FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Campanie publică de promovare a cetăţeniei europene

SPR,GRUPA A,Anul I

Uniunea Europeană (UE) este „actorul” cu cel mai mare succes din Europa în ceea ce

priveşte instituţionalizarea unui sistem de guvernare care cuprinde o mare parte a

continentului şi în acelaşi timp, în continuă creştere, motiv pentru care a devenit „atractivă”

pentru mai toate statele europene1. Astfel, soluţiile Uniunii Europene dețin o influenţă solidă

atât statelor membre, dar şi statelor care nu dețin statut de membru , transformând în acest fel

sistemele statale existente. Cât priveşte statele non-membre, un important rol este jucat de

procesul de extindere a Uniunii Europene, în contextul căruia statele candidate trebuie să

corespundă standardelor impuse de Uniunea Europeană, dar și să se adapteze la modelele

existente în cadrul uniunii. Totuși, în ceea ce priveşte aceste adaptări la standardele europene,

este important de notat că statele non-membre nu se limitează doar la Uniunea Europeană,

deoarece relaţiile transfrontaliere europene sunt dirijate, în afara uniunii, prin intermediul altor

regimuri, instituţii transnaţionale și organizaţii internaționale.2 Mai mult, cu privire la Europa

de Est în general, şi România în special, acest gen de transformări, şi anume transformările

văzute ca fiind determinate, în esenţă, de principalele organisme/instituţii europene şi de

nevoia de a corespunde cu standardele europene, a început să evolueze în special într-un

moment în care ţările est-europene, toate fiind parte a fostului bloc comunist şi aplicante

pentru integrarea în UE, se confruntau cu problemele inerente unei „tranziţii democratice”.3

În ceea ce priveşte acest concept de Europenizare, trebuie spus că este un termen folosit

în mai multe feluri pentru „a descrie o varietate de fenomene şi procese de schimbare şi

pentru care nu s-a stabilit o definiţie comună”4. De aceea, pentru a se ajunge la o înţelegere

corespunzătoare a termenului, ar trebui să căutăm o definiţie mai vastă a acestuia şi în acest

sens cea mai bună soluţie este să urmăm opinia lui Johan P .Olsen, conform căreia pot fi luate

în considerare cinci fenomene diferite, dar legate între ele, numite „Europenizare”, cu

1 Johan P. Olsen, The Many Faces of Europeanization, în „Journal of Common Market Studies”, vol. 40, 2002, nr. 5, p. 927;2 Johan P. Olsen, The Many Faces of Europeanization, în „Journal of Common Market Studies”, vol. 40, 2002, nr. 5, p. 926;3 Vezi Jimmy Oliver Milanese, Europeanization in Central Eastern European Democratic Transition: a Multi-level Explanation Approach, Bradford-Merano, 2001, p. 4;4 Ramona Coman, Ana Maria Dobre, „Europenizarea politicilor publice în România”, Institutul European, Iaşi, 2007, p. 11

menţiunea că toate aceste concepţii mai degrabă „se completează decât să se excludă

reciproc”5.

Dorinţa României de a adera la Uniunea Europeană nu este recentă. În 1993, România

semnează Acordul European6, care instituie o asociere între România, pe de o parte, şi

Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acesta întră în

vigoare în 1995, an în care România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.7

În anul 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra

cererii de aderare a României la Uniunea Europeană. Concluzia Comisiei era în mare parte

defaborabilă României. Aceasta nu putea face faţă aderării şi obligaţiilor economice pe

termen mediu.8 Guvernul României a răspuns Comisiei prin lansarea Programului naţional de

adoptare a acquis-ului comunitar, prin care anunţa intenţiile de a crea o economie de piaţă

funcţională, de a implementa un control strict la frontiere, un cadru macroeconomic stabil, de

a urmări consolidarea cadrului legislative, repectarea proprietăţii. Realizările României în

perioada imediat următoare au dezamăgit Uniunea Europeană. Că urmarea, statul roman nu s-

a găsit în grupul “ţărilor de la Luxembourg” din 1997.9

În anul 2001, Guvernul Adrian Năstase a înfiinţat Delegaţia Naţională pentru

negocierea Aderării României la UE, în frunte cu ministrul negociator-şef Vasile Puşcaş, şi a

adoptat strategia de abordare globală a tuturor capitolelor de negociere.10

Abia în anul 2002, Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007,

dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Pe 17 decembrie 2004, la

Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte confirmarea politică a încheierii

negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.11 Tratatul de Aderare a fost semnat la

Luxembourg în 25 aprilie 2005, după aprobarea Parlamentului European, pe 13 aprilie. Aceste

demersuri s-au finalizat în anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană.12

5 Johan P. Olsen, The Many Faces of Europeanization, în „Journal of Common Market Studies”, vol. 40, 2002, nr. 5, p. 92;6 http://ec.europa.eu/romania/eu_romania/index_ro.htm, consultat la data de 27 aprilie 2013;7 http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:L:2005:157:SOM:RO:HTML, consultat la data de 27 aprilie 20138 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/romania_report_ro_00001.pdf, consultat la data de 27 aprilie 2013;9 Maria Costea, Simion Costea, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007, pp. 47-48;10 COSTEA, Maria, COSTEA, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007, p. 255;11 http://www.schengen.mira.gov.ro/index14.htm , consultat la data de 27 aprilie 2013;12 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/romania_report_ro_00001.pdf, consultat la data de 28 aprilie 2013;

Pe data de 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România a

primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În

perioada 21 februarie - 4 aprilie 2005, au fost finalizate, distribuite şi aprobate textele

consolidate ale Tratatului de aderare în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi în limba

română.13

Astfel, România devine stat membru al Uniunii Europene,persoanele acestui stat

obţinând cetăţenie europeană. Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica

cetăţeniei. Ea vizează o cetăţenie postnationala care, pentru prima dată , se referă la un set de

valori şi instituţii, în locu apartenentei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat

naţional.Ea îşi propune să construiască o comunitate politică transteritoriala şi să facă din

Uniune un spaţiu public comunitar.14

În această perspectivă, studiul conceptului de „cetăţenie” este indispensabil.El permite

înţelegerea fundamentelor legale şi poitice ale drepturilor supranaţionale şi definirea

practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.

Studenţii şi cercetătorii în ştiinţe politive au însă un motiv suplimentar pentru a se

concentra asupra acestui termen. Cetăţenia este o „paradigmă a ştiinţelor politice„ care

permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenenţi , a participării

politice, a identităţii , a drepturilor şi responsabilităţilor. Ea valorifica diverse concepte-cheie

ale teoriei politice( democraţia participativă, societate civilă, drepturile omului, justiţia

socială), într-un model explicativ al societăţii democratice. Ea uneşte comunitatea academică

în jurul unui concept integrator, capabil să relanseze interesul public pentru problematica

socială şi politică. În sfârşit, cetăţenie inspira o serie de norme şi practici sociale, un sistem de

instituţii şi relaţii care reglează comportamentul public şi orientează acţiunea colectivă.

Cetăţenia este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului ei şi apare

odată cu omul iar în principiu, dispare odată cu dispariţia omului fiind permanent în timp şi

nelimitat în spaţiu. Chiar şi atunci când se afla în graniţele statului, cetăţenii îşi menţin

drepturi şi obligaţii fără de acesta; la rândul său statul are obligaţii, dar şi drepturi fără de

cetăţenii săi.15 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în articolul 15, consacra dreptul la

13 Maria Costea, Simion Costea, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007, p. 25714 Cezar Barzea, Cetatenia Europeana, POLITEIA–SNSPA, 2005, p.6

cetăţenie în termenii următori:”Orice om are dreptul la cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în

mod arbitrar de cetăţenia şa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”

Cetăţenia ( “citizenship”) este unul din acele concept care suferă de pe urma propriei

popularităţi. Cercetătorii din diferite domenii ale ştiinţelor umane şi juridice au formulat o

serie de definiţii ale cetăţeniei,una dintre ele fiind aceea că “cetăţenie înseamnă legătură

juridică dintre o persoană şi un stat şi nu indica originea etnică a persoanei”.16

Totodată, autori celebri ne conferă o serie largă de definiţii cum ar fi: Marshall”Cetăţenia este

statutul acorrdat tututor celor care sunt membri efectici ai comunităţii. Cei care beneficiază de

acest statut sunt egali în ce priveşte respectarea drepturilor şi a obligaţiilor consecutive.

Cetăţenia presupune un sens direct al apartenenţi la comunitate bazat pe loialitatea faţă de

civilizaţia pe care o împărtăşesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu

drepturi şi protejate de o legislaţie comună”, Barbalet: “Cetăţenia consta în participarea la

viaţa publică a celor dotaţi cu drepturi cetăţeneşti” sau Turner: “Cetăţenia se referă la

drepturile legale şi la expresia lor politică în viaţa publică”.

Diversitatea cultural şi lingvistică, precum şi cea a tradiţiilor istorice adesea divergene

reprezintă o realitatea faţă de care noţiunea clasică a cetăţeniei îşi pierde orice relevant,

sortind eşecului toate iniţiativele de fundamentare a conceptului de “cetăţenie

europeană”.Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul privind Uniunea Europeană,

semnat în 1992, la Maastricht, şi intrat în vigoare în 1993. Incluzând drepturi, obligaţii şi

participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii

Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare

europeană.

Articolul 17 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (fostul articol 8)

prevede că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are naţionalitatea unuia

dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii

Europene nu înlocuieşte însă cetăţenia naţională, ci vine în completarea cetăţeniei naţionale,

făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul Statului

Membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care vine, aşa cum se întâmpla înainte).

15 Preda Matasaru, Aurel, Tratat de drept international public, Bucuresti,Editura Lumina Lex, 2003, p.176-17716 Conventia europeana asupra cetateniei, adoptata la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 si intrata in vigoare la 1 martie 2000.

În plus, cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale Statelor Membre:

principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi al

libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, incluse în Tratatul de la Amsterdam, şi

decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului

european (drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat.

Teoria politică admite astăzi fără rezerva că cetăţenia presupune apartenenţa la o

comunitate politică,participare,identitate,drepturile şi responsabilităţile ce decurg din statutul

de cetăţean. Dincolo de acest consens relativ încep însă controversele referitoare la drepturi şi

responsabilităţi .Cu alte cuvinte conceptual de cetăţenie are o istorie bogată, fiind unul din

principiile de bază ale epocii modern şi ale regimului democratic. Cetăţenia este strâns legată

de naţionalitate şi de stat, astfel încât o cetăţenie europeană este un concept nou, o noţiune

specială datorită caracterului său supranaţional. Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea

de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor member ale Uniunii Europene şi

provine din idea fondatoare a construcţiei europene: asigurarea păcii în Europa aşa încât

naţiunile să convieţuiască în virtutea unor reguli şi instituţii comune pentru care şi-au dat

consimţământul liber. 17

Catherine Withol de Wenden afirma: “Odată Uniunea Europeană construită, trebuie

inventaţi cetăţenii”18.Dar mai exact, ce este acela un cetăţean al UE? Este mai întâi un proiect

care se conturează în jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre naţionalitate şi cetăţenie,

inovaţia instituţional ( mai ales constituţionala) , elaborarea unei culturi comune care

depăşeşte frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice ( nediscriminarea, pluralismul

cultural, multiplicitatea referinţelor şi a alegerilor).

Cetăţenia europeană asigura cetăţenilor anumite drepturi cum ar fi : dreptul la libera

circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la munca şi studiu în celelalte state membre

ale Uniunii: legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor

drepturi. 19Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe

teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate

publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);dreptul la vot şi

dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de

17 Mazilu Roxana,Cetatenie Europeana, articol publicat in revista Cadran Politic, nr.3618 Withol de Wenden, Catherine, La citoyennene,Paris, Editura Presses de Science Po., 1997, p.7. 19 http://www.birouldeconsiliere.ro/detaliu.aspx?eID=123&t=Articole, consultat la data de 28 aprilie 2013.

rezidenţa, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;dreptul de a beneficia pe teritoriul

unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea

autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu

are reprezentanta diplomatică sau consulara în statul terţ respectiv; dreptul de petiţie în fata

Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul

Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi

organismelor comunitare.

Pe lângă drepturi,cetăţenii au şi anumite îndatoriri. Îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor sunt acele obligaţii consacrate pe cale constituţional, ca o dimensiune firească a

legăturii de cetăţenie şi ca o caracteristică a oricărei societatei emocratice, în care, pe lângă

drepturi, cetăţeanul are şi o serie de îndatoriri acestea fiind:îndatorirea fidelă faţă de ţară,

îndatorirea de respectarea a Constituţiei şi a legilor ţării, îndatorirea de apărarea a ţării,

îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice, îndatorirea de exercitarea cu bună credinţă a

drepturilor şi libertăţilor.

Statele membre ale Uniunii Europene folosesc diferite strategii de promovare a

cetăţeniei europene. În cazul acesta, statele membre îşi fixează obiectivul şi anume

promovarea cetăţeniei şi acceptatea ei de către membrii statului, mesajul promovat de acestea

care se referă la cetăţenia europeană Totoodata statele membre trebuie să-şi fixeze un target şi

anume cui trebuie să se adreseze iar în cazul ăsta , se adresează cetăţenilor..Pe lângă acestea ,

îşi fixează căile de comunicare prin care transmit mesajul ,acestea fiind reclamele televizate

sau audio, afişe, bannere, articole în ziare şi reviste ,broşuri, panouri stradale,internet

etc.DAR, pentru toate acestea este nevoie de un buget, astfel că fiecare stat îşi asigură un

anumit buget pentru a creea o campanile cât mai benefică.

Sunt diverse modalităţi de promovare a cetăţeniei europene.De exemplu sunt

organizate evenimente care au drept scop atragerea unui nr mare de persoane care să afle cât

mai multe informaţii despre acest concept.Totodată au loc şi politicile de tineret care servesc

la facilitarea intrării tinerilor în viaţa profesională şi la dezvoltarea cetăţeniei lor active la

nivel european. Acestea au drept obiectiv să evalueze modalitatea în care statele membre au

asigurat monitorizarea obiectivelor comune în materie de participare şi informare a tinerilor.

Aceste politici urmăresc să facă propuneri în vederea îmbunătăţirii situaţiei. Ideea

este, în principal, de a consolida cetăţenia europeană activă şi responsabilă a tinerilor.

Obiectivele comune privind informarea tinerilor se bazează pe următoarele puncte: accesul

tinerilor la informare, informaţia de calitate, participarea tinerilor la informare. În fiecare stat

membru, se pun la dispoziţia tinerilor instrumente de informare. Cu toate acestea, numai

douăsprezece ţări au optat pentru o strategie de informare care răspunde la toate întrebările

care ar putea interesa tinerii şi care integrează toate nivelurile, de la cel local la cel european.

Din rapoarte rezultă că statele membre doresc: să dezvolte mai mult serviciile de informare

personalizată, să faciliteze accesul tinerilor defavorizaţi la instrumente precum internetul,

astfel încât să nu fie excluşi din societatea informaţională.Cadrul legal referitor la participarea

tinerilor a fost îmbunătăţit. Unele state membre au adoptat dispoziţii legale şi altele dispun de

planuri de acţiune strategice sau de noi obligaţii de consultare a tinerilor. Anumite ţări au

adoptat măsuri diferite:Irlanda a adoptat o lege privind tineretul;Republica Cehă, un concept

axat pe tineret;Portugalia, un program naţional de reformă în favoarea tineretului; Suedia, o

hotărâre a guvernului denumită „Puterea de a decide”; Estonia şi Slovenia, un plan

strategic;Letonia, un program politic pentru tineret; Slovacia, un plan de participare a

tinerilor. În plus, Italia prevede fonduri speciale pentru finanţarea politicilor de tineret.

În concluzie,cetăţenia europeană este ambiguă. Pe de-o parte, ea conserva sensul

iniţial al cetăţeniei, aşa cum a aprut în interiorul frontierelor juridice ale statului naţional, ca

relaţie directă între cetăţenii statelor membre şi Uniune.Pe pe altă parte, a fi cetăţean al

Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunităţi politice, ireductibila la suma

societăţilor şi statelor naţionale. În acest sens, cetateania europeană desemnează un nou tip de

identitate colectivă, care asigura liantului politic şi cultural intre stalele membre

BIBLIOGRAFIE:

Johan P. Olsen, The Many Faces of Europeanization, în „Journal of Common Market

Studies”, vol. 40, 2002, nr. 5, p. 927;

Jimmy Oliver Milanese, Europeanization în Central Eastern European Democratic

Transition: a Multi-level Explanation Approach, Bradford-Merano, 2001, p. 4;

Ramona Coman, Ana Maria Dobre, „Europenizarea politicilor publice în România”,

Institutul European, Iaşi, 2007, p. 11

Maria Costea, Simion Costea, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi

perspective, Editura Institutul European, 2007, pp. 47-48;

Cezar Barzea, Cetăţenia Europeană, POLITEIA–SNSPA, 2005, p.6

Preda Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Bucureşti,Editura Lumina Lex,

2003, p.176-177

Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi intrată

în vigoare la 1 martie 2000.

Mazilu Roxana,Cetăţenie Europeană, articol publicat în revista Cadran Politic, nr.36

Withol de Wenden, Catherine, La citoyennene,Paris, Editura Presses de Science Po., 1997,

p.7.

Site-uri:

http://ec.europa.eu/românia/eu_românia/index_ro.htm, consultat la data de 27 aprilie 2013;

http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:L:2005:157:ŞOM:RO:HTML, consultat la data de 27 aprilie 2013http://ec.europa.eu/românia/documents/eu_românia/românia_report_ro_00001.pdf, consultat la data de 27 aprilie 2013;

http://www.schengen.mira.gov.ro/index14.htm , consultat la data de 27 aprilie 2013;

http://ec.europa.eu/românia/documents/eu_românia/românia_report_ro_00001.pdf, consultat la data de 28 aprilie 2013;

http://www.birouldeconsiliere.ro/detaliu.aspx?eID=123&t=Articole, consultat la data de 28 aprilie

2013.