen legal; cum sunt de exemplu termenele stabilite prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere;

254 Gabriel Boroi, op. cit., pag.189;Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag.182

102

Page 103: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

2.termen judiciar, adică termenul acordat de instanţa de judecată debitorului, conform art. 1583 Cod civil; numit şi termen de graţie;

3.termen convenţional, respectiv termenul stabilit prin convenţia părţilor.În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale:1.termen cert; termen a cărui împlinire este cunoscută din momentul naşterii raportului

juridic obligaţional;2.teremen incert; a cărui împlinire este sigură dar nu se cunoaşte momentul când se va

produce acest lucru.

15.1.1.3. Efectele termenului

În legătură cu efectele termenului prezintă interes distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv.

Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci numai exigibilitatea acesteia, cu următoarele consecinţe:

• dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen, el face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;

• înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri conservatorii cu privire la patrimoniul debitorului său;

• până la scadenţă (împlinirea termenului) nu curge termenul de prescripţie;• până la împlinirea termenului, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia;• înainte de împlinirea termenului, creditorul nu poate intenta acţiunea oblică sau

acţiunea pauliană;• de la data împlinirii termenului suspensiv începe să curgă prescripţia dreptului la

acţiune.Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.

Astfel la împlinirea termenului încetează efectele raportului juridic obligaţional.

15.1.1.4. Termenul de graţie

Potrivit art. 1582 Cod civil „ nefiind de fapt teremenul restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen potrivit împrejurărilor”, iar art. 1583 Cod civil, prevede că „ dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii ( mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări.”

Un asemenea termen se numeşte termen de graţie şi este acordat de instanţa de judecată atunci când obligaţia scadentă nu a fost executată de debitor.

Caracteristica acestui termen o constituie faptul că se acordă de instanţa de judecată numai în favoarea debitorului, fără a se cere şi consimţământul creditorului, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV.

Termenul de graţie împiedică executarea silită, dar nu împiedică compensaţia.

15.1.1.5. Renunţarea la termen

Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la beneficiul termenului, iar când termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor, la beneficiul acestuia.

Dacă se renunţă la beneficiul termenului, obligaţia nu va mai fi o obligaţie afectată de modalităţi ci va deveni o obligaţie pură şi simplă.

103

Page 104: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului

Potrivit art. 1025 Cod civil, decăderea din beneficiul termenului apare în următoarele cazuri:

• debitorul ajunge în starea de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu o vină în producerea ei;

• debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus creditorului, iar această micşorare îi este imputabilă.

Decăderea din beneficiul termenului are natura juridică a unei sancţiuni care produce aceleaşi efecte ca şi renunţarea la termen.

15.1.2. Condiţia

15.1.2.1. Definiţie

Ca modalitate a actului juridic, condiţia este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) actului juridic civil.255

15.1.2.2. Clasificare

În funcţie de efectele pe care le produce:1. condiţie suspensivă – de a cărei îndeplinire depinde naşterea raportului juridic

obligaţional; de exemplu: „ îţi donez casa mea, dacă voi fi transferat la Timişoara”;2. condiţie rezolutorie – a cărei îndeplinire desfiinţează retroactiv raportul juridic

obligaţional; de exemplu: „îţi vând autoturismul, cu condiţia că, dacă voi fi transferat la Timişoara, vânzarea se va desfiinţa”;

După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului:1. condiţie cazuală256 – când realizarea evenimentului depinde de hazard; potrivit art.

1005 Cod civil, când nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului. De exemplu, art. 825 alin. 1 Cod civil, dispune că donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite atât în cazul când donatarul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi ar muri înaintea sa.

2. condiţie mixtă – când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei alte persoane determinate (art. 1007 Cod civil); de exemplu: „îţi vând autoturismul meu, dacă părinţii îmi vor dărui un alt autoturism de ziua mea”;

3. condiţie potestativă – când realizarea evenimentului depinde de voinţa unei din părţi.Condiţia potestativă este de mai multe feluri:1. condiţie pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei dintre

părţi; obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă (art. 1010 Cod civil) deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga; de exemplu: „ îţi vând casa proprietatea mea, dacă vreau”;

2. condiţie potestativă simplă – acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu: „ îţi vând autoturismul dacă mă voi muta la Timişoara”;

După cum condiţia constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului:

255 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 185; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 192256 De la casus - întâmplare

104

Page 105: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

1. condiţie pozitivă – acea condiţie care afectează raprotul juridic obligaţional printr-un eveniment ce urmează se se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând autoturismul dacă voi fi transferat la Timişoara”;

2. condiţie negativă – acea condiţie care afectează existenţa raportului juridic obligaţional printr-un eveniment ce urmează să nu se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând autoturismul dacă nu voi fi transferat la Timişoara”.

15.1.2.3. Efectele condiţiei

Potrivit sistemului Codului civil, efectele condiţiei se produc, în principiu, în mod retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci data la care a luat naştere raportul juridic obligaţional.

Efectele condiţiei suspensive257

Pendente conditione (intervalul de timp dintre momentul naşterii raportului juridic obligaţional şi momentul realizării condiţiei), se consideră că obligaţia nu există, cu următoarele consecinţe juridice:

• creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor;• dacă debitorul execută prestaţia, poate să ceară restituirea ei în temeiul plăţii

nedatorate;• în acest interval de timp nu curge termenul de prescripţie extinctivă;• nici una dintre părţile raportului juridic obligaţional nu poate invoca compensaţia.Eveniente conditione ( atunci când s-a realizat condiţia) se consideră că obligaţia îşi produce efectele retroactiv, cu următoarele consecinţe juridice:• plata efectuată până la îndeplinirea condiţiei, nu mai este considerată o plată

nedatorată şi nu va mai putea fi restituită;• drepturile sub condiţie transmise înainte de îndeplinirea acesteia sunt valabileDe la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei îndeplinite există şi excepţii, respectiv:• termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă numai la data realizării condiţiei;• riscurile produse înainte de realizarea condiţiei sunt în sarcina înstrăinătorului;• dobânditorul va culege fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei;• actele de administrare făcute de înstrăinător înainte de realizarea condiţiei rămân

valabile.

Efectele condiţiei rezolutorii258

Pendente conditionePână la îndeplinirea condiţiei raportul juridic obligaţional este considerat pur şi simplu,

cu următoarele consecinţe juridice:• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia, iar creditorul poate să ceară executarea

obligaţiei;• dobânditorul sun condiţie rezolutorie a unui bun individual determinat, suportă

riscul pierii bunului în calitate de proprietar – res perit domino; • dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între vii sau

pentru cauză de moarte, tot sub condiţie rezolutorie.

Eveniente conditione257 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 255 – 256; Liviu Pop, op. cit., pag. 387 – 388; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 412 – 413; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 390 - 391258 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 256 – 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 388; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 413 – 414; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 391

105

Page 106: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Întrucât condiţia se realizează, obligaţia se desfiinţează retroactiv, cu următoarele consecinţe juridice:

• părţile trebuie să restituie prestaţiile efectuate;• drepturile constituite cu privire la un bun individual determinat se desfiinţează

retroactiv.De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei rezolutorii există următoarele excepţii:

• riscurile produse înainte de îndeplinirea condiţiei sunt suportate de dobânditorul sub condiţie rezolutorie;

• actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile;

• fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprietatea acestuia.

15.1.2.4. Condiţia şi sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în contractele cu titlu gratuit.

Sarcina nu afectează existenţa raportului juridic obligaţional, ci stabileşte o obligaţie pentru una dintre părţi, iar de caz de neexecutare creditorul va putea să ceară executarea obligaţiei.

15.2. Obligaţiile plurale15.2.1.Pluralitatea de obiecte

Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin faptul că debitorul datorează mau multe prestaţii.

În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează cumulativ toate prestaţiile la care s-a obligat, obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur obiect şi se va stinge prin executarea tuturor prestaţiilor.

15.2.1.1. Obligaţia alternativă

Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mau multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei.259 De exemplu, se datorează 100.000.000 lei sau un autoturism.

Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine debitorului, dar poate să aparţină şi creditorului, însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 Cod civil).

Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci când unul din obiectele obligaţiei alternative devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În cazul obligaţiei de a da , dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se transmite în momentul alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre obiecte va intra în patrimoniul creditorului.

15.2.1.2. Obligaţia facultativă

Obligaţia este facultativă când debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu posibilitatea de a se libera prin executarea altei prestaţii determinate.

De exemplu, debitorul are obligaţia de a da un autoturism, dar prin convenţia părţilor i se dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani.

259 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 371; Renee Sanilevici, op. cit., pag.264; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.415

106

Page 107: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar există o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.

Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei principale, iar dacă obiectul obligaţiei piere din caz fortuit sau de forţă majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se stinge.

15.2.2. Pluralitatea de subiecte15.2.2.1 Obligaţiile conjuncte (divizibile)

Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport obligaţional cu pluralitate de subiecte între care creanţa şi datoria se divid de plin drept.260

Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale sau ca efect al morţii creditorului sau debitorului, care lasă mai mulţi moştenitori între care obligaţia se împarte.

Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi datoria se divid în atâtea părţi câţi creditori sau debitori sunt în raportul obligaţional.

Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de creanţă, iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de datorie.

Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul acestora depinde de numărul creditorilor sau debitorilor, ceea ce produce următoarele efecte juridice261:

• dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru plata părţii sale din datorie;

• dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea lui de creanţă;

• insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta de creditor, deoarece ceilalaţi codebitori nu răspund pentru partea celui devenit insolvabil;

• întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin punerea sa în întârziere, efectuată de unul dintre creditori nu profită şi celorlalţi creditori;

• punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din debitori nu produce efecte în raport cu ceilalţi debitori;

• plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are efect liberator pentru ceilalţi debitori;

• remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de către unul din creditori cu privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori (art. 1064 alin. 2 şi 3 Cod civil).262

15.2.2.2. Obligaţiile solidare

Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului.263

Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056 Cod civil şi fac parte din categorii obligaţiilor indivizibile.

Solidaritatea poate fi de două feluri:1. solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi creditori;2. solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi debitori.

260 Liviu Pop, op. cit., pag. 395261 Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 369262 Liviu Pop, op. cit., pag. 397263 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.418

107

Page 108: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Solidaritatea activăPotrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul

creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor.”

Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii, iar prin plata efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de datorie faţă de toţi creditorii săi solidari.

În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce înseamnă că solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.

În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară produce următoarele efecte264:

1. fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei, iar plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);

2. cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul poate plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);

3. dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu poate face plata decât acestuia;

4. remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor numai pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).

În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate de principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”

Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în integralitatea ei, ci numai pentru partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate este posibilă în virtutea reprezentării celorlalţi creditori.

Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:265

1. oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală a datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);

2. dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;

3. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art. 1036 Cod civil);

4. daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;5. un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,

dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;6. hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în

măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.

Solidaritatea pasivăPotrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au

obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”

Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia solidară pasivă este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.

264 Ion P.Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 262265 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 376-377;

108

Page 109: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil, iar izvorul său este voinţa părţilor şi legea.

Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în materie civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod civil.

Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:1. cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund solidar

faţă de victimă266;2. mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate

efectele mandatului267;3. executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru

bunurile mobile încredinţate268;4. antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza

unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată,269; cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte: - raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;- raporturile dintre codebitori.În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive

este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică dreptul creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul obligaţiei.

Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun (art. 1039 Cod civil).

În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte secundare:• punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari

(art. 1044 Cod civil);• pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori

angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil); • întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de

toţi codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);• curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca efect

curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul a intentat

acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor solidari, precum şi excepţii personale, care îi profită numai lui.

Excepţiile comune sunt următoarele:1. cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;2. modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-au

obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);3. cauzele de stingere a obligaţiei.

266 Art. 1003 Cod civil prevede: ”când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”267 Art. 1551 Cod civil dispune: „ când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”268 Art. 918 alin. 2 Cod civil prevede:” ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au încredinţat, afară numai dacă testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea ce i s-a încredinţat”269 Art. 1483 Cod civil prevede: „ dacă în curs de 10 ani, număraţi din ziua în care s-a isprăvit clădirea unui edificiu sau facerea unui alt lucru asemănător, unul ori altul se dărâmă în tot sau în parte, sau ameninţă învederat dărâmarea, din cauza unui viciu de construcţie sau a pământului, întreprinzătorul şi arhitectul rămân răspunzători de daune”

109

Page 110: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi profită numai celui care le-a invocat, sunt următoarele:

1. modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor solidar;2. existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele efecte:• efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori

plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare debitor270;

• debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea părţii lor de datorie;

• de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri271:1. decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între

moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;2. renunţarea la solidaritate.

15.2.3. Obligaţiile indivizibile

Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.272

Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă atunci când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform art. 1058 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate”.

Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059 şi art. 1062 – 1065 Cod civil.Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu un obiect

indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere debitorului executarea integrală a prestaţiei.

Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru debitor.Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori poate fi

obligat să execute în întregime prestaţia datorată.Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plătit în întregime prestaţia datorată, va

avea la îndemână o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru partea fiecăruia dintre ei.

270 Art. 1052 Cod civil prevede că „ obligaţia solidară în privinţa creditorului de împarte de drept între debitori: fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai pentru partea sa”271 Ion Dogaru, Pompli Drăghici, op. cit., pag. 406-407272 Renee Sanilevici, op. cit., pag.272

110

Page 111: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

CAPITOLUL 16GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

16.1. Consideraţii generale privind garanţiile obligaţiilor

Se cunoaşte că scopul final al asumării oricărei obligaţii îl constituie executarea acesteia întocmai cum a fost angajată, or, în această ordine de idei, creditorul diligent poate şi ar trebui să ia măsurile corespunzătoare prin care să preîntâmpine riscul insolvabilităţii debitorului. Asigurarea executării unei obligaţii se înfăptuieşte şi pe calea garantării ei, privită ca măsură constituită în acest scop273.

În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse instrumente juridice accesorii, numite “garanţii”. Garantarea executării obligaţiilor se poate realiza prin două categorii de mijloace juridice: generale şi speciale274.

Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor în temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului debitorului, conform art.1718 Cod civil: “oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi în literatura de specialitate275 creditori

273 Victor Zlătescu, “Garanţiile creditorului”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, pag. 49274 Victor Zlătescu, op.cit., pag.24-25275 Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, “Garantarea obligaţiilor civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,pag. 72

111

Page 112: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

chirografari. O altă opinie276 a fost exprimată în sensul că creditorii chirografari au acea garanţie constând în dreptul de gaj general care priveşte, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, aşa cum şi câte sunt la data executării silite, indiferent de modificările petrecute în patrimoniul debitorului de la data naşterii creanţei (bunurile prezente) şi până la momentul executării creanţei (bunurile viitoare). Cu alte cuvinte, obiectul dreptului de gaj al creditorilor chirografari îl constituie însuşi patrimoniul debitorului, iar nu bunurile concrete care îl compun, deoarece acesta poate fi supus, în virtutea dinamismului său, modificării de-a lungul existenţei sale (debitorul poate dispune liber de bunurile sale, fără a fi îngrădit în acţiunile sale, atâta timp cât creditorii nu au procedat la realizarea creanţei lor şi cu condiţia ca debitorul să fie de bună credinţă, şi nu să-şi mărească în mod fraudulos insolvabilitatea în dauna creditorilor săi). Actele de dispoziţie făcute de debitor cu privire la bunurile ce alcătuiesc patrimoniul său sunt opozabile de la naşterea creanţei până la urmărirea bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceştia îl au de a cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii pauliene, conform art.975 Cod civil.

Insolvabilitatea debitorului se traduce prin depăşirea activului de către pasiv, ceea ce impietează asupra capacităţii debitorului de a-şi executa la timp şi în mod corespunzător datoriile ce-i incumbă. În această ordine de idei, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor şi în acelaşi timp şi cea mai puţin eficace, întrucât nu înlătură riscul insolvabilităţii debitorului, nu conferă posibilitatea îndestulării creditorului cu preferinţă faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor şi nici nu conferă posibilitatea urmăririi bunurilor din activul debitorului oriunde s-ar afla ele.

În legătură cu ineficienţa gajului general ar mai trebui amintit că el conferă poziţie de egalitate tuturor creditorilor din categoria celor chirografari, fapt ce generează următoarea situaţie: în cazul în care sumele obţinute în urma procedurii executării silite nu sunt suficient de acoperitoare pentru satisfacerea în întregime a tuturor creanţelor, acestea se vor imputa (deduce) proporţional asupra valorii creanţelor, conform art.1719 Cod civil-“bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă”.< Prin analogie> se înţelege <proporţional cu valoarea creanţelor respective>.

De asemenea, dreptul de gaj general conferă creditorilor o serie de prerogative, precum:a) dreptul de lua măsuri de conservare în legătură cu un bun sau mai multe bunuri; de

exemplu, ei pot cere înfiinţarea unui sechestru asigurător; acesta constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului-pârât, asigurându-se astfel posibilitatea de realizare efectivă a executării silite (prin echivalent sau, după caz, în natură) în situaţia obţinerii unui titlu executoriu277;

b) posibilitatea recunoscută de lege (art.974 Cod civil) creditorului de a introduce acţiunea oblică sau subrogatorie pentru a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea propriilor sale drepturi;

c) posibilitatea de a cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii pauliene, conform art.975 Cod civil, după cum am amintit şi mai sus;

d) posibilitatea de a trece la executarea silită asupra bunurilor debitorului.Mijloacele juridice speciale s-au născut din nevoia imperioasă de a evita sau de a reduce

o dată în plus riscul insolvabilităţii debitorilor, întărindu-le astfel poziţia în cadrul circuitului juridic la care participă. Pe cale de consecinţă, prin garanţii, altele decât gajul general, se poate ajunge la una din următoarele situaţii:

276 Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, “Drept civil. Drepturile reale”, Institutul European, Iaşi, 1997, pag.13277 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi,”Drept procesual civil. Curs selectiv”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.204

112

Page 113: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

1.înlăturarea egalităţii dintre creditori, unul sau unii dintre aceştia fiind puşi, prin chiar garanţia respectivă, într-o situaţie privilegiată, fie

2.adăugarea la gajul general existent a unui alt gaj general, purtând asupra patrimoniului unei alte persoane decât debitorul, care se obligă, în subsidiar, să execute obligaţia debitorului în cazul în care el nu o face de bunăvoie278.

Tot doctrinei de specialitate i-a revenit şi de această dată sarcina de a formula o definiţie noţiunii de “garanţie”, în lipsa uneia legale.

Astfel, într-o opinie279 se consideră că, garanţiile pot fi definite ca fiind “acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului”.

Tot astfel s-a încercat conturarea unei accepţiuni în sens larg a aceleiaşi noţiuni, conform căreia “garanţie, în sens larg (lato sensu), înglobează pe lângă garanţiile propriu-zise şi alte instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc.”280, cu precizarea că arvuna şi clauza penală nu sunt considerate garanţii propriu-zise pentru următoarele considerente:

- în cazul convenirii unei arvune, dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din vina celui ce a plătit-o, acesta nu mai poate pretinde restituirea ei, în timp ce, dacă executarea devine imposibilă pentru primitorul arvunei, acesta o va restitui îndoit (art.1298 Cod civil),

- iar în cazul stipulării unei clauze penale, cel ce nu-şi execută obligaţia este ţinut la plata sumei prestabilite, reprezentând echivalentul considerat că va fi încercat de creditor prin neexecutarea obligaţiei de către debitor, fără a mai fi nevoie de vreo dovadă în acest sens din partea creditorului,

ori, nici una din cele două instituţii juridice nu adaugă ceva la dreptul de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său.

Garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii unui raport juridic obligaţional principal, prin care creditorul îşi asigură posibilitatea executării în natură a creanţei sale. Garanţiile constituie, în consecinţă, modalităţi de asigurare a executării în natură a obligaţiei, conservă anumite bunuri mobile sau imobile ale debitorului în vederea executării silite a creanţei. În timp ce unele garanţii sunt legale, acţionând în virtutea legii (cauzele legale de preferinţă; unele ipoteci; dreptul de retenţie etc.), altele se stabilesc prin acordul părţilor contractante (gajul, fidejusiunea, unele ipoteci etc.).

16.2. Funcţiile garanţiilor

În doctrină,281au fost reţinute două funcţii importante ale garanţiilor.O primă funcţie este aceea de asigurare a creditului, ce se realizează prin faptul

mobilizării tuturor bunurilor debitorului sau numai a unora dintre acestea pentru garantarea creditorului. Garanţiile reale fixează limita maximă a creditului pe care îl poate obţine o persoană, egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate sau a celor imobile care pot fi ipotecate.

“Depozitul asigurător” reprezintă a doua funcţie pe care o îndeplineşte numai gajul, dintre garanţii. Astfel, gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către debitor a bunului gajat, făcând posibilă exercitarea privilegiului creditorului, contribuind astfel la realizarea funcţiei de asigurare a creditorului şi implicit a creditului.

278 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.518279 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.398280 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.519281 Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.78

113

Page 114: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

16.3.Evoluţia garanţiilor

În decursul anilor, sistemul garanţiilor a rămas în linii mari acelaşi, deşi frecvenţa lor a fost în continuă schimbare.

Literatura de specialitate282 menţionează ipoteca printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic, având o întrebuinţare frecventă.

Prima garanţie reală cunoscută la Roma a fost “fiducia”, care presupunea transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului după ce acesta îşi va fi achitat integral şi în mod corespunzător obligaţia. Ulterior, ca o specializare a fiduciei a apărut “pignus” sau “gajul”, care viza atât bunurile mobile, cât şi pe cele imobile; bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului, care era de data aceasta un simplu detentor al bunului până la executarea obligaţiei.

La romani, cea mai des uzitată garanţie însă era fidejusiunea, garanţie personală ce se putea constitui atât în cadrul, cât şi în afara unui proces. Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a dobândit beneficiul de discuţiune, ceea ce îi conferea o situaţie deosebită de cea a debitorului solidar şi preferabilă acestuia.

În epoca feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate deosebită faţă de cele mobiliare.

Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul Revoluţiei franceze când s-a reglementat publicitatea ipotecilor prin transcripţiunea imobiliară, prin care s-a urmărit asigurarea evidenţei, siguranţei şi opozabilităţii faţă de terţi a actelor juridice prin care se constituie, se transmite şi se stinge dreptul real de ipotecă (sistem preluat în dreptul român prin numeroase articole ale vechiului cod de procedură civilă şi prin codul civil).

În economia capitalistă dezvoltată, bunurile mobile au devenit considerabil mai valoroase ca până în acel moment, fapt ce a dus la apariţia titlurilor de credit, ce încorporau anumite drepturi de creanţă, care la rândul lor trebuiau garantate (prin aval, de exemplu, garanţie specială de plată a unei cambii dată de un terţ). Astfel, preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare perfecţionate ( cauţiunea bancară, garanţia bancară autonomă). Ele se folosesc cu precădere, deoarece creditul imobiliar, extrem de oneros şi de formalist, a devenit o piedică în calea desfăşurării raporturilor juridice.

În acest context, încă mai apar noi forme de garanţii, care fie se adaugă celor existente, fie le modifică conţinutul, cum ar fi, de exemplu, garanţii specifice anumitor ramuri de drept (dreptul comerţului internaţional, dreptul transporturilor), forme specifice de garantare a creditelor, în special cauţiuni bancare, ori chiar aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de regim faţă de Codul civil (garanţiile reale mobiliare, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice283).

16.4.Reglementarea legală a garanţiilor

Codul civil constituie izvorul de bază al garanţiilor civile, conţinând o serie de prevederi în această materie: Titlul XIV intitulat “Despre fidejusiune (cauţiune)”, Titlul XV “Despre amanet (gajul)”, Titlul XVIII “Despre privilegii şi ipoteci”.

Prevederile Codului civil, dreptul comun în materie, se aplică în coroborare cu dispoziţiile privind garanţiile şi cauzele de preferinţe prevăzute în diferite legi speciale: Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care instituie un 282 Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.79283 Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice a fost publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999

114

Page 115: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

regim unitar pentru garanţiile reale mobiliare; O.G. nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare; prevederile Codului de procedură civilă privind ordinea de preferinţă a unor creanţe (art.409 C.proc.civ.); Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.54/1994 (cu menţiunea că ultimele două legi menţionate au ca domeniu de aplicare gestionarii angajaţi de agenţii economici şi autorităţile sau instituţiile publice) etc.

16.5.Clasificarea garanţiilor

Codul civil reglementează două feluri de garanţii: garanţii reale şi garanţii personale. Garanţiile personale sunt acele mijloace juridice prin care una sau mai multe persoane convin cu creditorul, printr-un contract accesoriu, să achite acestuia datoria debitorului atunci când acesta nu o va plăti din proprie iniţiativă. Legea reglementează o singură garanţie personală: fidejusiunea (cauţiunea). Garanţiile reale sunt acele mijloace juridice care constau în afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării executării obligaţiei asumată de debitor. Garanţiile reale instituie în favoarea creditorului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Sunt garanţii reale: gajul, ipoteca, privilegiul şi dreptul de retenţie (debitum cum re iunctum) care constituie o garanţie reală imperfectă.

După cum am mai amintit, o funcţie asemănătoare fidejusiunii o au indivizibilitatea şi solidaritatea pasivă. Faptul că atât indivizibilitatea, cât şi solidaritatea pasivă, includ în raportul obligaţional un alt debitor principal, evită unele incoveniente ale fidejusiunii, însă nu pot fi considerate drept garanţii propriu-zise.

16.6. Garanţii personale. Fidejusiunea (cauţiunea)

16.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii.

Fidejusiunea sau cauţiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul civil român. În sistemul nostru de drept, încă de la începuturile sale, fidejusiunea a fost cunoscută sub denumirea de “chezăşie”284. Din dispoziţiile art.1652 Cod civil, în conformitate cu care “cel ce garantează o obligaţie se leagă către creditor de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte”, deducem că fidejusiunea este un contract accesoriu, consensual şi unilataral, cu titlu gratuit, prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de un creditor să execute obligaţia debitorului, atunci când acesta nu şi-ar executa-o, la scadenţă.

Fidejusorul se poate angaja din punct de vedere juridic să garanteze obligaţia debitorului dintr-un contract principal, chiar dacă nu are consimţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din urmă să ştie, conform art.1655 alin.1 Cod civil (“oricine poate să se facă fidejusore, fără ordinea şi chiar fără ştiinţa acelui pentru care se obligă”). Mai mult, se poate garanta nu numai debitorul principal, ci şi fidejusorul însuşi al acestuia, în conformitate cu dispoziţiile alin.2 ale aceluiaşi articol (“asemenea se poate face nu numai pentru debitorul principal, dar şi pentru fidejusorul acestuia”).

Instituţia juridică pe care o analizăm prezintă următoarele trăsături:• are natură contractuală, fidejusiunea fiind un contract unilateral (prin acest contract

iau naştere obligaţii numai în sarcina fidejusorului) şi accesoriu (contractul de fidejusiune are caracter accesoriu faţă de un alt contract principal, aplicându-i-se, în

284 V.Neagu, P.Demetrescu, “Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale”, Iaşi, 1958, p.279

115

Page 116: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

consecinţă regula de drept conform căreia “accesoriul urmează soarta principalului” sau accesorium sequitur principale);

• fidejusiunea reprezintă acordul de voinţă intervenit între creditorul unei persoane şi o terţă persoană de contractul principal, numită fidejusor;

• fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia;• contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără acordul ori cunoştinţa debitorului

garantat sau a garantului personal al acestuia.În funcţie de izvorul ei, fidejusiunea a fost considerată ca fiind legală, judecătorească şi

convenţională285. Menţionăm cu privire la această clasificare că primele două feluri de fidejusiune, legală şi judecătorească, nu contravin nicicum naturii juridice contractuale a fidejusiunii; aceasta deoarece în cele două cazuri menţionate legea sau instanţa judecătorească sunt cele care impun aducerea, în anumite situaţii date, a unui fidejusor, fără însă să-l indice sau să-l oblige într-un fel pe acesta. În cele din urmă, nici legea, nici vreo încheiere judecătorească, nu pot substitui acceptul fidejusorului cu privire la perfectarea contractului de fidejusiune.

Fidejusiunea se aseamănă, neidentificându-se însă, cu solidaritatea286. În timp ce, la solidaritate, creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor principal, oricare dintre ei putând fi ţinut să execute întreaga datorie, cu drept de regres împotriva celorlalţi, în cazul fidejusiunii, fidejusorul este numai un debitor accesoriu, obligat numai în subsidiar.

Conţinutul şi întinderea obligaţiei fidejusorului nu pot fi mai mari decât ale debitorului, “însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte” este expresia codului civil, pentru că ar contraveni caracterului accesoriu al convenţiei de fidejusiune, dar există posibilitatea pentru fidejusor să garanteze numai pentru o parte a obligaţiei principale. În susţinerea acestei opinii, amintim dispoziţiile art.1654 Cod civil. “Fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului, nici poate fi făcută sub condiţii mai oneroase. Poate fi însă numai pentru o parte a datoriei şi sub condiţii mai puţin grele. Cauţiunea ce întrece datoria sau care este contractată sub condiţii mai oneroase e validă numai până în măsura obligaţiei principale”.

Accesorium sequitur principale impune ca obligaţia principală, care este garantată, să existe, să fie determinată sau determinabilă şi să fie valabil contractată, pentru ca însăşi fidejusiunea să existe şi să fie valabilă. Garantarea unei obligaţii viitoare impune fidejusiunii o modalitate, respectiv condiţia suspensivă ca obligaţia principală să se nască. Garantarea unei obligaţii nule absolut (de exemplu, o obligaţie contractată sub o condiţie potestativă din partea celui care se obligă - art.1010 Cod civil) este ea însăşi nulă absolut. După cum sancţiunea nulităţii relative a obligaţiei principale atrage după sine anularea obligaţiei fidejusorului, numai că, în acest caz, obligaţia fidejusorului subzistă până la pronunţarea hotărârii de anulare ori se consolidează prin confirmarea obligaţiei principale de partea în drept care fusese lezată în contractul iniţial.

Dispoziţiile art.1653 alin.2 Cod civil prevăd: “Cu toate acestea, se poate face cineva fidejusorele unei obligaţii ce poate fi anulată în virtutea unei excepţii personale debitorului, cum de pildă în cazul de minoritate”; ceea ce înseamnă că, dacă obligaţia principală se anulează pentru lipsa de capacitate a debitorului principal, obligaţia fidejusorului rămâne valabilă, cu excepţia cazului în care fidejusorul va înlătura prezumţia legală relativă, dovedind că el nu a cunoscut starea de incapacitate a debitorului principal.

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia prin fidejusiune poate fi garantată chiar şi o obligaţie naturală, cu condiţia ca cel ce garantează să cunoască natura obligaţiei287. Facem

285 Constantin Stătescu, Corneliu Birsan, "Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor", Ed.Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 401.286 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.523287 M.B.Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag.535

116

Page 117: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

precizarea că obligaţia naturală este lipsită de sancţiune, neputând fi supusă executării silite, ceea ce înseamnă că fidejusorul nu s-ar putea regresa împotriva debitorului principal.

Fidejusiunea este legală, de exemplu, în cazul prevăzut de art. 10 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, cu modificările ulterioare, prin care gestionarul debitor este obligat să aducă un garant, care să se oblige faţă de unitatea bugetară că va acoperi eventualele prejudicii pe care le-ar cauza gestionarul în cursul gestiunii.

Un caz de fidejusiune judecătorească este cel reglementat de art. 279 Cod procedură civilă, care reglementează procedura încuviinţării unei execuţii vremelnice; când hotărârea se va referi la bunuri, instanţa poate cere reclamantului să aducă un fidejusor care să garanteze acoperirea pagubelor care s-ar produce-“instanţa poate încuviinţa execuţia vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădita în întârziere; în acest caz, instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni”.

Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter convenţional, deoarece "nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinţei sale"288. Caracterul contractual al fidejusiunii va fi păstrat în ambele situaţii.

16.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii

Caracterele juridice ale fidejusiunii sunt următoarele: a) Caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală în vederea garantării

căreia se încheie.Consecinţele caracterului accesoriu al fidejusiunii sunt multiple.

Astfel, fidejusiunea va urma întotdeauna soarta obligaţiei principale. Ea nu poate exista în absenţa unei asemenea obligaţii. Totodată, mai este necesar ca obligaţia principală să fie validă. O prevede expres art. 1655 Cod civil: "fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie validă". Aceasta regulă are însă o excepţie, în sensul că fidejusiunea va putea exista şi atunci când obligaţia principală este anulabilă în virtutea unei excepţii personale a debitorului cum ar fi, de exemplu, pentru cauză de minoritate (art. 1653 Cod civil). Fidejusiunea nu poate fi mai mare decât datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase (art. 1654 alin. 1 Cod civil), putând însă, per a contrario, să poarte asupra numai a unei părţi din obligaţia principală ori în condiţii mai puţin oneroase decât aceasta. Potrivit art. 1657 Cod civil, fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile unei datorii, precum şi la cheltuielile ocazionate cu urmărirea silită.

Caracterul accesoriu al fidejusiunii a fost reţinut şi în practica instanţelor judecătoreşti. Astfel, s-a stabilit că "Fidejusiunea este un contract accesoriu şi subsidiar în temeiul căruia garantul se obligă faţă de creditor la executarea obligaţiei de care este ţinut debitorul"289.

De asemenea, contractul de fidejusiune este un contract accesoriu care durează atât timp cât durează şi contractul principal. Conexiunea dintre cele două contracte explică atât efectele fidejusiunii în raport cu obligaţia principală, în lipsa căreia obligaţia fidejusorului nu poate exista, cât şi întinderea obligaţiei fidejusorului, ce nu poate întrece datoria debitorului.

b) Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune. Acesta rezultă din faptul că fidejusorul nu urmăreşte nici un avantaj patrimonial prin

perfectarea contractului de fidejusiune. Nimic nu împiedică însă ca părţile să convină o anumită contraprestaţie în favoarea fidejusorului, fapt ce ar da contractului un caracter oneros, gratuitatea fiind de natura, şi nu de esenţa fidejusiunii.

288 Renee Sanilevici, op. cit., pag. 302.289 "Culegere de decizii pe anul 1999", decizia. nr. 276/ 24.02. 1999, Secţia civilă, Curtea de Apel Iaşi, pag. 21

117

Page 118: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Deşi gratuită, fidejusiunea nu este o liberalitate, întrucât legea a statuat în favoarea fidejusorului dreptul de a se regresa împotriva debitorului pe care-l garantează; art.1680 Cod civil prevede că “confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea (moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor”.

c) Caracterul consensual al fidejusiunii. Contractul de fidejusiune se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Nu este

necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru a lua naştere în mod valabil. Ca şi în cazul oricărui act juridic civil, forma scrisă se cere numai pentru a se putea face dovada contractului în caz de litigiu, conform art.1191 Cod civil “dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.

Art. 1656 Cod civil prevede doar ca fidejusiunea să fie expresă, să rezulte cu claritate din contract. De asemenea, fidejusiunea nu poate depăşi limitele în care s-a contractat. După cum, în situaţia în care mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor, faţă de acelaşi creditor, fiecare din ele poate fi ţinută pentru întreaga datorie- în conformitate cu prevederile art.1666 Cod civil “când mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie, fiecare din ele rămâne obligată pentru datoria întreagă”-, cu drept de regres ulterior faţă de ceilalţi fidejusori şi faţă de debitorul însuşi.

Fidejusiunea nu trebuie confundată însă cu delegaţia, care este o convenţie şi în acelaşi timp un mod de transformare a obligaţiilor, prin care debitorul dintr-un raport juridic preexistent aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, prin care acesta din urmă se obligă fie alături de primul debitor, fie în locul său290. Deosebirea constă în aceea că cel ce se obligă-delegatul- nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune, ci este un debitor principal.

d) Caracterul unilateral al fidejusiunii constă în faptul că fidejusiunea dă naştere la obligaţii doar în sarcina fidejusorului faţă de creditor. Creditorul nu-şi asumă nici o obligaţie, cu excepţia cazului când părţile convin în mod expres aceasta (transformând contractul dintr-unul unilateral şi gratuit într-unul bilateral sau sinalagmatic şi oneros).

16.6.3.Condiţiile de validitate ale fidejusiunii.

Contractul de fidejusiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate de fond (capacitate de a contracta, consimţământ valabil exprimat de către părţi, obiect determinat şi cauză licită- art.948 Cod civil) şi de formă ale oricărui contract. Unele condiţii speciale se cer însă fidejusorului. Menţionăm că acestea sunt următoarele:

• fidejusorul să fie solvabil- Această condiţie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art.1659 Cod civil“debitorul obligat a da siguranţă trebuie să prezinte o persoană capabilă de a contracta, care să posede avere îndestulă spre a garanta o obligaţie” cu cele ale art. 1661, alin.1 Cod civil “Dacă fidejusorul, căpătat de creditor de bună-voie sau judecătoreşte, a devenit apoi nesolvabil, trebuie să se dea un altul”, respectiv un alt debitor solvabil.

Această regulă are şi o excepţie, consacrată în alineatul 2 al aceluiaşi articol: “nu se aplică în singurul caz în care fidejusorul s-a dat numai în puterea unei convenţii, prin care creditorul a cerut de fidejusor o anume persoană”, adică în situaţia în care fidejusiunea s-a contractat în considerarea calităţilor unei anumite persoane, intuitu personae.

Solvabilitatea unui garant se apreciază, în condiţiile art.1660 Cod civil, numai după imobilele ce pot fi ipotecate, afară de cazul când datoria este mică sau afacerea este comercială, respectiv obligaţie decurgând dintr-un act sau fapt comercial. “Spre acest finit” (în acest scop) nu

290 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.497

118

Page 119: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

se pot lua în consideraţie imobilele în litigiu, nici acelea situate la o aşa depărtare, situare în spaţiu, încât să devină foarte dificile “lucrările executive asupră-le”, adică toate măsurile ce se impun în cadrul procedurii silite.

O altă opinie, a fost exprimată în sensul că o persoană poate fi considerată solvabilă chiar şi în lipsa deţinerii de bunuri imobile291.

• fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care urmează să se execute obligaţia, “în teritoriul jurisdicţional al tribunalului judeţean, la care trebuie să se dea”, teza a doua a art.1659 Cod civil.

Din punct de vedere al condiţiilor de formă, contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în formă scrisă, aceasta fiind cerută de lege doar ad probationem. Actul scris este necesar numai în ceea ce îl priveşte pe fidejusor, nu şi pe creditor.

16.6.4. Efectele fidejusiunii.

Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge între categoriile de raporturi juridice implicate de cauţiune: raporturi dintre creditor (creditor atât în raportul juridic obligaţional principal, cât şi în raportul juridic accesoriu) şi fidejusor; raporturi dintre fidejusor şi debitorul principal, precum şi raporturile dintre fidejusori între ei, dacă obligaţia principală a fost garantată de mai mulţi fidejusori.

16.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor.

Raporturile dintre creditor şi fidejusor iau naştere în urma perfectării contractului de fidejusiune între cele două părţi; în baza acestuia, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul se poate îndrepta împotriva fidejusorului, îl poate urmări direct, fără a mai fi nevoie de urmărirea în prealabil a debitorului principal. În acest sens, sunt reglementate prevederile art.1663 Cod civil: “creditorul nu este îndatorat să discute averea debitorului principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări îndreptate contra sa”.

În raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal. Dacă urmărirea împotriva debitorului principal s-a scontat cu îndestularea creditorului, atunci fidejusorul nu mai este obligat; în caz contrar, urmărirea împotriva acestuia va fi reluată. Putem aprecia în această ordine de idei că beneficiul de discuţie suspendă, amână urmărirea fidejusorului de către creditor, până la soluţionarea excepţiei de către instanţă; reduce obligaţia fidejusorului proporţional cu valoarea creanţei satisfăcută de însuşi debitorul principal ori poate chiar stinge obligaţia acestuia.

Faptul că obligaţia fidejusorului este una accesorie şi subsidiară, îi conferă acestuia posibilitatea de a invoca beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune, precum şi excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune.

Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a pretinde creditorului să pornească mai întâi executarea împotriva debitorului şi apoi împotriva sa, dacă nu va fi îndestulat; potrivit art. 1662 Cod civil “Fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie-urmărire-, afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul din urmă, efectul obligaţiei sale se regulează după principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare”. Constituind un beneficiu instituit de lege în favoarea fidejusorului, acesta poate renunţa la el.

Excepţia beneficiului de discuţiune va putea fi invocată numai cu respectarea următoarelor condiţii:

291 C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol.II, pag.1046

119

Page 120: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

1. invocarea beneficiului să se facă până să se fi intrat în judecarea în fond a litigiului, in limine litis. În caz contrar, există prezumţia că fidejusorul a renunţat la acest beneficiu, singură instanţa putând să înlăture această prezumţie pentru motive ce ar justifica întârzierea; de exemplu, în fond se contestă validitatea obligaţiei, iar în urma primelor apărări în fond debitorul principal a dobândit bunuri ce pot fi supuse urmăririi silite292 ;

2. să indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi urmărite şi să avanseze cheltuielile reclamate de urmărirea acestor bunuri, în baza art.1664 alin.1 Cod civil;

3. bunurile să se afle în raza teritorială a tribunalului judeţean unde urmează a se face plata (conform prevederilor art. 1664 alin. 2 Cod civil nu se iau în considerare bunurile deja ipotecate pentru “siguranţa” –garantarea- datoriei sau care nu se mai găsesc în posesia debitorului).

Beneficiul de discuţie poate fi invocat numai de fidejusorul urmărit, cu respectarea condiţiilor impuse de articolele 1662-1665 Cod civil. Invocarea acestui beneficiu pe cale de excepţie se poate face înainte de intrarea în dezbaterea fondului, garantul neputând opune beneficiul de discuţie pentru prima dată la instanţa de apel sau în recurs. Excepţia nu poate fi invocată de instanţă din oficiu. De aceea, neinvocând beneficiul de discuţie, acţiunea creditorului nu a putut fi respinsă pe motiv că acesta ar fi trebuit să-l urmărească mai întâi pe debitor.

În următoarele situaţii, nu se va putea invoca beneficiul de discuţie:1. fidejusorul a renunţat la beneficiu.2. fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz în care se aplică regulile solidarităţii.3. în cazul fidejusiunii judecătoreşti, conform art.1677 Cod civil “Garantul judecătoresc nu poate cere discuţia - urmărirea- averii debitorului principal” şi art.1678 Cod civil “cel ce s-a făcut garant numai pentru fidejusorul judecătoresc nu poate să ceară discuţia averii debitorului principal şi a fidejusorului”.

Beneficiul de diviziune

În cazul existenţei mai multor fidejusori, care garantează pe acelaşi creditor şi aceeaşi datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. Regula prevăzută de art. 1666 Cod civil este că fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie. Fidejusorul urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, adică urmărirea să se împartă, dividă, şi pe ceilalţi cofidejusori (art. 1667 Cod civil stipulează că “cu toate acestea, fiecare din persoanele arătate în articolul precedent-cofidejusori-, întrucât n-a renuntat la beneficiul diviziunii, poate cere ca creditorul să dividă mai întâi acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia. Dacă unii din garanţi erau nesolvabili în timpul în care unul din ei obţinuse diviziunea, acesta rămâne obligat în proporţia unei asemenea nesolvabilităţi; dacă însă nesolvabilitatea a supravenit după diviziune, atunci nu mai poate fi răspunzător pentru aceasta”). Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportată de creditori, ci de către ceilalti cofidejusori. Diviziunea urmăririi nu are loc de drept, ci numai atunci când este cerută.

Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în raporturile dintre cofidejusori, ci numai în raporturile dintre creditor si fidejusori. Nici o dispoziţie legală nu interzice ca în cazul fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul să se poată invoca beneficiul de diviziune.

De asemenea, beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el (art.1667 alin.1 Cod civil) ori dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii pasive între fidejusori, ceea ce echivalează tot cu o renunţare la diviziune.

292 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.530

120

Page 121: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Potrivit dispoziţiilor art.1668 Cod civil, “dacă creditorul însuşi şi de bună voie a împărţit acţiunea sa, nu mai poate să se lepede de această diviziune, deşi, mai înainte de timpul în care a primit-o, unii din cauţionatori au fost nesolvabili”.

Efectul invocării beneficiului de diviziune constă în aceea că datoria se fracţionează în tot atâtea părţi câţi fidejusori au garantat împreună pentru întreaga datorie. Din punct de vedere al dreptului procesual civil, acest beneficiu nu mai este o excepţie dilatorie, ci este o excepţie de fond.

Excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune

Fidejusorul va putea opune creditorului atât excepţiile inerente obligaţiei principale, care se răsfrâng şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fidejusorului (ex.: excepţia prescripţiei extinctive, nulitatea absolută a obligaţiei principale, invocarea compensaţiei), dar şi excepţiile personale care decurg din contractul de fidejusiune (excepţii privind validitatea contractului, cele privind întinderea obligaţiei, cele referitoare la condiţie, termene etc.).

Nu poate însă invoca excepţiile pur personale ale debitorului principal, cum ar fi: nulitatea relativă a obligaţiei principale pentru vicii de consimţământ sau pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (art.1681Cod civil potrivit cu care “garantul se poate servi în contra creditorului de toate excepţiile datornicului principal inerente datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat personale datornicului”).

16.6.4.2.Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal

Fidejusorul poate recupera, de regulă, de la debitorul principal suma pe care a plătit-o creditorului şi cheltuielile efectuate după ce a notificat debitorului urmărirea începută de creditor. Art. 1669 Cod civil prevede că atunci când fidejusorul a achitat datoria, el are un drept de regres împotriva debitorului principal, inclusiv când garantarea s-ar fi făcut fără ştiinţa debitorului, şi că “regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzilor şi a spezelor-cheltuielilor; cu toate acestea, garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de dânsul după ce a notificat debitorului principal reclamaţia pornită asupra-i. Fidejusorul are regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvine. Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a notificat plata”.

Prin efectul plăţii făcută creditorului, fidejusorul se subrogă în drepturile creditorului plătit ( conform art. 1108 pct. 3 Cod civil “Subrogaţia se face de drept… în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface”, şi art. 1670 Cod civil , respectiv “Cauţionatorul ce a plătit datoria intră în dreptul ce avea creditorul contra datornicului”). Prin efectul subrogării, fidejusorul beneficiază şi de gajul, ipoteca, privilegiul etc., de care se bucură creditorul. În locul acţiunii subrogatorii, fidejusorul ar putea opta însă şi pentru o acţiune personală care îşi are izvorul în gestiunea de afaceri, în situaţia când fidejusorul acţionează din proprie iniţiativă, fără ştirea debitorului garantat, sau din mandat293, atunci când fidejusorul s-a angajat în urma solicitării debitorului principal.

Faţă de avantajul conferit de acţiunea subrogatorie, în virtutea căruia fidejusorul beneficiază în cadrul ei de toate garanţiile pe care le avea şi creditorul plătit de el, acţiunea personală prezintă avantajul că termenul de prescripţie curge din momentul în care fidejusorul a făcut plata către creditor.

293 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., pag.404.

121

Page 122: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

În regresul exercitat împotriva debitorului principal, fidejusorul va putea cere acestuia restituirea sumei efectiv plătite, dobânda la această sumă, cheltuielile efectuate de creditor cu urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut produce cu ocazia urmăririi.

Potrivit art. 1671 Cod civil, "când sunt mai mulţi debitori principali solidari pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecărui din ei pentru repetiţiunea sumei totale ce a plătit.". Va funcţiona astfel solidaritatea între cofidejusori faţă de fidejusorul care a plătit datoria. Acesta din urmă va putea cere doar partea fiecăruia. Acţiunea în regres este deci divizibilă împotriva cofidejusorilor.

Art. 1672 Cod civil stipulează că “fidejusorul ce a plătit prima dată nu are regres contra debitorului principal ce a plătit de-a doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune contra creditorului. Când fidejusorul a plătit, fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe datornicul principal, nu va avea nici un regres contra acestuia în cazul când în timpul plăţii, datornicul ar fi avut meziu (mijlocul) de a declara stinsă datoria sa; îi rămâne însă dreptul de a cere înapoi de la creditor banii daţi”.

Primul caz prevăzut în cuprinsul articolului menţionat se face referire la două plăţi consecutive: o primă plată o efectuează fidejusorul, fără a-l încunoştiinţa pe debitorul principal care, la rândul lui, efectuează a doua plată. În cel de-al doilea caz, mijloace aflate la îndemâna debitorului pentru a paraliza executarea silită ar putea fi invocarea compensaţiei, a prescripţiei extinctive etc. În ambele cazuri, fidejusorul are dreptul să pretindă creditorului ceea ce el a plătit, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau fără just temei, pierzând însă dreptul de regres împotriva debitorului principal.

Există împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a achitat datoria garantată, este în pericol de a nu fi acoperit pentru plata la care va fi eventual obligat, astfel că art.1673 Cod civil îi dă acestuia dreptul să se poată adresa anticipat debitorului principal:

“Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor: 1. când este urmărit în judecată pentru a plăti; 2. când debitorul se află falit sau în stare de nesolvabilitate; 3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un termen determinat şi acesta a expirat; 4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei stipulate; 5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de scadenţă, întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se stinge înaintea unui termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat contrariul”.

16.6.4.3.Raporturile dintre fidejusori

În situaţia în care mai mulţi fidejusori garantează pentru unul şi acelaşi debitor şi numai unul dintre ei a plătit în întregime, el are o acţiune în regres divizibilă în contra celorlalţi fidejusori, conform art.1674 Cod civil (“Când mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate acestea, nu are loc regresul decât când garantul a plătit în unul din cazurile arătate în articolul precedent”) numai în cazurile prevăzute la art.1673 Cod civil, enunţate anterior.

În toate celelalte cazuri în care nu sunt incidente dispoziţiile art.1673 Cod civil, fidejusorul care a plătit datoria are drept de regres numai împotriva debitorului principal.

16.6.5. Stingerea fidejusiunii 16.6.5.1.Stingerea fidejusiunii pe cale indirectă

122

Page 123: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Potrivit principiului accesorium sequitur principale, odată cu stingerea obligaţiei principale se va stinge şi fidejusiunea, datorită caracterului său accesoriu. Stingerea pe această cale indirectă este unul din modurile de stingere a obligaţiei accesorii.

Dacă debitorul principal a făcut o plată parţială, fidejusiunea rămâne să garanteze restul creanţei neachitate.

Pe lângă plată, obligaţia principală se mai poate stinge prin novaţiune (art. 1137 alin. 2 Cod civil), remitere de datorie (art. 1142 Cod civil), compensaţie (art. 1148 Cod civil), confuziune (art. 1155 Cod civil), dare în plată (art. 1683 Cod civil).

Dacă obligaţia principală se stinge prin darea în plată, caz în care creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea care îi era datorată, fidejusiunea se stinge chiar dacă după aceea creditorul este evins, conform dispoziţiilor art.1683 Cod civil.

În situaţia în care plata a fost făcută de către un terţ, iar nu de către debitor, fidejusiunea nu se stinge întrucât terţul se poate subroga în drepturile creditorului plătit, cu excepţia cazului în care prin plată a urmărit efectuarea unei liberalităţi, faţă de debitorul principal ori chiar faţă de fidejusor.

De asemenea, tot legea este cea care prevede că un termen de graţie acordat de creditor debitorului său principal nu liberează pe fidejusor de garanţia sa, putând fi urmărit în consecinţă pentru plată (art.1684 Cod civil).

16.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă

Potrivit art. 1679 Cod civil “obligaţia ce naşte din fidejusiune se stinge prin acele cauze prin care se sting şi celelalte obligaţii”, ceea ce înseamnă că fidejusiunea se poate stinge şi independent de obligaţia principală, pe cale directă, prin unul din modurile generale de stingere a obligaţiilor.

Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:• remitere de datorie, în sensul remiterii de fidejusiune, caz în care creditorul îl liberează

de bunăvoie pe fidejusor de obligaţia sa;• confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al creditorului. Cu privire la confuziune,

dispoziţiile codului civil sunt în sensul următor: art. 1680 Cod civil stipulează “Confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea (moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor”;

• compensaţia opusă de fidejusor creditorului. La aceste cazuri se adaugă cel prevăzut de dispoziţiile art.1683 Cod civil, când, datorită

culpei creditorului, fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii principale, privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul în conformitate cu art.1676 Cod civil “cel ce e dator să dea garanţie e liber să dea un amanet sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru asigurarea creanţei”. De exemplu, din neglijenţa creditorului nu au fost conservate garanţiile care asigurau creanţa principală, ceea ce presupune că garanţiile reale specifice ce se pierd au fost constituite ca accesorii ale creanţei principale în momentul când fidejusorul s-a angajat.

16.7. Gajul16.7.1.Definiţie şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art.1685 Cod civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei ce constă în îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet - le contrat de nantissement - fiind un contract

123

Page 124: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

accesoriu, nu este, prin natura sa, nici civil, nici comercial, ci îşi împrumută caracterul său civil sau comercial de la natura obligaţiei principale pe care o garantează, fără a se avea în vedere natura lucrului amanetat.

O altă definiţie dată în doctrină294 este formulată în sensul că “gajul este un contract accesoriu prin care debitorul sau un terţ remite creditorului spre siguranţa creanţei sale un obiect mobiliar corporal sau incorporal, în scop de a conferi dreptul de a reţine lucrul până la îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului amanetat cu preferinţă înaintea altor creditori”. Tot astfel s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin care debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui terţ care îl conservă pentru creditor"295. Bunul afectat garanţiei poate fi un bun mobil corporal sau incorporal, care se află în circuitul civil şi, deci, este alienabil, cum ar fi de exemplu: bani, mărfuri, titluri de credit etc.

Cuvântul “amanet” provine de la cuvântul turcesc "emanet" şi în acest sens a fost folosit şi de Codul civil. Prin termenul de “gaj”, se înţelege atât contractul de gaj, cât şi garanţia care rezultă din acest contract, precum şi obiectul garanţiei.

Sediul materiei garanţiilor reale mobiliare se regăseşte în următoarele acte normative:- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice296;- Ordonanţa Guvernului nr. 89/29.08.2000 privind unele măsuri pentru autorizarea

operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de garanţii Reale Mobiliare, modificată şi completată297;

- Ordinul Ministrului Justiţiei şi Ministrului Finanţelor nr. 2506 /C/ 1324/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind modul de încasare şi plată a taxelor prevăzute de O.G. nr.89/2000298;

- Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr. 1235/C/14.06.2001299 privind criteriile de autorizare a operatorilor de arhivă, prin care s-au abrogat Instrucţiunile nr. 2325/4.10.2000;

16.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj

1.Contractul de gaj are un caracter accesoriu în raport cu obligaţia principală pe care o garantează, făcându-se aplicarea principiului de drept “accesorium sequitur principale”. Gajul nu este posibil în absenţa unui raport principal de obligaţie. Deşi este un contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de anulare, rezoluţiune/reziliere şi de stingere, precum şi toate modalităţile la care este supus raportul juridic obligaţional principal (condiţie, termen). 2.Contractul de gaj are, de regulă, un caracter real, în sensul că, pentru a fi valabil, trebuie să aibă loc remiterea bunului gajat. Excepţia, de a avea caracter consensual, este consacrată de Legea nr.99/1999 şi alte legi speciale; în această situaţie, contractul se naşte în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără să mai fie nevoie de îndeplinirea unei alte condiţii.

294 Matei B.Cantacuzino, op.cit, 1921, pag.550-551295 H.L. et J. Mazeaud, "Droit civil", Ed. Montchresttien, Paris, 1968, vol. III, pag. 64

296 Legea nr. 99/ 26.05.1999 publicată în M.Of. nr. 236/27.05.1999, cu modificările ulterioare297 O.G. nr. 89/2000, publicată în M.Of. nr. 423/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 298/15.05.2002, publicată în M.Of. nr. 356/28.05.2002; O.G. nr. 89/2000 a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 12/30.01.2003, publicată în M.Of. nr. 59/1.02.2003298 Publicat în M.Of. nr. 502/12.10.2000299 Publicate în M.Of. nr. 332/21.06.2001

124

Page 125: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece generează obligaţii în sarcina doar a unei părţi contractuale, respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de a păstra bunul, de a-l conserva şi, pentru cazul executării obligaţiei, de a-l restitui debitorului.

4. Contractul de gaj este, în principiu, un contract gratuit, nici una dintre părţi nu urmăreşte realizarea unui avantaj patrimonial.

5. Contractul de gaj are caracter comutativ, deoarece partea obligată cunoaşte, din momentul încheierii contractului, întinderea obligaţiilor ce-i revin.

6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de drepturi, dat de naşterea dreptului real de gaj, şi, în acelaşi timp, caracterul unui act juridic de dispoziţie.

7. Mai este considerat în doctrina juridică300 un contract cauzal, deoarece valabilitatea lui implică valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a contractului principal.

8. Conform prevederilor Legii nr.99/1999, art.17, contractul de garanţie reală este titlu executoriu. Titlul executoriu reprezintă acel înscris care, întocmit în conformitate cu dispoziţiile legii, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată. Executarea nu este posibilă decât în raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat. Lipsa titlului executoriu, implicit a contractului de gaj, nu permite pornirea executării silite, iar, dacă totuşi s-au făcut acte de executare, se poate obţine anularea lor pe calea contestaţiei în anulare.

16.7.3. Constituirea gajului. Efecte

Constituirea valabilă a contractului de gaj impune îndeplinirea următoarelor condiţii de validitate:

• în persoana debitorului: - cel ce oferă bunul în gaj să fie proprietarul lui şi - să aibă capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor civile, întrucât îşi grevează un bun cu sarcini reale, existând riscul pierderii bunului.

În cazul în care debitorul este minor, gajarea bunurilor sale pentru garantarea propriei datorii este posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă a Autorităţii tutelare (art.129 alin.2 Codul familiei). Este în mod imperativ prevăzută de lege- art.129 alin.1 Codul familiei interdicţia ocrotitorului legal, părinte ori tutore, de a garanta, în numele minorului, obligaţia altuia;

• referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate bunurile mobile corporale şi incorporale care se află în circuitul civil, bunuri certe şi de gen, cele fungibile şi nefungibile etc., inclusiv creanţele (ex.: bani, mărfuri, titluri la purtător, brevete de invenţii, dreptul de autor, drepturile succesorale etc.). Legea nr.99/1999 stipulează că garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil

individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. În acest caz, nu este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională.

Încheierea valabilă a contractului presupune inclusiv menţionarea creanţei ce se garantează, a felului şi naturii bunului gajat sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii lui.

• sub aspectul formalităţilor necesare constituirii gajului este necesar să fie respectate câteva reguli. Astfel, pentru ca gajul să fie opozabil terţilor, adică să-i confere creditorului un drept de preferinţă asupra bunului dat în gaj, şi pentru a se evita fraudele, Codul civil cere ca gajul să fie constatat printr-un înscris înregistrat (art.1686). Înregistrarea consta în păstrarea unui exemplar al înscrisului constatator al gajului într-o mapă specială, la judecătorie (conform dispoziţiilor art.719 şi art.720 C.proc.civ,

300 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.549

125

Page 126: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

abrogate însă prin Legea nr.7/1996 privind cadastrul general şi publicitatea imobiliară şi Legea nr.99/1999). Forma scrisă (act autentic sau act sub semnatură privată, dar cu dată certă) este cerută de lege ad probationem.În noua reglementare, Legea nr.99/1999, cu modificările ulterioare, pune bazele unui nou

sistem de publicitate a garanţiilor reale, prin reglementarea înfiinţării şi funcţionării Arhivei Electronice de Garanţii Reale, “bază de date la nivel naţional, care asigură înscrierea şi accesul la informaţiile înscrise cu privire la avizele de garanţie”.

Arhiva îndeplineşte în principal două funcţii deosebit de importante: funcţie de avertizare şi funcţia de asigurare a priorităţii, pentru respectarea principiului de drept conform căruia “qui prior tempore potior jure”, “primul înscris, primul în drept” (creditorul care îşi înscrie garanţia înaintea altui creditor, în aceeaşi arhivă, va avea prioritate faţă de acesta din urmă, în cazul în care se va pune problema valorificării garanţiei); arhiva pune la dispoziţia oricărei persoane interesate un sistem de căutare, care să ofere informaţii exacte şi actualizate cu privire la înregistrările garanţiilor reale mobiliare, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu ajutorul ei se poate determina prioritatea înscrierii, în cazul existenţei mai multor creditori interesaţi să urmărească acelaşi bun. De asemenea, tot legea prevede că, în situaţia concursului între un creditor care are o garanţie înregistrată în arhivă şi unul care nu a făcut această înregistrare, va avea câştig de cauză cel care are înregistrarea făcută, fiind plătit cu preferinţă. Înscrierea la această arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.

Deoarece nu dobândeşte un drept de proprietate asupra bunului gajat, ci doar calitatea de detentor precar, creditorul are obligaţia de a conserva bunul, răspunzând după regulile dreptului comun pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat, dacă îi poate fi imputată vreo culpă. Art.21 din Legea nr.99/1999 prevede faptul că pe durata contractului de gaj, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.

Odată obligaţia principală executată integral, creditorul trebuie să restituie bunul gajat. Eventualele cheltuieli efectuate pentru conservarea bunului, necesare sau utile, vor fi restituite de debitor (art.1691 alin.2 C.civ.). Dacă aceste cheltuieli nu vor fi restituite, creditorul păstrează dreptul de retenţie asupra bunului gajat până la plata lor.

Creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută mai întâi asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final, asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.

În situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, Legea nr. 99/1999 prevede în art.11 că garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate. De asemenea, garanţia reală acordă creditorului garantat şi următoarele drepturi: a) dreptul de a verifica bunul afectat garanţiei în timpul programului de lucru al debitorului, astfel încât să nu afecteze activitatea acestuia; b) dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi de a trece la urmărirea silită, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel cum sunt determinate prin contractul de garanţie. Creditorul îşi poate exercita acest drept numai dacă are temeiuri comercial rezonabile de a crede ca bunul afectat garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol sau exista posibilitatea ca plata, executarea obligaţiei principale, să fie pe cale de a fi împiedicată.

În urma valorificării bunului afectat garanţiei, produsele obţinute constau în orice bun primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele, precum şi sumele încasate din asigurare sau alta formă de administrare ori dispunere de acestea, inclusiv sumele obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare. Valoarea indemnizaţiei de asigurare asupra bunului afectat

126

Page 127: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

garanţiei reprezintă rezultatul valorificării bunului afectat garanţiei atâta timp cât suma ce trebuie plătită este datorată oricărei părţi din contractul de garanţie sau împuternicitului acesteia.

Pentru ipoteza în care bunul afectat garanţiei se găseşte în posesia creditorului sau a unui terţ care îl reprezintă, aceştia au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Codul civil privind depozitul voluntar, precizează art.39 din Legea nr.99/1999. Astfel, creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută mai întâi asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final, asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.

Dacă debitorul are posesia bunului afectat garanţiei, înstrăinarea acestuia, distrugerea sau degradarea datorate neglijenţei ori deprecierea bunului datorată lipsei de diligenţă, dacă s-au cauzat daune creditorului, vor atrage răspunderea debitorului, urmând a plăti despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500 EURO.

În afara drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul de gaj, posesorul bunului afectat garanţiei are următoarele obligaţii: 1. de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un bun proprietar; 2. de a ţine, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a bunului afectat garanţiei şi, după caz, a produselor acestuia, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Orice garanţie reală înscrisă anterior la arhivă va fi opozabilă cumpărătorului, dacă preţul de achiziţie al bunului depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 1.000 EURO. Debitorul este obligat să transmită cumpărătorului un înscris eliberat de arhivă prin care se atestă existenţa tuturor garanţiilor reale ori a sarcinilor asupra bunului sau un alt înscris de la fiecare deţinător de garanţii reale sau sarcini care să declare că bunurile sunt libere de orice sarcină. Neîndeplinirea de către debitor a acestei obligaţii atrage răspunderea acestuia pentru orice daună cauzată creditorului garantat, în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500 EURO.

16.7.4. Stingerea gajuluiStingerea obligaţiei principale are ca efect şi stingerea gajului. De exemplu, dacă

intervine un mod de stingere a obligaţiei principale, cum ar fi plata, compensaţia, remiterea datoriei, prescripţia extinctivă etc., el va avea influenţă şi asupra gajului; dacă obligaţia principală este nulă absolut sau este anulată, atunci gajul va fi desfiinţat. Aceste consecinţe decurg din caracterul accesoriu şi subsidiar al contractului de gaj.

În ceea ce priveşte prescripţia, se consideră că lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere permanentă a datoriei, care are drept efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune privind obligaţia principală301.

Uneori gajul poate să se stingă şi independent de obligaţia principală. Chiar asupra contractului de gaj poate interveni unul din modurile generale de stingere a obligaţiilor (ex.: pieirea totală a bunului gajat prin forţă majoră, face excepţie cazul când bunul gajat a fost asigurat, situaţie în care dreptul de preferinţă al creditorului se va păstra asupra indemnizaţiei de asigurare; renunţarea creditorului la garanţie; desesizarea creditorului de bun gajat302.

Garanţia reală încetează o dată cu îndeplinirea obligaţiei garantate, în afară de cazul în care părţile au convenit, prin contract, că garanţia reală acoperă şi obligaţii viitoare, precum şi în alte cazuri prevăzute de legea aplicabilă în materie (Legea nr.99/1999)

Astfel, conform art.27, garanţia reală poate înceta: 1. printr-un act liberator din partea creditorului, care să specifice încetarea în tot sau în parte a obligaţiei garantate;

301 Renee Sanilevici, op.cit., pag.312302 Ibidem

127

Page 128: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

2. prin hotărâre judecătorească. În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul trebuie să înscrie o notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale. Arhiva va introduce în rubrica corespunzătoare o menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.

După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va trebui, la cererea debitorului, să restituie imediat posesia bunului afectat garanţiei în cazul în care anterior intrase în posesia acestuia. În caz contrar, se poate atrage obligarea creditorului la plata către debitor a unor despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 200 EURO.

16.8. Ipoteca16.8.1. Definiţie şi reglementare

Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui bun.303

Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod civil.

16.8.2. Caracterele generale ale ipotecii

Indiferent de felul ei, ipoteca prezintă următoarele caractere generale:1. ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil care conferă titularului său două

atribute: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă;2. ipoteca este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi garantează un drept principal;3. ipoteca este o garanţie imobiliară, deoarece are ca obiect numai bunuri imobile aflate

în circuitul civil;4. ipoteca este o garanţie specializată, ceea ce înseamnă că poate fi constituită numai

asupra unui imobil sau a unor imobile individual determinate şi pentru garantarea unei datorii cu o valoare determinată;

5. ipoteca este indivizibilă, în sensul că imobilul ipotecat este afectat în întregime pentru garantarea creanţei.

16.8.3. Felurile ipotecii

În funcţie de izvorul său, ipoteca poate fi de două feluri:- ipotecă legală – care ia naştere în temeiul unei dispoziţii speciale a legii (art. 1749 alin. 1

Cod civil);- ipotecă convenţională - care ia naştere printr-un contract încheiat între creditorul

ipotecar şi proprietarul bunului imobil, care poate să fie debitorul sau un terţ.16.8.3.1. Ipoteca legală

Ipoteca legală este acea formă de ipotecă care ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale.Dispoziţiile prevăzute în Codul civil cu privire la cazurile de ipotecă legală au fost

abrogate.În prezent se poate reţine că sunt cazuri de ipotecă legală:1. ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr. 22/1969, potrivit căruia garanţiile

suplimentare a căror obligativitate este stabilită de lege pot să constea nu numai în fidejusiune ori în gaj, dar şi într-o ipotecă;

303 Liviu Pop, op. cit., pag. 435

128

Page 129: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

2. ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani sau bunuri fungibile asupra bunurilor imobile succesorale, prevăzută de art. 902 alin. 2 Cod civil;

3. ipoteca prevăzută de art. 12 din Decretul – Lege nr. 61/1990304 conform căruia creditele acordate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru cumpărarea de locuinţe din fondurile statului vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra locuinţei dobândite şi art. 15 din Legea nr. 85/1992305modificată prin Legea nr. 76/1994, conform căruia, în cazul în care vânzarea se face cu plata preţului în rate, unitatea vânzătoare îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra locuinţei;

4. ipoteca prevăzută de art. 166 Cod procedură penală, care reglementează o ipotecă legală cu caracter asigurător având ca obiect bunurile imobile sechestrate.

16.8.3.2. Ipoteca convenţională

Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prescrise de lege.

Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie să aibă capacitate

de exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 1772 Cod civil, ipoteca convenţională

este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării formei autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.

16.8.4.Publicitatea ipotecii

Publicitatea ipotecii constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în cartea funciară aflată la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat bunul imobil, în baza art. 108 alin. 1 din Legea nr. 36/1995.306

Publicitatea se efectuează în baza contractului autentic de constituire a ipotecii şi este ordonată printr-o încheiere de către judecător.

Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul d eipotecă timp de 15 ani de la data înregistrării, după care se perimă.

În cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditorului, în virtutea titlului din care rezultă ipoteca.

Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă, în sensul că oricât timp ar trece de la data efectuării ei ea nu se perimă.

Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii, conform art. 1779 Cod civil. Importanţa rangului ipotecii, constă în faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, adică

304 Decretul – Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat în M.Of. nr. 22/8.02.1990305 Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180/29.06.1992, republicată în M.Of. nr. 264/15.07.1998306 Legea nr. 36/1995 a no129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129

129

Page 130: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

cel care a înscris primul ipoteca, va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat, iar ceilalţi creditori se vor despăgubi din ceea ce rămâne.

Dacă debitorul plăteşte datoria, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea se radiază.

16.8.5. Efectele ipotecii16.8.5.1. Efectele faţă de debitor307

Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat, păstrează, în principiu, toate atributele dreptului de proprietate: posesia , folosinţa şi dispoziţia.

Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate greva cu sarcini reale.

16.8.5.2. Efectele faţă de creditor

Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără deposedarea proprietarului bunului imobil, drept care îi conferă două atribute:

- dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat;

- dreptul de preferinţă, care constă în aptitudinea de a-şi realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut din vânzarea imobilului ipotecat, iar în situaţia în care sunt mai mulţi creditori ipotecari, dreptul de preferinţă se exercită în ordinea dată de rangul ipotecii fiecăruia.

16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat

Codul civil reglementează în art. 1791 – 1797 posibilităţile pe care le are terţul dobânditor al imobilului ipotecat în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, iar creditorul cere realizarea ipotecii:

1. terţul dobânditor poate să opună excepţii: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare;

2. terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului şi se va subroga în drepturile creditorului;

3. terţul dobânditor poate să recurgă la purgă. Procedura acesteia este reglementată în art. 1801 – 1814 Cod civil şi constă în oferta făcută creditorului de a plăti creanţa garantată prin ipotecă, până la concurenţa preţului de cumpărare a imobilului sau până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză, dacă a dobândit imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;

4. terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vânzare, fără participarea sa.

16.8.6. Stingerea ipotecii

Ipoteca se poate stinge:1. pe cale principală, prin următoarele modalităţi:

- renunţarea creditorului la ipotecă;- oferta de purgă;- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit ipoteca a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului ipotecat;- prescripţia extinctivă;

2. pe cale accesorie, atunci când se stinge obligaţia pe care o garantează, respectiv prin:

307130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130

130

Page 131: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

- plată;- compensaţie;- novaţie;- confuziune;- remitere de datorie;- dare în plată.

16.9. Privilegiile16.9.1. Definiţie şi reglementare

Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce dă unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.

În doctrină, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi plătit cu prioritate faţă de alţi creditori, datorită calităţii creanţei sale.308

Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul juridic din care s-a născut creanţa.Sediul materiei privilegiilor îl constituie art. 1722 – 1745, art. 1780 – 1815 Cod civil şi art.

409 Cod de procedură civilă.

16.9.2. Clasificarea privilegiilor

În raport de dispoziţiile Codului civil, incidente în materie, privilegiile se clasifică astfel:1. privilegii generale, care pot fi:- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului (art. 1727

Cod civil);- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului (art. 1729 Cod civil).2. privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile (art. 1730 Cod civil);3. privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art. 1737 Cod civil).

16.9.2.1. Privilegiile generale

Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sunt:- privilegiul tezaurului public, reglementat de art. 1725 Cod civil. În prezent în această

materie sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal309 şi ale Codului de procedură fiscală310

care reglementează privilegiul statului pentru obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de plată a impozitelor;

- privilegiul cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 1727 Cod civil, conform căruia creditorul care a făcut cheltuieli în proces sau cu ocazia executării silite, care au profitat

308131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131309131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131Of. nr.927/23.12.2003310 Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi a fost publicat în M.Of. nr. 941/29.12.2003

131

Page 132: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

şi celorlalţi creditori, are dreptul să le recupereze din sumele ce formează obiectul urmăririi.

Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt enumerate în art. 1729 Cod civil, respectiv:

- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;- cheltuieli de înmormântare a debitorului;- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcute în cazul ultimei boli în decurs de un an

înaintea decesului;- creanţe din salarii;- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în decurs de şase luni.

16.9.2.2. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile

Privilegiile speciale mobiliare au ca obiect un bun mobil determinat al debitorului şi sunt enumerate în art. 1730 Cod civil:

- privilegiul creditorului gajist asupra lucrului dat în gaj;- privilegiul locatorului de imobile, care conferă un adevărat drept d egaj asupra bunurilor

mobile ale chiriaşului sau arendaşului, pentru plata chiriilor sau arenzilor, a reparaţiilor locative şi pentru tot ceea ce priveşte executarea contractului;

- privilegiul hotelierului, care conferă hotelierului un drept prioritar de a-şi recupera valoarea prestaţiilor asigurate clienţilor din preţul bagajelor aduse în camera de hotel;

- privilegiul transportatorului, recunoscut pentru preţul transportului şi pentru toate cheltuielile de transport, care poate fi exercitat numai atât timp cât cărăuşul are bunul în detenţia sa;

- privilegiul vânzătorului unui bun mobil al cărui preţ nu a fost plătit de cumpărător;- privilegiul cheltuielilor făcute cu conservarea bunului mobil al debitorului;- privilegiul arendaşului pentru plata sumelor datorate pentru seminţe, cheltuiala recoltei

anului curent şi pentru instrumentele de exploatare agricolă.

16.9.2.3. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile

Codul civil enumeră în art. 1737 privilegiile speciale imobiliare:- privilegiul vânzătorului unui imobil, pentru preţul neîncasat al imobilului;- privilegiul celui care a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către

vânzător;- privilegiul copărtaşului;- privilegiul arhitectului, constructorilor şi al lucrătorilor asupra imobilului construit,

pentru plata lucrării;- privilegiul celui care a împrumutat bani pentru plata constructorilor;- privilegiul care rezultă din separaţia de patrimonii.

16.10. Dreptul de retenţie16.10.1. Definiţie

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în

132

Page 133: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.311

În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul unui lucru este îndrituit să-l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva proprietarului lucrului.

Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să fie un debitum cum re iunctum.

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă retentorului numai o detenţie precară

Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el fiind creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei.

16.10.2. Aplicaţii

Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie312 :- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul şi nu are

dat de vânzător un termen de plată (art. 1322 Cod civil);- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării imobilului,

înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de cumpărător (art. 1444 Cod civil);- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor care i se

datorează de către deponent în legătură cu depozitul (art. 1619 Cod civil);- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul să reţină lucrul

revendicat până la despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat procesul;- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate, până în

momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă, îi va plăti sulta.

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie1.2. Elementele raportului juridic obligaţional1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional1.2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional1.2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional1.3. Clasificarea obligaţiei civile1.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare1.3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor1.3.3. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor1.3.5. Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile1.4. Izvoarele obligaţiilor

CAPITOLUL 2 – CONTRACTUL

311 Liviu Pop, op. cit., pag.451; Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 353; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 448312 Liviu Pop, op. cit, pag. 452

133

Page 134: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Definiţia contractuluiVoinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civilClasificarea contractelor civileImportanţa clasificării contractelor civileCriterii de clasificare a contractelor civileClasificarea contractelor după modul de formareClasificarea contractelor după conţinutul lorClasificarea contractelor după scopul urmărit de părţiClasificarea contractelor după efectele produseClasificarea contractelor după modul de executareClasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţieClasificarea contractelor după corelaţia dintre eleClasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilorÎncheierea contractuluiCapacitatea de a contractaConsimţământul părţii care se obligăObiectul contractuluiCauza contractuluiOferta de a contractaNoţiuneForma oferteiFelurile ofertei de a contractaCondiţiile oferteiForţa obligatorie a oferteiPromisiunea de vânzareAcceptarea oferteiDefiniţieFelurile acceptării oferteiCondiţiile acceptării oferteiMomentul încheierii contractuluiÎncheierea contractului între prezenţiÎncheierea contractului prin corespondenţăImportanţa momentului încheierii contractuluiLocul încheierii contractuluiImportanţa locului încheierii contractului

CAPITOLUL 3 – EFECTELE CONTRACTULUI

Noţiune şi reglementareInterpretarea contractului3.2.1.Reguli generale de interpretare a contractului3.2.2.Reguli speciale de interpretare a contractuluiPrincipiile efectelor contractuluiPrincipiul obligativităţii contractului

3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii contractuluiPrincipiul relativităţii efectelor contractuluiExcepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractuluiPrincipiul opozabilităţii efectelor contractuluiExcepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractuluiEfectele specifice ale contractelor sinalagmatice

134

Page 135: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Excepţia de neexecutare a contractuluiRezoluţiunea şi rezilierea contractuluiRiscul contractului

CAPITOLUL 4 – ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

DefiniţieReglementareExemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii

CAPITOLUL 5 – FAPTUL JURIDIC LICIT

Noţiune şi reglementareGestiunea intereselor altei persoaneDefiniţieCondiţiile gestiunii de afaceriEfectele gestiunii de afaceriObligaţiile gerantuluiObligaţiile geratuluiPlata lucrului nedatoratDefiniţieReglementare legalăCondiţiile plăţii nedatorateEfectele plăţii nedatorateObligaţiile accipiensului de bună – credinţăObligaţiile accipiensului de rea – credinţăObligaţiile solvensuluiCine poate să ceară restituireaAcţiunea în restituireCazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorateÎmbogăţirea fără justă cauzăDefiniţieReglementareCondiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire

5.4.3.1. Condiţiile materiale ale acţiunii în restituire5.4.3.2. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire

Efectele îmbogăţirii fără justă cauzăPrescripţia acţiunii

CAPITOLUL 6 – FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII – RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ –

Noţiunea de răspundere civilăReglementare legalăNatura juridică a răspunderii civile delictualeFelurile răspunderii civile delictualeRăspunderea pentru fapta proprieReglementare

135

Page 136: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

Condiţiile generale ale răspunderiiPrejudiciulDefiniţieClasificarea prejudiciuluiCondiţiile reparării prejudiciului

6.6.3.1.Caracterul cert al prejudiciului6.6.3.2.Prejudiciul să nu fi fost reparat încă

Principiile reparării prejudiciuluiPrincipiul reparării integrale a prejudiciuluiPrincipiul reparării în natură a prejudiciuluiRepararea prin echivalent a prejudiciuluiStabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciuluiFapta ilicităDefiniţieTrăsăturile caracteristice ale faptei iliciteCauzele care înlătură caracterul ilicit al fapteiRaportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciuVinovăţiaNoţiuneStructura vinovăţieiFormele vinovăţieiCauzele care înlătură vinovăţiaCapacitatea delictualăProba condiţiilor răspunderii civile delictualeRăspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

136

Page 137: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

CAPITOLUL 7 – RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori7.1.1. Reglementare7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil7.1.4. condiţiile răspunderii părinţilor

7.1.4.1. Condiţii generale7.1.4.2 Condiţii speciale7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor7.2.1. Reglementare7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.4.1. Condiţii generale7.2.4.2. Condiţii speciale

7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima

prejudiciului7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus

7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

7.3.1. Noţiune şi reglementare7.3.2. Domeniul de aplicare7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor7.3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor

7.3.4.1. Condiţii generale7.3.4.2. Condiţiile speciale

7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilorCAPITOLUL 8 – RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE

ANIMALE, DE RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

8.1.1. Noţiune şi reglementare8.1.2. Domeniul de aplicare8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului8.2.1. Noţiune şi reglementare8.2.2. Domeniul de aplicare8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului8.2.4. Condiţiile răspunderii8.2.5. Efectele răspunderii

8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general8.3.1. Apariţia principiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

lucrurile pe care le avem sub pază

137

Page 138: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective

8.3.3. Condiţiile răspunderii8.3.4. Efectele răspunderii8.3.5. Răspunderea civilă pentru daunele nucleareCAPITOLUL 9 – EFECTELE OBLIGAŢIILOR. EXECUTAREA DIRECTĂ A

OBLIGAŢIILOR (EXECUTAREA ÎN NATURĂ)9.1. Plata

9.1.1. Noţiune9.1.2. Reglementare9.1.3. Condiţiile plăţii 9.1.3.1. Persoana care poate face plata 9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata 9.1.3.3. Obiectul plăţii 9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii

9.1.3.5. Data plăţii 9.1.3.6. Locul plăţii 9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii 9.1.3.8. Imputaţia plăţii 9.1.3.9. Dovada plăţii

9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune9.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor 9.2.1. Executarea obligaţiei de a da 9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face 9.2.3. Daunele cominatorii

CAPITOLUL 10 – EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR (EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT)

10.1. Noţiune10.2. Categorii de despăgubiri10.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor10.4. Condiţiile răspunderii contractuale10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri

10.5.1. Prejudiciul10.5.2. Vinovăţia debitorului10.5.3. Punerea debitorului în întârziere

10.6. Evaluarea despăgubirilor10.6.1. Evaluarea judiciară10.6.2. Evaluarea legală10.6.3. Evaluarea convenţională

CAPITOLUL 11 – DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI

11.1. Consideraţii generale11.2. Măsurile conservatorii11.3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

11.3.1. Definiţie11.3.2. Domeniul de aplicare

138

Page 139: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

11.3.3. Condiţiile intentării11.3.4. Efectele acţiunii oblice

11.4. Acţiunea revocatorie (pauliană)11.4.1. Definiţie şi natură juridică11.4.2. Domeniul de aplicare11.4.3. Condiţiile intentării11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii

CAPITOLUL 12 – MODURILE DE TRANSMITEREE A OBLIGAŢIILOR12.1. Cesiunea de creanţă

12.1.1. Definiţie şi reglementare12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă 12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi 12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi

12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei12.2.1. Definiţie12.2.2. Reglementare12.2.3. Felurile subrogaţiei 12.2.3.1. Subrogaţia legală 12.2.3.2. Subrogaţia convenţională12.2.4. Efectele subrogaţiei

CAPITOLUL 13 – MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR13.1. Novaţia

13.1.1. Definiţie13.1.2. Felurile novaţiei 13.1.2.1. Novaţia obiectivă 13.1.2.2. Novaţia subiectivă13.1.3. Condiţiile novaţiei13.1.4. Efectele novaţiei

13.2. Delegaţia 13.2.1. Definiţie13.2.2. Felurile delegaţiei13.2.3. Efectele delegaţiei

CAPITOLUL 14 – MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR14.1. Compensaţia

14.1.1. Definiţie şi reglementare14.1.2. Domeniul de aplicare14.1.3. Felurile compensaţiei 14.1.3.1. Compensaţia legală 14.1.3.2. Compensaţia convenţională 14.1.3.3. Compensaţia judecătorească

14.1.4. Efectele compensaţiei 14.2. Confuziunea

14.2.1. Definiţie14.2.2. Domeniul de aplicare14.2.3. Efectele confuziunii

14.3. Darea în plată14.3.1. Definiţie14.3.2. Efectele dării în plată

14.4. Remiterea de datorie

139

Page 140: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

14.4.1. Definiţie şi reglementare14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie14.4.3. Proba remiterii de datorie14.4.4. Efectele remiterii de datorie

14.5. Imposibilitatea fortuită de executare14.5.1. Definiţie şi reglementare14.5.2. Domeniul de aplicare14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare

CAPITOLUL 15 – OBLIGAŢIILE COMPLEXE15.1. Obligaţiile afectate de modalităţi

15.1.1. Termenul 15.1.1.1. Definiţie 15.1.1.2. Clasificare 15.1.1.3. Efectele termenului 15.1.1.4. Termenul de graţie 15.1.1.5. Renunţarea la termen 15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului15.1.2. Condiţia 15.1.2.1. Definiţie 15.1.2.2. Clasificare 15.1.2.3. Efectele condiţiei 15.1.2.4. Condiţia şi sarcina

15.2. Obligaţiile plurale15.2.1. Pluralitatea de obiecte 15.2.1.1. Obligaţia alternativă 15.2.1.2. Obligaţia facultativă15.2.2. Pluralitatea de subiecte 15.2.2.1 Obligaţiile conjuncte (divizibile) 15.2.2.2. Obligaţiile solidare15.2.3. Obligaţiile indivizibile

CAPITOLUL 16 – GARANTAREA OBLIGAŢIILOR16.1. Consideraţii generale privind garanţiile obligaţiilor16.2. Funcţiile garanţiilor16.3. Evoluţia garanţiilor16.4. Reglementarea legală a garanţiilor16.5. Clasificarea garanţiilor16.6. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea)

16.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii16.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii16.6.3. Condiţiile de validitate ale fidejusiunii16.6.4. Efectele fidejusiunii 16.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor 16.6.4.2. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal 16.6.4.3. Raporturile dintre fidejusori16.6.5. Stingerea fidejusiunii 16.6.5.1. Stingerea fidejusiunii pe cale indirectă 16.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă

140

Page 141: TEORIA OBLIGATIILOR BOROI

16.7. Gajul16.7.1. Definiţie şi reglementare16.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj16.7.3. Constituirea gajului. Efecte16.7.4. Stingerea gajului

16.8. Ipoteca16.8.1.Definiţie şi reglementare16.8.2. Caracterele generale ale ipotecii16.8.3. Felurile ipotecii 16.8.3.1. Ipoteca legală 16.8.3.2. Ipoteca convenţională16.8.4. Publicitatea ipotecii16.8.5. Efectele ipotecii 16.8.5.1. Efectele faţă de debitor 16.8.5.2. Efectele faţă de creditor 16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat16. 8.6. Stingerea ipotecii

16.9. Privilegiile16.9.1. Definiţie şi reglementare16.9.2. Clasificarea privilegiilor 16.9.2.1. Privilegii generale 16.9.2.2. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile 16.9.2.3. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile

16.10. Dreptul de retenţie16.10.1. Definiţie16.10.2. Aplicaţii

141