Universitatea “Al. I. Cuza”Facultatea: FilosofieSecţia: Comunicare şi Relaţii Publice

COMUNICAREA NONVERBALǍ ÎN RELAŢIILE INTERPERSONALE

Introducere

Uneori în comunicarea interpersonală cuvintele nu sunt de-ajuns, fiind inutil să

apelăm la acestea, spre exemplu atunci când este zgomot, când distanţa dintre locutori

este mare sau când nu cunoastem limba vorbită de celălalt.

Cei mai mulţi oameni cred că doar cuvintele sunt capabile să poarte un mesaj,

când de fapt, orice gest, mimică, stil vestimentar, culoare, contribuie la crearea dispoziţiei

în care omul primeşte cuvintele. Miscarile corpului, expresiile faciale, variaţiile de voce,

sunt toate modalităţi de comunicare nonverbală prin care individul transmite mesaje

altora.

În acest referat am încercat să clarific conceptul de comunicare nonverbală şi să

subliniez importanţa acestuia, mai ales în discuţiile cu ceilalţi. Am încercat de-asemenea

să înteleg mai bine acest concept, prin definirea lui, prin clasificarea tipurilor de

comunicare nonverbală dar, şi prin identificarea şi explicarea catorva aspecte mai

importante ca: haptica, oculezica sau vocalica etc..

Cuvinte cheie:

- kinezica;

- artefacte;

- oculezica;

- haptica;

- expresii faciale;

- vocalica (paralimbaj).

1

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Procesul de comunicare reprezintă una dintre condiţiile indispensabile pentru

funcţionarea şi organizarea societăţii. Mai mult, individul se numeşte fiinţă socială şi se

raportează la celălalt ca atare în măsura în care comunică cu celălalt.

Comunicarea este un proces în care toţi indivizii sunt liberi să participe şi în care

cei implicaţi interacţionează permanent pentru a transmite şi primi informaţii, dar şi

pentru a intepreta şi deduce semnificaţii ale acestor informaţii.

Ca esenţă a legaturilor umane, “comunicarea reprezintă ansamblul proceselor

fizice şi psihice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai

multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective.”1

Individul trăieşte în mijlocul unor comunicări multiple, care acoperă, în medie, 11

ore din cele 24, adică 70% din timpul activ zilnic, distribuite astfel: scris – 9%, citit –

16%, vorbit – 30%, ascultat – 45% (Timm, 1980).

Comunicarea se desfăşoară tot timpul. De fiecare dată când deschidem gura

spunem ceva sau aşezăm creionul pe hârtie dorim să stabilim, prin comunicare, o legatură

între noi şi alţii.

Comunicarea interpersonală poate fi definită ca “orice comportament verbal

sau nonverbal care este perceput de o altă persoană”.2 Este mult mai bine definită în

sens restrâns ca “un mesaj transmis de o persoană către un receptor cu intenţia

conştientă de a influenţa comportamentul acestuia.”3

O altă definiţie a comunicării interpersonale ar fi: “Comunicarea interpersonală,

respectiv directă, se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în poziţii

de proximitate (spaţială, de regulă) şi care interacţionează sau se influenţează

reciproc.”4

Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii şi, în acelaşi timp, cea mai mare realizare a sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma

1 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, Bucureşti, 2003, p.52 Eugen Burduş, Managementul schimbării organizaţionale,, Editura “Economica”, Bcureşti, 2000, p.6203 Idem, p. 621 4 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura “Polirom”, Iaşi, 1999, p. 14

2

spusele fără noimă în cuvinte vorbite şi scrise, prin care ei sunt capabili să îşi facă

cunoscute nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele.

Comunicarea serveşte pentru a schimba o altă persoană într-un anume fel, mai

degrabă decât să ofere receptorului informaţii pentru a face ceva ca urmare a mesajului

transmis, ori în unele cazuri vine să completeze cu informaţii noi ceea ce nu a fost iniţial

înţeles de beneficiarii mesajului.

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Prin comunicare nonverbală înţelegem: “interacţiunea umană bazată pe

transmiterea de semnale prin prezenţa fizică şi/sau prin comportamentele indivizilor intr-

o situaţie socio-culturală determinată”.5

Însă în literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a

comunicării nonverbale ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce

perspectivă este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.

Deşi oamenii sunt educaţi să prefere cuvintele pentru a comunica, în procesul

comunicării interpersonale doar 7% din mesaj este verbal, în timp ce 93% din mesaj este

transmis nonverbal, din care: 38% este prin tonurile vocale şi 55% prin limbajul

nonverbal, preponderent prin gesturi.

Limbajul trupului este cel mai vechi limbaj. Adesea este o mare discrepanţă între

cuvintele cuiva şi acţiunile sale fizice. De multe ori apar confuzii în receptarea unui

mesaj. În asemenea situaţii, mesajele verbale şi nonverbale sunt în conflict. De aceea,

specialiştii recomandă să avem încredere în mesajele nonverbale primite (adică ceea ce

vedem), deoarece cuvintele pot fi manipulate, dar gesturile sunt mai greu de controlat.

Comunicarea nonverbală este mai subtilă şi poate fi mai putin controlată, însă are

ca rezultat transmiterea unor informaţii despre stările emoţionale şi informaţiile personale

pe care oamenii adesea doresc să le ascundă de ceilalţi.

5 Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 25

3

Tipuri de comunicare nonverbală

– comunicarea nonverbală denumită senzorială, deoarece se bazeaza pe ceea

ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor văzului, auzului, mirosului, tactil şi gustativ ;

– comunicarea nonverbală estetică (pictură, muzică, dans, imagine, etc) care

are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite

emoţii artistice ;

– comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne,

uniforme, etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce,

altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoratiile, etc).

Paul Ekman a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale:

- repetarea - spunem “da” şi dăm din cap de sus în jos, şi de jos în sus; spunem cuiva că

adresa căutată este pe o stradă la dreapta şi în acelaşi timp arătăm cu mana încotro să se

îndrepte;

- substituirea - înlocuirea mesajelor verbale - o faţă posomorâtă ne spune că persoana

în cauză nu se simte bine ;

- completarea - colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai

bună decodificare a lor;

- accentuarea / moderarea - punerea în evidenţă a mesajelor verbale, amplificarea sau

dimpotrivă diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri, ridicăm braţul şi arătăm

pumnul; când admonestam un prieten expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat

foarte rău;

- contrazicerea - transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale; spunem că ne

bucurăm că ne-am întâlnit cu o persoană cunoscută dar privim în altă parte când îi

întindem mâna, ne văităm că nu avem din ce trăi, dar ne afişăm cu bijuterii sau haine

foarte scumpe.

4

În lucrarea sa, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Septimiu Chelcea

face referire la ştiinţa construită de Ray L. Birdwhistell şi anume, kinezica, careia Ray i-a

dat semnificaţia de “studiul mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale

comunicării interpersonale.” Deoarece termenii ca “limbajul trupului” sau “limbajul

corpului” sunt improprii abordării ştiinţifice a comunicării nonverbale, autorul foloseste

termenul de “mişcări ale corpului” atunci când se referă la semnalele transmise cu

ajutorul corpului (gesturi, postură).

Gesturile

Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile

afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o

persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este

prcepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puţine indică stăpânire de sine sau

temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe

vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau

depresie etc.

Postura

Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi,

la fel ca şi în cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care

sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt

interpretate ca depresie şi umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă,

mândrie, autoritate ş.a.m.d. În timpul conversaţiei, varierea poziţiei corpului poate să

comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate

semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”, mai

apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.

Alte aspecte ce ţin de comunicarea nonverbală, în special de mesajele nonverbale

transmise de corpul nostru catre ceilalti sunt: artefactele (îmbrăcămintea, podoabele,

accesoriile vestimentare, care comunică apartenenţa persoanei la genul biologic, la o

clasă de vârstă sau la o categorie socio-economică etc.).

5

Înfăţişarea

Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă

din ceea ce vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei

persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau

neintenţionate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care

percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim înfăţişarea pentru fiecare

situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât

să producem impresia dorită.

Îmbrăcămintea

Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un

mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia

cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată - persoanele cu un statut economic

ridicat îşi „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună

calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia

persoanelor de sex opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii,

etc. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care

dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel

oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă

mai caldă, mai personală relaţiei.

Haptica (contactul cutanat)

Desmond Morris aminteşte faptul că au fost observate 457 de tipuri de contacte

corporale, dar multe dintre el se întalnesc destul de rar şi au importanţă redusă în

comunicarea nonverbală. Printre cele mai frecvente atingeri cutanate se numară:

Strângerea mâinii

Allan Pease apreciază că: “poziţia palmei îndreptate în sus sau în jos când

întindem palma pentru salut transmite informaţii despre atitudinea noastra faţă de

celălalt: dominare, supunere sau egalitate”.6

6 Allan Pease, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002

6

Îmbrăţişările

Sunt semne de legatură, adesea cu semnificaţii sexuale. Spre exemplu când două

persoane se întâlnesc după o perioada de timp mai mare, se îmbrăţişează. Prin acest gest

se exprimă bucuria revederii.

Autoatingerile

Tot Pease7, este de părere că frecarea ochiului sau a pleoapei inferioare la

extremitatea nazală a ei poate să însemne: “N-am văzut nimic rău”, dar şi “îndepărtarea

inducerii în eroare, îndoiala sau minciuna pe care le vede”.

Faţa ca mijloc expresiv

Fizionomia

Fiecare din noi avem tipuri de fizionomie care „ne plac / nu ne plac” şi care

constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu „tipul pozitiv” duce la

o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu „tipul negativ” duce la o impresie

defavorabilă. A avea o fizionomie plăcută, care să denote tinereţe şi sănătate este o

caracteristică dezirabilă pentru orice persoană care îşi caută un post sau vrea să

promoveze în carieră.

Mimica

Mimica este dată nu numai de exprimarea afectelor şi emoţiilor momentului, ci şi

de „sedimentarea” în timp, a celor mai frecvente expresii emoţionale în ridurile de

expresie: persoanele cu riduri la colţurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai

simpatice, deoarece aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feţei: persoanele cu

cute verticale pe frunte sunt percepute ca dominatoare şi autoritare (expresie asociată

atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale - ca naive şi nu prea inteligente (expresie

asociată mirării, nedumeririi) s.a.m.d.

Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă,

datorită faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie

reglatorie intrapersonală şi interpersonală.

Oculezica (contactul vizual)7 Allan Pease, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002

7

În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea oferă un feedback important despre

reacţiile celuilalt. Într-un studiu de sinteză, realizat de C. Neil Macrae et. al. în 2002

apreciază ca “direcţia privirii este un mijloc prin care oamenii şi animalele pot transmite

informaţii sociale relevante”.

Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context

importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii

poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele

sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul

atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi avertizează asupra formei de interacţiune ce va urma

(eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă

un răspuns).

Frecvenţa şi durata contactului vizual.

Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi

durata ei pot fi semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă

reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata

excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de agresivitate şi provoacă scăderea

atracţiei.

Voi încheia aceasta trecere în vedere a elementelor ce compun practic

comunicarea nonverbală cu vocalica sau paralimbajul.

Elemente de paralimbaj

În studiul comunicării nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt

denumite paralimbaj, în sensul de “împreună cu limbajul” şi nu “împotriva limbajului”,

cum s-ar putea crede pe baza analogiilor cu “parasolar” sau “paratraznet” etc.

Elementele de paralimbaj constituie o altă componentă de bază a limbajului

nonverbal. Ele presupun utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite

înţelesuri cuvintelor din discurs. Tonul, ritmul şi volumul vocii pot fi folosite în aşa fel

încât să îi atragă şi să îi convingă pe cei care ascultă un discurs.

8

Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm,

agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil

să se foloseasca un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt

importante, întrucat ele rup monotonia, făcând ca expunerea să câştige în atractivitate.

Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scăpată, rezultând o atenţie

sporită din partea auditoriului.

Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele

neaccentuate şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se

comunice.

Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel

care ţine un discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate

persoanele care îl ascultă. În general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat,

deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.

Deşi există semnificaţii general-umane ale unor expresii faciale sau ale unor

gesturi, fiecare cultură îşi are propriile reguli de semnificare, care sunt învăţate de toţi

indivizii pe parcursul vieţii. Grupurile organizaţionale au şi ele reguli particulare

referitoare la semnificaţia elementelor de comunicare nonverbală care sunt, la rândul lor,

învăţate în cursul procesului de socializare organizaţională.

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează,

într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a

fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare.

Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este

esenţială pentru o persoană din exterior care se doreşte să comunice eficient cu membrii

săi.

Procesul comunicării trebuie privit ca un act interpersonal care ţine seama tocmai

de unicitatea individului prin diversele moduri în care el se manifestă. Comunicarea

nonverbală poate spune despre un individ mai multe decat ar dori el sa transmită

celorlalţi, iar interpretarea ei este un intrument real pentru cei ce doresc să ajute la

rezolvarea problemelor apărute în viaţa acestuia.

9

BIBLIOGRAFIE

1.Burduş Eugen, Managementul schimbării organizaţionale, Editura

“Economica”, Bucureşti, 2000

2.Chelcea Septimiu, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Editura

Comunicare.ro, Bucureşti, 2005

3.Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, Bucureşti 2003

4.Collet Peter, Cartea gesturilor, Editura “Trei”,

5.Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999

6.Ekman Paul & Friesen W.V., The repertoire of nonverbal behavior:

Categories, origins, usage, and coding, 1969

7. Pease Allan, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002

10