1.2. Abordări teoretico – conceptuale ale prețului în știința economică

Din cele enunțate mai sus, reiese că prețul este o categorie economică şi reflectă relațiile

economice dintre producător și consumator, între vânzătorul și cumpărătorul unui bun sau serviciu și

este în strânsă legătură cu conceptul de valoare, adică valoarea pe care o atribuie bunului/serviciului

care face obiectul negocierii dintre aceștia.

Esenţa valorii şi a preţului bunurilor a fost preocuparea oamenilor de ştiinţă şi practicienilor

din cele mai vechi timpuri de existenţă a formelor de organizare socială. Încercări de a defini

caracteristicile esenţiale ale prețului au fost atestate încă în lucrările filosofilor antici din China şi

India. Definiția prețului formulată încă în antichitate de către Aristotel și Xenofon este următoarea:

prețul este cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus și o poate oferi producătorului

(vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piață.

Atât cercetătorii antici, cât și cei medievali au evidențiat așa caracteristici ale prețului, cum

ar fi: valoare, costuri, utilitate. În primul rând, prețul a fost abordat în funcție de conceptul valorii,

pornind de la considerentul că prețul este expresia valorii unui bun, serviciu.

Dezbaterile pe marginea esenței preţului au evoluat progresiv, reieșind din condițiile și

relațiile corespunzătoare anumitor perioade istorice, conturându-se mai multe opinii, cunoscute în

literatura de specialitate ca teorii ale prețului1:

teoria obiectivă;

teoria subiectivă;

teoria sintetizatoare (mixtă);

teoria modernă.

În lumina teoriei obiective a prețului, prețul este expresia valorii de schimb a bunurilor

tranzacționate, care este dată de cantitatea de muncă necesară pentru obținerea acestuia, precum și

de raritatea acestuia. Adepți ai acestei teorii sunt considerați: William Petty, Adam Smith, David

Ricardo, Karl Marx ș.a.

W. Petty (1623-1687), considerat și primul autor al teoriei valorii-muncă, a introdus

conceptele de „preţ nominal” şi „preţul pieţei”. În opinia lui, valoarea unui bun depinde de munca

depusă pentru obținerea acestuia.

Adam Smith face distincție între „valoarea de întrebuințare”, adică utilitate, și „valoarea de

schimb” a unui bun. A analizat și demonstrat existența acestor două categorii de valoare ale unui

bun prin cunoscutul paradox „apă-diamant”. Astfel, apa are o valoare foarte mare de întrebuințare,

1 Platis Magdalena. Economia sectorului public.// http: ebooks.unibu.ro/StiinteADM/platis/5.htm

dar o valoare de schimb foarte mică, practic nulă, deoarece se găsește în natură din ambundență; în

cazul diamantului situația este inversă: valoarea de întrebuințare este foarte mică, dar valoarea de

schimb este foarte mare, ea se datorează rarității acestora. Prin acest exemplu, Adam Smith,

concluzionează că utilitatea nu reprezintă un factor determinant al valorii.

Teoria valorii a fost dezvoltată considerabil și de către David Ricardo (1772-1823), care a

expus în mod detaliat ideea lui Adam Smith că valoarea forţei de muncă este complet determinată

doar în societăţile primitive. În lucrarea sa fundamentală Despre principiile economiei politice şi ale

impunerii, publicată în anul 1817, D. Ricardo susține că preţul unui bun este dat de valoarea creată

prin munca depusă pentru obținerea lui, precum şi de costul capitalului angajat în fabricarea

acestuia. Astfel, el acordă o semnificație sporită costurilor de producţie, care, potrivit lui David

Ricardo, reglementează preţul mărfurilor. Cercetătorul a subliniat că impactul cererii şi al ofertei în

valoarea de piaţă a bunurilor are o influență temporară (termen scurt), iar factorul determinant pe

termen lung sunt costurile de producţie.

Cel mai consecvent adept al teoriei obiective este Karl Marx (1818-1883). El recunoaşte

existenţa a două categorii economice – „valoare” şi „preţ”, fiecare dintre ele având caracteristici şi

conţinut specifice. La fel ca și A.Smith și D.Ricardo, K.Marx, susține că prețul este expresia

bănească a valorii-muncă, dar neagă rolul utilității ca factor determinant al valorii. Karl Marx

concluziona că munca este singura măsură reală pentru aprecierea și compararea valorii tuturor

bunurilor, ea constituie prețul real (natural) al unei mărfi, iar cantitatea de bani care o măsoară

definește prețul nominal al acesteia2.

Teoria subiectivă. Începând cu sec. XIX, adepții teoriei obiective întâmpină o puternică

opoziție în explicarea prețului ca expresie bănească a valorii economice din partea adepților scolii

neoclasice (Condillac, Turgot, Leon Walras, Vilfredo Paretto, Karl Menger, E.von Bӧhm-Bawerk

ș.a.). Reprezentanții teoriei subiective susțineau că prețul reflectă valoarea unui bun, determinată de

utilitatea marginală și raritatea acestuia.

Astfel, adepţii teoriei subiective considerau că dimensiunea utilității marginale este

dependentă de gradul de raritate al bunului respectiv. Mecanismul formării prețului se bazează pe

acțiunea legii cererii și a ofertei, cererea fiind o funcție de utilitate, iar oferta – funcție de raritate.

Ei conferă cererii rolul determinant în formarea prețului. Indiferent de cantitatea de muncă

depusă pentru obținerea unui bun economic, acesta capătă valoare numai dacă este solicitat pe piață

datorită utilității3 sale. Un bun va avea o valoare economică mai mare, respectiv și un preț mai înalt,

2 Beju V., Prețuri, Editura Economică, București, 2000, p.14.3 Utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacția sau plăcerea pe care un consumator anticipează să o obțină prin consumul acestuia.

cu cât utilitatea marginală a acestuia este mai mare și el este mai rar. Raritatea este determinantul

sacrificiului efectuat de către consumator pentru obținerea unei unități de bun.

Drept urmare, consumatorul ia decizia de cumpărare a unui bun pe baza legii utilității

marginale4 descrescânde. Prin această afirmaţie neoclasicii au eliminat paradoxul „apă-diamant” a

lui Adam Smith şi conferă că pe timp de arșiță pentru un consumator însetat primul pahar cu apă

potabilă va avea o utilitate foarte mare, al doilea pahar – utilitate mai mică, iar al cincilea pahar

poate să nu aibă nici o utilitate, întrucât consumatorul nu mai dorește să bea, chiar dacă i s-ar oferi

pe gratis, adică are o utilitate nulă. Într-o perioadă scurtă, în decursul căreia nu se vor modifica

preferințele consumatorilor, utilitatea marginală a fiecărei unități suplimentare va scădea, deoarece

necesitatea în acest bun sau serviciu va fi satisfăcută din ce în ce mai mult.

Astfel, utilitatea marginală este invers proporțională cu consumul și direct proporțională cu

prețul. Cu cât se consumă o cantitate mai mare dintr-un bun, cu atât utilitatea marginală a acestuia

scade, respectiv se oferă un preț mai scăzut.

Rezumând pozițiile acestor două școli economice, numeroși economiști au concluzionat că

costul de producție este elementul obiectiv al formării prețului, pe când comportamentul și

preferințele consumatorilor reprezintă latura subiectivă. Putem considera deci că susținătorii teoriei

obiective se situează pe poziția ofertanților, producătorul fiind „dirijorul” prețului, în timp ce adepții

teoriei subiective se situează pe poziția consumatorilor. În acest context, în anii 30' ai sec. XX a fost

elaborată teoria mixtă a valorii și a prețului, care aparține, în mare parte, Școlii de la Cambridge.

Ideea fundamentală a teoriei moderne a prețului constă în aceea că la formarea prețului oferta

participă în egală măsură ca și cererea. Prețurile se formează ca rezultat al unui compromis între

consumatori și vânzători.

Fondator al teoriei mixte a prețului și valorii este considerat Alfred Marshall (1842-1924),

care, în Principiile economiei politice (1890) a încercat să combine opiniile reprezentanților şcolii

clasice cu cele ale marginaliștilor. Alfred Marshall susținea că nu se poate spune cu certitudine care

dintre lamele foarfecelui taie coala de hârtie, la fel nu putem spune care din aceste două componente

(utilitatea sau costurile) stau la baza valorii unui bun, respectiv a prețului acestuia. A.Marshall a avut

o contribuție remarcabilă în dezvoltarea conceptului de preț, introducând noțiunea de „preț de

echilibru” ș.a5. În același sens, Charles Gide, economist francez, susținea că „în formularea ofertei

(și a prețului de ofertă) importanță au costurile, iar în formularea cererii (și a prețului pieței)

utilitatea bunurilor”.

4 Utilitatea marginală – satisfacția suplimentară pe care speră să o poată obține un consumator prin consumul unei unități suplimentare dintr-un bun sau serviciu.5 Маршалл А., Принципы политической экономии. в 3-х том. Т. 2., Москва, 1984, с. 28

Adepţi ai acestei şcoli sunt considerați și economiștii britanici Arthur Pigou (1877-1959),

Joan Violet Robinson (1903-1983) ș.a.

În condițiile economiei de piață, prețurile se formează ca rezultat al comportamentului

specific al participanților la operațiunea de schimb, al modului în care aceștia reușesc să cunoaşcă

mai bine piața și să-și adapteze activitatea sau consumul la cerințele și situația pieței.

În concepția (teoria) modernă prețul este:

valoarea mărfurilor exprimată în unităţi monetare acceptată de către ambele părţi (vânzător şi

consumator);

valoarea conferită unei mărfi oscilează între anumite limite acceptabile;

valoarea mărfii este dată de ansamblul de informaţii de care dispun participanţii la procesul

de schimb la un moment dat.

Din cele menționate mai sus, reiese că în economia contemporană prețul de piață „exprimă

cu ajutorul unei sume de bani valoarea mărfurilor dată, în cea mai mare măsură, de un ansamblu de

informații, care, recunoscute de participanții la schimb, conferă acestuia o mișcare posibilă între

anumite limite”6.

6 Idem, Prețul și formarea lui, Bucureşti, 2002, p. 44.