1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE JUSTINIAN PATRIARHUL

PR. DR. NICOLAE DASCĂLU

ISTORIA PRESEI BISERICEŞTI

DIN ROMÂNIA

SUPORT DE CURS - PRELEGERI PENTRU MASTER

COMUNICARE ŞI COMUNIUNE ÎN SPAŢIUL ORTODOX

ANUL UNIVERSITAR 2010-2011

2

PROLEGOMENE LA O ISTORIE A PRESEI.

CE A FOST ÎNAINTE DE GALAXIA GUTENBERG ?

Ca realitate a vieţii sociale care nu poate fi ignorată, presa, „a patra putere”

este asociată cu timpurile apropiate de noi, începuturile ei propriu-zise fiind

tributare apariţiei şi dezvoltării tiparului în Europa (Galaxia Guttenberg).

Însă înainte de secolul al XV-lea, moment de răscruce în evoluţia

mijloacelor de comunicare, trebuie să coborâm în timp, la izvoarele preistorice ale

comunicării umane, apoi să schiţăm un tablou succint al dezvoltării unui domeniu

fascinant al civilizaţiei şi culturii, comunicarea de masă.

Perioada îndepărtată

Comunicarea a fost dintotdeauna o dimensiune esenţială a omului, ca fiinţă

dialogică, aflată în relaţie directă cu semenii, dar şi în raport cu transcendenţa şi

cu lumea înconjurătoare, care pentru omul arhaic este încărcată de semne şi

simboluri, de „cuvinte” pe care trebuie să le audă, să le vadă şi să le înţeleagă.

Istoria religiilor vorbeşte despre sacralitatea comunicării, parte integrantă din

modul în care trăieşte în lume omul arhaic (Mircea Eliade, Istoria ideilor…)

,,La origine, forma cea mai primitivã a comunicãrii în masã este indicarea

publicã a unui fapt foarte simplu şi care poate fi prevãzut: într-o perioadã când

scrierea nu exista. O crestãturã într-un copac, o piatrã coloratã, o ramurã ruptã

înseamnã pentru omul primitiv apropierea inamicului, ori faptul câ vânatul a

trecut pe aici sau se va afla acolo... În aceeaşi categorie intrã semnalele optice -

fumul pe timpul zilei sau focul în timpul nopţii - şi, de asemenea, semnalele

acustice, cum este vestitul tam-tam african” ( Jean-Noël Jeanneney, 1997, 16).

Istoria menţionează din vechime prezenţa unor modalităţi structurate ale

comunicării publice. Nevoia de informare „de sus în jos” şi invers, actiune care se

dorea cat mai rapidă, mai exactă şi mai completă, prin care cei care conduceau

erau datori să-şi transmită măsurile, dispoziţiile, actele de tot felul, pe de-o parte,

iar pe de altă parte nevoia de a obţine “ştiri” despre ce se petrece la nivelul celor

care erau conduşi, reprezintă o realitate. Această nevoie ca şi “curiozitatea” in

sine, dorinţa de a şti-ştire, au acţionat înainte de apariţia scrisului şi, evident,

înainte de apariţia tiparului.

În Babilon şi în Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele,

după cum spune istoricul iudeu Iosif Flavius, “zi de zi”. În aceeaşi categorie se

3

înscriu şi “afişele” evreieşti sau “efemeridele” greceşti. O parte dintre acestea au

constituit, alături de tradiţia orală, sursele primare pentru cărţile istorice ale

poporului Israel Cărţile Paralipomena din canonul Vechiului Testament, numite

„Fapte ale zilelor” în versiunea ebraică, sau „Întâmplări din vremile de altădată„,

mai pe scurt „Cronici”, folosesc pe lângă cele 4 cărţi ale Regilor şi alte izvoare, pe

care autorul le menţionează în diferite locuri ale operei sale: Cartea Regilor lui

Israel, Cartea Regilor lui Israel şi Iuda, Cartea Regilor lui Iuda şi Israel, Cartea

Regilor, Faptele Regilor lui Israel, Cronica regelui David, Faptele lui Samuel

văzătorul, Faptele profetului Natan, Faptele lui Gad văzătorul, Profeţia lui Ahia

Şilonitul Vedeniile lui Ido văzătorul, Faptele profetului Şemaia, Faptele lui Iehu,

fiul lui Hanani, Celelalte fapte ale lui Ozia scrise de Isaia, Vedenia lui Isaia,

Cartea Văzătorilor, Plângerea lui Ieremia asupra lui Iosia, scrieri rămase

necunoscute (Biblia, 2001, p. 449).

Chinezii aveau, încă din secolul al II-lea î.H., pe vremea dinastiei Han, un buletin

informativ numit TI BAO (Ti pao), un fel de gazetă oficială care menţiona,

printre altele, decrete sau dispoziţii imperiale.

Vorbind despre greci, să reţinem uimirea unui cercetător al istoriei presei, Eugene

Dubief, care, menţionănd că “toţi sunt pasionaţi de chestiunile publice” şi că

eterna întrebare era: ce mai este nou?

„Jurnalism” în vechea Romă

O dată cu romanii “preistoria” presei capătă noi dimensiuni. Pentru mulţi dintre

cercetătorii domeniului, momentul presupune o atenţie particulară, căci ei acceptă

“un fel de jurnalism” în vechea Romă.

Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, păstrate

în locuinţa marelui pontif care făcea şi înscrisul. La început accesibile doar

patricienilor, apoi şi plebeilor, aceste tabule numite “analele pontifilor” (dar şi

Annales maximi, Annales Pontificum etc.) erau dublate de Acta Senatus,

cuprinzând relatări asupra unor dezbateri din for.

Mult mai interesantă este forma care apare în vremea Republicii, care va

dobândi “ritm” şi “stabilitate” sub Iulius Cezar şi care va rezista până sub ultimii

împăraţi romani. Este vorba despre Acta diurna, întocmite de actuarii, scribii

specializaţi, fenomen pe care Dubief îl socoteşte “un veritable embryon de

journal”. Acta diurna sau acta urbis din Roma antică : tabularii scrise pe piatră

prin care Senatul anunţa cetăţenilor anumite evenimente. Şi prin conţinut şi prin

“difuzare” aceste Acta diurna ies în lume. Ele conţineau informaţii despre

4

adunările senatului, cuprinzând părţi din procesele verbale, extrase din discursuri,

proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informaţii despre

spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, falimente, calamităţi şi chiar

ceea ce astăzi am numi “faptul divers”. După aceste Acta diurna se făceau copii

care erau apoi difuzate; istoricii notează “chiar vândute”, în afara Romei.

Seneca consemnează că romanii bogaţi întreţineau sclavi pe care îi trimiteau

în oraş să adune mercuriale, preţuri ale mărfurilor şi, de asemenea, zvonuri.

„Ştirile” erau folosite pentru speculaţii în afaceri şi pentru influenţe politice.

Suetonius citează astfel de documente, dar şi Cicero şi Tacitus fac apel la ele.

Ar mai fi de menţionat un element care va reveni paradigmatic de-a lungul

istoriei, menţionat şi de Jean-Noel Jeannenney, ca şi de Le Clerc sau Dubief.

Aceste Acta diurna erau supuse cenzurii puterii.

Locurile privilegiate ale circulaţiei ştirilor în timpul antichităţii au rămas pentru o

lungă perioadă de timp agora (piaţa publică), târgurile, forumul sau templele,

locurile de închinare.

Propoveduirea Evangheliei şi folosirea mijloacelor de comunicare.

Epistolografie creştină

Cuvintele Mântuitorului Hristos înainte de înălţarea Sa la ceruri : Mergând

învăţaţi toate neamurile…(Mt 28, 20), Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi

Evanghelia la toată făptura… (Mc 16, 15), …şi-Mi veţi fi Mie martori în

Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (FA 1,

8) au fost pentru sfinţii Apostoli şi pentru ucenicii lor un adevărat testament

misionar. De aceea, ei au înfruntat cu curaj şi jertfelnicie toate încercările

călătoriilor misionare, ale persecuţiilor venite din partea evreilor sau ale

păgânilor, propoveduind „cu timp şi fără timp” Evanghelia mântuirii în Hristos în

toate provinciile Imperiului roman.

Comunicarea creştină se desăvârşeşte în comuniunea euharistică, urmată

după vechea tradiţie creştină de agapa frăţească, unde comunitatea se regăseşte în

lumina Duhului Sfânt ca trup tainic al lui Hristos, în care fiecare persoană este

chemată să lucreze mântuirea împreună cu ceilalţi. Dar pentru a spori eficienţa

lucrării misionare, apostolii menţin legătura cu noile comunităţi fondate în diferite

regiuni ale lumii şi prin folosirea mijloacelor de comunicare din vremea

respectivă.

5

În acest sens, un loc special trebuie acordat, pe linia studierii începuturilor

presei bisericeşti, epistolografiei creştine.

Genul epistolar era familiar în lumea romană, atât în mediul privat cât şi în

lumea cărturarilor şi a filosofilor. De regulă se face o distincţie între scrisoarea

propriu-zisă, destinată comunicării imediate,având un caracter privat şi epistola

ca formă literară, unde scrisoarea serveşte doar ca suport pentru tratarea unui

subiect destinat unui public mai larg; în definitiv, orice gen de scriere putea fi

turnat într-o formă epistolară.

Epistolele pauline sunt scrieri ocazionale, alcătuite sub presiunea unor

necesităţi misionare urgente, în împrejurări speciale şi pentru clarificarea

anumitor nedumeriri în chestiuni de credinţă sau de morală, ale disciplinei

bisericești sau ale conduitei individuale. (Manual de Studiul NT, p. 103)

Epistola (scrisoarea) este un act public de corespondenţă personală, aşa după

vedem din Ep. către Evrei, ep. sob. II, III In, iar epistola către Filimon, prin

conciziune, are aspectul unui simplu „bilet” trimis de urgenţă. Epistolele

sobornicești – au în vedere un cerc mai larg de cititori: 2 Pt și Iuda – adresate

întregii creștinătăți, Iac, 1 Pt și 1 In – destinate unor obști creștine mai largi

decât o Biserică locală, 2 In –unei biserici locale, 3 In – unui fruntaș creștin, au

urmat categorisirea primei epistole a aceluiași Apostol Ioan.

Sf. Apostol Pavel, în intimitate ca şi în public, nu încetează să fie slujitor al lui

Hristos. „Ce voieşti să fac, Doamne?” (FA 9, 6). „Că martor vei fi Lui, în faţa

tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi auzit. ” (FA 22, 15). Stilul

epistolelor este stilul unui misionar şi conducător creştin devenit scriitor în mod

întâmplător (p. 107). În privinţa atitudinii destinatarului, chiar şi atunci când

acesta este o persoană particulară, consideră că mesajul transmis se adresează

tuturor fraţilor din comunitatea de care aparţine. Astfel, Filimon are conştiinţa

valorii universale pe care o includea epistola primită de la Sf. Ap. Pavel.

Autorul însuşi manifestă intenţia de multiplicare a destinatarilor, de mediatizare

a mesajului transmis. Edificator în acest sens este schimbul de epistole pe care îl

propune creştinilor din Colose şi Laodiceea, consemnat în Coloseni 4, 16: . Şi

după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în

Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi.

Sf. Pavel atribuie corespondenţei sale personale rolul de epistolă circulară . Scrie

aşa cum vorbeşte. Unele părţi ale epistolelor sale lasă impresia că ar fi o

conversaţie însufleţită, reprodusă fără a mai fi corectată după notele unui

stenograf. Cazuri de anacolut [ greșeală de gramatică constând în întreruperea

construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical

al enunțului.]

6

Nu regăsim stilul liniar din Evanghelii. Sf. Pavel nu este un narator ca sf. Luca,

un contemplativ ca Sf. Ioan, ci un predicator, un apologet, un polemist. „Stilul e

omul”.

13. Fraţilor, nu vreau ca voi să nu ştiţi că, de multe ori, mi-am pus în gând să

vin la voi, dar am fost până acum împiedicat, ca să am şi între voi vreo roadă,

ca şi la celelalte neamuri. 14. Dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor

şi neînvăţaţilor; 15. Astfel, cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc

Evanghelia şi vouă, celor din Roma.

Scrierile pauline: dictate unui tahigraf (ca Tertius, vezi Rm 16,22)

21. Vă îmbrăţişează Timotei, cel împreună-lucrător cu mine, şi Luciu şi Iason şi

Sosipatru, cei de un neam cu mine, 22. Vă îmbrăţişez în Domnul eu, Tertius,

care am scris epistola. 23. Vă îmbrăţişează Gaius, gazda mea şi a toată

Biserica. Vă îmbrăţişează Erast, vistiernicul cetăţii, şi fratele Cvartus. 24.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin!

Sunt cunoscute numele unor secretari ai sf. Apostol Pavel: Sostene, Timotei,

Silvan, iar verbul dictare este sinonim cu scribere.

În privinţa formei, epistolele pauline sunt în concordanţă cu epistolografia

vremii: scrisoarea începe cu un praescriptum format din numele expeditorului,

cel al destinatarului şi un salut; textul scrisorii este ritmat de formule ce introduc

diverse tipuri de comunicare, de genul „aflu că”, „după cum ţi-am scris”;

la final apare o frază de încheiere, de genul „ai grijă de tine”. Aceste elemente

ale genului epistolar se verifică bine la epistolele sfântului Pavel, dar ele pot fi

recunoscute cu uşurinţă şi la Sf. Ignatie. Cf. C. Moreschini, E. Norelli, Istoria

literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, p.

FA 23, 25-30: scrisoarea tribunului Claudius Lisias către proconsulul Antonius

Felix la Cezareea Palestinei, conflictul Sf. Pavel cu iudeii

26. Claudius Lysias, prea puternicului procurator, Felix, salutare! 27. Pe acest

bărbat, prins de iudei şi având să fie ucis de ei, mergând eu cu oaste l-am scos,

aflând că este (cetăţean) roman. 28. Şi vrând să ştiu pricina pentru care îl

pârau, l-am coborât la sinedriul lor. 29. Şi am aflat că este pârât pentru

întrebări din legea lor, dar fără să aibă vreo vină vrednică de moarte sau de

lanţuri. 30. Şi vestindu-mi-se că va să fie o cursă împotriva acestui bărbat din

partea iudeilor, îndată l-am trimis la tine, poruncind şi pârâşilor să spună

înaintea ta cele ce au asupra lui. Fii sănătos!

În FA 29,26 se identifică uşor: Prologul (expeditor, destinatar, salutare), Corpul

epistolei, Epilogul. În comentariile sale la Epistolele pauline, Sf. Ioan Gură de

7

Aur arată că în corpul epistolar apar mereu două puncte fundamentale:

învăţătura de credinţă, învăţături morale. Salutarea finală din II Co 13, 13 a

devenit deja doxologie: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui

Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

Epistolografia creştină este bogat reprezentată în perioada patristică (Părinţii

Apostolici, Sfinţii Capadocieni, ş.a.). Epistolele pastorale ale ierarhilor către

clericii şi credincioşii din jurisdicţia lor, cu prilejul marilor sărbători creştine (Sf.

Paşti, Naşterea Domnului) sau în alte împrejurări deosebite sunt forme de

comunicare în deplină continuitate cu epistolele din canonul Noului Testament.

Putem afirma aşadar că istoria presei creștine își are rădăcinile în

epistolografia primelor veacuri.

Comunicarea creştină din epoca constantiniană şi până la căderea

Constantinopolului (313-1453)

Perioada de mai bine de 1000 de ani de strălucire a Imperiului roman

încreştinat, cu capitala la Constantinopol reprezintă o epocă istorică în care

Biserica va juca un rol deosebit de important în comunicarea publică, atât prin

ceremoniile fastuoase de la Curtea imperială, cât şi prin asumarea misiunii

spirituale şi culturale din comunităţile locale, dar şi prin râvna copiştilor şi

caligrafilor din mănăstiri.

Ierarhii şi călugării cărturari împlinesc în această perioadă nu numai misiunea de

transmitere a Sfintei Scripturi, de traducere şi tâlcuire a textelor sacre, dar şi

perpetuarea prin copiere în manuscrise a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, a vieţilor

sfinţilor şi a rânduielilor tipiconale privind fiecare zi din anul bisericesc. Astfel,

comunicarea publică este pusă în legătură directă cu veşnicia, viaţa pământească

fiind doar o perioadă de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Cronografele bizantine descriu evenimentele din perspectiva veşniciei, şi

au asupra istoriei o perspectivă teologică inspirată de cărţile Vechiului

Testament: faptele oamenilor sunt judecate şi prezentate ca fiind mereu în mâna

lui Dumnezeu.

Gazeta manuscris şi ,,ocazionalele’’ înainte de Gutenberg

În secolele evului mediu găsim alte forme care anunţă apariţia “celei de-a

patra puteri”.

O primă manifestare, reţinută de toţi cercetătorii, este Cronica orală, care

implică oamenii a căror misiune era aceea de a cutreiera şi de a informa. Erau

ceea E. Dubief numea “des journalist sans journal”; li se spunea novellanti în

8

Italia sau nouvellistes în Franţa. Umblând şi afişând, ei transmiteau noutăţi,

zvonuri, bârfe, fiind de altfel angajaţi de personalităţi marcante ale marilor oraşe.

Vor începe să lucreze şi pe cont propriu, se vor organiza în cercuri, vor avea

întâlniri tot mai regulate în locuri stabile (mari grădini, cafenele etc.), vor face

schimbul de informaţii pe care, ulterior – oral – le vor împărtăşi clienţilor şi

publicului. Se va naşte ideea adunării informaţiilor în registre – un fel de jurnal –

după care se făceau copii manuscris pentru difuzare. De aici până la birouri de

copiere, reţele de corespondenţă ca şi recrutare a clientelei – prin citire în public

sau abonamente – nu mai era decât un pas.

Se naşte în felul acesta – ca mijloc de informare – gazeta manuscris, formă

care va continua să supravieţuiască tiparului, fiind citate exemple până la

începutul secolului al XVII-lea. (se numeau Nouvelle a mano – în Italia, Relationi

– în Germania, Nouvelle a la main – în Franţa, News-letters – în Anglia etc.).

La început acestea erau foi volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini având, cum era

şi firesc, un rol informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate în funcţie de

împrejurări şi cerinţe. Se acceptă idea că ele aveau drept obiectiv să informeze

monarhii şi familiile nobiliare. Sunt citate cazurile lui Eduard al - III-lea, în

Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din Saxonia, din aceeaşi

perioadă, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte.

Există ştiri şi documente păstrate în Biblioteca Universităţii din Leipzig, în

Biblioteca Vaticanului sau Biblioteca Naţională din Viena care atestă, pentru sec.

al XV-lea şi al XVI-lea – prezenţa unor colecţii ale acestor foi manuscris cu

informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg, Viena,

Madrid, Paris, Londra, Varşovia, Constantinopol etc.) – atestând anume reţele de

corespondenţe, aşa cum întreţinea încă din sfârşitul secolului al XIV-lea celebra

casa de bancheri Fugger din Augsburg.

Mai bine de două secole aceste “gazete” vor rezista. Mai mult chiar, în secolul al

XVI-lea gazeta manuscris va atinge un prag excepţional al succesului.

Despre nume se tot discută. De la etimologia care conduce spre un vechi cuvânt

ebraic “izgad”, conform lui Furetiere, sau spre un etimon persan – “kazed”,

“kagiz”, conform lui Garcin de Tassy, la italianul “gazza”, care denumea o mică

coţofană, având şi sensul de femeie vorbăreaţă, bârfitoare - au circulat mai multe

explicaţii. Pare plauzibilă trimiterea la o mică monedă veneţiană de argint numită

“gazzetta” cu care se puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete

manuscris.

Dicţionarele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea păstrează şi forma de gazetă,

dar şi cea mai nouă de jurnal, stabilind ca notă distinctă: apariţia; gazeta apărea în

9

anumite zile şi apoi ca foaie de ştiri cotidiană, iar jurnalul “apariţie lunară” şi apoi

ca referire la reviste. Ulterior, deşi păstrate ambele, termenul de jurnal cu

derivatele lui s-a impus.

S-au păstrat şi numele unor autori, redactori, editori, răspânditori precum: Cosimo

Berloti la Veneţia, Grazio Renzi la Roma, Lawrence Minol la Londra, Krasser la

Augsburg etc..

Aceste gazete-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe,

transporturi), politice (tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse.

În secolele XVI şi XVII circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite.

Istoria reţine în acest sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franţa, Zeitung

– pentru Germania, Krant – pentru Olanda, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks –

pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau Jurnal. Mai reţin şi foile cu

caracter popular – Canards - , de la canard = zvon, ştire …, care circulau în

Franţa. În aceeaşi măsură se citează şi “les libelles”, placarde şi cântece care sunt

implicate în polemici religioase şi politice, forme care vor fi supuse atât

controlului laic, cât şi celui ecleziastic.

Gazetele-manuscris, la care putem adăuga şi toate aceste foi ocazionale,

reprezintă o realitate care acoperă, cum spuneam, aproape două secole.

Câteva dintre trăsăturile definitorii pentru ideea de presă se pot regăsi în

spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulaţiei

informaţiei, de “valorificarea” faptului divers, este de reţinut şi ceea ce Jean-Noel

Jeanneney socotea un fel de “presă de atitudine” prin care se influenţează

“afacerile publice”, crescând ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet.

Pe de altă parte, aceste foi circulau uşor şi puteau evita “controlul” autorităţilor. În

felul acesta vorbim şi despre o altă paradigmă, a luptei dintre cenzură şi libertatea

presei, dramatică relaţie care va acoperi secolele.

În acest sens toţi istoricii amintesc câteva exemple. În 1275 o ordonanţă

regală prevedea în Anglia pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534

cenzura devine o realitate în Franţa. Între 1569 – 1572 papa Pius al V-lea impune

sancţiuni grave, mergând până la condamnarea la moarte, pentru cei care deţineau

sau răspândeau “avvisi” prin care era atacată biserica catolică. Se citează ca primă

victimă, primul “martir” al gazetăriei – Nicolo Franco, ucis prin spânzurare în

1570 din ordinul papei (Marian Petcu, Puterea şi cultura, Polirom, 1999).

Evocându-se scriitori şi istorici, facându-se trimiteri la vechile texte ale pontifilor

şi mergând până la “decodificări” din fabliaux-uri, Romanul Vulpii sau Romanul

trandafirului, pentru o “rădăcină pamfletară” pe lângă informaţii, amintindu-se de

10

asemenea Memorii, Cronici, Scrisori, în care se recunosc elemente de discurs care

anunţau scriitura publicistică, exclamându-se, după o enumerare din care nu

lipsesc nici Rabelais, nici Erasmus, nici Ulrich de Hutten, nici Luther, nici Calvin,

“ce temperamente de ziarişti”, se ajunge la formula lui Dubief, pe care am mai

citat-o, “Ce sont des journaliste sans journal”, în secolul al XVI-lea.

Dar trebuia să mai intervină ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate.

Şi chiar dacă acest “ceva”, tiparul, este un produs al secolului al XV-lea, şi chiar

dacă şi celelalte elemente – hârtia, cerneala, difuzarea – îşi găsesc afirmarea în

acelaşi secol, presa tipăită îşi face loc “în timp”, coexistănd cu formele mai vechi

sau cu alte forme “de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită evidenţiate

almanahurile, cu apariţii la date fixe şi o regularitate anuală, numele venind de la

un cuvânt arab cu sensul de “anul viitor”, cuvânt marcat încă din 1391,

concretizat la Mainz în 1448, povestirile istorice, cu notarea faptelor zilnice şi

publicaţiile populare, despre care am mai amintit.

Dincolo de această “coexistenţă” se desprinde însă adevărul care atestă această

lungă “preistorie” şi care fixează momentul de autentică geneză în relaţia cu

fenomenul Gutenberg (1394 – 1468).

Arta de a fabrica hârtia, cunoscută în China din timpul dinastiei Han, încă la

începuturile erei creştine, a pătruns în Europa prin mijlocirea arabilor, pe la 1100.

Prima fabrică de hârtie a fost deschisă în Spania, au urmat apoi altele în Franţa,

Germania şi Anglia. La noi, primul document cunoscut scris pe hârtie a fost un

act al domnitorului Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Tismana (1406).

Ipoteze despre preistoria presei în spaţiul românesc

Nu s-au găsit probe pentru a susţine ideea unor gazete manuscris sau foi

ocazionale în spaţiul românesc. Istoria tiparului începe la Târgovişte în anul

1508 (Liturghierul lui Macarie), însă în mănăstirile din Ţara Românească şi

Moldova au existat importante şcoli de copişti şi caligrafi (Tismana, Cozia,

Neamţ, Bistriţa, Putna ş.a.).

Tinerii români care circulau în Occident au luat contact şi cu modalităţile de

comunicare publică „la modă” în vremea lor. Este posibil ca în timpul invaziilor

otomane să fi fost utilizate şi o specie de foi volante, iar în Transilvania unele

case nobiliare cu mai puternice legături în Vest să cunoască aceste modalităţi de

comunicare. De altfel, faptul că unele foi care circulau în Europa citau fapte din

Transilvania, Banat sau Valahia permite afirmarea ideii că nici ceea ce se

petrecea în Apus nu era străin de noi.

11

În “Cartea românească de învăţătură” din 1646, se spunea: “uneori se scriu

hârtii cu suldame şi cu ocări asupra cuiva şi le aruncă pe uliţe sau în mijlocul

târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru ca să citească mulţi … alţii scriu şi

lipesc hârtia pe ziduri sau pre păreţi pe unde trec oamenii”. Mai mult chiar se

vorbeşte nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri în proză, stihuri, de desene

şi cântecele elaborate cu “dăscălie mare” şi “tocmite cu filosofie”.

Biblioteca Academiei Române a achiziţionat în anii 1912-1913 câteva zeci

de exemplare de foi ocazionale din perioada 1594-1601 care se ocupau de

bătăliile purtate de Mihai Viteazul. În timpul campaniei sale antiotomane s-au

imprimat numeroase foi volante care făceau cunoscute mersul si rezultatele

luptelor – aviso sau avisi. Circularele din Transilvania: legi, incorporări militare,

hirotonii de preoţi.

Cert este că în spaţiul românesc din secolele XVI-XVII, rolul de embrion al

presei de mai târziu l-au avut cronicile manuscrise şi apoi prefeţele cărţilor

tipărite.

Despre Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-a descălecat ţara… al cronicarului

Grigore Ureche (1590-1647), Nicolae Manolescu scrie: Ca și «Cazania», ca și

«Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după

redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că

stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări.

De aici tot acel amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de

providențialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor și de invocare a

semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească. Nu cred

că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un

fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de

observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de

inocență populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.

12

ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÂNEŞTI.

PRIMUL PERIODIC BISERICESC

Aria de investigaţie:

secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Contextul social-politic şi cultural-bisericesc Omul de cultură şi istoricul Gh. Ghibănescu, într-un splendid articol aniversar,

publicat în cotidianul ieşean “Opinia” din 1929 şi închinat împlinirii a 100 de ani de la

apariţia gazetei “Albina românească”, făcea o observaţie pe cât de îndreptăţită, pe atât de

dureroasă. El afirma, bazat pe studiul documentelor istorice, exerciţiu intelectual în care

era neîntrecut, că între 1711 şi 1829, Principatele Române au avut de îndurat mai mult de

75 de ani de ocupaţie militară. Armatele cotropitoare, fie austriece, fie otomane, şi mai ales

ruseşti, îşi făcuseră tabere şi bivuacuri permanente pe pământul nostru, iar urmările zăbovirii

lor sunt uşor de imaginat. În aceste împrejurări vitrege, cărora din nefericire le pot fi adăugate

şi altele, mersul firesc al vieţii oamenilor, al evoluţiei sociale, economice sau culturale a avut

mereu de suferit. Şi cu atât mai mult au avut de suferit activităţile de natură intelectuală.

Nu este de mirare, deci, dacă în perioada premergătoare anului 1800, la

Bucureşti şi Iaşi, precum şi în alte centre care adăposteau tipografii, Mânăstirea Neamţ, Buzău

sau Râmnicu Vâlcea, s-au tipărit relativ puţine cărţi. Cu atât mai mult, nu putea fi vorba de

editarea unor publicaţii periodice, exceptând cele câteva calendare cu caracter popular apărute

la mari intervale de timp.

Nici în Transilvania sau în Bucovina, cu toată stabilitatea asigurată de administraţia

austriacă, lucrurile nu stăteau mai bine, pentru că cenzura imperială nu permitea scoaterea

unor gazete în limba română, iar cărţile imprimate – manuale şcolare, texte religioase ori

lucrări ale corifeilor Şcolii Ardelene – erau în număr destul de mic, după cum puţini erau

încă şi ştiutorii de carte.

Circulaţia publicaţiilor străine în ţările române

Începuturile presei în Apus sunt mult mai timpurii decât în răsăritul Europei, iar

explicaţia este pusă în primul rând pe seama dezvoltării tiparului. Ziarul s-a

născut aproape simultan în Franţa, Anglia şi Olanda, în prima jumătate a

secolului al XVII-lea.

Primul periodic tipărit în Europa, la intervale de timp neregulate, este Nieuwe

Tydinghen (Ştirile recente), Anvers, Olanda, mai 1605.

Primul ziar francez a fost „La Gazette” (30 mai 1631) publicat de medicul

Téophraste Renaudot, protestant inventiv, om energic, plin de imaginaţie. La

Gazette avea 4 pagini, format 23 cm X 15 cm, şi se imprima în tiraje variabile:

300 – 800 exemplare. Tot în Franţa va apărea prima publicaţie cu caracter

literar-ştiinţific: Le journal des savants, 1665. Secolul următor va aduce apariţia

unor reviste specializate pe domenii (literatură, modă, teatru etc).

13

În Anglia, primul săptămânal apărea deja în 1622, iar în 1655 a apărut „The

Oxford Gazette”, denumită apoi „The London Gazette”, care apare şi în prezent.

În sud, Florenţa are primul săptpmânal în 1636, Roma în 1640, Madridul în

1661. În Imperiul ţarist, Petru cel Mare, un admirator al Occidentului, îşi

creează propriul ziar în 1703.

În ţara noastră ziarul îşi face apariţia ceva mai târziu, în comparaţie cu ţările

europene mai dezvoltate. Dacă primele încercări de a se întemeia ziare în limba

română se fac în Transilvania abia la sfârşitul secolului al - XVIII–lea, totuşi pe

teritoriul celor trei ţări române au circulat ziare publicate în străinătate, încă din

secolul al - XVII-lea. Acest fapt este atestat de lucrările lui Dimitrie Cantemir,

Constantin Cantacuzino, Radu Popescu, care cuprind informaţii culese din

ziarele apărute în diferite ţări europene şi de rubricile din condicile domneşti de

cheltuieli, din jumătatea a doua a secolului al - XVIII-lea, cu privire la

abonamentele la ziar (N. Iorga, 1922, 9-15).

Toate acestea dovedesc interesul pe care domnii şi boierii luminaţi îl acordau

posibilităţilor de informare politică şi de cunoaştere a noutăţilor literare şi

ştiinţifice prin intermediul presei.

Mărturii despre circulaţia presei în provinciile româneşti sunt destul de vechi,

bunăoară în anul 1776, domnitorul Grigore Ghica Vodă aloca diverse sume

pentru procurarea gazetelor - < 69 de lei s-au dat cheltuiala gazeturilor de la

Braşov prin mâna domniei sale Saule Serdar pe şase luni>, fiind vorba de titluri

din Aachen, Koln, Viena, Utrecht (2). Este posibil ca cercetarea arhivelor să ne

ofere surprize şi în această privinţă.

Calendare, almanahuri, foi volante şi încercări de tipărire a unor periodice

în limba română

Calendarele, Almanahurile şi Albumele, tipărite la începutul secolului al -

XVIII-lea, ca fiind publicaţii premergătoare presei propriu-zise. Astfel,

Calendarul dintâi, de la 1731, tipărit cu o sută de ani înaintea Curierului

Românesc şi Albinei Româneşti, (ambele din 1829), considerate momentul de

ctitorie, conferă presei noastre o vârstă de două veacuri şi jumătate. Acest

Calendar, consemnat la 1731 de cronicarul ecleziastic transilvănean, protopopul

Radu Tempea, a fost elaborat de dascălul Petcu Şoanul, în tipografia proprie din

Scheii Braşovului, cu litere chirilice şi a circulat şi în variante manuscrise

româneşti şi greceşti.

După exemplul acestuia, la începutul secolului al - XIX-lea, apar la Bucureşti şi

în alte oraşe publicaţii cu acelaşi titlu, Calendar, mult timp imprimate cu litere

chirilice. Ele relatau evenimente de pe parcursul anului respectiv, cum indica şi

titlul Calendar pe anul...

14

Zecile de calendare se tipăreau atât în ţinuturile româneşti propriu-zise cât şi în

oraşele aflate sub ocupaţie: la Buda, în Crăiasca Tipografie a Universităţii

Ungureşti din Pesta; la Viena (1794, calendar alcătuit de Paul Iorgovici); la

Cernăuţi (cel mai vechi calendar românesc din Bucovina, în 1814); la Chişinău

(cu caractere slave, Calendarul Basarabiei).

Ungurii editează primul ziar în limba naţională în anul 1780, la Bratislava -

Maghyar Hirmondo, în Transilvania primul periodic maghiar apărând în Sibiu,

la 1790 - Erdely Maghyar HirVivo, imprimat în tipografia lui Martin

Horchmeister ( 1740 - 1789).

Acest tipograf , beneficiar al unui privilegiu acordat de Maria Tereza, a editat la

Sibiu şi gazeta Theatral Wochenblatt, începând cu 1 iunie 1778, care pare să fi

fost primul periodic apărut pe teritoriul ţării noastre (3).

Tentativele de editare a publicaţiilor pentru români încep în anul 1789, când

oculistul şi profesorul Ioan Piuariu Molnar, din Cluj, solicită autorităţilor

permisiunea de a tipări Walachische Zeitung fur den Landmann / Foaie

românească pentru Săteni.

Deşi guvernatorul transilvănean Gh. Banffy îi va acorda sprijinul său (erau

colegi de lojă masonică), datorită faptului că cerea şi scutirea de unele taxe,

Curtea de la Viena va refuza să-i acorde privilegiul cerut. În anul 1793, Molnar

fonda, împreună cu alţi intelectuali, Societatea Filosoficească a Neamului

Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului, în numele căreia, la 1795 lansa o

înştiinţare (tipărită de Petru Bart) privind apariţia unei gazete cu titlul Vestiri

Filosofeşti şi Moraliceşti, ce urma să apară miercurea şi sâmbăta. Iată programul

proiectatei gazete: <Întâiu: urmează Theologia Bisericii Răsăritului; şi

lăsând aceasta tiparului vom trimite şi alte Istorii Bisericeşti, care până

acum în limba rommânească n-au eşit în tipar.

A doua: Geografie ce cuprinde în sine împărţirea Pământului şi cei ce locuesc

pre dânsul, cu obiceiurile lor, dimpreună numele cetăţilor şi oraşelor, de

cronografii cei vechi şi cei noi însemnate vor eşi tipărite.

A treia: Fisica, Matematica şi cuprinsul învăţăturii Filosofeşti, spre luminarea

celor ce voiesc a şti întemeierea Cerului cu toate Planetele le vom învăţa.

A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlahiei şi ai Moldovii de la

începutul ocârmuirii lor.

A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasă din cele mai vechi adevărate

Istorii şi alte deprinderi ale lumii vrednice a le şti>, la care se adăugau diverse

informaţii utile de tipul <regulilor dieteticeşti> şi altele.

15

Publicaţia nu a apărut datorită refuzului autorităţilor de a permite editarea ei (4).

La 1814, în Buda, cărturarul ardelean Alexie Lazaru făcea o nouă încercare de

editare a unei publicaţii în limba română, motiv pentru care va răspândi o

înştiinţare adresată <iubiţilor mei români> cerându-le să se aboneze - < atâta

număr de prenumeranţi cât să poci purta cheltuiala tiparului aici în crăiasca

cetate Buda, la crăiasca tipografie>

Primele publicaţii periodice româneşti

În istoricul presei româneşti schiţat în articolul Jurnalismul românesc în 1855,

Mihail Kogălniceanu vorbeşte despre prospectul unui jurnal publicat în 1817, de

Teodor Racocea, translator român la Lemberg şi despre încercarea lui Zaharia

Carcalechi de a scoate o publicaţie lunară, Biblioteca românească, apărută doar

sporadic, în 1821 (M. Popa şi V. Taşcu, 2003, pp. 43-44).

În anul 1827 a apărut la Lipsca (Leipzig), sub redacţia lui I. M. C. Rosetti, din

Valahia, jurnalul Fama Lipschi, prima publicaţie periodică românească, din care

s-a păstrat un exemplar la Sibiu (V. Vişinescu, 2000, p. 33).

Primele ziare „naţionale” apărute în ţările române sunt legate de numele a

câtorva figuri de seamă ale culturii şi şcolii româneşti: Ion Heliade Rădulescu,

care a scos la Bucureşti Curierul românesc (8 aprilie 1829), cel dintâi periodic

în limba ţării; Gheorghe Asachi, întemeietorul şi organizatorul periodicului

Albina românească, apărută la Iaşi (1 iunie 1829) şi de cel al lui George Bariţiu,

care scoate ceva mai târziu, la 12 martie 1838, Gazeta de Transilvania (V.

Vişinescu, 2000, p. 33).

Stilul publicistic în limba română literară s-a impus în prima jumătate a

secolului al XlX-lea prin apariţia revistelor Curierul românesc (8 aprilie 1829)

în Ţara Românească, Albina românească (1 iunie 1829) în Moldova şi

„Gazeta de Transilvania "(1838). In înştiinţarea care precede primul număr al

gazetei „Curierul românesc" Ion Heliade Rădulescu descrie entuziasmul şi

binefacerile pe care le poate avea presa în limba română: „simţim şi această

bucurie de a ne făli în mâinile noastre cu gazeta patriii noastre şi scrisă

chiar în limba noastră. Acum poate cineva vedea pe simţitorul român

curgându-i lacrămi de bucurie, văzând în toate casele bătrâni, tineri, bărbaţi,

femei, învăţaţi şi mai de rând, îndeletnicindu-se şi petrecând cu gazeta în

mână şi înmulţindu-şi ideile având cunoscinţă şi ţiind un şir de

întâmplările lumii”. Un mesaj asemănător îl regăsim şi în „înainte

cuvântare" din primul număr al gazetei „Albina românească", în care

Gheorghe Asachi scria: „Dorinţa celor ce demult poftesc înfiinţarea unui

16

mijloc înlesnitoriu prin carele să poată naţia noastră cunoaşte înbunătăţirile

şi înaintirile mintei omeneşti, precum şi cursul întâmplărilor lumei de carele tot

omul atârnă, astăzi să plineşte prin publicaţia acestei gazete...Folosul gazetei

este de obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni; îtr-însa politicul îşi

pironeşte ascuţitele şi prevăzătorele sale căutături şi să adâncează în gândirile

şi combinările sale; aici liniştitul literat şi filozof adună şi pune în lumină

faptele şi întâmplările lumii; îndrăzneţul şi neastâmpăratul războinic se

desăvârşeşte într-însa povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor

războinici. Băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu

îndrăzneală spiculaţiile sale;

Nu este nici o treaptă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi

folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omului, adică în

gazete "''.

Lăsând la o parte patetismul acestor cuvinte, trebuie săsubliniem interesul

manifestat de cei doi mari oameni de cultură faţă de nevoia de prosperitate a

românilor, de dezvoltare a conştiinţei unităţii de limbă şi de neam, de

circumscriere la valorile europene, la progresul material şi spiritual al umanităţii.

Programul' revistei „Curierul românesc" este semnificativ în acest sens:

1. O culegere de cele mai folositoare şi interesante lucruri din gazeturile

Evropii;

2. însemnări pentru creşterea şi sporirea literaturiiromâneşti;

3. înştiinţări pentru cele mai folositoare articole alenegoţului;

4. Cele dinăuntru şi slobode săvârşiri ale statului nostru;

5. Vânzări şi mezaturi deosebite şi, în sfârşit, multeînsemnări

folositoare, precum pentru curăţenia oraşelor, pentru păzirea sănătăţii,

pentru depărtarea boalelor grele şcl.

Cele două gazete rămân credincioase multă vreme programelor anunţate în

primele numere, ocupându-se doar de informare, evitând confruntările, mai ales

pe cele politice.

Abia în 1838, Curierul românesc va primi şi denumirea, în subtitlu, de

„gazetă politică, comercială şi literară." Cu toate acestea, marele eveniment

istoric de la 1848 nu este anunţat din surse directe, ci prin preluare de articole

din revistele europene, de teama reacţiei oficialităţilor locale. Nu aceeaşi

17

atitudine au gazetele din Transilvania: „Foaie pentru minte, inimă şi literatură"

şi „Gazeta de Transilvania", care prezintă în mod real evenimentele de la

1848 şi care sunt,deseori preluate şi difuzate în gazetele din Ţara

Românească şi din Moldova.

Un rol important l-au avut cele două publicaţii: „Curierul românesc" şi

„Albina romanească", în domeniul filologic, în intenţia de afirmare a limbii

române ca principal instrument de emancipare naţională: „Limba este mijlocul

prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre, şi prin urmare cu cât

unui om i se întind şi i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile

sale...Noi până astăzi atâtea ziceri sau numiri avem în limba noastră după

cale meşteşuguri sau ştiinţe ne era cunoscute, şi cu cât se vor înmulţi

cunoştinţele noastre cu atâta şi limba se va înbogăţi"

Cultivarea limbii române literare devine un obiectiv major al

publicaţiilor: „a se îngriji un popor, de cultura limbei sale, este a se îngriji

de existenţa sa naţională".

Inscriindu-se în aceeaşi intenţie de dezvoltare şi modernizare a limbii

române literare, a apărut interesul pentru îmbogăţirea vocabularului cu noi

cuvinte, cerute de dezvoltarea ştiinţelor, culturii şi tehnicii la nivel european şi

adaptarea acestora la lexicul românesc. In acest scop, în coloanele gazetelor sau

în josul paginii sunt glosate toate neologismele: „Nu este la noi persoană carea

să nu laude aşezământul gazetei carile este aducătoare unui şir necurmat

de novitale şi de istorisiri curioaze, dat totodată să aud unii zicând că nu

înlăleg bine gazeta, aflând în ea oarecare cuvinte străine...de mult redacţia,

întru alcătuirea foei se povăţuieşte de cea mai mare cumpenire,

întrebuinţând numai la nevoie cuvinte împrumutate, pe carile le ticluieşte " .

în privinţa sintaxei, articolele de început din presa vremii păstrează fraza

greoaie, specifică literaturii bisericeşti, cronicilor şi documentelor vechi.

Structura frazei se limpezeşte şi se modernizează, însă, destul de repede sub

influenţa sintaxei franceze cu care vin în contact tot mai mulţi români,

plecaţi să studieze în străinătate. Nu acelaşi fenomen se întâmplă în

Transilvania, unde se menţin vreme îndelungată frazele lungi şi topica străină.

18

VESTITORUL BISERICESC – gazetă religioasă şi morală

Presa de la noi s-a dezvoltat târziu, din cauza împrejurărilor politice

nefavorabile. Se consemnează faptul că în perioada 1711-1829 timp de 75 de ani

principatele române au fost sub ocupație.

Presa bisericească se naște târziu, din cauza acelorași circumstanțe. În plus, se

mai adaugă starea culturală modestă a preoților, pregătiți în școli de grămătici.

Nu avea cine să susțină o asemenea gazetă și nu se găsiseră oameni curajoși

pentru a întreprinde o astfel de lucrare.

Începuturile presei bisericeşti trebuie puse în legătură cu dezvoltarea

învăţământului teologic de la noi. La 10 ani după apariția primului ziar

românesc, când în toate ținuturile locuite de români erau doar 3 ziare, se găsește

un om de inimă, de inițiativă și de curaj, care scoate prima gazetă bisericească,

intitulată VESTITORUL BISERICESC, în anul 1839, la Buzău.

Este ierodiaconul Dionisie Romano, discipol al Episcopului Ilarion, care își ia ca

ajutor pe vestitul profesor Gavriil Munteanu de la Seminarul Teologic din

Buzău.

La 18 decembrie 1838, cei doi redactori publică o ”înștiințare” răspândită în

toate provinciile românești prin care anunță că ”supt însemnații, cu începerea

anului viitor, voesc să dea la lumină o foae religioasă și morală subt numele de

mai sus”.

După ce arată că ”trebuința unei asemenea foi este cunoscută de tot omul care

prețuiește religia și cunoaște puterea moralului”, constată că ”și gustul de cetire

s’a întins și se întinde din zi în zi mai mult, precum în clasele celelalte asemenea

și între cler”.

Cum ”o foae de colorul acesta ne lipsea până acum, deaceia sub însemnații

socotesc că întreprinderea aceasta să nu fie fără vreme și se lingușesc cu

nădejdea că foaea lor va fi bine venită înaintea publicului iubitor de cetire”.

Foaia va apărea o dată pe săptămână și va cuprinde ”povestiri, anecdote,

sentenții și tot felul de articole religioase și morale și alte înștiințări din lăuntru

și d ’afară care se ating de sfera ei, ori au raport cu scoposul care și l’a pus: de a

hrăni duhul religios și moral ce a caracterizat totd’auna pe nația Românească”.

La 7 ianuarie 1839, foaia anunțată apare de sub teascurile tipografiei Episcopiei

Buzăului, cu următorul titlu:

VESTITORUL BISERICESC

Gazetă religioasă și morală

Sâmbătă, No. 1, 7 ianuarie 1839,

Această foae împreună cu o jumătate coală în octavo

Este odată pe săptămână

Sâmbăta.

Prenumerația se face în București la D: Secretarul Canțelarii sf. Mitropolii.

19

La D: Inspectorul Seminarului și la D: Iosif Romanov.

Iar în județe la C. Otcârmuiri; și la D: D: Profesori publici.

Prețul prenumeranții pentru amândouă foile este un galben împărătesc pe

an.

Formatul este 40, cu opt pagini fiecare număr.

Presa timpului înregistrează în termeni elogioși evenimentul apariției ziarului:

Curierul literar, Albina românească, Gazeta de Transilvania : ”nu puțin folos se

va pricinui din această foae în mijlocul clerului, cum și a fiecărui român”.

VB publică sentenții, anecdote și foarte multe traduceri din franțuzește, făcute

de Dionisie, un iscusit traducător din ”Satobrian, Dictioner Filosofic, Dictioner

Teologic, Burdallu, Masilon”.

/ traduceri făcute de elevi ai ST eparhial

/ cuvântări la diferite ocazii: ep. Ilarion al Argeșului, Ierotei, insp. Seminarului

din București, Arhim. Eufrosin Poteca

”Suplimentul” anunțat în înștiințare, era redactat de Gavriil Munteanu, dând, pe

lângă fiecare număr, o jumătate de coală, meditații religioase , traduceri din

”Stunden der Andacht zur Beförderung Wahren Christentums und häuschlicher

Gottesverherung”.

La începutul anului II, redacția tipărea o nouă ”înștiințare” prin care aducea

mulțumiri prenumeranților ”atât celor Bisericești cât și celor Politicești” și

”credincioasă scoposului ce și l'a propus, se va sili cu toate puterile a nu se

depărta de dânsul”.

Gazeta și suplimentul vor avea un format ceva mai mare, iar prețul va fi tot

”cumpătat”, același de anul trecut. Tonul inofensiv, șters, dogmatic și moral.

Lipsa de interes din partea preoților a contribuit la încetarea apariției ziarului, la

sfârșitul anului 1840.

Jalba preoților din Câmpulung-Muscel prin care arată protopopului că au primit

gazeta în silă ”iar nu cu plăcere sau voință, și ca unii ce mijloacele nu ne iartă a

le ținea și a plăti banii, nici duhul nostru nu ne iartă ca să înțelegem ce cuprinde

în ele, măcar că sânt scrise în românește”.

Bieții grămătici au dat jalbă Măriei Sale să le ridice a ceastă sarcină și au scris

protopopului că ”dacă sfinția ta voiești ca să ne iei banii cu sila, precum ne dai și

gazetele, trimite’ne la arestul poliției și trimite pe vătășeii sf. tale ca să ne ia

zălog despuindu’ne casele, că noi suntem hotărâți să nu dăm banii, până nu va

porunci înaltul stăpânitor”.

ECHO ECLESIASTIC

20

În retragerea la Mrea Băbeni, Dionisie revine în câmpul gazetăriei bisericești și

redactează o a doua publicație, timp de 3 ani de zile, de la 1 sept 1850 până în

aug 1853.

Se tipărea la București, în tipografia lui Iosif Copainig, în 4 pagini, cu

numerotație de volum, redacția fiind la biserica Sf. Dumitru, metocul Ep.

Buzăului, în ulița franțozească,

În sept 1851 titlul devine Ecul eclesiasitic.

Se tipărește în mai multe tipografii, din dec 1851 în tip. Sf Mitropolii.

Gazeta nu va publica decât articole ”privitoare la desvoltarea adevărurilor

religiei și a moralei. Înștiințări ce privesc la cele besericești, din lăuntru și din

afară. Publicații către cler sau către obște. Cuvinte panigirice, funebre și la alte

ocasii... și orice articol potrivit cu scopul ce și l'a propus, a hrăni spiritul

religios și moral și a arăta cât de folositoare este virtutea și cât de vătămător

este vițiul pentru omul de orice clasă și poziție”.

Nimic politic nu va încăpea în coloanele ei.

Gazeta de Moldavia și Foaia pentru minte, inimă și literatură salutau, cu

bucurie, ”reînvierea acestei foi prin a căreia conlucrare clerul nostru poate plini a

sa însărcinare mântuitoare”.

Conținutul este mult mai variat și mai interesant decât al VB.

Evenimente contemporane de seamă, cuvântările rostite la alegerea, investirea și

instalarea mitr. Nifon și a episcopilor de Râmnic, Argeș și Buzău în 1850.

Sistemul prenumeranței, abonați în Bucureşti, Buzău, Focşani, Craiova, Argeş,

Tg Jiu, Iași, Bacău, Mrile Neamț, Agapia și Văratec. În listele de abonați apar

numele unor celebrități ale vremii.

Predicatorul, săptămânal la Bucureşti, 1 ian-25 dec 1857 şi 1 mar 1858 – 19 feb

1859.

Foaia a apărut săptămânal la Bucureşti, între 1 ianuarie – 25 decembrie

1857 şi 1 martie 1858 – 19 februarie 1859, din iniţiativa a doi călugări ai

Mitropoliei din Bucureşti: Ilie Benescu şi protosinghelul Dionisie Măldărescu,

economul Sfintei Mitropolii. Dorinţa celor doi redactori era ca prin această

revistă „să aducă pe acest nefericit popor, care din multele sale suferinţi nu mai

ştie pe cine să asculte, la cunoaşterea adevăratei sale datorii” (O. Ghibu, 1910,

p. 25). Acest ţel urma a fi realizat prin „introducerea într-un chip sistematic a

cunoştinţelor religioase şi a moralului religios atât de decăzut” (O. Ghibu, 1910,

p. 25). Totodată, revista se adresa clerului, pentru a-i întării conştiinţa marii

datorii ce-i revenea în îndrumarea celor rătăciţi, aşa încât, „trebuia să se

21

dovedească clerului şi tuturor oamenilor, că Biserica nu e o instituţie

vremelnică, o iscodire a minţii omeneşti, ci o instituţie divină ce nu trebuie să

piară (...) ea se ridică deasupra oricărei învăţături plăsmuită de mintea

omenească şi prin urmare orice om cu mintea luminată nu se poate îndepărta de

această instituţie”(O. Ghibu, 1910, p. 27). Aceasta era profesiunea de credinţă

pe care Predicatorul şi-a exprimat-o încă de la început. El debutează prin a

publica un curs sistematic de istorie bisericească universală, alături de un curs de

morală creştină pe care îl socotea indispensabil. Pentru a-şi justifica numele, în

fiecare număr al său va apărea câte o predică pe care preoţii trebuiau să o

rostească în biserică, fiind prin urmare, mai legată de nevoile imediate ale

clerului. Predicatorul „înţelegea rostul clerului şi al bisericii aşa cum trebuia

atunci, când mii de schimbări băteau la poarta sufletului unui popor nou, cum

eram noi; - el aştepta de la biserică, ca ea să păstreze neatinsă naţionalitatea,

limba şi religia strămoşească” (O. Ghibu, 1910, p. 27).

Dionisie Romano – părintele ziaristicei bisericești.

PORTRET

ROMANO DIONISIE (din botez Dimitrie), episcop / MP-DTR

N.29 iul 1806, în Săliştea Sibiului, decedat la 18 ian. 1873, în Buzău. Călugărit la Neamţ sub numele Dionisie (1823), audiază unele cursuri la

colegiul “Sf. Sava” precum şi un curs normal pentru pregătirea primilor învăţători români în Bucureşti (1831-1832). Ca profesor “naţional” în Buzău (1832-1843), ridică două clădiri şcolare, tipăreşte manuale didactice,

îndrumă şcolile săteşti din jud. Buzău, în calitatea de revizor şcolar (1838-1843) editează (împreună cu Gariil Munteanu) foaia “Vestitorul Bisericesc” (1839-1840) prima de acest fel la noi, director şi profesor la Seminarul din

Bucureşti (1843-1848) arhimandrit, înlăturat din învăţământ pentru participare la revoluţia din 1848, stabilit în mănăstirea Băbeni (1849-1851)

egumen la mănăstirea Sadova (1851-1854) timp în care editează ziarul “ Eho eclistiastic” (1850-1853) la Bucureşti având o colecţie de broşuri sub titlul “Biblioteca religios morală“, stareţ la mănăstirea Neamţ (1855-1857) unde a

înfiinţat a şcoală primară, cu internat pentru 50 de copii şi oun gimnaziu, amândouă în Târgu Neamţ, iar în mănăstire un seminar, toate întreţinute de

mănăstire, a reorganizat tipografia şi spitalul din mănăstire, a început o serie de construcţii gospodăreşti, înlăturat din săreţie, s-a stabilit la Iaşi, fiind un luptător pentru unirea Principatelor locţiitor de episcop la Buzău

(iun.1859, hirotonit arhiereu în feb.1862), apoi la Huşi (nov.1864-mai 1865), la 26 mai 1865 numit episcop eparhiot la Buzău, funcţionând până la moarte.

La Buzău la reorganizat şi repus în funcţie tipografia eparhială, în care au apărut zece cărţi de slujbă şi alte câteva cărţi, a înfiinţat şcoli la schiturile Dălhăuţi (mutat apoi la Nifon), pentru călugări, Răteşti şi Coteşti, pentru

călugăriţe, a acordat ajutoare materiale la numeroase mănăstiri şi

22

aşezăminte de cultură sau unor tineri pentru studii, a făcut prima donaţie

de cărţi Societăţii Academice Române, fapt pentru care a fost ales membru onorar, după moarte, biblioteca sa (peste 150 manuscrise româneşti,

slavone, greceşti, turceşti, arabe şi peste 7000 de cărţi în diferite limbi – unele rarităţi bibliografice) a intrat în patrimoniul Academiei Române.

Lucrări:

Abecedar românesc spre întrebuinţarea tinerilor începători (1834 şi 1839) Abecedar religios (1835)

Biblioteca tinerilor începători 2 părţi (1837-1838), toate la Buzău,

Imnuri în proză pentru copiii care încep a ceti, traducţiune liberă, Iaşi,1858,78p.(ed.a II-a Buzău 1869)

Prescurtare de geografie sfântă, Bucureşti, 1850, 52 p.;

Prescurtare de geografie veche, Bucureşti, 1850, 57 p.;

Prescurtare de ermineutică sacră sau oarecare explicaţii asupra Scripturii Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1851, 78 + 67 p.;

Principii de retorică şi elocvenţa amvonului, 2 vol., Iaşi, 1859, 179 + 162 p.

Cuvintele unui credincios, de A.F. Lamennais, traducere, Bucureşti, 1848, 108 p. (ed. a II-a, Iaşi, 1859),

Mângâietorul celor întristaţi, celor bolnavi şi celor bătrâni sau Adunare de meditaţii.... 3 broşuri, Bucureşti, 1850 (ed. a II-a, Iaşi, 1859, 139 p.,

Traduceri după J.B. Massillon); Geniul creţtinismului, traducere după Chateaubriand, 3 broşuri, Bucureşti, 1850, 56 + 63 + 63 p.;

Din confesiile Sf. Augustin, Bucureşti, 1850, 64 p.;

Din meditaţiile Sf Augustin, 3 broşuri, Bucureşti 1851, 191 P.

Manualul adevăratului religios, povăţuitorul sufletelor pe calea mântuirii, Iaşi, 1858, XIV + 104 p.;

Adunare de cuvinte sărbătoreşti, funebre şi la alte ocazii, pentru seminarişti, Iaşi, 1859;

Principii generale de înţelepciune şi datoriile tinerilor (extras din “Vestitorul Bisericesc" (1839), Buzău, 1871,56 p. (retipărite de 0. Ghibu, în 1916 sub titlul: Vrei să fii înţelept.?)

23

PRESA BISERICEASCĂ DIN PRINCIPATELE UNITE, DE LA 1859

PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.

REVISTA ”BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ” – VOCEA OFICIALĂ A

UNEI BISERICI AUTOCEFALE.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Schimbări structurale în viața politică, socială, economică și culturală a statului

național român modern

Reforme în viața Bisericii

- Proclamarea autocefaliei BOR (1864)

- Unificarea adm.-bisericească: În 1865, ”primat” M. Ungrovlahiei,

constituirea Sf. Sinod în 1872

- Reforma învățământului teologic

- Secularizarea averilor mănăstirești

Mitr. Nifon (1850-1875), Mitr. Sofornie Miclescu (1851-1860)

Locțiitori, din 1865 numiți de domn

Școlile teologice: 1860 transf școlile catehetice din Moldova în școli primare

Reforma ST din Moldova (MK)

Iași (Socola) 8 cl, R, H 4 cl

FT Socola Iași Univ. 1860, U Bucureşti 1864

Secularizarea averilor mănăstirești

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua

toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în

proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele

mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir.

Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale

mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În

fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut

mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această

stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu.

Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus,

poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele

mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de

la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din

Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost

preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a

Țării Românești și a Moldove

24

Reforma fiscală

Reforma agrară

Reforma învăţământului

Legea pentru înmormântări, 18.03.1864 (cimitire comunale)

Legea comunală (actele de stare civilă)

Codul civil 1864

Legea asupra instrucțiunii 1864

Spre sf.anului 1864 3 legi:

Legea călugăriei

Alegerea mb. Sin general sin gen sin eparhial

Decretul organic pt. înființarea unei autorități sinodale centrale

Legea sinodală

„BOR este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină,

întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina”

- Regulamentul pt alegerea mb Sinodului general al BR,

- Regulamentul interior al Sinodului general

Sinodul general + sinoade eparhiale 11 ian 1865 MITR PRIMAT al

României

Sinodul general – criticat în ziare ca PREOTUL, ECCLESIA, REFORMA

Lupta pentru canonicitate

Legea pentru numirea mitropoliţilor şi ep eparhioţi în România, 1865 = numirea

ierarhilor şi judecarea lor de către o instanţă civilă

Lupta pentru can. – fraţii Neofit şi Filaret Scriban, nepotul lor arhiereul Iosif

Bobulescu, arhiereul Ioanichie Evantias, comitele Scarlat Rosetti, prin ziarul

Ecclesia

Patriarhul ec Sofronie III condamnă cele 3 legi, acuzaţii respinse de români

Înlăturarea lui Cuza atenuează tensiunea dintre PE şi BOR

1867 proiect de lege organică

1872 Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum

şi a constituirii Sf. Sinod al BOR

Legea sinodală din 1872

Cap. I alegerea ierahilor

2 mitr, ep. Eparhioţi, arhierei titulari români + toţi senatorii şi deputaţii

ortodocşi în funcţie Alegerea se face cu maj. voturilor, apoi confirmaţi de

Domn.

Domnia lui Carol I (1866-1914), 1866-1881, domnitor, din 1881 rege

Constituţia din 1866

Războiul pentru Independenţă, 1877-1878

Războaiele balcanice 1913

25

Constituția din 1866 : 8 titluri, 133 articole

Art. 21. Libertatea consciintei este absoluta. Libertatea tutulor cultelor este garantata

intru cat insa celebratiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor

moravuri. Religiunea ortodoxa a resaritului este religiunea dominanta a

Statului roman. Biserica ortodoxa romana este si remane neaternata de orice

chiriarhie streina, pastrandusi insa unitatea cu biserica ecumenica a resaritului

in privinta dogmelor. Afacerile spirituale, canonice si disciplinare ale bisericei

ortodoxe Romane, se vor regula de o singura autoritate sinodala centrala,

conform unei legi speciale. Mitropolitii si episcopii eparhioti ai bisericei

ortodoxe romane sunt alesi dupa modul ce se determina prin o lege speciala.

Art. 22. Actele Statului civil sunt de atributiunea autoritatei civile. Intocmirea acestor

acte va trebui sa proceda in tot-d'auna benedictiunea religiosa care pentru

casatorii va fi obligatore, afara de casurile ce se vor prevedea prin anume lege.

Art. 23. Invetamentul este liber. Libertatea invetamentului este garantata intru cat

esercitiul ei nu ar atinge bunele moravuri sau ordinea publica. Represiunea

delictelor este regulata numai prin lege. Se vor infiinta treptat, scoli primare in

tote comunele Romaniei. Invetatura in scolele Statului se da fara plata.

Invetatura primara va fi obligatorie pentru tinerii Romani, pretutindeni unde se

vor afla instituite scoli primare. Ua lege speciala va regula tot ce priveste

invetamantul public.

Art. 24. Constitutiunea garanteza tutulor libertatea de a comunica si publica ideile si

opiunile lor prin graiu, prin scris si prin presa, fiecare fiind respundetor de

abusul acestor libertati in casurile determinate prin Codicele penal, care in

acesta privinta se va revisui si complecta, fara insa a se putea restringe dreptul

de sine, sau a se infiinta o lege esceptionala. Delictele de presa sunt judecate de

juriu. Nici censura, nici o alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea

sau distributiunea oricarei publicatiuni nu se va putea reinfiinta. Pentru

publicatiuni de jurnale nu este nevoe de autorisatiunea prealabila a autoritatei.

Nici o cautiune nu se va cere de la diaristi, scriitori, editori, tipografi si

litografi. Presa nu va fi supusa nici o data sub regimul avertismentului. Nici un

jurnal sau publicatiune nu va putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este

respundetor pentru scrierile sele, era in lipsa autorului sunt respundetori sau

girantul sau editorul. Veri ce jurnal trebue sa aiba un girant responsabil care sa

se bucure de drepturile civile si politice.

26

Art. 25. Secretul scrisorilor si al depeselor telegrafice este neviolabil. Ua lege va

determina responsabilitatea agentilor guvernului pentru violarea secretului

scrisorilor si depeselor incredintate postei si telegrafului.

Mitropoliţi primaţi

Mitropolitul primat NIFON (1850/65-1875)

La 14 septembrie 1850 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind înscăunat la 8 octombrie 1850. La

data de 11 ianuarie 1865 i s-a acordat titlul de “mitropolit primat" al României, păstorind până la moarte.

Seminariile teologice eparhiale, închise în cursul revoluției din 1848, s-au redeschis în anul 1851. În anul 1852 a

înființat o tipografie, în care a editat aproape toate cărțile de slujbă (mai târziu a luat-o statul). A refăcut cu

cheltuiala sa câteva lăcașuri de închinare: mănăstirea Zamfira, Schitul Cetățuia din Râmnicu Vâlcea, a ridicat din

temelie biserica din Letca Nouă (azi jud. Giurgiu).

Mitropolitul Nifon a îndeplinit funcția de Președinte al Divanului Ad-hoc din București (1857) și al

Adunării elective care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859). În timpul păstoririi lui, au avut

loc cunoscutele reforme bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza (secularizarea, Legea sinodală, Legea pentru

numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți).

În anul 1872 s-a promulgat “Legea organică pentru alegerea de mitropoliți și episcopi și pentru

constituirea Sf. Sinod". În anul 1872 a înființat - din banii săi - un al doilea Seminar în București, cu 8 clase, care

i-a purtat numele. Acest Seminar s-a întreținut - până în anul 1948 - din fondurile lăsate de mitropolit și din

veniturile moșiei Letca Nouă. Mitropolitul Nifon Rusailă a trecut la cele veșnice la 5 mai 1875, în București,

fiind îngropat la Mănăstirea Cernica.

Mitropolitul primat CALINIC MICLESCU (1875-1886) După moartea mitropolitului Nifon Rusailă, la 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu este ales mitropolit primat al

României, deținând această demnitate până la moarte. La 11 aprilie 1876, senator de drept fiind, e ales, la

propunerea lui I.C. Brătianu, președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți. La 14 martie 1881,

Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devine Regat, Carol I fiind proclamat

Rege.

În timpul păstoririi sale, s-au deschis cursurile Facultății de Teologie din București, la stăruințele lui

(1881); s-a înființat Tipografia Cărților Bisericești (1882). La 25 martie 1882, în Joia Mare a Sfintelor Paști,

membrii Sfântului Sinod sfințesc, pentru prima dată, Sfântul și Marele Mir în Catedrala Mitropolitană din

București, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice. Aceasta este dovada că obținerea autocefaliei

devenise o problemă doar de ordin formal. Acțiunea a atras un protest scris, foarte dur, din partea Patriarhului

Ecumenic Ioachim al III-lea. Răspunsul a fost dat de Episcopul Melchisedec al Romanului, la 23 noiembrie 1882, răspuns care avea

să devină "Act Sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei cu Patriarhia de

Constantinopol”. După mai multe încercări, la 25 aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea confirmă

autocefalia Bisericii noastre. La 30 mai 1885, Mitropolitul Primat al României, Calinic Miclescu, a trimis o

scrisoare de mulțumire Patriarhiei Ecumenice, anunțând deopotrivă celelalte Biserici surori autocefale despre

recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul Calinic Miclescu a trecut la cele

veșnice la 14 august 1886.

Mitropolitul primat IOSIF GHEORGHIAN (1886-1893)

La 22 noiembrie 1886 a fost ales mitropolit primat al României, fiind înscăunat în

această demnitate la 30 noiembrie 1886. La 29 martie 1893, mitropolitul Iosif Gheorghian

(1886-1893) este obligat să-și dea demisia, în urma refuzului său de a accepta "Legea clerului

mirean și a seminariilor", propusă de Take Ionescu.

În locul său, Colegiul Electoral alege, cu ajutorul conservatorilor, la 18 mai 1893, cu o

majoritate de voturi, 168 din 220, pe episcopul Argeșului, Ghenadie Petrescu. Instalarea ca

27

mitropolit primat s-a făcut la 21 mai 1893 în Catedrala Mitropolitană care în acea zi

sărbătorea hramul. Primul act al noii sale păstoriri ca mitropolit primat a fost proiectul de lege

a clerului și seminariilor pe care l-a prezentat Sinodului și care apoi s-a votat și de către

Parlament.

IPS Iosif Gheorghian s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani. După caterisirea

mitropolitului Ghenadie Petrescu, IPS Iosif a fost reales ca mitropolit-primat al României la 6

decembrie 1896, fiind înscăunat la 8 decembrie 1896, păstorind apoi până la moarte. A tradus

felurite lucrări teologice din limba franceză și din literatura patristică. A fost ales membru de

onoare al Academiei Române la 21 mai 1901.

Mitropolitul Iosif Gheorghian a trecut la cele veșnice la 24 ianuarie 1909, în București, fiind

înmormântat în biserica "Sfântul Gheorghe“ din Mănăstirea Cernica.

LEGEA CLERULUI MIREAN din 1982, prevederi: Salarizarea preoţilor din

bugetul statului sau al comunelor : mai multe categorii, pr urbani LT sau Dr 200

lei, cei cu ST (sup 8 ani) 100 lei, cu ST inf 60 lei, diac din par urbane 60 lei

Pr urbani « supranumerari », peste nr stabilit de lege LT 150…

Pr rurali « supranumerari », 25 lei, prot. 300 lei

Mitropolitul Primat Ghenadie PETRESCU (1903-1909)

În data de 18 mai 1893 a fost ales mitropolit primat al Țării Românești, urmând în scaun

mitropolitului Iosif Gheorghian (1829 - 1909) ce se retrăsese din cauza neînțelegerilor cu

guvernul conservator ajuns la putere. În acest context, venirea lui Ghenadie pe tronul de

mitropolit primat era văzută ca o modalitate eficientă de stingere a conflictului, episcopul de

la Argeș fiind cunoscut ca simpatizant și chiar apropiat al conservatorilor.

În anul 1895, în urma alegerilor, guvernul conservator cade, fiind înlocuit cu un guvern liberal

condus de Dimitrie A Sturza. În aceste condiții se pune acut problema readucerii lui Iosif

Gheorghian pe scaunul de mitropolit primat. Judecat pe 20 mai 1895 pentru acuzații

neîntemeiate - inovații în cult, ierosilie, arghirofilie - mitropolitul Ghenadie a fost caterisit și

exilat la mănăstirea Căldărușani.

Mitropolitul Primat Atanasie MIRONESCU. La 5 februarie 1909 a fost ales

mitropolit primat al României, păstorind până la 28 iunie 1911, când s-a retras din scaun. IPS

Atanasie a trăit apoi pentru restul vieții la Mănăstirea Cernica. Mitropolitul Atanasie a trecut

la cele veșnice la 9 octombrie 1931, în București.

Mitropolitul Primat Conon Arămescu Donici (n. 2 februarie 1837 - d. 7 august

1922, București) a fost un cleric român, care a deținut funcția de mitropolit-primat al Bisericii

Ortodoxe Române (1912-1918).

Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a făcut parte

din delegația românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii la București.

Ca recunoaștere a meritelor sale în procesul unificării, Cristea a fost ales de

Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe scaunul (rămas

28

vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și

înscăunarea au avut loc a doua zi.

Evoluţia presei bisericeşti

La 28 ianuarie 1862 a apărut, la Bucureşti, Biserica, redactată de

preotul Grigorie Musceleanu, „cel dintâi preot român care s-a ocupat de

organizarea societăţilor preoţeşti” (O. Ghibu, 1910). Publicaţia aducea o notă

nouă prin materialul istoric publicat, documentele şi schiţele istorice inedite,

îndeosebi cu privire la mânăstirile româneşti.

Tot el scoate ziarul Dumineca, între 1862-1865.

Atrage atenţia Min de Culte, Al. Odobescu şi acesta dă o circulară

către preoţi să se aboneze.

În urma unor favoruri pe care domnitorul Alexandru I. Cuza i le face

lui Musceleanu, numindu-l inspector al mănăstirilor secularizate, în paginile

revistei vor apărea articole lungi şi elogioase închinate domnului care

„urmând la tronul lui Mircea, Ştefan şi Mihaiu (...), a venit să redea României

ceea ce i se înstrăinase de timp”. Biserica n-a mai ajuns să aplaude şi

lucrările din urmă ale lui Cuza referitoare la biserică, deoarece la 19 iulie

1864 îşi încetează apariţia. În 1864 apărea la Iaşi Predicatorul …

Ea va reapărea între 1871 şi 1872 sub titlul Biserica română,

conducându-se după acelaşi program (Pr. Prof. Mircea Păcurariu, 2008), « în

curtea bisericii Radu Vodă » din Bucureşti. Îşi propune să contribuie la

asanarea moravurilor clerului.

După detronarea lui Cuza, în 1866, când lucrurile nu se mai spuneau în

cuvinte cu două înţelesuri, ci pe faţă, fără nici o rezervă, şi-a putut face

apariţia Ecclesia (1866-1867), ziar „moralo-religiosu”, redactat de Scarlat

Rosetti şi de arhimandritul moldovean Climent Nicolau, fost profesor la

Socola. Cele mai multe articole vorbesc despre Cuza, despre independenţa

istorică a Bisericii române, despre necanonicitatea episcopatului, despre

formula de jurământ a suveranului, care jură că va respecta canonicitatea

Bisericii, etc (O. Ghibu, 1910, p. 52). Critică pe faţă : « Văzut-am pe cel

nelegiuit prea înălţându-se mai presus de chedrii Livanului »

Convingerea că interesele Bisericii române se pot ocroti numai prin

apropierea de Biserica-mamă din Constantinopol.

Corespondenţă cu Atena, opinia Sinoadelor din Rusia şi de la Atena

asupra legilor guv. lui Cuza – prigonitor, Iulian Apostatul.

Carol I Nihil sine Deo. Ecclesia încetează.

La 1870, în vremea unor intense frământări pentru Biserică,

arhimandritul Theoctist Scriban, vesteşte apariţia Vocei Bisericii, ziar literar

29

şi ştiinţific religios. Primul număr a apărut la şase decembrie îşi definea

programul în felul următor: „Direcţia civilizaţiei ateiste a secolului nostru şi

cultura filozofico-materialistă şi diferenţele societăţii oculte sau masonice,

care lucrează într-un mod foarte vătămător în contra creştinismului în

general, şi a credinţei ortodoxe în special, libertatea absolută în ţara noastră a

tuturor conştiinţelor (...), toate acestea trebuie să determine clerul român să se

unească în vederea dezvoltării domeniilor literare şi ştiinţifice bisericeşti.

Această publicaţie a promovat, de asemenea, ideea „Unităţii limbii în cărţile

noastre bisericeşti de pretutindeni” (O. Ghibu, 1910, p. 65)

prin scrisul

părintelui Mangra (Vasile).

Toate aceste buletine conţinând documente şi articole istorice privind

trecutul Bisericii Ortodoxe Române, vor fi precursoarele primei reviste cu un

real caracter teologic şi bisericesc, organ oficial al Sf. Sinod, intitulată

Biserica Ortodoxă Română. Aceasta a fost fondată în anul 1874, la

Bucureşti, şi cu unele scurte întreruperi (1916-1921), apare neîntrerupt până

astăzi ca Buletin Oficial al Patriarhiei Române. Revista publică cronici

bisericeşti interne şi internaţionale, predici, articole şi studii privind istoria

bisericească, traduceri, patristice, hotărârile şedinţelor sinodale referitoare la

Biserică etc.

Funcţiona sub conducerea unui comitet de redacţie, format din câţiva

membrii ai Sf. Sinod, profesori de la Seminarul Central şi Facultatea de

Teologie, dar şi alţi teologi. Primii preşedinţi ai comitetului de redacţie au

fost arhiereii titulari: Ghenadie Ţeposu, fostul episcop de Argeş (1874-1877),

urmat de Silvestru Bălănescu, Ghenadie Enăceanu (1877-1878), Gherasim

Timuş, Calistrat Orleanu. Din comitetele de redacţie au făcut parte între alţii:

Teofil Ploieşteanul, I Mihălcescu, Iuliu Scriban, Ioan Lupaş, etc.

Scopul apariţiei revistei se datora faptului că: „la noi nu există nici

măcar o foaie religioasă prin care să se propage doctrina creştină, să se

combată erorile religioase ce se nasc în popor din cauza absenţei unei

direcţii, pe scurt, să se cultive poporul şi din punct de vedere religios, iar nu

numai enciclopedic şi ştiinţific”.

În articolul 5 din Regulamentul revistei, Biserica Ortodoxă Română,

se stipula: „toţi preoţii şi diaconii parohiali, superiorii mănăstirilor, directorii,

profesorii de la Seminar, sunt obligaţi a citi acest jurnal, pentru a se instrui în

ceea ce priveşte datoriile lor bisericeşti”.

Preocupările semnificative ale Bisericii Ortodoxe Române au fost, încă

de la debut, promovarea şi susţinerea învăţământului religios din România,

precum şi scrierea într-o limbă română curată. Această atenţie deosebită

acordată limbii, reieşea din articolul 9 al aceluiaşi Regulament: „Jurnalul va

fi scris într-o limbă corectă, accesibilă. Neologismele şi termenii noi vor fi

explicaţi în notiţe”.

Întrucât la începuturile ei, revista publica numai studii teologice, greu

de înţeles de preoţii noştri de acum un veac, în cea mai mare parte absolvenţi

30

a patru clase de seminar, adeseori s-au ridicat critici şi obiecţii la adresa ei.

Abia spre sfârşitul secolului al - XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al

– XX-lea, au început să se publice studii şi articole legate de viaţa preoţimii.

Biserica Ortodoxă Română, cu toate că nu a fost apreciată, aşa cum se

cuvenea, de către preoţime, a fost cea mai bună revistă de specialitate din

acea vreme, îndeplinind un rol însemnat în promovarea teologiei româneşti

.

O altă revistă teologică de prestigiu a fost Ortodoxul, care a apărut la

Bucureşti, bilunar, de la 1 ianuarie 1880. Înfiinţătorul este cunoscutul teolog

grec Dr. Gheorghe. Zottu (1842-1885), profesor de limba şi literatura greacă

la cele două seminarii, iar mai târziu la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Şi-a încetat apariţia la 24 august 1886, imediat după moartea mitropolitului

primat Calinic Miclescu, care o patronase. La vremea ei revista Ortodoxul se

remarca prin diversitatea materialelor publicate: studii teologice, de istorie a

Bisericii româneşti, traduceri din Sfinţii Părinţi, predici, ştiri din viaţa

Bisericilor ortodoxe surori – în special a celei din Transilvania. În scurta sa

viaţă, revista a fost martoră la o mulţime de evenimente însemnate în sânul

Bisericii pe care le-a combătut sau pentru care a luptat în acelaşi spirit în care

o făcea revista Sf. Sinod, Biserica Ortodoxă Română.

În ultimul deceniu al secolului al - XIX-lea şi în primele decenii ale

celui de-al XX-lea, au apărut o serie de alte reviste şi ziare bisericeşti,

redactate de diferiţi teologi sau de unele asociaţii preoţeşti. De pildă, la

Bucureşti a apărut Amvonul (1891-1893), organ al Societăţii „Amvonul

Românesc” continuat de Amvonul şi Şcoala (1893-1894), Voinţa Bisericii

Române (1891-1894), redactată de mai mulţi profesori de teologie cu studii

în Leipzig, Berlin şi Viena.

Tot în 1894, apare în Bucureşti Vocea Bisericii, primul ziar ilustrat,

redactat de Dr. Badea Cireşeanu, G.I Gibescu şi alţii. În paginile acesteia se

publicau studii despre vechea Biserică creştină, precum şi „unele dintre cele

mai bune cronici”, în opinia lui Onisifor Ghibu.

Un alt periodic apărut în anul 1894, sub conducerea lui Al. Muşătescu,

licenţiat în teologie şi student la litere a fost Apărătorul clerului. Noul ziar,

animat de un spirit democratic, îşi formula astfel crezul: „Voim să facem

cunoscut tuturor, atât relele care bântuie Biserica, cât şi foloasele pe care le-

ar avea în urma adaptării ei unor forme noi, absolut reclamate de spiritul

secolului în care trăim”. Pentru atingerea acestui obiectiv redactorii

intenţionează «să taie rana până în viu» ca nu cumva pe nesimţite să

cangreneze tot corpul, căci administraţia bisericească se crede într-un sat

„fără câini”. Trei ani după apariţie, Apărătorul clerului îşi încetează

activitatea.

31

O altă revistă redactată în perioada 1898-1914, este Şcoala şi Biserica,

condusă de profesorul D. Stănescu, autorul unor remarcabile lucrări de istorie

bisericească. Această revistă a apărut din necesitatea organizării corecte a

învăţământului religios în şcoli. Ea şi-a adus contribuţia la promulgarea legii

din 1898, privitoare la obligativitatea învăţământului religios în şcoli.

Este de menţionat faptul că toate revistele bisericeşti ale vremii,

tratează un subiect comun, şi anume „scăderea simţului religios-moral în

epoca noastră” (...), articole pe care le întâlneşti deopotrivă aproape pe

fiecare pagină a tuturor revistelor noastre bisericeşti, ceea ce constituie fără

îndoială un semn foarte trist”.

În Moldova, încercări de scoatere a unor publicaţii au existat încă din

jurul anului 1844, însă doar după Unirea din 1859, când luptele şi intrigile s-

au potolit, la Iaşi apărea Preotul, în 1861. Foaia bisericească apărea

săptămânal – cu întreruperi – de la 15 aprilie 1861, până la 9 aprilie 1866,

sub redacţia lui Climent Nicolau ajutat de ierodiaconul Inochentie Moisiu,

viitorul episcop de Roman. Ziarul se adresa preotului „rămas în urmă în

cultura bisericească, politică şi naţională (...), şi societăţii noastre

duhovniceşti care miroase greu în cea mai mare parte” - scria Preotul în

primul său număr, desemnând astfel întreg terenul lui de muncă şi de luptă.

Noua gazetă s-a ridicat cu mult curaj împotriva aspectelor negative existente

şi în Biserică. În acest sens s-au publicat articole în sprijinul şi în interesul

Bisericii.

Predicatorul moralului evanghelic şi al umanităţii este cea de-a doua

tiparitură bisericească apărută în Iaşi, la 30 octombrie 1864. Era condusă de

doi preoţi ieşeni, Isaia Todorescu, rectorul Seminarului de la Socola şi

Constantin Ştiubei, iar mai apoi de preotul Constantin Buţureanu. Aşa cum

reiese din primul său număr, noua revistă se adresa în special profesorilor şi

„studioşilor domni şcolari” ai Seminarului. Datorită susţinerii pe care o făcea

politicii lui Cuza, când aproape toţi oamenii bisericii o combăteau, revista nu

a fost bine primită încă de la început de către preoţime, iar ca urmare „apune”

în anul 1865.

Între 1 octombrie 1868 şi 1 ianuarie 1872, a apărut la Iaşi Foaia

oficială bisericească a Sfintei Mitropolii a Moldovei, susţinută de

mitropolitul Calinic Miclescu. În paginile acestei reviste pot fi găsite printre

altele, acte oficiale ale mitropoliei, circulare, concursuri, traduceri.

Ca reacţie la ziarul Deşteptarea „care semăna neghina zavistiei în

Biserică”(O. Ghibu, 1910, p. 88), redactat de un grup de preoţi ieşeni „certaţi

cu disciplina bisericească”, în martie 1883 (până în ianuarie 1887) apare la

Iaşi din iniţiativa mitropolitului Iosif Naniescu, Revista Teologică redactată

de doi profesori de la Seminarul «Veniamin», Constantin Erbiceanu şi

Dragomir Demetrescu. „În primul cuvânt”, redactorii „convinşi de adevărul

că ideile anticreştine şi antisociale, idei greşite şi vătămătoare (...), sunt

32

transplantate pe terenul românesc de indivizi aproape toţi străini neamului şi

sângelui nostru”, vor combate filozofia lui Conta, acel „patriarh al ateismului

în Moldova”, şi a lui Darwin, punând în locul lor învăţătura Bisericii creştine.

Publicaţii bisericeşti 1859-1918

AMVONUL 1891-1893

AMVONUL ŞI ŞCOALA 1893-1894

VOINŢA BISERICII ROMÂNE 1891-1894

VOCEA BISERICII (ilustrat) 1894-1896 Badea Cireşeanu

TEOLOGUL 1897-1898 Stud. În teol. Ioan Mihălcescu

CONSOLATORUL 1879-1880, 1898-1904

AMVONUL 1904-1916 Prof. D. Stănescu

VIITORUL, revistă bisericească şi didactică 1898-1916, prof. D. Boroianu

Până în 1904, la Iaşi, apoi la Bucureşti

REVISTA ORTODOXĂ 1912-1916

Bucureşti Ioan Popescu-Pasărea, I. Mihălcescu

BISERICA ŞI ŞCOALA, Galaţi, 1889-1897 (cu întreruperi)

MENIREA PREOTULUI 1890-1898, Râmnicu Vâlcea

CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 1902-1909, Piteşti

Din 1904 PĂSTORUL ORTODOX 1904-1912

CALEA VIEŢII 1904-1912, Curtea de Argeş

ADEVĂRUL BISERICESC 1912-1916, Piteşti

ORTODOXUL 1910-1913, Iaşi

CULTURA (revista cântăreţilor bisericeşti din România), 1911-1915

CANDELA, revista FTO Cernăuţi, întrerupere de la I război mondial până în

1923.

33

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, buletinul oficial al Patriarhiei Române. Apare

lunar din 1 octombrie 1874 cu titlul Biserica Ortodoxă Română – jurnal periodic

eclesiastic, la iniţiativa mitropolitului primat Nifon.

Primul comitet de redacţie era format din arhiereul Ghenadie Ţeposu (preşedinte),

ierod. Ghenadie Enăceanu şi protos. Silvestru Bălănescu.

În 1878 îşi încetează temporar apariţia din lipsă de fonduri, reapărând în octombrie

1880 (seria a II-a), de această dată la iniţiativa mitropolitului primat Calinic Miclescu,

Silvestru Bălănescu devenind preşedintele comitetului de redacţie.

Între ianuarie 1884 – octombrie 1921 apare cu subtitlul de revistă periodică

ecleziastică, avându-l ca preşedinte pe Ghenadie Enăceanu (1885-1886), iar redactori

s-au succedat Inochentie Moisiu (1886-1892), Gherasim Timuş (1892-1894), Calistrat

Orleanu, Meletie Dobrescu, Teofil Mihăilescu, Constantin Erbiceanu, Dragomir

Demetrescu, Ion Cornoiu, Dumitru Boroianu, Ioan Mihălcescu, Petre Gârboviceanu şi

alţii.

În 1916 îşi încetează temporar apariţia din cauza situaţiei politice cauzate de Primul

Război Mondial.

Reapare în octombrie 1921 (seria a III-a), la iniţiativa mitropolitului primat Miron

Cristea, cu subtitlul revistă a Sfţntului Sinod, membrii redacţiei fiind : Vartolomeu

Stănescu (director), Ioan Mihălcescu (redactor responsabil), Iuliu Scriban (secretar de

redacţie, din 1921-1933). Din ianuarie 1934 revista apare în şase fascicole pe an

(numerotaţie 1-12 anual), sub coordonarea patriarhului Miron Cristea (preşedinte de

onoare) şi a lui Tit Simedrea (secretar de redacţie), iar în calitate de membri îi numără

pe : Iuliu Scriban, Niculae Popescu, Grigore Pişculescu (Gala Galaction).

În anul 1945, redacţia şi administraţia revistei trec în grija Institutului Biblic şi de

Misiune Ortodoxă al BOR, fiind redactată de Dumitru Fecioru şi Gheorghe Moisescu.

Între colaboratorii revistei din perioada interbelică îi notăm pe arhim. Iuliu Scriban, Tit

Simedrea, Teodor M. Popescu, Vasile Ispir, Ioan Coman, Dumitru Fecioru, Nicolae

Chiţescu, Gheorghe Moisescu.

În anul 1948 devine buletinul oficial al Sfântului Sinod, cu un nou comitet redacţional,

format din patriarhul Justinian Marina (preşedinte), Gheorghe Vintilescu (directorul

Cancelariei Sf. Sinod), Gheorghe I. Moisescu (secretar de redacţie) şi profesorii

Nicolae Chiţescu, Ioan G. Coman, Grigore Cristescu, Iustin Moisescu, Gheorghe

Arghiropol (membri).

DIn 1953 devine buletinul oficial al Patriarhiei Române, fiind editat în continuare de

Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă al BOR. Între 1977-1986, BOR a apărut cu

binecuvântarea şi purtarea de grijă a patriarhului Justin Moisescu (preşedinte), iar din

1986 şi până în iulie 2007, a patriarhului Teoctist Arăpaşu (preşedinte).

Între colaboratorii de după anul 1948 se numără membrii Sfântului Sinod şi profesorii

institutelor teologice din Bucureşti şi Sibiu, între care : Dumitru Stăniloae, Teodor M.

Popescu, Ioan Coman, Ene Branişte, Liviu Stan, Mircea Păcurariu, Ion Bria precum şi

istorici de artă mireni.

Din septembrie 2007, buletinul apare cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,

Patriarhul BOR.

De-a lungul timpului, în paginile revistei s-au publicat numeroase studii şi articole de

teologie dogmatică, morală şi pastorală, catagrafii, vieţi de sfinţi, hotărâri sinodale,

cronici ale evenimentelor bisericeşti interne şi externe, recenzii de carte şi reviste,

34

promovând învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă şi prezentând în special viaţa şi

activitatea pastoral-misionară şi cultural-socială a BOR (EOR, pp. 88-89).

Regulamentul revistei “Biserica Ortodoxă Română”*

Art. 1. Conform art. 16 din Regulamentul Sfântului Sinod, pentru disciplina bisericească, se va edita în capitala

României un jurnal bisericesc.

Art. 2. Jurnalul va purta titlul de „Biserica Ortodoxă Română”.

Art. 3. [...].

Art. 4. Numărul exemplarelor va corespunde cu numărul persoanelor clerului în servicii la bisericile din toată

Ţara şi la alte instituţii bisericeşti. Numărul exemplarelor poate să fie şi mai mare, dacă s-ar ivi cereri din partea

şi a abonaţilor particulari.

Art. 5. Toţi preoţii şi diaconii parohiali, superiorii mânăstirilor, îngrijitorii de pe la biserici, directorii şi

profesorii de pe la seminarii şi orice clerici în serviciile publice sunt obligaţi a citi acest jurnal pentru a se instrui

în ceea ce priveşte datoriile lor bisericeşti.

Art. 6. În Jurnal se vor trata următoarele materii:

Despre necesităţile intelectuale, morale, materiale ale clerului şi ale bisericilor din România.

Tratate ale Istoriei Bisericilor Românilor.

Biografii ale păstorilor Bisericii Române şi ale altor persoane însemnate ce au conlucrat pentru prosperitatea ei.

Datoriile morale şi religioase ale preotului către societate.

Despre învăţământul religios în România.

Întâmplări din Istoria generală a Bisericii creştine şi în special ale celei ortodoxe, mai ales la cele relative la

trebuinţele contemporane ale Bisericii noastre.

Modele de conduită morală şi viaţă evanghelică din toate stările societăţii.

Modele de activitate şi zel pastoral, luate din istoria bisericească generală şi din viaţa poporului României în

special.

Explicaţii la citirile bisericeşti anuale din Apostol şi Evanghelie.

Predice la toate duminicile şi sărbătorile anuale, spre a se citi poporului în biserică la oficiul divin.

Apărarea Bisericii şi a instituţiilor ei contra atacurilor ce i s-ar adresa de oriunde, fie ele provenite din intenţii

maliţioase, fie din ignoranţă, opunând rătăcirii adevărul.

Predicile şi alte lucrări privitoare la administraţia parohială şi în general la prosperitatea Bisericii noastre

provenite de la Ierarhii Ţării, pentru eparhiile respective, precum şi orice lucrări teologice şi bisericeşti s-ar

recomanda de către dânşii.

Predici, dizertaţii şi alte compuneri în ramul teologiei provenite de la profesori sau elevii seminarelor şi

recomandate de Ierarhii eparhiali.

35

Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Noţiuni istorice despre starea religiei şi a Bisericii la celelalte naţiuni ortodoxe, precum şi la cele eterodoxe.

De asemenea, analiza a diferite cărţi religioase ce se publică în străinătate şi au o însemnătate oarecare.

Explicarea rânduielilor şi a citirilor bisericeşti din punct de vedere dogmatic, moral şi istoric.

Anunţurile, analiza şi critica asupra cărţilor religioase ce apar în ţară.

Traducerile alese din operele Sfinţilor Părinţi, mai ales din acelea ce s-ar acomoda la trebuinţele stării actuale ale

Bisericii şi ale poporului român.

Lămuriri asupra canoanelor Bisericii care prin neştiinţă s-ar explica într-un sens eronat şi n-au înţeles.

În genere, orice priveşte la învăţătura dogmatică, morală, disciplinară şi la cultul ortodox, precum şi la progresul

Bisericii Române, spre destinaţia sa spirituală.

Art. 7. Pentru redactarea şi administraţia jurnalului bisericesc se va institui un comitet compus din trei membri-

redactori responsabili. Membrii acestui comitet se vor numi de Sfântul Sinod.

Art. 8. Pot fi primiţi ca şi colaboratori orice persoane erudite ale căror scrieri comitetul-redactor le va găsi

meritorii de a fi publicate prin Jurnalul bisericesc.

Art. 9. Jurnalul va fi scris într-o limbă corectă, pe cât se va putea populară şi accesibilă înţelegerii comune.

Neologismele se vor întrebuinţa numai unde va cere estetica şi exactitatea exprimării ideii. Termenii noi vor fi

explicaţi în notiţe.

Art. 10. Stilul jurnalului trebuie să fie demn.

Nu este permis nici un fel de personalităţi, cu atâta mai puţin atacuri adresate cuiva. Chiar la atacuri personale

din partea altora, Jurnalul să răspundă trecându-se peste ele şi combătând numai ideea eronată ce ar fi emisă de

atacatori contra redactorilor ori a jurnalului ori asupra oricui.

Art. 11. Nimic din ceea ce nu ar fi din spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe nu poate fi admis în Jurnal decât

pentru combatere şi respingere.

De asemenea, orice chestiune ce nu se raportează la materialele specificate mai sus nu se admite în coloanele

jurnalului.

Art. 12. Abonamentele se vor face prin administraţiile eparhiale şi anume prin protoierei, care vor trimite la

redacţie liste cu numărul preoţilor şi diaconilor aflători prin districte, iară redacţia va trimite protoiereilor

numărul cerut de exemplare.

Aceştia le vor distribui după destinaţie.

Art. 13. Preţul abonamentului să fie redus la minimum posibil cuprinzându-se în el costul tiparului, remuneraţia

redactorilor şi alte cheltuieli necesare.

Art. 14. [...].

Art. 15. [...].

Art. 16 [...].

Art. 17. Unul din membri va fi numit preşedinte de către Sfântul Sinod.

36

Art. 18. Comitetul redactor îşi va procura tot felul de jurnale bisericeşti străine, ce le-ar crede necesare pe

cheltuiala casei jurnalului.

Acelea vor fi proprietatea redacţiei şi vor forma biblioteca sa.

Acest Regulament s-a votat în unanimitate de către Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Române, în

şedinţa sa din 6 Noiembrie anul 1873.

*aprobat la data de 17 noiembrie 1873 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române şi

actualizat de către membrii redacţiei la data de 8.3.2010.

37

PRESA BISERICEASCĂ DIN TRANSILVANIA ÎN A DOUA

JUMĂTATE A VEACULUI AL XIX-LEA ŞI PRIMA PARTE A SEC. XX

TELEGRAFUL ROMÂN, gazetă politică, industrial, comercială şi literară

Mitropolitul ANDREI ŞAGUNA, Sibiu, 3 ianuarie 1853

SPERANŢA, foaie literară-bisericească, organul Societăţii de lectură a

teologilor români din Arad, 1869 şi 1871-1872

Teologii din Sibiu: MUSA, 1871-1909, iar cei din Cransebeş foaia

PROGRESUL, ambele în manuscris

LUMINA, foaie bisericească, şcolară, literară şi economic, organ oficial al

eparhiei orodoxe arădene; red. George Popa, prof. Ioan Goldiş, viitor ep. Arad,

apoi Vincenţiu (Vasile) Mangra.

1 aug 1872 – 29 iunie 1875

BISERICA şi ŞCOALA, foaie bisericească, şcolară, literară şi economic

Red. Vincenţiu (Vasile) Mangra. De la 1 ian 1879, tip. Diecezană, înfiinţată de

episcopul Ioan Meţianu, noul red Aron (Augustin) Hamsea, până în 1899 , cu

excepţi anilor 1882-1883, când a condus-o iarăşi Mangra.

Din 1901 până în 1917, condusă de Roman Cirogariu, prof şi director al

Institutului teologic-pedagogic, condeier încercat la ziarul TRIBUNA din Arad.

FOAIA DIECEZANĂ, săptămânal, Caransebeş, 5 ianuarie 1886

Red. Ioan Bartolomeu (1886-1889), Dr. Petru BArbu, Dr. Iosif Olariu, prof. la

Institutul teologic-pedagogic

Foile oficiale aveau un profund caracter naţional şi cultural-şcolar. Pb.

Teologice li se rezerva un spaţiu mai restrâns.

REVISTA TEOLOGICĂ, ian 1907, prof. Nicolae Bălan, Sibiu

A apărut până în 1916, reluată apariţia în 1921

REVISTA PREOŢILOR, Timişoara, 1910-1918, red. Pr. David Voniga.

Publicaţii Greco-catolice

SIONUL ROMÂNESC, Viena, 1865-1867 şi Cluj, 1871-1872, pr. Grigore Silaşi

AMVONUL, pr. Iustin Popfiu, Pesta şi Oradea, sporadic, 1868, 1871, 1881,

publică mai ales predici

FOAIA BISERICEASCĂ, Blaj, 1883-1887, organ pentru cultura religioasă a

clerului şi a poporului, red dr. Alexandru Grama, apoi

FOAIA BISERICEASCĂ ŞI ŞCOLARĂ, organ al provinciei mitropolitane

greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, bilunar

UNIREA, de la 3 ian 1891 pţnă în 1948

CULTURA CREŞTINĂ, Blaj, 1911, studii teologice

Ep. Greco-catolică a Gherlei, mai mult predici

PREDICATORUL SĂTEANULUI ROMÂN SAU CURS COMPLET DE

PREDICI, Gherla, 1875-1890, red de Nicolae Fekete-Negruţiu

38

PREOTUL ROMÂN, jurnal bisericesc, şcolar şi literar, 1880-1890

REVISTA CATOLICĂ, Baia-Mare şi Şişeşti, 1885-1891, Vasile Lucaciu

PĂSTORUL SUFLETESC, Şimleu şi Cehul Silvaniei, 1906-1914

Reviste pedagogice iniţiate şi redactate de slujitorii Bisericii

ORGANUL PEDAGOGIC, Sibiu, prof. Ioan Popescu, 1862-63

FOAIA PEDAGOGICĂ, Sibiu, 1897-1900, red de prof. dr. Daniil Popovici-

Barcianu, ajutat de Dimitrie Comşa, dr. Petru Şpan şi dr. Ioan Stroia

VATRA ŞCOLARĂ, ian 1907, dr. Petru Şpan, până în 1914, după moartea lui

Şpan (1911), prof. dr. Vasile Stan, viitor episcop de Maramureş

REUNIUNEA ÎNVĂŢĂTORILOR ROMÂNI, Arad, 1904-1914, rev

învăţătorilor confesionali din Arad

EDUCATORUL, Caransebeş, 1909-1914

ECONOMUL, Blaj, 1873-1880, cu adaos Foaia şcolară, organ pedagogic-

didactic pentru şcoalele române, sub red lui Ioan Micu Moldovan

FOAIA ŞCOLARĂ (SCOLASTICĂ), organ pedagogic, literar şi ştiinţific,

1883-1886

FOAIA ŞCOLARĂ (SCOLASTICĂ), organ al Reuniunii învăţătorilor Greco-

catolici din Arhidieceza Blajului, red de prof. Ioan Fekete-Negruţiu

MUZA ROMÂNĂ, foaie muzicală şi literară, Blaj, prof Iacob Mureşianu, 1888

şi 1899-1914.

Reviste cu caracter istoric-literar

ARHIVUL PENTRU FILOLOGIE ŞI ISTORIE, Timotei Cipariu, Blaj, 1867-

1870 şi 1872, studii, documente, texte vechi şi alte izvoare privind istoria şi

limba românească.

RĂVAŞUL, revistă cultural-ilustrată, Cluju, 1907-1910, săpămânală, pr. Ilie

Dăianu

FOAIA ILUSTRATĂ, pentru petrecere şi popularizarea cunoştinţelor literare şi

ştiinţifice, Sibiu, prof. Daniil Popovici-Barcianu, 1891

39

PRESA BISERICEASCĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

În timpul primului război mondial, mai ales între 1914-1916, majoritatea

publicaţiilor ortodoxe şi-au întrerupt activitatea.

După 1 Decembrie 1918, Marea Unire, unele publicaţii şi-au reluat activitatea,

dar au apărut şi publicaţii noi.

BOR şi-a încetat temporar apariţia odată cu intrarea Regatului României în

Primul Război Mondial, la anul 1916. Publicarea ei este reluată la 1 octombrie

1921, din iniţiativa mitropolitului primat al României, Dr. Miron Cristea (1868 –

1939), purtând numele de Revistă a Sfântului Sinod.

Arhiereului Vartolomeu Stănescu i-a fost încredinţată preşedinţia comitetului

redacţional, responsabilul redacţiei fiind Ioan Mihălcescu, viitorul mitropolit

Irineu al Moldovei, iar secretar arhimandritul Iuliu Scriban (1921-1923), urmat

de diaconul Gheorghe I. Moisescu. A devenit una dintre revistele cele mai

apreciate din întreaga Ortodoxie, prin materialele publicate: studii, articole,

recenzii, însemnări bibliografice, cronici interne şi externe.

Tot patriarhul Miron Cristea este cel care va spori numărul apariţiilor anuale ale

revistei la 6, începând cu anul 1934, când îl numeşte secretar al redacţiei pe

mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei. În perioada interbelică, revista are parte

de colaboratori valoroşi, precum viitorul patriarh Nicodim Munteanu, preotul

Grigorie Pişculescu (Gala Galaction) ori profesorii Teodor M. Popescu, Vasile

Ispir, Nicolae Chiţescu, Niculae M. Popescu ş.a.

Din anul 1945, redacţia revistei Biserica Ortodoxă Română trece în grija

Institutului Biblic şi de Misiune, avându-l ca preşedinte pe părintele Dumitru

Fecioru.

PORTRET DE JURNALIST BISERICESC / MP - DTL.

SCRIBAN IULIU, profesor de teologie, arhimandrit, misionar, polemist; nepot a arhiereilor Neofit şi Filaret. (la Pr. Prof. Mircea Păcurariu, DTR)

N. 31 mai 1878, în Galaţi, decedat la 4 ian. 1949, în Bucureşti.

Studii la Seminarul teologic din Galaţi (1890-1893), Seminarul “Veniamin" din Iaşi (1893 - 1898) şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1898-1902, cu licenţa în 1903 şi doctoratul în 1920). Tuns în monahism la mănăstirea Neamţ (1904), hirotonit ieromonah, hirotesit protosinghel şi numit superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden (1904-1909). în acest timp frecventează cursuri la Facultăţile de Teologie catolică şi protestantă din Strasbourg şi la cea de Filosofie din Heidelberg; tot acum hirotesit arhimandrit de mitropolitul losif Gheorghian (1906). Rechemat în Ţră şi numit director al Seminarului “Central" din Bucureşti (1909-1919), în continuare numai profesor până în 1928 (a predat Istoria bisericească şi Omiletica, mai târziu Noul Testament şi Morala); profesor de Religie la şcolile militare de infanterie şi artilerie (1910- 1916), paroh al bisericii “Sf. llie Hanu Colţii" (1918-1944), secretar de redacţie al revistei “Biserica Ortodoxă Română" (1921-1929), arhimandrit mitrofor (1924). Profesor de Omiletică şi Pastorală la noua Facultate de Teologie din Chişinău (1928-1941), transferat apoi la catedra de Omiletică şi Catehetică a Facultăţii de Teologie din

40

Bucureşti (1941-1943). Participant la diferite întruniri ecumenice şi interortodoxe peste botare: Conferinţa interortodoxă în problema calendarului (Constantinopol-Istanbul, 1923), Conferinţa mondială a creştinismului practic (Stockholm, 1925), Conferinţa şi Congresul internaţional al Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică (Praga, 1928) şi unele conferinţe regionale ale acestei Alianţe (Sinaia 1924, Cambridge 1931, Bucureşti 1933), Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) şi altele.

Teolog multilateral şi om de înalta cultură, unul dîntre marii predicatori şi misionari ai Bisericii Ortodoxe Române, a militat - prin scrisul şi cuvântările sale - îndeosebi pentru rezolvarea problemelor practice care se puneau Bisericii în prima jumatate a secolului XX: apărarea şi cunoaşterea învăţăturii creştine, metode noi de pastoraţie, repunerea predicii la locul care i se cuvine, colaborarea între Biserici pentru pacea lumii, apropierea de Biserica anglicană; precursor al ecumenismului şi al preocupărilor teologice de astazi. A publicat manuale pentru seminarii, studii de pastorale, de apologetică, volume de predici, cărţi de zidire sufletească ş.a.

Lucrări:

Scepticismul în materie de religie. Cauzele şi efectele lui, Ploieşti, 1903, 48 p. (Teza de licenţă),

Liberul arbitru şi determinismul, Iaşi, 1903, 115 p., Libera cugetare şi cugetarea liberă, Bucureşti, 1910, 108 p.; Lupta contra scrierilor imorale. Bucureşti, 1913, 181 p.; Evenimente actuale din Biserica romano-catolică, Sibiu, 1915, 129 p.; (retipărire din “Revista

Teologică"); Pentru limbă şi Ţră, Bucureşti, 1916, 90 p. (articole publicate în rev.,,Cultura Românilor"). Literatura pioasă în limba românească, teză de doctorat în BOR, 1923-1926, Chemarea preotului. Studiu îndrumător pentru activitatea Pastorală a preotului, Bucureşti,

1921, 163 p. (retipărire din rev. “Viitorul" - Bucureşti); Studiul Pastoralei în Biserica românească, Sibiu, 1924, 143 p. (retipărire din ,,Revista

Teologică"). Privelişti din câmpul Omileticii, Bucureşti, 1929, 176 p. (extras din BOR); Un predicator francez: Piere Brydaine (1701-1767), Bucureşti, 1933, 80 + XV p.; Datoria preotului către limba bisericească, Sibiu, 1938, 32 p. Patruzeci de predici populare, ed. I, Bucureşti, 1904, 259 p. (premiată de Academia Română);

ed. a II-a: Cincizeci de predici populare, Vălenii de Munte, 1908, 425 p.; ed. a III-a: Şaizeci de predici populare, Vălenii de Munte, 1913,560 P.; ed. a IV-a sub titlul: Predici pentru popor, Bucureşti, 1944,596 p. (80 predici). Manual de Ermeneutică biblică pentru clasa a VII-a seminarială, ed. I, Bucureşti, 1911, 140 p.

(ed. a II-a, 1922, 188 p.); Curs de Teologie Morală sau Lecţiuni de Morală creştină, ed.I, Bucureşti, 1915,472 p. (ed. a

II-a, 1921,684 p.); Curs de introducere în Noul Testament, ed. I, Bucureşti, 1924,224 p. (ed. a II-a, 1929,259 p.); Comentariu la Sfânta Evanghelie, în BOR, an. XL, 1922, nr. 5, p. 325 -331, nr. 8, p. 581 -590,

nr. 9, p. 658 -668; nr. 10, p. 733 -745; nr.11, p. 801 - 912 şi nr. 12, p. 910 - 921; an. XLI, 1922 - 1923, nr. 1 , p. 38 - 48; nr. 2, p. 104 - 114; nr. 3, p. 206-215; nr. 4, p. 254-264; nr. 5, p. 334-348; nr. 6, p. 422-433; an. XLII, 1924, p. 95 - 103; nr. 3, p. 155 -163; an. XLIII, 1925, nr. 2, p. 91 - I 00; nr. 3, p. 143 - 149; nr. 4, p. 221 -228; nr.5, p. 280-288; nr.6, p.343-350; nr. 7, p. 403-412; nr. 8, p. 479-486; nr. XLV, 1927, nr. 6, p. 331 -334; nr. 7, p. 420-424; nr. 8, p. 467-476, nr. 9, p. 540-544; nr. 10, p.510-516; nr. 11, p. 673 -676.

Cele şapte cuvinte ale lui Iisus pe cruce, Bucureşti, 1921, 63 p. (si alte ediţii); Originea Duminicii ca zi de sărbătoare în Biserica creştină, Bucureşti, 1921, 63 p.; Invăţătura crucii sau alfabetul creştinului, Bucureşti, 1922, 62 p.; Durerea Vinerii celei mari şi soarele Sfintelor Paşti, Bucureşti, 1924, 32 p.; Sfânta Evanghelie. Cele patru Evanghelii în una singură, cu scurte însemnări Iămuritoare şi

tâlcuri, Bucureşti, 1926, 196 P., Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii a celor patru evanghelişti, Chişinău, 1931, 81 p.; Cartea cărţilor: Sfânta Scriptură sau Biblia, Bucureşti, 193 7, 96 p. Împreună cu episcopul Nicodim (viitorul patriarh) si pr. Pavel Savin, a tipărit Mica Biblie, cu

icoane, la îndemâna tuturor creştinilor, Bucureşti, 1913 (şi alte ediţii, până azi).

41

Sute de articole, traduceri, note, însemnări recenzii, în reviste şi ziare, ca: “Biserica Ortodoxă Română", “Viitorul", “Revista Ortodoxă", “Neamul Românesc", “Cultura Română", “Glasul Monahilor", “Duminica Ortodoxă”, toate la Bucureşti, “Cuvântul Adevărului"- Râmnicu Vâlcea, “Păstorul Ortodox"- Piteşti, “Revista Teologică" şi “Telegraful Român"- Sibiu, “Mitropolia Moldovei"-Iaşi, “Misionarul" şi “Luminătorul" -Chişinău, “Căminul"-Galaţi, “Păstorul Tutovei"- Bârlad şi altele. Nenumărate conferinţe la Bucureşti, Chişinău şi în alte oraşe, predici în biserica “Sf. Ilie" şi în

alte părţi.

În 1929, cadrele didactice de la Facultăţii de Teologie din Bucureşti au pus

bazele revistei STUDII TEOLOGICE, în care au fost publicate articole şi studii

de înaltă ţinută teologică.

Studenţii FT au înfiinţat propria lor revistă, RAZE DE LUMINĂ.

Tot în Capitală apare ziarul Apostolul (1924), ca organ oficial al Eparhiei

Bucureştilor. Alături de celelalte publicaţii centrale de interes bisericesc, acesta

se referea la viaţa internă bisericească din Arhiepiscopia Bucureştilor.

CREDINŢA

DUMINICA ORTODOXĂ

VESTEA BUNĂ

FOAIA PAROHIALĂ

TINERIMEA CREŞTINĂ

CUVÂNT BUN

Eparhia Râmnicului:

RENAŞTEREA, 1922

DUMINECA

CUVÂNTUL PAROHIEI

Episcopia Buzăului:

BULETINUL EPARHIEI BUZĂULUI

LUMINĂ PENTRU TOŢI

Episcopia Dunării de Jos:

VESTITORUL

CĂMINUL

FOAIA PAROHIALĂ

GAZETA SATELOR

Ep. Constanţei:

TOMISUL

TOMISUL PENTRU POPOR

42

Cernăuţi:

La FT reapare CANDELA, din 1923 până în 1946

Mitropolia Ardealului:

La Academia Teologică din Sibiu,prin strădania mitropolitului Nicolae Bălan

REVISTA TEOLOGICĂ şi-a reluat activitatea în 1921, sub redacţia unor mari

personalităţi ale timpului: Pr. Pompei Moruşca (mai târziu episcop, sub numele

Policarp), între 1921-1923; Prof. Nicolae Colan (1923-1936, mai apoi episcop şi

mitropolit) şi Prof. Dr. Grigorie Marcu (1936-1947);

TELEGRAFUL ROMÂN

Până în 1918, ziarul se ocupa mai ales de probleme mari care priveau pe românii

transilvăneni (mai ales şcolile confesionale), dar şi pe cei de dincolo de Carpaţi

(de pildă, Războiul de Independenţă), de probleme culturale ale românilor de

pretutindeni (dezbaterile Academiei Române, reproduceri din operele unor

« clasici » români din vechea Românie etc.).

După 1918, a rămas un ziar bisericesc al Arhiepiscopiei Sibiului, fiind redactat

de preotul-consilier George Proca (1920-1933), preotul profesor Dumitru

Stăniloae (1934-1945).

În perioada interbelică ziarul publica articole care priveau probleme mari ale

Ortodoxiei româneşti, atitudinea Bisericii faţă de anumite evenimente istorice

(de pildă, Dictatul de la Viena).

LUMINA SATELOR

OASTEA DOMNULUI

La Arad:

BISERICA ŞI ŞCOALA

GLASUL DOMNULUI

Timişoara:

BISERICA BĂNĂŢEANĂ

Caransebeş:

FOAIA DIECEZANĂ şi-a continuat activitatea

Publicaţii noi în două eparhii transilvănene, redactate de consilieri sau de

profesori ai Academiilor teologice:

LEGEA ROMÂNEASCĂ, Oradea, 1921

RENAŞTEREA, Cluj, 1923

În Mitropolia Moldovei:

MITROPOLIA MOLDOVEI, 1925

VESTITORUL SATELOR,

ZORILE,

CALEA VIEŢII

La Eparhia Romanului: CRONICA ROMANULUI

La Huşi: BULETINUL EPARHIEI HUŞILOR

În Mitropolia Bucovinei:

CANDELA,

CREDINŢA,

43

FOAIA OFICIALĂ A MITROPOLIEI,

FOAIA ORDONANŢELOR ŞI COMUNICĂRILOR CONSILIULUI

EPARHIAL

La Hotin: BULETINUL EPARHIEI HOTINULUI

În Mitropolia Basarabiei:

LUMINĂTORUL,

MISIONARUL,

GLASUL ADEVĂRULUI,

MISIONARUL PENTRU POPOR,

FOAIA MISIONARĂ,

FOAIE DUMINECALĂ,

COMBATEREA SECTELOR NAŢIONALE,

STUDENTUL,

BULETINUL EPARHIEI CETĂŢII ALBE (la Ismail)

ÎNSEMNĂRI CREŞTINE (la Bălţi).

Reviste şi ziare editate de profesori de Teologie sau de preoţi-parohi:

DUMINICA ORTODOXĂ, Pr. Prof. Ioan Popescu-Mălăieşti

TINERIMEA CREŞTINĂ, Pr. Prof. dr. Haralambie Rovenţa şi Pr. Prof. Mihai

Bulacu

DARURI

NOUA REVISTĂ BISERICEASCĂ

PREDANIA, G. Racoveanu

NOUA REVISTĂ BISERICEASCĂ,

FÂNTÂNA DARURILOR,

SLOVA ORTODOXĂ la Bucureşti

PĂSTORUL ORTODOX, la Piteşti

PĂSTORUL TUTOVEI, la Bârlad

ÎNGERUL, la Buzău, 1925-1940

CĂMINUL, Eparhia Dunării de Jos, Galaţi

RAZA, Chişinău

VIAŢA ILUSTRATĂ, editată de prof. Nicolae Colan la Sibiu şi Cluj

DUH ŞI ADEVĂR, revistă omiletică, la Timişoara, 1940

GLASUL BISERICII, Bucureşti, 1942

REVISTA DE ISTORIE BISERICEASCĂ, Craiova, 1943

ALTARUL BANATULUI, Caransebeş, 1944-1947

Asociaţia cântăreţilor bisericeşti edita revista CULTURA.

Clerul monahal avea o publicaţie periodică la Cetăţuia, lângă Iaşi, VIAŢA

MONAHALĂ, din 1933, iar la Bucureşti ieromonahul Dionisie Lungu edita,

prin mijloace proprii, ziarul GLASUL MONAHILOR, din 1924.

Dintre ziarele pentru credincioşii de la ţară, tirajul cel mai mare îl are LUMINA

SATELOR, din 1922 şi OASTEA DOMNULUI, editate de Arhiepiscopia

44

Sibiului, apoi GLASUL DOMNULUI (din 1928), şi CALEA MÂNTUIRII, din

1935 la Arad.

45

Acestea sunt câteva dintre cele mai reprezentative publicaţii bisericeşti

care-şi fac apariţia în mai ampla configuraţie a presei interbelice, încadrată

acum într-un fructuos proces de expansiune culturală.

Putem conchide aşadar, că presa românească cunoaşte după realizarea

unirii tuturor românilor într-un stat naţional, suveran şi independent, în

graniţele fireşti ale României Mari, la 1 decembrie 1918, o etapă de intensă

dezvoltare sub auspicii democratice, impunându-se prin urmare, ca a patra

putere în stat,

Istoria presei religioase din perioada interbelică este caracterizată de

efervescenţă publicistică şi diversificare tematică, fără precedent până

atunci.

46

PRESA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

(1945-1989)

În teoria media au fost definite patru regimuri de presă, două despotice şi

două democratice, corespunzătoare tipurilor de societate în care funcţionează.

Cea mai veche şi mai cunoscută tipologie a structurilor instituţionale raportate la

rolul mijloacelor de comunicare aparţine profesorilor americani Fred Siebert,

Theodore Petereson şi Wilbur Schramm (Four Theories of Press, ediţia a II-a,

University of Illinois Press, Chicago, 1976): modelul autoritarist, modelul

totalitar, modelul liberal şi modelul serviciului public. Într-un regim autoritar

presa este un instrument de influenţare a politicii guvernamentale şi are drept

scop principal susţinerea structurilor de putere existente. Statutul mijloacelor de

comunicare socială într-un regim totalitar (asimilat dictaturilor de tip comunist

sovietic) este unul de aservire totală în scopul mobilizării maselor pentru

susţinerea proiectelor puterii. Mass-media din regimurile liberale au scopul de a

informa, întreţine, vinde, dar în principal de a descoperi adevărul şi de a controla

guvernul. În regimul numit de responsabilitate socială, mass-media îşi asumă

obligaţii civice, de a informa, întreţine, vinde, dar în principal de a contracara

planul de discuţii, asigurând un echilibru între planul public şi cel privat.

Legislaţia restrictivă a presei. Cenzura, manipularea şi limba de

lemn

Intrarea României în sfera de influenţă sovietică, după încheierea celui

de-al Doilea Război Mondial, a provocat schimbări bruşte şi dureroase în

societate. Statutul presei trece rapid de la modelul liberal la modelul totalitar.

Din perspectivă comunistă, presa nu poate fi decât o armă a puterii, de

propagandă ideologică şi de manipulare a maselor.

Revoluţia mondială comunistă a urmărit tot timpul o ţintă majoră:

transformarea radicală a societăţii umane tradiţionale, folosind totalitatea

instituţiilor puterii, chiar şi a mijloacelor teroriste de stat, în vederea

reeducării oamenilor în spiritul valorilor revoluţiei comuniste.

Exigenţele impuse de partidul-stat reies şi din legiferarea activităţilor

de presă. Dacă în Constituţia din 1923 (art. 25) se specifică detaliat regimul

înfiinţării şi funcţionării instituţiilor de presă, Constituţia din 1948 restrânge

drastic libertatea de exprimare şi supune partidului unic controlul total al

mass-media. Pentru comparaţie, prezentăm textele de lege la care ne referim:

Articolul 25 al Constituţiei din 1923 afirmă: Constitutiunea

garanteaza tuturor libertatea de a comunica si publica ideile si opiniunile lor

prin grai, prin scris si prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor

libertati in cazurile determinate prin Codicele penal, care nici intr'un caz nu

47

va putea restrange dreptul in sine. Nici o lege exceptionala nu se va putea

infiinta in aceasta materie. Nici cenzura, nici o alta masura preventiva

pentru aparitiunea, vinderea sau distributiunea oricarei publicatiuni nu se va

putea infiinta. Nu este nevoe de autorizatiunea prealabila a nici unei

autoritati pentru aparitiunea oricarei publicatiuni.

Nici o cautiune nu se va cere dela ziaristi, scriitori, editori, Tipografi si

litografi. Presa nu va fi pusa nici odata sub regimul avertismentelor. Nici un

ziar sau publicatiune nu va putea fi suspendat sau suprimat. Orice publicatiune

periodica de orice natura va trebui sa aiba un director raspunzator, iar in

absenta acestuia, un redactor raspunzator. Directorul sau redactorul vor trebui

sa se bucure de drepturile civile si politice. Numele directorului si numele

redactorului vor figura vizibil si permanent in fruntea publicatiunii.

Inainte de aparitiunea publicatiunii periodice, proprietarul ei e obligat a

declara si inscrie numele sau la tribunalul de comert. Sanctiunile acestor

dispozitiuni se vor prevedea prin legi speciale.

Constituţia din 1948 garantează libertatea de conştiinţă şi libertatea

religioasă, însă îngrădeşte dreptul cultelor recunoscute de a participa la educaţia

poporului : Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate

deschide sau intretine institutii de invatamant general, ci numai scoli speciale

pentru pregatirea personalului cultului sub controlul Statului (art. 27).

În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, aceasta este îngăduită teoretic,

însă practic este controlată integral de către pârghiile puterii comuniste.

Articolul 31 din aceeaşi Constituţie spune :

Libertatea presei, a cuvantului, a intrunirilor, meetingurilor, cortegiilor si

manifestatiilor este garantata. Exercitarea acestor drepturi este asigurata prin

faptul ca mijloacele de tiparire, hartia si locurile de intrunire sunt puse la

dispozitia celor ce muncesc.

Mecanismul de control al mijloacelor de comunicare este acum

cenzura. Prin Decretul nr. 214 din mai 1949 se înfiinţează „Direcţia

Generală a Presei şi Tipăriturilor” pe lângă Consiliul de Miniştri al

Republicii Populare Române, având ca atribuţii principale: autorizarea

apariţiei oricăror tipărituri (ziare, reviste, programe, afişe, cărţi, filme etc.)

Prima preocupare a acestui aşa-zis organ de stat a fost aceea de

încurajare a apariţiei organelor de presă locale ale partidului şi de eliminare a

celor ce contraveneau ideologiei comuniste. Panorama publicaţiilor

aparţinând partidului unic, cuprindea printre altele: Scânteia, organ al

Comitetului Central al Partidului Comunist Român, aflat în fruntea ziarelor

de informare politică, Flacăra Iaşului (Iaşi), Steagul roşu (Bacău), Ardealul

nou (Tg. Mureş), Drum nou (Braşov), Drumul socialismului (Deva), Înainte

(Craiova), Lupta Ardealului (Cluj), Flamura roşie (Reşiţa), Secera şi

ciocanul (Făgăraş) etc.

Odată apărută presa de partid, centrală şi locală, D.G.P.T., a început pe

de o parte, cenzurarea publicaţiilor ce se opuneau ideologiei proclamate, iar

48

pe de alta, promovarea „propagării marxism-leninismului şi învăţământului

de partid în toată presa”.

Structurată în VIII capitole, în mai multe Secţiuni şi 101 articole,

Legea presei din 28 martie 1974, definea din primul ei articol dependenţa

totală a mass-media faţă de politica P.C.R., tradusă şi concretizată în

misiunea de făurire „a societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. În câteva

elemente descriptive, aceasta însemna: slujirea intereselor supreme ale

naţiunii socialiste, traducerea în viaţă a principiilor eticii şi echităţii

socialiste, difuzarea în masă a concepţiei clasei muncitoare, clasă

conducătoare a societăţii româneşti. Articolul al doilea se cuvine a fi

reprodus aidoma, pentru că el este edificator pe deplin asupra raporturilor

presei cu partidul aflat la conducerea ţării: „Presa îşi desfăşoară activitatea

sub conducerea Partidului Comunist Român – forţa politică conducătoare a

întregii societăţi din Republica Socialistă România”.

Garantarea politicii partidului ca spirit diriguitor al întregii prese, era

prevăzut în art. 22, în care se preciza că din Consiliul de conducere al

oricărui organ de presă trebuia să facă parte, în primul rând, „reprezentanţi ai

organelor centrale şi locale de partid”.

Cu privire la libertatea presei, aceasta era definită în art. 67 şi anume

că ea nu poate fi folosită „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste”.

Referitor la statutul presei religioase în România comunistă, articolul

94 prevedea: „Publicaţiile cultelor şi confesiunilor religioase se organizează

şi sunt îndrumate şi conduse potrivit statutelor proprii, aprobate în condiţiile

legii”, iar articolul 67 (aplicabil celui de mai sus), prezenta aceste condiţii în

felul următor: „libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice

orânduirii socialiste (...) Se interzice publicarea şi difuzarea prin presă a

materialelor care: „conţin atacuri împotriva orânduirii socialiste, principiilor

politicii interne şi externe a Partidului Comunist Român şi a Republicii

Socialiste România”.

Nu se putea vorbi în perioada comunistă de o libertate de expresie

„garantată”(conform art. 31 al Constituţiei din 1948), în condiţiile în care

aceasta era strict cantonată în dezideratele şi directivele P.C.R., realizate pe

de o parte prin promovarea propriilor publicaţii, iar pe de alta prin cenzurarea

brutală a celor incomode acestuia.

Rolul presei în perioada comunistă era unul laudativ la adresa puterii şi

critic la adresa „duşmanilor poporului”. Ziarele, radioul şi televiziunea erau

căile prin care poporul era informat de cuceririle „epocii de aur” şi prin care

se întreţinea un cult deşănţat al conducătorilor, în special în timpul dictaturii

ceauşiste. Minciuna şi manipularea prin presă sunt instrumentele jurnalistice

ale epocii.

Din teama de a nu face greşeli ideologice, jurnaliştii aplicau adesea

şabloane de exprimare şi formule „verificate”, care mergeau până la ridicol.

49

Publicaţiile Bisericii Ortodoxe Române

în timpul regimului comunist

Deşi activitatea editorială şi publicistică a Bisericii a fost restrânsă cu

asprime, s-au făcut eforturi deosebite pentru ca în parohii şi mănăstiri să nu

lipsească Sf. Scriptură, cărţile de cult şi cărţile de rugăciune. De asemenea, în

această perioadă au fost elaborate lucrări de teologie de ţinută academică, de

către profesorii celor două institute teologice de grad universitar (Bucureşti şi

Sibiu), iar Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a tipărit operele

Sfinţilor Părinţi în colecţia iniţiată de Patriarhul Iustin Moisescu: PSB

(Părinţi şi Scriitori Bisericeşti).

Dacă menţionăm doar două opere teologice de referinţă din această

perioadă: colecţia FILOCALIA (12 volume) şi DOGMATICA Părintelui

Profesor Dumitru Stăniloae, în 3 volume, putem înţelege că, într-o perioadă

deosebit de dificilă pentru Biserică, s-au realizat importante acte de

spiritualitate şi cultură teologică şi românească.

Din punct de vedere publicistic, trei reviste centrale: Biserica

Ortodoxă Română, ca organ al Sf. Sinod, profilată pe probleme de istorie a

bisericii româneşti şi de pastorală; Studii Teologice, ca revistă a celor trei

Institute teologice şi Ortodoxia, ca revistă reprezentativă a culturii şi a

poziţiei teologiei Bisericii Ortodoxe Române în câmpul larg al Ortodoxiei

Ecumenice.

Pe lângă cele centrale, mai apăreau alte cinci reviste bisericeşti editate

de Centrele mitropolitane: Glasul Bisericii pentru Mitropolia Ungaro-

Vlahiei, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia

Olteniei şi Mitropolia Banatului, cu câte şase apariţii pe an. La Sibiu îşi

continua activitatea venerabila publicaţie ardeleană Telegraful Român.

Din 1971, apărea la Bucureşti un buletin informativ, în limbile

franceză şi engleză – publicând ştiri din viaţa bisericii româneşti pentru

cercurile teologice de peste hotare (Romanian Ortodox Church News).

50

RENAŞTEREA PRESEI RELIGIOASE DUPĂ 1989

Schimbările politice şi sociale care au urmat după Revoluţia din 1989

au provocat o rapidă reconfigurare a peisajului mediatic românesc. Dacă în

timpul regimului comunist presa oficială de partid şi de stat, radioul şi

televiziunea publică ignorau sau tratau cu reticenţă fenomenul religios, iar

publicaţiile cultelor erau cenzurate şi ţinute într-un circuit cât mai închis,

libertatea obţinută cu preţul multor jertfe a făcut posibilă o altă desfăşurare a

comunicării prin mass-media în ţara noastră.

Datele statistice sunt sugestive în privinţa exploziei mediatice din

ultimul deceniu al secolului al XX-lea din România, fenomen specific de

altfel tuturor ţărilor foste comuniste: numărul de ziare şi reviste la 100.000 de

locuitori s-a triplat în anul 1990 faţă de 1989 (de la 2,1 la 6,2), a diminuat

către anul 1993 şi a crescut apoi continuu până în 1999.

Intrarea şi ieşirea din comunism poate fi diagnosticată şi în privinţa

numărului de publicaţii. Spre exemplu: în 1935 se tipăreau în România 2350

de publicaţii, dintre care 118 cotidiane. În 1949 aveam doar 200 de publicaţii,

dintre care 83 cotidiane. În anul 1989 apăreau în toată ţara 495 publicaţii (36

cotidiane), iar în anul următor, 1990, 1444 publicaţii, dintre care 65

cotidiane. Avântul fondator în domeniul editării presei poate fi constatat şi

prin numărul mare de titluri noi din anii 1990-2000, 4598, dintre care 4539

au ani de debut 1990-1998, adică o medie anuală de 504,3 titluri noi.

Tipologia publicaţiilor din această perioadă s-a diversificat continuu

atât ca teritorialitate (presa locală şi regională, presa naţională, reţele de

publicaţii), cât şi în privinţa conţinutului (presa de informare generală, presa

magazin, presa politică, presa militară, presa confesională, presa sportivă,

presa feminină etc.). Au fost înfiinţate posturi private de radio şi televiziune,

iar la cele autohtone putem adăuga şi pe cele străine care pot fi recepţionate

prin satelit sau prin intermediul reţelelor de cablu.

Cu aceşti stimuli externi, presa religioasă şi cea bisericească a fost

impulsionată şi din interiorul comunităţilor ecleziale, de o cauzalitate

sprijinită pe următorii factori concreţi:

a. Cultele religioase revin în spaţiul public şi sunt libere să-şi desfăşoare

activităţile specifice, inclusiv folosirea mass-media, în limitele statutelor şi

codurilor canonice recunoscute de Stat. Biserica Ortodoxă Română redescoperă

tradiţia de partener social al statului în educaţie şi în activităţile de asistenţă

socială. În şcolile publice de nivel preuniversitar se introduce ora de Religie,

seminariile teologice şi facultăţile de teologice sunt integrate în sistemul de

educaţie al Statului, este organizată asistenţa religioasă în spitale, unităţi

militare, penitenciare, unităţi de asistenţă socială, sunt înfiinţate instituţii de

asistenţă socială patronate direct de Biserică, sunt înfiinţate asociaţii şi

organizaţii creştine pentru mireni. Astfel, pe lângă activităţile liturgice şi

51

pastorale, se dezvoltă multiple activităţi cultural-misionare şi social-filantropice

în care Biserica este factor activ.

b. Mass-media laice îşi manifestă interesul faţă de viaţa şi activităţile Bisericii în

societate, însă uneori furnizează o imagine deformată sau incompletă a

subiectelor prezentate. De aceea, instituţiile bisericeşti resimt nevoia cunoaşterii

şi utilizării mijloacelor de comunicare în masă, atât pentru catehizarea mediatică

a credincioşilor cât şi pentru informarea de la sursă a întregii societăţi, pentru

promovarea activităţilor majore şi pentru informarea corectă a propriilor membri

asupra priorităţilor şi proiectelor misionare şi menţinerea unui dialog activ cu

întreaga societate.

În cele două decenii de libertate post-decembristă, şi-au continuat

activitatea toate publicaţiile care apăreau înainte de 1989, au apărut altele noi şi,

în premieră, Biserica Ortodoxă Română intră în audiovizual (prin înfiinţarea mai

multor posturi de radio şi a unui post de televiziune) şi utilizează presa

electronică.

Setea de presă religioasă a fost arătată în anii 90 şi prin inserarea în

cadrul publicaţiilor laice de mare tiraj a unor pagini cu conţinut teologic: Calea,

Adevărul şi Viaţa în RL, Alfa şi Omega în sau de noile emisiuni de la radioul

public şi de la televiziunea publică dedicate fenomenului religios.

Tabloul presei ortodoxe tipărite din această perioadă poate fi structurat

din mai multe perspective privind conţinutul, editorii, periodicitatea sau

publicul căruia se adresează.

După conţinut, publicaţiile bisericeşti din perioada 1990-2010 pot fi grupate

astfel:

- Publicaţii teologice specializate (publică studii academice, articole şi

recenzii scrise de specialişti);

- Buletinele informative ale unităţilor bisericeşti (Patriarhie, mitropolii,

eparhii, protoierii, parohii şi mănăstiri);

- Publicaţii de tip generalist (în care se îmbină informaţia religioasă cu

informaţia de interes public);

- Publicaţii de tip magazin cultural-religios.

În privinţa editorilor, clasificarea cuprinde: publicaţii oficiale editate de unităţile

bisericeşti, publicaţii editate de instituţii de învăţământ teologic sau de asociaţii

creştine, publicaţii editate din iniţiative laice private.

Din punct de vedere al periodicităţii, gama publicaţiilor de la noi se extinde de la

cotidian (Ziarul Lumina), la publicaţii săptămânale, bilunare, lunare, cu 2-6

apariţii pe an şi anuale, de tip almanah.

Audienţa este constituită, pentru majoritatea publicaţiilor, din clerul şi

credincioşii jurisdicţiei canonice a autorităţii care editează revistele respective.

Publicaţiile editate de facultăţile de teologie, de seminariile teologice au un

public-ţintă restrâns, alcătuit din comunitatea profesorilor şi studenţilor sau

elevilor instituţiei. Patriarhia Română editează din 1994 o publicaţie care se

52

adresează copiilor ortodocşi, iar unele iniţiative private de tip magazin religios

au ca obiectiv o masă largă a laicatului dreptcredincios.

PATRIARHIA ROMÂNĂ.

Biserica Ortodoxă Română, buletinul oficial al Bisericii Ortodoxe

Române. Apare de două ori pe an şi cuprinde următoarele rubrici: Editorial,

Agenda Preafericitului Părinte Patriarh, Pastorale patriarhale şi scrisori

irenice, hotărâri bisericeşti şi oficiale, vizite pastorale, Anul Omagial, Studii

şi articole, Biserică şi Societate, Viaţa bisericească în diaspora românească,

Spiritualitatea şi cultura monahală, Ortodoxia astăzi, Laicatul ortodox în

Biserică, Restituiri, Eveniment editorial.

Ortodoxia, revistă a Patriarhiei Române. Apare neîntrerupt din anul

1949, iar din anul 2009 într-o nouă serie. Colaboratorii sunt: ierarhii, cadrele

didactice din învăţământul teologic preuniversitar şi universitar, doctorii în

teologie, doctoranzii, masteranzii, studenţii şi preoţii. Este o publicaţie

trimestrială şi cuprinde următoarele secţiuni: Editorial, Studii, Orthodoxia

Patristica, Însemnări despre cărţi şi reviste.

Studii teologice, revista facultăţilor de Teologie din Patriarhia

Română. Apare din anul 1929, în prezent aflându-se la cea de-a treia serie.

Colaboratori sunt Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi şi Preasfinţiţii Episcopi,

Preacucernicii Preoţi Profesori de la facultăţile de teologie ortodoxă,

candidaţii la titlul de doctor în teologie, masteranzii, studenţii teologi şi

Preacucernicii preoţi. Este o publicaţie trimestrială, fiecare număr având

aproximativ 300 pagini.

Rubricile revistei:

Prolog – un cuvânt al redacţiei care deschide fiecare număr al revistei, făcând o prezentare a

conţinutului numărului respectiv.

Studii. Sunt publicate studii originale, care nu au mai fost şi nu se vor mai publica în altă revistă.

Misiune şi pastoraţie. Rubrica este destinată studiilor teologice care prezintă probleme legate direct de

activitatea de zi cu zi a preotului în parohie. Acesta reprezintă un segment important al vieţii teologice,

căruia ar trebui să-i acordăm mai multă atenţie în instituţiile bisericeşti de învăţământ. Studiile publicate

în această secţiune se doresc a fi un sprijin folositor şi un summum de informare util pentru preoţii care

se sârguiesc la nivelul parohiei să se facă mai bine înţeleşi de către credincioşi.

Din Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Fiecare număr al revistei cuprinde o traducere din Părinţii Bisericii: un

text care nu a mai fost tradus în limba română, însoţit, după caz, de introducere, note şi comentarii.

Din teologia ortodoxă contemporană. Este publicat un material de maxim interes, tradus dintr-o

publicaţie ortodoxă din străinătate.

Dialog teologic. Rubrica îşi propune să stimuleze dialogul academic şi colegial între teologi şi să

genereze o foarte necesară receptare critică a producţiei de carte teologică. Cuprinde reacţii critice la

materialele publicate în paginile revistei Studii Teologice , receptarea critică a lucrărilor de teologie

apărute în ţară şi în străinătate precum şi luări de poziţie la adresa unor evenimente sau fenomene

teologice.

Cronica facultăţilor de teologie din Patriarhia Română cuprinde evenimentele importante din viaţa

facultăţilor de teologie, care au avut loc în intervalul dintre apariţia a două numere ale revistei Studii

53

Teologice : simpozioane, congrese de teologie, titluri de doctor acordate, colaborări cu facultăţi de

teologie din străinătate, concursuri pentru ocuparea unor posturi didactice etc.

Recenzii.

Reviste de teologie. Fiecare număr prezintă o revistă de teologie din ţară sau din străinătate.

Cărţi primite la redacţie. În această rubrică sunt menţionate, sub formă de catalog, ultimele apariţii de

carte teologică, dar şi de carte aparţinând domeniilor care interesează direct sau indirect pe cititorii

revistei (istorie, filozofie, istoria culturii, sociologie, antropologie etc.).

Patriarhia Română editează, de asemenea 3 publicaţii periodice

(cotidianul Ziarul Lumina, săptămânalul Lumina de Duminică, lunarul

Vestitorul Ortodoxiei), precum şi revista lunară pentru copii Chemarea

credinţei. Cotidianul Ziarul Lumina apare din 7 februarie 2005 şi are în

prezent o Ediţie Naţională şi patru ediţii regionale: la Iaşi, Sibiu, Craiova şi

Timişoara.

Reviste mitropolitane:

Glasul Bisericii, revista oficială a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei apare

la Bucureşti; Teologie şi viaţă - Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, la Iaşi;

Revista Teologică – serie nouă la Sibiu, 1990; Mitropolia Olteniei, la

Craiova; Altarul Banatului (titlul nou pentru Mitropolia Banatului).

La Sibiu îşi continuă activitatea cea mai veche publicaţie românească cu

apariţie neîntreruptă din 1853, Telegraful Român.

Centrele eparhiale din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei editează

propriile publicaţii, cu apariţie de obicei lunară:

- Călăuză ortodoxă – ziar lunar de informaţie şi spiritualitate al

eparhiei Dunării de Jos, Galaţi, 1990;

- Tomisul ortodox, apare la Constanţa;

- Argeşul ortodox, Curtea de Argeş;

- Bărăganul ortodox, Slobozia;

- Revista Ortodoxă, Giurgiu, din 2007 seria a II-a, 48 pagini, revistă

lunară ilustrată.

La Iaşi, apare din anul 1992 Candela Moldovei, buletinul oficial al

Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei; Dintre publicaţiile editate de

protopopiate menţionăm: Cuvânt şi Suflet (Iaşi), Gazeta creştină (Botoşani).

- Candela – revistă ilustrată a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor,

Suceava, 1990.

- Credinţa ortodoxă – revistă lunară, eparhia Roman, 1996

Mitropolia Ardealului: Alături de Revista Teologică şi Telegraful

Român, - Grai românesc – foaie de spiritualitate editată de episcopia

Harghitei şi Covasnei, 1996.

La Cluj a fost reluată publicarea, în serie nouă a revistei lunare

Renaşterea, cu suplimentul Filocalia pentru tineri;

54

- Credinţa străbună, revista Arhiepiscopiei ortodoxe române de Alba

Iulia se află în al 20-lea an de activitate;

- Epifania – ziar religios de spiritualitate redactat de Mănăstirea “Sf.

Ioan Botezătorul” din Alba-Iulia, 1995.

- Legea românească – fondată de episcopul Roman Ciorogariu la

Oradea – acum în serie nouă, 1990.

Buna Vestire – revista Protopopiatului Beiuş, 1992;

- Graiul Bisericii Noastre, Baia Mare (Episcopia Maramureşului şi

Sătmarului).

Mitropolia Olteniei: Alături de revista de studii teologice Mitropolia Olteniei şi

de ediţia regională a Ziarului Lumina, apare „Revista Ortodoxă” o publicaţie on

line. Noua publicaţie a fost iniţiată la data de 19 octombrie 2010, cu

binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei, care a dorit în mod special să sprijine demersurile

publicistice ale preoţilor din eparhie. Mai mult decât atât, revista îşi propune să

promoveze talentul scriitoricesc al clericilor olteni în vederea realizării unor

viitoare publicaţii care să cuprindă: predici, cateheze, meditaţii, studii, articole

etc. De asemenea, cele mai bune articole primite vor fi publicate în paginile

Ziarului Lumina, Ediţia de Oltenia. Pentru selecţia tematică a materialelor, au

fost stabilite următoarele rubrici: „Teologie şi viaţă” – pentru predici, cateheze,

studii sau articole cu caracter teologic; „Biografii luminoase” – pentru

materialele biografice; „Mănăstiri şi biserici din Oltenia” – pentru textele cu

caracter istoric despre sfintele locaşuri ortodoxe din cuprinsul Mitropoliei

Olteniei; „Cuvânt din amvon” – pentru predici şi cateheze.

- Renaşterea – revistă ilustrată a eparhiei Râmnicului, Râmnicu-

Vâlcea, 1990.

Mitropolia Banatului:

- Învierea – foaie religioasă – Arhiepiscopia Timişoara, 1990.

- Foaia Diecezană – episcopia Caransebeş, serie nouă, 1994.

- Biserica şi Şcoala – episcopia Aradului, serie nouă, 1991.

- Calea mântuirii – săptămânal pastoral misionar al Facultăţii de

teologie din Arad, 2000. Facultatea de teologie din Arad publică şi o revistă

de studii academice: TEOLOGIA.

Cele mai multe dintre publicaţiile enumerate şi-au construit pagini web

şi materialele publicate pot fi lecturate în format PDF prin intermediul reţelei

Internet.

Studenţii teologi de la diferite facultăţi de teologie din ţară, precum şi

unele seminarii teologice liceale, editează ziare sau reviste periodice proprii,

astfel:

- Potirul – este revista Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din

România editată la Sibiu în anul 2000.

55

- Întru lumina lui Veniamin Costachi, revista elevilor Seminarului

Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

Dintre iniţiativele venite din partea laicatului ortodox, menţionăm aici

revista Oastea Domnului, ziarul Iisus Biruitorul, publicate de asociaţia

religioasă Oastea Domnului, şi mai multe publicaţii tipărite de grupul

editorial Lumea credinţei: magazinul ilustrat Lumea credinţei (format A5,

policromie, 72 pagini, tiraj mediu 25000 exemplare), din 2003, Lumea

Monahilor (format A5, policromie, 72 pagini, tiraj mediu 7500 exemplare),

din 2008, Lumea credinţei pentru copii, Atlasul lumii creştine.

Timotheos – revistă ilustrată pentru tineret, apare din 1993 ca

supliment al ziarului Isus Biruitorul, editat de asociaţia Oastea Domnului, din

anul 1990.

56

MIJLOACELE AUDIOVIZUALE

ÎN MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.

CENTRUL DE PRESĂ BASILICA-BUCUREŞTI

Prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul audiovizual, inaugurată de Radio

TRINITAS la Iaşi în 17 aprilie 1998, este asigurată în prezent de posturile de

radio (TRINITAS, Patriarhia Română-Bucureşti, 34 de frecvenţe terestre şi 2

frecvenţe de satelit, cu studioul central la Bucureşti şi studiouri locale la Iaşi,

Logos-Craiova şi Sibiu; Lumina-Drobeta-Turnu Severin, Renaşterea-Cluj-

Napoca, două frecvenţe; Reîntregirea-Alba-Iulia, 3 frecvenţe; Radio Dobrogea-

Constanţa şi Radio Ortodoxia-Braşov.

Televiziunea Trinitas TV, cu transmisiune prin satelit, şi-a început activitatea la

Bucureşti în ziua de 27 octombrie 2007.

SECTORUL COMUNICAȚII ȘI RELAȚII PUBLICE

Sectorul Comunicații și Relații Publice este organizat sub forma unui centru de

presă, cu cinci componente, în care misiunea prin mijloacele moderne de comunicare

se împletește cu deschiderea și dialogul instituțional al Bisericii cu societatea, mass-

media și opinia publică.

Din iniţiativa şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Bisericii

Ortodoxe Române, la 27 octombrie 2007, sărbătoarea Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din

Basarabi, a fost înfiinţat Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, cu sediul

central în Palatul Patriarhiei din București. Cuprinde cinci componente: Radio

TRINITAS, televiziunea TRINITAS TV, un grup de trei publicaţii (cotidianul Ziarul

Lumina, săptămânalul Lumina de Duminică, revista lunară Vestitorul Ortodoxiei),

Agenţia de ştiri BASILICA, Biroul de Presă şi Relaţii Publice.

Obiectivele Centrului de presă BASILICA sunt formulate în art. 5 din

Statutul de organizare şi funcţionare:

a) Cultivarea unei relaţii active şi a unei colaborări fructuoase între cler şi

credincioşi, între Biserică şi societate.

b) Prezentarea în societate a instituţiilor, activităţilor şi atitudinilor Bisericii

Ortodoxe Române, cu deschidere spre dialog şi cooperare.

c) Cultivarea valorilor moralei creştine şi promovarea activităţilor cultural-

educative în societate, sprijinirea dezvoltării comunităţilor locale.

d) Mediatizarea unor campanii social-filantropice şi cultural-misionare.

e)Promovarea obiectivităţii şi respectarea principiilor deontologiei jurnalistice

în relatarea evenimentelor, în prezentarea persoanelor şi a instituţiilor.

f) Stabilirea de parteneriate cu instituţii de presă, de cultură şi de educaţie din

ţară şi din străinătate.

g) Încurajarea dialogului credinţei creştine cu filosofia, ştiinţa, arta şi alte

domenii de manifestare ale spiritului uman creator de valori perene.

Radio TRINITAS, cea mai veche componentă a Centrului de Presă

BASILICA, a fost înfiinţat în anul 1996, la iniţiativa şi cu binecuvântarea

Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era

Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Prima emisiune a fost difuzată în seara zilei de

57

Vinerea Mare, la 17 aprilie 1998, din studioul instalat lângă turnul Mănăstirii Golia din

Iaşi, pe frecvenţa 92,7 MHz.

Din anul 2004 a fost lansat proiectul extinderii ariei de emisie a postului de

radio TRINITAS la nivel regional (Vaslui, Moineşti, Bacău, Oneşti, Piatra Neamţ,

Putna, Suceava, Topliţa, Darabani), iar din 2005 la nivel naţional (Bucegi-Coştila,

Zalău, Bârlad, Ceahlău-Vf. Toaca, Hârlău, Botoşani, Haţeg, Moldova Nouă, Harghita-

Gheorghieni, Baia Mare, Gura Humorului, Târgu Neamţ, Rădăuţi, Sibiu, Durău,

Galaţi). La acestea s-au adăugat, în septembrie 2008, prin parteneriatul cu postul de

radio „Logos” al Mitropoliei Olteniei, 6 frecvenţe: Craiova, Bechet, Băileşti, Novaci,

Târgu Cărbuneşti, Târgu Jiu. În decembrie 2008 au fost obţinute încă 2 frecvenţe de

emisie: Arad şi Timişoara.

În momentul de faţă, Radio TRINITAS deţine 34 de frecvenţe terestre

funcţionale, acoperind 85% din teritoriul României, la care se adaugă două frecvenţe

via satelit, pentru Europa și America. Din anul 2002, Radio TRINITAS poate fi

recepţionat în întreaga lume prin Internet (www.radiotrinitas.ro și www.trinitas.ro ).

Studioului de emisie Radio TRINITAS Bucureşti, amenajat în Palatul

Patriarhiei, a fost inaugurat la 27 octombrie 2007, împlinindu-se astfel cuvântul-

program al Preafericitului Părinte Daniel, rostit la instalarea ca Patriarh al Bisericii

Ortodoxe Române (30 septembrie 2007): „O altă dorinţă a noastră, care devine o

datorie, este intensificarea misiunii spirituale a Bisericii în societate, dincolo de

zidurile locaşurilor de cult, prin intermediul a două reţele bisericeşti ortodoxe la nivel

naţional, şi anume: radio şi televiziune, precum şi un cotidian al Bisericii”. În

primăvara anului 2008 studioul local Radio TRINITAS Iaşi a fost mutat de la Turnul

Goliei în incinta Centrului Eparhial Iaşi, fiind sfinţit de către Preafericitul Părinte

Patriarh Daniel, la 7 iunie 2008.

Radio TRINITAS, primul post de radio ortodox înfiinţat în ţara noastră, este în

prezent postul de radio al Patriarhiei Române şi contribuie la susţinerea activităţii

cultural-misionare a Bisericii Ortodoxe Române, în ţară şi în străinătate. Deşi este un

post de radio religios, nu este strict bisericesc, în programele difuzate fiind găzduite

dezbateri despre probleme actuale ale lumii de azi, dialogul dintre credinţă şi cultură,

teologie şi ştiinţă, educaţie şi respect pentru demnitatea umană.

Prin cooperare cu Arhiepiscopia Sibiului, în anul 2009 a fost realizat studioul

de producție din municipiul Sibiu, care se adaugă activității studiourilor de la

București, Iași și Craiova. Radio TRINITAS are corespondenți în țară și străinătate, iar

prin cele 12 emisiuni cotidiene de actualitate este principalul canal de informații

religioase, culturale și social-administrative din cadrul Centrului de Presă BASILICA.

Radio TRINITAS dezvoltă parteneriate de cooperare mediatică şi cu celelalte posturi

de radio ortodoxe din România (Radio Renaşterea-Cluj, Radio Reîntregirea-Alba

Iulia, Radio Dobrogea-Constanţa, Radio Lumina-Drobeta Turnu Severin).

TRINITAS TV şi-a început activitatea la Bucureşti, în ziua de 27 octombrie

2007, odată cu înființarea Centrului de Presă BASILICA. Prin intermediul acestei noi

căi mediatice, Patriarhia Română informează prin cuvânt și imagine opinia publică

despre evenimentele bisericeşti, lucrarea pastoral-misionară, socială, educaţională şi

culturală a Bisericii, aducând în atenţia publicului istoria, cultura şi tezaurul de

credinţă şi spiritualitate creştină românească în context european.

Motivaţiile înfiinţării acestui post de televiziune sunt următoarele:

58

1. Televiziunea Bisericii face accesibilă participarea la slujbe şi pentru cei

bolnavi, imobilizaţi la pat sau bătrâni.

2. TRINITAS TV promovează patrimoniul istoric şi cultural al Bisericii

Ortodoxe, ceea ce contribuie la cunoaşterea şi aprecierea lui pe plan naţional şi

european. În acest fel se conştientizează necesitatea conservării şi restaurării

patrimoniului.

3. Prin acest post de televiziune se doreşte cultivarea frumosului spiritual, pe

care Biserica îl exprimă prin icoană, prin obiecte de cult, veşminte, vase sfinte, vase

liturgice, coperte de carte din metale preţioase sau din email, miniaturi, iconostase şi

mobilier bisericesc sculptat.

4. TRINITAS TV este necesar şi pentru a reflecta mai teologic şi spiritual

diferite momente solemne din viaţa comunităţilor religioase şi din viaţa civilă (Ziua

Eroilor, sărbători naţionale, evenimente europene, aspecte din viaţa comunităţilor

româneşti de peste hotare, schimburi culturale etc.).

5. TRINITAS TV nu doreşte concurenţă, ci cooperare cu diferite autorităţi

centrale şi locale, precum şi cu alte televiziuni din ţară şi din străinătate, care au

obiective convergente cu ale noastre. Dorim ca, prin aceasta, să aplicăm şi mai mult

prevederile Legii Cultelor, în care cultele religioase sunt recunoscute drept parteneri

sociali ai Statului (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general

al cultelor, art. 7: “Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-

caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii

sociale”).

Scopurile lucrării misionare şi culturale a postului de televiziune sunt exprimate astfel:

a) TRINITAS TV ajută la intensificarea trăirii creştin-ortodoxe.

b) TRINITAS TV susţine intensificarea solidarităţii umane, în contextul

european multi-religios, multi-etnic şi multi-cultural.

c) TRINITAS TV aduce, prin programele religioase creştin-ortodoxe, o

perspectivă pozitivă, luminată de credinţă şi speranţă, asupra evenimentelor cotidiene

ale societăţii.

TRINITAS TV poate fi recepţionat în prezent în aproximativ 85% din piaţa de

distribuţie TV din România, mai precis prin reţelele RCS&RDS şi UPC, prin

platformele digitale DIGI, DOLCE şi BOOM, prin reţele medii şi mici de cablu tv din

oraşe şi comune în întreaga ţară. Putem fi recepţionaţi în întreaga Europă prin satelit

AMOS 2, frecvenţa de recepţie: 11649,750 MHz, polaritate: orizontală (H), SR:

21,350 MSym/s, modulaţie: QPSK, FEC: ¾.

Prin cooperarea dintre Radio TRINITAS ;i TRINITAS TV s-au pus bazele

Casei de Discuri TRINITAS care produce CD-uri audio cu muzică bisericească,

predici şi cuvinte de învăţătură creştină ortodoxă, precum şi DVD-uri cu filme

documentare despre locuri, evenimente şi personalităţi duhovniceşti.

Presa scrisă este reprezentată la nivelul central al Patriarhiei Române prin trei

publicaţii: cotidianul Ziarul Lumina, săptămânalul Lumina de Duminică şi lunarul

Vestitorul Ortodoxiei, realizate prin eforturile aceleiaşi echipe editoriale.

Ziarul Lumina apare fără întrerupere din 7 februarie 2005, fiind singurul

cotidian creştin din România şi, totodată, singurul cotidian creştin ortodox din lume.

Ziarul Lumina este important nu numai pentru rolul său informativ, ci şi pentru

"formarea conştiinţei creştinului prezent şi activ în societate, deodată fiu al Bisericii şi

59

cetăţean al ţării", după cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la împlinirea a

doi ani de la apariţia ziarului. Săptămânalul Lumina de Duminică apare neîntrerupt

de la 14 octombrie 2005.

Cu un tiraj in creştere constantă, publicaţiile Lumina au depăşit în primul

semestru al anului 2010 numărul de 25.000 de abonamente, situându-se între

primele cinci cotidiene la nivel naţional, într-un clasament al tirajelor alcătuit de

Biroul Român de Auditare a Tirajelor (BRAT). Această creştere de tiraj nu ar fi fost

posibilă fără deschiderea şi consolidarea a trei ediţii regionale ale cotidianului Ziarul

Lumina, Ediţia de Moldova, cu redacţia la Iaşi, şi Ediţia de Transilvania, cu redacţia

la Sibiu, Ediţia de Oltenia, cu redacţia la Craiova, şi Ediţia de Banat, cu redacţia la

Timişoara.

Noul site ziarullumina.ro aliniază domeniul online al publicaţiilor Ziarul Lumina şi

Lumina de Duminică la cele mai noi tehnologii web actuale, pentru a optimiza accesul

cititorilor, atât la articolele din ediţia curentă, cât şi la arhiva care, în prezent, se

apropie de 40.000 de articole. Mai mult decât o simplă pagină de ziar online upgradată

zilnic, noua structură a site-ului ziarullumina.ro se prezintă şi ca o platformă care, în

timp, poate fi lărgită aproape nelimitat, pentru a-şi consolida şi statutul de bibliotecă

virtuală ce accesibilizează învăţătura roditoare în Biserică a Sfinţilor Părinţi, dar şi cel

de memorie a celor mai importante evenimente sociale ale timpului nostru.

Agenţia de ştiri BASILICA are rolul de a prezenta, sub forma ştirilor şi a

documentarelor de presă, instituţiile, activităţile şi atitudinile Bisericii Ortodoxe

Române, precum şi ale altor Biserici, în diferite probleme actuale. Selecţionarea şi

sistematizarea ştirilor se face în concordanţă cu principiile moralei creştine şi cu

normele deontologiei jurnalistice. Lansarea oficială a Agenţiei de ştiri BASILICA s-a

făcut luni 16 iunie 2008, la sărbătoarea Sfintei Treimi.

Agenţia de ştiri îşi întemeiază lucrarea pe vocaţia originară a Bisericii de a

transmite lumii Vestea cea Bună a mântuirii în Hristos. Într-o societate dominată de

comunicare, de supra-informare, supra-producţie şi ispita supra-consumului,

informaţia religioasă are rolul de a reaminti oamenilor că pot deveni mai buni şi pot fi

mai fericiţi nu doar prin multiplicarea volumului de informaţii ci, mai degrabă, prin

asumarea unui discernământ informaţional din care să înţeleagă modul cum se îmbină

în derularea faptelor de viaţă prezenţa harului divin şi libertatea umană.

Ştirile şi informaţiile sunt organizate sub formă electronică pe site-ul

www.basilica.ro şi cuprind date referitoare la viaţa bisericească din ţară sau din

străinătate: activitatea şi discursurile Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române,

hotărârile Sf. Sinod, activităţi desfăşurate de eparhii, mănăstiri şi parohii, şcoli

teologice şi asociaţii bisericeşti, dialogul Bisericii cu societatea, cooperarea

interortodoxă, dialogul interconfesional şi interreligios.

Din vara anului 2010, site-ul www.basilica.ro are o nouă formă de prezentare,

bogată în informații și cu noi posibilități de accesare a arhivelor foto, video și audio

atașate fluxului de știri. Prin cooperare cu Serviciul IT al Patriarhiei Române, Agenția

de știri este interconenctată online cu site-ul oficial www.patriarhia.ro și cu celelalte

componente ale Centrului de Presă BASILICA.

Activitatea Biroului de Presă şi Relaţii Publice, a cincea componentă a

Centrului de Presă BASILICA, poate fi sintetizată astfel:

60

- mediatizarea activităţii Sfântului Sinod, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,

Consiliului Naţional Bisericesc şi Adunării Naţionale Bisericeşti, a activităţii Bisericii

Ortodoxe Române la nivel central şi, după caz, local, în diferite domenii de activitate

(pastoral-misionar, social-filantropic, învăţământ, cultură, relaţii cu alte culte din

România, relaţii externe bisericeşti şi ecumenice etc.);

- monitorizarea ştirilor, informaţiilor, articolelor, comentariilor, emisiunilor referitoare

la Biserica Ortodoxă Română, precum şi a evenimentelor interne şi internaţionale cu

caracter naţional, social, politic, economic, cultural, care au legătură cu interesele şi

problemele bisericeşti; monitorizarea presei scrise se concretizează prin realizarea

zilnică a revistei presei şi informarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a

Preasfinţiţilor Părinţi Episcopi vicari patriarhali, precum şi a sectoarelor Administraţiei

patriarhale şi Arhiepiscopiei Bucureştilor;

- stabilirea şi menţinerea legăturii cu jurnaliştii acreditaţi din partea agenţiilor de presă

româneşti şi străine, a posturilor de radio şi televiziune naţionale şi particulare şi a

celor 17 cotidiene cu pondere naţională, precum şi cu alte publicaţii din ţară şi

străinătate, agenţii de presă, publicaţii ale organismelor ecumenice internaţionale, prin

întâlniri directe, telefon, fax şi Internet.

Prin toate componentele sale, Centrul de Presă BASILICA își desfășoară activitatea

după programul fondator exprimat de Preafericitul Părinte Patriarh astfel:

”binevestirea iubirii mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu în casele oamenilor,

pentru ca oamenii să caute Casa iubirii veșnice a lui Dumnezeu, al cărei pridvor este

Sfânta Biserică”.

Misiune pastoral-culturală prin radio

Luni, 08 Decembrie 2008

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, adresat cu

prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Aurel Vlaicu“

din Arad, vineri, 5 decembrie 2008

Istorie şi evoluţie

Istoria radioului în România a început cu rugăciunea „Tatăl nostru“, aceasta fiind

prima emisie pe unde hertziene a postului de radio public în anul 1928. Acest moment

ne arată credinţa neamului românesc care a început activitatea radiofonică în România

cu Rugăciunea Domnească. Până la instaurarea comunismului în ţara noastră

transmiterea Sfintei Liturghii în fiecare duminică prin intermediul radioului public nu

a lipsit din grila de programe, tradiţie reluată în zorii libertăţii după anul 1989, când,

între emisiunile postului public, pot fi regăsite şi cele de spiritualitate ortodoxă.

Însă, acest ajutor dat Bisericii nu era suficient dacă ne gândim că, spre exemplu, în

Grecia există mai multe posturi de radio ale Bisericii Ortodoxe, iar în Europa

Occidentală alte confesiuni creştine deţin veritabile reţele radio naţionale şi

internaţionale.

61

După anul 1989, prezenţa mai intensă a Bisericii în societatea românească nu

reprezenta doar o revenire la tradiţia firească, perturbată de regimul comunist timp de

o jumătate de veac, ci şi un răspuns la provocările societăţii de tranziţie, la răscruce de

milenii. Învăţământul teologic şi religios integrat în sistemul naţional de educaţie,

asistenţa spirituală acordată în unităţile medicale, militare şi de asistenţă socială sunt

prelungiri necesare ale slujirii Bisericii în societate. Totodată, prezenţa misionară a

Ortodoxiei în societate era chemată să îmbine responsabilitatea pentru patrimoniul

istoric şi artistic pe care l-a creat de-a lungul secolelor cu participarea ei la dialogul cu

noua cultură, marcată de pluralismul ideilor, economia de piaţă şi emergenţa mass-

media în viaţa omului de astăzi. În acest context, mai multe eparhii ortodoxe din

România au acordat atenţie sporită noilor mijloace de comunicare socială, căutând să

le includă în misiunea şi în lucrarea lor catehetică şi pastorală.

Primul post de radio ortodox din România a fost înfiinţat în anul 1996, când

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a obţinut de la Consiliul Naţional al

Audiovizualului licenţa de emisie nr. R 216 din data de 9 iulie 1996. Ca urmare, la 17

aprilie 1998, în Vinerea Mare, din Săptămâna Patimilor, Radio TRINITAS din Iaşi

începea să emită.

Acordarea licenţei de emisie pe frecvenţa 92,70 MHz, în anul 1996, pentru oraşul Iaşi,

de către Consiliul Naţional al Audiovizualului a constituit o premieră în domeniul

mass-media pentru că Arhiepiscopia Iaşilor devenea astfel prima unitate bisericească

ortodoxă care îşi organiza propriul ei post de radio. Au urmat doi ani în care a fost

pregătită echipa redacţională şi au fost amenajate în incinta Mănăstirii Golia

studiourile Radio TRINITAS. Locul era plin de semnificaţii deoarece, cu 70 de ani în

urmă, de pe Turnul Goliei s-au făcut primele probe de emisie pe unde hertziene în

oraşul Iaşi.

Prima transmisiune a postului de Radio TRINITAS a fost slujba Deniei, din Sfânta şi

Marea Vineri, definind astfel prioritatea misionară liturgică a postului de Radio

TRINITAS. În peisajul mediatic naţional, iniţiativa Mitropoliei din Iaşi a fost primită

cu interes şi entuziasm. Din acel moment, apărea în peisajul mediatic românesc un

post de radio care transmitea 24 de ore din 24 programe cu caracter bisericesc,

cultural, misionar şi educativ, spiritul emisiunilor fiind irenic, dar şi fidel credinţei şi

spiritualităţii ortodoxe. Principiile generale ale comunicării au fost orientate către

dialog şi cooperare în vederea intensificării şi îmbogăţirii vieţii creştine a societăţii

româneşti şi a deschiderii spre valorile spirituale europene şi universale. Anul 2004, ca

an omagial „Ştefan cel Mare şi Sfânt - 500“, a fost anul extinderii ariei de emisie

pentru Radio TRINITAS, diaconia sau misiunea sa comunicaţională fiind pusă în

lucrare şi în alte eparhii din Patriarhia Română.

Din anul 2004, a început extinderea postului de Radio TRINITAS la nivel regional şi

naţional: Vaslui (aprilie 2004), Moineşti (mai 2004), Bacău (mai 2004), Oneşti (iunie

2004), Piatra Neamţ (iunie 2004), Brodina - Putna (iulie 2004), Suceava (iulie 2004),

Topliţa (iulie 2004), Darabani (octombrie 2004), Bucegi - Coştila (aprilie 2005), Zalău

(aprilie 2005), Bârlad (iunie 2005), Bicaz - Vf. Toaca (iunie 2005), Hârlău (iulie

2005), Botoşani (august 2005), Haţeg (septembrie 2005), Vârful Moldoviţa - lângă

62

Moldova Nouă - Caraş-Severin (septembrie 2005), Harghita - Gheorgheni (octombrie

2005), Baia Mare - Mogoşa (octombrie 2005), Gura Humorului (decembrie 2005),

Târgu Neamţ (decembrie 2005), Rădăuţi (mai 2006), Sibiu (august 2006), Durău

(februarie 2007), Galaţi (iulie 2007) şi din octombrie 2008 în Craiova, Băileşti,

Novaci, Tg. Jiu, Bechet, Tg. Cărbuneşti, prin preluarea frecvenţelor Radio LOGOS. În

momentul de faţă, Radio TRINITAS emite pe 32 de frecvenţe audiovizuale terestre şi

acoperă 80% din teritoriul României. În acelaşi timp, din 24 iunie 2004 (Sărbătoarea

Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul), Radio TRINITAS poate fi recepţionat prin satelit

în Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, iar din 30 noiembrie 2008 (Sărbătoarea

Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României), în America de Nord. Pe lângă aceste

mijloace de emisie radiofonică, din data de 31 decembrie 2002 postul nostru de radio

poate fi recepţionat şi prin cea mai modernă cale de comunicare, internetul.

Încă de la începutul emisiei sale, Radio TRINITAS a fost şi este un promotor al

dialogului şi cooperării pe plan naţional şi internaţional, militând pentru apărarea şi

promovarea demnităţii umane şi mântuirea omului, întrucât omul a fost creat după

chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facerea 1, 26-27), ca să trăiască veşnic.

Apreciind valoarea programelor din grila acestui post de radio, Consiliul Naţional al

Audiovizualului a acordat postului de Radio TRINITAS premiul Cel mai bun post de

radio local din România pentru anul 2003. Radio TRINITAS a primit, de asemenea,

din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 10 iunie 2006, Diploma

Apostolat Ortodox - Excelenţă în misiune, pentru contribuţia deosebită la promovarea

misiunii ortodoxe prin programe radiofonice. Totodată, în seara zilei de 14 octombrie

2006, în cadrul Sărbătorilor Iaşului, postului de Radio TRINITAS i s-a decernat

Premiul Pogor „pentru slujirea comunităţii prin credinţă şi cultură“, cea mai înaltă

dovadă a aprecierii municipalităţii Iaşi faţă de cei care s-au afirmat în promovarea

culturii şi slujirea oamenilor.

Datorită deschiderii sale europene şi promovării valorilor autentice ale civilizaţiei

creştine, Radio TRINITAS nu este cunoscut numai în România, ci are relaţii de

cooperare cu mai multe posturi de radio de pe continentul nostru, în toamna anului

2001 devenind membru al Conferinţei Radiourilor Creştine din Europa (Lyon, Franţa),

alături de alte prestigioase instituţii mediatice europene. Participarea la întrunirile

Conferinţei Radiourilor Creştine din Europa ne-a inspirat modelul existent în Italia,

Franţa, Spania şi Portugalia, în vederea constituirii unei reţele radiofonice a Bisericii la

nivel naţional. În contextul promovării dialogului cu alte Biserici Creştine, Radio

TRINITAS a găzduit, în perioada 28 septembrie-1 octombrie 2006, la Iaşi, cel de-al

XIII-lea colocviu al Conferinţei Radiourilor Creştine din Europa, având ca temă Rolul

radiourilor creştine în transmiterea valorilor creştine către noile generaţii.

Din 17 aprilie 1998, Radio TRINITAS a fost parte integrantă din Institutul Cultural-

Misionar TRINITAS al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei până în data de 27

octombrie 2007 (Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou) când a fost integrat în

Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, odată cu inaugurarea studioului de

emisie Radio TRINITAS Bucureşti, din Palatul Patriarhiei.

63

În data de 17 aprilie 2008 s-au împlinit 10 ani de emisie neîntreruptă a postului de

Radio TRINITAS, moment ce a fost marcat la Catedrala patriarhală printr-o slujbă de

Te Deum şi în holul „Europa Christiana“ al Palatului Patriarhiei.

În data de 7 iunie 2008, studioul local Radio TRINITAS Iaşi a fost mutat din Turnul

Goliei în incinta Centrului Eparhial Iaşi, lângă Biblioteca „Dumitru Stăniloae“,

înfiinţată în anul 1995.

De la sfârşitul lunii septembrie 2008, Radio TRINITAS a preluat postul de Radio

LOGOS al Arhiepiscopiei Craiovei, care a devenit studioul LOGOS al postului de

Radio TRINITAS de la Craiova, alăturându-se astfel studiourilor din Bucureşti şi Iaşi.

Radio TRINITAS este în prezent postul de radio al Patriarhiei Române şi contribuie la

susţinerea activităţii cultural-misionare a Bisericii Ortodoxe Române.

Din 17 noiembrie 2008 Radio TRINITAS emite 24 de ore din 24, folosind cele trei

studiouri ale sale din Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Judeţele Arad şi Timiş nu sunt încă

acoperite de reţeaua de frecvenţe Radio TRINITAS, dar sperăm că în viitorul apropiat

această carenţă va fi remediată.

Identitatea şi activitatea misionară a postului de Radio TRINITAS

Radio TRINITAS este astăzi principalul post de radio creştin din România. Alte

posturi de radio ortodoxe sunt: Renaşterea - la Cluj-Napoca, Reîntregirea - la Alba-

Iulia, Dobrogea- la Constanţa şi Ortodoxia - la Braşov, aceasta din urmă împărţind

însă frecvenţa cu postul de radio evanghelic Vocea Speranţei.

Identitatea radioului creştin-ortodox este cuprinsă în promovarea credinţei ortodoxe,

susţinerea educaţiei moral-religioase, promovarea culturii creştine şi mediatizarea

activităţilor social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe.

Astfel, o primă valoare de apărat şi cultivat, în calitate de comunicator creştin, este

adevărul credinţei ortodoxe în contextul realităţii de astăzi. Adevărul de credinţă

comunicat sau împărtăşit are o putere sfinţitoare în el însuşi. Semnul că într-o persoană

este prezent Duhul Sfânt e dragostea sa pentru adevăr şi pentru dreptate. Duhul Sfânt

nu locuieşte în omul mincinos şi nu rămâne în omul nedrept. Toată Sfânta Scriptură şi

mai ales cărţile sapienţiale arată că foamea şi setea de adevăr şi dreptate sunt semne

ale lucrării Duhului Sfânt în om (cf. Matei 5, 6).

A doua mare valoare de apărat şi cultivat este sfinţenia vieţii, adică sfinţenia persoanei

umane, a familiei, a prieteniei şi a păcii între oameni. De aceea, la ora actuală,

mijloacele de comunicare în masă care cultivă patimile egoiste şi violenţa sunt foarte

vinovate. Ele contribuie la degradarea persoanei şi a vieţii umane.

A treia valoare fundamentală care trebuie apărată şi cultivată este demnitatea

persoanei. Persoana umană, fiind creată după chipul Persoanei divine, nu trebuie

niciodată redusă la valoare de obiect, de comerţ sau de ideologie politică, pentru că

64

sufletul unui om e mai de preţ decât lumea întreagă, decât toate bunurile pământeşti,

decât toate galaxiile cunoscute şi necunoscute laolaltă. Desigur, deodată cu demnitatea

persoanei umane trebuie promovată şi responsabilitatea persoanei. Fără

responsabilitate nu există demnitate deplină.

Un comunicator creştin adevărat trebuie să fie foarte atent - pentru a nu comunica

altceva şi pe altcineva decât Evanghelia lui Hristos şi pe Hristos Însuşi. Sfântul

Apostol Pavel ne învaţă că nu trebuie să ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Iisus

Hristos, (cf. I Corinteni 4, 5). Aceasta este conştiinţa apostolică a comunicării

adevărului de credinţă.

Comunicatorul creştin trebuie, în primul rând, să ştie că el comunică Lumina,

Evanghelia şi Duhul lui Hristos, nu o ideologie, nu o învăţătură omenească

autosuficientă. În caz contrar, comunicarea sa nu mai devine comuniune sfântă, ci

riscă să devină comunicare narcisistă sau individualistă.

În comunicarea mediatică religioasă trebuie să discernem, să alegem, să adaptăm în

mod creator ceea ce corespunde conţinutului credinţei ortodoxe, atât în ceea ce

priveşte cuvântul, cât şi în ceea ce priveşte imaginea, deoarece nu orice vorbă, nu orice

imagine e potrivită pentru a transmite adevărul viu al Evangheliei. Avem nevoie de un

profesionalism tehnic, dublat de un profetism teologic spiritual, nu de un mimetism

secularizant. Suntem tentaţi adesea să imităm secularul, însă nu trebuie să imităm prea

repede tot ce este produs de alţii, ci să luăm selectiv doar ce este bun şi să transcendem

ceea ce este spirit egoist autosuficient, pentru a găsi starea de comuniune sfântă cu

Dumnezeu şi cu oamenii. Lumea păcatului este lumea autosuficienţei, a orgoliului şi a

lăcomiei, însă lumea sfinţeniei este lumea comuniunii, iar ceea ce nu este unit cu

Dumnezeu nu este mântuit, adică nu dobândeşte viată veşnică. Sfântul Grigorie

Teologul ne spune că „este mântuit numai ceea ce este unit cu Dumnezeu“. Aceasta-i

definiţia mântuirii. Este mântuit cel ce se uneşte cu Dumnezeu, iar cel ce se desparte

de Dumnezeu pierde mântuirea, adică pierde viaţa veşnică sau comuniunea sfinţilor.

Cea dintâi calitate a unui comunicator creştin, fie prin presa scrisă, fie prin radio, fie

prin televiziune, este credinţa matură. Dacă acesta nu are o credinţă matură, nu poate

transmite esenţialul Evangheliei. Credinţa matură este bazată nu doar pe cunoştinţe, ci

şi pe experienţă, pe viaţa eclesială în comuniunea sfinţilor. Cultura solidă reprezintă

cea de-a doua calitate a misionarului mediatic ortodox. Aceasta însemnă, în termeni

mai simpli, perfecţionare, iar nu improvizaţie. Ne trebuie o cultură solidă permanentă,

întrucât niciodată nu putem afirma că avem o cultură suficientă, ci avem nevoie de o

cultivare perpetuă a credinţei creştine şi a culturii generale prin rugăciune şi prin

studiu, prin informare şi experienţă. A treia calitate a comunicatorului este

comunicabilitatea dinamică cultivată profesional. Sunt oameni care ştiu foarte multe

lucruri, dar nu pot comunica tot ce ştiu. Despre aceştia, un Sfânt Părinte spunea: „Ce

folos de comoara ascunsă şi de învăţatul care nu poate împărtăşi cunoştinţele sale

altora?“. Într-adevăr, este un mare dar să poţi comunica valori perene prin viu grai şi

prin scris. Acest dar se caută şi se cultivă prin informare constantă şi efort permanent,

prin dorinţă vie şi stăruinţă dinamică. Pe de altă parte, cel ce foloseşte radioul creştin

trebuie să cultive un discernământ multiplu pentru a deosebi între valoarea comuniunii

65

şi câştigul comercializării. Când comunicăm, cu scop comercial, ştiri şi imagini,

începe ispita cea mai mare. Dacă totul este vânzare şi comercializare, atunci mai

rămâne foarte puţin loc pentru a da prioritate comuniunii şi culturii sufletelor. Pe lângă

distincţia între comuniune şi comercializare trebuie să facem distincţie şi între ideal şi

patimă egoistă. Nu orice patimă egoistă este un ideal autentic. Discernământul între

ideal şi patimă este unul necesar, deşi foarte greu de realizat. Sfinţii Părinţi ai Bisericii

spun că tentaţia păcatului este adesea o învăluire în lumină şi într-o frumuseţe

artificială a realităţii, iar căderea în păcat produce apoi în om sentimentul că a fost

înşelat. Trebuie să discernem între ideal şi patimă egoistă întrucât, când idealul devine

patimă egoistă, nu mai este ideal sfânt, ci ideologie de putere şi posesie, fie personală,

fie colectivă.

Semnificaţii spirituale şi utilitate pastorală în misiunea radiofonică

Încă de la începutul emisiei sale, Radio TRINITAS s-a constituit, pe drept cuvânt, într-

un mijloc misionar prin intermediul căruia Cuvântul lui Dumnezeu se prelungeşte din

amvonul Bisericii în societate.

Din 17 aprilie 1998, ascultătorii de TRINITAS pot audia Sfânta Liturghie, Vecernia,

Rugăciunile de dimineaţă şi de seară, Acatistul zilei, Miezonoptica, fiind astfel

principalul canal media al Bisericii care oferă de 10 ani, zi de zi, frumuseţea şi bogăţia

spirituală ale mesajului liturgic al Ortodoxiei noastre româneşti.

Radio TRINITAS se adresează tuturor categoriilor de ascultători. Grila de programe

Radio TRINITAS este structurată pentru emisie 24 de ore din 24, având programul

organizat în: transmisiuni religioase, programe speciale de educaţie religioasă, de

folclor românesc şi muzică clasică, emisiuni care mediatizează evenimentele

bisericeşti, ştiri şi informaţii utile, dialoguri şi dezbateri privind probleme curente ale

vieţii sociale şi culturale din România şi din străinătate.

Grila de programe a postului Radio TRINITAS răspunde cererii populaţiei majoritar

ortodoxă din ţara noastră de a asculta emisiunile postului nostru de radio. În acest sens,

considerăm binevenită extinderea emisiei postului de Radio TRINITAS şi în zona

judeţelor Arad şi Timiş, din următoarele motive:

a) Intensificarea activităţilor spirituale ale Bisericii şi educaţia în formarea spirituală

permanentă a diferitelor generaţii de credincioşi:

Datorită rolului duhovnicesc benefic pe care l-a avut întotdeauna în societate, Biserica

are datoria de a vesti cuvântul Evangheliei şi de a cultiva în sufletele credincioşilor

credinţă, speranţă şi iubire. În dialog cu modernitatea ştiinţifică şi tehnică din zilele

noastre, mesajul Bisericii este „comunicare pentru comuniune“, izvorând din

conştiinţa că împlinirea umană nu se poate desăvârşi fără cultivarea dimensiunii

spirituale a existenţei.

b) Promovarea culturii creştine româneşti în contextul multicultural şi pluralist al

societăţii contemporane:

66

La începutul mileniului al III-lea, cultura şi tradiţiile româneşti sunt adesea trecute în

plan secund din cauza pătrunderii agresive a unor produse culturale străine, venite de

pe diferite meridiane, multe dintre acestea de calitate îndoielnică. Una dintre

preocupările noastre permanente este să asigurăm accesul unui public cât mai numeros

la valorile fundamentale create de înaintaşii noştri, păstrate în tezaurul spiritual,

cultural şi folcloric sau în creaţiile culte din literatură şi artă. Totodată, dorim să oferim

publicului românesc şi capodopere ale culturii universale, de inspiraţie creştină şi

profund umană.

c) Diaconia comunicaţională şi implicarea în activităţile social-filantropice:

Emisiunile realizate sub genericul „Biserică şi societate“ sunt deja componente

permanente ale programelor de la Radio TRINITAS. Dezvoltarea activităţilor social-

filantropice ale Bisericii presupune cultivarea unei conştiinţe slujitoare şi jertfelnice

pentru toţi credincioşii şi are darul de a educa tânăra generaţie în spiritul respectului

pentru muncă şi solidaritate socială.

În acelaşi timp, pentru oamenii care se află în spitale sau care, din diferite motive, nu

pot veni la biserică, transmiterea slujbelor religioase constituie o adevărată

binecuvântare, o bucurie a celor sănătoşi împărtăşită cu cei aflaţi în suferinţă.

d) Oferirea unei alternative spirituale în spaţiul mediatic dominat de strategiile

radiofonice pur comerciale:

Într-o societate care trăieşte intens valoarea libertăţii, este de datoria noastră să oferim

publicului ascultător alternativa unor programe culturale ziditoare de suflet, creatoare

de comuniune şi cooperare demnă.

De aceea, considerăm că atât Aradul episcopal, oraşul care are în apropiere cel mai

vechi centru monastic ortodox din România (Mănăstirea Hodoş-Bodrog din anul

1177), cât şi Timişoara, oraş mitropolitan cu veche istorie creştină bizantină, trebuie să

recepţioneze şi ele postul de Radio TRINITAS al Patriarhiei Române.

Sperăm ca acest gând al nostru să devină o realitate prin decizia Consiliului Naţional al

Audiovizualului, căruia i-am solicitat deja două frecvenţe de emisie pentru ca oraşele

Arad şi Timişoara să poată recepţiona postul de Radio TRINITAS al Patriarhiei

Române.

Programul major al Radio Trinitas - binevestirea iubirii mântuitoare

Pentru tot ceea ce a fost bun, frumos şi folositor în programele acestui prim post de

radio creştin-ortodox din România, mulţumim lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor care

ne-au înţeles şi ne-au susţinut spiritual şi material în încercarea noastră de a apropia

Biserica de oameni şi pe oameni de Biserică, pentru a binevesti iubirea lui Dumnezeu

faţă de oameni şi a cultiva iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu. În acest înţeles,

multiplele merite ale postului de Radio TRINITAS pot fi rezumate în trei direcţii

majore:

67

1. Contribuie la o mai bună cunoaştere a valorilor şi a frumuseţilor credinţei ortodoxe,

când aceasta este trăită în Biserică, în familie şi societate, ca fiind lumina şi bucuria

vieţii în prezenţa iubirii lui Dumnezeu.

2. Radio TRINITAS cultivă comuniunea ortodoxă între eparhii, parohii, mănăstiri,

şcoli de teologie, instituţii culturale şi sociale ale Bisericii, în interiorul societăţii

româneşti, dar şi o legătură spirituală mijlocită de internet cu românii ortodocşi din

străinătate.

3. Radio TRINITAS contribuie la păstrarea şi promovarea identităţii şi spiritualităţii

creştin-ortodoxe şi româneşti în relaţie cu alte Biserici şi popoare în context european,

oferind altora experienţa noastră spirituală şi învăţând de la ei ceea ce este practic şi

folositor.

Desigur, tot timpul avem ceva de perfecţionat în toată activitatea postului de Radio

TRINITAS, dar bucuria cea mai mare este să receptezi bucuria şi pacea pe care acest

post de radio le aduce în sufletele şi casele ascultătorilor lui, când în societate este încă

multă sărăcie materială, singurătate, incertitudine şi, ca urmare, dorinţă de comunicare

sinceră şi comuniune frăţească. Cu cât individualismul şi goana după profitul material

imediat se intensifică, cu atât creşte mai mult nevoia de comuniune autentică şi de

valori spirituale permanente.

În piaţa economică toate se cumpără şi se vând, însă, în viaţa spirituală, toate se

primesc şi se dăruiesc, pentru a aduna mai ales comori spirituale în sufletul nostru, nu

doar comori materiale în jurul nostru, dornici de a fi iubiţi şi de a iubi veşnic în lumina

şi iubirea Preasfintei Treimi. Aceasta explică în parte de ce Radio TRINITAS se

prezintă adesea ca fiind „un radio pentru sufletul dumneavoastră“, „un radio al

sufletului dumneavoastră“ sau un „radio pe frecvenţa sufletului tău“.

Lumina pe care o transmite Radio TRINITAS este conţinută în Evanghelie şi

rugăciune, în Liturghie şi Filantropie, în dreapta credinţă şi în cultura creştină trăită în

harul iubirii Preamilostive a lui Dumnezeu, ca pregustare şi pregătire pentru a primi

lumina cea neînserată a împărăţiei Preasfintei Treimi.

În acest înţeles, programul major al postului de Radio TRINITAS este acela de a

binevesti iubirea mântuitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu în casele oamenilor, pentru

ca oamenii să caute Casa iubirii veşnice a lui Dumnezeu-Tatăl, al cărei pridvor este

Sfânta Biserică.

Radio TRINITAS este deodată al Bisericii şi al fiecăruia dintre ascultători. Prin el,

sufletul fiecăruia devine biserică, adică adunare în iubire sfântă, fraternă, dar şi

împărtăşire din iubirea lui Hristos şi a Preasfintei Treimi. În acest context spiritual,

mass-media se transfigurează în mediul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Undele

hertziene poartă mesaje harice, iar tehnica informaţională susţine teologia şi lucrarea

misionară a Bisericii. Tehnica creată de oameni, fiind un obiect, rămâne neutră, dar

mesajul transmis de om prin ea poate să o sfinţească sau să o profaneze. Când el

transmite cuvinte sfinte, cântări şi rugăciuni sfinte, care îndeamnă la viaţa sfântă şi

68

fapte bune, postul de radio primeşte binecuvântare de la Dumnezeu şi recunoştinţă de

la oameni.

În încheiere, mulţumim tuturor cadrelor didactice universitare care au sprijinit şi

sprijină lucrarea cultural-misionară a Bisericii prin presa scrisă, radio şi televiziune.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Misiune prin imagine şi cuvânt

Marţi, 09 Decembrie 2008

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

adresat cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de

Vest „Vasile Goldiş“ din Arad, sâmbătă, 6 decembrie 2008

Televiziunea TRINITAS TV a Patriarhiei Române a fost înfiinţată în octombrie 2007.

Ea a fost pe de o parte un răspuns la o urgenţă imediată, aceea a dezvoltării instituţiilor

de comunicare în masă ale Bisericii, iar pe de altă parte era un efect al dorinţei

credincioşilor din România de a avea un canal de televiziune bisericesc. Nenumăraţi

ascultători ai postului de radio TRINITAS au solicitat înfiinţarea unui post de

televiziune, care să transmită pe cale vizuală ceea ce radioul transmitea pe calea

undelor: un mesaj al păcii şi solidarităţii, o informare corectă şi lipsită de obsesia

comercială pentru senzaţional, un cuvânt prietenos şi cald pentru cei singuri sau

suferinzi.

Motivaţii teologice şi misionare ale înfiinţării televiziunii Patriarhiei Române

1. Creştinismul ortodox este credinţa religioasă care valorifică în modul cel mai deplin

vizualul. Atunci când Îl întâlnesc pe Hristos-Mesia, oamenii îşi argumentează

afirmaţiile prin probe vizuale, nu doar auditive. Astfel, în primul capitol al Evangheliei

după Ioan, citim că Filip cheamă simplu pe Natanael să facă cunoştinţă cu Iisus din

Nazaret, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat: „Vino şi vezi!“ (Ioan 1, 46). Iar Epistola I a

aceluiaşi Evanghelist Ioan accentuează valenţele spirituale ale vizibilului: „Ceea ce am

văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Iar părtăşia

noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.“ (I Ioan 1, 3).

În cultura universală, ca şi în pedagogia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, imaginea a jucat

dintotdeauna un rol cheie. În istoria culturii, identificăm expresia picturală a

sentimentelor umane, pornind de la experienţele înalte ale spiritului, până la cele mai

comune, încă de pe zidurile peşterilor în care locuiau strămoşii noştri. În mileniile de

rafinare artistică ce au urmat, fixarea pe un suport oarecare a unei imagini a fost

întotdeauna în primul rând o metodă de imortalizare a chipului unei persoane sau a

unui eveniment, deci o luptă cu ignoranţa şi cu uitarea, iar în al doilea rând un mijloc

de comunicare diacronic. Acelaşi dublu reflex de a conserva, fie şi într-o formă

imaterială, realităţi personale şi istorice a generat şi descoperirea mijloacelor moderne

69

de stocare a imaginii. Printre acestea, televiziunea, care este în acelaşi timp fixare a

imaginii pe suport magnetic sau digital şi comunicare în timp real, este un mijloc

fascinant. Televiziunea este mediul care transferă localul în planetar, având marele

avantaj că transmite informaţiile într-un mod mult mai obiectiv decât alte medii

jurnalistice, bucurându-se deci de un credit foarte însemnat.

În învăţătura marilor teologi ai Bisericii, icoana (adică imaginea stilizată şi

transfigurată a unei persoane sfinte sau a unui eveniment din istoria mântuirii) este

fereastră către cer şi expresie vizuală a credinţei. Dincolo de motivaţia strict estetică,

lăcaşurile de cult sunt împodobite cu picturi din raţiuni de fidelitate faţă de mesajul

Evangheliei. Urmaşii Apostolilor au realizat că imaginea îşi transmite conţinutul

informaţional (şi formativ, de bună seamă) în mod instantaneu şi complet, chiar şi

celor care au o pregătire intelectuală mai redusă. Cuprinzând în sine informaţie

(memorial) şi frumuseţe, şi mai ales apel la comuniune spirituală, pictura bisericească

a fost într-un fel anticiparea mijloacelor contemporane de comunicare, care îşi edifică

identitatea prin precizia sa cultică şi estetica sacră, întrucât evocă misterul prezenţei

harului divin şi invocă persoanele sfinte.

2. Televiziunea Bisericii este necesară pentru a face posibilă participarea la Sfânta

Liturghie a persoanelor care nu se pot deplasa şi pentru a transmite o încurajare

oamenilor singuri şi lipsiţi de ajutor.

Participarea la Sfânta Liturghie nu este deplină în absenţa componentei vizuale. Faptul

că Radio TRINITAS, postul de radio al Patriarhiei Române, transmite zilnic slujbele

Bisericii este un lucru foarte bun, dar într-o anumită măsură incomplet.

Ritualurile liturgice, pictura bisericilor, estetica obiectelor folosite la slujbe, toate

acestea cer şi o reflectare vizuală a cultului din Biserica Ortodoxă - ceea ce se poate

realiza doar prin intermediul televiziunii. Pe de altă parte, evenimentele bisericeşti pot

fi reflectate în amploarea lor reală doar prin intermediul camerelor de luat vederi, ceea

ce s-a văzut, de exemplu, la sărbătorirea din acest an a Sfântului Dimitrie cel Nou,

ocrotitorul Bucureştilor.

3. Televiziunea Patriarhiei Române urmăreşte punerea în lumină a imensului

patrimoniu cultural creat de Biserică.

Patrimoniul istoric şi cultural al Bisericii Ortodoxe este impresionant, iar sfintele

lăcaşuri care îl alcătuiesc se remarcă prin iconografie, prin arhitectură, prin bogăţia

vaselor liturgice şi a altor obiecte vechi create pentru a fi folosite în cult, prin tezaurele

păstrate în muzeele eparhiale, mănăstireşti şi parohiale. Toate acestea reprezintă o

sumă culturală românească recunoscută pe plan european şi mondial, care trebuie pusă

în valoare în mod sistematic şi susţinut.

Făcând cunoscute bogăţiile patrimoniului cultural-bisericesc românesc, Televiziunea

TRINITAS promovează şi o educaţie a publicului în sensul cunoaşterii şi preţuirii

operelor de reală valoare spirituală şi culturală. Acest fapt are drept finalitate

70

conştientizarea, de către preoţi şi credincioşi, a necesităţii conservării şi restaurării

monumentelor şi obiectelor de patrimoniu.

4. Prin acest post de televiziune se doreşte cultivarea frumosului spiritual, prin elevaţia

sau mutaţia de la frumuseţea creată la cea necreată, de la vederea fizică la vederea

duhovnicească.

Biserica binevesteşte frumuseţea spirituală prin icoană, obiecte de cult, veşminte, vase

liturgice, coperţi de carte din metale preţioase sau din email, miniaturi, iconostase şi

mobilier bisericesc sculptat. Biserica Ortodoxă foloseşte foarte mult esteticul inspirat

de credinţa creştină, ca mijloc de elevaţie spirituală, dar şi pentru că el are o directă

influenţă asupra eticului: cultivarea frumosului sacru poate fi imbold pentru realizarea

binelui; omul e frumos cu adevărat dacă are suflet bun.

Pe de altă parte, se observă cu uşurinţă tendinţa lumii de azi de a acorda atenţie

lucrurilor care fascinează prin strălucire, dar care sunt de fapt inconsistente şi

perisabile. Televiziunea TRINITAS acordă atenţie frumuseţii netrecătoare, care trebuie

apreciată ca dar de la Creator şi care pacifică sufletul în profunzimea lui, e vorba deci

de frumuseţea păcii şi bucuriei sufletului în comuniune cu Dumnezeu.

5. Televiziunea TRINITAS este necesară şi pentru a reflecta mai teologic şi spiritual

diferite momente solemne din viaţa comunităţilor religioase şi din viaţa civilă.

Într-o vreme în care valorile se diluează, evenimentele-simbol ale poporului român

trebuie trăite cu solemnitate şi recunoştinţă. Televiziunea TRINITAS acordă o atenţie

deosebită Zilei Eroilor, Zilei Naţionale a României, dar şi evenimentelor europene cu

semnificaţii profunde. Televiziunea Patriarhiei Române prezintă aspecte din viaţa

comunităţilor româneşti de peste hotare şi mediatizează cu prioritate talente cultivate

ale românilor din diferite ţări ale lumii.

6. Televiziunea TRINITAS nu doreşte concurenţă, ci cooperare cu Televiziunea

Naţională, cu Ministerul Culturii şi Cultelor, cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi

Tineretului, cu Ministerul de Externe, cu Autoritatea Naţională pentru Turism şi cu

alte televiziuni din ţară şi din străinătate, care au obiective convergente cu ale noastre.

Dorim ca, prin aceasta, să aplicăm şi mai mult prevederile Legii Cultelor, în care

cultele sunt recunoscute ca parteneri sociali ai Statului (Legea nr. 489/2006 privind

libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, art. 7: „Statul român recunoaşte

cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social,

precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale“).

Aşadar, înfiinţarea Televiziunii TRINITAS a fost o necesitate incontestabilă. De

asemenea, Televiziunea TRINITAS este gândită ca o instituţie media cooperantă şi

complementară postului de Radio TRINITAS al Patriarhiei Române.

Activitatea actuală a Televiziunii TRINITAS

71

Televiziunea TRINITAS emite 16 ore pe zi, între orele 09:00 dimineaţa şi 01:00

noaptea. Programul este foarte variat şi are drept repere esenţiale cele două

transmisiuni directe zilnice: Sfânta Liturghie şi Vecernia.

Transmiterea în direct, în fiecare zi, a Sfintei Liturghii şi a Vecerniei, reprezintă o

nouă formă de ajutor pe care Biserica, prin Televiziunea TRINITAS, îl acordă

persoanelor care, din cauza bolilor, a vârstei înaintate, a distanţei foarte mari sau a

problemelor care afectează evoluţia firească a vieţii, nu pot lua parte, de fiecare dată,

la slujbele oficiate în lăcaşul de cult.

Pe lângă aceasta, la marile evenimente din viaţa Bisericii Ortodoxe Române,

Televiziunea Patriarhiei Române realizează transmisiuni directe complete. Cele mai

semnificative momente de acest fel au fost: sărbătorirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel

Nou, ocrotitorul Bucureştilor, aniversarea a 600 de ani de la atestarea documentară a

Episcopiei Romanului, întronizările noilor ierarhi pe tronurile mitropolitane de la

Craiova şi Iaşi. Prin transmisiunile directe realizate de Televiziunea TRINITAS la

aceste momente, evenimentele în sine sunt trăite la scară naţională, iar cei ce le văd pe

ecran devin participanţi la bucuria celor care sunt de faţă în mod fizic la momentul

respectiv.

Dinamismul vieţii Bisericii Ortodoxe Române este subliniat şi reflectat prin Jurnalul

TRINITAS, până acum singurul jurnal religios de televiziune din România. De la

marile evenimente organizate la Patriarhia Română, până la iniţiativele eparhiale şi

parohiale din orice colţ al ţării, camera de luat vederi receptează vizual acţiunile, dar şi

motivaţia celor ce le organizează şi efectul produs de ele. Jurnalul TRINITAS arată cât

de vie, prezentă şi activă este Biserica Ortodoxă Română. Informaţiile prezentate

redau atât activităţile ierarhilor, cât şi dinamica vieţii parohiilor din ţară şi din afara

ţării, precum şi viaţa mănăstirilor.

Emisiunea care prezintă locurile de pelerinaj din România şi din întreaga lume se

numeşte Paşii Pelerinului. Ea aduce în atenţia privitorilor frumuseţea spirituală a

lăcaşurilor de cult, liniştea rugăciunilor rostite în mănăstirile ortodoxe, potecile care

poartă spre acele locuri ce deschid porţile sufletului. Ea propune un itinerariu vizual,

care se încheie mereu cu o descoperire de ordin duhovnicesc. Fiecare emisiune este o

descriere, dar în acelaşi timp o invitaţie la pelerinaj, la căutarea sfinţeniei.

Mănăstirile şi bisericile prezentate sunt din toate regiunile ţării. Intenţia realizatorilor

este de a oferi o informare scurtă şi uşor de asimilat despre istoricul sfântului lăcaş, dar

sunt prezentate şi date despre viaţa spirituală a mănăstirii sau parohiei respective. Pe

scurt, emisiunea aceasta schiţează o hartă a comorilor spirituale ale Ortodoxiei.

Dedicată reflectării gestului filantropic inspirat de iubirea Preasfintei Treimi,

emisiunea Lumina faptelor bune propune prezentarea gesturilor umanitare şi a

instituţiilor de asistenţă socială şi filantropică organizate de către Biserică. Scopul

acestei prezentări este acela de aducere în prim-plan a acelor persoane care, prin

asistenţa pe care o oferă, luminează viaţa celor aflaţi în dificultate. Un alt scop declarat

72

al emisiunii este acela de a prezenta cazuri sociale, cu dorinţa de a construi o punte

vizibilă între cei care au nevoie de ajutor şi cei care îl pot oferi.

În vara anului 2008, au fost realizate o serie de emisiuni prin care era prezentată

situaţia dramatică a victimelor inundaţiilor, cu scopul sensibilizării publicului nostru

spre ajutorarea sinistraţilor.

O sumă încurajatoare de bani a fost strânsă în urma unei emisiuni care prezenta cazul

tulburător al unui copil bolnav ce avea nevoie de o intervenţie chirurgicală de urgenţă.

O emisiune deosebit de educativă a fost aceea în care în studio a fost invitat un tânăr

care fusese dependent de droguri şi care a relatat experienţele traumatizante prin care a

trecut, dar le-a depăşit graţie ajutorului primit de la alţii.

Emisiunea Calea Credinţei este programul care ajută la înţelegerea sensului gesturilor

liturgice, a importanţei textului de slujbă, a simbolismului obiectelor şi veşmintelor

liturgice. Ea arată cât de important este ca trăirea credinţei să fie dublată de înţelegerea

celor săvârşite în spaţiul sacru al Bisericii Ortodoxe.

Venind în sprijinul activităţii didactice a slujitorilor sfântului altar, emisiunea Calea

Credinţei propune o cateheză vizuală dedicată înţelegerii corecte a relaţiei dintre

învăţătura de credinţă şi reprezentarea ei liturgică. Făcând apel la misiunea profetică a

Bisericii, Calea Credinţei susţine, prin întâlnirea dintre imagine şi comentariul avizat

al profesorilor de teologie, înţelegerea detaliilor care compun tabloul complex al

slujbelor bisericeşti şi care dezvăluie profunzimea participării nemijlocite la misterul

liturgic, la întâlnirea cu Dumnezeu.

Dezbaterea zilnică Biserica Azi pune într-o lumină corectă relaţia dintre Biserică şi

societate. Ea arată cum se raportează Biserica la provocările curente ale societăţii şi cât

de prezentă este ea în viaţa de zi cu zi a cetăţii, pe care o orientează.

În această emisiune sunt invitate adesea personalităţi ale spaţiului public şi specialişti

în diferitele domenii despre care se discută. Iată câteva subiecte abordate în ultima

perioadă: Urbanism şi Patrimoniu; Pelerinajul şi descoperirea lui Dumnezeu;

Pastoraţia în comunităţile de romi; Practica şi disciplina lecturii în zilele noastre;

Penitenciarul, spaţiu al pocăinţei şi altele.

Deşi întotdeauna în emisiune este prezent un preot, participă ca invitaţi şi laici, fapt

deosebit de apreciat de publicul televiziunii noastre.

După cum se observă, conţinutul publicistic al programelor Televiziunii TRINITAS nu

este unul exclusiv religios, însă maniera în care sunt abordate toate problemele este

una creştină.

Toate programele au scopul de a intensifica, într-o lume marcată de secularizare,

misiunea spirituală a Bisericii, de a propovădui Evanghelia lui Hristos printr-un mesaj

actual, accesibil publicului larg.

73

Modalităţi de recepţie. Ecouri, grilă de programe

Televiziunea TRINITAS poate fi recepţionată în prezent în aproximativ 70% din piaţa

de distribuţie TV din România, mai precis prin întreaga reţea RCS&RDS, prin

platformele digitale DIGI, DOLCE şi BOOM, prin reţele medii şi mici de cablu TV

din oraşe şi comune în întreaga ţară, precum şi în reţeaua de cablu digital UPC. În

următoarele zile, compania UPC va prelua Televiziunea TRINITAS în întreaga sa

reţea de TV-cablu analogic din întreaga ţară, ceea ce va însemna acoperirea a

aproximativ 95% din totalul abonaţilor de televiziune din România.

De asemenea, Televiziunea TRINITAS poate fi recepţionată oriunde în ţară, precum şi

în cea mai mare parte a Europei, direct de pe satelitul AMOS 2.

Sunt deja foarte mulţi români din întreaga Europă care recepţionează Televiziunea

TRINITAS prin satelit şi care apreciază în mod deosebit faptul că pot urmări mai ales

slujbele ortodoxe şi transmisiunile de la evenimente bisericeşti majore. Cateheza pe

care o primesc prin emisiunile TRINITAS, informaţiile referitoare la viaţa spirituală a

comunităţilor mari şi mici de pe tot cuprinsul ţării au darul de a-i apropia şi mai mult

de patrie şi de a le reda speranţa revenirii acasă, într-un context oarecum dificil din

punct de vedere economic, dar viu şi dinamic din punct de vedere spiritual.

Telespectatorii fideli ai Televiziunii Patriarhiei Române ne încurajează adesea prin

scrisori, telefoane, mesaje pe e-mail sau direct, pe redactorii televiziunii, când îi

întâlnesc pe stradă sau la biserică. Înţelegem astfel că audienţa Televiziunii TRINITAS

este apreciabilă. Cel mai mult sunt urmărite transmisiunile directe, dar foarte apreciate

sunt şi dezbaterile în care sunt implicaţi reprezentanţi ai societăţii: profesionişti ai

domeniului educaţiei şi culturii, oameni de ştiinţă, persoane implicate în opere de

caritate, reprezentanţi ai instituţiilor Statului român care explică problemele sociale din

perspective diferite.

Felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care au sprijinit şi sprijină activitatea Televiziunii

TRINITAS a Patriarhiei Române, având convingerea că lucrarea Televiziunii creştin-

ortodoxe este una necesară şi utilă, că ea contribuie la întărirea credinţei, la

evidenţierea valorilor cultural-liturgice româneşti şi la intensificarea comuniunii

spirituale între generaţii şi între diferitele regiuni ale României. În mod deosebit

mulţumim cadrelor universitare din toată ţara care contribuie la afirmarea valorilor

Ortodoxiei şi ale spiritualităţii româneşti în context naţional şi internaţional.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

74

PRESA RELIGIOASĂ ÎN DIASPORA ROMÂNEASCĂ

Diaspora ortodoxă română s-a constituit în mai multe etape, marcate

de câteva valuri de emigraţie, mai ales la începutul secolului al XX-lea şi

după cel de-al Doilea război mondial.

Intelectuali români, studenţi, diplomaţi, oameni de afaceri, negustori

români s-au stabilit, temporar sau definitiv, în marile metropole europene. La

sfârşitul secolului al XIX-lea exista o comunitate românească importantă la

Viena, care şi-a organizat o capelă proprie în 1906, sfinţită la 8 ianuarie 1907

şi care funcţionează până în prezent. În 1853 se organiza o capelă

românească la Paris, iar în 1882 Guvernul român cumpăra o biserică ce

aparţinea călugărilor dominicani, în Cartierul Latin. Capele româneşti au

existat în secolul al XIX-lea şi la Lemberg sau Leipzig, iar în localitatea

Baden-Baden din vestul Germaniei fostul domnitor al Moldovei Mihail

Sturdza (1835-1848) va ridica o capelă între anii 1864-1866, pusă din 1882

sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Moldovei.

În urma schimbărilor survenite după primul război mondial, dar şi

datorită emigrărilor unor români ortodocşi în America şi Canada s-au format

numeroase comunităţi ortodoxe româneşti în oraşe de peste ocean.

Trecerea României în sfera de influenţă sovietică, începând cu 23

august 1944, a avut numeroase consecinţe negative. Printre acestea s-a

numărat şi sporirea rândurilor emigraţiei politice şi culturale în Occident,

care a ales Franţa ca principala destinaţie, gruparea făcându-se în jurul Casei

Române din Paris. În perioada regimului comunist, zeci de mii de familii au

părăsit ţara, stabilindu-se în Europa occidentală sau în alte regiuni ale lumii,

unde au contribuit la crearea unor noi comunităţi ortodoxe româneşti.

Diaspora ortodoxă română din Europa

În perioada dintre cele două războaie mondiale, comunităţile româneşti

din Viena, Paris şi Baden-Baden şi-au continuat activitatea. La acestea se

adaugă în 1840 comunitatea românească din Berlin. În august 1943 aceasta

cumpără biserica evanghelică de pe str. Jerusalem, din centrul oraşului,

împreună cu o locuinţă pentru preot, o clădire pentru birouri şi muzeu. Prima

slujbă s-a făcut la 24 ianuarie 1944, însă la 2 martie 1945 biserica este

distrusă de bombardamente. După război, au fost demolate toate clădirile

bombardate şi cartierul a luat o altă înfăţişare.

După al doilea Război mondial şi instaurarea regimului comunist în

România, legăturile dintre Biserica-Mamă şi comunităţile din Occident sunt

75

întrerupte. Sarcina organizării vieţii religioase a românilor ortodocşi din

vestul Europei va fi preluată de Mitropolitul Visarion Puiu, fost mitropolit al

Bucovinei (1935-1940) şi al Transnistriei (1942-1944), condamnat la moarte

în contumacie de Tribunalul Poporului în anul 1946.

În 1949 el a organizat Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa

Occidentală, cu sediul la Paris. Planul lui era de a organiza pe românii din

afara ţării într-o mitropolie condusă de un Sinod mitropolitan autonom. În

1954 este hirotonit Arhim. Teofil Ionescu episcop-vicar. Din eparhie făceau

parte parohii româneşti din Franţa, Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi

Canada.

În 1958, Visarion Puiu se retrage, în urma unor intrigi, şi conducerea

eparhiei este preluată de Teofil Ionescu. S-a îngriit de viaţa spirituală a

credincioşilor, a hirotonit preoţi, a organizat pelerinaje, a tipărit un buletin

eparhial, a participat la diferite întruniri ecumenice. Totuşi, diaspora română

a rămas împărţită în mai multe jurisdicţii (Patriarhia ecumenică, BOR,

Sinodul rus din afara frontierelor).

În 1972 Episcopul Teofil cere Patriarhului Justinian să fie primit sub

ascultarea BOR. Sinodul aprobă şi acordă autonomie eparhiei. În 1974

episcopul Teofil este ridicat la rangul de arhiepiscop şi eparhia sa devine

Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală.

Arhimandritul Lucian Florea este ales episcop-vicar în 1974. Arhiepiscopul

Teofil moare la 9 mai 1975 şi este succedat, în calitate de locţiitor de

episcopul Lucian, între 1975-1980, ulterior arhiepiscop de Tomis. La 16 iulie

1980 este trimis la Paris episcopul-vicar Adrian Hriţcu. Acesta va fi mai întâi

locţiitor de arhiepiscop, arhiepiscop din 1982. Va conduce arhiepiscopia până

în 1992, când se retrage din activitate.

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi în primul deceniu al

secolului al XXI-lea diaspora ortodoxă română va creşte numeric şi se va

organiza mai bine.

În 1994 se înfiinţează Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa

Centrală (se adaugă şi de Nord în 2003), sub conducerea I.P.S. Mitropolit

Serafim. La Paris, în 1997 este ales arhiepiscop I.P.S. Iosif Pop, din 2001

arhiepiscopia devine mitropolie.

În prezent sunt două mitropolii româneşti ortodoxe în Europa

Occidentală (Franţa şi Germania), cu eparhii sufragane în Italia, Spania şi

Portugalia, respectiv Scandinavia.

PUBLICAŢII

Mitropolia de la Paris:

APOSTOLIA

Mitropolia din Germania:

76

DEISIS, publicaţie de spiritualitate şi cultură, în română şi germană;

Scrisoare duhovnicească, buletin de informaţie bisericească. Multe parohii

editează în prezent buletine parohiale şi broşuri, precum şi pagini web.

În anii 60 se edita Revista Bisericii Ortodoxe Române şi a Casei

Române din Paris. Periodicitatea iniţială s-a dorit a fi lunară. Ulterior, au fost

publicate numere multiple sau au intervenit pauze, unele atât de mari încât

apariţia a devenit anuală. Revista a debutat sub titlul Buletinul parohial al

Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în ianuarie 1960 urmând apoi a se

numi succesiv: Biserica Ortodoxă Română din Paris (1963), Sfinţii

Arhangheli (1963-1966).

Tot în Franţa mai apărea Vestitorul, publicaţie religioasă, morală şi

naţională a Arhiepiscopiei misionare de la Paris, precum şi calendarul-

almanah cu acelaşi nume, VESTITORUL.

Parohia ortodoxă română de la Viena, înfiinţată în 1907, edita din 1962

un ALMANAH anual, iar din 1972 revista LUCEAFĂR NOU.

În Marea Britanie, Parohia înfiinţată la Londra în 1964 publica

buletinul şi almanahul ALTARUL.

Periodice editate de parohii în anii 70

Germania:

Hamburg, 1975: NĂDEJDEA

Offenbach, 1975: VIAŢA CREŞTINĂ

München, 1976: RENAŞTEREA

Salzgitter, 1976: PĂSTORUL CEL BUN

Suedia:

Stockholm, 1971: CANDELA

Malmö: CREDINŢĂ ŞI VIAŢĂ

Elveţia: Comunităţile ănfiinţate la Geneva (1975) şi Lausanne (1982)

editau foaia ÎNVIEREA

Italia:

Milano, 1975: BISERICA ROMÂNEASCĂ

Spania:

Madrid, 1978: GÂND ROMÂNESC

Belgia, Bruxelles, 1978: STRANA ROMÂNEASCĂ

Olanda, Haga, 1981: MĂRTURIE ORTODOXĂ

Toate acestea erau publicate în româneşte, dar cuprindeau şi rezumate

în limbile ţărilor în care apăreau.

77

Diaspora românească din America şi Canada

În anul 1929 Congresul românilor ortodocşi din America a hotărât să

înfiinţeze o episcopie misionară. A primit aprobarea Sf. Sinod al BOR şi în

perioada 1935-1939 a funcţionat ca întâistătător al Episcopiei misionare

ortodoxe române din America episcopul Policarp Moruşca.

Întors în ţară în 1939, nu s-a mai putut reîntoarce în America din cauza

izbucnirii războiului. După război, nu i-au mai permis noile autorităţi din

România, care l-au pus în retragere în anul 1948. Episcopia românilor

americani a fost condusă de Consiliul eparhial, în frunte cu pr. Simion

Mihălţan, până în 1947, urmat de pr. Ioan Truţa.

Congresul bisericesc din 1947 de la Detroit a cerut autonomie totală

faţă de Patriarhia Română şi a respins încercarea Sf. Sinod din Bucureşti de a

trimite în America pe episcopul Antim Nica.

Un grup de 8 preoţi au hotărât în 1950 să creeze o episcopie autonomă,

sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Au ales pe preotul văduv Andrei

Moldovan şi au cerut recunoaşterea Sf. Sinod de la Bucureşti. Acesta a fost

recunoscut, călugărit la Mrea Neamţ şi hirotonit arhiereu la Sibiu, 12 nov

1950.

Nu toţi preoţii români din America l-au recunoscut pe noul episcop,

astfel încât, în paralel cu eparhia acestuia, a funcţionat pe continentul nord-

american Episcopia Ortodoxă din America, considerând chiriarh pe Policarp

Moruşca.

Episcopia condusă de Andrei Moldovan şi-a sporit numărul de parohii

în SUA şi Canada, desfăşurând o bogată activitate misionară. După moartea

lui Andrei Moldovan (1963), Congresul episcopiei alege în 1966 pe arhim.

Victorin Ursachi, fost superior al Aşezământului românesc din Ţara sfântă,

apoi preot şi profesor la un seminar teologic din America. Hirotonit arhiereu

la 7 august 1966, a fost înscăunat la Windsor-Ontario, la 21 august 1966. În

1973 Sf. Sinod i-a acordat rangul de arhiepiscop. A păstorit până în anul

2001, când s-a retras. Numărul parohiilor s-a înmulţit (10 în SUA, 20 în

Canada, dintre care cele mai mari la New York, Cincinnati, Cleveland,

Philadelphia, Wisconsin, Los Angeles în SUA, Boian, Edmonton, Winipeg,

Hamilton, Ottawa, Windsor, Montreal în Canada. Din 2002 Arhiepiscop

ortodox român al celor două Americi este I.P.S. Nicolae Condrea.

Congresul celeilalte episcopii române a ales episcop-vicar pe pr.

Viorel (Valerian) Trifa, hirotonit arhiereu în Philadelphia în 1952 de ierarhi

care depindeau de Mitropolia ortodoxă ucraineană din America. După

moartea lui Policarp Moruşca (1958), Valerian a fost considerat episcop

eparhiot al românilor din SUA şi Canada. În 1960 a intrat sub jurisdicţia

Mitropoliei ortodoxe ruse din America, iar din 1970 în structura autocefală

OCA (Biserica Ortodoxă din America), alături de ruşi, bulgari şi albanezi, cu

78

dreptul de păstrare a autonomiei administrative, limbii liturgice, tradiţiilor

naţionale, şi dreptul Congresului eparhial de a alege viitorii episcopi.

Episcopul Valerian a refăcut complet clădirile de la Vatra Românească şi a

organizat activităţi misionare. În 1980 este ales episcop-vicar Nathaniel Pop.

Acesta va urma la conducerea eparhiei din 1984, după retragerea lui

Valerian.

Episcopia de la Detroit publică revista Solia (The Herald), care apare

din anul 1936, odată la două luni. Anual, Episcopia publică şi calendarul-

almanah SOLIA.

Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America publică

revista lunară bilingvă CREDINŢA (The Faith Magazine), Almanahul

CREDINŢA şi buletinul informativ ROAA Newsletter.

Dintre periodicele publicate de parohii americane, în limbile română şi

engleză, menţionăm: Vestitorul Român Canadian, editat de parohia „Sfinţii

Apostoli Petru şi Pavel” din Kitchener, Ontario, Canada, Adevărul, buletin de

gândire şi simţire ortodoxă românească editat de parohia „Învierea

Domnului” din Hamilton, Ontario, Canada.

Ortodoxia românească în Australia şi Noua Zeelandă

Până la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din Australia şi Noua

Zeelandă (2008), au funcţionat mai multe parohii în câteva mari oraşe din

acea regiune.

La Melbourne – Australia Parohia Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru

şi Pavel” edita în 1970 revista Altarul străbun, parohia din Adelaide

buletinul Crainicul, iar la Sydney apărea Viaţa parohială.

Altarul străbun, într-o serie nouă, a devenit în 2008 publicaţia oficială a

Episcopiei.

Publicaţii ale reprezentanţelor Patriarhiei Române în străinătate

Aşezământul românesc de la Ierusalim editează din 1973 publicaţia

Învierea, revistă de teologie şi cultură românească. Vicariatul ortodox român

de la Vârşeţ publica în 1973 foaia religioasă Credinţa şi Calendarul

bisericesc. După înfiinţarea eparhiilor ortodoxe române din Ungaria şi

Serbia, acestea editează propriile publicaţii şi administrează siteuri în reţeaua

Internet.

79

PRESA BISERICEASCĂ ORTODOXĂ ÎN CONTEXTUL MASS-

MEDIA LAICE DIN ROMÂNIA ŞI AL PRESEI RELIGIOASE

PROMOVATE DE CELELALTE CULTE

La începutul secolului XXI presa bisericească ortodoxă, prin toate

componentele ei (presă scrisă, radio televiziune, presă electronică) îşi aduce

o contribuţie importantă în lucrarea pastoral-misionară, cultural-educativă şi

social-filantropică a Bisericii.

Într-o lume dominată de mijloacele de comunicare, presa bisericească

îşi desfăşoară activitatea în cadrul general mediatic de la noi (în care se

intersectează cu diferite voci din societate) şi în contextul dezvoltării actului

de presă şi de celelalte culte din România.

De aceea, evoluţia mass-media bisericeşti ortodoxe trebuie privită atât

în context panortodox cât şi în contextul dialogului, convieţuirii paşnice şi

parteneriatului social cu celelalte culte. Într-o scurtă prezentare, vom

enumera schiţa un tablou al activităţii publicistice şi mediatice a celoralte

culte din România.

În Biserica romano-catolică folosirea presei scrise în misiunea pastorală şi

educativă are o veche tradiţie şi este inspirată şi de experienţa catolicilor din

Occident. Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti patronează publicarea a

trei reviste: Actualitatea creştină, Pro Memoria şi Verbum. La Alba-Iulia apar

cinci publicaţii diecezane: Vasárnap, Kereszteny Szó, Krisztus Világossága,

Studia Theologica Transylvensia, Studia Universitatis, mai multe publicaţii

parohiale şi reviste pentru tineret. La Iaşi se publică lunar Lumina creştinului,

care a apărut pentru prima dată în 1913, şi trimestrial «Isus, prietenul copiilor».

La aceste publicaţii putem adăuga şi alte periodice, editate de şcoli

teologice de congregaţii sau de diferite asociaţii: Dialog teologic, revista

Institutului teologic romano-catolic din Iaşi, Drumuri deschise, revistă lunară a

studenţilor şi elevilor din Seminarul diecezan romano-catolic Iaşi, Ecoul Mariei,

Regina Păcii, care apare la Bucureşti, Mesagerul Sfântului Anton, redactată de

preoţii franciscani din România, Studii tomiste: Societatea Internaţională Toma

d’Aquino, secţia română-Bucureşti, Oraş nou, revistă lunară editată de Mişcarea

Focolarelor la Timişoara etc. Biserica Română Unită cu Roma are următoarele publicaţii periodice: Viaţa Creştină, Unirea, Vestitorul,

Deşteptarea Credinţei, Reînvierea. Foaia diecezană a Lugojului, Calea Desăvârşirii, Flori de Crin ş.a.

Armenii au ca organ de presă în România publicaţia Ararat care conţine,

alături de tradiţii şi cultură armeană, şi informaţii bisericeşti.

Bisericile protestante tradiţionale reprezentate în ţara noastră desfăşoară o

vie activitate editorială şi publicistică. Dintre publicaţiile Bisericii Reformate,

80

care apar în limba maghiară, menţionăm aici : Református Szemle (Revista

reformată), Uznet (Mesajul), Igehirdetö (Propovăduitorul), Református Család

(Familia reformată), Ertesitö (Înştiinţarea), Harangszó, Partiumi Köszlöny.

Biserica Evanghelică C.A. publică lunar Kirchliche Blätter, iar bilunar din

1991 revista de informaţii Landeskirchliche Information. Organul oficial de

presă al Bisericii Evanghelice Lutherane S.P., editat la Braşov după 1989, se

numeşte Evangelikus Haranszo (Clopotul Evanghelic.

Cultul unitarian publică la Cluj o revistă trimestrială în limba maghiară

(Magvetö Keresztény – Semănătorul creştin) şi o alta care apare în fiecare lună:

Unitárus Közlöny (Monitorul unitarian).

Cultele neoprotestante din România folosesc presa scrisă pentru

comunicarea cu proprii credincioşi, dar şi pentru a-şi face cunoscute activităţile

şi misiunea în rândul populaţiei.

Creştinul azi este buletinul oficial al Cultului Baptist şi apare lunar, din

anul 1994. Adventiştii de Ziua a Şaptea au o casă de editură unde apare lunar

revista Curierul Adeventist, bilunar revista de cultură religioasă Semnele

Timpului şi trimestrial caiete de studii biblice.

Penticostalii din România au ca organ oficial de presă Cuvântul

Adevărului. Cultul Creştin după Evanghelie editează din 1949 revista Calea

credinţei şi mai recent Ecouri creştine. Biserica Evanghelică română are

publicaţia periodică Adevărul Creştin, foaie de zidire sufletească ce apare odată

la două luni.

Martorii lui Iehova, cel mai recent cult recunoscut oficial în ţara noastră,

numără la noi 40.000 de adepţi, iar în întreaga lume 6 milioane. Principala lor

revistă este Turnul de Veghe, publicată în 147 de limbi şi în 25 milioane de

exemplare, care apare neîntrerupt din anul 1879. Treziţi-vă este o revistă de

cultură biblică şi generală, publicată în 86 de limbi şi în 22 milioane de

exemplare.

Cultul mozaic din România se îngrijeşte de publicarea revistei Realitatea

evreiască (fostă Revista cultului mozaic), cu două apariţii pe lună. Pentru a schiţa o imagine completă a presei religioase din România trebuie să adăugăm şi publicaţiile asociaţiilor religioase

recunoscute la noi în ţară care nu au obţinut statutul de cult religios, diferite publicaţii pasagere cu caracter ecumenic sau cu o identitate

religioasă neprecizată.

b. Misiune prin radio şi televiziune

În ultimul deceniu al secolului XX cultele religioase din România au făcut

paşi mari spre utilizarea mijloacelor audiovizuale (radio şi televiziune) în

activitatea misionară. Dacă până atunci religia era prezentă, sub o formă sau

alta, în mass-media publice sau private, cultele de la noi s-au arătat interesate de

deschiderea propriilor instituţii media în audiovizual. Au apărut mai întâi posturi

de radio neoprotestante (Vocea Evangheliei, 1993; Micul Samaritean, 1994;

81

Vocea Speranţei, 1995). Au urmat apoi ortodocşii (Radio TRINITAS obţine

licenţă audiovizuală în 1996 şi emite din aprilie 1998) şi catolicii (Radio

MARIA).

La momentul 2007, raportat la numărul de membri din ţară, cultul

adventist de ziua a şaptea are cea mai puternică prezenţă în audiovizual. Radio

Vocea Speranţei emite prin 13 staţii proprii şi în cooperare cu alte 11 posturi de

radio locale, având acoperire naţională. Centrul Adventist Media cuprinde şi

postul de televiziune prin satelit Speranţa TV, afiliat la trustul internaţional Hope

Channel. Vocea Evangheliei este reţeaua radiofonică întreţinută de Alianţa Evanghelică din România şi emite pe 16 frecvenţe.

Radio Micul Samaritean şi-a început activitatea în anul 1994 în Republica

Moldova şi a organizat acolo o reţea de 12 staţii care acoperă toată ţara

respectivă, dar şi o parte din estul României sau al Ucrainei. În prezent Radio

Micul Samaritean are pe cuprinsul României 26 de emiţătoare în benzile FM sau

AM. Postul de radio catolic Radio Maria emite pe 4 frecvenţe în limbile română

şi maghiară.

Prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul audiovizual este asigurată

în de posturile de radio (TRINITAS, Patriarhia Română-Bucureşti, 34 de

frecvenţe terestre şi 2 frecvenţe de satelit; Lumina-Drobeta-Turnu Severin,

Renaşterea-Cluj-Napoca, două frecvenţe; Reîntregirea-Alba-Iulia, 3 frecvenţe;

Radio Dobrogea-Constanţa şi Radio Ortodoxia-Braşov.

Televiziunea Trinitas TV, cu transmisiune prin satelit, şi-a început activitatea la

Bucureşti în ziua de 27 octombrie 2007 şi funcţionează în cadrul Centrului de

presă BASILICA al Patriarhiei Române.

Considerăm că în actualul context spiritual şi cultural din Europa, presa

bisericească ortodoxă are, în primul rând, un rol important ca liant şi reţea de

comunicare în interiorul Bisericii noastre, între comunităţile ortodoxe din ţară şi

cele din diaspora, între diferitele nivele ierarhice. De asemenea, mijloacele de

comunicare ale Bisericii Ortodoxe Române contribuie la comuniunea

interortodoxă şi la dialogul cu societatea civilă, precum şi la iniţierea şi

derularea unor proiecte interconfesionale pentru promovarea valorilor creştine, a

respectului dintre oameni şi a preocupării pentru sănătatea morală şi fizică a

lumii, într-o societate secularizată şi ameninţată de pericolele consumismului şi

relativismului.

82

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bianu, I., N. Hodoş, Al. Sadi Ionescu, Publicaţiuni periodice româneşti, Bucureşti, 1923

Briggs Asa, Burke Peter, Mass-media. O istorie socială: De la Gutenberg la Internet, Polirom, Iași, 2005

Chendi, Ilarie, Începuturile ziaristicei noastre, Orăștie, 1900

† Daniel, Patriarhul României, Misiune pentru mântuire. Lucrarea

Bisericii în societate, Editura BASILICA, București, 2009

Ghibu, Onisifor, Ziaristica bisericească la Români. Studiu istoric,

Sibiu, 1910

Hangiu I., Presa românească de la începuturi până în prezent.

Dicţionar cronologic 1790-2007, 4 vol., Editura comunicare.ro,

Bucureşti, 2008

Idem, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790-1990, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti. De la primele începuturi

pânã la 1916. Cu o privire asupra presei româneşti din zilele noastre

de C. Bacalbaşa, preşedintele Sindicatului Ziariştilor, Bucureşti, 1922

Jeanneney, Jean-Noël, O istorie a mijloacelor de comunicare,

Institutul European, Iaşi, 1997

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 3 volume,

Trinitas, Iași, 2004-2008

Petcu Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi,

2000

Petcu Marian, Structura presei româneşti, Institutul European, Iaşi,

2000

Popa, M., Tascu Valentin, Istoria presei românești din Transilvania,

Tritonic, București, 2003

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Tritonic, București, 2002

Răduică, G., Răduică, N., Dicționarul presei românești (1731-1918),

București, 1995

Vișinescu V., O istorie a presei românești, Hyperion, București, 2000

83

ENCICLOPEDIA ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010

Colecția revistei ”Biserica Ortodoxă Română”

Colecția revistei ”Telegraful Român”

Colecţia revistei „Vestitorul Ortodoxiei”

Colecţiile „Ziarul Lumina”, „Lumina de Duminică”

84