domnia final final

Dolineanu Alexandra-Elena

Istorie, Anul I

Grupa H112

1

Domnia – prerogative și exercitarea lor

Caracterul Domniei în Țările Românești

În ținuturile extracarpatice, instituția centrală era Domnia. Puterea în stat era exercitată de un

―Mare Voievod‖- conducătorul oștirii și de un Domn, termenul provine din limba latină

(―dominus‖ – titlu purtat de șefii statului roman în timpul Dominatului) și desemnează stăpânul

suprem al supușilor. Domnul era ales, sau moștenea tronul, cu condiția ca acesta să fie ―os

domnesc‖. Particula ―Io‖ (prescurtare de la numele sacru ―Ioannes‖ și care înseamnă ―cel ales de

Dumnezeu‖ ) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron.

Domnul era și ―singur stăpânitor‖ / ―autocrator‖, desemnând faptul că el era suveran, iar statul

său era independent. Se considera că puterea Domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat

oficial prin formula ―din mila lui Dumnezeu‖. Însemnele puterii erau coroana, buzduganul și

sceptrul1.

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv . Aceasta nu se făcea după o

regulă fixă, ca în Franța; boierii puteau să aleagă pe oricare dintre urmașii legitimi sau

nelegitimi, sau pe una din rudele sale. Aceasta este principala cauză pentru care s-au dat atât de

multe lupte pentru domnie2. Astfel, domnul era ales dintre membrii celor două familii

domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Bogdăneștii – în Moldova) de către Adunarea Ţării,

formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii3.

Domnii erau recunoscuți în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei,destul

de des, totuși aceasta nu afecta statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea

suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi, domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi

de către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată

1 Ion Donat, Domeniul Domnesc în Țara Românească (sec. XIV-XVI), Ed. Enciclopedică,

București, 1996, p. 23. 2 C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi , Ed. Albatros, București, 1975,

p. 251. 3 Ion Donat, op.cit., p. 24


Istorie, Anul I

Grupa H112

2

cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau „unşii lui

Dumnezeu‖, dăruiţi cu autoritate „din mila lui Dumnezeu‖.

Domnul conducea țara, era judecătorul cel mai înalt și era comandantul superm al armatei. În

conducerea ei, era ajutat de către dregători, sau slujbași. Pentru asigurarea unei bune conduceri,

domnul trebuia să țină seama de „obiceiul pământului‖. Acesta era un fel de cod nescris,

transmis din generație în generație, din vorbă în vorbă. Astfel, puterea sa nu era absolută4.

De pământul și averea boierilor, a mănăstirilor, a răzășilor, sau a orășenilor, nu se putea

atinge decât în caz de înaltă trădare sau „hiclenie‖, în caz de desherență, adică dacă stăpânul

bunului murea fără să aibă vreo rudă care să-l moștenească și în cazul în care dările nu erau

plătite5.

Domnului îi aparțineau locurile pustii, braniștile domnești, adică terenurile rezervate domniei

pentru vânat și pescuit, precum și hotarele târgurilor sau orașelor, adică moșiile pe care erau

așezate acestea , mai puține cele așezate pe moșiile boierești6.

Pe plan politic-administrativ, domnul stabilea liniile politicii interne, numea dregătorii,

emitea monedă, hotăra asupra încasării dărilor. Domnul ordona dregătorilor săi să menţină

ordinea internă, să strângă dările, să execute prestările în muncă, să execute hotărârile

judecătoreşti.Tot el stabilea cât să plătească fiecare comunitate, și acorda scutiri de dări7.

Activitatea sa legislativă era volens-nolens limitată de puterea cutumelor (‖obiceiul

pământului‖) , de prestigiul legii laice şi religioase aflate în uz, dar putea crea norme juridice prin

acte între vii pe care le îmbrăca în autoritatea legii8. S-au păstrat multe hrisoave domneşti în care

domul a hotărât într-un fel cu privire la anume proprietăţi şi a decis ca nimeni în viitor să nu

schimbe voinţa lui. Urmaşii au întărit de regulă hotărârile luate. Adesea acestea purtau şi acordul

Sfatului domnesc şi al dregătorilor.

4 C. Giurescu, op.cit, p. 251.

5 Ibidem, p. 251.

6 Ibidem, p. 251.

7 Dumitru Năstase, Ideea imperială în Țările Române. Geneza și evvoluția ei în raport cu vechea

artă românească ( sec. XIV- XVI), 1972, p.52. 8 Ibidem, p. 56.


Istorie, Anul I

Grupa H112

3

Modul de exercitare a puterii legislative a purtat amprenta bizantină. Legile împărăteşti

reprezentau în secolele XIV – XV cel mai complet şi evoluat model juridic, însă aplicarea lui

necesită şi corelarea cu Legea ţării, nescrisă9.

Şi atribuţiile judecătoreşti se inspirau din aceleaşi surse – tradiţia bizantină (conform căreia

împăratul era judecător suprem) şi Legea ţării, ambele încoronate cu forţa harului divin dobândit

prin ungere. El putea judeca în ultimă instanţă pe orice supus şi în orice pricină, putea pronunţa

orice pedeapsă şi ierta pe oricine, putea da învăţătură altor instanţe cum să judece. În unele

‖procese de hotărnicire‖ se implica personal trasând pe teren hotarele unei proprietăţi. În

procesele de ―hiclenie‖ (trădare) domnul putea judeca singur, fără Sfatul domnesc, fără

procedură de judecată şi fără să prezinte dovezi, fapt care provoca tensiuni în rândurile

boierimii10

.

Adesea atribuţiile judecătoreşti erau exercitate în funcţie de nevoi politice sau diplomatice,

pentru a asigura sporirea prestigiului domnului sau pentru a preveni comploturile.

Domnul avea prerogative şi în raport cu Biserica. El confirma pe mitropolit, episcopi,

egumeni, putea intra în altar, reglementa organizarea Bisericii, decidea în privinţa înfiinţării de

mitropolii, episcopii, mănănstiri, reglementa competenţa de judecată a organelor bisericeşti,

reglementa activitatea cultelor străine din ţară11

.

În anumite cazuri, prerogativele Domnului nu puteau fi exercitate:

a) când domnul era minor sau dement

b) când domnul lipsea din ţară

c) când tronul era vacant.

Locul său era luat de locţiitori domneşti care exercitau temporar puterea domnească; purtau

denumiri diferite: ispravnic de scaun, caimacam (din secolul XVII), locţiitor de încredere. Ei

apărau scaunul domnesc împotriva uzurpării, preluau visteria, strângeau dările.

9 Virgil Cândea, Istoria românilor. O epocă de înnoiri în spirit european, Vol. V, Ed.

Enciclopedică, București, 2003, p. 517 10

Ibidem, p. 518 11

Ibidem, p. 520


Istorie, Anul I

Grupa H112

4

Veniturile domniei ca instituţie se confundau cu veniturile domnului în funcţie. Cele

personale proveneau din satele aflate în proprietatea proprie, din muncile locuitorilor acestora,

din dările la care erau obligaţi ţăranii liberi şi locuitorii târgurilor. Cele ale Domniei proveneau

din darea pe cereale (cobâla sau găleata), vama sau deseatina, zeciuiala din oi, porci şi stupi, din

darea pe vin.

În secolele XIV-XV dările în produse au avut o pondere importantă în raport cu birul, plătit

în bani, apoi raportul s-a inversat; birul a devenit cea mai apăsătoare obligaţie pusă locuitorilor,

în folosul vistieriei domneşti12

.

Pe plan extern, domnul reprezenta țara, încheia tratate, declara război, hotăra încheierea

păcii, și avea drept de legație.

12

Ibidem, p. 524.


Istorie, Anul I

Grupa H112

5

Sfatul Domnesc din Țara Românească și Moldova

Sfatul domnesc (Divan, Divanul domnesc) era o instituție formată din marii boieri, cu și

fără dregătorii, care împreună cu clerul înalt, luau parte la conducerea țării, alături de domn13

.

Actele domniei nu aveau putere dacă lipsea acordul membrilor sfatului, care apar în documente

în partea finală, în așa numita listă de martori.

Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova și 10-15 în Țara Românească.

Ordinea menționării în documente indică locul în cadrul sfatului domnesc al fiecărui membru.

De obicei marii proprietari de pământ erau primii membri ai sfatului14

. Alături de membrii

familiei domnești, aceștia purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Țara Românească,

de vlastel sau vel. Mărturia acestor mari proprietari feudali era însoțită uneori și de cea a fiilor

lor, dovadă a continuității stăpânirii moșiilor. Dregătorii nu menționau mărturia fiilor lor,

deoarece demnitățile acestora nu erau ereditare15

.

Sfatul domnesc îl asista pe domn în toate chestiunile importante de politică internă și externă.

Atribuțiile sfatului domnesc erau politice, fiscale și judecătorești și se manifestau cu ocazia:

confirmării sau dăruirii unei moșii, judecăților (domnul nu putea judeca fără sfat), încheierea

acordurilor cu țările străine.

Ștefan cel Mare a întărit puterea domnească, introducând în Sfatul domnesc și pe pârcălabii

cetăților, (care erau numiți tot de domn).

La finalul secolului al XVI-lea Sfatul domnesc a început să se cheme divan, sub influența

otomană.

Sfatul domnesc nu trebuie confundat cu marea adunare a țării (sobor), care reprezenta toate

stările oamenilor liberi.

13

C. Giurescu, op.cit., p. 252. 14

Ibidem, p. 253. 15

Ibidem, p. 254.


Istorie, Anul I

Grupa H112

6

Sfatul domnesc reprezintă cel de-al doilea organ cu rol fundamental (constitutional) în

organizarea și funcționarea statelor medievale românești. Instituția era compusă din boierii mari

pe care Domnul îi consulta în problemele curente legate de conducerea statului.16

Instituția a fost atestată documentar în secolele XIV-XV. Sfatul domnesc era amintit ca sfatul

boierilor mari și credincioși, sau sfatul țării.

Sfatul domnesc, ca reprezentant al clasei boiereşti, a urmărit organizarea şi întărirea puterii

centrale numai în măsura în care aceasta îi oferea mijloacele de care nu dispunea singură pentru

a-şi realiza scopurile şi interesele de clasă, în aceleşi timp boierimea a acţionat împotriva puterii

centrale de stat în măsura în care o domnie puternică îi ştirbea drepturile şi privilegiile de care se

bucura. 17

Datorită faptului că marea boierime era factorul politic hotărâtor în timpul orânduirii feudale,

soarta domniei era strâns legată de atitudinea boierimii, care a urmărit în mod constant să-i

limiteze puterea la un nivel corespunzător intereselor sale de clasă.18

Pe de altă parte, pentru a-şi putea asigura sprijinul sfatului domnesc ca reprezentant al clasei

boiereşti la conducerea statului şi pentru a-1 putea domina cu mai multa uşurinţă, domnii Ţării

Româneşti şi ai Moldovei au căutat să promoveze în rândurile acestuia pe boierii în care aveau

mai multă încredere, îndeosebi rudele şi apropiaţii lor. În alegerea sfetnicilor lor domnii trebuiau

să ţină seama şi de puterea economică şi de priceperea politică a boierilor respectivi.

Domnii nu puteau conduce ţara fără ajutorul sfatului domnesc, dar totodată acesta nu a

întreţinut mereu aceleaşi relaţii cu domnii ce s-au perindat pe tronurile Ţării Româneşti şi

Moldovei. În timpul anumitor domnii puterea şi influenţa boierimii şi a sfatului domnesc au fost

mai mari, în altele mai slabe.

16

Mariana Gavrilă, Istorie, Ed. Aula, 2010, p. 29. 17

Ibidem, p. 30. 18

Ibidem, p. 32.


Istorie, Anul I

Grupa H112

7

Pentru marea boierime, domnul ideal era cel care nu ieşea din cuvântul ei, prototipul

domnului „părinte‖ al boierilor a fost Petru Şchiopul, саre ţinea cont de sfaturile şi părerile

boierilor.

Se ştie însă că alţi domni mai autoritari au manifestat о mai mare libertate în acţiunile lor şi

nu s-au lăsat influenţaţi întotdeauna şi în egală masură de sfaturile dregătorilor lor. Boierii lui

Petru Rareş declarau astfel că „domnul nostru, fiind stăpânul nostru, nu se ia întotdeauna după

sfaturile noastre‖19

.

Indiferent de politica pe care au dus-o şi de atitudinea lor faţă de marea boierime, domnii nu

au putut conduce ţara singuri, fară ajutorul sfatului domnesc. Ceea ce au putut face domnii mai

autoritari a fost, nu să suprime sfatul domnesc, ci să ia unele hotărâri fără să ţină cont de părerea

sfatului sau chiar fără să-1 consulte ori să-şi constitute sfatul din oameni apropiaţi 20

.

Sfatul domnesc sau unii din membrii săi jucau un rol important în vremea unor domni mai

slabi sau tineri. Un exemplu în acest sens îl constituie domnul, Alexandru Cuconul, „fiind prea

tînăr, avea boieri foarte credincioşi, de căutau toate trebile domniei şi ale ţării şi toate judecăţile

era asupra lor‖.

Importanţa sfatului domnesc creştea şi în vremea unor domi care nu se preocupau prea mult

de treburile statului. Astfel, deoarece Alexandru Iliaş, domnul Moldovei, „mai mult îşi petrecea

cu Batişte Veveli‖, „cârpiia boierii cum putea trebile ţării‖, în care domnul nu se prea amesteca.

În ceea ce privește modul în care se luau hotărârile după consultarea sfatului domnesc şi la

măsura în care membrii sfatului influenţau aceste hotărâri, domnul nu era dator să se conforme

totdeauna opiniei majorităţii dregătorilor săi, el putea urma sfatul unnia din marii dregători mai

influenţi, în cazul în care credea că acest sfat este mai bun.

Pornind de la constatarea că din anumite perioade din istoria Moldovei — îndeosebi din

timpul domniei lui Alexandra Lăpuşneanu — nu s-au păstrat documente în care să fie citaţi

19

C. Giurescu, op.cit., p. 201 20

N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi Marii dregători din Ţara Românească şi Modova (sec XIV –

XVII-lea), Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.113


Istorie, Anul I

Grupa H112

8

martorii din sfatul domnesc, unii cercetători au emis părerea că „domnul a domnit în tiranie‖ sau

că „a condus ţara fără sfatul boierilor‖.

Din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, documentele cu sfat domnesc sunt foarte rare în

Moldova deşi, în această perioadă, sfatul domnesc era consultat în mod obişnuit la rezolvarea

tuturor problemelor21

.

În Moldova, de regulă, nu erau trecuţi ca martori membrii sfatului domnesc la ispisoace

(hrisoave): în schimb, mărturia acestora era invocată în orice. Din sec. al XVI-lea s-au păstrat

numeroase ispisoace fără sfatul domnesc, pe care se notează că domnul a poruncit să li se facă

beneficiarilor orice. Din aceeaşi vreme şi de la începutul sec. al XVII-lea cunoaştem numeroase

ispisoace şi orice date în aceleaşi pricini, primele fără martorii sfatului domnesc, iar celelalte

având formularul complet, cu invocarea martorilor. Citarea sau necitarea sfatului domnesc era

deci, în primul rând, о problemă de diplomaţie, de formular al documentelor22

.

În Tara Românească lipsesc martorii sfatului domnesc în poruncile pe care domnul le

adresează diverşilor săi dregători şi slujbaşi sau unor locuitori, cerându-le să respecte dispoziţiile

domneşti. Membrii sfatului domnesc nu sunt citaţi ca martori nici în aşa-numitele „cărţi de

volnicie‖, prin care unii proprietari feudali sunt împuterniciţi să-şi stăpânească moşiile sau să-şi

încaseze diverse venituri de pe aceste proprietăţi23

.

Ca şi în Moldova, în unele asemenea acte fără sfat domnesc se specifică totuşi că domnul le

eliberase după о prealabilă consultare cu sfatul său.

În Ţara Româneaseă lipsea adeseori mărturia sfatului domnesc în documentele prin care

domnii făceau diverse danii de bani sau produse unor mănăstiri din ţară sau de peste hotare. Din

sec. al XVI-lea s-au păstrat numeroase asemenea documente în care membrii sfatului domnesc

nu apar ca martori în formularul actelor.

21

Ibidem, p. 114. 22

Gh. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele Române, Ed. Enciclopedică,

Bucureşti, 1995, p. 72 23

Ibidem, p. 73.


Istorie, Anul I

Grupa H112

9

Necitarea membrilor sfatului domnesc în anumite documente emise de cancelaria domnească

nu înseamnă aşadar că domnul conducea ţara fară ajutorul sfatului domnesc, care nu a încetat să

existe chiar în vremea celor mai autoritare domnii.

Membrii sfatului domnesc

Jupan este un cuvânt vechi slav și care înseamnă domn sau stăpân. El a fost folosit îndeosebi

de cancelaria Ţării Româneşti, încă de la primul document intern păstrat, în care sunt citaţi

membrii sfatului domnesc din 1389.

În documentele de până la mijlocul sec. al XVI-lea, titlul de jupan se atribuia de obicei numai

boierilor şi dregătorilor mari, nu tuturor membrilor sfatului domnesc. Astfel, în documentele

emise de cancelaria Ţării Româneşti de până la jumătatea sec. al XV-lea sunt numiţi jupani toţi

boierii fără dregătorii care apar ca membri ai sfatului domnesc şi care, de regulă, ocupau în acest

sfat о poziţie superioară boierilor cu dregătorii.

În ceea ce îi priveşte pe dregători, titlul de jupan a fost acordat de regulă numai celor mai

importanţi dintre aceştia (banul, vornicul, logofătul foştii dregători şi uneori vistierul şi spătarul).

Până la sfârşitul sec. al XV-lea, titlul de jupan nu precede numele altor dregători membri ai

sfatului domnesc în afară de cei amintiţi mai sus. Singurele excepţii îi privesc pe dregătorii de

rang mai mic care făceau parte din familii boiereşti de seamă, ca mare stolnic şi comis, este

numit şi el uneori jupan.

De la sfârşitul sec. al XV-lea termenul de jupan şi-a lărgit sfera, începând să fie folosit şi

pentru alţi boieri, care nu erau membri ai sfatului domnesc, fie că aveau şi titluri de dregatori, fie

că nu posedau asemenea titluri.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau o

specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului.

Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de

ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi

suita sa.


Istorie, Anul I

Grupa H112

10

Cei mai importanţi dregători erau:

Banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei) era conducătorul administraţiei la vest de Olt;

marele ban era denumit ―domnul cel mic‖.

Vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii

judecătoreşti, după domn.

Logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor

luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti.

Vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării.

Spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii.

Pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur.

Postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al

acestuia.

Paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti.

Stolnicul avea în grijă masa voievodului24

.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în

secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu

dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman,

Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent ―Divan‖25

.

Atribuțiile sfatului domnesc

Sfatul domnesc îl ajută pe domn la conducerea ţării, fiind consultat la rezolvarea tuturor

problemelor privind politica externă, administraţia, organizarea fiscală şi constituie, împreună cu

domnul, instanţa supremă de judecată a ţării.

24

Mariana Gavrilă, op. cit., 33 25

Ibidem.


Istorie, Anul I

Grupa H112

11

Ajutorul pe care sfatul domnesc îl dădea domnului la conducerea statului feudal reprezenta

una din obligaţiile boierilor vasali ai domnului, faţă de suzeranul lor, aşa-numitul „consilium‖. În

acelaşi timp, participarea reprezentanţilor marii boierimi la toate actele de guvernământ avea

drept scop în primul rând să apere interesele marii boierimi.

Politica externă a celor două ţări era condusă şi stabilită de domn şi de sfat. Domnul nu putea

încheia alianţe cu vecinii fără încuviinţarea sfatului, ori în evul mediu, alianţele îmbrăcau

adeseori forma unor acte de vasalitate, în care domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti se declarau

vasali ai unor suzerani mai puternici, cum erau regii Poloniei şi Ungariei. La depunerea acestor

acte de omagiu, domnii mergeau de obicei însoţiţi de boierii lor din sfat, care promiteau — fie

separat de domn, fie împreună — credinţă regelui suzeran.26

În secolele XV—XVII, sfatul domnesc era consultat în toate problemele privind orientarea

politică a ţării, stabilirea de alianţe etc. De obicei, însă, problemele politice de о însemnătate

deosebită nu erau dezbătute în şedinţele obişnuite ale sfatului sau divanului domnesc, ci în

adunări mai largi la care luau parte şi alţi reprezentanţi ai categoriilor sociale privilegiate.

Sfatul domnesc era consultat de asemenea şi în problemele militare, domnul stabilea

împreună cu boierii săi locul unde urma să dea luptele, unde să se retragă în caz de pericol. La

şedinţele sfatului unde se luau decizii cu caracter militar participau şi căpeteniile militare ale

ţării, sfatul căpătând în aceste împrejurări, un caracter mai larg.27

Atribuţiile financiare constau, în primul rând, în dezbaterea problemelor legate de adunarea

dărilor existente, de emiterea unor noi dări astfel încât să existe disponibilităţile necesare

achitării datoriilor statului sau Domnului. Consultarea Sfatului comportă şi un aspect politic,

deoarece membrii acestuia se asociau astfel unor decizii care, de regulă nu erau bine primite de

populaţie. În anumite cazuri Domnul era nevoit să recurgă la convocarea Stărilor, prilej cu care

Sfatul avea obligaţia de a susţine proiectul avansat de Domn.

Modul de cheltuire a banilor de către marele vistier nu era de competenţa Sfatului. Domnul

nu dădea socoteală nimănui.

26

N. C. Apetrei, Istoria Administraţiei Publice, Galaţi, 2006, p. 33. 27

Ibidem, p. 34


Istorie, Anul I

Grupa H112

12

Atribuţiile bisericeşti erau relativ extinse, căci Sfatul era consultat de Domn în toate

problemele importante precum alegerea mitropolitului, a episcopilor, caterisirea ierarhiilor,

înfiinţarea eparhiilor, mutarea unei mitropolii sau episcopii la o nouă reşedinţă, numirea

egumenilor mănăstirilor importante28

.

Atribuţiile militare au fost considerate de toţi domnitorii ca fiind de cea mai mare

însemnătate. Dată fiind miza conflictelor militare, chiar şi Domni cu recunoscute calităţi în

domeniu au asociat Sfatul planurilor de război, au consultat pe membrii acestuia, cu atât mai

mult cu cât dregătorii cu sarcini militare făceau parte din Sfat precum marii vornici, marele

spătar, marele hatman29

. În cunoscutele sale Învăţături către fiul său Teodosie, Neagoe Basarab,

afirma că, în caz de război, Domnul trebuie să-i aibă pe boieri alături să se sfătuiască cu ei, dar

trebuie să acţioneze cum va crede el de cuviinţă30

.

Lucrările Sfatului domnesc se desfăşurau acolo unde se afla Domnul, de regulă în una din

curţile sale, ori de câte ori era nevoie, căci membrii Sfatului îl urmau pe Domn în toate

deplasările. Când acesta avea de judecat o cauză, la lucrări participau împricinaţii şi martorii31

.

28

M.M. Andreescu, Instituţii medievale în spaţiul românesc, Ed. România de Mâine, Bucureşti,

2003, p. 135. 29

Ibidem. 30

Ibidem, p.136. 31

Ibidem, p. 139.


Istorie, Anul I

Grupa H112

13

Bibliografie

1. Andreescu, M.M., Instituţii medievale în spaţiul românesc, Ed.

România de Mâine, Bucureşti, 2003.

2. Apetrei, N. C., Istoria Administraţiei Publice (Curs de Note) , Galaţi,

2006

3. Brătianu, Gh., Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele

Române, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995

4. Cândea, V., Istoria românilor. O epocă de înnoiri în spirit european,

Vol. V, Ed. Enciclopedică, București, 2003

5. Donat, I., Domeniul Domnesc în Țara Românească (sec. XIV-XVI),

Ed. Enciclopedică, București, 1996

6. Gavrilă, M., Istorie, Ed. Aula, 2010

7. Giurescu, C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până

astăzi , Ed. Albatros, București, 1975

8. Năstase, D., Ideea imperială în Țările Române. Geneza și evvoluția ei

în raport cu vechea artă românească ( sec. XIV- XVI), 1972

9. Stoicescu, N., Sfatul domnesc şi Marii dregători din Ţara

Românească şi Modova (sec XIV – XVII-lea), Editura Academiei, Bucureşti,

1968

domnia final final

Documents