CUPRINS

ARGUMENT.....................................................................................................................................3

INTRODUCERE..............................................................................................................................5

CAPITOLUL I..................................................................................................................................9

STATUL ............................................................................................................................................9

I.1 NOŢIUNEA, CRITERIILE ŞI ESENŢA STATULUI...........................................................9

I.1.1 Noţiunea de stat........................................................................................................................9

I.1.2 Criteriile statului....................................................................................................................11

CAPITOLUL II...............................................................................................................................16

CETĂŢENIA, CA LEGĂTURĂ JURIDICĂ A PERSOANEI CU STATUL.........................16

II.1 CONCEPTUL JURIDIC DE „CETĂŢENIE”.....................................................................16

II.2 CETĂŢENIA ÎN DREPTUL ROMÂN.................................................................................20

CAPITOLUL III.............................................................................................................................30

CETĂŢENIA ROMÂNĂ...............................................................................................................30

III.1 NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE.............................................................................................30

III.2 PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII CETĂŢENIEI ROMÂNE......................................34

III.3 NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI..................................................36

III.4 MODURILE DE DOBÂNDIRE ŞI MODURILE DE PIERDERE A CETĂŢENIEI ROMÂNE ( SUNT EXPRES ŞI LIMITATIV PREVĂZUTE DE LEGE).............................37

CAPITOLUL IV.............................................................................................................................47

PROCEDURA ACORDĂRII CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞI PROCEDURA RETRAGERII SAU, DUPĂ CAZ, APROBĂRII RENUNŢĂRII LA CETĂ......................ŢENIA ROMÂNĂ............................................................................................................................................................47

1

IV.1 PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA REGLEMENTĂRII CETĂŢENIEI ROMÂNE........................................................................................................................................47

IV.2 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE SPECIFICE CONDIŢIEI DE CETĂŢEAN AL ROMÂNIEI.....................................................................................................................................48

IV.2.1 Drepturile care aparţin exclusiv cetăţenilor români..........................................................50

IV.2.2 Obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean al României......................................................51

IV.3 DOBÂNDIREA CETĂŢENIEI ROMÂNE........................................................................52

IV.3.1 Modurile de dobândire de drept a cetăţeniei.......................................................................52

IV.3.1.1 Dobândirea cetăţeniei române prin naştere....................................................................53

IV.3.1.2 Dobândirea cetâţeniei române prin adopţie....................................................................53

IV.3.1.3 Dobândirea cetăţeniei române de câtre copilul găsit pe teritoriul României, născut din

părinţi necunoscuţi..........................................................................................................................54

IV.3.1.4 Dobândirea cetăţeniei române, ca efect al schimbării cetăţeniei părinţilor..................55

IV.3.2 Modurile de dobândire a cetăţeniei române prin act juridic.............................................55

IV.3.2.1 Dobândirea cetăţeniei române prin acordare la cerere..................................................55

IV.3.2.2 Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere................................................................57

IV.3.3 Pierderea cetăţeniei române................................................................................................58

IV.3.3.1 Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române............................................................58

IV.3.3.2 Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic................................................59

IV.4 DOVADA CETĂŢENIEI ROMÂNE..................................................................................62

IV.5 CETĂŢENIA DE ONOARE.................................................................................................62

IV.6 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND CETĂŢENIA..................................................63

CONCLUZII...................................................................................................................................66

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................72

2

ARGUMENT

În timpurile moderne, odată cu extinderea şi diversificarea relaţiilor sociale pe arii

geografice din ce în ce mai largi, populaţia planetei tinde să-şi depăşească tiparele în care a

trăit secole şi milenii de-a rândul şi încearcă să-şi adjudece cu mai multă îndrăzneală o nouă

dimensiune, respectiv cea internaţională. Dacă până de curând migraţia era exclusiv un act

forţat, determinat de condiţiile vitrege ce caracterizau anumite medii sau de pericolele de tot

felul ce ameninţau fiinţa umană, astăzi începe să devină pentru omul modern un mod de viaţă.

Sigur că factorii tradiţionali ai migraţiei continuă să acţioneze şi în prezent, dar este de

subliniat, că se impune cu tot mai multă forţă această libertate, pe care omul şi-o câştigă în

timpurile actuale, respectiv posibilitatea de a-şi realiza aspiraţiile ce ţin de personalitatea sa,

oriunde condiţiile i-ar fi favorabile.

De aici, decurg o serie de consecinţe, în primul rând, în plan juridic. Omul, în starea sa

de dependenţă tradiţională de o anumită putere statală, a beneficiat în decursul timpului de un

statut juridic care i-a permis să-şi exercite drepturile, bineînţeles în limitele stabilite de

această putere, şi, totodată, să beneficieze de o protecţie, mai mult sau mai puţin eficientă,

asigurată, de asemenea, de autorităţile statului, în funcţie de criteriile pe care fiecare

guvernare le-a considerat drept repere de organizare şi conducere a societăţii.

Condiţia juridică de cetăţean care exprimă tocmai legătura omului cu un anumit stat,

condiţie însuşită de marea majoritate a populaţiei, ţine, am putea spune într-o măsură

exclusivistă, de sistemul juridic al fiecărui stat. Desigur că, dat fiind extinderea relaţiilor şi

interdependenţelor dintre state şi organizaţiile în care acestea se integrează, multe din

reglementările interne, inclusiv în ceea ce priveşte statutul juridic al cetăţeanului, tind a se

alinia la standardele internaţionale. Cu toate acestea, dreptul exclusiv al statului de a

reglementa statutul juridic al propriilor cetăţeni continuă să fie recunoscut în plan

internaţional, deşi, în multe privinţe, el se manifestă într-o manieră formală. Inclusiv acest

aspect l-am putea considera un argument important, pentru susţinerea tezei, potrivit căreia,

condiţia juridică a omului tinde să devină una internaţională.

În lumea contemporană sunt o diversitate de procese aflate în diferite stadii de

evoluţie şi desfăşurare. Unul dintre acestea îl constituie integrarea europeană, proces care

evoluează pe multiple planuri, dintre care cel juridic, este fundamental.

3

Una din cele patru libertăţi consacrate în tratatele internaţionale, respectiv libertatea

de circulatie a persoanelor, este de natură să amplifice considerabil condiţia juridică

internaţională a omului.

Este o realitate incontestabilă astăzi, că cetăţenii statelor europene beneficiază de multiple

facilităţi pentru a călători şi chiar desfăşura diverse activităţi în spaţiul european. Toate acestea

însă ridică serioase probleme privind posibilitatea exercitării drepturilor în afara spaţiului de

suveranitate de care persoanele aparţin, precum şi diverse aspecte ale protecţiei juridice pe care

statele ar putea-o garanta străinilor aflaţi pe teritoriul lor. Din aceste considerente, regimul juridic

al cetăţeniei iese din tiparele clasice şi dobândeşte noi dimensiuni, în care elementul estrastatal

devine din ce în ce mai activ.

INTRODUCERE

4

Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată

analiza raporturilor existente între aceasta şi stat, mai precis între fiecare individ, ca membru

component al populaţiei şi statul respectiv.

Se precizează deja, în prima parte a lucrării, că populaţia unui stat se prezintă ca o

entitate eteroclită, sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare

membru al populaţiei cu statul, pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă. Din acest punct

de vedere, populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi după

caz, apatrizii.

Este un adevăr evident prin simplitatea sa, că între stat şi populaţie se încheagă o

multitudine de raporturi de natură diversă. Dintre acestea, ne interesează în special acele raporturi

care definesc legătura intimă, obiectiv necesară între stat şi populaţia acestuia.

O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format de la sine, printr-un proces

îndelungat în care atât populaţia, cât şi forţa publică au conştientizat legăturile lor reciproce, de

intercondiţionare. Locuind pe un anumit teritoriu şi, mai târziu, organizându-se politic pe acesta,

populaţia se identifică, atât cu teritoriul respectiv, cât şi cu forma de organizare politică, adică cu

statul. În cadrul acestui proces de conexiuni reciproce, populaţia capătă cu timpul conştiinţa de

sine (conştiinţă naţională), care include conştiinţa apartenenţei la un teritoriu determinat,

solidaritatea cu o anumită forţă publică, căreia îi conferă prin vot legitimitate. Elementele

organice ale naţiunii reflectate în conştiinţa naţională cum sunt limba comună, tradiţiile, cultura

comună, religia, specificul organizării vieţii social-economice şi politice, formează fondul

conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale. Pe o asemenea bază, promovarea unei ideologii

naţionale bazată pe sistemul axiologic al naţiunii, reprezintă un factor de transmitere din

generaţie în generaţie a trăsăturilor specifice statului cum ar fi de pildă, în cazul statului român,

caracterul său naţional, dar şi de propagare şi întărire a raporturilor de apartenenţă a unei

persoane fizice la stat, de cultivare a sentimentelor sale naţionale, a ataşamentului individual faţă

de valorile sociale, juridice, politice ş.a. ale poporului şi implicit, ale statului.

Pe lângă formarea ideologiei naţionale se formează, tot de la sine, în mod firesc şi

indiferent de raporturile între naţiune şi minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va

încorpora şi valorifică sistemul lor axiologic (limbă maternă, folclor şi tradiţii artistice specifice,

cultură, religie). În spiritul autenticei democraţii se impune ca statele să respecte şi să garanteze

constituţional aceste valori, în aceleaşi condiţii în care sunt respectate şi garantate valorile

5

similare ca tip ale populaţiei omogene şi majoritare, din punct de vedere naţional. Cu alte cuvinte,

este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a statului de drept, ca statul să se

manifeste - în cadrul raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o

discriminare, fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.

Legătura intimă între stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său,

indiferent de naţionalitate, stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi

la baza îndatoririlor lor faţă de stat.

În dreptul constituţional modern, o asemenea legătură este exprimată prin termenul de

cetăţenie. Se cuvine, mai întâi, precizat, că noţiunea de cetăţenie are conotaţii juridice multiple, în

funcţie de natura raporturilor juridice în care se manifestă: raporturi de drept internaţional,

raporturi de drept constituţional (ex.: drepturile electorale); raporturi de drept administrativ (ex.:

cererea de dobândire a cetăţeniei române se adresează unei autorităţi a puterii executive);

raporturi de dreptul familiei (ex.: dobândirea cetăţeniei române prin adopţie). Rezultă aşadar, că

termenul juridic de cetăţenie are un caracter complex, generat de multitudinea sa, de natura

ramurilor de drept care îi conferă o haină juridică specifică1. Precizăm că, în opinia noastră,

cetăţenia nu este o noţiune juridică - sinteză, constituită prin integrarea şi forjarea într-o unică

unitate a caracteristicilor ce i le imprimă după caz, dreptul internaţional, dreptul constituţional,

dreptul administrativ sau dreptul familiei.

Considerăm că, noţiunea juridică de cetăţenie, rezultă cu preponderenţă din ştiinţa

dreptului constituţional, respectiv din dreptul constituţional, celelalte ramuri ale dreptului

reglementând, mai degrabă modurile de dobândire sau pierdere a cetăţeniei, decât conţinutul

propriu-zis al acesteia.

Nu este mai puţin adevărat, că şi alte ştiinţe sociale cum ar fi, de pildă, sociologia

politică2 sau politologia3 conferă noţiunii de cetăţenie un conţinut specific din perspectiva

acestora.

În doctrină, se susţine constant, că cetăţenia poate fi privită, atât ca instituţie juridică, cât

şi ca statut al persoanelor cărora li se recunoaşte calitatea de cetăţean al unui anumit stat.

1 În acest sens, profesorul Ion Deleanu apreciază cetăţenia ca o institutie complexă, integrând elementele specifice mai multor ramuri ale dreptului sau, altfel zis, ca o instituţie juridică aflată la confluenţa multor subsisteme juridice normative (A se vedea Ion Deleanu, Drept constituţional instituţii politice, Tratat, vol. 2, Bucureşti, 1996, p. 25). 2

3

6

Ca instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblu de norme juridice care

reglementează modul de dobândire sau pierdere a călitătii de cetăţean, adică raporturile sociale de

cetăţenie. Cât priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului -

exprimate prin drepturile şi îndatoririle sale individuale - credem, mai degrabă, că acestea trebuie

considerate izvorul drepturilor subiective garantate de stat prin Constituţie, propriilor cetăţeni şi

nu ca statut al unor indivizi. Ca atare, calitatea de cetăţean al unui anumit stat, conferă persoanei

respective dreptul de a exercita drepturile şi libertăţile fundamentale, dar şi obligaţia de a-şi

înfăptui îndatoririle constituţionale faţă de stat, cu alte cuvinte, de a căpăta un anumit statut

juridic.

Dincolo de aspectele juridice ale cetăţeniei se impunea a fi totodată observat şi

conţinutul politic al acesteia. Este astfel uşor de remarcat faptul că cetăţenia are un suport

politic, nu numai prin faptul şi stabilirea că modul ei de reglementare reprezintă expresia voinţei

suverane a poporului ci, îndeosebi, pentru participă fiecare cetăţean în această calitate la

exercitarea puterii, revenindu-suverană, prin abstractizare, o „noţiune" din puterea perspectivă a

poporului. Cu alte cuvinte, cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populaţiei

care locuieşte într-un anumit stat să se manifeste politic, adică să voteze şi să fie ales în organele

reprezentative ale puterii sau ale administraţiei publice, ori să ocupe înalte demnităţi şi funcţii

publice în aparatul de guvernare. Astfel, o persoană fizică participă la exercitarea puterii (prin

reprezentare sau prin referendum), poate fi numită în funcţii şi demnităţi publice, numai dacă are

calitatea de cetăţean român şi, în ultimul caz, dacă are domiciliul în fără.

În general, cetăţenia este definită că fiind apartenenţa unei persoane la un anumit stat.

Precizăm că această apartenenţă este deopotrivă politică şi juridică. În literatură de specialitate s-

au formulat şi alte definiţii, unele dintre ele fără suport ştiinţific4 .

Se poate observa cu uşurinţă că termenul de apartenenţă este ambivalent. Apartenenţa

unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două

entităţi.

Apartenenţa nu exprimă însă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţa de stat

sau altfel spus, un raport de dominaţie exercitată de stat asupra unei persoane. Acest raport există,

indiferent de calitatea persoanei ce locuieşte într-un anumit stat şi asupra căreia se exercită

prerogative de comandă. Este un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat că raporturile de

4 Ion Deleanu, Op.., p. 24 Ioan Muraru, Op.., p. 166. 7

subordonare/dominaţie caracteristice oricărui raport între stat şi individ nu au relevanţa

nemijlocită, forţa publică (statul) exercitându-şi dominaţia asupra oricărui individ care

domiciliază sau rezidează pe teritoriul său. 5

Luând ca suport raportul de apartenenţă a individului faţă de un anumit stat, unii autori au

definit cetăţenia romană ca fiind situaţia juridică care rezultă din raporturile statornice care

intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa persoanei la stat, situaţie

caracteristică prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de lege6.

Într-o altă definite, cetăţenia romană a fost apreciată ca acea calitate a persoanei fizice ce

exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoană fizică şi stat,

dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul

tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României 7.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că cetăţenia romană exprimă legătura principală şi

statornică între statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite

proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi

libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite

îndatoriri fundamentale.

CAPITOLUL I

STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

I.1.NOŢIUNEA, CRITERIILE ŞI ESENŢA STATULUI

I.1.1.Noţiunea de stat5 Ion Deleanu, Op.cit, p. 28. 6 A se vedea critica acestor teorii în Ion Deleanu, Cetăţenia romană, Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 287 Ioan Murariu, Op., p. 168.

8

Realitatea desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept - scria Mircea Djuvara

- este «statul». „E o realitate atât de vie şi de puternică, încât absoarbe individualitatea noastră a

tuturor, care se pierde într-însa. E o realitate atât de adâncă, încât ea se întinde în timp şi în spaţiu

mult peste forţele şi existenţele persoanelor individuale. E o realitate absolută, întrucât nu

recunoaşte nicio autoritate superioară, cum recunoaşte persoana privată autoritatea statului. Statul

nu recunoaşte nimic superior sieşi"8. G. Burdeau, citându-1 pe Chesterton, spunea: „O societate

chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu

toţi să comande în acelaşi timp"9. Este implicată aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi

guvernaţi, pe care unii doctrinari 10 au considerat-o caracteristica fundamentală a statului 11 Statul

ar fi, bunăoară, „un cadru spaţial privilegiat, în cadrul căruia se confruntă şi coexistă puterea şi

libertatea; în clar, guvernanţii şi guvernaţii"12.

Cuvântul stat provine din latinescul status. O vocabulă fără un sens precis13, reclamând ea

însăşi determinări14, În sensul său modern, adică pentru a desemna o entitate abstractă,

care constituie cadrul şi totodată suportul puterii politice, noţiunea de «stat» pare să fi fost pentru

prima dată întrebuinţată de Niccolo Machiavelli, în opera sa fundamentală Il principe (1516)15.

„Tutti gli Staţi" sunt primele cuvinte din «Principele». Machiavelli, împreună cu Bodin, Hobbes

şi Spinoza au pus bazele unei teorii asupra statului, caracterizată prin raţionalitate şi secularitate.

8 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. AII, Restitutio, Bucureşti, 1995, p. 43. Aceste ultime accente ar fi, desigur, acum discutabile, din cel puţin două perspective: subordonarea statului faţă de drept; primatul normelor internaţionale faţă de cele interne.

9 G. Burdeau, Cours de droit constitutionnel, ed. Paris, 1942, p. 3.10 L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, ed. III, vol. l, Paris, 1928, p. 40.11 T. Drăganu ,Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 1998, vol.. I , p.

114, făcea, în marginea acestei concepţii, observaţia maliţioasă că „o bandă de gangsteri, în care un Al Capone comandă cu mai multă autoritate, poate, decât un rege supuşilor săi, nu este un stat". Pentru ca să poată fi vorba de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului social respectiv să se nască ideea că individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite o constrângere corporală asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiară, care face ca între indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie legături, chiar dacă persoanele care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor, ar înceta să existe şi alţii le-ar lua locul - adăuga T. Drăganu, Statul -cum preciza M. Hauriou - este o «instituţie». (Precis de droit constitutionnel, Paris, 1923, p. 16).

12 J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 17e ed., Montchrestien, 2001, p. 49.13 Ea ar evoca situaţia juridică a unei persoane, în sensul, adeseori, că face parte dintr-o comunitate. Poate,

totuşi, ideea de stabilitate, de permanenţă, de continuitate să fi avut o semnificaţie distinctă pentru ceea ce, mai târziu, s-a desemnat prin noţiunea de «stat». Este o idee plastic exprimată printr-un vechi şi comun adagiu francez: „La roi este mort, vive le roi".

14 Status incessus, status indecorus, status liber, pro status civitatis, optimus status republicae, status aetatis ş.a.m.d.

15 M. Prelat, G. Lesquyer, Histoire des idees politiques, 5e ed., Dalloz, Paris, 1975, nr. 107, p. 203-204.9

Dominat însă de aspectele concrete ale fenomenelor, Machiavelli nu detaşează noţiunea de «stat»

de realitatea oamenilor care constituie statul. El leagă statul de persoana «principelui»; cu alte

cuvinte, personalizează statul. Această confuzie rămâne una dintre insuficienţele fundamentale

ale doctrinei sale şi, totodată, una dintre sursele doctrinare ale absolutismului. Totuşi, noţiunea de

«stat» a fost consacrată16, urmând doar ca ea să fie cristalizată. Când a apărut fenomenul statal şi

care este caracteristica lui esenţială?17

După unii, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor, indiferent de gradul lor de

dezvoltare. Oriunde şi totdeauna, când cei care «comandă» pot fi delimitaţi de cei care «ascultă»,

suntem în prezenţa statului. Este însă o „confuzie intolerabilă de idei". Statul se înfăţişează ca

fenomen esenţialmente istoric. El apare la o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când

puterea politică, instituţionalizată fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială,

legitimă. Statul este deci o formă perfecţionată a societăţii. Această modalitate de organizare

socială se caracterizează prin «exemplaritate» - fiind forma cea mai perfecţionată de organizare -

şi prin «relativitate», ea nefiind totuşi o formă absolută şi definitivă. 18Termenul «stat» poate fi

reperat din perspective diferite.

Din perspectivă sociologică, statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a

societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu determinat a unei

colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guvernată de o putere

instituţionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din

colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate aparţine, în condiţii concret-istorice, unui

grup restrâns sau unui grup majoritar, Într-o accepţie generică, statul semnifică organizarea

globală a societăţii, puterea publică sau exercitarea puterii publice; într-o accepţie specifică,

statul se analizează ca o colectivitate umană stabilizată, în cadrul căreia constrângerea este

monopolizată.19

16 Cuvântul s-a generalizat şi a dăinuit în toate limbile (Stato, Staat, State, Estado etc.).17 I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. AII Beck, 1999, p. 37-45; I.

Muram, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a Xl-a, Ed. AII Beck, 2004, p. 44 şi urm.; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. AII, 2002, p. 90-91; C. lonescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. AII Beck, 2003, p. 40 şi urm.

18 J. Giquel, op. cit., p. 49.

19 Idem, p. 51.10

Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală20, o entitate juridică distinctă,

stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii,

exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. Persoana morală este un centru

organizat de interese legitime şi juridic protejate. Calitatea de persoană morală publică21 este

inerentă statului şi absolut trebuitoare pentru a desemna titularul abstract şi permanent al puterii.

Ca asemenea persoană, el este subiect de drept, titular de prerogative şi responsabilităţi.

În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare; el

desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice.

I.1.2. Criteriile statului

Personalitatea juridică a statului constituie neîndoios unul din criteriile sale. Statul este -

cum spunea un clasic francez - o «persoană a dreptului în care se rezumă abstract colectivitatea

naţională». O «persoană a dreptului», nu o persoană fizică; pe scurt, statul este o «persoană

morală» sau «juridică». Aşadar, acest prim criteriu al statului trebuie neapărat reţinut. El nu este

însă un criteriu exclusiv acestuia, nici suficient, În cadrul statului, pe temeiul şi în condiţiile legii,

există numeroase alte persoane morale de drept public sau de drept privat (de exemplu, comuna,

oraşul, judeţul sau unele asociaţii, societăţi etc.). Ita fit ut, acestei prime calităţi a statului trebuie

să i se adauge o alta, specifică şi exclusivă lui. Pentru doctrina clasică, această calitate nu poate fi

decât suveranitatea. Autoritatea statală este deci o autoritate suverană şi tocmai de aceea ea este

o autoritate exclusivă. Nicio altă autoritate, în interiorul statului sau în afara lui, principial, nu se

poate opune autorităţii statale şi nici nu o poate concura.

Esenţa statului. Privitor la esenţa statului, două sisteme doctrinare s-au cristalizat:

l °.Concepţia potrivit căreia statul este un fenomen al forţei, un instrument de

constrângere;

2°.Concepţia în sensul căreia statul este, prin excelenţă, un fenomen voluntar.

20 Statul este, în anumite condiţii, şi o persoană morală sau juridică de drept privat, Într-o asemenea situaţie, statul este titular de drepturi şi obligaţii similare celor care aparţin persoanelor fizice, în limitele însă precizate de lege.

21 Conceput statul ca persoană morală, explicaţiile existenţei şi manifestării lui în această calitate au fost diferite. G. Wicker, Leş fictions juridiques. Contribution â l'analyse de l'acte j undi que, L.G.D.J ., 1997, îndeosebi nr. 197 şi urm.)

11

l °.Ideea comună primului sistem doctrinar este aceea de constrângere, de dominare,

Chiar dacă dominaţia nu reprezintă caracteristica sau dimensiunea exclusivă a statului, aceasta

este totuşi - susţin promotorii acestei doctrine - dimensiunea lui esenţială.

În acest sens, concepţiile sociologice, propunându-şi să depăşească «pozitivismul juridic»

- necesar, dar insuficient pentru a explica fenomenul statal - pun în evidenţă ideea de forţă, de

constrângere. Dacă dreptul este produsul «solidarităţii sociale», iar această solidaritate este o

necesitate a vieţii sociale - spunea L. Duguit - atunci statul, răspunzând cerinţei de a menţine

ordinea socială, se înfăţişează ca „forţă irezistibilă de constrângere". Max Weber asociază ideii de

forţă a statului ideea de legitimitate, statul revendicându-şi „monopolul constrângerii legitime"22.

Sociologia contemporană califică, de asemenea, statul ca fiind o «instanţă ierarhizată de

dominaţie».

Concepţia normativistă, recurgând la discursul «logic», excelează prin Hans Kelsen. Din

logica juridică decurge validitatea şi forţa obligatorie a normelor sau «normativitatea dreptului».

Persoana morală a statului nu este decât un ansamblu de norme ierarhizate - până la «norma

fundamentală» - realizarea acestora fiind asigurată prin forţa de constrângere. Ar trebui ca, în

sensul unui monism juridic, statul să fie singura expresie a ordinii juridice, ultima ratio a

normelor juridice.

Teoria marxistă despre stat tranşează ritos problema esenţei acestuia, din moment ce statul

- potrivit acestei teorii - s-a constituit pe temeiul proprietăţii private şi el este produsul

«ireductibilităţii contradicţiilor de clasă»: statul este puterea organizată a unei clase pentru

asuprirea alteia. Pentru a ieşi din impasul propriei încifrări doctrinare, aceeaşi concepţie -

«creatoare», «izbăvită» de fetişul ideilor - ameliorează, diluează esenţa coercitivă a statului,

acesta fiind- în ambianţa idilică a «socialismului multilateral dezvoltat» - «instrumentul»

întregului popor, care a devenit subiect plenar al guvernării. Statul nu mai este acum nici

expresia, nici mijlocul dictaturii de clasă; el este principalul factor al «edificării şi perfecţionării

noii orânduiri», centrul «convergenţei» intereselor fundamentale ale tuturor claselor şi

categoriilor sociale, adică «puterea societăţii». Astfel «descifrată» sorgintea statului şi astfel fiind

marcată dinamica acestuia, prin formule sibilice ni se anunţă dispariţia lui.

22 M. Weber, Le metier et la vocation du savant, colection 10/18,1919, p. 100-103.12

Doctrinele anarhiste cultivă „oroarea faţă de stat"23, pledând, la cealaltă extremă, pentru o

«societate convivială», în care individul este, în acelaşi timp, guvernant şi guvernat24. Statul -

liberal sau marxist - fiind expresia forţei, a constrângerii abuzive prin care se distruge individul şi

spiritul de libertate, el trebuie să dispară, lăsând locul unei societăţi ideale, în care fiecare este

liber, cu condiţia să respecte libertatea celuilalt. Anarhia ar fi astfel „ordinea, mai puţin

puterea".25

2°. Ideea comună celui de-al doilea sistem doctrinar este voluntarismul26. Este o doctrină

mai realistă, generoasă şi fertilă în procesul articulării mecanismului statal şi al definirii funcţiilor

acestuia, mai presus de toate, aceea de a realiza acordul de voinţe între guvernanţi şi guvernaţi.

Este, de asemenea, o doctrină nu numai compatibilă cu democraţia, ci chiar sprijinindu-se pe ea,

asigurându-i efectivitatea şi expresivitatea. Varietatea concepţiilor posibil a fi integrate în acest

sistem doctrinar concurează rezultatele lui benefice.

Leviathan-ul lui Thomas Hobbes nu poate fi redus, decât premeditat şi simplist, la

semnificaţia unei apologii a statului totalitar. Este adevărat că, după el, homo homini lupus şi că,

din această cauză, «starea naturală» a oamenilor - anterioară statului - este bellum omnium contra

omnes. Dar tot el preconizează statul, rezultat din contractul tacit al oamenilor, ca singur mijloc

pentru asigurarea păcii între oameni. Pentru existenţa statului nu este însă suficient doar simplul

acord (consensio) între oameni, ci este necesară şi uniunea (unio) acestora. Este necesar, adică,

un dublu contract. Statul, constituit prin uniunea completă a indivizilor, exercită şi - în concepţia

lui Hobbes - el trebuie să exercite o suveranitate absolută (imperium absolutum). Doctrina lui

Hobbes dă astfel naştere unui pozitivism juridic radical. Aşa văzute lucrurile, interpretate

23 Etimologic, cuvântul «anarhic» semnifică dezordine, stare haotică, negarea rânduielilor şi a oricăror forme de constrângere. Doctrinele anarhiste, în esenţa lor funciară, nu semnifică însă per se dezordine, violenţă, terorism.

24 Mişcările anarhiste sunt extrem de diverse, Între anarhismul individualist, anarhismul sindicalist revoluţionar, cel internaţionalist şi mişcările de inspiraţie socială (mutualismul - ca sistem de solidarizare bazat pe ajutorul reciproc, mutual, cooperativismul proudhonian, gauşismul etc.) există o mare varietate de atitudini anarhiste. Pe larg, a se vedea M. Prelat, C. Lescuyer, op. cit., nr. 397-417, p. 603-627.

25 R. Nozick (Anarhie, stat şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997), ca replică la pretenţiile şi afirmaţiile anarhiştilor că statului îi lipseşte legitimitatea morală, întrucât încalcă drepturile indivizilor, constituindu-şi ca axiomă ideea că «indivizii au drepturi şi nimeni - persoană sau grup - nu le poate face anumite lucruri (fără să le încalce drepturile)», a făcut o amplă şi analitică pledoarie în favoarea unui «stat minimal», care nu poate folosi aparatul său coercitiv cu scopul de a-i obliga pe unii cetăţeni să-i ajute pe alţii sau pentru a le interzice unele activităţi spre propriul lor bine sau propria lor protecţie.

26 Aici, în sensul că voinţa umană are un rol determinant în acţiunea socială, implicit în fundamentarea fenomenului statal.

13

fragmentar şi într-o logică imperturbabilă, s-ar putea spune - cum de altfel s-a spus -că Leviathan-

ul propune nu numai o teorie, dar chiar o «ştiinţă a puterii totalitare».

Înclinăm totuşi spre aprecierea - mai aproape de adevăr şi mai moderată - că absolutismul

lui Hobbes implică un gen de liberalism moral.27

John Locke, reluând parţial argumentele lui Hobbes, porneşte de la o constatare opusă

acestuia. Omul în «stare de natură» este o fiinţă rezonabilă şi liberă, dornică să trăiască bine.

Pentru aceasta, el renunţă voluntar, prin contract, la unele dintre pretenţiile şi prerogativele lui în

favoarea statului, care îi datorează respect şi protecţie. A fanion, rezultat dintr-un «pact social»,

statul nu poate ieşi din cadrul acestuia, întreaga lui activitate trebuind să se subordoneze scopului

societăţii, «Binelui Comun». Pentru Locke, «contractul social» nu este un act de alienare, ci

forma pe care o îmbracă un compromis necesar, care face din popor veritabilul depozitar al

interesului general, Într-adevăr, astfel sunt fixate bazele democraţiei liberale, iar Locke rămâne

fondatorul liberalismului politic.

Jean-Jacques Rousseau şi opera sa Contractul social s-au aflat, indubitabil, sub influenţa

«Şcolii dreptului natural». Contrar unor aprecieri, «Contractul social» este o lucrare de drept28,

care, între alte multe merite29, îl poate revendica şi pe acela de a fi redimensionat şi de a fi

aprofundat, într-o concepţie originală şi revoluţionară, ideea pactului social. Ordinea - scria

Rousseau - este un drept sacru care stă la baza tuturor celorlalte. Acest drept nu vine de la natură.

El este fundat pe convenţii. Rămâne însă de ştiut care sunt aceste convenţii. «Contractul social»

trebuie să se întemeieze pe voinţa liberă a oamenilor, care înţeleg să se supună unei voinţe

comune încarnată în stat. Nu se explică astfel evoluţia istorică a societăţii, dar se «justifică»

construcţia «statului» ca formă de organizare în care puterea indivizilor este transferată ireversibil

unei autorităţi, care o exercită fără nicio altă limitare decât aceea rezultată din contract.

În epoca actuală, par a fi marcante - şi poate presante - tendinţele devalorizatoare ale

fenomenului statal. Abandonarea unora dintre atributele suveranităţii, preeminenţa normelor

27 Totalitarismul italian, german sau comunist nu poate fi asociat doctrinei funciare a lui Hobbes. Acest totalitarism - concis şi ritos exprimat de Mussolini prin formula „Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului", iar de Hitler prin sentinţa „Tu nu eşti nimic, Poporul e totul" - era un totalitarism organicist, mistic, fanatic, violent, cu totul iraţional.

28 Subtitlul ei, „mai exact decât titlul, dar mai puţin sonor" era „Principiile dreptului public".29 Dacă pentru Hobbes «starea de natură» este una din care trebuie să evadezi, dacă pentru Locke ea nu este

în mod necesar bună, dar nici fatalmente rea, pentru Rousseau însă «starea de natură» este o stare de fericire. El concepe «suveranitatea corpului social» ca o calitate individuală a acestuia; postulează democraţia directă şi ideea excluderii reprezentării în materie legislativă; readuce în atenţie, într-o manieră mult mai clară, problema legitimităţii puterii ş.a.

14

internaţionale faţă de cele interne, (inter)dependenţa economico-financiară, presiunea sub care se

realizează uneori «consensul», libera circulaţie, seducătoarea promisiune a «reintegrării»,

aroganţa «celor mari», apostrofările adresate «celor mici» etc., sugerează caducitatea

determinărilor funciare ale fenomenului statal.

Indiferent însă de unele situaţii circumstanţiale, specifice mai ales fostelor state

comuniste, aflate într-un anevoios proces de restructurare politică şi economică, tendinţa

doctrinei şi a practicii internaţionale constă în reintegrarea colectivităţilor statale în societatea

internaţională, statul devenind astfel o colectivitate intermediară, situată între colectivităţile

infrastatale şi cele suprastatale30.

CAPITOLUL II

CETĂŢENIA CA LEGĂTURĂ JURIDICĂ A PERSOANEI CU STATUL

30 C. lonescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. AII Beck, 2003, p. 74.15

II.1. CONCEPTUL JURIDIC DE „CETĂŢENIE”

Instituţia cetăţeniei şi condiţia cetăţenească exprimă, în primul rând, o legătură, principial

statornică, a individului cu Statul, cu Cetatea31 sau, mai pe larg, o legătură juridică şi politică

permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi obligaţii

reciproce dintre stat şi persoană32 ori o legătură juridică al cărei fundament îl reprezintă un fapt

social, o solidaritate efectivă de sentimente, interese, alături de o reciprocitate de drepturi şi

obligaţii.33

Pentru o fundamentare mai clară a conceptului de cetăţenie este nevoie, mai întâi, să se

facă o delimitare faţă de o legătură mai extinsă pe care un individ o poate avea cu un stat şi care

poartă denumirea de resortisanţă. Deci prin resortisanţă înţelegem orice legătură, indiferent de

natura ei, pe care un individ o are cu un stat. Vor fi atâtea resortisanţe câte state sunt.

Cetăţenia este acea resortisanţă în care legătura dintre un individ, numit ca atare cetăţean,

şi stat porneşte de la drepturi şi obligaţii reciproce. Într-o asemenea legătură atât individul cât şi

statul au drepturi şi obligaţii iar acestea se situează în relaţie de corespondenţă, adică sunt

corelative.

Noţiunea de cetăţenie, din punctul nostru de vedere, are două accepţiuni. Pe de o parte,

avem în vedere instituţia juridică, aşadar, totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect de

reglementare modul de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei, iar pe de altă parte, condiţia

juridică, respectiv situaţia rezultată din raporturile juridice statornicite între o persoană fizică şi

statul al cărui cetăţean este. În prima accepţie, cetăţenia constituie o categorie legată de dreptul

obiectiv, pe când în cea de a doua, se axează în jurul ideii de subiect de drept34.

Regulile referitoare la cetăţenie se integrează, în mare măsură, dreptului constituţional,

care, prin definiţie, reglementează raporturile dintre stat şi cetăţean, prin stabilirea principalelor

drepturi,libertăţi şi îndatoriri ale acestuia, precum şi prin fixarea condiţiilor ce trebuie întrunite

pentru a fi ales sau desemnat într-o funcţie de conducere sau de reprezentare.

31 Barbu B. Berceanu, op. cit. p. 832 Oleg Bălan, Eduard Serbenco, Drept internaţional public, vol. I, Chişinău, 2001, p. 21333 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 12834 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 146

16

Cetăţenia are un conţinut şi o finalitate ce se corelează cu realităţi economice, sociale şi

culturale concrete într-o anumită societate. Ea reprezintă expresia relaţiilor social – economice,

politice şi juridice dintre persoanele fizice şi stat. În doctrina franceză cetăţenia este considerată

ca fiind o „legătură politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.

Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană

şi statul al cărui cetăţean este, şi mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan

intern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana în statul de origine în alt stat, pe mare,în

aer sau în cosmos”.35

Cetăţenia pentru o persoană fizică o putem considera, după cum rezultă şi din cele arătate

mai sus, în primul rând ca un drept fundamental, aceasta pentru că tocmai calitatea de cetăţean dă

naştere la o diversitate de drepturi, începând cu cele politice şi terminând cu cele obişnuite

prevăzute de constituţii.

Astfel, statutul de cetăţean îi permite individului, printre altele, să participe inclusiv la

conducerea statului, stat care, în definitiv, este expresia voinţei cetăţenilor, cetăţenii constituind

chiar statul, fiind membrii lui. Condiţia opusă celei de cetăţenie, respectiv celei de cetăţean, în

cadrul unei resortisanţe, este cea de supuşenie, respectiv cea de supus, având ca prototip sclavia

în care individul este redus la un simplu bun, la un simplu obiect. Diferenţa dintre condiţia de

cetăţean şi cea de supus constă, în primul rând, în aceea că în timp ce într-o relaţie de cetăţenie

primează drepturile, într-o relaţie de supuşenie întâietate au obligaţiile.

Dacă cetăţenii constituie statul, dacă statul este o asociaţie a cetăţenilor, atunci cetăţenia

înseamnă, în principal, drepturi faţă de stat şi, în primul rând, dreptul cetăţenilor de a participa, în

condiţii de egalitate, la exercitarea puterii în stat în folosul comun, exercitare care uneori este

susceptibilă de a avea loc concomitent sau prin rotaţie, alteori prin delegaţia ei, cu alte cuvinte

dreptul de a alege şi de a candida la constituirea organului suprem al puterii de stat36.

Este vorba de un drept politic pe care numai cetăţenii îl pot avea. Acest drept implică, la

rândul lui, o serie de alte drepturi cum ar fi: de a locui pe teritoriu statului ai cărui cetăţeni sunt

(dreptul de a nu fi extrădat sau exilat), dreptul la o exprimare liberă a opiniilor, dreptul de a se

asocia în scopuri permise de lege etc.

35 Ch. Rouseau, Droit international publuic approfondé, Sirey, Paris 1958, p. 9836 B.Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice. Galaţi: Editura Universitară Danubius,2010,p.261

17

Presupunând că ordinea juridică în care cetăţenii trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea este,

în definitiv, o creaţie a lor, ea rezultând din transpunerea în realitatea juridică a proiecţiilor

politice ce s-au coagulat la nivel social, se înţelege că în această ordine cetăţenii au dreptul să-şi

apere drepturile legale, altfel orice discuţie pe această temă este lipsită de sens. Pentru a-şi apăra

drepturile, în funcţie şi de natura lor, cetăţenii pot adopta o atitudine activă, respectiv să solicite

intervenţia autorităţilor competente pentru ca dreptul, eventual, încălcat să fie reconstituit şi

protejat sau o atitudine pasivă, de apărare, ceea ce pentru cetăţenii aflaţi în străinătate înseamnă şi

dreptul de a cere protecţia statului ai cărui cetăţeni sunt şi de a refuza cetăţenia altui stat.

Calitatea de cetăţean conferă fiecărui individ, în parte, aceleaşi drepturi fără nici un fel de

discriminare37. Toate constituţiile democratice consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa

legii şi exclud orice discriminare pe criterii de etnie,naţionalitate, limbă, sex, religie, politică etc.

Dacă tratamentul juridic al indivizilor dintr-o anumită comunitate ar fi diferit, pe diverse criterii,

atunci ei n-ar mai fi cetăţenii aceluiaşi stat, ar fi străini unii de alţii. Realitatea politică şi socială

în care trăim ne pun frecvent în faţa a fel de fel de discriminări, practicate fie de autorităţile

publice fie de către exponenţi ai unor structuri private. Aceasta face ca, la un moment dat,

cetăţenii, puşi în astfel de situaţii neplăcute, să simtă un sentiment de înstrăinare chiar faţă de stat,

încercând să-şi exercite drepturile în faţa unor organisme internaţionale. Asemenea cazuri sunt de

natură să submineze legătura juridică a individului cu statul şi să antreneze mişcări de natură să

pericliteze stabilitatea şi pacea socială.

Statul supune pe cetăţenii săi aceleiaşi jurisdicţii, aceluiaşi tratament juridic, ceea ce

înseamnă egalitate pentru toţi în faţa legii38. Aceasta nu înseamnă însă egalitarism. Oamenii se

deosebesc unii de alţii prin capacitatea lor, prin forţa lor de muncă, prin valorile morale,

religioase, culturale pe care le împărtăşesc, prin spiritul lor creator etc. Prin urmare şi contribuţia

fiecăruia în plan social, economic, politic, cultural etc. va fi diferită şi deci vor avea şi beneficii

diferite, situaţie în care nu mai operează regula egalităţii. Statul, pentru a stimula dezvoltarea

economico-socială, este pe deplin motivat să recurgă la un asemenea tratament, altfel ar descuraja

spiritul creator.

La fel se pune problema şi în cazul drepturilor politice, respectiv a dreptului de a alege şi

dea fi ales. Toţi cetăţenii care îndeplinesc condiţiile legale beneficiază de aceste drepturi. În

37 I. Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 14738 Ştefan Deaconu, Naţionalitatea şi cetăţenia în dreptul român, în revista „Dreptul”, nr. 12/2005, p. 17 şi

urm.18

schimb, dacă dreptul de a alege este mai lesne de exercitat, nu acelaşi lucru se poate spune despre

cel de a fi ales, aceasta pentru că îndeplinirea unor funcţii publice necesită calităţi personale şi

profesionale pe care nu toţi cetăţenii le posedă. Interesul major, constând în funcţionarea eficientă

a autorităţii, determină ca pentru accederea în asemenea structuri să se impună anumite criterii

ceea ce credem că nu afectează cu nimic principiul egalităţii.

Aspectele arătate mai sus privesc drepturile care decurg din calitate de cetăţean. Dar

cetăţenia presupune şi libertăţi, respectiv recunoaşterea unor facultăţi care-i permit individului să-

şi dezvolte personalitatea şi să trăiască potrivit propriilor concepţii, în limitele pe care le impune

ordinea juridică existentă şi din care şi el face parte39. Astfel, am putea include în categoria

libertăţilor, în primul rând, libertatea de a exista, pentru că este primordială şi de ea depinde

exerciţiul tuturor celorlalte libertăţi. Statul este obligat să-i garanteze şi să-i asigure fiecărui

cetăţean dreptul la viaţă, dar nu-i poate impune nimănui obligaţia de a trăi. Aceasta ţine de voinţa

fiecăruia şi deci o putem include în categoria libertăţilor. Alte libertăţi ar mai fi: libertatea de

conştiinţă, libertatea de stabilire a domiciliului şi de a circula, libertatea de asociere şi de

practicare a unei profesii, libertatea de comunicare care implică atât primirea cât şi transmiterea

informaţiilor, libertatea de a constitui o familie etc. Unele libertăţi se pot transforma, atunci când

ordinea juridică atinge un anumit grad de stabilitate, în drepturi. Astfel libertatea de informare

poate deveni şi un drept la informare, sau libertatea de a munci un drept de a munci etc.

Deşi, aşa cum s-a arătat mi sus, cetăţenia, prin definiţie, presupune, în primul rând,

drepturi al căror titular este tocmai persoana ce are calitatea de cetăţean, iar până acum accentul

s-a pus, exclusiv, pe analiza acestor drepturi, totuşi nu poate fi trecut cu vedere faptul că o

asemenea calitate implică neapărat şi obligaţii. De fapt, în absenţa obligaţiilor, drepturile ar fi

lipsite de sens. Un drept, pentru a avea semnificaţie juridică, presupune o corespondenţă

obligaţională. Adică beneficiarul dreptului să aibă posibilitatea reală de a pretinde de la cineva o

prestaţie pentru ca dreptul său să fie satisfăcut. Faţă de drepturile cetăţenilor subiectul obligat este

statul. Dar statul este o organizaţie politică a celor care îl compun, adică al cetăţenilor. Prin

urmare, pentru ca statul să-şi poată îndeplini obligaţiile faţă de cetăţeni, o condiţie primordială

este aceea ca cetăţenii să facă statul funcţional, adică să efectueze anumite prestaţii către stat.

În Contractul social J.-J. Rouseau merge chiar pe ideea unui echilibru dintre drepturi şi

obligaţii, concluzionând că „esenţa corpului politic stă în acordul dintre ascultare şi libertate,

39 Alexandru Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României, în revista „Dreptul”, nr, 12/2006, p. 25 şi urm.

19

astfel încât cuvintele supus şi suveran sunt corelaţii identice, al căror sens se află reunit într-un

singur cuvânt, în cuvântul cetăţean”.40

Cetăţeanul este obligat, în primul rând, să respecte legile care reprezintă esenţa ordinii

juridice din care şi el face parte şi, datorită căreia, poate beneficia de drepturi. Respectarea legilor

implică deopotrivă respectarea drepturilor altora, indiferent de poziţia pe care se situează titularul

unei asemenea obligaţii. Atâta timp cât o asemenea obligaţie este ignorată beneficiul drepturilor

devine iluzoriu.

Dacă ne referim la drepturi politice, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a alege, credem c-ar

fi necesar, mai ales în condiţiile actuale, ca el să aibă şi semnificaţie obligaţională şi aceasta nu

doar sub aspect formal, ci chiar într-o manieră juridică. Este de amintit că sunt state cu regim

politic democratic, aşa cum este Grecia, unde neexercitarea prestaţiei electorale atrage după sine

sancţiuni juridice. Şi alte drepturi ar putea fi analizate dintr-un asemenea punct de vedere.

II.2. CETĂŢENIA ÎN DREPTUL ROMÂN

În România, prima reglementare juridica a cetăţeniei s-a făcut prin Codul civil din

186541. Calitatea de cetăţean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la

adoptarea Codului, ceea ce şi-a pus amprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul având

în vedere acordarea calităţii de cetăţean român locuitorilor ţării.

Dobândirea cetăţeniei era guvernată, ca şi astăzi, de principiul jus sanguinis. Existau

următoarele moduri de dobândire; naştere, naturalizare, căsătorie şi repatriere. Pe lângă aceste

modalităţi de dobândire a cetăţeniei trebuie adăugată redobândirea cetăţeniei de către femeia

care, pierzând-o prin căsătoria cu un străin, rămânea apoi văduvă.

Pierderea cetăţeniei avea loc prin naturalizarea dobândită într-o ţară străină; prin primirea

unei funcţii publice de la un guvern străin fără autorizaţia legală a statului său de origine; prin

40 Jean-Jacques Rouseau, Contractul social, traducerede H.H. Stahl, Editura Antet, Bucreşti, p. 2941 În acest sens art. 6-20 din Codul civil. Art. 16 din acest Cod stabilea condiţiile de dobândire a cetăţeniei:

cerere de naturalizare (dobândire a cetăţeniei) adresată către Domn prin care solicitantul să arate veniturile sale, starea socială, profesia sau meseria exercitată şi voinţa de a se stabili în România. Pe lângă aceste condiţii mai exista şi aceea a şederii în ţară minim 10 ani după depunerea cererii de naturalizare. De această ultimă condiţie erau scutiţi cei care au efectuat servicii importante pentru ţară sau care aveau investiţii foarte mari în România, exercitând acte de comerţ. Cetăţenia era acordata de adunarea legiuitoare (Parlamentul) cu avizul Consiliului de Stat printr-un decret sancţionat şi promulgat de Domn. Precizăm că art. 6-20 C.civ. au fost abrogate expres prin art. 54 al Legii nr. 28 din 24 februarie 1924 privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române.

20

supunerea faţă de o protecţie străină; prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea

guvernului ţării sale de origine şi prin căsătoria unei femei românce cu un străin42.

Codul civil român realiza o anumită ordine în privinţa populaţiei ţării, el introduce

termenul de cetăţenie şi îl înlătură pe cel de supuşenie; face distincţie, indirect, între drepturile

civile şi cele politice, marcând astfel un moment important în procesul de reglementare al

relaţiilor sociale din acest domeniu. Codul mai stabilea şi unele reguli criticabile care au fost în

cele din urmă înlăturate43.

Interesant este de reţinut că anumite principii instituite la 1865 guvernează şi astăzi

reglementarea Cetăţeniei, iar interpretarea unora este identică şi astăzi. Astfel, norma potrivit

căreia „copiii găsiţi pe teritoriul României, fără a se cunoaşte identitatea părinţilor lor sunt

consideraţi cetăţeni români” este interpretată astăzi, ca şi în 1865, ca instituind prezumţia potrivit

căreia cel puţin unul din părinţi este cetăţean român44.

În 1877 se face un pas înainte şi se adoptă Legea pentru acordarea cetăţeniei române

ofiţerilor de origine română care au servit în armate străine.

Un alt moment important l-a constituit adoptarea Legii nr. 28/1924 privi toare la

dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, deoarece, pentru prima oară, se făcea o reglementare

amplă a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei, stabilindu-se organele competente,

procedura şi principiile de reglementare a cetăţeniei. În Legea nr. 28/1924 se foloseşte

termenul de naţionalitate, dar cu înţelesul de cetăţenie45.

De acum apare clar deosebirea dintre naţionalitate, care are la bază anumite trăsături

comune de limbă, cultură, religie, obiceiuri, o istorie comună şi cetăţenie, fundamentată pe

legătura politică şi juridică dintre o persoană fizică şi un stat pe al cărui teritoriu trăieşte,

42 Art. 17-20 C.civ.43 Este de amintit, în acest sens, regula care introducea o restricţie pentru dobândirea cetăţeniei române,

privându-i de acest drept pe cei „care nu erau de rit creştinesc” (art. 9 C. civ.). Această regulă, preluată şi de Constituţia din 1866, a fost înlăturată în 1879 în urma modificării art. 7 din Constituţie prin Legea din 13 octombrie 1879, ca urmare a obligaţiilor impuse României prin Tratatul de la Berlin. De asemenea, regulile discriminatorii pentru femeile care pierdeau cetăţenia română în cazul căsătoriei cu un străin au avut aceeaşi soartă.

44 Art. 10 din C. civ. prevedea: „Tot copilul născut din Român în ţară străină este Român. Tot copilul născut în ţară străină din un Român care ar fi pierdut calitatea de Român, va redobândi totdeauna acea calitate îndeplinind formalităţile prescrise de art. 18”. Art. 18 prevedea: „Românul care ar fi pierdut calitatea sa de Român, o va putea redobândi întorcându-se în România cu autorizaţiunea guvernului Român, şi declarând că voieşte a se aşeza în ţară, şi că renunţă la toate distincţiunile contrarii legilor Române”.

45 Art. 1 din Legea din 24 februarie 1924 prevedea: „Naţionalitatea română se dobândeşte în condiţiile acestei legi prin:...”.

21

concretizate în statutul ei juridic. Principiile consacrate de această lege se refereau, după caz, la

dobândirea cetăţeniei sau la pierderea ei.

În ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei se reţine principiul jus sanguinis cu distincţiile

care se făceau între copiii legitimi, copiii naturali, copiii legitimaţi de un român şi copiii găsiţi

pe teritoriul ţării. Dobândirea cetăţeniei mai era posibilă prin căsătoria unei străine cu un

român, prin naturalizare, prin repatrierea şi prin încetarea căsătoriei unei românce cu un străin.

Trebuie amintită şi dobândirea cetăţeniei de către populaţiile provinciilor istorice care s-au unit

cu ţara în 1918. Conform art. 11 din Legea nr. 28/1924, competenţa acordării cetăţeniei române

aparţinea Consiliului de Miniştri.

În ceea ce priveşte pierderea cetăţeniei, se stabileau următoarele modalităţi: naturalizarea

dobândită în altă ţară, legitimarea copilului natural de un străin, căsătoria unei românce cu un

străin, primirea unei funcţii publice într-un stat străin fără autorizaţia Guvernului, supunerea

faţă de o protecţie străină şi retragerea naturalizării în caz de război46.

Legea nr. 28/1924 a cuprins o reglementare ce a constituit un factor de progres, deoarece

reglementa cetăţenia potrivit unor principii moderne preluate din legislaţiile ţărilor occidentale

mai avansate din acest punct de vedere.

Legea nr. 33/1939 privitoare la pierderea şi dobândirea naţionalităţii române are un

conţinut mai precis, reglementări mai detaliate, dar făcea un pas înapoi faţă de legea anterioară,

prin efectele pe care le aveau normele care au introdus o discriminare cu privire la calitatea de

cetăţean sub aspectul modurilor de dobândire. Această lege păstrează criteriul rudeniei de sânge,

menţine principiul inegalităţii femeii cu bărbatul şi consacră caracterul unitar al cetăţeniei române,

„Nici un român nu poate fi cetăţeanul altui stat”se afirma în art. 2.

În ceea ce priveşte pierderea cetăţeniei, legea stabilea modalităţile: prin dobândirea unei

cetăţenii străine, ca pedeapsă şi prin absenţă (pierdeau cetăţenia cei care locuiau, fără

întrerupere, timp de 10 ani în afara teritoriului României, fără să dobândească o naţionalitate

străină). În această situaţie şi soţia şi copiii minori pierdeau cetăţenia. Pierderea cetăţeniei, ca

pedeapsă, nu avea loc de plin drept, constatarea cazurilor făcându-se prin jurnal al Consiliului

de Miniştri.

46 Rousseau,J.J. ,Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998,p.135.22

În perioada 1940-1944 au fost introduse unele discriminări referitoare la calitatea de

cetăţean român, mai ales pe motiv de origine etnică şi naţionalitate, prin acte normative care au

fost apoi abrogate de Legea nr. 86/1945.

Începând din anul 1948 legile s-au referit la cetăţenia română. După instaurarea

regimului comunist s-a adoptat Decretul nr. 125/1948 pentru cetăţenia română care stabilea două

modalităţi de dobândire a cetăţeniei: de plin drept şi prin încetăţenire. Discutabile au fost

prevederile art. 9 care erau interpretate de unii ca o consacrare a principiului jus sanguinis, iar

de alţii ca o consacrare a acestuia, dar şi a principiului jus soli. În acest act normativ, se făcea

referire la părinţi, ceea ce înseamnă că nu se făcea nici o deosebire între bărbat şi femeie. De

asemenea, se elimina deosebirea dintre copiii legitimi şi cei naturali. Căsă toria nu mai producea

nici un fel de efecte cu privire la cetăţenie. Se reglementa în amănunt retragerea cetăţeniei cu

titlu de pedeapsă, stabilindu-se că cei care au pierdut astfel cetăţenia nu o mai pot dobândi pe nici

o cale.

Decretul nr. 33/1952 cuprindea câteva reguli ce constituiau o noutate în materie, pe de o

parte, şi omitea altele, întâlnite constant în legile anterioare privind cetăţenia, pe de altă parte.

Astfel, pentru prima situaţie, merită amintită acea normă referitoare la dobândirea cetăţeniei prin

naştere, prin care se prevedea că dacă numai un părinte este cetăţean român şi ambii părinţi

trăiesc în străinătate, cetăţenia copiilor se determina prin acordul părinţilor47. Pentru cea de-a

doua situaţie, semnalăm inexistenţa unei reguli referitoare la cetăţenia copiilor găsiţi pe teritoriul

României, cu părinţi necunoscuţi, precum şi inexistenţa unei dispoziţii referitoare la dobândirea

cetăţeniei ca efect al adopţiei. În privinţa retragerii cetăţeniei, remarcăm competenţa

Ministerului Afacerilor Interne privind aprecierea cazurilor de retragere şi faptul că aceasta se

realiza prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale48. De reţinut că într-un domeniu de

relaţii, ce prin importanţa lor aparţin dreptului constituţional, s-a intervenit atât printr-un decret,

cât şi printr-o hotărâre la nivel de Guvern.Legea nr. 24/1971 a constituit în mare măsura model

pentru legea adoptată după evenimentele din decembrie 1989, respectiv Legea nr. 21/1991.

47 Art. 2 din Decretul nr. 33/1952 prevedea; „Cetăţenia Republicii Populare Române se dobândeşte prin naştere, dacă ambii părinţi sunt cetăţeni ai Republicii Populare Române. Dacă numai unul din părinţi este cetăţean al Republicii Populare Române la data naşterii copilului, cetăţenia acestuia se determină după cum urmează: a) Dacă ambii sau unul dintre părinţi locuiesc, la data naşterii copilului, pe teritoriul Republicii Populare Române, copilul este cetăţean al Republicii Populare Române; b) Dacă ambii părinţi locuiesc la data naşterii copilului în afara teritoriului Republicii Populare Române, cetăţenia copilului se determină prin acordul dintre părinţi.”

48 Art. 7 din Decretul nr. 33/1952 prevedea: „Cetăţenia Republicii Populare Române poate fi retrasă prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale”.

23

Această lege prevede că toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii, ceea ce înseamnă că

ei se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex,

religie etc. În lege sunt formulate următoarele principii: principiul egalităţii în drepturi a

cetăţenilor, egalitatea femeii cu bărbatul, cetăţenia se dobândeşte ca efect al legăturii de sânge

(jus sanguinis), cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia ce a dobândit-o prin naştere, sunt şi

rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare

(tempus regit actum), stabilirea modalităţilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei ţine de

competenţa exclusivă a statului şi cei ce aparţin statului român au, în general, o singură

cetăţenie.49

Renunţarea în timp la termenul de naţionalitate, poate fi explicată prin aceea că

naţionalitatea este o categorie politică, ea, indicând apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita

confuziile şi, mai ales, speculaţiile posibile, din punct de vedere juridic s-a preferat noţiunea de

cetăţenie, ea exprimând un anumit statut juridic al omului. De altfel, terminologia juridică a

cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale50.

Dar, înainte de toate, trebuie să remarcăm faptul că, odată cu instituirea legii fundamentale,

cetăţenia a dobândit un solid suport juridic prin reglementările de principiu pe care aceasta le

conţine.

Astfel dacă în Constituţia de la 1866 se vorbea de calitatea de român, în Constituţia de

la 1923 se face referire atât la noţiunea de român, cât şi la aceea de cetăţean român. Tot Con-

stituţia-din 1923 este prima constituţie românească ce se referă la caracterul naţional al

statului, punând în valoare caracterele Statului Român. Această noţiune a fost preluată atât de

Constituţia din 1938, cât şi de cea din 1991, mai puţin de constituţiile din perioada comunistă

care nu au mai folosit această sintagmă în definirea caracteristicilor statului. Adăugarea

caracteristicilor de stat naţional şi unitar, alături de aceea de stat indivizibil, făcută prin

Constituţia din 1923 s-a făcut ca urmare a Marii Uniri din 1918, arătându-se prin aceasta origi -

nea etnica română a poporului, în marea lui majoritate. Se încerca, astfel, o delimitare între

noţiunile de cetăţenie şi naţionalitate.

49 T Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 131-132.

50 Ştefan Deaconu, op. cit. p. 2324

Dacă în această perioadă delimitarea între cele două noţiuni nu era foarte clară,

Constituţia din 199151 face o delimitare a acestor noţiuni. Astfel, Constituţia se referă la

cetăţenie şi la modul de dobândire, iar cu privire la dreptul la identitate, statorniceşte că „Statul

recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la

dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Mai mult,

aceste măsuri de protecţie ale statului trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de

nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. Principiul egalităţii cetăţenilor români este

prevăzut de art. 16 din Constituţie, iar criteriile după care nu se pot face nici un fel de

discriminări între aceştia sunt prevăzute în art. 4 din Legea fundamentală. Printre aceste criterii

se numără şi acela al naţionalităţii, ceea ce înseamnă că legiuitorul român a făcut o clară

distincţie între noţiunile de naţionalitate şi cetăţenie. Astfel cum am mai precizat, dacă cetăţenia

exprimă apartenenţa unui individ la un stat, realizându-se astfel o puternică legătura politico-

juridică între individ şi stat, naţionalitatea ţine de un proces istoric mai îndelungat, având la bază

comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihologică, de viaţă,

de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales de trecutul istoric şi de voinţa de a dăinui pe acest teritoriu.

De aceea, în timp, pentru evitarea unor posibile speculaţii şi a unor diferenţieri între

cetăţenii aceluiaşi stat, s-a preferat folosirea noţiunii de cetăţenie, aceasta exprimând un anumit

statut juridic al omului în relaţia cu statul (autorităţile statului). Mai mult, cetăţenia îi dă dreptul

fiecărui individ la anumite drepturi pe care le poate avea numai în calitate de cetăţean.

Drepturile fundamentale, ca şi obligaţiile corespunzătoare, ale cetăţenilor se stabilesc, în

primul rând, prin Constituţie. (art. 15 al. 1), fiind detaliate de întreaga legislaţie, care dispune

numai pentru viitor – cu excepţia legii penale mai favorabile (al. 2). De la intrarea României în

ONU (15 decembrie 1955), putem vorbi şi de o protecţie internaţională; iar de la Legea 30/1994,

şi de una europeană (18 mai 1994).

Cetăţenilor li se garantează dreptul la viaţă (art. 22, al. 1), în care sens este interzisă

pedeapsa cu moartea (al. 3), şi li se garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34, al. 1), se

obligă Statul să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice (al. 2) şi să organizeze

asistenţă medicală (dezvoltat în al. 3). În mod similar, li se garantează dreptul la integritate fizică

51 Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429 din 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare

25

şi psihică (art. 22, al. 1) şi se interzice supunerea lor la tortură şi la orice fel de pedeapsă sau de

tratament inuman şi degradant (al. 2).

Cetăţeanul are dreptul de a dispune de el însuşi , “dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile

altora, ordinea publică sau bunele moravuri” (art. 26, al. 2). Se declară inviolabile libertatea

individuală şi siguranţa persoanei (art. 23, al. 1); în acest sens, percheziţionarea, reţinerea sau

arestarea sunt limitate în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege (al. 2), în parte de constituţia

însăşi (dezvoltat în al. 3 - 7); pedepsele nu pot fi stabilite sau aplicate “decât în condiţiile şi în

temeiul legii”(al. 9). Se declară inviolabile domiciliul şi reşedinţa fiecăruia, pătrunderea sau

rămânerea în acestea făcându-se numai cu învoirea aceluia (art. 27, al. 1), cu excepţiile precizate

de Constituţie (în al. 2), percheziţiile putând fi efectuate numai în formele prevăzute de lege şi

numai ordonate de magistrat (al. 3 - 4). Fiecărui cetăţean îi este garantat dreptul de liberă

circulaţie, exercitat în condiţiile legii, şi „îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau

reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară" (art. 25).

Se declară inviolabile „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi

libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte

mijloace de comunicare în public”(art. 30, al. 1), ele neputând fi oprite „sub nici o formă “,

nimeni neputând fi „constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare

convingerilor sale” (art. 29, al. 1); garantată, libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste în spirit

de toleranţă şi de respect reciproc”(al. 2). Şi, paralel, dreptul la informaţie (dezvoltat în art. 31).

Se dau precizări legate de libertatea presei (art. 30, al. 2-8), principalul mod de comunicare în

ambele sensuri, şi legate de asigurarea dreptului de învăţătură (art. 32).

„Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, iar alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt

libere (art. 41, al. 1); munca forţată este interzisă (art. 42 şi 56 al. 3).

Sunt garantate dreptul de proprietate (proprietatea privată, ca şi creanţele asupra

Statului), în conţinutul şi limitele stabilite de Constituţie şi de legi (art. 44, al. 1-2, dezvoltat în al.

3-8) la fel şi dreptul la moştenire (art. 46).

Statul are obligaţia de a lua „măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de

natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”(art. 47, al. 1, dezvoltat în al. 2), cu atenţie

suplimentară pentru salariaţi (art. 31, al. 2-5), copii şi tineret (art. 49), precum şi persoane

handicapate (art. 50).

26

Este respectată şi ocrotită viaţa intimă şi privată (art. 26 al. 1). Este inviolabil secretul

comunicărilor prin mijloace legale – scrisori, telegrame şi alte trimiteri poştale, convorbiri

telefonice etc.(art. 28).

Cetăţenii au dreptul de a întemeia o familie. Familia „se întemeiază pe căsătoria liber

consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura

creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (art. 48, al. 1), copiii din afara căsătoriei fiind egali în faţa

legii cu cei din căsătorie (al. 3). „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se

stabilesc prin lege”, numai după căsătoria civilă putându-se celebra căsătoria religioasă (al. 2).

Regimul juridic al proprietăţii şi al succesiunii în cadrul familiei e lăsat în grija legilor organice .

Cetăţenii se pot adresa – în numele lor – autorităţilor publice prin petiţii, gratuit, având

drept la răspuns în termen (art. 51) şi se pot adresa neîngrădit justiţiei pentru apărarea

drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (art. 21), având drept la apărare şi la asistenţa

unui avocat, ales sau numit din oficiu (art. 23, al. 8 şi art. 24); în necunoaşterea limbii române, ei

au drept – ca reţinut, arestat sau justiţiabil – să comunice cu autoritatea judiciară în limba pe care

o înţeleg (art. 23, al. 8, şi art. 128, al. 2). De asemenea, în apărarea drepturilor şi libertăţilor lor, ei

pot beneficia de serviciile avocatului poporului (art. 58, al. 1).

Cetăţenii se pot întruni (inclusiv în mitinguri, demonstraţii, procesiuni etc.) în mod paşnic

şi neînarmaţi (art. 39) şi se pot asocia, fiindu-le interzise asociaţiile cu caracter secret (art. 40, al.

1 şi 4), şi făcându-se precizări în legătură cu cultele religioase (dezvoltat în art. 29, al. 2-5),

partide politice (art. 37, al. 1-3, şi art. 8) şi sindicate (art. 37, al. 1, art. 9 şi 40); pentru interesele

comune ale celor ce aparţin unei minorităţi naţionale, conform art. 6.

Numai cetăţenii au dreptul de a participa la crearea ordinii de drept în Statul român prin

încadrarea într-un partid politic (art. 40, al. 1), prin dreptul de a alege şi de a candida (art. 37-38)

în vederea constituirii puterilor Statului (autorităţilor) – Preşedintele Republicii (art. 81),

parlamentarii (art. 61-62), primarii şi consiliile locale (art. 12, al. 1), precum şi – dacă se adaugă

şi condiţia domiciliului în ţară – prin dreptul de a putea ocupa o funcţie sau o demnitate publică,

civilă sau militară în Stat (art. 16, al. 3). Cetăţenii români participă la referendumuri (art. 90) şi au

iniţiativă legislativă (art. 74 şi 146). Ei nu pot fi nici extrădaţi, nici expulzaţi (art. 19, al. 1). Ei se

bucură în străinătate de protecţia statului român (art. 17).

27

Drepturile cetăţeneşti sunt apărate de reprezentanţii guvernanţilor, în primul rând prin

cenzurarea acţiunilor guvernământului de puterea legislativă şi de cea judecătorească (esenţa

principiului „separaţiei puterilor”), apoi de recent creata instituţie a Avocatului Poporului.

Pentru cetăţenii români, obligaţiile depăşesc caracterul lor juridic, fiind legate şi de

morală şi religie. În acest sens, Constituţia declară că „fidelitatea faţă de ţară este sfântă” (art. 54,

al. 1), că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de

îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de

lege (art. 54 al. 2), jurământ fixat de Constituţie pentru preşedintele ţării (art. 82 al. 2).

Îndatoririle constituţionale ale cetăţenilor români sunt: cea de apărare a României (art. 55

al. 1), prin serviciul militar pentru bărbaţi între 20 şi 35 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege (al. 2 şi 3); obligaţiile, ca persoane civile, „în caz de riscuri grave, de catastrofe sau de

calamităţi naturale”; contribuţia la cheltuielile publice prin impozite şi taxe pe baza unui sistem

legal de aşezare justă a sarcinilor fiscale (art. 56, al. 1-2); în situaţii excepţionale orice alte

prestaţii (al. 3).

Se adaugă obligaţia de a respecta Constituţia şi legile Statului, într-un cuvânt ordinea de

drept, nimeni nefiind mai presus de lege (art. 16, al. 2), de a-şi exercita drepturile şi libertăţile

constituţionale (ca şi ale legislaţiei emise pe baza Constituţiei) cu bună - credinţă şi fără a încălca

drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 57), şi de a suporta sancţiunile legale ale încălcării ordinii de

drept52.

Îndatoririle cetăţeanului se păstrează şi pentru românii absenţi din ţară, cu excepţia

acelora ce nu sunt compatibile cu această absenţă.

Aceste drepturi şi îndatoriri nu sunt propriu zis pure drepturi şi pure obligaţii; dreptul de a

alege, ca şi capacitatea (juridică) de a fi ales, urmează a se exercita în interesul societăţii, al

cetăţenilor, el apare în conştiinţa unui cetăţean ca îndatorire: de a desemna candidaţi, de a se

prezenta la vot, de a primi şi de a exercita mandatul încredinţat (ceea ce reclamă nu numai

activitatea, ci şi pregătirea în vederea unei exercitări competente), de a urmări activitatea

deputatului ales, eventual de a-l rechema; invers, îndeplinirea serviciului militar atrage – în

limitele necesităţilor forţelor armate – capacitatea de a purta o armă (în afara activităţii militare,

acest drept rămâne rezervat, în condiţiile legii , numai cetăţenilor români), capacitatea de a primi

52 B.Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice. Galaţi: Editura Universitară Danubius,2010,p.26328

grade şi drept de comandă – drepturi a căror exercitare are loc exclusiv în scopul realizării

sarcinilor primite de forţele armate, a sarcinilor impuse de apărarea patriei53.

Totalitatea acestor drepturi şi îndatoriri constituţionale reprezintă concretizarea juridică,

constituţională a categoriei de cetăţean român, conţinutul constituţional al cetăţeniei române, -

conţinut care, se înţelege, ar putea fi completat cu detaliile aduse de legislaţia ordinară, fază, la

rândul ei, a procesului de dezvoltare a democraţiei.

La aceasta se adaugă drepturile cetăţeanului român rezultate din relaţiile internaţionale ale

Statului român şi participarea acestuia la ordinea de drept internaţională, precum şi,

corespunzător, răspunderea internaţională a cetăţenilor români pentru obligaţiile internaţionale

asumate de Statul Român .

CAPITOLUL III

CETĂŢENIA

53 Rousseau,J.J. ,Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998,172.29

III.1. NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE.

Organizarea concretă a statului nu se poate realiza decât în raport cu populaţia şi cu

teritoriul. Populaţia îşi găseşte determinarea în dreptul constituţional sub aspectul cetăţeniei".

Cetăţenia exprimă legătura şi apartenenţa unei persoane la statul român. Ea nu este însă numai o

simplă relaţie de «apartenenţă». Cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice

statornice ce intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin

plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi54.

Noţiunea de cetăţenie poate fi examinată în două accepţiuni: ca instituţie juridică şi ca

termen desemnând condiţia juridică sau statutul ce se creează prin normele dreptului acelor

persoane care au calitatea de cetăţean, În prima accepţiune, cetăţenia constituie o categorie legată

de dreptul obiectiv, pe când în cea de-a doua, ea se axează în jurul ideii de subiect de drept.

Articolul 5 alin. (1) din Constituţie precizează doar că „cetăţenia română se dobândeşte,

se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică". In extenso, cetăţenia

română a fost reglementată prin Legea nr. 21/1991, care a abrogat explicit reglementările

anterioare în materie55.

Instituţia juridică a cetăţeniei române, în reglementarea actuală, nu mai este o instituţie

care să aparţină în exclusivitate dreptului constituţional. Ea nu aparţine însă, în exclusivitate, nici

altei ramuri a dreptului. Este o instituţie complexă, integrând elemente specifice mai multor

ramuri ale dreptului sau, altfel zis, este o instituţie juridică aflată la confluenţa mai multor

subsisteme juridice normative. Ne interesează, desigur, elementele de impact cu dreptul

constituţional. Cetăţenia este şi o instituţie de drept constituţional, întrucât: a) Ea este o expresie a

suveranităţii puterii publice. Statul, pe temeiul suveranităţii lui, stabileşte statutul juridic al

54 Accentele doctrinei româneşti, în demersul având ca obiect definirea cetăţeniei, sunt diferite. Bunăoară, cetăţenia a fost definită, ca fiind „situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a ei". (T. Drăganu, op. cit., l, p. 132). Cetăţenia a fost considerată „acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României". I. Muraru, op. cit., p. 155). În acelaşi sens: I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. I, ed. a Xl-a, nr. 188, p. 116. Pe larg, cu adecvările necesare, a se vedea I. Deleanu, Cetăţenia română, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, passim.

55 Legea a fost republicată în M. Of. nr. 98 din 6 martie 2000. Ea a fost modificată şi completată prin: O.U.G. nr. 68/2002, aprobată prin Legea nr. 542/2002, cu unele modificări; O.U.G. nr. 43/2003, aprobată prin Legea nr. 405/2003; Legea nr. 248/2003.

30

cetăţenilor săi; b) Numai cetăţenii români au dreptul de a participa la exercitarea puterii în

formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendumul, iniţiativa legislativă

populară) sau în cele ale democraţiei reprezentative (alegerea şi exercitarea prerogativelor ca

membru în consiliul local, ca primar, ca deputat sau senator, ca Preşedinte al României).

În cele ce urmează vom examina succint: natura juridică a cetăţeniei; principiile cetăţeniei

române; modurile de dobândire şi modurile de pierdere a cetăţeniei române; procedura de

acordare a cetăţeniei române, de renunţare la această cetăţenie şi de retragere a cetăţeniei române.

160. Natura juridică a cetăţeniei. Cu privire la natura juridică a cetăţeniei, în literatura

juridică au fost exprimate numeroase şi contradictorii puncte de vedere56:

• Potrivit unei opinii, cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un grup de indivizi

sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o concepţie neştiinţifică, întrucât ea porneşte de la

ideea că raporturile juridice - raporturi esenţialmente sociale, aflate sub incidenţa unei norme

juridice - ar putea lua naştere între bunuri şi persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că pune

pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru că el este supus

legilor naturii şi legilor de dezvoltare a societăţii, ci şi pentru că el este producător şi purtător al

relaţiilor sociale;

• Într-o altă opinie, cetăţenia este pur şi simplu un element constitutiv al statului, într-

adevăr, organizarea puterii se realizează în raport cu populaţia şi cu teritoriul. Dar cetăţenia nu

trebuie redusă doar la semnificaţia unuia dintre elementele constitutive ale statului. Ca

apartenenţă a unei persoane la un anumit stat, cetăţenia implică drepturi şi obligaţii specifice,

reciproce, între acea persoană şi acel stat;

• În sensul unei păreri, cetăţenia ar fi un raport politic şi juridic de «dominaţiune şi

supuşenie», din care izvorăsc drepturi şi obligaţii, «atât în ceea ce priveşte pe individ faţă de stat,

cât şi pe stat faţă de individ». Acest raport nu este deci de natură voluntară. In marginea acestei

păreri, mai întâi, poate fi făcută observaţia că, uneori, «raportul de cetăţenie» este totuşi un raport

voluntar (de exemplu, cazul dobândirii cetăţeniei la cerere). Apoi - şi mai ales - această concepţie

este tributară tendinţelor de fetişizare a statului, faţă de care cetăţeanul este un simplu «supus»,

un element pasiv, la discreţia acestuia, În fine, cetăţenia nu poate fi calificată ca «raport»,

56 I. Deleanu, op. cit., p. 31 şi urm., precum şi referinţele bibliografice cuprinse în aparatul ştiinţific al lucrării.

31

deoarece prin noţiunea de raport juridic nu se desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

participanţilor la acea relaţie juridică;

• Alteori, cetăţenia a fost considerată drept «raport contractual»; «legătura naţionalului

sau a supuşeniei este contractuală, ceea ce înseamnă că ea se naşte dintr-un acord de voinţe -

aceea a statului de o parte, aceea a naţionalului de alta». Critica acestei concepţii a fost amplă şi

substanţială.57 Reţinem doar următoarele idei, persuasive şi suficiente;

a) Contractul fiind produsul unui acord de voinţe, ambele voinţe trebuie să se manifeste

anterior încheierii acestuia. Or, în cazul dobândirii cetăţeniei prin naştere, voinţa celui născut nu

se poate exprima nici înainte de încheierea contractului, nici în momentul dobândirii cetăţeniei,

adică al naşterii;

b) în cazul contractului, prin acordul de voinţe se stabileşte atât legătura dintre

participanţii la contract, cât şi conţinutul acestuia, pe când, în cazul cetăţeniei, nici la dobândirea

acesteia prin naştere, nici la dobândirea ei pe calea cererii, nu se stabileşte de către părţi un

conţinut diferenţiat de drepturi şi obligaţii ce revin «părţilor contractante», conţinutul raportului

juridic de cetăţenie fiind cel prevăzut de lege;

c) în plus, teoria contractualistă asupra naturii juridice a cetăţeniei apare neîntemeiată şi

pentru că, potrivit unuia dintre principiile care cârmuiesc regimul juridic al contractelor, efectele

juridice ale acestora nu pot fi desfiinţate prin manifestarea unilaterală de voinţă a uneia din părţi.

Or, în materia cetăţeniei, există situaţii în care cetăţenia poate fi pierdută fără ca cetăţeanul să-şi

manifeste o voinţă în acest sens;

• Potrivit unei alte concepţii, cetăţenia ar fi un «statut personal», cum este clasa socială,

vârsta, sexul etc. şi constă în supuşenia la o anumită putere de stat. Dacă prin conceptul de

«statut» sau prin cel de «situaţie juridică» se urmăreşte să se constate că , producerea anumitor

fapte juridice este de natură să învestească o persoană cu un «complex de drepturi şi obligaţii»,

derivate din conţinutul şi scopul social atribuite de lege faptelor juridice care le-au generat, atunci

cu siguranţă conceptele în discuţie sunt trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma «statut

57 T. Drăganu, Natura juridică a cetăţeniei, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1968. Teza contractualistă asupra naturii juridice a cetăţeniei este, poate, ecoul ideii că statul semnifică o uniune de oameni, uniune care ia naştere printr-o serie de contracte sinalagmatice succesive între indivizi şi puterea de stat. Originea contractuală a statului sau - cum este cunoscută - «teoria contractului social», în vogă cândva, se află în operele lui Thomas Hobbes, John Locke, dar mai ales în «Contractul social» a lui Jean Jacques Rousseau, care, mărturisind că n-a găsit traseul istoric al contractului social, considera totuşi că, «logic», societatea şi statul n-au putut fi fondate decât pe forţă sau pe convenţii. Dacă s-ar admite că statul a fost fondat pe forţă, atunci, implicit, s-ar anula baza lui juridică.

32

personal» sau «situaţie juridică» este asociată vârstei, sexului etc., adică unor categorii biologice,

ceea ce nu este admisibil, întrucât cetăţenia nu semnifică asemenea atribute;

• Cetăţenia a fost considerată un element al capacităţii juridice, aşa cum apare capacitatea

numai în unele ramuri ale dreptului, adică nedisociată în capacitate de folosinţă şi capacitate de

exerciţiu. Or, dacă este adevărat că distincţia între cele două forme ale capacităţii este lipsită de

însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a

persoanei se naşte odată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea, nu este mai puţin

adevărat că, tocmai în aceste condiţii, capacitatea juridică nu este decât posibilitatea de a fi

subiect de drept şi, în consecinţă, de a avea anumite drepturi şi obligaţii subiective. Dar cetăţenia

nu este o abstracţie, o simplă «posibilitate» de a dobândi drepturi şi de a-ţi asuma obligaţii

subiective, ci o categorie cu un conţinut concret şi complex, care se exprimă prin drepturile şi

obligaţiile precizate ca atare de normele juridice;

• Cetăţenia a fost calificată şi ca apartenenţă a persoanei la stat, în virtutea căreia persoana

are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare drepturilor

statului faţă de ea. Această concepţie se reflectă şi în «Legea cetăţeniei române»: „Cetăţenia

română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul, român" [art. l alin. (1) din

lege]. Aşadar, cetăţenia ar fi un raport juridic. Acest mod de a defini rămâne însă discutabil: a)

Din punct de vedere tehnic-juridic, cetăţenia nu poate fi încadrată în categoria raporturilor

juridice, ea nelimitându-se să desemneze ansamblul drepturilor şi obligaţiilor specifice condiţiei

de cetăţean; b) Simpla caracterizare a cetăţeniei ca raport juridic lasă deschisă problema de a şti

care este categoria de raporturi juridice din care ea face parte; c) Cetăţenia nu ar putea fi definită

ca «raport juridic» şi pentru că, în realitate, ea exprimă poziţia unei persoane nu doar într-un

raport juridic, ci într-un complex de asemenea raporturi.

În concluzie, considerăm că două constatări sunt indeniabile: a) Cetăţenia exprimă un

ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora formează «statutul juridic» sau

«situaţia juridică» a cetăţeanului; b) Aceste drepturi şi obligaţii, predeterminate prin lege, trebuie

evaluate în cadrul raporturilor generale existente între stat şi cetăţenii săi, raporturi care au, fără

îndoială, un caracter juridic. Aşa fiind, cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile

juridice statornice care intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa

33

persoanei la stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce

predeter-minate de lege.58

III.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII CETĂŢENIEI ROMÂNE

SUNT ACELE REGULI, DE MAI MARE GENERALITATE, CARE GUVERNEAZĂ

ÎNTREAGA MATERIE A CETĂŢENIEI.

Aceste reguli pot fi considerate următoarele:

a) Consacrarea egalităţii între cetăţeni, înlăturarea deci a tuturor criteriilor

discriminatorii.59 Statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi, imparţial şi proteguitor, „fără

deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de

apartenenţă politică, de avere sau de origine socială" [art. 4 alin. (2) din Constituţie].60 Nu este o

egalitate ipotetică, abstractă, demagogică şi speculativă, ci una reală, efectivă. Nu o egalitate a

forţelor şi aptitudinilor fizice şi spirituale, o egalitate standardizată», ci una în statutul politic şi

juridic al cetăţenilor. Egalitatea astfel înţeleasă este sinonimă valorii de dreptate socială - ca una

dintre «valorile supreme» ale statului român [art. l alin. (3) din Constituţie]:

b) Cetăţenia se dobândeşte, de regulă, ca efect al legăturii de sânge (ius sanguinis), aşa

încât copiii, indiferent de locul naşterii lor, sunt cetăţeni români, dacă ambii părinţi sau numai

unul dintre ei are cetăţenia română. Nici în situaţia prevăzută de art. 5 alin. ultim al legii

cetăţeniei,61 nu s-a făcut aplicarea principiului ius soli, ci, pe baza unei prezumţii, iuris tantum, s-

a pornit de la ideea că acela care s-a născut pe teritoriul statului român are cel puţin un părinte

cetăţean român;

58 În noua sa formă, art. l din lege defineşte cetăţenia ca fiind legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român. Dacă prin «legătura» persoanei la statul român s-a înţeles «legătura juridică» a acesteia cu statul, sintagma rămâne discutabilă, întrucât ea ar putea implica ideea că cetăţenia este un «raport juridic», cu toate consecinţele ce ar decurge dintr-o asemenea caracterizare. (Mai pe larg, T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, voi. l, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 132.)

59 În mod cu totul nejustificat, Legea cetăţeniei [art. l alin. (2)] reduce semnificaţia egalităţii la situaţia cetăţenilor în faţa legii, la accesul acestora la «funcţiile publice, civile şi militare». O.G. nr. 431/2000 (M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000) privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi-a propus - şi, în mare parte, a izbutit - să înfăţişeze diversele forme ale principiului egalităţii între cetăţeni.

60 Articolul l al legii, în noua sa formă, pe de o parte, consacră egalitatea cetăţenilor români în faţa legii, iar pe de alta, obligaţia statului român de a asigura protecţia tuturor cetăţenilor săi.

61 În noua sa formă, art. 5 precizează că este cetăţean român copilul găsit pe teritoriul statului român, dacă niciunul dintre părinţi nu este cunoscut.

34

c) Nici o discriminare nu este admisă între părinţi cât priveşte stabilirea cetăţeniei

copilului lor pe baza legăturii de sânge, acesta dobândind cetăţenia română indiferent unde s-a

născut şi „chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român" [art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din

Legea cetăţeniei]; 62d) Consecinţă a caracterului unitar al statului, cei ce aparţin statului român au

o singură cetăţenie - cetăţenia română. Este adevărat că, aşa cum rezultă din art. 16 alin. (3) din

Constituţie şi din art. 35 al legii în materie, cetăţenii români mai pot avea şi o altă cetăţenie. Dar

aceasta nu înfrânge principiul enunţat, căci, în raport cu statul român, cetăţenia nu poate fi decât

una: română63;

e) încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei, între un cetăţean

român şi un străin, nu produc efecte asupra cetăţeniei soţilor (art. 3 din lege). Cu alte cuvinte,

cetăţenia română nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie;

f) Dobândirea cetăţeniei române de către unul dintre soţi sau pierderea acestei cetăţenii,

nu produce niciun efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ 64sau asupra cetăţeniei copiilor [art. 10 alin.

(4), art. 27, art. 27, alin. (1) din lege];

g) Sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit şi au păstrat această

cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare (art. 34 din lege). Aşadar, legea cetăţeniei române s-a axat

pe principiul tempus regit actum;

h) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere [art. 5 alin.

(2) din Constituţie]. 65Se exprimă astfel ideea de apartenenţă genetică a unei persoane la

generaţiile care s-au succedat pe teritoriul românesc, ideea de permanenţă a identităţii naţionale,

precum şi dreptul omului, mai presus de legile statului, de a avea o Cetate; 66

62 Brevitatis causa ne vom referi de acum înainte numai la «lege», termenul semnificând însă «legea cetăţeniei», cu modificările şi completările ce i-au fost aduse prin actele normative menţionate.

63 Trebuie observate şi prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, în sensul cărora funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele „care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară". Aşadar, în raport cu reglementarea constituţională anterioară, actuala reglementare înlătură exclusivismul dobândirii funcţiilor şi demnităţilor publice de către persoanele care au «numai cetăţenia română», dar, cu totul de înţeles, introduce condiţia «domiciliului în ţară».

64 Potrivit Convenţiei asupra cetăţeniei femeii căsătorite, intrată în vigoare la 11 august 1958, la care România a aderat fără rezerve prin Decretul nr. 339/1960 (B. Of. nr. 20 din 22 septembrie 1960), „nici încheierea şi nici desfacerea căsătoriei, între cetăţeni şi străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei", nu pot ipsofacto să aibă efect asupra cetăţeniei femeii.

65 Era limpede că, în aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în fostul art. 25 din lege, privind retragerea cetăţeniei române, trebuia să fie considerate ca implicit modificate, art. 25 găsindu-şi aplicarea numai faţă de acei cetăţeni români care au dobândit cetăţenia într-un alt mod decât prin naştere. Corespunzător textului constituţional, art. 25 alin. ultim din lege precizează acum că nu poate fi retrasă cetăţenia română aceluia care a dobândit-o prin naştere.

35

i) în situaţiile prevăzute de lege [art. 6 alin. (2), art. 10 alin. (3)], cetăţenia copilului minor

poate fi stabilită prin acordul părinţilor;

j) La propunerea Guvernului, Parlamentul României poate acorda unor străini «cetăţenia

de onoare», pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române. Persoanele care au

dobândit«cetăţenia de onoare» se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute

cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale

puterii, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică - art. 38 din lege.

III.3. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICA A CETĂŢENIEI

În doctrina dreptului constituţional, noţiunea de cetăţenie are două sensuri principale. In

primul rând, ea este utilizată pentru a desemna acea instituţie juridică -în sensul de ansamblu de

norme ce au un obiect comun de reglementare - care cuprinde normele ce reglementează acele

relaţii sociale determinate de necesitatea asigurării deplinătăţii existenţei şi exercitării drepturilor

şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi legi acelor persoane aflate într-o anumită legătură cu

statul. Cel de-al doilea sens al noţiunii de cetăţenie vizează condiţia juridică sau statutul juridic al

persoanei care are calitatea de cetăţean, statut creat prin anumite norme juridice. Desigur, între

cele două semnificaţii ale noţiunii de cetăţenie există o strânsă legătură. Dacă primul sens se

axează pe componenta obiectivă, normativă a noţiunii, cel de-al doilea are în vedere componenta

sa subiectivă, accentuând persoana ca element central al cetăţeniei.

Pentru a defini cetăţenia română, trebuie avute în vedere realităţile economice, sociale,

culturale din societate, ea fiind, de fapt, expresia relaţiilor născute în cadrul acestor realităţi, între

persoanele fizice şi statul român. De aceea, cetăţenia nu este o simplă legătură politică sau

juridică între persoană şi stat, ci „o integrare angajată în sânul colectivităţii" .

Cetăţenia poate fi definită ca acea situaţie juridică specială a persoanei fizice, situaţie ce

rezultă din apartenenţa acelei persoane la un anumit stat şi care îi conferă deplinătatea existenţei

şi exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţia şi legile statului respectiv.

66 Articolul 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin acest articol se dispune că: a) „Orice individ are dreptul la o naţionalitate"; b) „Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de naţionalitatea sa, nici de dreptul de a-şi schimba naţionalitatea".

36

În literatura de specialitate, au fost atribuite şi alte sensuri noţiunii de cetăţenie, dintre

care îl amintim pe cel de raport juridic între o persoană şi o entitate statală. Acestei definiţii i s-au

adus, pe bună dreptate, critici, arătându-se că cetăţenia nu poate fi caracterizată ca un raport

juridic sau chiar ca un contract, deoarece ea se limitează la conturarea drepturilor şi obligaţiilor

cetăţeanului, fără a preciza poziţia statului faţă de cetăţean. De asemenea, cetăţenia nu poate fi

caracterizată ca un simplu raport juridic, deoarece ea defineşte poziţia unei persoane nu numai

într-un singur raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice.

Legea cetăţeniei române cuprinde o definiţie concisă a acestei noţiuni, în art. 1 alin. (1):

cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane la statul român. O definiţie similară

întâlnim în Convenţia Europeană privind Cetăţenia67, în art..2, cu o nuanţare în privinţa legăturii

dintre cetăţenie şi originea etnică: cetăţenia desemnează legătura juridică între o persoană şi un

stat şi nu indică originea etnică a persoanei.

III.4. MODURILE DE DOBÂNDIRE ŞI MODURILE DE PIERDERE A

CETĂŢENIEI ROMÂNE SUNT EXPRES ŞI LIMITATIV PREVĂZUTE DE

LEGE.68

Ele pot fi:

1°. De drept;

2°. Prin efectul lui

" Trebuie observate şi prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, în sensul cărora

funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele „care au cetăţenia

română şi domiciliul în ţară". Aşadar, în raport cu reglementarea constituţională anterioară,

actuala reglementare înlătură exclusivismul dobândirii funcţiilor şi demnităţilor publice de către

persoanele care au «numai cetăţenia română», dar, cu totul de înţeles, introduce condiţia

«domiciliului în ţară».

67 Semnată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi intrată în vigoare la 1 mai 2005. Convenţia a fost ratificată de România la 20 ianuarie 2005.

68 Articolul 4 din lege - şi în noua sa formulare - se referă doar la modalităţile explicite - sau directe - de dobândire a cetăţeniei române: prin naştere, prin adopţie, prin acordarea la cerere.

37

Act juridic. Pierderea cetăţeniei române se poate produce numai prin efectul unui act

juridic (3°).

1°. Unica şi cea mai importantă modalitate de drept de dobândire a cetăţeniei române este

cea reglementată de art. 5 din lege: dobândirea cetăţeniei române ca efect al naşterii.

Copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români.

Sunt, de asemenea, cetăţeni români cei care:

a) S-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este

cetăţean român;

b) S-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română.

• Rezultă că s-a făcut aplicarea principiului ius sanguinis şi, totodată, a principiului

egalităţii depline între părinţi.69 Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român -

precizează art. 5 din lege - dacă niciunul dintre părinţi nu este cunoscut. Considerăm că şi în acest

caz s-a făcut aplicarea principiului ius sanguinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost

găsit pe teritoriul statului nostru, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. 70Este o

prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de dovadă. De altminteri, din noua

formulare a art. 5 alin. (3) din lege rezultă explicit natura juridică de prezumţie relativă la

fundamentul acestei ipoteze de dobândire a cetăţeniei: „Copilul găsit pe teritoriul statului român

este considerat cetăţean român, dacă niciunul dintre părinţi nu este cunoscut, până la proba

contrarie ". Stabilirea filiaţiei, faţă de unul dintre părinţi ori faţă de amândoi părinţii, determină

efecte în ceea ce priveşte cetăţenia copilului, în raport cu cetăţenia părinţilor, dacă acesta nu a

împlinit încă vârsta de 18 ani. Copilul găsit pierde cetăţenia română dacă i s-a stabilit filiaţia faţă

de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care

filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut

69 Legea din 24 februarie 1924 şi cea din 16 ianuarie 1939, având ca obiect reglementarea dobândirii şi a pierderii cetăţeniei române, au stabilit că în cazul unor căsătorii în care unul dintre soţi nu are cetăţenia română, copilul urmează totdeauna cetăţenia tatălui. Numai în situaţia în care paternitatea nu era stabilită, iar mama avea cetăţenia română, copilul dobândea cetăţenia mamei, chiar dacă s-a născut pe teritoriul unui alt stat. Decretul nr. 33/1952, deşi a pornit de la principiul egalităţii între părinţi, totuşi, în ipoteza în care numai unul dintre aceştia avea cetăţenia română, el a conjugat principiul legăturii de sânge cu criteriul locului de domiciliere a părinţilor. Astfel, dacă ambii sau unul dintre părinţi locuia, la data naşterii copilului, pe teritoriul român, copilul dobândea cetăţenia română. Dacă ambii părinţi locuiau, la data naşterii copilului, în afara teritoriului ţării, cetăţenia copilului era determinată prin acordul părinţilor. Această din urmă reglementare putea fi preluată, mai ales în considerarea faptului că alte legislaţii fac aplicarea principiului ius soli, precum şi pentru că noua lege a cetăţeniei române, în alte ipoteze, consacră instituţia acordului între părinţi.

70 De altfel, este semnificativ faptul că - în sensul concluziei la care ne-am oprit - reglementarea cetăţeniei copilului găsit pe teritoriul statului român a fost cuprinsă în secţiunea A din lege: dobândirea cetăţeniei române prin naştere.

38

[art. 29 alin. (1) şi (2) din lege]. Data pierderii cetăţeniei române este data stabilirii filiaţiei

copilului.

2°. Dobândirea cetăţeniei române prin efectul unui act juridic cuprinde două modalităţi:

dobândirea cetăţeniei române prin adopţie şi dobândirea cetăţeniei române la cerere. Astfel însă

cum vom arăta, din economia reglementărilor legii rezultă şi alte moduri de dobândire a

cetăţeniei române decât cele menţionate de art. 4 din această lege. Aşadar, suntem în prezenţa

unor acte juridice diferite (act de dreptul familiei -adopţia; 71actul Guvernului de acordare a

cetăţeniei).

• Cetăţenia română se dobândeşte, de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin

adopţie. Dar nu în orice condiţii, ci numai dacă:

a) Adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de către o singură

persoană, aceasta este cetăţean român. Dacă numai unul dintre adoptatori este cetăţean român,

cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. In situaţia în care

adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide

asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia, În cazul copilului care a împlinit

vârsta de 14 ani este necesar consimţământului acestuia [art. 6 alin. (2) din lege];

b) Adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani [art. 6 alin. (1) şi (3) din lege]72. încuviinţarea

adopţiei este de competenţa instanţei judecătoreşti73, În cazul declarării nulităţii sau anulării

adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean

român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate

[art. 7 alin. (1) din lege]. Aceasta înseamnă că, în ipoteza neîndeplinirii condiţiilor arătate, chiar

dacă adopţia a fost declarată nulă sau ea a fost anulată, copilul care a dobândit cetăţenia română

prin adopţie păstrează această cetăţenie. Este o excepţie - deplin justificată - de la principiul

retroactivităţii efectelor nulităţii actului de adopţie, în considerarea intereselor celui ce a fost

adoptat. Dimpotrivă, dacă sunt întrunite condiţiile arătate, efectul pierderii cetăţeniei române

71 Ne alăturăm astfel părerii că adopţia este un act de dreptul familiei, alcătuit din consimţământul celor interesaţi, act supus încuviinţării instanţei. (A se vedea Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, precum şi Legea nr. 274/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.)

72 Adopţia este actul juridic în temeiul căruia, în interesul adoptatului şi în afara filiaţiei lui fireşti, iau naştere raporturi de rudenie între cel adoptat şi adoptatorii săi, similare cu cele rezultate dintr-o filiaţie firească.

73 ) Procedura adopţiei cuprinde două faze: una administrativă şi una judiciară; în faza administrativă, prealabilă, sunt implicate organele administrative prevăzute de Legea nr. 273/2004 şi O.U.G. nr. 26/1997, republicată în M. Of. nr. 276 din 24 iunie 1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/1998. încuviinţarea adopţiei aparţine competenţei tribunalului de la domiciliul copilului sau, după caz, Tribunalului Bucureşti.

39

operează ex tunc, considerându-se că cel adoptat nu a fost niciodată cetăţean român.

Retroactivitatea este drastică, cu posibile consecinţe extrem de păgubitoare, care se răsfrâng

tocmai asupra aceluia ce trebuie socotit totdeauna de bună-credinţă şi care n-a concurat, decât cel

mult prin «consimţământ sau ascultare», la perfectarea adopţiei. Ar fi trebuit ca efectul pierderii

cetăţeniei române să opereze numai ex nunc (similar cu modul în care s-a rezolvat problema în

cazul unei căsătorii putative).

Atunci când adopţia este desfăcută, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde

cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă

părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Aşadar, de această dată, dacă sunt întrunite

condiţiile legii, efectul operează ex nunc [art. 7 alin. (2) din lege]. Cu totul justificat, moral şi

juridic.

Cererile de anulare sau de desfacere a adopţiei urmează regulile de competenţă aplicabile

cererilor pentru încuviinţarea adopţiei.74

• Redobândirea cetăţeniei se poate realiza în condiţiile prevăzute de art. 10 din lege, la

cererea persoanei care a avut această cetăţenie, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea

domiciliului în ţară sau menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte în mod corespunzător

condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) literele b), c), d), e) din lege. Fiind vorba de o persoană care

a avut cândva cetăţenia română, legea a stabilit o cale mai lesnicioasă pentru redobândirea acestei

cetăţenii. Fireşte că persoana trebuie să solicite redobândirea cetăţeniei române, iar cererea sa

trebuie să fie aprobată, în condiţiile prevăzute de lege. Aceste dispoziţii se aplică, în mod

corespunzător, şi apatrizilor foşti cetăţeni români.

Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nicio consecinţă asupra cetăţeniei

celuilalt soţ. Soţul, cetăţean străin sau fără cetăţenie al persoanei care redobândeşte cetăţenia,

poate cere dobândirea cetăţeniei române, dacă întruneşte condiţiile prevăzute de lege.

Redobândirea cetăţeniei române poate fi solicitată şi de către persoana care a avut această

cetăţenie, dar doreşte să-şi păstreze domiciliul în străinătate. Părinţii care se repatriază şi solicită

74 În condiţiile reglementării actuale, adopţia pare a fi o modalitate de dobândire de drept a cetăţeniei române, într-adevăr, legea nu prevede condiţia - necesară, după părerea noastră - ca, odată cu cererea de încuviinţare a adopţiei, adoptatorii să solicite dobândirea cetăţeniei române de către cel adoptat. Or, este de principiu că adopţia - instituţie esenţialmente de dreptul familiei - nu produce per se efecte în materie de cetăţenie. Altfel spus, ea nu se face în considerarea dobândirii cetăţeniei, ci exclusiv în interesul celui adoptat. Şi nimic nu împiedică satisfacerea acestui interes numai în sfera raporturilor de familie. Altminteri ar trebui să admitem că, sine nulla exceptione, chiar contrar intereselor celui adoptat şi peste voinţa tuturor celor interesaţi, adopţia implică dobândirea cetăţeniei române.

40

redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şi în privinţa cetăţeniei copiilor lor minori, iar în situaţia

în care părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, În cazul copilului

care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar «consimţământul» acestuia - art. 10 alin. (3) din lege.

Această exigenţă a legii trebuie valorizată ca o condiţie de fond pentru dobândirea cetăţeniei

române de către minor, semnificând totodată o capacitate juridică specială conferită de lege în

profitul minorului.

Potrivit art. 101, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2003, foştii

cetăţeni români, care, înainte de data de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia română din

motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, „precum şi

descendenţii acestora până la gradul II pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la

cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia

în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) literele b), c), e) şi f).

Persoanele arătate, precizează art. 102, introdus prin aceeaşi ordonanţă, „care au domiciliul sau

reşedinţa în România", pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei „după împlinirea unui

termen de 4 ani" de la momentul obţinerii dreptului de şedere, respectiv al stabilirii domiciliului

în România. Tratamentul juridic ni se pare inegal, întrucât, coroborând cele două texte, rezultă că

persoana care nu are domiciliul sau reşedinţa în România poate redobândi cetăţenia română fără

condiţia îndeplinirii unui termen.

• Dobândirea cetăţeniei române la cerere este supusă câtorva condiţii: a) Cetăţeanul străin

sau persoana fără cetăţenie care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să se fi născut şi să

domicilieze, la data cererii, pe teritoriul României sau, dacă nu s-a născut pe acest teritoriu, să

locuiască în mod legal, continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în

cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani;75 b) Să

dovedească, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român şi să declare că

nu întreprinde sau sprijină şi nici în trecut nu a întreprins sau sprijinit acţiuni împotriva ordinii de

drept ori a siguranţei naţionale; c) Să fi împlinit vârsta de 18 ani; d) Să aibă asigurate în România

mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul

75 Potrivit art. 8 alin. (2) din lege, aceste termene pot fi reduse până la jumătate în cazul în care solicitantul este „o personalitate recunoscută pe plan internaţional". (Ar fi fost mai potrivită vechea formulare, care făcea referire la existenţa unor motive temeinice.) De asemenea, reducerea la jumătate a termenelor poate fi acceptată şi dacă solicitantul a „investit în România sume care depăşesc 500.000 euro". (Privilegiul ni se pare bizar, în materie de cetăţenie.)

41

străinilor;76 e) Să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în

străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) Să cunoască limba

română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă

pentru a se integra în viaţa socială; g) Să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul

naţional.

Astfel cum arătam, din economia prevederilor legii rezultă şi alte moduri de dobândire a

cetăţeniei române decât cele menţionate de art. 4 al acestei legi:

• Dobândirea cetăţeniei române se poate realiza, în privinţa copiilor minori, prin efectul

schimbării cetăţeniei părinţilor, în acest sens, art. 9 din lege arată: „Copilul născut din părinţi

cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia

română odată cu părinţii săi".77 Situaţia se complică însă atunci când numai unul dintre părinţi

dobândeşte cetăţenia română sau - în cazul repatrierii78 când, deşi o dobândesc amândoi părinţii,

ei au opţiuni diferite cât priveşte cetăţenia copilului lor, precum şi atunci când - în cazul adopţiei

- numai unul dintre adoptatori este cetăţean român. Pentru asemenea împrejurări, legea

reintroduce procedura acordului între părinţi. Astfel: în cazul în care numai unul dintre adoptatori

este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă, de comun acord, de către

adoptatori [art. 6 alin. (2)]; părinţii care se repatriază hotărăsc pentru copiii lor minori privind

cetăţenia (art. 10); dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, ei vor hotărî, de

comun acord, cu privire la cetăţenia copilului lor minor.

• în toate situaţiile pentru care legea prevede posibilitatea acordului între părinţi, dacă nu

se realizează acest acord, hotărăşte tribunalul, ţinând seama de interesele minorului. Hotărârea

judecătorească este, în acest caz, nu numai un act de jurisdicţie (iuris dictio), dar şi un act prin

care se atribuie cetăţenia.

76 O.U.G. nr. 194/2002 (republicatăîn M. Of. nr. 201 din 8 martie 2004, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, publicată în M. Of. nr. 116 din 27 noiembrie 2004.)

77 Articolul 16 din Legea nr. 24/1971 avea o redactare mai corespunzătoare, stabilind şi condiţia ca minorul să domicilieze în România împreună cu cel puţin unul dintre părinţi, în reglementarea actuală, fiind omisă condiţia arătată, înseamnă că totdeauna, chiar dacă minorul rămâne în străinătate, el va dobândi cetăţenia română, ceea ce - uneori - s-ar putea să nu fie în consonanţă cu interesele lui.

78 După părerea noastră, există în reglementarea la care ne referim o inconsecvenţă logică. Aşadar, potrivit art. 9 din lege, dacă părinţii au dobândit cetăţenia română, fără nicio condiţie dobândeşte această cetăţenie şi copilul lor minor; ex contraria, dacă părinţii «redobândesc» cetăţenia română, aceştia urmează să hotărască în privinţa cetăţeniei copilului lor, cu toate că el are domiciliul la părinţii săi, în ţară. în fine, o reglementare simetric diferită de cea cuprinsă la art. 9 realizează art. 27 unde, cât priveşte cetăţenia copilului minor, se introduce condiţia domiciliului.

42

Totdeauna când urmează să hotărască instanţa, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani,

este necesar „consimţământul"79 acestuia;

• In sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din lege, poate redobândi cetăţenia română şi

persoana care a avut această cetăţenie, păstrându-şi cetăţenia străină şi menţinându-şi domiciliul

în străinătate, dacă îndeplineşte unele dintre condiţiile prevăzute de art. 8, anume cele referitoare

la loialitate, vârsta de 18 ani, cele referitoare la comportament şi lipsa antecedentelor penale.

3°. Pierderea cetăţeniei române nu se poate produce decât prin efectul unui act juridic.

Modurile de pierdere a cetăţeniei române reglementate de lege sunt: retragerea cetăţeniei

române, aprobarea renunţării la cetăţenia română, alte cazuri prevăzute de lege - art. 23.

• Potrivit art. 24 din lege, cetăţenia română se poate retrage persoanei care: a) Aflată în

străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vătăma interesele statului român sau

lezează prestigiul României; b) Aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu

care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;80

c) A obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; d) Este cunoscută ca având

legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în

pericol siguranţa naţională.

Din reglementarea-cadru a acestor ipoteze de pierdere a cetăţeniei române, cât şi din

înşiruirea situaţiilor avute în vedere, rezultă că retragerea cetăţeniei române are un caracter

personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. De altfel, însăşi legea precizează că retragerea

cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a

retras cetăţenia (art. 25).

" Termenul «consimţământ» este de natură să determine dificultăţi teoretice şi practice, în

sens etimologic, «consimţământul» semnifică încuviinţare, aprobare, aderare; în sens juridic,

«consimţământul» semnifică un acord de voinţă. Aşa fiind, ut nune ratio cogit ar însemna că,

79 Termenul «consimţământ» este de natură să determine dificultăţi teoretice şi practice, în sens etimologic, «consimţământul» semnifică încuviinţare, aprobare, aderare; în sens juridic, «consimţământul» semnifică un acord de voinţă. Aşa fiind, ut nune ratio cogit ar însemna că, atunci când manifestarea de voinţă a minorului este negativă, instanţa n-ar putea hotărî potrivnic voinţei acestuia, chiar dacă hotărârea sa corespunde intereselor lui.

80 Textul este susceptibil de o interpretare care - suntem siguri - n-a stat în intenţia legiuitorului. Din text ar rezulta ex contraria că nu constituie motiv de retragere a cetăţeniei înrolarea în forţele armate ale altor state străine, putându-se profesa mercenariatul.

43

atunci când manifestarea de voinţă a minorului este negativă, instanţa n-ar putea hotărî potrivnic

voinţei acestuia, chiar dacă hotărârea sa corespunde intereselor lui.

Sancţiunea retragerii cetăţeniei nu operează de iure, rămânând la aprecierea autorităţii

competente aplicarea sau neaplicarea acestei sancţiuni.

În orice caz, reiterându-se prevederile constituţionale, art. 24 alin. (2) din lege precizează

că cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

• Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română poate interveni numai dacă: a)

Titularul cererii a împlinit vârsta de 18 ani, la data când el a solicitat aprobarea acesteia; b) Are

motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română; c) Nu este învinuit sau inculpat într-o

cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; d) Nu este urmărit pentru debite către stat,

persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii

corespunzătoare pentru achitarea lor; e) A dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi

o altă cetăţenie.

În principiu, pierderea cetăţeniei române, prin aprobarea renunţării la această cetăţenie, nu

produce niciun efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Totuşi, art. 27 alin. (2)

introduce o excepţie, care poate fi considerată ca modalitate distinctă de pierdere a cetăţeniei

române.

Articolul 23 din lege se referă la «alte cazuri» de pierdere a cetăţeniei române, acestea

fiind următoarele:

• Cetăţenia română se pierde prin adopţie, atunci când:

a) Adoptatul cetăţean român este minor;

b) Adoptatorii - sau adoptatorul - sunt cetăţeni străini;

c) Cel sau cei care adoptă solicită expres ridicarea cetăţeniei române pentru copilul

adoptat;

d) Adoptatul, potrivit legii naţionale a adoptatorilor sau adoptatorului, dobândeşte

cetăţenia acestora.81

Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. Data pierderii

cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului;

În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani

81 Se previne astfel situaţia nedorită ca adoptatul să nu aibă nicio cetăţenie44

este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.82

• Cum s-a precizat deja, în principiu, pierderea cetăţeniei române de către părinţi, prin

aprobarea renunţării la această cetăţenie, nu produce niciun efect asupra cetăţeniei copiilor

minori. Excepţia prevăzută de art. 27 alin. (2) din lege are semnificaţia unei modalităţi distincte

de pierdere a cetăţeniei române de către copilul minor. Astfel, în cazul în care ambii părinţi sau

numai unul dintre ei - celălalt nefiind cunoscut sau nefiind în viaţă - pierde cetăţenia română, prin

aprobarea renunţării la această cetăţenie, iar copilul minor se află cu părinţii săi sau cu acel

părinte în străinătate ori părăseşte împreună cu ei - sau cu el - ţara, minorul pierde cetăţenia

română odată cu părinţii săi. Dacă aceştia au pierdut cetăţenia la date diferite, minorul pierde

cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. În fine, copilul minor care, pentru a domicilia în

străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia

română pe data plecării sale din ţară.

În toate situaţiile arătate, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consim-

ţământul;

• În noua sa formulare, art. 27 din lege prevede, de asemenea, că, în cazul încredinţării

copilului, prin hotărâre judecătorească, părintelui care are domiciliul în străinătate, şi care renunţă

la cetăţenie, minorul pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost

încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român.

Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere «consimţământul».

• Minorul care a dobândit cetăţenia română, în considerarea faptului că el a fost găsit pe

teritoriul statului român şi niciunul dintre părinţii săi nu este cunoscut, pierde această cetăţenie

dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt

cetăţeni străini. De asemenea, el pierde cetăţenia română şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit

numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut (art. 29)83.

Data pierderii cetăţeniei române este data stabilirii filiaţiei copilului84.

82 Efectul revenirii la cetăţenia română se produce - şi de această dată - ex tune. Observaţiile făcute în marginea ipotezei de dobândire a cetăţeniei române prin adopţie ar putea fi reiterate.

83 În raport cu reglementarea anterioară, am considerat că ar fi trebuit, poate, să se mai înscrie o condiţie de pierdere a cetăţeniei române, în situaţiile descrise, şi anume ca minorul să poată dobândi cetăţenia părinţilor săi, potrivit legislaţiei naţionale a acestora. Altfel, nu poate fi exclusă situaţia ca minorul să rămână fără nicio cetăţenie.

84 Textul trebuie explicat. Raportul de filiaţie este considerat ca preexistând, încă de la naşterea copilului, împrejurare dedusă din caracterul declarativ al actelor juridice prin care un asemenea raport a fost stabilit.

45

CAPITOLUL IV

PROCEDURA ACORDĂRII CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞI PROCEDURA RETRAGERII

SAU, DUPĂ CAZ, APROBĂRII RENUNŢĂRII LA CETĂŢENIA ROMÂNĂ.

IV.1. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA REGLEMENTARII CETĂŢENIEI

ROMÂNE

46

Cetăţenia română este reglementată de Constituţia României din 1991 şi de Legea

cetăţeniei române nr. 21/199185 Reglementarea constituţională şi legală consacră o serie de

principii generale aplicabile materiei cetăţeniei române. Aceste principii sunt:

a) Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii apare consacrat, pe lângă prevederea cu

caracter general din art. 16 din Constituţie, şi în art. 1 alin. (2) din Legea cetăţeniei.

b) Principiul potrivit căruia cetăţenii români se bucură de protecţia statului român

este înscris în art. 17 din Constituţie şi în art. 1 alin. (3) din Legea cetăţeniei.

c) Principiul potrivit căruia cetăţenia română nu poate fi retrasă celor care au

dobândit-o prin naştere este înscris în art. 5 alin. (2) din Constituţia României.

d) Principiul potrivit căruia numai cetăţenii români se bucură de toate drepturile

recunoscute de Constituţie şi legi şi sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile prevăzute de

acestea (art. 37 din Legea cetăţeniei).

e) Principiul potrivit căruia încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea

căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor este

consacrat de art. 3 din Legea cetăţeniei.

IV.2.DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE SPECIFICE CONDIŢIEI DE CETĂŢEAN AL

ROMÂNIEI

Procedura acordării cetăţeniei române şi procedura retragerii sau, după caz, aprobării

renunţării la cetăţenia română a fost «administraţivizată». Aprobarea cererilor de acordare ori de

redobândire a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului, care apreciază, în acest sens,

asupra propunerilor ministrului Justiţiei.

85 Modificată prin Legea nr. 192/1999 şi republicată în M. Of., nr. 98 din 6 marte 2000. Alte modificări ale Legii cetăţeniei au survenit prin: O.U.G. nr. 68/2002, aprobată prin Legea nr. 542/2002, O.U.G. nr. 160/2002, aprobată prin Legea nr. 165/2003, O.U.G. nr. 43/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 405/2003, Legea nr. 248/2003, O.U.G. nr. 87/2007.

47

Cererea se face personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură

specială şi autentică şi ea trebuie însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute

de lege.

Foştii cetăţeni români, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care, din diferite motive,

au pierdut cetăţenia română, „precum şi descendenţii acestora", până la gradul II, pot face cerere

de redobândire a cetăţeniei la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare competente ale

României, care le înaintează comisiei prevăzute de art. 13 din lege.

Cererea se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, care

funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, comisie alcătuită din 5 «magistraţi» - în realitate,

numai judecători - de la Tribunalul Bucureşti. Comisia dispune, pe cheltuiala petiţionarului,

publicarea în extras a cererii sale în „Monitorul Oficial al României", orice persoană putând face

întâmpinare.

Pe baza «raportului» comisiei, ministrul Justiţiei prezintă Guvernului proiectul de hotărâre

pentru acordarea cetăţeniei ori, după caz, pentru redobândirea acesteia. Dacă nu sunt îndeplinite

condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetăţeniei, comisia, prin «încheiere»

motivată, dispune ea însăşi respingerea cererii, Încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs

la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. O nouă cerere de

acordare a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii anterioare.86

Cel căruia i s-a acordat cetăţenia română depune, în termen de 6 luni, jurământul de

credinţă faţă de România. Nedepunerea jurământului, în acest termen, din vina persoanei, atrage

încetarea efectelor hotărârii Guvernului de acordare a cetăţeniei române. Constatarea încetării

efectelor hotărârii se face, de regulă, de ministrul Justiţiei. Procedura retragerii cetăţeniei române

sau, după caz, de aprobare a renunţării la cetăţenia română este simetric identică cu aceea de

dobândire sau redobândire a cetăţeniei, Guvernul dispunând pe baza propunerii ministrului

Justiţiei.

86 Rezultă că două acte, esenţialmente diferite, pot fi emise în procedura de soluţionare a cererilor de cetăţenie: un act administrativ, emis de Guvern, în cazul dobândirii sau redobândirii cetăţeniei; un act de jurisdicţie, în cazul respingerii cererii. (Reglementarea este contradictorie şi pune în discuţie natura comisiei: în cazul unei soluţii favorabile, ea întocmeşte un «raport», asemănător unui aviz consultativ; în cazul respingerii cererii, comisia pronunţă o încheiere -veritabil act de jurisdicţie - susceptibil de atac.) în opinia noastră, încheierea, susceptibilă de recurs, nu are autoritate de lucru judecat, căci, dacă ea ar fi înzestrată cu o asemenea calitate, o nouă cerere n-ar mai putea fi făcută, după 6 luni de la respingerea cererii anterioare, cum, dimpotrivă, prevede art. 18 alin. ultim din lege. Ea este înzestrată cu stabilitate cel puţin 6 luni, termen după împlinirea căruia pot fi invocate noi motive.

48

Drepturi şi obligaţii specifice condiţiei de cetăţean român. Unele dintre drepturile (1°) şi

îndatoririle (2°) prevăzute în Constituţie şi în alte legi, îndeosebi în Legea cetăţeniei române,

aparţin în exclusivitate cetăţenilor români.87

1°. În considerarea apartenenţei persoanei la statul român, acesteia îi revin în

exclusivitate:88

a) Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale stalului;89

b) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat; 90

c) Dreptul la protecţie;

d) Dreptul de a fi admis în orice funcţii publice, civile91 şi militare;

e) Dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public;92

f) Dreptul de a avea cetăţenia română şi dreptul de a păstra această cetăţenie;

g) Dreptul de a dobândi în proprietate terenuri.93

87 A se vedea, de asemenea: T. Drăganu, op. cit., L, p. 132-134: I. Murară, op. cit., p. 160-161.88 În condiţiile reglementărilor anterioare, s-a considerat că printre drepturile care aparţin în exclusivitate

cetăţeanului român trebuie menţionat şi acela de liberă circulaţie pe teritoriul statului român. Potrivit Protocolului adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa" - art. 2. Se admite însă că, în anumite zone determinate, aceste drepturi pot face obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Persoanele prevăzute la art. 101 din Legea cetăţeniei, care au redobândit cetăţenia română cu stabilirea domiciliului în România sau care şi-au stabilit ulterior domiciliul în România, nu vor putea exercita dreptul la liberă circulaţie în baza paşaportului emis de autorităţile române, pentru a călători în alte state decât statul de origine, timp de 4 ani de la data stabilirii, respectiv a schimbării domiciliului. Ministerul Administraţiei şi Internelor poate acorda dispensă pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie, în situaţiile prevăzute de art. 371 alin. (2) din lege. Considerăm că interdicţia, poate oportună conjunctura!, pune în discuţie prevederile art. 25 din Constituţie, dar, urmare a unei interpretări afortiori, şi prevederile art. 53 alin. (2) din legea fundamentală.

89 În concordanţă cu reglementările Uniunii Europene, art. 16 alin. (4) din Constituţie prevede că şi cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor administraţiei publice locale.

90 Totuşi, art. 19 alin. (1) din Constituţie, în forma lui revizuită, prevede că, „cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii fi pe bază de reciprocitate". Este adevărat că art. 3 parag.l din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană interzice numai «expulzarea» naţionalilor, nu şi «extrădarea» lor de pe propriul teritoriu, aşa cum de altfel se precizează şi în raportul explicativ la acest protocol. Dar în raport cu cele prevăzute de art. 53 alin. (2) din legea fundamentală, revizuirea, în forma arătată, era inadmisibilă.

91 Articolul 6 al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999) preciza că poate ocupa o funcţie publică persoana care „are numai cetăţenia română şi domiciliul în România". Textul legii era în contradicţie cu cel al art. 16 alin. (3), teza întâi din Constituţie, care nu condiţionează dobândirea acestor funcţii de faptul ca persoana să aibă «numai» cetăţenia română. Articolul 50 alin. (1) lit. a) din actuala lege (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) prevede doar că persoana trebuie să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

92 A se vedea, îndeosebi, prevederile art. 2-3 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate (M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002).

93 Anterior revizuirii Constituţiei - art. 41 alin. (2) teza a doua interzicea cetăţenilor străini si apatrizilor să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Prin Decizia nr. 73/ 1997, Curtea Constituţională a constatat că legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine este constituţională. (M. Of. nr. 75

49

2°. De asemenea, în considerarea apartenenţei persoanei la statul român, acesteia îi revin

în exclusivitate următoarele îndatoriri: a) Fidelitatea faţă de ţară; b) Apărarea ţării94.

Apartenenţa unei persoane fizice la statul român se concretizează într-o serie de drepturi

şi obligaţii care aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

IV.2.1. Drepturile care aparţin exclusiv cetăţenilor români

a) Dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative. Aceste drepturi sunt

recunoscute de art. 36 şi avt. 37 din Constituţie, precum şi de legile electorale: Legea nr. 67/2004

privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale95 Legea nr. 35/2008 pentru alegerea

Camerei Deputaţilor şi Senatului şi pentru'modificarea si completarea Legii nr. 67/2004 pentru

alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.

215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali96 şi Legea nr. 370/2004 privind

alegerea Preşedintelui României97. De asemenea, numai cetăţenii români pot participa cu votul

lor la referendum,

b) Dreptul de a ocupa o funcţie publică este un drept recunoscut de art. 16 alin. (3) din

Constituţie şi de art. 1 alin. (2) din Legea cetăţeniei.

c) Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa

în orice localitate din ţară. Acest drept este întărit de prevederile art. 19 din Constituţie, care

prevede că cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România. Constituţia revizuită în

din 29 aprilie 1997.) Obiecţia de neconstituţionalitate privea dispoziţiile art. 301, introduse prin completarea legii, în sensul cărora: „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate". In esenţă, constatarea constituţionalităţii prevederilor arătate era întemeiată, din moment ce respectivele societăţi se constituie ca «persoane juridice române». Prin actualele prevederi ale art. 44 alin. (2) teza a doua, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor în condiţiile restrictive arătate în legea fundamentală - şi, subsecvent, în legea organică -, precum şi prin moştenire legală.

94 În perspectiva desfiinţării «serviciului militar obligatoriu», actualul art. 55 alin. (2) din Constituţie prevede doar că, prin lege organică, se vor stabili „condiţiile efectuării serviciului militar pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".

95 M. Of. nr. 271 din 20 martie 2004.96 M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.97 Ambele publicate în M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.

50

2003 cuprinde o excepţie de la acest principiu: cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza

convenţiilor internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate. Această excepţie

vizează consolidarea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii.

d) Dreptul la protecţia diplomatică a statului român, atunci când se găseşte în

străinătate, este recunoscut de art. 17 din Constituţie.

IV.2.2. Obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean al României

a) Obligaţia de fidelitate faţă de România este stabilită de art. 54 alin. (1) din

Constituţie.

b) Obligaţia de apărare a ţării este stabilită de art. 55 din Constituţie. Această obligaţie

cuprinde si îndatorirea de a satisface serviciul militar, dar condiţiile privind îndeplinirea

îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. Spre deosebire de textul constituţional

anterior revizuirii din 2003, actualul art. 55 nu prevede imperativ obligaţia de încorporare a

cetăţenilor: „cetăţenii pot (s.n.) fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de

ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice".

IV.3. DOBÂNDIREA CETĂŢENIEI ROMÂNE

Modurile de dobândire a cetăţeniei se pot grupa în două mari categorii:

A. Moduri de dobândire de drept a cetăţeniei;

B. Moduri de dobândire a cetăţeniei prin act juridic individual.

IV.3.1. Modurile de dobândire de drept a cetăţeniei

51

Dobândirea de drept a cetăţeniei are loc atunci când, prin simpla producere a unui fapt

material juridic, persoana devine cetăţean, fără a mai fi, deci, nevoie de intervenţia vreunui organ

de stat.

In dreptul comparat, reglementările privind dobândirea de drept a cetăţeniei se

subsumează la două mari sisteme consacrate. Un prim sistem este cel care pune pe primul plan

faptul naşterii, independent de locul unde s-a produs acest fapt. Astfel, potrivit acestui sistem,

denumit si al „dreptului sângelui" dus sanguinis), copilul dobândeşte de drept cetăţenia părinţilor

săi. Determinantă în cadrul acestui sistem este, aşadar, legătura de sânge a copilului cu părinţii

săi. în acest caz, simpla dovadă că părinţii sau chiar numai unul dintre ei are o anumită cetăţenie

este suficientă pentru dobândirea cetăţeniei de către copil, fără a fi necesară emiterea vreunui act

juridic în acest sens.

Cel de-al doilea sistem are ca element determinant pentru dobândirea de drept a cetăţeniei

teritoriul statului unde se produce faptul naşterii. Potrivit acestui sistem, denumit şi „dreptul

locului" (ius Iod sau ius soli), cetăţenia copilului va fi cea a statului pe teritoriul căruia s-a născut,

chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie. Acest sistem a fost criticat în doctrină, deoarece poate crea

o ruptură între cetăţenia copilului şi cetăţenia părinţilor săi: atunci când părinţii nu au cetăţenia

statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al

unui stat de care nu este ataşat prin legăturile de familie.

Legea cetăţeniei române a adoptat sistemul dreptului sângelui. Potrivit acestei

reglementări, pot fi deosebite următoarele moduri de dobândire de drept a cetăţeniei române:

naşterea şi adopţia. Un caz special este cel al cetăţeniei copilului găsit pe teritoriul României. De

asemenea, trebuie luată în considerare şi situaţia dobândirii de drept a cetăţeniei române ca efect

al schimbării cetăţeniei părinţilor.

IV.3.1.1.Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Articolul 5 din Legea cetăţeniei reglementează în alin. (1) situaţia cea mai frecventă, şi

anume aceea a dobândirii cetăţeniei de către copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi

cetăţeni români. In alin. (2), legea reglementează două situaţii speciale, şi anume acelea când:

52

- copilul s-a născut pe teritoriul României, dar numai unul dintre părinţi este cetăţean

român;

- copilul s-a născut în străinătate, dar unul sau ambii părinţi au cetăţenia română.

Rezultă, astfel, în mod clar, din această reglementare, aplicarea sistemului ius sanguinis

de către legea română.

IV.3.1.2. Dobândirea cetâţeniei române prin adopţie

Potrivit art. 6 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul

cetăţean străin care nu a împlinit vârsta de 18 ani, adoptat de cetăţeni români. In acest caz,

cetăţenia română se dobândeşte ca o consecinţă de drept a încheierii actului adopţiei, fără a fi

necesară o manifestare de voinţă specială în acest sens. Această soluţie legislativă este consecinţa

concepţiei care stă la baza reglementării adopţiei în dreptul nostru, şi anume aceea potrivit căreia

instituţia adopţiei urmăreşte încadrarea cât mai deplină a adoptatului în familia adoptatorilor.

Această legătură creată prin adopţie este întărită de identitatea de cetăţenie dintre cel adoptat şi

adoptatori.

Legea reglementează si situaţia în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român,

În acest caz, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. Dacă

adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide

şi asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia, În cazul în care copilul a

împlinit 14 ani, este necesar şi consimţământul acestuia. De asemenea, dacă adopţia se face de

către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia

adoptatorului.

In situaţia în care adopţia este declarată nulă sau este anulată, copilul care nu a împlinit

vârsta de 18 ani este considerat că nu a avut niciodată cetăţenia română, dacă domiciliază în

străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Astfel, anularea sau

declararea nulităţii adopţiei va avea efecte retroactive în ceea ce priveşte cetăţenia numai în

situaţia în care copilul rupe orice legătură fizică cu statul român, domiciliind în străinătate sau

părăsind ţara în acest scop. Această prevedere are în vedere şi interesul celui a cărui adopţie a fost

anulată sau declarată nulă, acesta redobândind legăturile cu familia sa firească. Legea cetăţeniei

face o distincţie faţă de situaţia în care adopţia este desfăcută, În acest caz, actul desfacerii

53

adopţiei va avea, sub aspectul cetăţeniei celui adoptat, efecte ex nunc (pentru viitor), astfel încât

copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei,

dacă acesfa domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

IV.3.1.3. Dobândirea cetăţeniei române de câtre copilul găsit pe teritoriul României,

născut din părinţi necunoscuţi

Legea cetăţeniei prevede, în art. 5 alin. (3), că este cetăţean român copilul găsit pe

teritoriul României, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.

Aparent, această dispoziţie reprezintă o excepţie de la aplicarea principiului ius sanguinis,

trimiţând, prin condiţia teritorialităţii, la principiul ius soli. Prevederea art. 5 alin. (3) din Legea

cetăţeniei nu este însă o aplicare a principiului dreptului locului. Ea creează, de fapt, o prezumţie

relativă cu privire la cetăţenia părinţilor copilului găsit, ce poate fi combătută cu dovada contrară.

Potrivit acestei prezumţii, copilul găsit pe teritoriul României are părinţi cetăţeni români.

Aplicarea principiului ius sanguinis rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii

cetăţeniei, respectiv a art. 5 alin. (3) si a art. 29 din aceeaşi lege. Astfel, în situaţia stabilirii

filiaţiei copilului găsit până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani si dacă ambii părinţi

sunt de cetăţenie străină, copilul pierde cetăţenia română la data stabilirii filiaţiei. Putem observa

că, deşi, aparent, criteriul determinant în dobândirea copilului găsit este teritoriul, în realitate,

acest criteriu rămâne cetăţenia părinţilor, prezumată ca fiind cea română până la stabilirea filiaţiei

copilului. Aşadar, Legea cetăţeniei române este consecventă în aplicarea principiului ius

sanguinis.

IV.3.1.4. Dobândirea cetăţeniei române ca efect al schimbării cetăţeniei părinţilor

Potrivit art. 9 din Legea nr. 21/1991, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din

părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Este

vorba tot de o dobândire de drept a cetăţeniei, deoarece, în situaţia schimbării cetăţeniei

părinţilor, aceasta are ca efect dobândirea cetăţeniei române de către copilul minor, fără a fi

54

necesar vreun act juridic special în acest sens. Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte

cetăţenia română, se vor aplica regulile prevăzute pentru situaţia în care, în cazul adopţiei, numai

unul dintre adoptatori este cetăţean român.

IV.3.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române prin act juridic

Legea nr. 21/1991 stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române prin act

juridic: repatrierea şi acordarea la cerere. Deşi este vorba de situaţii juridice distincte, prin

modificarea textului iniţial al Legii cetăţeniei, ambele moduri de dobândire a cetăţeniei sunt

reglementate sub aceeaşi „umbrelă", aceea a dobândirii cetăţeniei prin acordare la cerere. Datorită

distincţiei între situaţia persoanei care a avut cetăţenia română si doreşte să o redobândească şi

cea a persoanei care nu a mai avut niciodată cetăţenia română, vom analiza cele două moduri de

dobândire a cetăţeniei în mod distinct.

IV.3.2.1. Dobândirea cetăţeniei române prin acordare la cerere

Acest mod de dobândire a cetăţeniei mai poartă denumirea de încetăţeniră şi este

procedeul prin care cetăţenia română este acordată la cerere unui cetăţean străin sau unei

persoane fără cetăţenie, care nu au avut niciodată cetăţenia română, care îşi exprimă, printr-o

cerere formulată către organul competent, voinţa de a dobândi cetăţenia română.

Pentru dobândirea cetăţeniei române la cerere, cetăţeanul străin sau persoana fără

cetăţenie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 21/1991:

1. Să se fi născut sau să domicilieze, !a data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-

a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe teritoriul statului român

de cel puţin 8 ani. Perioada cerută de lege se reduce la 5 ani în cazul în care persoana respectivă

este căsătorită şi convieţuieşte cu un cetăţean român.

2. Să dovedească, prin comportarea şi atitudinea sa, loialitate faţă de statul şi de poporul

român, să nu întreprindă sau să sprijine acţiuni împotriva ordinii de drept sau securităţii naţionale

si să declare că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni.

3. Să fi împlinit vârsta de 18 ani.

4. Să aibă asigurate mijloacele legale de existenţă decentă.

55

5. Să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în

străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.

6. Să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie

românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.

7. Să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Se observă complexitatea condiţiilor cerute de lege. Unul din cele mai interesante

elemente de noutate faţă de reglementarea anterioară modificării din 1999 este ultima condiţie -

cunoaşterea prevederilor Constituţiei României. De asemenea, cerinţei de cunoaştere a limbii

române, existentă în reglementarea anterioară, s-a adăugat cea a cunoaşterii noţiunilor elementare

de cultură şi civilizaţie românească necesare pentru integrarea în viaţa socială. Nu se precizează

însă cum se face dovada îndeplinirii acestor condiţii. Potrivit alin. (2) al acestui articol, termenele

prevăzute la alin. (1) lit. a) pot fi reduse până la jumătate dacă solicitantul este o personalitate

recunoscută pe plan internaţional sau a investit în România sume care depăşesc 500.000 de euro.

Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură

specială şi se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei române,

comisie ce funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei. Comisia este formată din 5 magistraţi de la

Tribunalul Bucureşti şi este desemnată, pe o perioadă de 4 ani, de către preşedintele acestei

instanţe. La dispoziţia comisiei,cererea se Publică în Partea a IIIa a Monitorului Oficial al

României .

Examinarea cereri de către comisie se face după trecerea unui termen de 30 de zile de la

publicare, În vederea examinării, cererea trebuie însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea

condiţiilor legale. Potrivit art. 14 alin. (3) din lege, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr.

87/2007, orice persoană fizică sau juridică, privată sau publică, ce deţine date sau informaţii cu

privire la neîndeplinirea condiţiilor necesare acordării sau redobândirii cetăţeniei de către

persoanele ale căror cereri au fost publicate poate sesiza Comisia.

După examinarea cererii, comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează, împreună cu

cererea de acordare a cetăţeniei, ministrului justiţiei. Raportul menţionează dacă sunt sau nu

îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei.

Aprobarea cererii de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului

care apreciază asupra propunerilor ministrului justiţiei, formulate în urma raportului comisiei.

Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea l.

56

Persoana căreia i s-a aprobat cererea de acordare a cetăţeniei române depune, în termen de

6 luni, în faţa ministrului justiţiei sau a reprezentantului acestuia sau în faţa şefului misiunii

diplomatice a României, după caz, jurământul de credinţă faţă de România, al cărui conţinut este

prevăzut de art. 19 alin. (3) din legea organică.

Data dobândirii cetăţeniei române este cea a depunerii jurământului de credinţă.

IV.3.2.2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere

În cazul repatrierii, dobândirea cetăţeniei este condiţionată, în primul rând, de îndeplinirea

de către persoana interesată a condiţiei de a mai fi avut în trecut cetăţenia română, precum şi de

faptul material al repatrierii. De asemenea, este posibilă dobândirea cetăţeniei române prin acest

mod şi cu menţinerea domiciliului în străinătate, însă în acest caz este necesară îndeplinirea unor

condiţii suplimentare.

Acest mod de dobândire a cetăţeniei române este şi el condiţionat de manifestarea de

voinţă a persoanei interesate, respectiv de cererea adresată în acest sens ministrului justiţiei. Pe

baza acestei cereri, la propunerea ministrului justiţiei, Guvernul va hotărî acordarea cetăţeniei

prin hotărâre, care se publică în Monitorul Oficial.

Legea cetăţeniei mai prevede şi că părinţii care se repatriază şi solicită redobândirea

cetăţeniei române hotărăsc şi în privinţa cetăţeniei copiilor lor minori. Dacă nu se ajunge la un

acord între părinţi în această privinţă, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând

seama de interesele acestuia, în cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar şi

consimţământul acestuia.

Potrivit prevederilor legale, redobândirea cetăţeniei române doar de către unul din soţi nu

are nicio consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fără cetăţenie al

persoanei care se repatriază şi redobândeşte cetăţenia română poate cere acordarea cetăţeniei

române în condiţiile legii.

Foştii cetăţeni români care, înainte de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia română din

motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi

descendenţii acestora până la gradul II pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la

cerere, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. Salin. (Dlit. b), c), e) şi f).

57

IV.3.3. Pierderea cetăţeniei române

Ca şi în cazul dobândirii cetăţeniei, şi modurile de pierdere a acesteia de pot clasifica în

două categorii principale:

A. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române;

B. Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic.

IV.3.3.1. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române

Dacă dobândirea de drept a cetăţeniei este modul cel mai frecvent de dobândire a acesteia,

pierderea de drept a cetăţeniei are un caracter de excepţie.

Pierderea cetăţeniei române prin adopţia de câtre un cetăţean străin

Potrivit Legii cetăţeniei române, copilul minor adoptat de un cetăţean străin pierde

cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, dobândeşte

cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14

ani i se cere consimţământul. In scopul protecţiei minorului adoptat de un cetăţean străin faţa de

situaţia de apatridie, legea prevede că data pierderii cetăţeniei române este cea a dobândirii de

către minor a cetăţeniei adoptatorului. De asemenea, acelaşi scop îl are si dispoziţia potrivit

căreia, în cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este

considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Pierderea cetăţeniei române prin stabilirea filiaţiei copilului găsit

Acest mod de pierdere a cetăţeniei române reprezintă de fapt răsturnarea prezumţiei

relative instituite de lege privind cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Astfel, în cazul

în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani,

iar părinţii au altă cetăţenie, copilul pierde cetăţenia română la data stabilirii filiaţiei.

Pierderea cetăţeniei române de către minor în cazul schimbării cetăţeniei părinţilor

Articolul 27 din Legea cetăţeniei stabileşte că minorul pierde cetăţenia română ca urmare

a renunţării părinţilor la această cetăţenie şi dacă minorul se află împreună cu ei în străinătate sau

părăseşte ţara pentru a se stabili în străinătate. Dacă copilul a fost încredinţat prin hotărâre

58

judecătorească unuia dintre părinţi şi acesta a renunţat la cetăţenia română şi are domiciliul în

străinătate, minorul va pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost

încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român, În

toate aceste situaţii, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.

IV.3.3.2. Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic

Retragerea cetăţeniei române

Articolul 24 din Legea cetăţeniei române consacră acest mod de pierdere a cetăţeniei care

are loc cu titlu de sancţiune şi se pronunţă din oficiu. Trebuie precizat că actualul text al legii are

în vedere principiul enunţat în art. 5 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenia română nu

poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere. In textul iniţial, anterior Constituţiei, nu se

făcea referire la acest principiu, dar el a fost considerat ca modificat implicit în lumina

dispoziţiilor constituţionale.

Potrivit legii, cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vătăma interesele

statului român sau lezează prestigiul României;

b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt

relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.

Retragerea cetăţeniei, fiind o sancţiune, are caracter strict personal. Ea produce efecte

doar în privinţa persoanei vinovate de săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 24, nu şi

în privinţa soţului sau copiilor acestei persoane.

Se observă că primele două ipoteze care pot atrage retragerea cetăţeniei sunt condiţionate

de locul unde se săvârşesc faptele sancţionate: persoana respectivă trebuie să se afle în străinătate.

In cazul ultimei ipoteze, locul unde se află persoana nu are relevanţă pentru aplicarea sancţiunii

retragerii cetăţeniei.

Potrivit art. 31 din Legea cetăţeniei, orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de

existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza în scris comisia de pe lângă

Ministerul Justiţiei, având şi obligaţia de a produce dovezile de care dispune. Comisia menţionată

59

poate cere date sau informaţii de la orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă despre

existenţa situaţiei prevăzute la art. 24.

Retragerea cetăţeniei române se dispune de către Guvern prin hotărâre.

In literatura juridică s-a făcut observaţia că, pentru ca sancţiunea retragerii cetăţeniei

române să nu aibă un caracter arbitrar, contrar dispoziţiilor internaţionale privind protecţia

drepturilor omului, ea trebuie considerată o sancţiune complementară cu caracter penal.

Consecinţa acestui fapt este necesitatea reglementării şi aplicării acestei sancţiuni în condiţiile

prevăzute de Declaraţia universală a drepturilor omului si de celelalte tratate şi pacte în materie la

care România este parte, precum si de legile române în vigoare. De aceea, s-a considerat că o

procedură de retragere a cetăţeniei române prin hotărâre de Guvern, chiar dacă se prevede

necesitatea îndeplinirii unei proceduri care include şi propuneri din partea unei comisii formate

din magistraţi, dar desfăşurată în condiţii care nu asigură dreptul de apărare al învinuitului, nu

poate fi considerată conformă postulatelor statului de drept.

S-a propus în acest sens modificarea Legii cetăţeniei în sensul prevederii ca, împotriva

persoanelor care au dobândit cetăţenia română altfel decât prin naştere şi care au fost condamnate

de instanţele judecătoreşti române pentru infracţiunile specificate de art. 64 C. pen., să se

pronunţe pedeapsa complementară a retragerii cetăţeniei române.

Renunţarea ia cetăţenia română

Reglementarea legii române în materia renunţării la cetăţenie reflectă principiul consacrat

potrivit căruia nimeni nu poate renunţa la cetăţenia sa pentru a rămâne fără nicio cetăţenie. De

aceea, cetăţenia română nu poate fi pierdută decât cu aprobarea Guvernului, o simplă declaraţie

în acest sens nefiind suficientă. Potrivit art. 26 din Legea nr. 21/1991, pentru motive temeinice, se

poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) a împlinit vârsta de 18 ani;

b) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă

penală;

c) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având

astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;

d) a dobândit ori a solicitat si are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Pierderea

cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor

minori.

60

Cererea de renunţare la cetăţenia română se face personal sau prin mandatar cu procură

specială si autentică şi se depune la comisia care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, care

va proceda potrivit regulilor stabilite pentru aprobarea acordării cetăţeniei române. Data pierderii

cetăţeniei române prin retragere sau prin renunţare este data publicării în Monitorul Oficial al

României a hotărârii Guvernului.

IV.4. DOVADA CETĂŢENIEI ROMÂNE

Potrivit art. 21 din Legea cetăţeniei, dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de

identitate sau, după caz, cu cartea de identitate ori cu certificatul constatator emis după depunerea

jurământului în cazul acordării cetăţeniei la cerere. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se

dovedeşte cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau cartea de identitate sau paşaportul

oricăruia dintre părinţi, În cazul în care copilul este înscris în buletinul sau în cartea de identitate

ori în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.

61

Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de

naştere.

În cazuri excepţionale, potrivit art. 22 din lege, misiunile diplomatice sau oficiile

consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în

străinătate.

IV.5. CETĂŢENIA DE ONOARE

Articolul 38 din Legea cetăţeniei reglementează acordarea cetăţeniei de onoare unor

cetăţeni străini, pentru servicii deosebite aduse ţării si naţiunii române. Acordarea cetăţeniei de

onoare se face la propunerea Guvernului, fără nicio altă formalitate, de către Parlamentul

României.

Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate drepturile civile şi

politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a alege si de a fi ales si de a

ocupa o funcţie publică.

IV.6. CONVENŢIA EUROPEANA PRIVIND CETĂŢENIA

În cadrul Consiliului Europei, a fost semnată la Strasbourg, al 6 noiembrie 1997,

Convenţia Europeană privind Cetăţenia. Convenţia a intrat în vigoare la 1 mai 2005, iar România

a devenit parte a acestei convenţii la 20 ianuarie 2005, prin ratificare.

Convenţia stabileşte principii şi reguli aplicabile statelor părţi în domeniul dobândirii şi

pierderii cetăţeniei. Deşi porneşte de la premisa că este de competenţa fiecărui stat să

62

determine prin propria legislaţie care sunt resortisanţii săi, Convenţia impune un cadru privind

acordarea şi pierderea cetăţeniei, în principal în scopul evitării situaţiei de apatridie, dar si a altor

conflicte juridice privind cetăţenia.

Principiile care, potrivit Convenţiei, trebuie să guverneze reglementarea cetăţeniei de

către statele părţi sunt următoarele:

a) fiecare individ are dreptul la o cetăţenie;

b) apatridia trebuie să fie evitată;

c) nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa;

d) nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un resortisant al unui stat parte şi un

străin, nici schimbarea naţionalităţii unuia din soţi în timpul căsătoriei nu pot avea efecte de drept

asupra cetăţeniei celuilalt soţ;

e) principiul nediscriminării.

Convenţia mai cuprinde reguli privind acordarea de drept a cetăţeniei, obligaţia statelor de

a permite renunţarea la cetăţenie, acordarea posibilităţii de redobândire a cetăţeniei, obligaţia

statelor de a soluţiona cererile privitoare la dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei într-un

termen rezonabil, acordarea dreptului la recurs împotriva soluţiilor date acestor cereri.

O parte importantă a Convenţiei se referă la pluralitatea de cetăţenii, stabilind ca reguli

generale faptul că statele părţi trebuie să permită:

a) copiilor care au dobândit automat la naştere cetăţenii diferite să-şi păstreze aceste

cetăţenii;

b) resortisanţilor săi de a avea o altă cetăţenie, când această cetăţenie este dobândită

automat prin căsătorie.

De asemenea, pe lângă regulile generale ce ţin de instituţia cetăţeniei în dreptul

internaţional public (păstrarea cetăţeniei precedente, succesiunea statelor şi cetăţenia,

reglementarea prin acord internaţional), Convenţia face referire si la un caz specific ce poate

genera conflicte în cazul pluralităţii de cetăţenii: îndeplinirea obligaţiilor militare. Astfel, potrivit

Convenţiei, orice individ care posedă cetăţenia a două sau mai multor state părţi nu este ţinut să

îndeplinească obligaţiile sale militare decât faţă de unul singur dintre aceste state părţi. Acorduri

speciale între statele părţi interesate vor putea determina modalităţile de aplicare a acestei reguli,

în lipsa unor acorduri speciale încheiate sau susceptibile de a fi încheiate, următoarele dispoziţii

sunt aplicabile indivizilor care posedă cetăţenia a două sau mai multor state părţi:

63

a) indivizii vor fi supuşi obligaţiilor militare ale statului parte pe teritoriul căruia ei

domiciliază obişnuit. Totuşi, aceşti indivizi vor avea facultatea, până la vârsta de 19 ani, de a se

supune obligaţiilor militare într-unul din statele părţi a cărui cetăţenie ei o posedă, de asemenea,

sub forma angajării voluntare pentru o durată totală şi efectivă cel puţin egală cu cea a serviciului

militar activ în celălalt stat parte;

b) indivizii care au domiciliul lor obişnuit pe teritoriul unui stat parte ai căror resortisanti

nu sunt sau al unui stat necontractant vor avea facultatea de a alege dintre statele părţi a căror

cetăţenie ei o posedă pe acela în care doresc să-şi îndeplinească obligaţiile lor militare;

c) indivizii care, conform regulilor prevăzute la lit. a) şi b), şi-au satisfăcut obligaţiile lor

militare fată de un stat parte, în condiţiile prevăzute de legislaţia acestui stat parte, vor fi

consideraţi că si-au satisfăcut obligaţiile militare faţă de statul parte sau de statele părţi ai căror

resortisanţi ei sunt, de asemenea;

d) indivizii care, anterior intrării în vigoare a acestei Convenţii între statele părţi a căror

cetăţenie o posedă, au satisfăcut într-unul din aceste state părţi obligaţiile militare prevăzute de

legislaţia acestuia vor fi consideraţi că si-au satisfăcut aceleaşi obligaţii în statul parte sau în

statele părţi ai căror resortisanţi ei sunt, de asemenea;

e) când indivizii şi-au îndeplinit serviciul lor militar activ într-unul din statele părţi a

cărui cetăţenie o posedă, în conformitate cu lit. a), şi îşi transferă ulterior domiciliul lor obişnuit

pe teritoriul altui stat parte a căror cetăţenie ei o posedă, ei nu vor putea fi supuşi, dacă este cazul,

obligaţiilor militare de rezervă decât în acest din urmă stat parte;

f) aplicarea dispoziţiilor prezentului articol nu afectează în niciun fel cetăţenia

indivizilor;

g) în caz de mobilizare într-unul din statele părţi, obligaţiile decurgând din dispoziţiile

prezentului articol nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte acest stat parte.

64

CONCLUZII

Am demonstrat, prin cele spuse pe parcursul lucrării că instituţia cetăţeniei poate fi

considerată o “piatră unghiulară” a întregului drept constituţional românesc. Aceasta, deoarece

întregul proces economic, social, dar şi conceptual a fost posibil datorită unei ordini juridice care

a reglementat aceste aspecte. Ordinea şi progresul au fost posibile după lungi rătăciri şi căutări:

între conceptul de stat condus de un “uns al Domnului” până la statul ca stăpân, dar care nu putea

stăpâni decât servind (Hegel); între o democraţie în care conduc masele şi este supusă uşor

65

anarhiei, către o societate civilă care trebuie să protejeze pe membrii ei, să-şi apere drepturile,

aşa cum individul singular este dator să respecte drepturile societăţii civile, dar, în final, ca

urmare a evoluţiei materiale şi spirituale s-au afirmat modelele şi teoriile care veneau în

consonanţă cu aspiraţiile democratice şi nevoile celor mulţi.

Evoluăm continuu şi ca rezultantă a acestui efect unii termeni îşi modifică sensul şi modul

de reglementare pentru a fi în pas cu timpurile, asigurând un cadru juridic necesar dezvoltării în

cele mai bune condiţii a vieţii sociale, a individului, ca parte şi a societăţii, ca întreg. Am observat

că şi “ cetăţenia” a evoluat la nivelul conceptual foarte mult, de la nivelul unei simple supuneri

până la o calitate a persoanei, egală cu altă persoană cetăţean. Această calitate a persoanei implică

şi o legătură politică între individ şi stat, oriunde s-ar afla cetăţeanul, acesta beneficiind de

protecţia juridică a statului român.

Mai nou, tot mai mulţi jurişti vorbesc despre cetăţenia europeană planetară.

În ceea ce priveşte Consiliul Europei, acesta a examinat posibilităţi de reglementari în

ceea ce priveşte o eventuală cetăţenie unică, fără însă, a se ajunge până în prezent la o

reglementare uniformă a cetăţenilor statelor componente sau la o cetăţenie comună.

S-au adoptat convenţii care urmăresc rezolvarea cazurilor de pluralitate de cetăţenie, şi de

rezolvarea chestiunilor obligaţiilor militare, s-a ajuns şi la o convenţie privind principalele

probleme privind cetăţenia plecând de la acordurile existente şi de la situaţiile de pluralitate de

cetăţenie, şi luând în considerare interesele legitime ale statelor şi persoanelor fizice.

Fiecare stat este liber să decidă asupra consecinţelor care decurg în dreptul său intern din

situaţia că unul din cetăţenii săi dobândesc sau are o altă cetăţenie.

La Convenţia Europei privind cetăţenia a aderat la 6 noiembrie 1997 şi ţara noastră.

În ceea ce priveşte cetăţenia planetară, problema comportă multe discuţii în legătură cu

oportunitatea ei, trecând de la exaltarea internaţionaliştilor idealişti şi până la concluzia de

paradox a celor mai conservatori.

Chiar dacă vorbim despre un aşa-zis “internaţionalism” precizăm că termenul trebuie

folosit cu multă grijă, deoarece va putea implica şi o diminuare a suveranităţii, fapt care va putea

crea multe situaţii înguste şi inechitabile pentru popoare, dacă nu este precedat de o înţelegere în

condiţii de egalitate a statelor, şi în deplină cunoştinţă de cauză.

Cu toate acestea, problema numărul 1a organizaţiei lor internaţionale este eliminarea

apatridiei, prin înserarea în legislaţia statelor a unor reglementări care să nu permită pierderea

66

cetăţeniei, decât în cazul obţinerii alteia, în acest fel fiecare cetăţean să beneficieze de o protecţie

juridică, de drepturi specifice cetăţeanului, neriscând a ajunge într-o condiţie juridică inferioară.

Observăm deci că se pune un foarte mare accent pe această instituţie, cale către o

eventuală cetăţenie europeană sau planetară, fiind produsul unor acorduri ale statului, în condiţii

de egalitate, pe baza unui ideal comun, reciproc avantajos pentru toţi.

Nu trebuie să se atingă acest scop al cetăţeniei planetare prin nici un fel de agresiune

economică sau militară, dictat, în beneficiul unuia sau unui grup şi în dezavantajul net al altor

regiuni sau ţări. Simion Bărnuţiu contura foarte frumos această idee încă din secolul XIX:

“Naţiunea română nici nu voieşte a domni peste alte naţiuni, şi nici nu va suferi a fi supusă altora,

ci voiesc drept egal pentru toţi”.

În ceea ce priveşte ţara noastră, este ştiut faptul că România a contribuit mult la tezaurul

cultural european şi mondial, iar în condiţiile unei mai mari transparenţe europene cetăţenii

români de valoare (denumiţi cetăţeni ai Europei în viitor) vor avea un cuvânt şi mai greu de spus

în viaţa socială şi culturală a acestei lumi.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între

popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Obiectivele declarate privesc atât consolidarea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi

justiţiei, promovarea progresului economic şi social cât şi crearea unei cetăţenii europene şi

afirmarea rolului Europei în lume.

În cadrul sistemului legislativ al Uniunii Europene există mai multe principii care servesc

ca bază pentru luarea deciziilor, mai ales în cazurile în care unele acte sunt neclare sau există un

conflict între mai multe categorii de acte. Unele din aceste principii sunt înscrise în tratate (de

pildă, principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii), altele derivă din practica Uniunii şi a

instituţiilor sale, în special Curtea Europeană de Justiţie.

Uniunea nu acţionează decât în domeniile şi în măsura în care Tratatele i-au atribuit

competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor

tratatelor. În completarea acestui principiu, pentru a nu bloca acţiunea Uniunii, există totuşi o

prevedere prin care, pentru urmărirea obiectivelor, Uniunea poate acţiona şi în domenii în care nu

are competenţe explicit menţionate în tratate.

Principiul solidarităţii comunitare

67

Uniunea Europeană a fost creată pentru beneficiul comun al tuturor statelor membre şi al cetăţenilor lor, drept pentru care statele membre trebuie să acţioneze solidar pentru a asigura repartizarea echitabilă şi uniformă a beneficiilor care decurg din participarea la Uniune. 

Principiul egalităţii, nediscriminării şi garantării drepturilor fundamentale

  Uniunea Europeană încearcă prin acţiunile şi politicile sale să promoveze respectul pentru drepturile omului şi egalitatea între persoane şi să combată orice fel de discriminare. La nivel internaţional, aplicarea principiului egalităţii presupune, printre altele, absenţa unui statut privilegiat sau a dominaţiei unui stat membru asupra celorlalte.

 Principiul subsidiarităţii

  Deciziile în cadrul Uniunii trebuie luate la nivelul cel mai apropiat de cei pe care punerea în aplicare a acestor decizii îi afectează direct. Ca urmare, deciziile vor fi luate şi acţiunile vor fi întreprinse la un nivel superior (comunitar, naţional sau regional) doar atunci când interesele celor vizaţi nu pot fi protejate prin decizii luate la un nivel inferior (respectiv naţional, regional sau local) sau când interesele celor vizaţi pot fi mai bine protejate dacă deciziile sunt luate la un nivel superior.

 Principiul proporţionalităţii

  Pentru a lua o decizie în cadrul Uniunii se verifică în prealabil dacă măsura este necesară şi potrivită cu obiectivele la care încearcă să răspundă, evaluare ce ia în calcul toate interesele care sunt în joc, încercând să evite astfel potenţialele abuzuri.

 Principii de aplicare a dreptului comunitar

  Pentru a asigura buna funcţionare a sistemului juridic comunitar şi eficacitatea măsurilor luate, Comunităţile au dezvoltat mai multe principii de aplicare a dreptului comunitar. Un rol important în definirea şi garantarea respectării acestora l-a avut Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin hotărârile luate în unele cazuri aduse în faţa sa. Cele mai importante principii de acest fel sunt cel al supremaţiei dreptului comunitar, cel al aplicabilităţii directe, efectul direct şi efectul indirect.

 Principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra celui naţional

  În caz de conflict între legea naţională şi dreptul comunitar, norma comunitară (tratatele, dar şi legislaţia derivată) este cea care se aplică în toate cazurile. Acest principiu este valabil pentru toate tipurile de norme comunitare şi, respectiv, naţionale (fie ele constituţionale, legislative sau administrative), indiferent de data intrării lor în vigoare (fie că norma naţională a fost emisă înaintea celei comunitare, fie după aceasta). Supremaţia dreptului comunitar este unul dintre cele mai vechi principii ale acestui sistem de drept, fiind formulat pentru prima dată de către judecătorii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) în hotărârea din 15 iulie

68

1964, în cazul Flaminio Costa c. ENEL Flaminio Costa, acţionar al unei societăţi private de producere a energiei electrice, se opunea naţionalizării (în 1962) şi transferului către societatea ENEL (Ente Nazionale Energia Electrica) a producţiei şi distribuţiei energiei electrice în Italia.

 

Întrucât nu mai primea dividendele care considera că i se cuvin, el refuzase să îşi plătească factura pentru energia electrică, iar înaintea unei curţi naţionale a invocat încălcarea, prin legea de naţionalizare, a mai multor dispoziţii ale Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (TCEE). Interpelată pentru interpretarea unor prevederi ale tratatului, CJCE s-a pronunţat, afirmând că, date fiind angajamentele pe care statele membre şi le-au luat prin tratat, acestea au transferat Comunităţilor o parte din dreptul lor suveran de a decide, astfel încât statele membre nu mai pot lua hotărâri „care ar fi incompatibile cu noţiunea de Comunitate". În acest fel a fost creat unul dintre cele mai importante principii ale sistemului de drept al Uniunii Europene.

 Principiul aplicabilităţii directe

  În general, procedura obişnuită de integrare a dreptului internaţional în legislaţiile naţionale este cea a transpunerii textului actelor internaţionale în legi naţionale, fiind întotdeauna necesară o astfel de procedură înainte de intrarea lor în vigoare, chiar în ţările în care tradiţia juridică admite supremaţia dreptului internaţional asupra celui naţional. Însă, potrivit principiului aplicabilităţii directe, actele comunitare nu necesită măsuri de transpunere în legi naţionale, ele fiind aplicabile direct.

 

Cu alte cuvinte, statele nu au dreptul să formuleze legi care să reia textul unui act comunitar pentru a-l integra propriului sistem juridic intern, ci norma comunitară trebuie pur şi simplu aplicată de jurisdicţiile naţionale din momentul publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În plus, aşa cum a arătat CJCE în controversatul caz din 1991, Andrea Francovich et al. c. Republica Italiană, cetăţenii pot cere despăgubiri statelor în care legislaţia comunitară nu a fost corect sau în întregime implementată, dacă acest lucru i-a afectat. Acest principiu reafirmă caracterul distinct al dreptului comunitar faţă de sistemul juridic internaţional şi legătura sa specială cu dreptul naţional al statelor membre.

Efectul direct

Ca o consecinţă a principiului aplicabilităţii directe, din momentul adoptării lor, normele comunitare conferă cetăţenilor Uniunii drepturi care pot fi revendicate prin acţiuni în justiţie. Acest nou principiu, numit efect direct, a fost formulat pentru prima oară de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) în decizia referitoare la cazul Van Gend en Loos c. Nederlanse Administraţie der Belastingen din 5 februarie 1963. NV Algemene Transport en Expediţie Onderneming van Gend & Loos, o întreprindere de transport olandeză, dăduse în judecată, în faţa

69

unui tribunal naţional, administraţia vămilor din această ţară, pe motiv că aceasta îi aplicase o taxă vamală majorată pentru un produs chimic provenind din Germania, fapt ce ar fi încălcat prevederile Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (TCEE) privitor la libera circulaţie a mărfurilor. Chemată să se pronunţe dacă o persoană particulară putea invoca în justiţie drepturi şi obligaţii create prin TCEE, CJCE răspunde afirmativ. Una din dificultăţile aplicării acestui principiu constă în a şti ce norme comunitare au efect direct.

CJCE a stabilit că normele comunitare, pentru a avea efect direct, trebuie să fie complete (să nu necesite norme suplimentare pentru execuţie sau în procesul punerii lor în aplicare). Astfel, au efect direct regulamentele, directivele (numai dacă sunt clare, precise şi necondiţionate) şi deciziile (cu excepţia celor care sunt adresate direct unui stat membru, dar şi acestea au efect direct dacă îndeplinesc condiţii similare directivelor). Dacă hotărârea iniţială a CJCE făcea referire îndeosebi la libera circulaţie a mărfurilor, principiul a fost progresiv extins şi la libera circulaţie a lucrătorilor (cazul Yvonne van Duyn c. Home Office, 1974), libertatea de stabilire a cetăţenilor comunitari în alte state membre (cazul Jean Reyners c. Regatul Belgiei, 1974), libera prestare a serviciilor (cazul Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid, 1974). El se aplică în prezent şi în domenii precum egalitatea de salarizare între bărbaţi şi femei, interdicţia discriminării şi libera concurenţă.

 Principiul recunoaşterii reciproce

  În lipsa armonizării legislaţiei, pentru facilitarea consolidării pieţei unice statele membre recunosc reciproc normele naţionale în anumite domenii, în special în cele care privesc libertatea de mişcare a produselor, serviciilor şi persoanelor. Acest principiu a fost introdus pentru prima dată în vocabularul Comunităţilor prin aşa-numitul caz Cassis de Dijon (Rewe-Zentral AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein), adus în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) în 1979. Petentul, un importator german de băuturi alcoolice din Koln, intenţionase să importe din Franţa un lichior (Cassis de Dijon) şi pentru aceasta, conform prevederilor legale din Germania, trebuia să ceară aprobarea unui for naţional specializat (Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein).

Acesta nu a acordat licenţa de import, considerând că respectiva băutură nu este suficient de alcoolică pentru a fi considerată băutură spirtoasă. Importatorul a adus cazul în faţa CJCE, arătând că legislaţia germană nu permitea importarea în această ţară a unor băuturi recunoscute ca alcoolice în alte state membre, fapt ce împiedica libertatea de mişcare a produselor şi contravenea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (TCEE). CJCE a hotărât că statele membre nu au dreptul să introducă astfel de restricţii tehnice decât în condiţiile în care anumite chestiuni non-economice, de pildă protecţia consumatorului şi sănătatea publică, cer acest lucru.

Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deşi se poate afirma că, pentru a-şi îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menţine pacea pe continent şi de a avea

70

un rol mai activ în lume, scopul Uniunii Europene este acela de a aduna la un loc toate popoarele Europei.

BIBLIOGRAFIE

1. Ion Deleanu Drept constituţional instituţii politice, Tratat, vol. 2, Bucureşti, 1996, p.

25). O opinie este exprimată de profesorul Bucureşti 1995 ;

2. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. AII, Restitutio, Bucureşti, 2005;

3. L. Duguit, Trăite de droit constitutionnel, ed. III, vol. l, Paris, 2008;

4. T. Drăganu ,Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, Ed. Lumina Lex,

2008;

5. J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 17e ed., Montchrestien, 2007;71

6. M. Prelat, G. Lesquyer, Histoire des idees politiques, 5e ed., Dalloz, Paris, 2005;

7. I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. AII Beck, 2009;

8. I. Muram, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a Xl-a,

Ed. AII Beck, 2004;

9. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. AII, 2002, p. 90-91;

10. C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. AII Beck, 2003;

11. C. lonescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. AII Beck, 2003;

12. Muraru ,Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Aclami, Bucureşti, 2007;

13. J. Diaconu, Minorităţile. Statut. Perspective, I.R.D.O. 1996; Minorităţile. Identitate.

Egalitate, I.R.D.O., 2008;

14. T. Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul

internaţional public, Ed. Lumina Lex, 2008;

15. Barbu B. Berceanu, Cetăţenia, monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 2009;

16. Ioan Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2003;

17. Ştefan Deaconu, Cetăţenia în dreptul românesc, în Cetăţenia europeană, Editura All

Beck, Bucureşti, 2003;

18. Aristotel, Politica, Cartea IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965;

19. J. J. Rousseau, Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1957;

20. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I Editura All Beck, Bucureşti,

2005;

21. I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998;

22. B.Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice. Galaţi: Editura Universitară

Danubius,2010;

23. Ştefan Deaconu, Naţionalitatea şi cetăţenia în dreptul român, în revista „Dreptul”, nr.

12/2005;

24. Alexandru Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României,

în revista „Dreptul”, nr, 12/2006;

25. Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română (republicată în M. Of. nr. 98 din6 martie

2000), cu modificările ulterioare;

72

26. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor în

România (republicată în M. Of. nr. 201 din 8 martie 2004);

27. Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007 ;

28. Barbu Berceanu, Cetăţenia. Monografie juridică, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999;

29. Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2008

30. Ion Deleanu, Instituţii si proceduri constituţionale - în dreptul român şi în dreptul

comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

31. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, voi. l, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

32. Gilbert Gornig, Ioana Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

33. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional si instituţii politice, ed. a 11-a,

vol. l, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003;

34. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Gheorghe lancu, Ştefan Deaconu, Mihai Horia

Cuc, Cetăţenia europeană, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003;

35. Ingolf Pernice, Fondements du droit constitutionnel europeen, Pedone, Paris, 2004;

36. Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia?, Ed. Polirom, laşi,2001

73