costin zotoi

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE NECLASIFICAT UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „Carol I” Exemplar nr. _________

Costin-Mădălin ZOTOI

REZUMAT

TEZĂ DE DOCTORAT

TEMA:

„INFLUENŢA GLOBALIZĂRII ASUPRA SISTEMELOR

DE APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ

NAŢIONALĂ”

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT Gl. (r) prof. univ. dr. Eugen BĂDĂLAN

Teză elaborată în vederea obţinerii titlului de doctor în Ştiinţe Militare

– Bucureşti, 2014 –

NECLASIFICAT 2 din 13

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. GLOBALIZAREA ŞI DIMENSIUNILE SECURITĂŢII

1.1 Globalizarea – o realitate a începutului mileniului al III-lea

1.2 Principalii actori politici, economici şi/sau militari ai globalizării

1.3 Rolul organizaţiilor internaţionale în dinamica securităţii globale şi

regionale

1.4 Globalizarea securităţii şi securitatea naţională

CAPITOLUL 2. DINAMICA SECURITĂŢII ÎN ERA GLOBALIZĂRII

2.1 Efecte ale globalizării asupra mediului internaţional de securitate

2.2 Influenţa globalizării asupra securităţii statelor

2.3 Globalizarea şi sistemele de apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională

2.4 Adaptarea sistemelor de securitate naţională la noile provocări ale

mediului de securitate

CAPITOLUL 3. APĂRAREA, ORDINEA PUBLICĂ ŞI SIGURANŢA

NAŢIONALĂ ÎN ERA GLOBALIZĂRII

3.1 Corelaţia securitate naţională – siguranţa cetăţenilor

3.2 Apărarea – parte componentă a securităţii

3.3 Ordinea publică – piatră de temelie a securităţii

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE


INTRODUCERE

Noţiunea de globalizare apare în discursul public internaţional contemporan

din ce în ce mai des. Globalizarea este privită întotdeauna ca motivul principal

pentru care un fenomen se manifestă, indirect şi pe cale cauzală, în diferite părţi ale

lumii, generând valuri de repercusiuni; această realitate determină, printre altele,

intensificarea relaţiilor de interdependenţă dintre state.

Agenţii activi care promovează globalizarea, subiecţii acestui proces, pot fi

state, organizaţii internaţionale sau chiar mari corporaţii ori companii cu

reprezentare pe plan mondial, inclusiv aparţinând segmentului mass-media, entităţi

angajate în îndeplinirea finalităţilor constituţionale sau, după caz, statutare.

Diversitatea calităţilor subiecţilor activi ai globalizării, precum şi numărul mare al

acestora, demonstrează anvergura substanţială a acestui proces şi semnificaţia sa în

actualul context mondial, conferindu-i toate atributele unei importante teme de

cercetare ştiinţifică.

Având în vedere că globalizarea reprezintă, înainte de toate, un proces al

interdependenţelor, o realitate care aduce în acelaşi plan de interacţiune subiecţi de

drept internaţional din diverse zone ale globului, elemente care, până nu demult, nu

erau considerate ca făcând parte din acelaşi sistem de ecuaţii, statele au început să-

şi adapteze în consecinţă modalităţile naţionale de cunoaştere şi gestionare a

procesului în speţă, inclusiv a punctelor de prim-contact existente la nivelul

sistemelor proprii de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

În cadrul unei abordări integrate şi specializate, apreciem că sistemele

naţionale de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională (şi, în interiorul lor,

instituţiile componente) constituie primele puncte de contact ale statelor în raport

cu majoritatea repercusiunilor globalizării. În anumite cazuri, acestea chiar

determină şi/sau dirijează efectele globalizării, fiind responsabile de valorificarea

oportunităţilor sau contracararea efectelor negative ale acestui proces, precum şi de


menţinerea riscurilor şi ameninţărilor la adresa planului securitar naţional la un

nivel rezonabil. Pentru a servi cât mai bine statul aparţinător, opinăm că sistemele

naţionale de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, inclusiv componentele

acestora, trebuie să parcurgă un traseu permanent de adaptare la provocările acestui

proces mondial. Astfel, dinamicităţii vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor,

ameninţărilor şi agresiunilor la adresa securităţii naţionale ar trebui să îi fie opuse

de state sisteme, la fel de dinamice şi de flexibile, de apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională. Apare utilă, în consecinţă, punctarea câtorva modalităţi

naţionale de adaptare, ţinând cont de rolul statului în derularea proceselor sociale,

ariile sale de interes şi de responsabilitate, necesitatea şi anvergura promovării

unor modele de globalizare în concordanţă cu interesele fundamentale ale actorilor

acestui proces, precum şi de procedeele naţionale de exploatare a

oportunităţilor/contracarare a ameninţărilor sau de abordare a noilor provocări ale

mediului internaţional securitar.

CAPITOLUL 1

GLOBALIZAREA ŞI DIMENSIUNILE SECURITĂŢII

Intensificarea relaţiilor comerciale între state a determinat, pe parcursul

secolului al XX-lea, interconectarea, pe plan mondial, a tuturor economiilor

naţionale. Dacă din perspectiva cooperării economice între state, organizaţii

internaţionale şi/sau companii ori corporaţii, începutul mileniului al III-lea a

deschis noi perspective de dezvoltare, constatăm că lumea de astăzi înregistrează o

serie de aspecte negative asociate globalizării ce se traduc în provocări redutabile

la adresa securităţii, cum ar fi: dezvoltarea criminalităţii organizate transfrontaliere,

internaţionalizarea terorismului, intensificarea demersurilor de proliferare a

armelor de distrugere în masă sau extinderea rapidă, fără precedent, la nivel

mondial, a unor crize economico – financiare locale.


Raportat la cele de mai sus, în cadrul acestui capitol ne-am propus să

relevăm că globalizarea nu are o dezvoltare constantă, ritmul evolutiv intern

devenind tot mai susţinut. Am apreciat că acest aspect este unul esenţial în

condiţiile în care asistăm astăzi la apariţia unei curse permanente între protagoniştii

globalizării pentru fructificarea oportunităţilor generate de aceasta sau pentru

dirijarea/combaterea altor efecte, clasificate ca inoportune/indezirabile. Am arătat,

de asemenea, că fiecare etapă ce marchează derularea procesului de globalizare

relevă pentru actorii internaţionali oportunităţi (promovarea utilizării la scală largă

a unor descoperiri ştiinţifice, procedee şi valori; evoluţii economice favorabile pe

plan local, naţional, regional sau global; acceptarea drept etalon în diferite domenii

a unor monede naţionale; standardizarea în jurul anumitor echipamente existente

etc.) şi efecte negative (extinderea fără precedent a fenomenului terorist şi a

criminalităţii organizate transfrontaliere; impunerea obiectivă, la nivelul ţărilor, a

unor realităţi economice care generează pierderi la nivel naţional; scăderea

coeziunii între cetăţenii unui stat etc.).

Am punctat, de asemenea că, la nivel de ansamblu, derularea globalizării

excedează controlului oricărui stat, acesta putând, cel mult, percepe şi aborda doar

secvenţe ale acesteia. În context, în vederea atingerii unor rezultate superioare,

actorii internaţionali de calibrul organizaţiilor interguvernamentale sunt înzestraţi

cu competenţe şi capabilităţi sporite menite a completa demersurile naţionale. În

context, ne-am propus să demonstrăm că, dintre toţi actorii politici, economici

şi/sau militari ai globalizării, organizaţiilor interguvernamentale le revine rolul

decisiv în modelarea acestui proces. Spre deosebire de state, organizaţii

internaţionale neguvernamentale, media, corporaţii şi trusturi, precum şi de

operatori economici naţionali cu relevanţă pe mai multe pieţe de desfacere,

organizaţiile interguvernamentale deţin legitimitatea şi capacitatea deplină de a

acţiona pe plan mondial în vederea declanşării unor efecte ale globalizării, sau,

după caz, de a preveni apariţia acestora.


Nu în ultimul rând, în cadrul acestui prim capitol, am stabilit că evoluţia

procesului de globalizare a determinat orientarea către exterior a statelor, creând,

totodată, premisele gândirii globale ca izvor de amplificare a sinergiilor rezultate

din diversele forme de cooperare internaţională. Pe cale de consecinţă, într-o lume

din ce în ce mai interconectată, asigurarea securităţii globale a devenit un imperativ

pentru orice actor internaţional semnificativ. Astfel, am arătat că soluţia optimă de

asigurare a securităţii internaţionale în condiţiile creşterii dinamicii globalizării, o

constituie găsirea căilor şi modalităţilor de cooperare extinsă şi complexă între toţi

actorii jocului social uman la nivel mondial.

CAPITOLUL 2

DINAMICA SECURITĂŢII ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Procesul globalizării generează reverberaţii semnificative la nivelul

întregului mediu internaţional de securitate. Am demonstrat, în cadrul acestui

capitol, că procesul în cauză produce şi va produce în viitor, într-un ritm din ce în

ce mai accelerat, modificări semnificative asupra securităţii în toate sferele de

manifestare – economică, socială, financiar – bancară, culturală, de mediu,

informaţională, cibernetică etc. În etapa actuală, cele mai vizibile sunt cele

referitoare la apărarea individuală sau colectivă, ordinea publică şi siguranţa

cetăţenilor şi/sau a colectivităţilor, precum şi la sfera relaţiilor dintre subiecţii de

drept internaţional, a actorilor statali şi nonstatali participanţi la procesele regionale

şi continentale.

În cuprinsul acestui capitol, ne-am propus să punctăm, de asemenea, că

globalizarea, proces cu derulare inexorabilă, sculptează mediul internaţional de

securitate definindu-i noi faţete, fiecare apărută ca rezultantă a activităţilor

convergente în materie, sau, după caz, divergente derulate de actorii mondiali,

regionali, locali şi individuali. În condiţiile în care toate părţile implicate

conştientizează că globalizarea nu poate fi oprită, am reliefat că, concursul dintre


acestea se desfăşoară pentru potenţarea anumitor tendinţe generate de globalizare,

orientarea anumitor activităţi dezvoltate de acest proces şi, implicit, fructificarea

oportunităţilor, sau, după caz, pentru transformarea/estomparea/suprimarea altor

aspecte conexe evaluate ca nedorite.

În faţa noilor provocări cu specific securitar ale globalizării, am demonstrat

că Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunea Europeană sunt obligate

să se transforme/evolueze astfel încât să-şi menţină caracterul de actualitate pentru

membrii săi, evitând astfel desuetudinea şi să-şi continue parcursul de consolidare

a relevanţei pe scena internaţională.

Am constatat şi expus, deopotrivă, că deschiderea generată de globalizare,

precum şi constrângerile financiare omniprezente, au determinat extinderea sferei

de acoperire a conceptului de externalizare şi asupra domeniului securitar, fiind

aplicată din ce în ce mai mult delegarea unor activităţi secundare către operatorii

economici specializaţi din cadrul mediului privat.

În condiţiile în care apariţia şi derularea procesului de globalizare a mai

permis realizarea unei premiere, anume proiectarea şi dezvoltarea modelului

securităţii globale, ne-am propus să reliefăm, în cuprinsul acestui capitol, că acest

tipar se realizează în mod complementar securităţii naţionale cu scopul de a realiza,

la nivel mondial, consolidarea stabilităţii şi predictibilităţii. În esenţă, echilibrul

global propus de securitatea omonimă reprezintă un echilibru pozitiv al echilibrelor

naţionale.

Nu în ultimul rând, am stabilit că, pentru a ieşi în întâmpinarea

oportunităţilor generate de globalizare şi pentru a contracara evenimentele negative

de ordin securitar inerente acestui proces, sistemele statale de securitate trebuie

acordate consecvent, în profunzime şi nu doar declarativ, la noile realităţi. Am

demonstrat, de asemenea, că schema de adaptare flexibilă a componentelor

acestora, fără suprapuneri, trebuie să aibă în vedere o concepţie unitară, care să

asigure atât o interacţiune optimă în cadrul sistemului, cât şi deschidere către

cooperare externă.


CAPITOLUL 3

APĂRAREA, ORDINEA PUBLICĂ ŞI SIGURANŢA

NAŢIONALĂ ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Conceptul generic de securitate a fost dezvoltat de oameni pentru oameni.

Indiferent că vorbim de securitate naţională, regională, planetară, umană, a

cetăţeanului, sau de dimensiunile sale generale, respectiv securitatea socială, a

mediului, politică, economică şi militară, ori de componentele acesteia, anume

apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională, constatăm lesne că aceste noţiuni

au fost teoretizate pentru a oferi o privire de detaliu asupra a ceea ce trebuie făcut

pentru a securiza existenţa oamenilor şi colectivităţilor, pentru a garanta progresul

şi prosperitatea acestora. Am arătat în consecinţă că, în contextul evoluţiei

procesului de globalizare, pentru a-şi păstra consistenţa, relevanţa şi finalitatea,

atât securitatea în ansamblul său, cât şi componentele sale, trebuie să se adapteze la

noile provocări apărute la scară naţională şi/sau mondială şi să fie, totodată,

capabile să ofere un răspuns prompt, ferm şi credibil la acestea.

Ne-am propus să demonstrăm, în continuare, că dezvoltarea şi studiul setului

de concepte securitare este de natură a furniza răspunsuri concrete care, odată

transpuse în politici şi strategii şi puse în aplicare de instituţii specializate care

utilizează infrastructură specifică, constituie reacţii prompte, pertinente şi eficiente

la provocările mediului intern şi internaţional de securitate, orientate atât spre

individ, cât şi spre colectivităţile din care face parte acesta.

În condiţiile în care apărarea reprezintă o componentă esenţială a securităţii

naţionale, regionale sau globale, am demonstrat că, şi pe această dimensiune

securitară, globalizarea a produs efecte ce determină reacţii de adaptare din partea

statelor lumii. În cursa de consolidare a apărării naţionale, statele au identificat şi

au căutat să opună unor provocări globale soluţii bazate pe cooperare

internaţională, fundamentate, la rândul lor, pe buna – credinţă a participanţilor.


Astfel, pe de o parte, fenomene precum terorismul internaţional sau proliferarea

armelor de distrugere în masă reclamă, în vederea realizării unei abordări eficiente,

eforturi internaţionale comune, iar, pe de altă parte, globalizarea securităţii pe

dimensiunea de apărare determină crearea şi consolidarea unor echilibre securitare

prin intermediul unor entităţi supranaţionale.

Având în vedere că ordinea publică reprezintă, alături de apărare, esenţa

securităţii naţionale a unui stat, ne-am propus să stabilim, în cadrul acestui capitol,

că, în absenţa instaurării, în cadrul unui sistem de referinţă, a unei stări de echilibru

social, politic şi economic, membrii acestuia trec de la contestare la abandon,

părăsind entitatea. Am punctat, în context, că imposibilitatea asigurării ordinii

publice implică în mod automat dezagregarea sistemului. Această realitate este

confirmată şi de faptul că evoluţia fenomenului de globalizare s-a reflectat şi pe

dimensiunea ordinii publice, pe fiecare palier a acesteia, în mod subtil ori chiar

vizibil.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Am arătat, în cuprinsul tezei, că globalizarea include ca finalitate, invariabil,

integrarea, în diferite moduri, a unor sub-sisteme sau valori naţionale. Procesul se

manifestă pe toate palierele activităţii sociale şi, implicit, existenţei umane.

Globalizarea, la realizarea căreia contribuie şi actorii politici, economici şi/sau

militari internaţionali, vizează o vastă activitate de uniformizare globală care dă

naştere unui pleiade de aspecte pozitive şi negative, care fac obiectul unei analize

continue a statelor, prin instituţii specializate, şi a diferitelor organizaţii şi operatori

economici internaţionali.

Având în vedere caracterele globalizării, am demonstrat că, în cazurile de

suprapunere a sub-sistemelor şi valorilor care fac obiectul integrării derulate de

acest proces, ar fi optim ca statele, inclusiv România, să încerce să-şi impună şi să

menţină, paşnic şi inovativ, propriile modele, situaţie în care avantajele vor fi clar


de partea acestora, întrucât vor deveni etalonul de standardizare. În viziunea

noastră, aceste state vor impune noile standarde de raportare a globalizării.

În continuare, am subliniat că organizaţiile internaţionale funcţionale cu

vocaţie securitară trebuie să constituie o ţintă de aderare pentru fiecare stat. Astfel,

în interiorul acestora, prin cooperare internaţională şi prin strictă raportare la

gradul propriu de implicare în procesele decizionale organizaţionale interne, ţările

pot căuta, identifica şi pune în aplicare soluţii pentru a-şi rezolva problemele

securitare proprii sau îşi pot defini şi consolida rolul şi anvergura pe plan regional

sau global participând la iniţiativele iniţiate în comun.

Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale se pot traduce prin

rezultate care pot fi, paradoxal, atât benefice, cât şi catastrofale. Fiecare stat are

libertatea deplină de a opta, potrivit intereselor şi valorilor naţionale, pentru

stabilirea nivelului propriu de adaptare la globalizare, pentru modelarea, după

posibilităţi, a acesteia şi, de ce nu, de a alege repudierea parţială sau totală a

procesului. Am demonstrat astfel că, pentru a fi în cunoştinţă de cauză şi a acţiona

în consecinţă, ţările trebuie să-şi orienteze, anticipativ, infrastructura instituţională

proprie şi către globalizare şi efectele ei (în vederea identificării operative a

oportunităţilor şi contracarării consecinţelor negative), demers ce poate fi demarat,

pentru rezultate optime, în context de prioritate naţională.

Am reliefat, în cadrul tezei, că transpunerea în securitate, privită din

perspectiva conceptului integrator, a apărării, ordinii publice şi siguranţei

cetăţeanului, generează ca efect direct, sinergic şi imediat securitatea planetară,

regională, naţională şi umană.

Securitatea unor state, incluzând componenta de apărare, este percepută a fi

consolidată prin intermediul entităţilor internaţionale cu vocaţie de apărare la care

aderă sau pe care le constituie.

În condiţiile în care, în plan teoretic, pot fi întâlnite diferite abordări ale

relaţiei dintre conceptele de apărare naţională şi securitate naţională, câteodată

chiar contrare în contextul aceluiaşi sistem de securitate, am stabilit că acestea pot


fi rezultatul unor inconsecvenţe terminologice produse la intervale diferite de timp,

sau a unor confuzii de natură noţională. Legislaţia în vigoare a României (supusă

unui îndelungat proces de revizuire) reprezintă un exemplu elocvent în acest sens.

În prezent, în ansamblul cadrului legislativ naţional românesc, securitatea

naţională figurează ca fiind formată din apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională, dar, simultan, este evidenţiată şi separat de apărare, pe aceeaşi poziţie

de importanţă cu aceasta. Mai mult, prin modificarea Legii nr. 51/1991 privind

securitatea naţionaă a României (realizată în contextul punerii în aplicare a

Codului de procedură penală, şi nu prin intervenţie directă), sintagma siguranţă

naţională, înlocuită în cuprinsul actului normativ menţionat cu securitate

naţională, şi-a pierdut înţelesul.

În cuprinsul tezei am arătat, de asemenea, că definirea securităţii naţionale

cel puţin prin clasicele sale părţi componente, este de natură a releva cu maximă

acurateţe corespondenţa între sistemul teoretic conceptual şi specificul instituţiilor

naţionale existente în prezent.

Printre inovaţiile conceptuale aduse de finalul secolului al XX-lea se numără

şi dezvoltarea noţiunii de securitate umană, idee izvorâtă din afirmarea drepturilor

omului privite în contextul globalizării. Având în vedere întinderea dimensiunilor

pe care se materializează conceptul, ce depăşesc cu mult cadrul naţional, am

demonstrat că afirmarea şi dezvoltarea noţiunii cade, în egală măsură, atât în

sarcina organizaţiilor internaţionale, cât şi a statelor. Concretizarea statală a

conceptului însă, rezultată în urma raportării la securitatea naţională, se regăseşte

în noţiunea de siguranţă a cetăţeanului. De altfel, siguranţa cetăţeanului

marchează o modalitate de materializare a securităţii resimţită în mod direct la

nivelul individului.

Am arătat, de asemenea, că apărarea, ordinea publică şi siguranţa

cetăţenilor constituie elemente esenţiale ale securităţii, concepte fără de a căror

aplicare nu ar putea fi posibilă instaurarea securităţii oricărui sistem statal de

referinţă. Indiferent că ne referim la perspectiva externă sau internă a existenţei


unei comunităţi, ori a siguranţei indivizilor care o formează, conceptele menţionate

servesc ca primi termeni utilizaţi în cadrul oricărei ecuaţii securitare. Am

demonstrat, în consecinţă, că, în materia asigurării securităţii (şi, implicit, a părţilor

componente) statele trebuie să manifeste, în primul rând, consecvenţă şi implicare.

Am punctat, de asemenea, că asigurarea pe termen lung a securităţii nu poate fi

realizată fără construirea, aplicarea şi menţinerea de politici pe termen mediu şi

lung şi de strategii dedicate, fără o alocare permanentă (şi direct proporţională cu

rezultatele vizate) de resurse spre acest scop, fără a fi asigurată stabilitatea

reglementărilor juridice incidente sau fără a adapta permanent instituţiile naţionale,

cel puţin în sensul flexibilizării acestora.

Globalizarea determină interdependenţă, iar aceasta generează, la rândul său,

mai multă interdependenţă. În acest context, am stabilit că fenomenul de

externalizare a cunoscut o dezvoltare globală, acoperind, cu limitările

individualizate în raport de fiecare domeniu asupra căruia poartă, întreaga gamă de

activităţi sociale, inclusiv palierul securităţii, rezervat, până mai ieri, exclusiv

autorităţilor de stat.

Adaptarea unitară şi strategică a sistemelor naţionale de apărare, ordine

publică şi siguranţă naţională la provocările globalizării, eficientă prin ea însăşi şi

prin raportare la cooperarea internaţională, este o necesitate de natură a asigura

existenţa statelor şi de a permite gestionarea în bune condiţii a noilor ameninţări

mondiale. Am demonstrat că desfăşurarea adaptării în cauză, atât pe plan juridic şi

financiar, cât şi operaţional, reprezintă singura modalitate de a aborda cu succes

întreaga gamă de vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări, pericole şi agresiuni

contemporane, care are, inclusiv din punct de vedere economic, caracterul unei

investiţii de interes naţional. Sistemele naţionale de apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională astfel rezultate deţin capacitatea, în egală măsură, de a

contracara aspectele negative ale globalizării (fie individual, fie prin mijlocirea

formatelor internaţionale de cooperare) şi de a fructifica oportunităţile rezultate din

derularea acestui proces.

În situaţia în care măsurile de adaptare reactivă întreprinse la nivelul statelor


nu sunt suficiente, am arătat că singura variantă eficientă de lucru în vederea

fructificării oportunităţilor globalizării este constituită de manifestarea unor

atitudini proactive, fundamentate prin politici şi strategii, care să permită punerea

în aplicare a unor planuri pregătite din timp şi care să conducă la rezultatele

apreciate obiectiv ca fiind dezirabile. Am demonstrat în context că, raportat la

efectele şi desfăşurarea globalizării, politicile şi strategiile sus-menţionate trebuie

edificate şi puse în aplicare pe orizonturi mari de timp sub auspiciile stabilităţii şi

consecvenţei politice.

costin zotoi

Documents