Cezar Bîrzea

CET~|ENIA EUROPEAN~

POLITEIA–SNSPA, 2005

2

CUPRINS Introducere /4

Modulul I – Teoria ]i practica cet`\eniei /6 1. Redescoperirea cet`\eniei: dezbaterea contemporan` /6 2. Contextul cultural ]i istoric al cet`\eniei /12 3. Ce este cet`\enia /14

a) Cet`\enia statutar` ]i cet`\enia identitar` /15 b) Cet`\enia normativ` ]i cet`\enia efectiv` /16 c) Defini\ia pragmatic` a cet`\eniei /16

4. Cet`\enia – o nou` paradigm` a ]tiin\elor politice /17 a) Teoria cet`\eniei /18 b) Teritorialitate, stat na\ional, cet`\enie /25

5. Cet`\enia ]i societatea civil` /30 a) Defini\ia societ`\ii civile /32 b) Structura spa\iului public /33 c) Tipologia regimurilor politice /35 d) Globalizarea societ`\ii civile /38

6. Competen\a civic` /39 a) Cultura civic` /39 b) Drepturile ]i responsabilit`\ile /40 c) {nv`\area cet`\eniei /42

Modulul II – Cet`\enia european` ca statut juridic /45 1. Cet`\enii ]i exercitarea puterii [n Uniunea European` /45 2. Statutul juridic al cet`\eanului european /48

3. Sistemul de protec\ie a drepturilor cet`\enilor europeni /49

Modulul III – Identitatea european` /52 1. Formarea con]tiin\ei europene /54

a) Mitul unit`\ii teritoriale /54

b) Mitul destinului istoric /54 c) Mitul imperiului universal /55

d) Mitul unit`\ii cre]tine /57 e) Mitul unit`\ii intelectuale /57

f) Mitul unit`\ii pacificatoare /59 2. Spiritul Europei: reperele identit`\ii culturale europene /60

3. România ]i Europa: dileme identitare /64

Modulul IV – Democra\ia european` /68 1. Uniunea European` ca spa\iu public (“Euro-polity”) /69

2. Sistemul decizional /77 a) Metoda parteneriatului /78

b) Metoda negocierii /79 c) Metoda co-op\iunii /79

d) Metoda consensual` /80 3. Guvernan\a european`: regim, federa\ie sau stat suprana\ional? /83

4. Na\ional ]i suprana\ional în construc\ia european` /91

Modulul V – „Europenizarea” spa\iului public na\ional /98 1. „Europenizarea” ca fenomen istoric ]i politic /99

2. Actorii „europeniz`rii” /105

3

a) Administra\ia public` /106 b) Parlamentele na\ionale /106

c) Partidele politice /107 d) Justi\ia /108

e) Regiunile /108 f) Grupurile de interes /109

3. Societatea civil` transfrontalier` /110 4. Abordarea comparativ` a „europeniz`rii”: convergen\` sau diversitate? /111

Modulul VI – Construc\ia cultural` a cet`\eniei europene /114 1. Cet`\enia european`: mituri fondatoare, simboluri, tradi\ii reconstruite /115

2. Cet`\enia ]i construc\ia identitar` european` /119 3. Cultura organiza\ional` a spa\iului public european /124

4. Rolul educa\iei /129 a) Dimensiunea european` /130

b) Procesul de la Bologna /130 c) Strategia de la Lisabona /131

Concluzii /132

Anexa I – Sensul dat cet`\eniei în diverse contexte culturale /134

Anexa II – Componentele culturii civice /135

Anexa III – Educa\ia civic` în curriculum-ul formal din \`rile europene /136

Anexa IV – Caracteristicile identit`\ii europene /145

Anexa V – Cronologia unific`rii europene /146

Bibliografie /148

4

INTRODUCERE

Ce înseamn` s` fii cet`\ean al Europei? Care sunt drepturile ]i responsabilit`\ile care

definesc cet`\enia european`? Este oare suficient` de\inerea actelor civile ale na\ionalit`\ii unui stat membru al Uniunii Europene? Care este spa\iul public în care se exercit` aceast` form` de civitate: statul suprana\ional, federa\ia interguvernamental` sau coali\ia unor „polity“ na\ionale? Ce fel de identitate colectiv` este cet`\enia U.E.? Care sunt sistemele sale de legitimare ]i mobilizare civic`? Cum se raporteaz` cet`\enia U.E. la democra\ia european`?

Cum se poate transforma cet`\enia na\ional` într-o cet`\enie suprana\ional` ]i care sunt mijloacele acestei construc\ii identitare?

Aceste întreb`ri generice sintetizeaz` premisele conceptuale ale acestui curs, destinat în primul rând studen\ilor în ]tiin\ele sociale ]i politice, precum ]i tuturor celor interesa\i de problematica integr`rii europene. Fa\` de alte demersuri (consacrate „studiilor europene“,

dreptului comunitar, institu\iilor ]i politicilor U.E.), cursul de fa\` are propria identitate:

• el pleac` de la conceptul integrator de „cet`\enie“, considerat ca o paradigm` a ]tiin\elor politice;

• circumscrie problematica democra\iei europene (îndeosebi aspectele controversate ale reprezentativit`\ii, transparen\ei, particip`rii ]i r`spunderii publice) în contextul specific al cet`\eniei europene;

• interpreteaz` cet`\enia european` într-o viziune l`rgit` (ca statut juridic, identitate colectiv`, cultur` organiza\ional` ]i ac\iune social`), ceea ce permite abordarea unor aspecte înrudite, devenite teme majore ale ]tiin\elor politice, precum globalizarea, suveranitatea ]i declinul statului na\ional;

• plaseaz` dezbaterea actual` privind viitorul Uniunii Europene în cadrul explicativ al ]tiin\elor politice, a]a cum sunt teoria neo-func\ionalist` (care fundamenteaz` metoda consensual` ]i dreptul comunitar), institu\ionalismul (baza teoretic` a „europeniz`rii“) ]i

guvernan\a (ca alternativ` la guvernare);

• face distinc\ia între comunitatea cultural` ]i comunitatea politic`, între identitatea cultural` european` ]i identitatea politic` a U.E.;

• propune c`i ]i mijloace ale construc\iei identitare a euro-cet`\eniei, care pot interesa direct pe viitorii formatori ]i speciali]ti în politicile publice, pe diver]ii actori ai spa\iului civic comunitar.

Pe scurt, în inten\ia noastr`, cursul de fa\` are în vedere familiarizarea cu problematica

general` a Uniunii Europene ca proiect politic. Acest proiect trebuie sus\inut de o construc\ie identitar` adecvat`, de schimbarea normelor ]i proceselor institu\ionale din fiecare sistem

na\ional, de redefinirea rolului statului ]i a spa\iului public, de asumarea drepturilor ]i a responsabilit`\ilor care decurg din cet`\enia european`.

În aceast` perspectiv`, cursul nostru vizeaz` urm`toarele obiective generale: • în\elegerea ]i utilizarea conceptului de cet`\enie (]i a variantei sale, cet`\enia european`)

ca paradigm` a ]tiin\elor politice;

5

• definirea cet`\eniei europene în dubla sa ipostaz`, de statut juridic (cet`\enia formal` sau ansamblul drepturilor suprana\ionale oficial recunoscute) ]i identitate colectiv` (cet`\enia

informal` sau apartenen\a subiectiv`); • caracterizarea identit`\ii culturale europene ca surs` posibil` de legitimare a identit`\ii

politice a U.E.; diferen\ierea comunit`\ii culturale de comunitatea politic` în care se exprim` cet`\enia;

• în\elegerea democra\iei suprana\ionale a Uniunii Europene, a institu\iilor, politicilor ]i

metodelor de guvernare pe care le-a produs; • caracterizarea fenomenului de „europenizare“ a spa\iului public na\ional ]i a consecin\elor

sale asupra euro-cet`\eniei; • analiza construc\iei culturale a identit`\ii U.E. ]i în\elegerea mecanismelor care deosebesc

identificarea na\ional` de identificarea postna\ional`.

Fiec`ruia din aceste ]ase obiective îi este consacrat câte un modul relativ autonom, cu obiectivele sale specifice ]i instrumente proprii de evaluare (teste-gril`, proiecte personale, construc\ia unor „reader“, aplica\ii în grupuri de lucru). Între aceste module exist` rela\ii de

interdependen\` ]i continuitate, astfel încât înv`\area unuia nu este posibil` f`r` achizi\ionarea cuno]tin\elor ]i a competen\elor prev`zute în modulul precedent. În acest fel, cursul nostru î]i

propune s` promoveze ]i s` aplice câteva elemente-cheie ale asigur`rii calit`\ii: centrarea pe obiective precise, cunoscute ]i asumate în prealabil; folosirea unor criterii clare de m`surare a performan\ei (obiectivele specifice ale fiec`rui modul); evaluarea formativ`, dup` fiecare

unitate de con\inut (dup` fiecare modul); folosirea unor metode participative, care s` angajeze studen\ii în construirea propriului parcurs academic. Ponderea se va deplasa astfel de la cuno]tin\e la activit`\i de înv`\are, de la textul „predat“, memorat ]i reprodus la o abordare interactiv` ]i responsabil`. Suportul de curs va fi distribuit înc` de la început în form` electronic` sau tip`rit`, urmând ca fiecare modul s` genereze propriile activit`\i de cercetare,

rezolvare de probleme concrete ]i dezvoltare de proiecte de c`tre studen\i. În elaborarea acestui curs am beneficiat de sprijinul colegilor de la Facultatea de }tiin\e

Politice a SNSPA – Bucure]ti ]i de sus\inerea programului academic New Europe Colege – NEC-Link. Le mul\umim tuturor ]i pe aceast` cale.

6

MODULUL I

TEORIA }I PRACTICA CET~|ENIEI

Cet`\enia european` este o provocare pentru teoria ]i practica cet`\eniei. Ea vizeaz` o cet`\enie postna\ional` care, pentru prima dat`, se refer` la un set de valori ]i institu\ii, în locul apartenen\ei obligatorii la un teritoriu, la o cultur` ]i un stat na\ional. Ea î]i propune s` construiasc` o comunitate politic` transteritorial` ]i s` fac` din Uniune un spa\iu public

comunitar.

În aceast` perspectiv`, studiul conceptului de cet`\enie este indispensabil. El permite în\elegerea fundamentelor legale ]i politice ale drepturilor suprana\ionale ]i definirea practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.

Studen\ii ]i cercet`torii în ]tiin\ele politice au îns` un motiv suplimentar pentru a se

concentra asupra acestui termen. Cet`\enia este o paradigm` a ]tiin\elor politice care

permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenen\ei, a particip`rii politice, a identit`\ii, a drepturilor ]i responsabilit`\ilor. Ea valorific` diverse concepte-cheie ale teoriei politice (democra\ia participativ`, societatea civil`, drepturile omului, justi\ia social`), într-un model explicativ al societ`\ii democratice. Ea une]te comunitatea academic` în jurul unui concept integrator, capabil s` relanseze interesul public pentru problematica

social` ]i politic`. În sfâr]it, cet`\enia inspir` o serie de norme ]i practici sociale, un sistem de institu\ii ]i rela\ii care regleaz` comportamentul public ]i orienteaz` ac\iunea colectiv`.

Acest prim modul precede analiza propriu-zis` a cet`\eniei europene ca proiect cultural ]i politic. Este o introducere în problematica general` a cet`\eniei ]i a consecin\elor sale asupra

politicilor publice. La încheierea acestui modul, studen\ii vor fi capabili: • s` defineasc` cet`\enia ca statut juridic ]i politic (na\ionalitatea) ]i ca identitate; • s` explice consecin\ele acestei dualit`\i asupra cet`\eniei europene; • s` în\eleag` fundamentele politice, culturale ]i istorice ale cet`\eniei; • s` deosebeasc` cet`\enia ca sistem de valori, ca institu\ie politic` ]i ac\iune social`;

• s` conceap` ]i s` dezvolte ac\iuni voluntare inspirate din principiile cet`\eniei ]i s` defineasc` societatea civil` din perspectiva particip`rii politice;

• s` defineasc` competen\a civic` ]i cultura politic` subiacent`; • s` foloseasc` cuplul drepturi – responsabilit`\i în situa\iile cotidiene ale vie\ii publice.

1. Redescoperirea cet`\eniei: dezbaterea contemporan`

Conceptul de cet`\enie („citizenship“) este central pentru ]tiin\ele politice ]i sociologie. F`r` o în\elegere minimal` a acestui concept, ar fi dificil s` explic`m probleme conexe precum participarea democratic`, drepturile omului, coeziunea social`, ordinea civic`, politicile publice, rela\ia dintre stat ]i societatea civil`. Din acest motiv, cet`\enia face parte

din cultura profesional` de baz` a studen\ilor în ]tiin\ele politice ]i sociale.

7

Cet`\enia a marcat gândirea occidental` înc` de la începuturile sale. Se poate chiar afirma, împreun` cu Heater (1990), c` societ`\ile ]i modul lor de guvernare s-au definit în raport cu

sensul dat cet`\eniei. Momentele acestei evolu\ii istorice vor fi tratate ulterior, în alt` parte a acestui modul. Cu aceast` ocazie, vom examina con\inutul cet`\eniei în gândirea politic` pân` la Marshall (1950), autorul care a relansat interesul pentru cet`\enie în epoca modern`.

În contextul de fa\`, ne vom concentra asupra dezbaterilor contemporane consacrate cet`\eniei, dup` „momentul Marshall“. Putem identifica astfel trei etape:

• Criza democra\iei (anii 1960–1980) a ap`rut pe fondul protestelor contra r`zboiului din

Vietnam, a afacerii Watergate, a mi]c`rilor contestatare din 1968 ]i a recesiunii economice consecutive „]ocului petrolului“. Atât cet`\enii de rând, cât ]i speciali]tii în ]tiin\ele politice au pus în discu\ie capacitatea institu\iilor democratice fondate în secolul al XIX-lea de a gestiona noul context politic ]i social. Raportul „Comisiei trilaterale“ (Crozier, Huntington ]i Watanuki, 1975), de exemplu, a ar`tat c` statul este dep`]it de

noile presiuni sociale ]i c` el trebuie s`-]i asocieze partenerii din societatea civil` (este ceea ce s-a numit mai târziu „governance“, opus simplei „government“ care se exercit` exclusiv în interiorul structurilor statului).

• Reabilitarea democra\iei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al democratiz`rii“ (Huntington, 1991) ]i a m`surilor luate de guvernele conservatoare ]i neo-liberale (legitimate doctrinar de reaganism ]i thatcherism), predominante în anii ’80 ]i care

au redus substan\ial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie. Ca urmare, a]a cum au ar`tat „Eurobarometer Surveys“ ]i datele proiectului „Beliefs in Government“, încrederea în democra\ie a fost restabilit` (Klingemann ]i Fuchs, 1995).

• Relansarea cet`\eniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimb`ri istorice ale

anilor ’90 (tranzi\iile postcomuniste, criza statului bun`st`rii, globalizarea economic`, erodarea statului-na\iune), numi\i de Dahrendorf (1994) „deceniul cet`\eniei“ („decade of citizenship“). Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obliga\ii), cât ]i cei de stânga (interesa\i mai ales de drepturi ]i libert`\i), ca ]i anali]tii ]i cercet`torii în ]tiin\ele politice, au formulat mari a]tept`ri de la cet`\enie ca nou contract social. De exemplu,

dup` Beck (1992), singura cale de a ie]i din „societatea de risc“ (sau „modernitatea incomplet`“, caracterizat` prin fragilizarea sistemelor de securitate public`) ar fi participarea cet`\eneasc` bazat` pe vechiul principiu al virtu\ii civice.

Unii autori (Giddens, 1998; Bloom ]i Path, 2000) consider` îns` c` aceste a]tept`ri sunt nerealiste. Conceptul de cet`\enie pare s` uneasc` discursul politic despre problemele publice (asupra unor chestiuni precum participarea, afilierea politic`, responsabilitatea public`, guvernarea democratic`), dar el nu aduce solu\ii propriu-zise. În pofida acordului relativ

asupra termenului, problemele structurale mai vechi (de exemplu, s`r`cia, inechitatea, insecuritatea ocup`rii, degradarea mediului, violen\a social`, corup\ia) au fost doar amânate, f`r` o rezolvare durabil`. În schimb, odat` cu intrarea în noul mileniu, au ap`rut probleme noi (terorismul, manipularea genetic`, deficitele publice, dezechilibrele demografice, instabilitatea

sistemelor de asigurare social`) care accentueaz` sentimentul de incertitudine global`. Aceast` incertitudine pune în discu\ie îns`]i democra\ia ca proiect istoric ]i politic. A]a cum

am ar`tat cu alt` ocazie (Bîrzea, 2004), democra\ia este un proiect continuu, o idee normativ` care m`soar` progresul, a]a cum func\ioneaz` infinitatea în matematic` sau fericirea în filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna perfectibil ]i incomplet. Între proiect ]i realitate, a]a

8

cum spune Bobbio (1987), exist` o tensiune natural` rezultat` din decalajul inerent dintre o structur` simbolic` („democra\ia formal`“) ]i realit`\ile zilnice („democra\ia substantiv`“).

Pentru ca proiectul s` se transforme în realitate este nevoie de cet`\enie, de asumarea atât a valorilor subiacente, cât ]i a practicilor specifice vie\ii democratice. Cet`\enia nu este îns` un patrimoniu politic ]i nici nu se transmite prin simpl` imita\ie social`. Ca s` devii cet`\ean nu este suficient s` te na]ti într-o societate democratic`. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare

persoan` s` înve\e codurile ]i conduitele specifice cet`\eniei. Relansarea interesului public pentru cet`\enie în anii ’90 nu se datoreaz` unei mode

trec`toare sau motiva\iei pur academice. Un public din ce în ce mai larg se intereseaz` ast`zi de cet`\enie deoarece cet`\enii ]i oamenii politici sunt preocupa\i de ceea ce datele statistice ]i

speciali]tii au numit deficitul democratic. Acesta este prezent atât în S.U.A., cât ]i în Europa.

În S.U.A., a]a cum arat` raportul „Noua genera\ie a democra\iei“ (1989) ]i studiile lui Putnam (2000), exist` deja o îngrijor`toare eroziune a capitalului social ]i a încrederii în institu\iile politice. În Europa, ca ]i în S.U.A., deficitul democratic se manifest` prin apatie politic`, individualism, neîncredere în clasa politic` ]i rat` sc`zut` a particip`rii civice. De exemplu, conform datelor „Eurobarometer 2001“, doar un tân`r din doi particip` la societatea civil` iar

rata absenteismului electoral a dep`]it 40%. În SUA, rata de participare la alegeri este înc` ]i mai sc`zut`: doar 35%.

Cea mai complet` analiz` a situa\iei din Europa o g`sim îns` în datele „European Values Study“ (EVS), o funda\ie independent` care întreprinde anchete periodice asupra valorilor dominante la fiecare 10 ani începând cu anul 1970. Conform acestor date (Halman, 2001;

Tchernia, 2002), op\iunile cet`\enilor din Europa l`rgit` (40 de \`ri) au fost relativ stabile la cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctua\ii, ordinea de preferin\e a r`mas constant`, respectiv:

• Familia (86% din op\iuni în 2000);

• Munca (54%); • Prietenii ]i rela\iile sociale (47%); • Timpul liber („leisure“ sau „loisir“, 37%); • Religia (17%); • Politica (8%);

Pe ultimul loc, la mare distan\`, se afl` interesul pentru politic`, în special la grupul de vârst` 18-26 ani. Doar 54% din indivizi particip` la via\a asociativ` ]i doar 37% din ei au încredere în clasa politic`.

Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale ]i pune sub semnul întreb`rii

îns`]i legitimitatea proiectului democratic. F`r` cet`\eni activi, f`r` participare la institu\iile politice ]i f`r` un minim de încredere în clasa politic`, guvernarea democratic` ]i democra\ia ca regim politic nu sunt eficiente. Din acest motiv, chiar ]i organiza\iile globale consacrate condi\iei umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influen\a

cet`\eniei asupra dezvolt`rii. PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea uman` unei teme sensibile ]i preocupante, respectiv „Aprofundarea democra\iei într-o lume fragmentat`“. Conform acestui raport (2002, p.10), evolu\ia global` a proceselor democratice este mai degrab` încurajatoare. Exist` îns` mari decalaje privind realizarea efectiv` a democra\iei la nivel global:

9

Progresul general Discrepan\e globale

Reg

imul

pol

itic

• Începând cu 1980, 81 de \`ri au realizat pa]i importan\i c`tre democra\ie; 33 regimuri militare au fost înlocuite cu guverne civile.

• 140 dintre cele aproximativ 200 \`ri ale lumii beneficiaz` de alegeri multipartide.

• Dintre cele 81 noi democra\ii, doar 47 sunt regimuri democratice efective. Celelalte nu au ajuns înc` la o tranzi\ie pro-democratic`, au revenit la regimuri autoritare sau se afl` în conflict.

• Pe ansamblu, doar 82 de \`ri (din 200), respectiv 57% din popula\ia globului, sunt efectiv democratice.

Soci

etat

ea c

ivil

`

• În anul 2000 erau înregistrate 37.000 de O.N.G.-uri interna\ionale, cu 20% mai mult decât în 1990. Peste 2.150 O.N.G.-uri au statut consultativ pe lâng` O.N.U (Consiliul Economic ]i Social) ]i 1550 sunt asociate cu Departamentul Informa\iilor Publice al O.N.U.

• 51 de \`ri nu au ratificat Conven\ia I.L.O. privind libertatea asocierii iar 39 \`ri nu au ratificat conven\ia I.L.O. privind negocierea colectiv`.

• N.G.O.-urile înc` nu au statut consultativ pe lâng` Adunarea General` a O.N.U. Doar 251 dintre cele 1550 O.N.G.-uri asociate O.N.U. (Dept. Inf. Publice) provin din \`rile în curs de dezvoltare.

Lib

erta

tea

pre

sei • 125 de \`ri (62% din popula\ia lumii) au

pres` liber` sau par\ial liber`. • Între 1970 ]i 1996, num`rul ziarelor din

\`rile în curs de dezvoltare s-a dublat (de la 29 la 60 de titluri la 1000 de persoane) iar num`rul canalelor de televiziune a crescut de 16 ori.

• 61 de \`ri (38% din popula\ia lumii) înc` nu au libertatea presei. În 2001, 37 ziari]ti au murit la datorie, 118 au fost închi]i, peste 600 ziari]ti sau organiza\ii ale media au fost atacate fizic sau intimidate.

Dre

ptu

rile

om

ulu

i

• Num`rul \`rilor care au ratificat cele ]ase mari conven\ii ale drepturilor omului a crescut semnificativ dup` 1990. Ratificarea I.C.E.S.R. (drepturile economice, sociale ]i culturale) ]i a I.C.C.P.R. (drepturile civice ]i politice) s-a f`cut în 150 de \`ri (fa\` de 90).

• 106 \`ri înc` îngr`desc respectarea libert`\ii civice ]i politice.

• 38 de \`ri nu au ratificat sau semnat înc` I.C.C.P.R. iar 41 \`ri nu au ratificat sau semnat înc` I.C.E.S.R.

Ega

lita

tea

de g

en • În 10 \`ri peste 30% dintre membrii

Parlamentului sunt femei. • În lume, doar 14% dintre

membrii Parlamentului sunt femei (în 10 \`ri, nici o femeie nu este în Parlament).

Acest tablou con\ine atât elemente optimiste (care confirm` teza celui de-al treilea val al

democratiz`rii promovat` de Huntington), cât ]i date preocupante, referitoare la marile disparit`\i în realizarea democra\iei ca proiect global. În acest sens, concluziile sunt

contradictorii: exist` \`ri cu un PIB înalt dar cu un indice slab al democra\iei, precum Kuweit, sau \`ri cu un PIB sc`zut dar cu un indice mare al democra\iei (de exemplu, Costa Rica). Oricum, a]a cum se observ` din figura 1, datele raportului PNUD arat` c` exist` o rela\ie pozitiv` între democra\ie, modernitate ]i dezvoltare economic`. Aceast` rela\ie nu este neap`rat una de cauz`-efect; ea constituie îns` un factor predispozant: regimul democratic

favorizeaz` acumularea de capital uman ]i reduce inegalit`\ile sociale. S` not`m c`, în clasificarea PNUD, România ocup` locul 63, cu indicele de dezvoltare uman` de 0,775 (sub

10

media mondial` de 0,800). În 1975 acela]i indice era de 0,755 iar în 1995 ajunsese la 0,772 ceea ce denot` o evolu\ie pozitiv` pe calea democratiz`rii ]i dezvolt`rii umane.

Fig. 1. Rela\ia dintre democra\ie ]i dezvoltarea uman`

DEZVOLTAREA UMANĂ

Capacităţi crescute ale persoanelor de a-şi determina condiţiile de viaţă

Drepturi civice şi politice

Dialog social Presiune publică şi acţiune socială

Presiune publică şi acţiune socială

DEMOCRAŢIA Instituţiile şi practicile democraţiei

• contestarea puterii • participarea cetăţenilor • responsabilitatea autorităţilor

Participarea la viaţa comunităţii

Expresia personală Starea de sănătate Condiţii de viaţă

La nivel european, dezbaterile contemporane privind cet`\enia („citizenship“) au fost

impulsionate în anii ’90 în special datorit` urm`toarelor împrejur`ri: • dezmembrarea marilor entit`\i fondate pe criterii ideologice (de exemplu, URSS,

Iugoslavia) ]i apari\ia de noi state na\ionale; • reinventarea democra\iei în \`rile postcomuniste; • emergen\a unor noi minorit`\i în noile state na\ionale, rezultate fie din migra\iile umane

(dinspre regiunile mai s`race spre zonele mai bogate sau de la cele mai pu\in sigure spre cele mai sigure), fie din retrasarea frontierelor (la fel ca la încheierea primului r`zboi mondial, fostele popula\ii majoritare din marile imperii multina\ionale au devenit minoritare în noile state – de exemplu, ru]ii în \`rile baltice sau în Ucraina);

• ie]irea la suprafa\` a unor probleme civice alt`dat` doar camuflate de statul totalitar (ex.

situa\ia particular` a popula\iei Roma); • presiunile asupra cet`\eniei din partea imigran\ilor, a refugia\ilor sau a popula\iei dislocate

în urma r`zboaielor; • noul proiect de cet`\enie suprana\ional` introdus de U.E. prin Tratatul de la Maastricht;

• incapacitatea statului bun`st`rii de a sus\ine cet`\enia efectiv` pentru to\i cet`\enii (în special la nivelul drepturilor sociale) ]i extinderea categoriei de „second class citizens“ sau a cet`\enilor cu drepturi limitate;

• apari\ia celei de-a treia genera\ii de drepturi ale omului (absente din instrumentele ini\iale de protec\ie) ]i interesul pentru drepturile colective ]i drepturile culturale;

• agravarea „deficitului democratic“ în special datorit` aproprierii democra\iei ca bun de consum, f`r` sus\inerea civic` adecvat` (de exemplu, reducerea progresiv` a ratei de participare la alegeri sau la dezbaterile civice, apatia ]i neîncrederea în for\a democra\iei ca liant social).

11

Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari a]tept`ri (uneori nerealiste) fa\` de capacitatea cet`\eniei ]i virtu\ii civice de a mobiliza

energiile populare. Pe de alt` parte, ele au pus sub semnul întreb`rii îns`]i tipul modern de societate ]i civiliza\ia subiacent`. S-a afirmat de unii autori, de exemplu, c` cet`\enia ]i drepturile omului sunt un apanaj al modernit`\ii. Terrén (2002, p.163) spune astfel c`

modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activit`\i: munca, participarea ]i identificarea cultural` (vezi fig. 2). Dac` ne referim doar la sfera politicii, se pare c` societatea postmo-

dern` este inevitabil o societate depolitizat`. Ceea ce Terrén ]i al\i autori (Wexler, 1990;

Tenzer, 1990; Ichilov, 1998) numesc „atitudine postmodern`“ nu invalideaz` democra\ia ca

model de guvernare, ci doar reflect` starea de nemul\umire fa\` de modul s`u de func\ionare. Apatia ]i dezinteresul public sunt forme de dezavuare a „politicii politicianiste“, a corup\iei, a egoismului sau demagogiei politice. Nu valorile democra\iei sunt contestate (democra\ia formal`), ci modul s`u de realizare concret` (democra\ia substantiv`). Cu alte cuvinte, de]i aceste atitudini pot afecta însu]i proiectul democratic (datorit` lipsei de sus\inere

cet`\eneasc`), incivilitatea este o form` natural` de protest ]i contestare public`, inerent` democra\iei.

Fig. 2. Atitudinile moderne ]i postmoderne privind cet`\enia (Terrén, 2002)

Domeniul Activit`\i principale (modernitatea) Atitudini postmoderne

Economia Munca Descurajarea ]i demotivarea

Politica Participarea Indiferen\a ]i apatia

Cultura Recunoa]terea ]i identificarea Relativismul ]i esen\ialismul

Aceast` analiz` a fost confirmat` de o anchet` global` asupra valorilor modernit`\ii ]i

postmodernit`\ii realizat` de Inglehart (1997) la începutul anilor ’90. Conform acestei cercet`ri de anvergur`, \`rile industrializate au trecut de la o „civiliza\ie a penuriei“ (ale c`rei valori principale erau munca, societatea de mas` ]i bun`starea material`) la o „societate postmaterial`“, în care valorile centrale sunt activitatea social`, solidaritatea ]i diversitatea. În aceast` societate postmaterial` predomin` „atitudinea postmodern`“ care este de fapt o

contestare spontan` a oric`rei forme de autoritate institu\ionalizat`: na\iunea, armata, religia, familia, înv`\`mântul, guvernul, parlamentul etc.

Aceast` relativizare a autorit`\ii publice, spune Inglehart, are atât p`r\i negative, cât ]i aspecte pozitive: pe de o parte, ea sl`be]te capacitatea de influen\` a institu\iilor publice; pe de alta, ea deschide calea guvern`rii participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de

organiza\ii non-guvernamentale, structuri reticulare ]i centre alternative. În mod paradoxal, de]i contest` ordinea instituit`, atitudinea postmodern` favorizeaz` cet`\enia prin ponderea pe care o acord` cet`\enilor organiza\i, în detrimentul autorit`\ii formale.

12

2. Contextul cultural ]i istoric al cet`\eniei

A]a cum am v`zut, cet`\enia se afl` în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept controversat ]i mobilizator1 are meritul de a exprima chintesen\a gândirii politice dintr-o epoc` istoric` ]i de a sintetiza ansamblul problemelor care rezult` din rela\ia stat-cet`\eni. Este

un termen paradigmatic, caracterizat prin urm`toarele tr`s`turi:

a) este o construc\ie cultural`, specific` anumitor valori ]i semnifica\ii;

b) are o evolu\ie istoric`, în func\ie de tipul de societate ]i modul de guvernare cu care a fost asociat;

c) este expresia domina\iei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a impus în toat` lumea;

d) are un con\inut contradictoriu, fiind capabil s` desemneze atât drepturile cât ]i obliga\iile, s` încorporeze atât o viziune individual` cât ]i una colectiv` asupra

societ`\ii.

Termenul ca atare vine din gândirea greac`, fiind preluat de limbile europene moderne (în special franceza ]i engleza) prin intermediul limbii latine. El a ap`rut mai întâi în cet`\ile-stat

din Grecia antic` ]i a fost transferat la Roma o dat` cu alte produse ale culturii antice grece]ti. Aici a cunoscut o nou` dezvoltare, legat` îndeosebi de asocierea cu virtutea civic` (idealul moral al Romei republicane) ]i de problemele de implementare a cet`\eniei romane. Uitat mult timp, termenul de cet`\enie a reap`rut în timpul Revolu\iei Franceze (1789), când a fost

coroborat pentru prima dat` cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat rela\ia dintre cet`\enie ]i statul-na\iune pentru ca, din nou, s` urmeze o faz` de declin, în perioada interbelic`. Sensul multidimensional de ast`zi (cet`\enia politic`, civil` ]i social`) îl dator`m sociologului englez Marshall (1950) care, practic, a reu]it s` capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, a]a cum am v`zut în capitolul

precedent, cet`\enia domin` dezbaterea contemporan` din ]tiin\ele politice ]i sociale.

Într-o cercetare anterioar` (Bîrzea, 2003), am colectat defini\ii ale cet`\eniei din diverse limbi ]i medii culturale. În Anexa I, care sintetizeaz` datele respective, constat`m c` termenul de „cet`\enie“ este specific limbilor latine ]i limbii engleze, care încorporeaz` r`d`cina comun` „civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul s`u, este o traducere a cuvântului „polis“, denumirea greac` pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, r`d`cina

comun` este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg) iar în limba german` apar trei referin\e diferite: una care denume]te na\ionalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemneaz` statutul de de\in`tor de drepturi („Staatsbürgerschaft“) ]i alta care subîn\elege participarea politic` („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cet`\enie trimite la „obscia“, care înseamn` de fapt comunitate (prima

form` de organizare politic`, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferen\e se constat` îns` în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Central`, de exemplu, cet`\enia este tradus` frecvent prin patriotism iar în limba arab` ea evoc` apartenen\a la un anumit teritoriu („wand“ = patrie, teritoriu). În sfâr]it, în limba chinez` se pune accentul pe obliga\ii ]i îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependen\ei p`r\ii fa\` de

ansamblu ]i a loialit`\ii individului fa\` de stat.

1 Heater (1960, p. 293) îl nume]te „buzz word": el capteaz` aten\ia ]i stimuleaz` dezbaterea, chiar

dac` sensul s`u nu este clar pentru toat` lumea.

13

În ce prive]te evolu\ia istoric` a cet`\eniei, ea poate fi sintetizat` în urm`torul tablou: • Atena – democra\ia („guvernarea de c`tre popor“) presupune cet`\eni. Statutul de „cet`\ean“ era

acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena; cam tot atâ\ia erau sclavi ]i femei, care apar\ineau comunit`\ii domestice sau „domos“, f`r` s` beneficieze de statutul de cet`\ean). Statutul de cet`\ean presupunea:

a) apartenen\a la „polis“ (republica atenian`);

b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Popular` („Ecclesia“);

c) identitatea – este ceea ce Aristotel nume]te „methexis“, respectiv mândria de a fi grec. Exista astfel o dubl` identitate: ca cet`\ean al republicii ]i ca grec, membru al diasporei (ansamblul comunit`\ilor grece]ti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).

• Roma antic` – statutul de cet`\ean roman („civitas“) conferea dreptul de mobilitate ]i drepturi

civice (de exemplu, participarea public`) acordate inclusiv popula\iei din teritoriile ocupate (de exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferen\ia, romanii au introdus dou` categorii de cet`\eni: cei care proveneau din metropol` ]i noii cet`\eni, f`r` drept de vot („civitas sine suffragio“). Romanii au p`strat cele trei caracteristici ini\iale (apartenen\a, participarea, identitatea), c`rora le-au ad`ugat o codificare elaborat` (dreptul roman) ]i virtutea civic` („virtus“), un ideal moral care promova patriotismul ]i devo\iunea fa\` de interesul general. Cicero, Cato ]i Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialit`\ii ]i altruismului, preluat ulterior ca o valoare central` a Rena]terii italiene ]i a Romantismului german.

• Iluminismul – dup` o uitare de aproape o mie de ani, cet`\enia revine în aten\ia gândrii politice.

Omul politic florentin Machiavelli relanseaz` republica ca alternativ` la guvernarea autocratic`. Montesquieu reia teza particip`rii populare. Rousseau se inspir` din modelul cet`\eniei la scar` redus` din cet`\ile antice, propunând micro-comunit`\i politice de tip contractual.

• Revolu\ia francez` a asociat cet`\enia cu drepturile omului („Declara\ia Drepturilor Omului ]i ale

Cet`\eanului“, 1789).

• Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat aceast` dimensiune: cet`\enia înseamn`

în primul rând drepturi ]i libert`\i acordate individului (diferit de abordarea colectivist` din republica atenian`, unde prevala interesul comun).

• Na\ionalismul, specific secolelor XVIII ]i XIX, a asociat cet`\enia de o construc\ie politic` ]i

cultural` nou`, na\iunea. Statele teritoriale devin state na\ionale („natio“ = comunitate omogen` având o identitate cultural` unic` ]i care adopt` un sistem comun de organizare politic`). Drepturile civile ]i politice se acord` în func\ie de apartenen\a la na\iunea dominant`. Se folosesc dou` criterii de acordare a cet`\eniei: „jus sanguinis“ (dreptul descenden\ilor) ]i „jus soli“ (dreptul celor n`scu\i pe teritoriul na\ional). Aceast` schem` este perturbat` de migra\iile umane, îndeosebi în cadrul marilor imperii coloniale, dar ]i dup` dispari\ia acestora, în anii 1960.

• Comunismul a promovat interesul general, altruismul ]i colectivismul, în dauna drepturilor

omului. Cet`\enia sovietic`, de exemplu, a fost o form` suprana\ional` de civitate, justificat` ideologic. Spa\iul public de referin\` era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civil` ]i pluralismul politic.

• Cet`\enia multipl` a existat înc` din lumea antic` (de exemplu, cet`\enia dubl` legiferat` de

Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigra\ie (SUA, Canada, Australia) au încurajat ideea de „cet`\enie multicultural`“.

Din acest tablou rezult` c` au existat trei modele de cet`\enie: a) Modelul republican este specific cet`\ilor-stat din lumea antic`, republicilor italiene

ale Rena]terii ]i Revolu\iei Franceze. Acest model se caracterizeaz` prin urm`toarele tr`s`turi: • prevalen\a interesului comun ]i referin\a la o entitate politic` integratoare (polis, civis,

republica, na\iunea, statul-partid); • patriotismul, ca expresie a loialit`\ii fa\` de stat; corespunde idealului antic de „virtus“; • accentul pus pe obliga\ii ]i responsabilit`\i;

14

• obligativitatea particip`rii civice; • existen\a unor raporturi civice care unesc membrii comunit`\ii politice (ceea ce presupune

interdependen\e, ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic ]i social); • asumarea ordinii civice ]i a responsabilit`\ii comune (engl. „ownership“).

b) Modelul liberal a fost sus\inut de ilumini]ti ]i utilitarism. Se caracterizeaz` prin urm`toarele tr`s`turi:

• egalitatea tuturor indivizilor; • guvernarea este legitimat` prin acordul fiec`rui individ;

• existen\a unei tensiuni între indivizi ]i stat, exprimat` printr-o negociere continu` a drepturilor ]i obliga\iilor;

• focus pe drepturi, nu pe obliga\ii; • încurajarea indivizilor s`-]i dep`]easc` condi\ia social` ]i statutul civic, prin emancipare

politic`;

• exercitarea mutual benefic` a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie s` aduc` atingere drepturilor altor persoane).

c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale comunit`\ilor constituite istoric. El a fost promovat îndeosebi în societ`\ile multiculturale (de exemplu, Canada, Australia), care recunosc drepturile colective ale entit`\ilor etnice ]i culturale. Acest

model presupune urm`toarele tr`s`turi: • recunoa]te drepturile colective ca baz` de referin\` (drepturile omului sunt drepturi

individuale care se exercit` îns` colectiv); • cet`\enia este condi\ionat` de apartenen\a la o comunitate cultural` (nu doar la una

politic`);

• accentul este pus pe identit`\ile colective; • comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei ]i dezvolt`rii personale; • apartenen\a la o comunitate nu este predeterminat` ]i imuabil`: membrii s`i au libertatea

de a alege ]i a decide conform propriilor afinit`\i; • rela\iile intercomunitare sunt mai clare ]i mai stabile decât rela\iile interindividuale (se

previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc prin exercitarea abuziv` a drepturilor individuale). Aceste trei modele au interac\ionat continuu. Ele au fost combinate într-o viziune

multidimensional` de c`tre Marshall, autorul care a reu]it s` fac` din cet`\enie conceptul-

cheie al dezbaterilor privind societatea democratic`.

3. Ce este cet`\enia?

Cet`\enia („citizenship“) este unul din acele concepte care sufer` de pe urma propriei popularit`\i. Ca ]i al\i termeni-cheie din ]tiin\ele sociale ]i politice (societatea civil`,

guvernarea, capitalul social), cuvântul cet`\enie pare accesibil ]i clar tocmai pentru c` este folosit de toat` lumea ]i în orice împrejurare. Simpla sa rezonan\` „civic`“ ]i referin\a impli-cit` la rela\ia stat-cet`\eni par satisf`c`toare pentru a asigura un consens terminologic minimal.

Cu toate acestea, literatura specializat` este mult mai eterogen` ]i discordant` decât pare

la prima vedere. Iat`, spre exemplificare, o colec\ie de defini\ii semnate de autori celebri în domeniul nostru de referin\`.

15

Marshall (1973): „Cet`\enia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunit`\ii. Cei care beneficiaz` de acest statut sunt egali în ce prive]te respectarea drepturilor ]i a obliga\iilor consecutive. Cet`\enia presupune un sens direct al apartenen\ei la comunitate bazat pe loialitatea fa\` de civiliza\ia pe care o împ`rt`]esc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi ]i protejate de o legisla\ie comun`.“

Kymlicka ]i Norman (1995): „Cet`\enia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi ]i responsabilit`\i. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenen\ei la o comunitate politic`.“

Barbalet (1988): „Cet`\enia const` în participarea la via\a public` a celor dota\i cu drepturi cet`\ene]ti.“

Ichilov (1998): „Cet`\enia este un concept complex ]i multidimensional. Ea const` în elemente juridice, culturale, sociale ]i politice care confer` cet`\enilor anumite drepturi ]i obliga\ii, un sens al identit`\ii ]i interac\iunii sociale.“

Janowitz (1983): „Cet`\enia se refer` la rela\iile dintre indivizi ]i stat.“

Habermas (1994): „Cet`\enia este lupta pa]nic` de tip «dialogic» pe arena public`.“

Turner (1993): „Cet`\enia se refer` la drepturile legale ]i la expresia lor politic` în via\a public`.“

Dahrendorf (1994):„Cet`\enia este un concept non-economic care presupune practica atât a drepturilor civice sau fundamentale, cât ]i a drepturilor generice (drepturile politice ]i sociale).“

Hayek (1967): „Cet`\enia este practica unui cod moral – un cod care este orientat spre interesele celorlal\i – fondat mai degrab` pe dezvoltarea personal` ]i cooperarea voluntar` decât pe puterea represiv` ]i interven\ia Statului.“

Varietatea acestor defini\ii ne oblig` la o încercare de sistematizare. Vom apela astfel la

trei criterii: dicotomia statut-identitate, cet`\enia ca proces social ]i cet`\enia ca institu\ie politic`.

a) Cet`\enia statutar` ]i cet`\enia identitar`

Din tabloul de mai sus rezult` c` defini\iile oscileaz` în jurul a dou` ipostaze ale cet`\eniei:

Statut legal ]i politic În acest sens (care predomin`, fiind mai bine structurat, mai precis ]i mai u]or de

codificat), cet`\enia const` în ansamblul drepturilor ]i responsabilit`\ilor conferite de stat

cet`\enilor s`i. Este statutul legal al cet`\enilor ca subiec\i ai dreptului, care define]te regulile ]i limitele apartenen\ei la o comunitate politic` (de exemplu, cet`\enia recunoscut` de statul na\ional). Acest statut se bazeaz` pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constitu\ionale: pe de o parte, statul acord`, recunoa]te ]i garanteaz` drepturile ]i responsabilit`\ile care decurg din statutul de cet`\ean; pe de alta, în schimbul acestora,

cet`\enii trebuie s` fie loiali ordinii civice pe care trebuie s` o apere ]i s` o promoveze.

Forma cea mai concret` a acestei rela\ii este na\ionalitatea (apartenen\a oficial` la statul na\ional), recunoscut` sub forma diverselor documente publice: certificate de na]tere ]i de deces, pa]apoarte, c`r\i de identitate.

În cazul cet`\eniei U.E., acest statut se limiteaz` la cele 4 drepturi suprana\ionale introduse de Tratatul de la Maastricht (vom reveni pe larg). Este un statut care se aplic` doar

cet`\enilor unui stat membru al U.E. ]i care completeaz` cet`\enia recunoscut` de constitu\iile na\ionale ale statelor respective.

Aceast` dimensiune juridic` a cet`\eniei formale este îns` limitativ`. Între altele, ea

condi\ioneaz` accesul la drepturile omului de statutul de cet`\ean. Din acest motiv, Hanna Arendt ]i Dahrendorf au recomandat ca drepturile omului s` fie aplicate persoanelor fizice, nu

cet`\enilor. Aceasta ar împiedica, de exemplu, s` se ajung` la situa\iile de excludere civic`

16

oficializate prin acordarea statutului bizar de „non-cet`\ean“ (de exemplu, [n Letonia, Estonia ]i Slovenia) care, de fapt, înseamn` lipsa de acces deplin la drepturi pentru imigran\i, minorit`\i sau persoane dislocate în urma conflictelor militare.

Identitate ]i rol social În acest sens, cet`\enia este una din identit`\ile individuale. F`r` s` se restrâng` în mod

necesar la un teritoriu, aceast` identitate poate excede spa\iul legal de apartenen\`. De

exemplu, în acest sens identitar ]i cultural, cet`\enia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spa\iu cultural ]i istoric. F`r` s` presupun` o constrângere juridic` sau politic` propriu-zis`, cet`\enia informal` este o form` de apartenen\` cultural` ]i psihologic` pe care individul ]i-o asum` ]i prin care prefer` s` fie recunoscut. Poate exista astfel un cet`\ean al regiunii, al na\iunii, dar ]i un cet`\ean european ]i chiar un cet`\ean al lumii. Dac`

statutul de cet`\ean este strict ]i gestionat printr-o legisla\ie precis` (Heater îl nume]te „hard core“ al cet`\eniei), cet`\enia identitar` este supus` unor mari varia\ii culturale: ea disociaz` apartenen\a de teritorialitate, este contextual` (un individ poate avea simultan mai multe identit`\i civice) ]i fluctuant`.

În acest sens, identitatea european` poate fi asumat` de orice locuitor al Europei

geografice ]i nu numai.

b) Cet`\enia normativ` ]i cet`\enia efectiv`

Fa\` de limit`rile distinc\iei anterioare, unii autori (Sommers, 1993; Bernbaum, 1996) prefer` s` vorbeasc` de o cet`\enie normativ` ]i de una efectiv`. Prima se refer` la idealul de cet`\ean, sus\in`tor activ al virtu\ii civice. Este mai degrab` un sens moral care confer`

cet`\eniei valoarea unui cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah (1975) consider` cet`-\enia ca o „religie civil`“ capabil` s` regleze ansamblul rela\iilor sociale.

Cealalt` ipostaz` pune accentul pe cet`\enie ca proces, nu ca simplu input al vie\ii publice. Turner (1993, p. 2), de exemplu, define]te cet`\enia ca „un set de practici politice, economice, juridice ]i culturale, care caracterizeaz` persoana ca membru competent al

societ`\ii“. Aceste practici pun în eviden\` capacitatea individului de a fi cet`\ean efectiv ]i

dimensiunea interactiv` a cet`\eniei: nu exist` cet`\eni în sine, ci doar co-cet`\eni. Cet`\enia se define]te astfel nu în raport cu titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept ai comunit`\ii juridice, ci prin modalit`\ile concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla rela\iile dintre cet`\eni ]i autorit`\ile publice.

c) Defini\ia pragmatic` a cet`\eniei

Dup` al\i autori, cet`\enia se confund` cu existen\a social`, astfel încât este iluzoriu ]i imposibil s` o cuprindem într-o ipostaz` unic`. Mai degrab`, spune van Gunsteren (1998, p.

11), ne intereseaz` capacitatea opera\ional` a cet`\eniei ca program de ac\iune social`: „Cet`\enia nu este o esen\` etern`, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reu]esc s` ob\in` de la ea. Ca ]i limbajul, ea depinde ]i se modific` în func\ie de utilizare: schimb`rile de

regim politic sau de pe agenda public` implic` de obicei schimb`ri în valorificarea ]i semnifica\ia cet`\eniei“.

Aceast` interpretare pragmatic`, tributar` „jocurilor de limbaj“ ale lui Wittgenstein, consider` c` cet`\enia are un sens strict sau formal (participarea ]i egalitatea în drepturi ca urmare a statutului de cet`\ean) ]i un sens substantiv care se refer` la capacitatea real` a

17

cet`\enilor de a influen\a politica. În aceast` perspectiv`, van Gunsteren dezvolt` o teorie „neo-republican`“ a cet`\eniei bazat` pe trei elemente:

• cet`\enia este o institu\ie a vie\ii publice la care are acces fiecare cet`\ean, în mod egal ]i

ne-discriminatoriu;

• cet`\enia este un pluralism organizat, o comunitate politic` ce recunoa]te ]i încurajeaz` diversitatea;

• cet`\enia este o ac\iune social` care const` în practica efectiv` a drepturilor ]i responsabilit`\ilor într-un context dat.

În aceast` viziune, cea mai important` condi\ie a cet`\eniei este utilizarea sa în situa\iile cotidiene ale vie\ii publice. Cet`\enia, concluzioneaz` van Gunsteren, este „o ac\iune civic`“ sau ceea ce fac cet`\enii în mod real: prin participare activ` (la institu\iile politice, la vot, via\` asociativ`, serviciu militar), prin contesta\ie civic` („cet`\enia critic`“), schimbare social` ]i

guvernare democratic`.

*

* *

La cap`tul acestei incursiuni terminologice, vom încerca s` propunem o defini\ie operatorie care s` \in` cont de toate aspectele identificate mai sus. Propunem astfel urm`toarea defini\ie pe care s` o subîn\elegem pe tot parcursul acestui curs:

Cet`\enia este apartenen\a ]i participarea activ` la via\a public` a cet`\enilor beneficiari de

drepturi ]i responsabilit`\i, care au astfel capacitatea de a influen\a politicile publice.

Din aceast` defini\ie rezult` urm`toarele caracteristici: – apartenen\a la o comunitate politic`, cee ce confer` un sens comun identit`\ilor personale

]i colective; – participarea activ`, prin ac\iuni civice ]i „co-cet`\enie“; – statutul juridic rezultat din setul de drepturi ]i responsabilit`\i recunoscute oficial (este

ceea ce se nume]te de obicei „na\ionalitate“); – capacitatea de a influen\a decizia politic`, ceea ce presupune un minimum de competen\e

civice ]i con]tiin\a acestei capacit`\i.

4. Cet`\enia – o nou` paradigm` a ]tiin\elor politice

Din defini\ia de mai sus rezult` c` cet`\enia este în acela]i timp un statut politic ]i juridic, un tip de cultur` organiza\ional`, o identitate ]i un set de practici sociale. Aceast` l`rgire

considerabil` a ariei tematice ]i a problemelor subiacente explic` interesul deosebit al speciali]tilor, al oamenilor politici ]i al practicienilor. Pe scurt, împreun` cu Turner (1993, p.

3), putem afirma f`r` ezitare c` cet`\enia a devenit o nou` paradigm` a ]tiin\elor politice. Nu întâmpl`tor, cet`\enia este deja un domeniu de formare universitar`, fie ca specialitate principal` (de exemplu, la universit`\ile din Lund, Leicester ]i Strasburg), fie ca specializare

secundar` (de exemplu, la universit`\ile din Geneva, Pavia ]i Tübingen). Cet`\enia face obiectul a numeroase proiecte de cercetare ]i reprezint` subiectul principal a numeroase c`r\i, studii, articole ]i rapoarte oficiale. Exist` în prezent peste 50 de funda\ii, asocia\ii ]i centre specializate de cercetare ]i analiz` a cet`\eniei. În martie 2002, rezultatul unei explor`ri la intrarea „cet`\enie“ („citizenship“) a ob\inut 1.560.000 r`spunsuri (www.google.co.uk). S`

ad`ug`m ]i evenimentele considerate deja „cotidiene“ (conferin\e, seminarii, dezbateri în

18

media, stagii de formare) ]i vom avea imaginea unui subiect care domin` interesul comunit`\ii de speciali]ti, studen\i ]i practicieni în ]tiin\ele politice.

Aceste argumente confirm` faptul c` cet`\enia este o paradigm` activ` a ]tiin\elor

politice. Mai exact, cet`\enia: • reprezint` un cadru teoretic care orienteaz` cercetarea ]i formarea în domeniul ]tiin\elor

politice ]i sociale; • ofer` o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenen\a, participarea, identitatea) intrate

deja în patrimoniul comun al vocabularului politic;

• une]te comunitatea de speciali]ti din acest domeniu în jurul acestor concepte, modele ]i practici sociale;

• inspir` un set de ac\iuni sociale ]i fundamenteaz` unele op\iuni politice majore precum guvernan\a, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-responsabilit`\i, multiculturalismul, institu\ionalizarea drepturilor culturale ]i sociale;

• sus\ine alte construc\ii teoretice, primordiale pentru domeniul nostru de studiu, precum societatea civil`, responsabilitatea public`, echitatea sau coeziunea social`.

Unele din aceste aspecte vor fi aprofundate în cele ce urmeaz`.

a) Teoria cet`\eniei

De ce este nevoie de o teorie a cet`\eniei? În ce m`sur` mai poate fi interesat` comunitatea academic` de o astfel de problem`, din moment ce to\i cet`\enii, sau aproape to\i, beneficiaz` de drepturi ]i libert`\i? Cui poate folosi un astfel de efort?

Cu toate ezit`rile sugerate de aceste întreb`ri, cet`\enia s-a impus ca o tem` major` în

special în leg`tur` cu rolul statului în societatea modern`. Fie c` este vorba de „welfare liberals“ (Rawls), de „minimalists“ (Hayek ]i Nozick), de conservatori (Oakeshott) sau de comunitari]ti (Nisbet), exist` o reticen\` clar exprimat` fa\` de capacitatea statului de a garanta în continuare justi\ia social`, interesul comun ]i ordinea civic`. De fapt, spune Kelly (1995, p. 79), aceast` neîncredere privind rolul statului a favorizat deplasarea interesului spre

cet`\eni ]i cet`\enia organizat` (societatea civil`). Aceste a]tept`ri alimenteaz` încerc`rile de codificare a cet`\eniei sub form` de teorii, modele sau practici explicitate.

Unii anali]ti, precum Kymlicka ]i Norman (1995, p. 284), spun c` presiunile în favoarea

unei teorii a cet`\eniei sunt nerealiste, din cel pu\in dou` motive: • o astfel de teorie este poten\ial f`r` limite c`ci „obiectul“ de referin\` (cet`\enia) este

extrem de vast; de obicei, cei care se hazardeaz` s` produc` astfel de teorii fie se limiteaz` la modele (forme inferioare ale analizei teoretice), fie reduc „obiectul“ la unele componente ale sale;

• al doilea risc provine din dualitatea cet`\eniei ca statut legal (dedus din apartenen\a la o comunitate politic`) ]i activitate concret` (participarea efectiv` la via\a societ`\ii politice).

Pentru a dep`]i aceste adev`rate „obstacole epistemologice“, pentru ca teoria cet`\eniei s` nu se limiteze la o teorie a „bunului cet`\ean“, s-a procedat la o departajare pragmatic`.

Teoretizarea asupra cet`\eniei poate fi o teorie a discursului despre cet`\enie, o teorie a institu\iilor democratice ]i o teorie a practicii sociale. Aceste distinc\ii sunt cel mai clar exprimate de Giesen ]i Eder (2001, p. 7) care identific` trei sfere ale cet`\eniei, fiecare cu tipul s`u de construc\ie teoretic` (vezi fig. 3).

Fig. 3. Trei concep\ii asupra cet`\eniei (Giesen ]i Eder, 2001)

Ipostaza cet`\eniei Paradigma individualist` Paradigma politic` (modelul Paradigma identit`\ii

19

(modelul pie\ei, teoria liberal` ]i critica socialist`)

particip`rii, teoria democra\iei, critica republican` ]i comunitarist`)

colective (modelul apartenen\ei, teoria universalist` ]i critica primordialist`)

Practic` social` Libert`\i individuale (libertatea negativ`)

Obliga\ii civice (libert`\ile pozitive)

Virtu\i ]i valori comune

Institu\ie Beneficii sociale („welfare entitlements”)

Democra\ia ca sfer` public` activ`

Cultur` ]i tradi\ii comune

Discurs Drepturi Obliga\ii Apartenen\`

În ultim` analiz`, spun cei doi autori, cet`\enia se refer` la rela\ia dintre indivizi ]i societate iar aceast` rela\ie poate fi descris` ]i explicat` în diverse feluri, ceea ce d` na]tere la

o multitudine de teorii ]i modele. Diversele interpret`ri posibile converg spre cele trei variante prezentate în fig. 3:

– paradigma individualist` se centreaz` pe garan\iile legale ]i pe realizarea ra\ional` a intereselor individuale; aceast` paradigm` se bazeaz` pe ideea liberal` c` fiecare individ trebuie s` ob\in` acces pe scena politic` ]i s` se manifeste în via\a public`;

– paradigma politic` pune în primul plan participarea activ` pe arena public`; accentul este

pus nu pe drepturile ]i libert`\ile formale, ci pe societatea civil`, parteneriatul civic, negocierea colectiv` ]i critica social` („critical citizenship“); ac\iunea politic` este v`zut` ca principala surs` a cet`\eniei;

– paradigma identit`\ii colective asociaz` cet`\enia la o comunitate cultural` istoric constituit`; ea pune în valoare solidaritatea uman`, valorile ]i proiectele comune, apartenen\a ]i simbolistica identitar`; se focalizeaz` pe coeziune social` ]i construc\ia

cultural` a cet`\eniei.

În continuare, am ales câteva contribu\ii teoretice care s` exemplifice aceast` schem`.

Paradigma individualist` va fi sus\inut` de modelele lui Marshall ]i Donati. Paradigma politic` va fi ilustrat` de modelele lui Dahrendorf ]i Turner. În sfâr]it, paradigma identit`\ii colective va fi exemplificat` într-o prim` faz` de modelul lui Leca ]i, într-o sec\iune ulterioar`, de teoria cet`\eniei multiculturale a lui Kymlicka.

i) Modelul evolu\ionist al lui Marshall

Am evocat de mai multe ori pân` acum numele acestui sociolog englez, profesor la

London School of Economics, care a relansat practic interesul academic pentru cet`\enie. Contemporan cu Parsons, Marshall (1950, 1971), s-a ocupat îndeosebi de problema stratific`rii sociale ]i de impactul cet`\eniei egale pentru to\i asupra claselor sociale, organizate inegal. În ce m`sur`, s-a întrebat Marshall, capitalismul poate coexista cu cet`\enia, dat fiind faptul c` egalitatea intrinsec` pe care o presupune statutul de cet`\ean este în

contradic\ie cu structura social` real`, profund inegalitar`?

Prin aceasta, Marshall se str`duie s` concilieze convingerea sa liberal` cu ideea cet`\eniei egale pentru to\i. Pentru el, cet`\enia este un statut conferit în mod egal tuturor membrilor comunit`\ii politice, ceea ce are drept consecin\` acordarea de drepturi ]i libert`\i egale. În

acest fel, abordarea lui Marshall este esen\ial` pentru c` ea atac` direct rela\ia dintre democra\ie ]i capitalism: cum poate fi armonizat cadrul politic al democra\iei (cet`\enia fiind forma concret` de manifestare a acesteia) cu efectele sociale ale capitalismului ca sistem

economic? R`spunsul dat tot de Marshall este unul previzibil, în sensul c` formula reu]itei

este statul bun`st`rii („welfare state“). Din acest motiv, comentatorii ulteriori (Roche, 1994;

20

Birnbaum, 1996) l-au considerat pe Marshall un „social liberal“, un fel de precursor al cunoscutei „a treia cale“.

Modelul lui Marshall este interesant, pe de o parte, pentru c` analizeaz` componentele cet`\eniei în func\ie de drepturile acordate, pe de alta, pentru c` ia în considera\ie ansamblul celor trei dimensiuni, respectiv aspectele civile, politice ]i sociale. Democra\ia, ca sistem social, nu este eficient` decât în m`sura în care [ncorporeaz` toate cele trei aspecte.

Acest proces este unul istoric ]i presupune urm`toarea evolu\ie2:

Componenta civil` a fost prima, fiind localizat` de Marshall în secolul XVIII (de]i

primele drepturi civile au fost codificate prin „Habeas Corpus“, în sec. XIV). Este vorba de drepturile civile (libertatea de expresie ]i gândire, libertatea cuvântului ]i a credin\ei, dreptul la proprietate, egalitatea în fa\a legii) pe care se bazeaz` întreg edificiul democra\iei. Institu\iile direct implicate în implementarea acestor drepturi sunt justi\ia ]i statul de drept („the rule of law“).

Componenta politic` se refer` la drepturile politice garantate începând cu secolul XIX: dreptul de vot (recunoscut femeilor abia în secolul XX), dreptul de a participa la exercitarea puterii politice ]i dreptul de asociere. Aceste drepturi au fost institu\ionalizate prin sistemul parlamentar ]i pluralismul politic.

Componenta social` a ap`rut abia în sec. XX ]i este înc` în curs de consolidare, în pofida performan\elor ob\inute de statul bun`st`rii. Drepturile sociale respective se refer`

la standarde minimale de via\`, securitate social`, asisten\` ]i protec\ie social`, acces la serviciile publice etc. Se realizeaz` prin serviciile sociale (educa\ie, s`n`tate, cultur`, transporturi) sus\inute de stat.

Criticii acestui model tripartit (de exemplu, Barbalet, Mann, Oldfield, Turner) au invocat urm`toarele lacune:

– cele trei dimensiuni nu sunt echivalente ca importan\` ]i nici nu pot fi separate sau tratate ca sedimente succesive;

– modelul este linear ]i simplificator; – se ignor` aspectele economice (de exemplu, rolul reglator al statului în rela\ia cu pia\a) ]i

drepturile culturale; – las` impresia c` drepturile sunt acordate automat ]i echitabil, f`r` s` invoce negocierile ]i

tensiunile dintre stat ]i cet`\eni pe tema drepturilor omului (cet`\enia poate genera ea

îns`]i conflicte sociale); – nu este clar` distinc\ia între cet`\enia ca expresie a egalit`\ii ]i cet`\enia ca suport al

solidarit`\ii umane în cadrul unui sistem social extrem de stratificat.

Pe scurt, Marshall las` deschis` întrebarea dac` exist` o singur` form` de cet`\enie (multidimensional` îns` unitar`, echivalent al „con]tiin\ei colective“ a lui Durkheim, o apartenen\` secular` comun` care transcende diferen\ele de gen, proprietate sau grup etnic)

sau, din contr`, cet`\enia este contextual` ]i multiform`, în func\ie de circumstan\e, context cultural sau priorit`\i.

2 Aceast` evolu\ie se refer` strict la situa\ia din Marea Britanie. Etapele respective au fost diferite

în SUA ]i Europa continental` iar demarca\iile nu au fost întotdeauna atât de nete cum rezult` din analiza lui Marshall.

21

ii) Modelul „lib-lab“ al lui Dahrendorf

În literatura politic` britanic`, „lib-lab“ desemneaz` combina\ia ideologic` dintre liberalism ]i laburism („liberal-labour“). Viziunea lib-lab asupra cet`\eniei, promovat` între al\ii ]i de Dahrendorf (1985, 1994), pune accentul pe echilibrul care trebuie s` existe între oportunit`\ile oferite de economia de pia\` ]i drepturile garantate de stat. Cet`\enia ar fi o form` de egalitate redistributiv`, modalitatea practic` de a echilibra oportunit`\ile

(„provisions“) cu drepturile („entitlements“). Ca ]i Rawls (1971), Mann (1987) ]i Roche (1992), Dahrendorf consider` c` cet`\enii nu

dispun niciodat` de un statut identic. Acordarea de drepturi civile nu anuleaz` inegalit`\ile economice structurale. Mai mult, criza statului bun`st`rii din anii ’90 a f`cut ca principiile cet`\eniei s` fie practic inaplicabile pentru numeroase categorii de cet`\eni (pe care Lister îi

nume]te „second class citizens“): – „non-cet`\enii“ (de exemplu, imigran\ii); – cei care nu mai sunt cet`\eni (persoanele f`r` discern`mânt, de\inu\ii); – cei care sunt doar par\ial cet`\eni (persoanele f`r` ad`post, marginalizate sau excluse

social);

– cei care nu sunt înc` cet`\eni (tinerii ]i copiii).

Pentru Dahrendorf (1985, p. 104-105), to\i ace]tia constituie o „subclas`“ („underclass“), lipsit` de garan\ii civice ]i neorganizat`. Este o zon` alb` a cet`\eniei, caracterizat` prin

incompeten\` politic` ]i incapacitate de exercitare efectiv` a drepturilor civice. Politicile publice trebuie s` redistribuie beneficiile ]i prosperitatea astfel încât s` atenueze

inegalit`\ile produse de economia de pia\`. Accesul la servicii sociale, garantat de statul bun`st`rii, este corolarul obligatoriu al pie\ei. În acest fel, cet`\enia este liantul dintre pia\` ]i

stat, o form` de repartizare a bun`st`rii pe baz` de echitate ]i justi\ie social`. În cazul Uniunii Europene, spune Dahrendorf (1994, p. 17), cet`\enia este incomplet` ]i ineficace tocmai pentru c` Uniunea r`mâne o pia\` global` (capabil` s` ofere oportunit`\i ]i bun`stare), dar care nu asigur` înc` drepturi suprana\ionale corespunz`toare.

„Freedom vs. system“, libertate contra sistem, oportunit`\i ]i drepturi – sunt aspectele

dicotomice care caracterizeaz` cet`\enia dual` promovat` de curentul „lib-lab“.

iii) Modelul co-cet`\eniei al lui Donati

Donati (1993, 1995) are rezerve fa\` de cet`\enia lib-lab pe care o consider` utopic` ]i inoperant`. Cet`\enia nu poate fi realizat` prin simpla extensie a sistemului de securitate social` iar statul bun`st`rii ]i-a pierdut de mult capacitatea de a contracara inegalit`\ile structurale.

Dup` Donati (1995, p. 304), cet`\enia modern` este din ce în ce mai mult privit` ca o

sum` de drepturi ]i obliga\ii decât ca apartenen\`. Comunitatea politic` nu se reduce la regulile stricte ale descenden\ei sau teritorialit`\ii, ci se raporteaz` la o serie de cercuri concentrice ale apartenen\ei: de la local la general, de la na\ional la suprana\ional etc. Din punct de vedere sociologic, spune Donati, cet`\enia este un ansamblu de interac\iuni („the

complex of citizenship“) care unesc prin rela\ii formale cet`\enii, pe de o parte, institu\iile care

formeaz` comunitatea politic`, pe de alta. Cet`\enia este de fapt o co-cet`\enie, nu un simplu mediator între stat ]i pia\`.

Rezult` un contract implicit între cet`\eni, exprimat prin negocierea continu` a rolurilor ]i atribu\iilor, prin interferen\e, coali\ii ]i jocuri de putere. Drepturile nu se „acord`“ de c`tre autoritate (ca în cazul schemei lib-lab), ci se decodific`, se însu]esc ]i se aplic` în via\a

22

cotidian`. Donati nume]te „cet`\enie postmodern`“ aceast` manier` de deconstruc\ie cotidian` a drepturilor ]i obliga\iilor.

Elementul esen\ial al modelului propus de Donati este gradul de autonomie al titularilor de

drepturi. Cet`\enia nu este unic` ]i identic` pentru to\i, a]a cum pretindea Marshall, ci este contextual` ]i diferen\iat` în func\ie de interac\iunile reale care se produc. Aceste interac\iuni difer` dup` gradul de autonomie ]i afilierea indivizilor, astfel încât rezult` patru tipuri de cet`\enie (vezi fig.4):

– etatist` difuz`;

– etatist` centralizat`; – societal-corporatist`; – societal-pluralist`.

Fig. 4. Complexul civit`\ii (Donati, 1995)

Gradul de autonomie al indivizilor Apartenen\a

Slab Puternic

Abordare particularist` Cet`\enie etatist` difuz` Cet`\enie societal` corporatist`

Abordare universalist` Cet`\enie etatist` centralizat` Cet`\enie societal` pluralist`

Variantele etatiste („state citizenship“) se centreaz` pe rela\ia stat-cet`\eni iar variantele societale („societal citizenship“) sunt ad-hoc, spontane ]i incrementale. Primele au în vedere drepturile ]i obliga\iile oficiale, în versiunea lor institu\ionalizat`, recunoscut` de stat.

Celelalte sunt rezultatul practicii curente, sunt interindividuale ]i se bazeaz` pe un contract implicit. Aceste variante pot fi discordante, în m`sura în care cet`\enia formal` nu coincide

întotdeauna cu cet`\enia substantiv`. Împreun`, ele formeaz` „complexul civit`\ii“.

iv) Modelul individualist al lui Leca

Problema esen\ial` a ]tiin\elor politice, spune Leca (1994, p. 149), este tranzi\ia de la individ la cet`\ean. Mai exact, se pune întrebarea în ce m`sur` este posibil` o ordine civic` care depinde de gradul s`u de acceptare ]i sus\inere de c`tre indivizi? Dup` Leca, aceast`

întrebare suscit` trei chestiuni particulare: – care este legitimitatea obligativit`\ii politice ]i care sunt limitele acesteia? – care este con\inutul comun al statutului de cet`\ean dat fiind faptul c` punerea sa în

aplicare se exprim` prin diferite ipostaze civice (proprietar, pl`titor de taxe, posesor de na\ionalitate, membru al unui grup etnic sau religios, rezident al unui anumit teritoriu,

cet`\ean european etc.)? – în ce m`sur` natura drepturilor ]i obliga\iilor variaz` conform acestor ipostaze particulare

ale cet`\eniei?

Dat fiind faptul c` drepturile omului sunt drepturi ale individului, a ap`rut ecua\ia individ = cet`\ean, pe care mul\i o consider` deja ca o axiom` a analizei politice. Ca urmare, individualismul nu este incompatibil cu cet`\enia, a]a cum considera, de exemplu, Lamennais (individualismul duce la anarhie) sau Cochin (teza coruperii cet`\eniei de c`tre individualism).

Dac` admitem c` individualismul înseamn` de fapt valorificarea în plan colectiv a individualit`\ii (prin „self-interest“ ]i „self-development“), atunci nu exist` nici o incom-

patibilitate între aceasta ]i cet`\enie. Con]tiin\a valorii individului ]i dorin\a de emancipare personal` devin motorul cet`\eniei. În acest sens, individualismul nu înseamn` auto-izolare,

23

egoism ]i fragmentare social`, ci autonomie, afirmare de sine ]i dorin\a de a decide asupra propriului destin. Sfera privat` se valorific` astfel în sfera public`, prin cet`\enie.

Aceast` dinamic` a cet`\eanului-individ are efecte asupra apartenen\ei. Dup` Leca, sentimentul de apartenen\` variaz` pe trei axe:

– axul particular-general, care permite individului s` se exprime în raport cu o entitate global` (comunitatea politic` amplasat` pe un teritoriu) ]i diverse grupuri particulare (de exemplu, grupurile de interes, clasele sociale);

– axul comunitate-societate, care se refer` atât la grupurile primare de apartenen\`

colectiv` (familia, grupul etnic, vecin`tatea), cât ]i la grupurile secundare precum organiza\iile profesionale;

– axul centru-periferie sau central-local define]te apartenen\a la entit`\ile na\ionale sau la comunit`\ile locale.

Identificarea personal` fa\` de aceste coordonate, spune Leca, nu se traduce doar prin

afiliere, ci ]i prin sentimentul angaj`rii publice, esen\ial pentru cet`\enie. De]i individul este titularul drepturilor ]i al libert`\ilor, cet`\enia se manifest` doar în plan colectiv, prin angajare public`: „F`r` o form` oarecare de via\` comunitar` nu exist` cet`\enie c`ci «comunitatea politic`» nu este doar suma indivizilor ce o compune“ (Leca, 1986, p. 209).

Dac` ne concentr`m aten\ia asupra angaj`rii publice ]i nu doar asupra apartenen\ei (care este o dimensiune pasiv` a cet`\eniei), ob\inem atunci o alt` tipologie, care comport` noi referin\e:

– axul public-privat opune „civismul“ (referitor la via\a public`) fa\` de „civil“ (restrâns la familie, civilitate, via\` privat`); prima se refer` la aspectele politice ale afirm`rii

individului pe arena public`, cealalt` desemneaz` aspectele morale ale convie\uirii;

– axul integrare-autonomie polarizeaz` comportamentele conformiste fa\` de cele individualiste, rezultate din autonomia actorilor sociali;

– axul revendicarea drepturilor-recunoa]terea obliga\iilor, în sfâr]it, contrasteaz` ac\iunea revendicativ` a indivizilor cu acceptarea obliga\iilor intrinseci, ca parte component` a procesului de negociere colectiv` a drepturilor ]i responsabilit`\ilor.

Pozi\ionarea indivizilor pe cele dou` tipuri de axe (apartenen\a ]i angajamentul) permite s`

se identifice mai multe niveluri de cet`\enie, sub forma urm`toarelor cupluri opozabile:

– cet`\enie militant` vs. cet`\enie civil`;

– cet`\enie participativ` vs. cet`\enie privat`.

Primul cuplu se refer` la o cet`\enie bazat` pe apartenen\` exclusivist` ]i angajament puternic (cet`\enia militant`) în contrast cu o apartenen\` flexibil` ]i un angajament diferen\iat (cet`\enia civil`). Al doilea cuprinde o participare puternic motivat` ]i clar afirmat` pe scena

public` (cet`\enia participativ`) fa\` de o apartenen\` discret` ]i bine circumscris` (cet`\enia privat`).

Aceast` tipologie confirm` teza sus\inut` de Donati, dup` care cet`\enia are o component` empiric` important` care rezult` din varia\ia individual` a situa\iilor ]i conduitelor. Aceste varia\ii, dup` Leca, provin din urm`toarele surse: modul de interpretare personal` a normelor

generale, gradul de empatie sau disponibilitatea pentru co-cet`\enie, capacitatea individual` de a gestiona tensiunile care rezult` din diferen\ierea social` ]i apartenen\a comun`.

24

v) Modelul istoric-comparativ al lui Turner

Una dintre criticile aduse modelului lui Marshall, în special de c`tre Mann (1987), a fost etnocentrismul: modelul s`u tripartit s-a redus la cazul Angliei, pe care Marshall a considerat-o exemplar` pentru statul capitalist. Ca alternativ`, Mann (1994) a elaborat o analiz` mai complex`, extins` la cinci modele istorice de cet`\enie, în func\ie de societatea de referin\`: liberal`, reformist`, absolutist`, fascist` ]i socialist-autoritarist`.

Cet`\enia nu este unic` ]i unitar`, spune la rândul s`u Turner (1994). Ea nu este produsul unei singure culturi politice ]i nu se reduce la un tip ideal. De aceea, în locul unei teorii

standard a cet`\eniei, Turner propune o schem` euristic` capabil` s` surprind` diversele varia\ii culturale ]i istorice. Aceast` schem` combin` dou` axe (vezi fig. 5), corespunz`toare urm`toarelor dimensiuni ale cet`\eniei:

– diviziunea privat/public; – distinc\ia conducere / ac\iunea popular`.

Fig. 5. Tipurile istorice de cet`\enie (Turner, 1994)

Cet`\enia Conducere Ac\iunea popular`

Modelul republican revolu\ionar Democra\ia pasiv` Spa\iul public

Pluralismul liberal Autoritarismul plebiscitar Spa\iul privat

Din intersec\ia acestor axe de analiz` rezult` patru modele de cet`\enie:

– tradi\ia republican` francez` combin` presiunea de jos în sus cu un interes puternic pentru via\a public`, asociat cu reticen\` ]i chiar suspiciune fa\` de sfera privat`;

– pluralismul liberal, specific liberalismului american, se caracterizeaz` prin ample mi]c`ri de jos în sus în favoarea drepturilor individuale, dar cu recunoa]terea ]i ap`rarea consecvent` a vie\ii private;

– democra\ia pasiv`, exemplificat` de pasivismul politic britanic, recunoa]te legitimitatea

institu\iilor reprezentative (de exemplu, justi\ia ]i statul de drept), dar nu exist` o tradi\ie propriu-zis` a luptei pentru cucerirea drepturilor; cet`\enia r`mâne o strategie de reglementare ]i institu\ionalizare a conflictelor sociale a c`ror rezolvare este atribuit` îns` unor institu\ii ]i agen\ii guvernamentale; modelul britanic este considerat o „democra\ie pasiv`“ pentru c` lipse]te cererea popular` ]i elementul de presiune de jos în sus;

– autoritarismul plebiscitar, exemplificat prin regimurile totalitare (de exemplu, Germania nazist` descris` de Max Weber ]i Carl Schmitt), impune autoritatea de sus în jos, statul fiind principalul gestionar al spa\iului public; cet`\enii sunt invita\i periodic s`-]i desemneze conduc`torul (deciziile sale nu sunt îns` controlate printr-un sistem curent de responsabilitate public`); via\a privat` r`mâne un tabú ]i constituie deseori un refugiu

pentru contesta\ia cet`\eneasc`.

Evident, aceste tipuri istorice primare au evoluat. De exemplu, strategia autoritarismului plebiscitar a disp`rut din spa\iul european, fiind ast`zi prezent` doar în societ`\ile non-

occidentale. La fel, exist` dubii privitoare la unele departaj`ri, dup` cum pluralismul liberal nu înseamn` neap`rat dezetatizare (Birnbaum, 1996).

Chiar dac` nu se mai aplic` întocmai la societ`\ile europene, tipologia lui Turner p`streaz`

totu]i unele constante: viziunea conservatoare asupra cet`\eniei (considerat` preponderent

pasiv` ]i privat`) contrasteaz` cu ideea republican` a unei civit`\i active ]i publice.

25

* * *

Cele cinci modele sau „teoretiz`ri“ de mai sus au fost alese pentru c` au ceva în comun:

ele încearc` ]i pretind c` avanseaz` o „teorie“ a cet`\eniei care s` explice ansamblul situa\iilor. În realitate, fiecare din aceste tentative este subiectiv` ]i incomplet`, astfel încât, în cel mai bun caz, nu reu]e]te s` explice decât o parte a problematicii.

Cet`\enia r`mâne un termen amplu ]i controversat asupra c`ruia nu exist` înc` o teorie exhaustiv`, care s` acopere toate aspectele. Probabil c`, la fel ca în cazul altor „obiecte“ complexe, ]i în acest domeniu se va opera în continuare cu defini\ii pragmatice, modele sau teorii par\iale. Oricum, este cert c` fiecare sistem sau teorie politic` major` include deja cet`\enia ]i explicarea sa ca o component` de baz`. Aceasta demonstreaz` faptul c` este

nevoie de analiza ]i în\elegerea cet`\eniei ca fenomen general, care traverseaz` practic toate activit`\ile umane. Rezultatul acestui demers este dublu: pe de o parte, sub forma unor

teoretiz`ri par\iale ]i contextualizate, de tipul celor prezentate mai înainte; pe de alt` parte, sub forma unor aser\iuni explicative referitoare la cet`\enie, încorporate îns` în cadrul unor

teorii politice mai generale.

b) Teritorialitate, stat na\ional, cet`\enie

Evolu\ia istoric` a apartenen\ei a cunoscut în timpurile moderne trei momente: servitutea

(„subjecthood“), na\ionalitatea ]i cet`\enia. Primul se refer` la situa\ia supu]ilor fa\` de autoritatea feudal` având la vârf monarhul absolut3. Cealalt` marcheaz` trecerea de la statul teritorial la statul na\ional dup` modelul Fran\ei secolului XVIII. Liantul social era asigurat de na\iune, o comunitate cultural` (unitate de limb`, origine etnic`, tradi\ie ]i identitate) care a

devenit mai târziu o comunitate politic`. O dat` cu Revolu\ia Francez`, statul na\ional a c`p`tat dreptul la autodeterminare politic`. Apartenen\a la acela]i stat se suprapune cu apartenen\a na\ional` iar discursul lor comun de legitimare este na\ionalismul. Na\iunea devine în acela]i timp o comunitate etnic`4 ]i una politic` iar statul na\ional consfin\e]te aceast` simbioz`. Din acest moment, a]a cum observ` Bendix (1964), Habermas (1992) ]i -

Zawadski (1996), construc\ia na\ional` se diferen\iaz` în vestul ]i estul Europei. Pe de o parte, Europa occidental` este mai mult conectat` ideii de na\iune politic` (modelul Renan) care presupune c` na\iunea este mai întâi o comunitate de cet`\eni, nu una etnic`. Pe de alta, sub influen\a „spiritului na\ional“ („Volksgeist“) promovat de Herder, Europa central` ]i oriental` r`mâne ata]at` na\iunii etnice. Aceast` form` de afiliere se explic` prin caren\a istoric` a

statului ]i prin nevoia unei identit`\i na\ionale care s` contracareze domina\iile imperiale. Dac`, în primul caz, statul na\ional s-a transformat într-o comunitate politic`, în cel`lalt caz na\ionalismul etnic a r`mas principala surs` a identit`\ii ]i suveranit`\ii (vezi în acest sens „principiul na\ionalit`\ilor“ promovat de Pre]edintele Wilson).

Un important moment de ruptur` în evolu\ia apartenen\ei este cel al Revolu\iei

Americane. Se ]tie c` Declara\ia de Independen\` a fost de fapt o negare a servitu\ii ]i a obliga\iilor fiscale fa\` de Coroana Britanic`. Din acest motiv, una din primele schimb`ri aduse de Constitu\ia Federal` (1787) a fost înlocuirea termenului de supus („subject“) cu cel

3 Chiar ]i ast`zi cet`\enii britanici se numesc „supu]i ai Majest`\ii Sale". Aceast` denumire relev`

îns` mai mult de o excep\ionalitate cultural` decât de o diferen\` de fond privind statutul juridic al cet`\eanului britanic.

4 În mitologia roman` „Natio” desemna zei\a na]terii ]i a originii.

26

de cet`\ean. Din acel moment, apartenen\a cet`\enilor americani nu se mai raporteaz` nici la

teritoriul propriu-zis, nici la ordinea colonial`, ci la o nou` simbolistic` identitar` centrat` pe

valorile textului constitu\ional. Este ceea ce Bellah (1975) a numit „religie civil`“ iar Anthony

Smith (1986) a desemnat prin „na\ionalism civic“ (deosebit de na\ionalismul etnic al statului

na\ional). Statul se elibereaz` astfel de atributul „na\ional“, devenind o comunitate politic` a cet`\enilor titulari de drepturi ]i obliga\ii. În acest fel, na\ionalitatea (apartenen\a la un anumit

stat) a fost combinat` cu identitatea ]i participarea în cadrul conceptului modern de cet`\enie („citizenship“). A]a cum remarc` Parsons (1971, p. 13), cet`\enia înlocuie]te fundamentele tradi\ionale ale coeziunii sociale (religia, etnicitatea ]i teritoriul) cu o platform` secular` comun` care îmbin` na\ionalitatea cu identitatea.

În noul context al Europei, teritoriul nu mai este o referin\` exclusiv` a apartenen\ei, datorit` migra\iilor umane, globaliz`rii ]i jocului f`r` limite al op\iunilor identitare. La fel,

nici na\iunea nu mai constituie un cadru cert din moment ce ea a fuzionat deja cu statul ]i

comunitatea politic` sub forma statului na\ional. La rândul s`u, nici statul na\ional nu mai satisface exigen\ele unor societ`\i tot mai diversificate ]i multiculturale. Este deci nevoie de alte construc\ii identitare, la fel de eficace cum au fost la vremea respectiv` na\iunea ]i statul

na\ional. Aceste construc\ii trebuie s` sus\in` efortul de institu\ionalizare a cet`\eniei post-na\ionale care reprezint` marele proiect politic al Uniunii Europene la acest început de secol.

În aceast` perspectiv`, vom trata în continuare dou` situa\ii care ne pot ajuta în acest demers. Acestea sunt cet`\enia multicultural` ]i cet`\enia suprana\ional`.

i) Cet`\enia multicultural`

Tradi\ional, dezbaterile despre cet`\enie erau ini\iate ]i conduse de juri]ti. Interesul

acestora, preluat ]i de marele public, se concentra asupra statutului de cet`\ean (definit

printr-un set de drepturi egale ]i prin na\ionalitate), termenul de „citizenship“ sau

„citoyenneté“ fiind tradus de obicei prin na\ionalitate. Aceast` abordare a devenit prea îngust` în momentul în care s-au luat în considera\ie

identitatea5 ]i diversitatea situa\iilor de aplicare a statutului de cet`\ean. De exemplu, s-a constatat c` este foarte greu s` se separe apartenen\a la stat ]i societatea civil`, pe de o parte, de apartenen\a la societatea cultural`, pe de alta.

Cu alte cuvinte, apartenen\a la comunitatea politic` ]i identificarea cu comunitatea cultural` sunt dou` planuri diferite, dar interdependente. Statul na\ional a fost prima entitate de integrare a celor dou` forme de apartenen\`. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura dominant` al c`rei exponent politic a fost na\iunea.

Idealul omogenit`\ii culturale ]i politice promovat de statul-na\iune este ast`zi chestionabil. De fapt, nici o societate european` nu mai vizeaz` s` ob\in` coeziunea social` ]i

ordinea civic` prin politici publice deschis integratoare ]i omogenizante. Din contr`,

diversitatea ]i pluralismul sunt valori fundamentale ale democra\iei reprezentative care determin` viziunea modern` asupra cet`\eniei. Societ`\ile noastre sunt multiculturale, la fel ]i spa\iul public în care se exprim` cet`\enia.

5 Prin identitate în\elegem acele elemente ale culturii pe care o persoan` ]i le atribuie ]i prin care

dore]te s` fie recunoscut`. Un individ poate avea astfel mai multe identit`\i în acela]i timp: membru al unei familii sau comunit`\i etnice, exponent al unui grup social, aderent la o religie sau credin\`, practicant al unei profesii, purt`tor al unui nume propriu, vorbitor al unei limbi materne, persoan` cu o apartenen\` de gen etc.

27

Pornind de la aceste premise, Kymlicka (1995) a propus o nou` form` de cet`\enie,

specific` în primul rând contextului canadian. Este cet`\enia multicultural`, o form` inedit` de articulare a comunit`\ii politice cu mozaicul comunit`\ilor culturale. În loc s` se refere la

cadrul rigid al statului na\ional, imposibil de aplicat în cazul Canadei ]i SUA, Kymlicka valorific` conceptul de „cultur` societal`“ introdus de Dworkin. Este ansamblul semnifica\iilor pe care diverse grupuri ]i comunit`\i le dau activit`\ilor umane ]i produselor acestora. Aceste activit`\i se desf`]oar` în domenii variate, inclusiv [n arena public` ]i în sfera privat`.

Într-o societate multicultural`, termenul de minoritate nu-]i mai are sensul: orice individ, grup sau comunitate poate fi minoritate în func\ie de criteriu ]i de context. O persoan` poate fi minoritar` dup` o anumit` identitate (de exemplu, profesiunea sau afilierea politic`) dar poate deveni majoritar` dup` alt criteriu ]i în alte împrejur`ri (de exemplu, dup` criteriul limbii, al genului sau al religiei). Din acest motiv, în anii ’80-’90 „Grupul de la Fribourg“ (condus de

Meyer-Bisch) ]i Comitetul CAHMIN din cadrul Consiliului Europei au încercat s`

institu\ionalizeze drepturile culturale ]i s` înlocuiasc` termenul sensibil de minoritate prin

cel de „comunitate cultural`“. Aceste ini\iative nu au fost îns` acceptate în contextul european de atunci deoarece unele state nu au fost de acord cu recunoa]terea drepturilor culturale, din dou` motive: absen\a lor din instrumentele interna\ionale ]i statutul lor ca drepturi colective. S-a pus astfel sub semnul întreb`rii în special a]a-numitul „droit du

regard“, respectiv dreptul unui stat de a avea un cuvânt de spus asupra drepturilor propriei popula\ii stabilite pe teritoriul \`rilor vecine. Dou` situa\ii juridice particulare au complicat discu\ia respectiv`, anume cazul ru]ilor din |`rile Baltice ]i Ucraina (aproximativ 30 de milioane) ]i statutul popula\iei maghiare dispersate în \`rile vecine.

Cet`\enia multicultural` se aplic` în primul rând societ`\ii canadiene, de]i Kymlicka încearc` s` o generalizeze ]i la alte societ`\i multiculturale. El pleac` de la o idee formulat`

anterior de Young (1989, p. 258) conform c`reia nu exist` cet`\enie universal`, aplicabil`

identic în orice fel de societate politic`, ci o cet`\enie diferen\iat` („differentiated citizenship“). Kymlicka ]i Norman (1995, p. 302) vorbesc de o „group differentiated citizenship“ care s` sus\in` politicile de echitate ]i discriminare pozitiv`. Aceast` abordare a cet`\eniei ar promova trei tipuri noi de drepturi, ignorate de statutul uniformizant al cet`\eniei

bazate pe na\ionalitate, respectiv:

– drepturile de reprezentare special` pentru s`raci, vârstnici, afro-americani, homosexuali, respectiv grupurile sociale care au nevoie de propria reprezentare în cadrul comunit`\ii politice; aceste drepturi sunt de obicei acordate temporar, în situa\iile de opresiune, devenind anacronice de îndat` ce dispare ac\iunea de discriminare;

– drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o puternic`

identitate cultural`, a]a cum sunt popula\iile aborigene, comunit`\ile Roma ]i Shinti (popula\iile arctice), dar ]i popula\iile care apar\in unui anumit teritoriu (Québec); aceste comunit`\i culturale nu solicit` o mai bun` reprezentare în guvern ]i institu\iile centrale, ci transferul limitat al unor prerogative ]i competen\e legislative c`tre autorit`\ile locale;

– drepturile multiculturale, cum ar fi drepturile diverselor grupuri de imigran\i (de

exemplu, hispanicii) în SUA; solicit`rile acestor comunit`\i vizeaz` dreptul la instruire bilingv`, ]coli proprii, except`ri fiscale în leg`tur` cu unele practici religioase, ca m`suri de prezervare ]i afirmare a propriei identit`\i culturale; spre deosebire de drepturile de auto-guvernare, drepturile multiculturale promoveaz` mai degrab` integrarea într-o societate pluralist` decât autonomia local`.

28

Aceste propuneri readuc în discu\ie caracterul dual al cet`\eniei. Pe de o parte, cet`\enia este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale pentru to\i. În aceast` variant`,

cet`\enia are un rol integrator ]i reprezint` cel mai important factor de coeziune social`. În

cealalt` ipostaz`, cet`\enia sus\ine pluralismul ]i diversitatea cultural`, încurajând

multiculturalismul, identitatea ]i expresia personal`. În acest sens, nu exist` cet`\enie în sine, ca statut universal sau standard unic al democra\iei, ci o mare varietate de situa\ii ]i experien\e individuale.

Ideea de „cet`\enie diferen\iat`“ este ea îns`]i contradictorie, ceea ce explic` faptul c` nu a fost înc` institu\ionalizat` în toate societ`\ile. Ea valorific` apartene\a ]i încurajeaz` diferen\ele culturale ]i sociale prin m`suri de echitate, descentralizare administrativ` ]i

responsabilizare politic`. Ea men\ine îns` caracterul unificator al cet`\eniei c`ci baza po-liticilor publice r`mâne tot sistemul drepturilor individuale acordate în mod egal pentru to\i.

M`surile preconizate de „cet`\enia multicultural`“ sunt de fapt demersuri de incluziune social` pentru grupurile care se consider` marginalizate sau chiar excluse, pentru comunit`\ile cu nevoi specifice sau cele care solicit` mai mult sprijin din partea autorit`\ilor publice.

Un caz aparte îl reprezint` patriotismul american. Spre deosebire de imperiile ]i puterile

coloniale europene, care ]i-au ob\inut diversitatea prin cuceriri ]i alian\e dinastice, pluralismul american s-a realizat prin adi\ionarea de indivizi. În aceste condi\ii, etnicitatea ]i na\ionalitatea nu au coincis cu teritoriul. Oameni ]i comunit`\i foarte diferite s-au stabilit pe acela]i spa\iu geografic devenind cet`\eni americani, chiar dac` ]i-au p`strat r`d`cinile identitare ]i cultura de origine. În acest caz, comunitatea politic` (definit` prin adeziunea la Constitu\ie ]i „The

Bill of Rights“) a precedat comunitatea cultural` american`. Cea mai eficient` cale de a uni primele comunit`\i de imigran\i a fost cea emo\ional`, prin afilierea la o patrie de adop\iune ]i la valorile constitu\ionale americane. Acest sentiment de devo\iune civic` s-a transmis de la o genera\ie la alta, astfel încât ]i ast`zi recuno]tin\a ]i ata]amentul patriotic sunt sentimente foarte puternice printre cet`\enii americani. Spre deosebire de Europa, unde patosul patriotic a

disp`rut practic din discursul public, în SUA patriotismul r`mâne o component` esen\ial` a cet`\eniei identitare.

ii) Cet`\enia suprana\ional`

Procesul în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este în sens invers: de la state na\ionale la o comunitate politic` suprana\ional`, de la dreptul interguvernamental la

dreptul comunitar ]i de la etnos la demos. Dac`, în cazul american, patriotismul ]i Constitu\ia au precedat cet`\enia propriu-zis`, construc\ia cet`\eniei europene a pornit de la drepturile suprana\ionale înaintea Constitu\iei.

Principala problem` a cet`\eniei suprana\ionale r`mâne îns` dificultatea de a realiza ambele componente, respectiv cet`\enia legal` ]i cet`\enia identitar`. Pân` în prezent,

diversele proiecte de integrare european` au fost relativ u]or de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra ocup`rii, mobilit`\ii, reziden\ei sau securit`\ii sociale. Dificult`\ile propriu-zise au ap`rut din momentul în care s-a pus problema statutului juridic ]i politic al cet`\eniei europene ca atribut al statului suprana\ional. Cele patru drepturi suprana\ionale introduse prin Tratatul de la Maastricht (1992) sunt doar un început ]i, în orice caz, nu

garanteaz` decât o cet`\enie limitat`. Din acest motiv, a]a cum vom vedea în modulele II ]i III, problema cet`\eniei europene r`mâne în continuare deschis` ]i controversat`.

În aceast` perspectiv`, ne vom referi în continuare la dou` exemple care pot ajuta reflec\ia privind cet`\enia european`. Primul aduce în discu\ie o versiune de cet`\enie statutar` propus`

29

de Habermas. Al doilea are în vedere o form` inedit` de identitate postna\ional`, anume cet`\enia cosmopolit`.

Patriotismul constitu\ional Ca s` rezolve contradic\iile inerente cet`\eniei, Habermas (1995) creeaz` un hibrid statut-

identitate pe care îl propune ca nucleu al cet`\eniei europene suprana\ionale. Este

„patriotismul constitu\ional“ sau loialitatea fa\` de valorile ]i institu\iile europene în care

demos-ul prevaleaz` fa\` de etnos iar apartenen\a se raporteaz` la o comunitate politic`, nu la un teritoriu. Individul se identific` cu sistemul de drepturi ]i obliga\ii suprana\ionale într-o manier` „patriotic`“, în acela]i fel în care patriotismul ]i constitu\ionalismul alimenteaz` cet`\enia american`. Identitatea se suprapune cu statutul, astfel încât acestea înceteaz` s` mai fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezult` din ata]amentul fa\` de o comunitate

politic` („Euro-polity“), f`r` s` existe neap`rat ]i o unitate cultural`. În acest caz, comunitatea suprana\ional` func\ioneaz` pe baz` de deliberare ]i negociere,

dup` acela]i principiu consensual pe care Aristotel îl numise „phronesis“ iar Thomas d’Aquino îl desemnase prin „prudentia“ (deciziile importante se iau prin reflec\ie ]i consultare cet`\eneasc`).

Este ceea ce Raymond Aron (1994) a numit „cet`\enie f`r` inamici“. Ea nu se construie]te neap`rat contra altor identit`\i ci printr-o l`rgire considerabil` a apartenen\ei ]i ac\iunii colective.

Cet`\enia cosmopolit`

Atât Diogene, cât ]i Comenius sau Schiller s-au considerat „cet`\eni ai lumii“. La rândul s`u, Kant în „Pacea etern`“ a sus\inut ideea unei „ius cosmopoliticum“ în care to\i indivizii s` se simt` „cet`\eni ai unui stat universal al umanit`\ii“.

Astfel de referin\e sunt îns` mai degrab` utopii identitare decât proiecte politice plauzibile. Ele nu fac decât s` prelungeasc` proiec\iile personale dincolo de propria cetate sau stat

na\ional spre o entitate global`, f`r` frontiere, numit` „cosmopolis“. Bineîn\eles, oamenii politici ]i guvernan\ii nu au luat niciodat` în considera\ie astfel de

specula\ii identitare. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul ]i statul în interiorul c`ruia î]i puteau exercita puterea.

Aceast` viziune strict etatist` a fost îns` pus` la îndoial` de unii autori contemporani

(Meehan, 1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater, 1999; Delanty, 2000). Ei constat` c` au ap`rut ast`zi numeroase centre de autoritate, atât la nivel subna\ional cât ]i la nivel transna\ional. Ca urmare, atât apartenen\a, cât ]i loialitatea, participarea ]i identitatea (atribute definitorii ale cet`\eniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri ale comunit`\ii politice.

Aceast` abordare dep`]e]te atât viziunea utopic` de tip kantian (limitat` la compasiunea ]i

solidaritatea universal`), cât ]i modelul etatist al cet`\eniei. Noul cosmopolitism are ambi\ia s` defineasc` o cet`\enie global` care s` fie în acela]i timp statut politic ]i identitate.

A]a a ap`rut conceptul de cet`\enie cosmopolit` sus\inut îndeosebi de Linklater (1999) ]i Delanty (2000). Este o cet`\enie informal` („unbounded citizenship“), spre deosebire de cet`\enia formal` care este ob\inut` prin na\ionalitate („bounded citizenship“). Ac\iunea civic`

se deruleaz` în societatea global` ]i este legitimat` prin drepturile ]i libert`\ile garantate de instrumentele universale ]i europene (în special „Declara\ia Universal`“ ]i „Carta European` a Drepturilor Omului“). Chiar dac` guvernele r`mân înc` strâns ancorate de spa\iul politic care le-a emanat (comunitatea electoral` sau cea a propriilor organiza\ii politice), cet`\enii pot deja s` participe sau s` se adreseze unei societ`\i civile globale. Prin diversele acorduri bilaterale

30

sau sisteme de integrare regional`, frontierele spa\iului politic devin deschise ]i permeabile, astfel încât drepturile ]i responsabilit`\ile dep`]esc cu u]urin\` spa\iul public al teritoriului

na\ional. Cet`\enia cosmopolit` este îns` mai mult un principiu ]i o op\iune identitar`, rezultat` din

interdependen\a ]i globalizarea comunit`\ilor politice, decât o referin\` explicit`, institu\ionalizat` ]i recunoscut` ca atare de legisla\ia na\ional`. Ea se reg`se]te doar în analizele politice ]i discursul academic, nu ]i în textele constitu\ionale sau în dreptul in-

terna\ional.

5. Cet`\enia ]i societatea civil`

Societatea civil` este spa\iul public în care interac\ioneaz` cet`\enii organiza\i. Ea este astfel un sistem de rela\ii organiza\ionale, un set de valori ]i o ac\iune colectiv`.

În contextul analizei noastre, societatea civil` reprezint` atât o oportunitate cât ]i o modalitate de exprimare a cet`\eniei. Din acest motiv, cele dou` concepte au fost adeseori asociate, incriminându-se o rela\ie de interdependen\`. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul

dintre autorii care s-au ocupat îndeaproape de aceast` rela\ie, elaboreaz` chiar o tipologie a cet`\eniei în func\ie de participarea în spa\iul public. Ar exista astfel un comportament auto-centrat („self-interested behaviour“) ]i un comportament altruist („other-interested behavior“). Primul denot` o op\iune pe termen scurt ]i are în vedere bun`starea material` reci-

proc`, pe baza unei mutualit`\i bine circumscrise: A ofer` ceva lui B iar B îi d` lui A altceva. Forma altruist` ac\ioneaz` pe termen lung ]i vizeaz` scopuri spirituale ]i ideologice, pe baza unui „schimb generalizat“. Ea presupune oferta de servicii ]i bunuri de la o persoan` c`tre un grup sau o comunitate, f`r` s` existe neap`rat reciprocitate direct`. Motiva\ia acestei ac\iuni

este interesul general sau cea ce anticii au numit „virtute civic`“.

Aceste rela\ii au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din tabelul 1. Interac\iunea limitat` este specific` pie\ei, unde contractele sunt pragmatice, se stabilesc în termeni preci]i ]i urm`resc beneficiul direct. Este rela\ia de vânzare-cump`rare care s-a extins ]i asupra schimburilor sociale ]i culturale (de exemplu, negocierea condi\iilor de munc`). Ea se caracterizeaz` prin reciprocitate, indiferent dac` interac\iunea are loc între individ-individ,

între individ-grup sau grup-grup.

Tabelul 1. Tipologia interac\iunilor civice (Janoski, 1998)

De la individ la individ

De la individ la grup De la un grup la alt grup

Interac\iune limitat`

(1) Schimbul diadic

A↔B

(2)

Schimbul multiplu A↔B (t1) A↔B (t2) A↔B (t3)

(3) C`tre un grup limitat

A↔CDEFG

(4)

C`tre o comunitate larg` (societatea,

na\iunea) A↔BCDEFGHIJK

(5) Reciprocitate limitat` (suprapunerea

par\ial` a intereselor) ABCDEFV↔CDEFGH

(6)

Excluderea reciproc` (între grupuri cu interese similare)

ABCDEF↔GHIJKL

Interac\iune generalizat`

(7) Secven\iere

A→B→C→D→E

(8) Circuit închis

A→BCDE,

(10) Schimbul unilateral cu un grup similar,

f`r` beneficiu direct ABCD→

31

→A B→ACDE, C→ABDE, D→ABCE, E→ABCD

(9) Circuit deschis

A→BCDE, B→CDEF, C→DEFG, D→EFGH, Z→ABCD

BCDE→ ... WXYZ→ XYZA

(11)

Excludere reciproc` ABCD→ EFGH→ IJKL→ WXYZ→ ABCD

Interac\iunea generalizat`, pe de alt` parte, este generoas` ]i unidirec\ionat`. Ea nu ob\ine avantaje pentru ini\iatori, ci doar efecte în folosul comunit`\ii sau al altor indivizi.

Motiva\ia acestei forme altruiste de interac\iune este interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi, grupuri sau comunit`\i (de exemplu, ac\iunile filantropice sau ca-ritabile, recursul la drepturile omului pentru a ap`ra interesele unor persoane sau grupuri oprimate, sensibilizarea public` în favoarea unor idei sau proiecte civice etc.). Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru c` decurg din op\iunea moral` a ini\iatorilor, nu din

obliga\iile care revin din statutul de cet`\ean.

Aceast` form` de patos civic, de ac\iune în beneficiul general st` la baza societ`\ii civile. Dup` Janosky (1998, p. 95), nu orice de\in`tor al statutului de cet`\ean este capabil ]i dispus s` se implice în societatea civil`. În func\ie de gradul ]i forma particip`rii civice, exist` ]ase tipuri de cet`\eni:

– cet`\eanul încorporat – este parte a elitei sau se consider` ca atare; se identific` cu

ac\iunea guvernamental` ]i o sus\ine f`r` rezerve;

– cet`\eanul oportunist – particip` la activit`\i politice doar în m`sura în care îi convine sau ob\ine un avantaj personal;

– cet`\eanul activ – ia parte la via\a ob]teasc`, fiind deseori implicat în conflicte cu autoritatea public`; poate fi angajat în partide politice sau alte organiza\ii ]i se preocup` de interesul general, într-o manier` altruist`;

– cet`\eanul pasiv – accept` autoritatea ]i conducerea politic` de]i nu este convins c` ac\iunea acestora este cea mai potrivit`; se manifest` incidental ]i periodic, cu ocazia votului sau a unor evenimente deosebite;

– cet`\eanul cinic – este similar cet`\eanului activ, fiind capabil ]i interesat de participarea politic`; confruntat cu dificult`\ile unui schimb generalizat, specific societ`\ii civile, el/ea

se mul\ume]te cu o critic` indirect` (de exemplu, ironie politic`, absenteism) sau se opre]te la o interac\iune limitat`;

– cet`\eanul marginalizat – este inactiv ]i alienat, datorit` lipsei de mijloace ]i oportunit`\i; este categoria celor cu drepturi formale, lipsi\i îns` de posibilitatea real` de a le exercita; poate face obiectul manipul`rii politice, mai ales în situa\ii pre-electorale;

– cet`\eanul fatalist – este apatic, inactiv ]i defetist; el neag` chiar utilitatea particip`rii

politice, fiind neîncrez`tor în oportunitatea unui atare efort. Participarea la societatea civil` se bazeaz` în special pe forma altruist` de cet`\enie ]i pe

cet`\enii activi (primele trei forme din tipologia lui Janoski). A]a cum vom vedea în continuare, altruismul ]i activismul politic sunt esen\iale pentru disputa cu statul în negocierea drepturilor civile ]i politice.

32

a) Defini\ia societ`\ii civile

Ca ]i cet`\enia, termenul de societate civil` înseamn` diferite lucruri pentru diverse persoane. Este un termen care capteaz` aten\ia ]i beneficiaz` de o larg` circula\ie, în pofida

lipsei de acord conceptual. Din acest motiv, Seligman (1992) prefer` s` se refere la „ideea de societate civil`“ în locul unei defini\ii standard. Sensul acestei sintagme se precizeaz` prin utilizare, în func\ie de context ]i epoc` istoric`.

În tabelul 2 am sintetizat principalele pozi\ii clasice fa\` de societatea civil`. Termenul ca

atare a fost introdus de Hegel, pentru a desemna sistemul de solidaritate colectiv` al burgheziei în negocierea drepturilor sale cu statul.

Ceea ce ne intereseaz` în contextul de fa\` este sensul contemporan al societ`\ii civile, a]a cum apare în teoria politic`. Putem decela astfel trei tipuri de defini\ii:

– contraputere sau alternativ` fa\` de stat ]i de pia\` („societatea civil` este societate minus stat“ sau ceea ce r`mâne din societate în afar` de stat) – aceast` defini\ie a fost

introdus` de iluminismul sco\ian din sec. XVIII (Adam Smith, David Hume, Francis Hutchinson ]i Adam Ferguson);

– sectorul non-profit al societ`\ii, unde cet`\enii desf`]oar` activit`\i benevole, f`r` beneficii economice; aceste activit`\i sunt în favoarea interesului comun, al unor persoane sau grupuri oprimate (este sensul introdus de comunit`\ile puritane din SUA în secolul XIX);

– organiza\iile non-guvernamentale pe baz` voluntar`, ca expresie a drepturilor ]i libert`\ilor dobândite la sfâr]itul secolului XIX ]i începutul secolului XX.

Tabelul 2. Defini\ii clasice ale societ`\ii civile

Autorul Criteriul Defini\ia

ARISTOTEL participarea politic` un tip de societate (Koinomia) care permite participarea politic` a cet`\enilor egali

SF. AUGUSTIN separarea Naturii de Gra\ie este „Urbis” (societatea uman`) în opozi\ie cu „civitas Dei” (lumea transcendent`)

HOBBES coeziunea social` interesul comun ]i uniunea tuturor entit`\ilor politice (guvernan\i, grupuri, cet`\eni) pe baza unui contract social

LOCKE primordialitatea indivizilor fa\` de stat

comunitatea politic` a cet`\enilor pentru a proteja proprietatea privat`

KANT distinc\ia dintre legalitate ]i moralitate

un spa\iu public comun unde sunt garantate participarea la structurile civile ]i autonomia indivizilor; societatea civil` este o sintez` a ra\iunii, egalit`\ii ]i libert`\ii, care face posibil controlul vie\ii publice de c`tre moralitatea privat`

HEGEL respectul reciproc al drepturilor individuale (în special a dreptului de proprietate)

solidaritatea etic` bazat` pe reciprocitate ]i recunoa]terea mutual` a drepturilor; unitatea dintre dreptul public ]i etica privat`; statul r`mâne garantul contractului social

MARX tensiunea dintre statul capitalist ]i clasa muncitoare exploatat`

o zon` de influen\` a non-statului ca rezultat al capitalismului ]i industrializ`rii; este arena public` unde se desf`]oar` lupta de clas`

Acest din urm` sens predomin` în literatura politic` ]i sociologic` din ultimele decenii. Astfel, dup` Schmitter (1997, p. 240): „Societatea civil` poate fi definit` ca un set sau un sistem de grupuri intermediare auto-organizate care

33

– sunt relativ independente atât fa\` de autorit`\ile publice, cât ]i fa\` de unit`\ile private de produc\ie ]i reproduc\ie, adic` fa\` de firme ]i familie;

– au capacitatea de a delibera ]i a întreprinde ac\iuni colective în ap`rarea sau promovarea intereselor ]i ideilor lor;

– nu urm`resc s` ia locul func\ionarilor de stat sau al întreprinz`torilor particulari, nici s` accepte responsabilit`\i publice;

– convin s` ac\ioneze conform unor reguli prestabilite, de exemplu, sub forma unor în\elegeri civice, pe baz` de încredere ]i respect reciproc“6.

Cea mai apropiat` de pozi\ia noastr` este îns` defini\ia lui Janoski (1998, p. 12): „Societatea civil` reprezint` sfera discursului dinamic ]i interactiv dintre stat, sfera public` reprezentat` de organiza\iile voluntare ]i sfera pie\ei cuprinzând firmele private ]i sindicatele“.

Aceast` defini\ie ne convine cel mai mult pentru c`: – pune accentul pe negocierea colectiv` a drepturilor ]i responsabilit`\ilor, ca expresie a

cet`\eniei; – ia în considera\ie nu doar rela\ia stat-cet`\eni, ci toate formele de interac\iune dintre sfera

public`, stat, pia\` ]i sfera privat`; – îmbin` discursul civic cu ac\iunea politic`.

b) Structura spa\iului public

Din defini\ia de mai sus, rezult` c` societatea civil` nu este o zon` strict delimitat` a societ`\ii globale ]i nici nu se reduce la opozi\ia sistematic` fa\` de puterea public`. Ea const` în interac\iunile pe care toate componentele sistemului social le angajeaz` pe arena public`.

Ca ]i Habermas (1989), Janoski se refer` la patru componente interdepedente ale societ`\ii (vezi fig. 6): statul cuprinde cele trei puteri (legislativ`, executiv` ]i juridic`), precum ]i institu\iile specializate ale ordinii publice (poli\ia, vama, armata, informa\iile interne ]i externe); sfera privat` include via\a familial`, prietenii, rela\iile personale ]i intimitatea; pia\a este reprezentat` de firmele private ]i corpora\iile angajate în activit`\i lucrative, bursele de valori, federa\iile patronale, grupurile profesionale, asocia\iile consumatorilor, sindicatele; sfera public` este zona cea mai complex` ]i mai vizibil` a societ`\ii: este spa\iul civic unde interac\ioneaz` celelalte trei componente (este forum-ul societ`\ii moderne), unde au loc negocieri ]i dispute, unde se desf`]oar` „ac\iunea comunicativ`“ (Habermas); sfera pu-blic` cuprinde cel pu\in cinci tipuri de organiza\ii voluntare (Janoski, 1998, p. 14):

– partidele politice care nu sunt la guvernare ]i nu sunt subordonate statului; – grupurile de interes, menite s` influen\eze deciziile asupra unor probleme care

intereseaz` un anumit grup; – organiza\iile filantropice („comunitas“) colecteaz` fonduri pentru a completa

bugetul public pentru asisten\` sau protec\ie social`; furnizeaz` ajutor direct (Crucea Ro]ie, Rotary Club) sau organizeaz` întrajutorarea (Asocia\ia Bolnavilor Parkinson, Asocia\ia Sindromului Down etc.);

– mi]c`rile sociale se centreaz` pe activit`\ile de „lobby“, de promovare a imaginii publice, pe campanii de pres`, colectare de semn`turi, demonstra\ii, ac\iuni de protest;

6 Pentru diversitate, poate fi util` ]i defini\ia lui Barber (1998, p.6), dup` care societatea civil` este

spa\iul public al cet`\enilor organiza\i, autonomi în raport cu statul ]i pia\a. Este al treilea sector al sistemului public, „un spa\iu pentru noi to\i”, care func\ioneaz` prin exercitarea drepturilor ]i respon-sabilit`\ilor cet`\ene]ti.

34

– grupurile religioase fac parte din sfera public` (nu din cea privat`, restrâns` la aderen\i) în m`sura în care ofer` servicii de interes comun (de exemplu, asisten\` social` ]i medical`) sau propun politici publice alternative (de exemplu, eliminarea avorturilor pentru sus\inerea politicii demografice); intr` aici asocia\iile ]i federa\iile, funda\iile religioase, cluburile pe baze confesionale ]i fondurile de caritate.

Fig. 6. Componentele sistemului social (Janoski, 1998)

Executivul

Justiţia

Legislativul

Poliţia

Armata

Informaţiile interne şi externe

Statul

Partidele politice

Securitatea socială, mediile de stat, educaţia

publică, cercetarea ∗

Contractele privind apărarea

Reglementările

Federaţiile sindicale

Asociaţiile patronale

Asociaţiile consumatorilor

Sfera publică

Media particulare, educaţia, sănătateaAsociaţiile

voluntare

Mişcările sociale

Grupurile de întrajutorare

Viaţa privată analizată de media

şi tribunale

Firmele de familie, cluburile

de elite

Sfera pieţii

Firmele Sindicatele

Pieţele

Familia

Prietenii şi cunoştinţele

Sfera privată

Intimitatea

Viaţa privată

* În aceast` zon` sunt constituite corpora\iile publice sub autoritate tripartit` (de exemplu, parteneriatul social).

În aceast` reprezentare multidimensional`, spa\iul public este un câmp de for\e care angajeaz` interac\iuni cu toate celelalte sfere ale vie\ii sociale, respectiv statul, pia\a ]i sfera privat`. Cet`\enia nu este o rela\ie simpl` între cet`\eni ]i stat, ca în defini\iile etatiste tradi\ionale, ci un sistem de ac\iuni ]i negociere colectiv` care angajeaz` toate cele patru componente ale societ`\ii globale: sfera public`, sfera privat`, statul ]i pia\a.

La rândul s`u, societatea civil` nu se reduce la organiza\iile non-guvernamentale, ci include:

– discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contesta\ie); – ansamblul interac\iunilor dintre componente, exprimate pe arena public`; – cele cinci organiza\ii voluntare descrise mai sus.

35

În aceast` optic`, societatea civil` este comunitatea politic` cea mai dinamic` ]i mai eficient`, care ofer` cele mai diverse ]i mai reprezentative oportunit`\i de exercitare a cet`\eniei.

c) Tipologia regimurilor politice

Configura\ia propus` de Janoski nu trebuie s` ne induc` imaginea unei superorganiza\ii armonioase, identice pentru toate societ`\ile, în care interesul comun prevaleaz` întotdeauna. Din contr`, definirea celor patru sfere interdependente nu anuleaz` posibilitatea comportamentelor impredictibile ]i atipice sau, pur ]i simplu, absen\a cooper`rii între cet`\eni. Activismul ]i modelul altruist coexist` cu celelalte forme de cet`\enie din clasificarea lui Janoski, astfel încât este posibil ca angajamentul civic ]i conduitele colectiviste s` nu fie atitudini dominante. Aceasta explic`, de altfel, inciden\a destul de mare a manifest`rilor care caracterizeaz` „deficitul democratic“ (apatie, absenteism, individualism exacerbat, intoleran\`) la care ne-am referit cu alt` ocazie.

Exist` îns` ]i alt` surs` de varia\ie, care influen\eaz` forma concret` de articulare a celor patru componente ale societ`\ii. Este vorba de regimul politic ]i ideologia subiacent`, care pot determina ponderea efectiv` a statului, a pie\ei ]i a sferei private în raport cu arena public`.

Janoski a sesizat foarte bine acest aspect ]i a încercat el însu]i s ̀aplice tipologia binecunoscut ̀a lui Held (1987) dup ̀care exist` patru tipuri generice de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist, modelul neo-corporatist ]i modelul societ`\ii de mas .̀ Fiecare dintre acestea se caracterizeaz ̀ prin anumite rela\ii între componentele vie\ii sociale, pe care Janoski (1998, p. 110–111) le sintetizeaz ̀sub forma diagramelor din fig. 7. Ceea ce pare s ̀diferen\ieze aceste modele este importan\a dat ̀diverselor organiza\ii ale societ`\ii civile: asocia\ii religioase, partide politice, grupuri de interes, grupuri „watch dog“ sau de monitorizare civic ,̀ cluburi recreative, funda\ii caritabile. În regimul liberal, organiza\iile voluntare domin ̀arena public ,̀ astfel încât nu mai este nevoie de interven\ia statului. În acest model, statul este practic deconectat de organiza\iile voluntare: el încurajeaz ̀ini\iativele ]i solu\iile oferite de sectorul privat ]i de „business“ (este modelul care predomin ̀în SUA, Canada, Australia ]i Japonia). Modelul elitist, exemplificat de Fran\a ]i Germania dore]te s ̀contracareze imprevizibilitatea ]i inechi-tatea solu\iilor de tip liberal. Ca urmare, statul acord ̀un rol important organiza\iilor considerate de elit ̀(sindicale, religioase, patronale, regionale) în sus\inerea serviciilor sociale. De exemplu, în baza princi-piului subsidiarit`\ii, astfel de organiza\ii non-profit pot utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de ]omaj, fondul de patrimoniu sau fondul de dezvoltare regional`) pentru a implementa politicile sociale. Regimul neo-corporatist încurajeaz ̀comasarea grupurilor de interes sub form ̀de asocia\ii pe baz ̀de afinit`\i sau programe (de exemplu, asocia\iile patronale, confedera\iile, sindicatele de ramur ,̀ parteneriatul social). Spre deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-guverneaz ̀]i sunt supuse competi\iei. Ele se deosebesc ]i de modelul liberal, pentru c ̀sunt mai stabile (de exemplu, agen\iile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).

Fig. 7. Tipologia regimurilor politice (Janoski, 1998)

1. Modelul pluralist 2. Modelul elitist

IG1

Statul

IG2 IG3 SM

C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10 ...+

IG1

Statul

IG2 IG3

C1 C2 C3 C4 C5 C6 Cn ...+

3. Modelul neo-corporatist 4. Modelul societăţii de masă

IG1 Federaţiile sindicale

IG2 Federaţiile patronale

Statul Executivul

Partidele de

stânga

Partidele de

dreapta

IG4 IG3 IG5 IG6

U1 U2 U3 E1 E2 E3 E4

C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 +... ...+

Statul

IG1 IG2

M E D I A

C2 C3 C4 C5 C6 C1

În modelul societ`\ii de mas`, mediile de informare domin` sfera public`. Este „societatea-spectacol“, exemplificat` cel mai bine de SUA, unde media nu constituie doar unul din grupurile de interes (ca în celelalte trei modele), ci principalul factor de influen\`

politic`. Puterea lor este atât de important`, încât tinde s` monopolizeze întreaga sfer` public`. Riscul în acest caz este ca mesajul civic propriu-zis s`-]i piard` autenticitatea ]i s` se banalizeze, fiind pus pe acela]i plan cu reclamele comerciale, manipularea politic` ]i propaganda în interes personal.

d) Globalizarea societ`\ii civile

Una din limitele analizei lui Janoski este c` cele patru sfere de activitate sunt circumscrise statului na\ional. Modelele sale de societate au fost exemplificate prin regimuri politice specifice unor state ]i guverne. Cet`\enia se exercit` doar în interiorul acestei entit`\i politice pe care Janoski o desemneaz` prin „sistemul social global“. Aceast` abordare r`mâne tributar` ecua\iei etnocentriste a lui Marshall, dup` care na\ionalitatea (statutul de cet`\ean) este o

precondi\ie a drepturilor omului ]i se exercit` în interiorul unui stat suveran. Aceast` condi\ionare a accesului la drepturi de afilierea statal` ]i de statutul de cet`\ean

este ast`zi chestionabil`. Proiectul de unitate politic` european` este o provocare direct` a acestei condi\ion`ri tradi\ionale. Am v`zut, de asemenea, cum cet`\enia postna\ional` se

deta]eaz` de un teritoriu anumit, luând ca referin\` drepturile omului, care sunt universale. Unii autori, ca de exemplu Turner (1993), Soysal (1994), Badie (1995) ]i Ohmae (1995), se întreab` în acest context dac` nu cumva centrarea pe drepturile omului nu înseamn` de fapt sfâr]itul cet`\eniei ca paradigm` politic`.

În realitate, drepturile omului în sine nu asigur` automat participarea la comunitatea

politic`. Chiar ]i versiunea postna\ional` a cet`\eniei (de exemplu, patriotismul constitu\ional al lui Habermas) presupune anumite competen\e civice ]i în\elegerea mecanismelor institu\ionale ale democra\iei participative.

În plus, a]a cum vom vedea imediat, drepturile singure nu sunt suficiente ca statutul de

cet`\ean s` func\ioneze. Ele sunt de obicei asociate cu responsabilit`\ile care instrumenteaz` loialitatea fa\` de comunitatea politic` ]i obligativitatea moral` a particip`rii civice.

Exemplul societ`\ii civile ]i configura\ia multipartit` a lui Janoski ne-au atras îns` aten\ia asupra faptului c` statul nu este singura form` de comunitate public`. „Interac\iunile generalizate“ care caracterizeaz` indivizii altrui]ti ]i responsabili traverseaz` practic întreaga societate, sub forma societ`\ii civile.

Întrebarea este îns` dac` aceast` interpretare a societ`\ii civile poate fi extins` dincolo de un teritoriu sau tip de societate. Janoski nu abordeaz` acest subiect, îns` al\i anali]ti (Hann ]i

Dunn, 1996; Scholte, 1999) vorbesc deja de o „societate civil` global`“. Scholte (1999, p. 10), de exemplu, define]te globalitatea ca o suprateritorialitate, ceea ce înseamn` c` societatea civil` global`:

– se ocup` de problemele transversale ale umanit`\ii,

– presupune comunicare transfrontalier`, – se sprijin` pe organiza\ii transteritoriale, – este o form` de solidaritate suprateritorial`.

Trebuie s` recunoa]tem c`, în pofida aspira\iilor, aceste patru atribute sunt mai greu de realizat la nivel global decât în interiorul unei societ`\i na\ionale. „Lumea“ este mult mai eterogen` ]i mai inegal` decât statele suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o

39

comunitate politic` propriu-zis`. La nivel european, date fiind contingen\ele istorice ]i elementele unificatoare deja în func\iune (pia\a comun`, moneda unic`, dreptul comunitar),

globalizarea societ`\ii, inclusiv a societ`\ii civile, este mult mai plauzibil`. Pân` în prezent, problemele mondiale globale au fost abordate prin prisma agen\iilor

interna\ionale ca ONU, sistemul Bretton Woods (Banca Mondial` ]i FMI), OSCE, Grupul G8. Mesajul acestor organiza\ii interguvernamentale, chiar dac` ele au promovat standarde comune ale democra\iei, nu a fost întotdeauna credibil. În mare parte, activismul civic global

s-a orientat chiar împotriva acestor organiza\ii, considerate nereprezentative pentru societatea civil` global`.

Cu alte cuvinte, f`r` participarea efectiv` a tuturor p`r\ilor (statele ]i business-ul), a]a cum preconizeaz` de fapt modelul lui Janosky, nu este posibil` o societate civil` global`. Activismul transfrontalier, solidaritatea interna\ional` a cet`\enilor ]i mobilitatea ONG-urilor,

ca ]i referin\a comun` la drepturile omului, nu sunt suficiente pentru a realiza o societate civil` cu voca\ie universal`.

6. Competen\a civic`

Democra\ia nu este de conceput f`r` cet`\enie iar cet`\enia nu este posibil` f`r` cet`\eni

competen\i ]i angaja\i. Aceast` rela\ie simpl` st` la baza competen\ei civice, pe care Mead (1986), Turner (1993), Almond ]i Verba (1996) o plaseaz` la originea cet`\eniei. Este capacitatea persoanelor, grupurilor ]i comunit`\ilor de a participa activ la via\a public`, ceea ce presupune:

– o cultur` civic` minimal`;

– un set de drepturi ]i responsabilit`\i; – oportunit`\i civice.

Cu alte cuvinte, dincolo de statutul formal al cet`\eniei, de\in`torul de drepturi ]i

responsabilit`\i trebuie s` fie capabil s` le exercite în mod efectiv, s` aib` competen\ele adecvate ]i s` beneficieze de ]anse reale de exprimare a acestor competen\e.

Vom analiza cele trei aspecte în continuare.

a) Cultura civic`

Prin cultur` civic` în\elegem ansamblul cuno]tin\elor, valorilor, atitudinilor ]i abilit`\ilor

referitoare la comunitatea politic`, la institu\iile publice ]i la actorii participan\i. Este aceea parte a culturii umane care sus\ine cet`\enia ]i comportamentul politic.

Exist` trei ipostaze ale culturii civice, în func\ie de cadrul de referin\`:

Cultura civic` ideal` este ansamblul cuno]tin\elor ]i abilit`\ilor necesare pentru par-ticiparea politic` ]i realizarea democra\iei ca proiect istoric. Ea cuprinde competen\ele minimale ale cet`\eniei într-un regim democratic ]i se refer` la valorile ]i institu\iile

democra\iei, la sistemul de decizie colectiv`, la drepturile ]i responsabilit`\ile cet`\eanului, la cuno]tiin\ele privind procesele politice, legislative ]i financiare, la modul de func\ionare a societ`\ii civile.

Cultura civic` specific` unui tip de societate democratic` se caracterizeaz` prin anumite

„pattern“-uri psiho-culturale, în func\ie de condi\iile particulare ale comunit`\ii politice.

Almond ]i Verba (1996, p. 47), de exemplu, au identificat trei modele predominante,

respectiv cultura parohial`, cultura dependent` ]i cultura participativ`. Cultura civic` a

40

unei comunit`\i politice se define]te prin cuno]tin\ele, atitudinile ]i ata]amentul cet`\enilor

fa\` de sistemul politic în general, fa\` de input-urile sistemului politic (roluri, actori ]i

politici publice), fa\` de output-uri (procesele administrative care aplic` politicile publice)

]i fa\` de sine ca participant activ. Cultura civic` (pe care Almond ]i Verba o mai numesc

]i „cultur` politic`“) cuprinde astfel trei componente: „orientarea cognitiv`“, respectiv

cuno]tin\ele despre sistemul politic, institu\iile ]i actorii s`i; „orientarea afectiv`“ sau

atitudinile ]i dispozi\iile referitoare la sistemul politic; „orientarea evaluativ`“, care rezult`

din judec`\ile ]i opiniile cu privire la sistemul politic ]i realiz`rile sale într-un context dat.

Cultura civic` ]colar` este de fapt o analiz` a „bunului cet`\ean“, sub form` de

competen\e dezirabile. Este o versiune normativ` dedus` din celelalte dou` (cultura civic`

ideal` ]i cultura civic` specific`) care, dup` Almond ]i Verba (1996, p. 59), poate fi

etichetat` drept „ra\ionalist-activist`“ pentru c` pune accentul pe participarea ra\ional` în

interiorul input-urilor sistemului politic. S-au propus diverse inventare de competen\e care

s` defineasc` aceast` ipostaz` a culturii civice, a]a cum se prezint` ea în curriculum ]i

manualele ]colare. Sinteza din anexa II, unde am reunit cele mai cunoscute variante

(Audigier, Velhuis ]i Civitas), pune în eviden\` patru tipuri de competen\e: cuno]tin\e,

atitudini, valori ]i abilit`\i. Toate cele trei inventare de competen\e sunt acceptabile în

m`sura în care r`mân orientative, sub form` de repere curriculare.

Cu alte cuvinte, cultura civic` poate fi considerat` ca un standard sau un referen\ial comun

al societ`\ilor democratice doar în m`sura în care lu`m în considera\ie ipostaza sa ideal`, a]a

cum este prezentat` în tratatele de ]tiin\e politice. În momentul în care se trece la definirea

politicilor publice dintr-o anumit` comunitate politic` sau la curriculum-ul na\ional dintr-un

anumit sistem de înv`\`mânt, modelul ideal are nevoie de adapt`ri ]i contextualiz`ri, în func\ie

de specificit`\ile culturale ]i priorit`\i. Aceasta nu înseamn` nici denaturarea principiilor

democratice, nici folosirea de standarde duble sau realizarea unor hibrizi eufemistici de tip

„democratura“ (Schmitter), ci doar contextualizarea ]i concretizarea cet`\eniei ca ac\iune

social`.

b) Drepturile ]i responsabilit`\ile

Teoria politic` admite ast`zi f`r` rezerve c` cet`\enia presupune apartenen\a la o

comunitate politic`, participarea, identitatea, drepturile ]i responsabilit`\ile ce decurg din

statutul de cet`\ean. Dincolo de acest consens relativ încep îns` controversele, referitoare în

special la drepturi ]i responsabilit`\i: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul juridic

de cet`\ean? Drepturile civile, politice ]i sociale sunt reciproc contradictorii sau unitare? Cum

se articuleaz` între ele ]i cum interac\ioneaz` drepturile ]i responsabilit`\ile? Care este statutul

lor juridic? Ne referim la obliga\ii ]i îndatoriri sau la responsabilit`\i?

Aceste întreb`ri sunt suficiente ca s` ne conving` de faptul c` problema drepturilor ]i

responsabilit`\ilor se afl` în centrul dezbaterilor privind cet`\enia. Unii autori, ca Twine

(1994), Freeden (1998) ]i Janoski (1998) consider` c` atât ideologiile, cât ]i clasificarea

regimurilor politice se fac în func\ie de pozi\ia fa\` de drepturi ]i responsabilit`\i. De o

manier` general`, liberalismul a pus accentul pe drepturi ]i poten\ialul lor emancipator, pe

contribu\ia pie\ei ]i a ini\iativei private. La polul opus, doctrinele conservatoare ]i social-

41

democra\ia au acordat mai mult` importan\` obliga\iilor ]i statului ca garant al egalit`\ii ]i ca

mediator al conflictelor sociale.

Aceast` opozi\ie este îns` ultrasimplificatoare. De exemplu, liberalismul ca doctrin` nu

este deloc omogen, chiar dac` primii teoreticieni (Locke ]i Paine) privilegiau indivizii fa\` de

comunitate. Ulterior, a]a cum arat` Faulks (2000, p. 56), ideea unui individ deconectat de

„polis“ a devenit caduc`. Comunitatea ]i drepturile individuale formeaz` un ansamblu

indivizibil, astfel încât nu pot func\iona ca un factor de diferen\iere a ideologiilor ]i

regimurilor politice.

De fapt, principala eroare aici este îns`]i interpretarea celor dou` ca alternative

opozabile. Drepturile ]i responsabilit`\ile sunt inseparabile, astfel încât orice considerare

izolat` a uneia, prin excluderea sau în opozi\ie fa\` de cealalt`, este artificial` ]i prejudiciabil`.

Ele alc`tuiesc împreun` nucleul tare al competen\ei civice ]i dau substan\` statutului de

cet`\ean. F`r` drepturi ]i responsabilit`\i, apartenen\a ]i identitatea ar fi sterile, fiind

imposibil` ac\iunea social` ]i participarea politic`. Din acest motiv, prefer`m s` ne referim la

responsabilit`\i, nu la obliga\ii ]i îndatoriri. Obliga\iile scot în eviden\` obligativitatea

respect`rii legii ]i a deciziilor majorit`\ii iar îndatoririle decurg din loialitatea fa\` de stat.

Obliga\iile ]i îndatoririle sunt impuse ]i nu se negociaz`. Responsabilit`\ile, în schimb, decurg

din liberul arbitru ]i exprim` o op\iune, o decizie personal`, o îndatorire moral`. Competen\a

civic` este mai eficient` în cazul responsabilit`\ii asumate decât ca efect al obligativit`\ii ]i

constrângerii.

Principalul motiv pentru care drepturile ]i responsabilit`\ile au avut un tratament

asimetric a fost regimul lor juridic diferit. Drepturile au fost concepute pentru a ap`ra

libertatea ]i autonomia individului în fa\a statului ]i a oric`rei forme de putere laic`. În

consecin\`, toate instrumentele universale ]i europene de protec\ie (Declara\ia Universal`,

Carta European`, Carta Drepturilor Fundamentale) se refer` la drepturi, nu la responsabilit`\i.

Pentru a palia acest dezechilibru, în 1999 anul anivers`rii Declara\iei Universale a Drepturilor

Omului, un grup de fo]ti ]efi de state condu]i de Helmut Schmidt („Grupul Interaction“) a

înaintat ONU o Declara\ie Universal` a Responsabilit`\ilor. Proiectul a e]uat pentru c` nu s-a

c`zut de acord asupra institu\ionaliz`rii acestei Declara\ii ]i, mai ales, nu s-a g`sit un

instrument de implementare a responsabilit`\ilor care s` evite recurgerea la statul totalitar.

Drepturile ]i responsabilit`\ile au fost deseori interpretare ca opozabile pentru c` apar\in

unor forme diferite de ra\ionalitate (Kovács, 1999): drepturile sunt norme juridice iar

responsabilit`\ile sunt norme morale. Enun\area drepturilor sub form` de enun\uri imperative

implic` în mod intrinsec consecin\a moral` a respect`rii lor conform clauzei limit`rii

reciproce: drepturile unui individ sunt limitate de drepturile similare ale altui individ iar

acordarea de drepturi implic` responsabilitatea moral` a respect`rii lor.

Prin urmare, responsabilit`\ile nu sunt neap`rat o contrapondere a drepturilor sau

alternativa lor simetric`. Ele sunt versante complementare ale ansamblului comun numit

competen\` civic`. Responsabilit`\ile sunt enun\uri atât de abstracte ]i difuze (fiind vorba de

un principiu moral), încât este imposibil s` se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o

rela\ie de la cauz` la efect (un drept – o responsabilitate corespunz`toare). În plus, a]a cum

demonstreaz` Hart (1968, p.11), responsabilitatea este multiform`, fiind dificil de codificat în

form` juridic`: responsabilitatea poate fi surs` (a fi responsabil de ceva), poate avea sensul de

42

„accountability“ (a da seam`), poate sugera capacitatea de a face ceva („compos mentis“ sau

cerin\a de a fi competent mintal ]i legal), poate fi în\eleas` ca o îns`rcinare public` (de\inerea

unei func\ii) sau ca o virtute (ceea ce exprim` o judecat` de valoare: o persoan` are „sim\ul

responsabilit`\ii“ sau se comport` în mod „responsabil“). Ca s` complice ]i mai mult analiza,

Bovens (1998, p. 51) apreciaz` c` drepturile sunt individuale sau colective, pe când

responsabilitatea poate fi individual`, de grup sau corporativ`, poate fi activ` (exprimat` pe

parcursul ac\iunii) ]i pasiv` (responsabilitatea „post-factum“ sau reactiv`).

Teoria politic` este deci confruntat` cu o tripl` problem` privind rela\ia drepturi-

responsabilit`\i:

– asimetria ]i opozabilitatea lor;

– dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic, drepturile r`mân

inseparabile ]i unitare, chiar dac` analizele politice le ierarhizeaz` sau le separ`

conjunctural;

– imposibilitatea de a codifica juridic responsabilit`\ile, care r`mân în domeniul op\iunii ]i

al judec`\ii morale.

Aceste probleme persist` în orice situa\ie de aplicare a competen\ei civice, inclusiv în

cazul cet`\eniei europene.

c) Înv`\area cet`\eniei

Cet`\enia este o construc\ie cultural` ]i istoric`. Ea se înva\` de fiecare individ ]i genera\ie

de cet`\eni, printr-un proces spontan de socializare politic` sau prin demersuri sistematice de

educa\ie civic` într-un mediu specializat (de exemplu, în ]coal`).

Societatea ]i comunitatea politic` reprezint` cadrul natural în care se formeaz` ceea ce

Crick ]i Porter (1978) au numit „alfabetizarea politic`“ („political literacy“). Este un mediu

polivalent ]i deschis în care competen\ele civice se formeaz` spontan, împreun` cu alte forme

de „alfabetizare“ (cognitiv`, comunicativ`, digital`, tehnologic` etc.).

În acest context global, socializarea politic` are propriile mijloace ]i forme de ac\iune.

Dekker ]i Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei forme de ac\iune:

– socializarea politic` inten\ionat` ]i direct`, al c`rui scop explicit este dobândirea de

cuno]tin\e specializate, formarea atitudinilor ]i a comportamentelor cet`\ene]ti (de

exemplu, prin educa\ie civic` sau alte materii ]colare);

– socializarea politic` inten\ionat` indirect` se realizeaz` prin influen\ele care nu au drept

scop principal educa\ia politic` (de exemplu, prin participarea la o activitate voluntar`);

– socializarea politic` neinten\ionat` ]i indirect` are loc în situa\iile de înv`\are

informal`, de exemplu, prin lectura presei sau urm`rirea „spectacolului str`zii“.

43

Tabelul 3. Sistemul agen\ilor de socializare politic` (Dekker ]i Meyenberg, 1991)

Agen\i de socializare politic`

Persoane sau grupuri Institu\ii, organiza\ii ]i medii sociale

grupuri primare

familia

p`rin\ii, bunicii, fra\ii ]i surorile, vecinii

mediul familial

sistemul de înv`\`mânt

]coala

profesorii, colegii procesul de înv`\`mânt, institu\ia ]colar`, sistemul intern de decizie, curriculum-ul, manualele, ritualul academic, activit`\ile extra]colare

biserica clerul serviciile religioase

media ]i comunica\iile de mas`

prezentatorii, formatorii de opinie, actorii, cânt`re\ii prefera\i

TV, cinematografele, radioul, presa scris`, Internetul, jocurile interactive

colegii ]i prietenii colegii de echip`, partenerii, liderii informali

cluburile de tineret, activit`\ile recreative ]i sportive, competi\iile

sistemul de ocupare profesional`

patronii, angajatorii, formatorii, partenerii sociali, managerii

companiile ]i firmele, echipa de munc`, comunit`\ile sociale, asocia\iile profesionale, sindicatele, centrele de formare profesional`

comunit`\ile politice membrii de rând, persoanele carismatice, func\ionarii publici, oficialit`\ile din justi\ie, poli\ie ]i armat`, liderii partidelor politice

partidele politice, organiza\iile de femei ]i de tineret, serviciile de informare cet`\eneasc`, structurile electorale, grupurile de interes, organiza\iile voluntare, serviciul militar, campaniile de sensibilizare

În ansamblul s`u, întreaga societate func\ioneaz` ca un mediu colectiv de socializare politic`. Dekker ]i Meyenberg au descris cu am`nun\ime componentele sistemului global de socializare politic` sub forma din tabelul 3, unde se observ` clar diversitatea agen\ilor de socializare („political socializers“ sau „political socialization agents“).

}coala r`mâne unul din mediile cele mai influente ]i o op\iune major` în cadrul

demersurilor de socializare politic`. Ca mediu de formare a culturii civice, ]coala are contribu\ii specifice:

– cuprinde copiii ]i tinerii reuni\i într-o organiza\ie de integrare social`; – este un mediu de ac\iune ]i decizie colectiv`, ipostaz` valorificat` îndeosebi prin

tendin\ele moderne de autonomie ]i responsabilizare a unit`\ilor de înv`\`mânt („self-

development“ ]i „self-improvement schools“); – este un spa\iu public în care se pot exercita toate atributele cet`\eniei democratice,

respectiv apartenen\a, identitatea, participarea, drepturile ]i responsabilit`\ile; în acest sens, „democra\ia intern`“ a ]colii se inspir` direct din principiile cet`\eniei;

– ofer` situa\ii civice reale, similare cu cele din societatea global`, precum rela\ia cu autoritatea, negocierea colectiv`, inechitatea sau jocurile de putere;

– permite transmiterea sistematic` a cuno]tin\elor despre cet`\enie ]i formarea deliberat` a valorilor, atitudinilor ]i abilit`\ilor necesare vie\ii publice;

– este un mediu complex de socializare politic` care integreaz` trei forme specifice de

influen\e educative (vezi fig. 8): educa\ia formal` (curriculum-ul oficial ]i înv`\area sistematic` a unei materii, finalizat` prin diplome ]i certificate formale), educa\ia non-formal` (activit`\ile extra]colare) ]i educa\ia informal`, realizat` prin înv`\are difuz` ]i spontan` (de exemplu, prin media).

44

Fig. 8. Educa\ia pentru cet`\enie în mediul ]colar

Materie aparte (ex. educaţia civică, cultura

civică, educaţia politică)Temă cross-curriculară (ex. drepturile omului)

Programe integrate (ex. studiile sociale, omul şi societatea)

Activităţile extraşcolare (proiecte, vizite,

schimburi şcolare, cluburi, campanii,

activităţi voluntare)

Etosul şcolar (climatul clasei, cultura

organizaţională, relaţiile interetnice,

liderii informali)

Luarea deciziei în şcoală (consiliile

şcolare, parlamentul elevilor, grupurile de interes şi de presiune)

Curriculum ascuns (imitarea colegilor, evenimente

emoţionante, experienţe de vacanţă)

Învăţarea cu ajutorul media (imitarea persoanelor carismatice, influenţa

simbolurilor, miturilor, metaforelor, stereotipurilor, reclamelor,

anecdotelor)

Educaţia informală

Educaţia non-formală

Educaţia formală

Într-o anchet` realizat` de Consiliul Europei în toate cele 46 de \`ri membre, s-a constatat c` cea mai frecvent` ]i mai vizibil` cale de realizare a educa\iei civice în ]coal` este curriculum-ul formal (cf. Bîrzea, 2003, p. 18). A]a cum se observ` din anexa III, care sintetizeaz` datele respective, exist` trei modele de organizare a curriculum-ului destinat

educa\iei civice: • o materie aparte cu alocare proprie în planul de înv`\`mânt (1-2 ore pe s`pt`mân`):

„educa\ia civic`“ (Austria, Fran\a, Anglia, Norvegia, România), „cultura civic`“ (Slovenia ]i România), „educa\ia politic`“ (Germania), „educa\ia social`“ (Estonia), educa\ia pentru drepturile omului (Turcia, Croa\ia), educa\ia juridic` (Ucraina, Armenia), ]tiin\ele sociale

(Cipru, Ungaria, Italia, Olanda, Suedia, Danemarca, Letonia, Polonia); • teme cross-curriculare inserate în toate materiile (Elve\ia, Grecia, Belgia, Malta, Anglia); • programe integrate centrate pe anumite teme (drepturile omului, studiul societ`\ii, educa\ia

moral`, omul ]i societatea), prin regruparea unor componente din disciplinele apropiate precum istoria ]i instruirea civic` (Italia), istoria ]i studiile sociale (Finlanda),

antropologia ]i ]tiin\ele sociale (Ungaria), religia ]i educa\ia moral` (Sco\ia), etica ]i instruirea civic` (Slovenia), etica, geografia, istoria ]i ]tiin\ele sociale (Spania).

Aceste date, ca ]i analiza precedent` referitoare la competen\a civic`, vor fi utile în mod special studen\ilor de la departamentele de ]tiin\e politice ]i studii europene care sunt

interesa\i de o viitoare carier` didactic`, [n calitate de profesori de educa\ie civic`.

45

MODULUL II

CET~|ENIA EUROPEAN~ CA STATUT JURIDIC

Am precizat la început c` vom folosi cuvântul cet`\enie ca echivalent general al termenului englez de „citizenship“ (fr. „citoyenneté“). În schimb, pentru a respecta sensul

comun din limba român`, vom recurge în acest modul ]i la cuvântul na\ionalitate pentru a desemna statutul juridic ]i legal al cet`\eanului beneficiar de drepturi ]i libert`\i.

Cet`\enia european` se refer` la statutul juridic al cet`\enilor \`rilor membre ale Uniunii

Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht ]i dezvoltat de Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi suprana\ionale. Mai exact, noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunit`\ii Europene“ (fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) stipuleaz` c` este cet`\ean al Uniunii Europene orice persoan` care beneficiaz` în prealabil de na\ionalitatea unuia din statele membre. Acest statut

suprana\ional vine în completarea cet`\eniei na\ionale prin exercitarea unui num`r restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria \ar`.

Chiar incomplet` ]i subordonat`, cet`\enia european` suscit` deja controverse politice importante: În ce m`sur` acest statut juridic se deta]eaz` de contextul legisla\iei na\ionale? Care sunt repercusiunile sale asupra suveranit`\ii? Mai putem oare recurge la principiul

subsidiarit`\ii pentru a echilibra na\ionalitatea ]i cet`\enia european`? Sunt oare instrumentele actuale de protec\ie compatibile cu noul statut suprana\ional? Care este impactul s`u asupra procesului constitu\ional european? În ce m`sur` cet`\enia european` \ine cont de principiile comune ale democra\iei europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile libert`\ii, pluralismului, respect`rii drepturilor omului ]i statului de drept)?

La aceste întreb`ri vom încerca s` r`spundem în continuare, într-un modul dedicat statutului juridic al cet`\eniei Uniunii Europene. Dup` studierea sa, studen\ii vor fi în m`sur`:

• s` fac` distinc\ia dintre statutul juridic ]i dimensiunea identitar` a cet`\eniei europene;

• s` identifice drepturile suprana\ionale care definesc acest statut;

• s` recunoasc` limitele cet`\eniei europene în raport cu cet`\enia conferit` de statele

na\ionale;

• s` deosebeasc` mecanismele juridice ]i cele non-juridice de protec\ie a drepturilor

cet`\enilor Uniunii Europene;

• s` identifice instrumentele de protec\ie a drepturilor omului, în special cele de care

beneficiaz` cet`\enii \`rilor membre ale Uniunii Europene.

1. Cet`\enii ]i exercitarea puterii în Uniunea European`

Condi\ia de cet`\ean se bazeaz` pe o rela\ie contractual` între stat ]i indivizi: statul recunoa]te drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obliga\ii civice,

46

loialitate ]i participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezint` statutul juridic de cet`\ean, consfin\it în setul de documente oficiale care înso\esc individul-cet`\ean pe toat` durata vie\ii: certificate de na]tere, buletine sau c`r\i de identitate, pa]apoarte, certificate de deces.

Ca titular de drepturi, cet`\eanul devine un element al exerci\iului puterii ]i al

principiului suveranit`\ii. Prin capacitatea sa de a influen\a configura\ia puterii politice, cet`\eanul este de\in`torul unei p`r\i din suveranitatea politic` deoarece, prin vot, poate decide asupra guvern`rii. În ultim` analiz`, atât structura puterii politice cât ]i executarea deciziilor luate de guvernan\i depind de voin\a cet`\enilor. Aceast` colectivitate de cet`\eni egali în drepturi, numit` „Philia“ de c`tre greci ]i „comunitate de drept“ de c`tre romani, este sursa

puterii ]i a legitimit`\ii politice.

Extrapolarea acestui contract civic de la statul na\ional c`tre nivelul suprana\ional ridic` îns` unele probleme de fond, pe care vom încerca s` le clarific`m pe parcursul acestui modul.

A]a cum am v`zut din analiza precedent`, în cursul primului modul, principiul cet`\eniei nu este neap`rat circumscris cadrului na\ional. Cet`\enia a fost asociat` unui spa\iu public în

continu` evolu\ie, fie c` a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-na\iune. Este un proces istoric în care principiul cet`\eniei a fost deseori coroborat cu statul na\ional, f`r` ca aceast` asociere s` fie obligatorie sau exclusiv`.

Influen\a acestui determinism istoric al cet`\eniei se observ` ]i în cazul cet`\eniei

europene. Practic, nu exist` cet`\enie european` deconectat` de cet`\enia na\ional`, ceea ce

diminueaz` foarte mult for\a ]i credibilitatea statutului juridic de cet`\ean european. Majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cet`\enia na\ional` (francez`, suedez`, belgian` etc.), cet`\enia european` constând doar în patru drepturi suprana\ionale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu sunt de prim` importan\` pentru via\a de zi cu zi a cet`\eanului, care

constat` astfel c` cet`\enia european` este ceva posterior ]i secundar, ad`ugat la drepturile recunoscute prin constitu\iile na\ionale. Suveranitatea ]i exercitarea puterii r`mân cu prec`dere la nivelul statului na\ional, în baza celor dou` principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea ]i propor\ionalitatea.

Din acest motiv, recunoa]terea ]i opera\ionalizarea cet`\eniei europene nu sunt atât de simple cum au p`rut la începutul anilor ’90 când, din ini\iativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales, s-au f`cut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii anali]ti (Neunreither, 1995; Delanty, 1995; Meehan, 1993) v`d aceast` întârziere ca o disfunc\ie intern` a construc\iei europene. Neunreither (1995, p. 5), de exemplu, consider` c` problemele

cet`\eniei ]i particip`rii populare au fost sacrificate înc` de la început, procesul construc\iei europene fiind rezultatul deciziei unor elite politice ]i al concert`rii „la vârf“. În acest sens, dup` Neunreither, au existat trei etape:

• „Prima Europ`“, cea a Comunit`\ii Europene a C`rbunelui ]i O\elului, a fost

reglementat` de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist: guvernan\ii au decis pe baza unui design politic foarte elaborat, dar f`r` o participare

popular` propriu-zis`. La vremea respectiv`, când priorit`\ile imediate erau de alt` natur` (satisfacerea nevoilor zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea postbelic`), foarte pu\ini cet`\eni întrez`reau importan\a noului proiect european.

• „A doua Europ`“ a început prin crearea Comunit`\ii Economice Europene sau a pie\ei

comune (consfin\it` prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe s` se intereseze

47

mai mult de cet`\eni ]i de modul în care pia\a comun` le afecteaz` via\a zilnic`. Dup` Neunreither, aceast` etap` este dominat` de dou` demersuri coerente privind problemele

cet`\ene]ti: pe de o parte, este ceea ce autorul nume]te „abordarea func\ionalist`“ care pune accentul pe nevoile directe ale indivizilor sau grupurilor de cet`\eni (aceast` abordare este considerat` ca o „segmented citizenship“); pe de alta, este ceea ce se nume]te „indirect citizenship“, respectiv construc\ia noii identit`\i colective, comune tuturor cet`\enilor. Ca urmare, se elaboreaz` primele simboluri ale cet`\eniei europene, cum ar fi

culoarea ro]ie comun` pentru pa]apoartele europene, adoptarea vechiului drapel cu 12 stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european („Oda Bucuriei“ a lui Beethoven). Acestea marcheaz`, în termenii lui Neunreither, trecerea de la „market citizen“ la „political citizen“.

• „Cea de a treia Europ`“ a început cu Tratatul de la Maastricht (1992) ]i primele

codific`ri ale cet`\eniei suprana\ionale. Esen\ial pentru aceast` nou` faz` este implicarea

cet`\enilor, conform noului slogan al „Europei cet`\enilor“. De altfel, însu]i Monnet spunea c` „noi unim persoane, nu na\iuni“, îns` aceast` propozi\ie nu s-a reg`sit în demersurile ini\iale ale construc\iei europene. Dup` Maastricht, se pune problema democra\iei ]i guvernan\ei europene, a construc\iei unui spa\iu public ]i a unei cet`\enii

europene, aspecte care fac obiectul principal al cursului nostru.

Fig. 9. Ata]amentul cet`\enilor fa\` de Uniunea European` (Eurobarometer, 2003)

L 24 75 I 36 62 F 45 53 IRL 46 50 P 50 49 A 48 49 B 49 49 D 49 46 DK 53 46 Media U.E. 52 45 E 55 43 GR 62 38 S 64 34 NL 69 29 UK 68 27 FIN 74 24

% nu foarte sau de loc atraşi de U.E. % foarte sau destul de ataşaţi U.E.

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spa\iul european, inclusiv pentru \`rile candidate precum România. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma

institu\iilor ]i consolidarea democra\iei europene, este cea a preg`tirii ]i con]tientiz`rii cet`-\enilor. Atât Tratatul de la Maastricht, cât ]i Tratatul de la Nisa s-au realizat prin consult`ri cu

u]ile închise, prin negocieri întreprinse de diploma\i ]i oameni politici. Cele patru decenii de integrare european` s-au desf`]urat aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voin\a reprezentan\ilor oficiali, f`r` s` existe o preocupare sistematic` de mobilizare a cet`\enilor. Din acest motiv, a]a cum arat` datele Eurobarometer 2003 (vezi fig. 9), doar 45% din cet`\enii europeni sunt atra]i de Uniunea European`. Pe \`ri, diferen\ele sunt foarte mari, cei mai pro-

europeni fiind cet`\enii din Luxemburg (75%), Italia (62%) ]i Fran\a (53%), \`ri fondatoare

48

ale C.E.E. În schimb, cei mai pu\in favorabili U.E. sunt cet`\enii Finlandei (24%), Marii Britanii (27%) ]i Olandei (29%).

Aceste date arat` c` nivelul de participare ]i asumare („ownership“) a cet`\eniei

europene este înc` destul de sc`zut. Evalu`rile respective nu au inclus înc` actualele \`ri candidate unde anchetele na\ionale sunt mult prea optimiste (cu un ata]ament declarat de peste 70%, datorat probabil insuficientei cunoa]teri a dificult`\ilor integr`rii).

Cert este îns` faptul c`, în condi\iile actuale, când cet`\enia european` reprezint` doar câteva drepturi în completarea drepturilor recunoscute prin constitu\iile na\ionale, cet`\enii nu

au înc` imaginea clar` a Europei ca spa\iu politic comun. R`mâne de v`zut dac` reforma institu\iilor comunitare ]i revigorarea democra\iei europene, preconizate prin adoptarea Constitu\iei Europene, vor asigura cadrul necesar pentru realizarea „celei de a treia Europe“ descrise de Neunreither.

2. Statutul juridic al cet`\eanului european

Întrebarea care se pune cel mai des în leg`tur` cu acest subiect este dac` cet`\enia european` (în\eleas` ca cet`\enie U.E.) poate s` r`mân` ca o simpl` prelungire a cet`\eniilor na\ionale sau trebuie construit` o nou` form` de identitate colectiv`, bazat` pe ideea de

„drepturi-crean\e“ respectiv drepturi garantate condi\ionat, în m`sura în care s-au îndeplinit anumite cerin\e prealabile (de exemplu, anumite obliga\ii sau drepturi). La fel ca în viziunea

multidimensional` a lui Marshall, adep\ii acestei noi forme de cet`\enie pun accentul pe natura social`, economic`, politic` ]i civic` a statutului de cet`\ean. Autorii care preconizeaz` o -astfel de abordare (Habermas, 1995; Neuwahl, 1995; Eder, 2001) ne reamintesc faptul c` cet`\enia european` nu se reduce la statutul juridic propriu-zis iar Europa nu va putea deveni o

na\iune extins` la nivel continental. Construc\ia european` a pus deja bazele acestei cet`\enii suprana\ionale, de exemplu, prin cele patru libert`\i fundamentale ale pie\ei comune (libertatea de circula\ie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor ]i serviciilor), prin recunoa]terea comun` a drepturilor sociale ale angaja\ilor, prin promovarea coeziunii sociale ]i a dezvolt`rii

regionale etc. Cele patru drepturi civice ]i politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completeaz` de fapt un ansamblu la baza c`ruia sunt politicile de solidaritate ]i politicile de

ac\iune comun`, deja realizate în primele decenii ale construc\iei europene. Rezultatul acestor dezbateri nu este înc` previzibil. Cert este faptul c`, atunci când se

vorbe]te de cet`\enia Uniunii Europene (prescurtat: cet`\enia european`), se în\elege un statut suprana\ional acordat automat cet`\enilor \`rilor membre ale U.E. Cet`\enia U.E. este deci o calitate suplimentar`, în completarea cet`\eniei recunoscute de statul na\ional. Aceast`

prelungire „european`“ a na\ionalit`\ii nu este îns` reversibil`: cet`\enii unei \`ri membre a U.E. nu pot ob\ine automat cet`\enia celorlalte \`ri membre. Aceast` limitare a fost clar stipulat` de Curtea Constitu\ional` a Danemarcei, de exemplu, care a f`cut urm`toarele preciz`ri (apud: von Beyne, 2001, p. 72): „Cet`\enia Uniunii este un concept politic ]i juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cet`\enie din Constitu\ia Regatului

Danemarcei ]i sistemul juridic danez. Cet`\enia Uniunii nu confer` dreptul unui cet`\ean al unui alt stat membru s` ob\in` cet`\enia danez` sau orice drepturi, obliga\ii, privilegii sau avantaje inerente cet`\eniei daneze“.

49

Statutul de cet`\ean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht (art. 8) sub forma a patru drepturi suprana\ionale garantate persoanelor care de\in deja na\ionalitatea uneia din \`rile membre ale U.E. Acest statut se refer` la:

• dreptul de mi]care liber` ]i reziden\` în oricare din \`rile membre ale U.E.;

• dreptul de a alege ]i a fi ales în Parlamentul European ]i alegerile locale;

• dreptul la protec\ie diplomatic` într-o \ar` ter\`, în care propria \ar` nu are reprezentan\`

consular`;

• dreptul de peti\ie la Parlamentul European ]i dreptul de a se adresa Avocatului Poporului

(„Ombudsman“).

Se observ` c`, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spa\iului politic ]i juridic al propriului stat (acoperit prin cet`\enia na\ional`). Este o form` de „external citizenship“, superioar` vechiului statut de „muncitor str`in“, introdus în anii ’60 între \`rile comunitare (de exemplu, statutul de „Gastarbeiter“ al muncitorilor italieni din Germania).

Ceea ce se repro]eaz` cet`\eniei europene este lipsa dimensiunii transna\ionale. De altfel, în unele \`ri ca Germania, Austria sau Luxemburg cet`\enia dual` sau multipl` nu este acceptat`.

În plus, situa\ia persoanelor imigrante sau a „non-cet`\enilor“ („denizenship“) nu s-a ameliorat prin introducerea cet`\eniei europene. Aceste persoane nu au acces la drepturile ]i

libert`\ile cet`\enilor statelor membre ]i, prin urmare, nu beneficiaz` de drepturile cuprinse în cet`\enia european`. Din acest motiv, una din direc\iile de dezbatere în leg`tur` cu statutul juridic de cet`\ean european este tocmai garantarea accesului direct la euro-cet`\enie pentru imigran\i ]i refugia\i, f`r` s` se mai treac` neap`rat prin cet`\enia recunoscut` de na\ionalit`\ile statelor membre ale U.E.

În sfâr]it, alt` direc\ie ar fi înt`rirea statutului de cet`\ean european ]i diminuarea ponderii na\ionalit`\ii, într-o form` similar` cu amendamentul 14 al Constitu\iei SUA, introdus imediat dup` r`zboiul civil (1868). În acest caz, mai pu\in probabil în actualul context european, cet`\enia na\ional` ar deveni una rezidual`, subordonat` cet`\eniei europene. S-ar renun\a astfel la clauza drepturilor-crean\`.

Aceast` inversare a ponderii nu este înc` posibil` ]i nici nu face obiectul Constitu\iei Europene. Art. 8 al acestei Constitu\ii p`streaz` cele 4 drepturi suprana\ionale ale Tratatului de la Maastricht (ad`ugând dreptul de a folosi propria limb` în rela\ia cu institu\iile europene) ]i asociaz` cet`\enia european` cu drepturile fundamentale garantate prin textul constitu\ional (mai exact, prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus` în cadrul Constitu\iei

Europene).

3. Sistemul de protec\ie a drepturilor cet`\enilor europeni

Cet`\enia european` este de fapt o construc\ie cu dou` niveluri: cet`\enia na\ional` sau

na\ionalitatea recunoscut` de un stat membru ]i cet`\enia suprana\ional`, reprezentat` de cele patru drepturi adi\ionale, introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la

nivelul Uniunii, exist` o multitudine de drepturi particulare, aferente pie\ei comune („market citizenship“), cum ar fi drepturile consumatorilor sau drepturile sociale. În ce prive]te drepturile politice ]i civice, ele sunt doar par\ial recunoscute la nivel unional.

50

Aceast` evolu\ie de la „market citizenship“ c`tre „Union citizenship“ face necesar un nou sistem de protec\ie a drepturilor cet`\ene]ti. Dup` Marias (1995, p. 208), exist` un dublu

sistem de protec\ie a drepturilor care decurg din cet`\enia european`, respectiv:

a. Mecanismele non-juridice, reprezentate de: – Comitetul pentru Peti\ii al Parlamentului European ]i – Avocatul Poporului (Ombudsman).

Primul recep\ioneaz` sesiz`rile ]i plângerile cet`\enilor europeni sau cele ale persoanelor legale rezidente în statele membre, pe care le rezolv` în cooperare cu instan\ele na\ionale (comitetele pentru peti\ii ale parlamentelor na\ionale ]i Avocatul Poporului din statele membre).

Avocatul Poporului la nivel european (institu\ie creat` ca urmare a Tratatului de la

Maastricht) are mai mult` putere. El poate realiza propriile investiga\ii în statele membre iar institu\iile europene ]i cele na\ionale sunt obligate s` dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei luni. Ombudsman-ul european propune solu\ii ]i m`suri, informeaz` Parlamentul ]i persoanele interesate asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Competen\ele Avocatului

Poporului la nivel european r`mân îns` circumscrise „acquis“-urilor comunitare: aceast` institu\ie suprana\ional` ac\ioneaz` numai în situa\iile de sesizare a înc`lc`rii prevederilor Tratatelor Uniunii.

b. Mecanismele juridice de protec\ie a drepturilor cet`\enilor europeni se refer` la

sistemele de judecat` la nivel unional, respectiv Curtea European` de Justi\ie (cu sediul la Luxemburg). Pe lâng` obliga\ia de a verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ vegheaz` asupra respect`rii drepturilor ]i obliga\iilor care rezult` din aplicarea Constitu\iei Europene ]i a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odat` cu adoptarea Constitu\iei Europene, CEJ a c`p`tat

prerogative sporite, în special în raport cu celelalte institu\ii europene. Din punctul de vedere al cet`\eniei europene, Constitu\ia European` face un important pas

înainte pentru c` încorporeaz` Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic de baz` pentru consolidarea democra\iei europene. Titlul V („Drepturile cet`\enilor“) stipuleaz` deja o configura\ie l`rgit` a drepturilor cet`\enilor Uniunii Europene. Cele 4 drepturi recunoscute de Tratatul de la Maastricht ]i textul Constitu\iei Europene (art. 8.2.) sunt

completate cu noi preciz`ri, astfel c` în Cart` (art. II 39-46) avem urm`toarea list` a drepturilor care definesc cet`\enia U.E.:

• dreptul de a vota ]i a candida la alegerile pentru Parlamentul European;

• dreptul de a vota ]i a candida pentru alegerile municipale;

• dreptul la o bun` administra\ie european` care, la rândul s`u, cuprinde:

– dreptul fiec`rei persoane de a fi audiat`, înainte de luarea oric`rei decizii individuale

care o afecteaz`; – dreptul fiec`rei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu respectarea

confiden\ialit`\ii, a secretului profesional ]i de afaceri; – obliga\ia administra\iei europene de a-]i justifica deciziile.

• dreptul de acces la documentele institu\iilor europene;

• dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel european;

• dreptul de peti\ie la Parlamentul European;

• dreptul de deplasare ]i reziden\` pe teritoriul statelor membre;

• dreptul la protec\ie diplomatic` ]i consular` într-o \ar` ter\`, în care propria \ar` nu este

reprezentat`.

51

Se observ` c` acest pachet de drepturi con\ine îndeosebi drepturi politice în raport cu institu\iile europene. Se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cet`\ean ]i structurile publice ale guvernan\ei europene, ceea ce reprezint` deja o înt`rire a cet`\eniei suprana\ionale.

Pentru cet`\enii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar care sunt afiliate

Consiliului Europei, exist` alte instrumente de protec\ie, respectiv Conven\ia European` pentru Protec\ia Drepturilor Omului (1950) ]i Carta Social` European` (1962). În cazul în care cet`\enii reclam` viol`ri ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state, la Curtea European` a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.

|`rile membre ale Uniunii Europene sunt îns` ]i membre ale Consiliului Europei, astfel

încât pot beneficia de ambele instrumente juridice de protec\ie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale ]i Conven\ia European` pentru Protec\ia Drepturilor Omului. Cele dou` instrumente nu sunt contradictorii, îns` rezult` diferen\e care decurg din statutul Uniunii

Europene ca institu\ie de integrare (supus` deci dreptului comunitar, prin care statele membre transfer` unele prerogative la nivelul Uniunii), fa\` de Consiliul Europei care este o

organiza\ie de cooperare, respectiv un consor\iu de state suverane, reunite pe baza dreptului

interna\ional. Dac` cet`\enia U.E. acoper` deja unele drepturi politice ]i civice la nivel unional, Consiliul Europei r`mâne o organiza\ie interguvernamental`, care nu-]i propune codificarea unui statut legal suprana\ional. În schimb, Consiliul Europei este mult mai implicat în construirea identit`\ii europene, respectiv a dimensiunii psihologice ]i culturale a cet`\eniei europene, de care ne vom ocupa în continuare.

52

MODULUL III

IDENTITATEA EUROPEAN~

Cet`\enia rezult` dintr-o rela\ie simbolic` între indivizi ]i o organiza\ie social` ]i politic`. Aceast` rela\ie se constituie pe dou` c`i:

a) printr-un contract social între stat ]i cet`\enii s`i – statul confer` drepturi ]i pretinde în

schimb loialitate ]i participare civic`; cet`\enia este în acest sens statutul juridic ]i politic al cet`\enilor care beneficiaz` de drepturile recunoscute oficial;

b) prin asumarea culturii organiza\ionale, a normelor ]i a comportamentelor specifice entit`\ii politice de referin\`; cet`\eanul se identific` cu spa\iul public sau cu anumite componente ale acestuia, fie c` este vorba de un „polity“ global (Europa, na\iunea, lumea, civiliza\ia), sau de o organiza\ie de proximitate, eventual teritorializat` (localitatea, regiunea, patria,

statul na\ional); în acest sens psihologic ]i cultural, cet`\enia este o identitate colectiv`, o

form` de atribuire ]i asumare a unor particularisme culturale sau politice.

Aceste dou` aspecte ale cet`\eniei nu sunt contradictorii. Din contr`, ele sunt com-

plementare: • fiecare individ are de fapt mai multe identit`\i, astfel încât apartenen\a formal` a

na\ionalit`\ii (statutul oficial) poate coexista cu diverse identific`ri informale, proprii fiec`rei persoane; de exemplu, un cet`\ean cu pa]aport românesc se poate identifica cu o regiune cultural-istoric` (Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectiv`, chiar dac` nu de\ine pa]aportul U.E.) sau cu Lumea (poate fi „cet`\ean al lumii“, în sensul

cosmopolit al lui Kant); • statutul de cet`\ean este înt`rit prin identificarea cu organiza\ia politic` (de exemplu, statul

na\ional este referin\a identitar` a na\ionalit`\ii); cet`\enia nu devine efectiv` decât în

momentul în care apartenen\a formal` recunoscut` prin acte de identitate este asumat` de cet`\eni ca parte component` a personalit`\ii lor; în aceast` form` ideal`, participarea la

activitatea public` preconizat` de statul na\ional este deliberat` ]i explicit`, pentru c` se bazeaz` pe convingere, pe asumarea con]tient` a rolului de cet`\ean. Am reiterat aceste concluzii ale modulelor precedente pentru a introduce modulul de fa\`,

consacrat „Identit`\ii europene“. Reamintim faptul c` scopul nostru este de a analiza cet`\enia european` în dubla sa ipostaz`, de statut juridic ]i nou` identitate colectiv`. Statutul a fost definit, în cadrul modulului II, prin cele patru drepturi suprana\ionale, urmând s` revenim cu o

analiz` mai am`nun\it` în modulul dedicat „Democra\iei europene“.

În ce prive]te identitatea european`, este nevoie de unele clarific`ri prealabile:

• Organiza\ia de referin\` nu se reduce la stat (prin simpl` analogie cu rela\ia dintre na\ionalitate ]i statul na\ional). Cum Uniunea European` nu este reductibil` la un stat ]i nici la cele patru drepturi de importan\` secundar` introduse prin Tratatul de la Maastricht, este necesar s` redefinim spa\iul public de referin\`. Acest „Euro-polity“ este reprezentat

de sistemul de guvernan\` multipl` ]i multi-centric` care implic` institu\iile europene ]i

53

actorii na\ionali prin ceea ce vom numi „europenizarea“ statelor na\ionale. Pe scurt, cet`-\enia european` este un atribut al guvernan\ei europene, nu a unui stat suprana\ional,

imposibil de ob\inut în condi\iile istorice actuale.

• Identitatea politic` a U.E. ]i identitatea cultural` european` sunt dou` aspecte diferite, de]i interdependente. Prima se refer` la cultura organiza\ional` a democra\iei europene, la o identificare suprana\ional` cu institu\iile, normale ]i procesele U.E. Aceast` identitate politic` trebuie construit`, prin reinventarea tradi\iilor, valorificarea con]tiin\ei europene, înt`rirea simbolurilor unionale ]i formarea noii mitologii colective. Cealalt` const` în

valorile ]i patrimoniul cultural pe care popoarele europene ]i le-au format în cadrul unui destin istoric comun. Este vorba de un fond cultural (idei, mituri, opere, institu\ii, simboluri, conduite, norme, stiluri de via\`) fa\` de care europenii se simt ata]a\i ]i prin care se consider` diferi\i.

• Identitatea politic` a cet`\enilor europeni se construie]te în raport cu o comunitate politic` emergent` a c`rei form` juridic` este Uniunea European`. Aceast` identificare

politic` tinde s` ocupe sau s` se fondeze pe spa\iul identitar al culturii ]i con]tiin\ei europene. În condi\iile unei legitimit`\i fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf ]i al negocierilor diplomatice, nu al sufragiului popular), identitatea cultural` este un puternic mijloc de justificare ]i mobilizare politic`. Apartenen\a comun` la cultura european`, în pofida dificult`\ilor de a defini conceptul antropologic ]i cultural de Europa, devine un

puternic suport identitar al cet`\eniei unionale. Aceast` nou` identitate politic` se raporteaz` la un „Euro-polity“ în curs de afirmare ]i se prezint` drept continuatorul istoric al „ideii europene“. Aceast` tentativ` de confiscare a istoriei europene în beneficiul unei identit`\i colective

care nu dispune înc` de o comunitate politic` proprie este considerat` de unii autori ca artificial` (Smith, 1992) sau chiar imoral` (Pieterse, 1991). Astfel de evalu`ri sunt îns` prea severe pentru c`, în realitate, toate construc\iile identitare au valorificat anumite elemente culturale pe care le-au impus prin decizie politic`. A]a a fost cazul, de exemplu, cu cet`\enia roman` sau cu formarea statelor na\ionale care au consacrat, prin m`suri legislative, prin

educa\ie sau birocra\ia oficial`, anumite limbi, norme de conduit` public` sau simboluri identitare (de exemplu, stemele, drapelele, imnul na\ional).

Importan\a recursului la identitatea cultural` este cu atât mai important` în cazul cet`\eniei europene, care nu are un statut juridic solid ]i nu se raporteaz` la o comunitate politic` capabil` s` rivalizeze cu cea a statelor na\ionale. Din acest motiv, analiza care urmeaz` are ca

scop eviden\ierea construc\iei culturale a Europei, evolu\ia „ideii europene“ ]i formarea con]tiin\ei europene ca suport al cet`\eniei comunitare. Mai concret, dup` studierea acestui modul, studen\ii vor fi în m`sur`:

• s` fac` distinc\ia dintre o comunitate politic` ]i comunitatea cultural`; • s` caracterizeze identitatea cultural` ]i „spiritul european“ prin elementele lor specifice;

• s` explice modul de valorificare politic` a identit`\ii culturale europene în cazul identit`\ii politice a U.E.;

• s` dea exemple proprii referitoare la ac\iunea principiului dialogic ]i a „unit`\ii în diversitate“;

• s` aplice aceste principii la identitatea cultural` româneasc`;

• s` propun` ac\iuni specifice prin care cet`\enii români î]i pot asuma cet`\enia european` ca propria identitate politic`.

54

1. Formarea con]tiin\ei europene

De]i amplasarea geografic` a teritoriului european a fost cunoscut` înc` din sec. VII î.H. (prin Herodot), no\iunea de continent european a ap`rut abia în sec. XVIII d.H. Datorit` împrejur`rilor istorice, teritoriul geografic a fost asociat unei apartenen\e culturale globale,

compatibil` cu diversele proiecte politice ]i militare de unificare continental`. Europa a fost o referin\` identitar` constant` (de multe ori implicit`), în primul rând

datorit` „europeniz`rii“ progresive a continentului ]i chiar a întregii lumi. „Ideea european`“ (Adrian Marino) a traversat întreaga istorie ]i a dus la formarea con]tiin\ei apartenen\ei

comune, pe care Shore (2000, p. 21) o nume]te „Europeanness“. Este o identitate colectiv` cu voca\ie continental` care se ata]eaz` diverselor comunit`\i culturale ]i politice cu care a

fost identificat` Europa. În func\ie de con\inutul ]i criteriile de constituire a acestor

comunit`\i, se pot observa ]ase mituri identitare ale unit`\ii europene.

a) Mitul unit`\ii teritoriale

Comunitatea politic` se legitimeaz`, printre altele, prin unitatea teritorial` în care func\ioneaz`. Aceast` idee simpl` ]i influent` (vezi sloganurile „Casa mare a Europei“ a lui

Gorbaciov sau „Europa de la Atlantic la Urali“ a lui De Gaulle) mascheaz` îns` o situa\ie geografic` mai degrab` contradictorie. De]i este un teritoriu cu coordonate exacte, continentul european are un statut imprecis. A]a cum constat` Morin (2002, p. 39-40), Europa este delimitat` pe trei sferturi de coaste maritime, ceea ce a favorizat deschiderea ]i apetitul spre expansiune. Spre vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate“ ]i ele. Spre

Est, în lipsa unei frontiere geografice, Asia a fost sursa permanent` de migra\ii ]i invazii, astfel încât nu a existat niciodat` o demarca\ie clar` între cele dou` continente: Rusia r`mâne o putere euro-asiatic`, la fel ]i Turcia, ceea ce creeaz` dificult`\i în a defini o comunitate politic` pe criterii teritoriale.

Mai mult, teritoriul a fost mai degrab` un factor de dezbinare ]i destabilizare, decât unul

de unificare ]i coeziune politic`. Monarhii medievali reu]eau, pe durata de\inerii puterii, s` asigure ordinea public` pentru c` inoculau ideea transcenden\ei statului: aceast` putere era de origine divin` ]i trebuia aplicat` întocmai în teritoriul de referin\`. Era îns` suficient`

dispari\ia fizic` a monarhilor, pentru ca statele teritoriale s` fie contestate de urma]i sau vecini. A]a a fost cazul, de exemplu, cu Imperiul Carolingian, unde mo]tenitorii lui Carol cel

Mare ]i-au împ`r\it p`mânturile (ac\iune legitimat` de dreptul germanic al jus sanguis), anu-lând astfel titlul imperial. Pe scurt, unitatea teritorial` a generat comunit`\i politice efemere ]i personalizate dup` profilul psihologic, spiritual sau moral al conduc`torilor.

b) Mitul destinului istoric

Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la prima vedere, nu-]i

justific` suprema\ia. Ceea ce a contat a fost îns` modul în care europenii au ]tiut s` foloseasc` resursele umane ]i s` se impun` asupra altor continente.

Intrarea în istorie a Europei s-a f`cut destul de târziu, dup` ce alte civiliza\ii se afirmaser` în special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a fost fabricat` de greci pentru a desemna un spa\iu plasat între nordul Greciei, Dun`re (Istros) ]i Don (Tanais). Aceast` identitate confuz`,

corespunz`toare Balcanilor de ast`zi, era îns` subordonat` celei grece]ti care domina spa\iul constituit la intersec\ia a trei continente (Europa, Africa ]i Asia).

55

Tot grecii au fost ]i cei care au inventat primul mit identitar al Europei. Cunoscut prin intermediul lui Herodot, acest mit al originii este semnificativ pentru modul în care grecii î]i proiectau misiunea istoric` în raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui

rege fenician, r`pit` de Zeus ]i transferat` în spa\iul grecesc, unde a dat na]tere mai multor copii, între care ]i întemeietorului primei civiliza\ii europene (Minos). Este proiectul unei lumi noi, n`scute într-o mic` peninsul` asiatic` (continentul european), dar cu un destin istoric cu totul special.

Europa ]i misiunea sa istoric` a fost reactualizat` de poe\ii cur\ii lui Carol cel Mare,

proclamat drept „noul suveran al Europei“. Ulterior, chiar dac` termenul de Europa a disp`rut din istorie pentru multe secole, „ideea european`“ a fost încorporat` în diverse proiecte unificatoare. Sensul ini\ial al Europei n`scute ca s`-]i sfideze propriile r`d`cini asiatice s-a men\inut, chiar dac` mitul destinului istoric a suferit recicl`ri ]i adapt`ri conjuncturale. Valurile succesive de cuceritori, colonizatori, crucia\i, descoperitori, misionari religio]i sau

negustori au fost convinse c` au un drept legitim ]i o misiune istoric` care trebuie îndeplinit` cu orice pre\. Cert este c`, urmare a acestei expansiuni sistematice, lumea a fost treptat „europenizat`“. Pân` la al doilea r`zboi mondial, suprema\ia Europei a fost covâr]itoare.

Con]tiin\a european` s-a format, pe de o parte, prin diferen\iere de „ceilal\i“ („barbari“, „p`gâni“, „s`lbatici“), care trebuiau s` fie cuceri\i, asimila\i ]i converti\i, pe de alta, printr-o

sintez` a gândirii grece]ti, a ordinii romane, a credin\ei cre]tine ]i a libert`\ii germanice. Convin]i de superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, c`rora le-au impus o civiliza\ie pragmatic`, novatoare ]i ra\ional`.

c) Mitul imperiului universal

Unul din premiile U.E. pentru merite europene se nume]te „Carol cel Mare“. Nu

întâmpl`tor, cet`\enia european` este deseori comparat` cu cea roman`, ca s` nu mai vorbim de diversele utopii unioniste (apelul lui George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect European“ al regelui Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea pan-european` a lui Bonaparte), care plaseaz` Europa în perimetrul unor imperii cu voca\ie universal`.

Evident, analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o valoare limitat`. Recursul la istorie are ca scop s` creeze un mit identitar care s` justifice ac\iunile prezente ]i s` sus\in` ideea c` a existat un liant organiza\ional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de ]apte secole, între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) ]i moartea

împ`ratului habsburg Maximilian (1519), Europa continental` a fost dominat` de diverse imperii: carolingian, germanic („Hohenstaufen“), habsburgic, napoleonian. Dac` ad`ug`m ]i imperiile coloniale din sec. XV-XX, constat`m c` imperiul a fost organiza\ia politic` cea mai durabil` din istoria Europei. Aceast` constatare necesit` îns` unele explica\ii suplimentare.

Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politic` recunoscut` ast`zi ca denominator comun al tuturor na\iunilor europene. Indiferent dac` teritoriul lor a f`cut sau nu

parte din Imperiul Roman, toate popoarele europene au fost influen\ate de civiliza\ia roman`. Latinitatea s-a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este deseori citat (Sartre, 1992) ca un posibil model al uniunii europene. Acest mit identitar con\ine unele elemente similare cu guvernan\a multipl` ]i policentric` pe care mul\i o revendic` ast`zi pentru Uniunea European`. Iat` câteva exemple:

• Statul era descentralizat, l`sând comunit`\ilor locale administrarea problemelor curente. Ca s` nu încarce administra\ia imperial`, foarte costisitoare, romanii au cedat popula\iei

56

autohtone gestiunea problemelor curente, cu excep\ia fiscalit`\ii ]i a men\inerii ordinii pu-blice.

• Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor ora]e, state, cet`\i sau comunit`\i

sacerdotale care ]i-au p`strat o autonomie relativ`. Dreptul roman se aplica doar în situa\ii excep\ionale, cea mai mare parte a popula\iei fiind supus` în egal` m`sur` dreptului ]i cutumelor locale: dreptul cet`\ilor grece]ti, dreptul iudaic (Torah), regulile tradi\ionale ale triburilor germanice etc. Aceast` juxtapunere de forme de organizare ]i apartenen\e juridice a creat o mare diversitate uman`, unic` în istorie.

• Este greu de spus dac` Imperiul Roman a asimilat helenismul sau a fost el însu]i dominat

de patrimoniul grecesc. Cert este c` se poate vorbi de o cultur` greco-roman` ca fundament identitar, valorificat ulterior în construc\ia european`. De exemplu, începând cu Claudiu (41-54), la Roma a existat o dubl` cancelarie imperial`, care func\iona în latin` ]i

greac`. Acest bilingvism oficial recuno]tea faptul evident c` cele dou` limbi se foloseau curent în majoritatea teritoriului.

• Imperiul Roman a tolerat diversitatea religioas`, f`r` s` încerce s`-]i impun` propriile zeit`\i. Mai mult, pentru a înt`ri aceast` integrare greco-roman`, a existat un sistem de echivalen\e între zeit`\ile latine ]i cele grece]ti.

• Începând cu anul 212 (Edictul lui Caracalla), s-a instituit cet`\enia roman`, acordat` tuturor locuitorilor liberi, indiferent de apartenen\a etnic` ]i provincial`. Factorii de unificare a acestui imens conglomerat de popoare, culturi, limbi vernaculare ]i

credin\e erau: dreptul roman, cultura greco-latin`, cet`\enia, limbile oficiale, sistemul urbanistic ]i re\elele de drumuri ]i poduri. Prin cuceriri succesive, Imperiul Roman s-a extins dincolo de teritoriul Europei geografice. Axul s`u de referin\` identitar` a r`mas îns` Marea

Mediteran`, pe care a transformat-o într-un lac roman (mare nostrum).

Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de Sfântul Imperiu Roman proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului imperiu continental se numea

„Imperium romanorum renovatio“ (conform inscrip\iei de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt, „renovatio imperii“. Ca ]i romanii, împ`ra\ii romano-germani se legitimau printr-o misiune unificatoare ]i un statut mesianic, reclamându-se „un]i ai lui Dumnezeu“. Sfântul Imperiu, se afirma în teologia oficial`, primise investitura divin` de a unifica toate popoarele, iar împ`ratul Carol cel Mare era instrumentul p`mântean al acestui proiect universalist. Pro-

blemele au ap`rut în sec. XII, când acela]i rol a fost revendicat de Pap`, ceea ce a dus la o lupt` foarte terestr` pentru suprema\ie. „Republica Christiana“ (sec. XII-XIV) s-a constituit astfel într-o alternativ` la imperiul continental, unitatea diverselor regate, principate, comitate, ducate, burguri sau ora]e libere fiind de ordin spiritual (unitate religioas`, sub sceptrul Papei, nu ]i politic`).

De]i nu cuprindea decât statele de limb` german` ]i nordul Italiei, Sfântul Imperiu Roman era un fel de confedera\ie princiar` ]i urban` care încorpora diverse constituente formate pe criterii etnice ]i familiale. Aceste forma\iuni politice eterogene erau reprezentate într-o Diet` suprana\ional` cu sediul la Aachen, care alegea împ`ratul. Aceast` organiza\ie descentralizat`

]i multi-centric` constituia un spa\iu de dispute politice ]i diversitate multicultural` a c`rei unitate era asigurat` de religia catolic` ]i ]coala palatinal`, organizat` în cadrul m`n`stirilor (prima ]coal` din lume a fost înfiin\at` de Alcuin, consilierul lui Carol cel Mare, la începutul anilor 800).

57

Dou` evenimente sunt interesante pentru contextul nostru: • apari\ia primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), respectiv „guelfii“ (ata]a\i

Papei) ]i „gibelinii“ (favorabili autonomiei cet`\ilor); • angajarea unei adev`rate dezbateri publice, animate de universit`\ile din Bologna (prima

universitate din lume, înfiin\at` în 1088) ]i Padova, în leg`tur` cu „disputa investiturii“: fiecare parte se str`duia s` influen\eze opinia popular` ca un element de presiune politic` în favoarea numirii prela\ilor de c`tre Pap` sau de c`tre Împ`rat.

Mitul imperiului universal a animat ]i alte tentative de unificare continental`, în primul rând Imperiul Habsburgic (care se considera continuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul Universal al lui Carol al V-lea ]i Imperiul lui Napoleon.

d) Mitul unit`\ii cre]tine

De]i este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei, cre]tinismul provine

din Iudeea ]i s-a r`spândit mai întâi în Asia Mic`. Cu toate acestea, timp de dou` milenii, cre]tinismul a fost principalul liant identitar al europenismului.

Ca ]i alte identit`\i colective, cre]tinismul s-a afirmat prin decizie politic` ]i diferen\iere: • a devenit religie dominant` printr-un demers „de sus în jos“, o dat` cu evanghelizarea

împ`ra\ilor: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis (496), ceea ce a asigurat convertirea în

mas` atât a cet`\enilor romani, cât ]i a „barbarilor“; • a fost adoptat ca principiu unificator prin diferen\iere fa\` de arabi; se poate chiar spune c`

Europa s-a afirmat ca o nou` entitate începând cu sec. VIII, în opozi\ie cu invadatorii musulmani; de exemplu, în cronologia form`rii con]tiin\ei europene, se citeaz` ca prim` referin\` cert` cronica lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor“ înving`tori

la Poitiers (732) contra Islamului. În aceast` cronic`, europenii sunt sinonimi cu cre]tinii, adev`ra\ii credincio]i. Din punct

de vedere politic, suprapunerea identit`\ii europene cu unitatea credin\ei a dus la folosirea curent` a trei termeni echivalen\i:

Occidens = Europa = Christianitas

For\a unificatoare a cre]tinismului a sl`bit îns` pe m`sur` ce credin\a a fost folosit` în

diverse demersuri de manipulare politic` iar spa\iul public a fost secularizat. Fractura Roma-Bizan\ (sec. V), schisma catolicism-ortodoxie (sec. XI) ]i ruptura papalitate-imperiu (sec. XI-XIII) au f`cut din religie mai degrab` un factor de dezbinare ]i conflicte (vezi r`zboaiele civile religioase ]i r`zboiul de 30 de ani din sec. XVII), decât unul de în\elegere ]i uniune continental`. Aceast` evolu\ie a fost definitivat` de iluminism ]i Revolu\ia Francez` (sec.

XVIII), care au dus la evacuarea religiei din sfera public` ]i la diminuarea considerabil` a ]an-selor sale de a influen\a unificarea politic`. Ca urmare, în recenta Constitu\ie European` s-a renun\at la men\ionarea cre]tinismului ca valoare identitar` a Europei.

e) Mitul unit`\ii intelectuale

Ceea ce n-au reu]it imperiile, au ob\inut re\elele transfrontaliere ]i organiza\iile de

cooperare cultural`. Dup` epuizarea marilor invazii (sec. X), Europa a devenit un spa\iu uman extrem de dinamic, care a realizat mai întâi integrarea în interior, urmat` de o expansiune f`r` precedent spre celelalte continente ]i civiliza\ii. Dup` Nolte (1992), acest dublu proces de „europenizare“ (a propriului continent ]i a întregii lumi) a trecut prin urm`toarele etape:

58

• Epoca negustorilor ]i a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizat` printr-o expansiune mai întâi intern`, apoi spre Orient:

– Într-o prim` faz`, a avut loc o „europenizare“ intern`, prin cucerirea propriului teritoriu ]i consolidarea unit`\ilor politico-administrative nou create: prin c`s`torii -

(Polonia-Lituania), prin alian\e (Ungaria-Austria), prin cucerirea militar` a paienilor (Livonia) ]i musulmanilor (Spania). În interiorul acestui nou spa\iu administrativ, s-a dezvoltat un sistem clientelar, de interdependen\` între centru ]i periferie: suveranii recuno]teau unele drepturi limitate de proprietate, în schimbul loialit`\ii. În acest fel,

spre deosebire de ierarhia birocratic` din Imperiul Bizantin, în Occident au ap`rut germenii competi\iei ]i descentraliz`rii. Aceast` autonomie relativ` a componentelor periferice este la originea subsidiarit`\ii.

– În aceast` perioad`, au loc primele tentative de expansiune spre Est, îndeosebi sub form` militar` (cruciadele ]i campaniile de cre]tinare a popula\iilor slave, maghiare ]i bulgare). În fa\a unor inamici comuni (epidemiile de cium` ]i amenin\area

otoman`), europenii nu reu]esc îns` s` se mobilizeze ca o entitate unit`.

• Epoca aventurierilor ]i a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizat` printr-o puternic` expansiune extracontinental`. America este descoperit` de Columb (1492) iar navigatorii portughezi (Magellan, Vasco da Gama) inaugureaz` epoca descoperirilor geo-grafice (India, Africa). În noile teritorii, europenii impun acela]i sistem de organizare

feudal`, bazat pe loialitate ]i protec\ie. Apar organiza\ii transfrontaliere, cum sunt companiile comerciale (de exemplu, Compania Olandez` a Indiilor Orientale) ]i Liga hanseatic`. Se dezvolt` rela\ia centru-periferie (metropol`-colonii), sub forma unui nou tip de interdependen\` global`: comer\ul cu sclavi „export`“ o mân` de lucru ieftin` dinspre colonii spre alte teritorii periferice, în expansiune economic` (America de Nord, Brazilia,

Australia), unde se produc resurse indispensabile pentru metropole, care se specializeaz` în activit`\i de manufacturare ]i crea\ie tehnologic`, foarte rentabile.

• Epoca generalilor ]i a industria]ilor (sec. XIX) se remarc` prin apari\ia de noi actori sociali, capabili s` administreze vastele imperii coloniale. Militarii devin guvernatori teritoriali iar industria]ii se mondializeaz`: ei gestioneaz` imperii economice care trancend

spa\iul european ]i localizarea întreprinderilor de produc\ie. În interior, Europa a fost puternic globalizat`. Chiar dac` puterea politic` ]i militar` era

repartizat` în diverse centre antagonice, în plan cultural ]i comercial s-a produs o integrare

transfrontalier` de facto. Unitatea intelectual` a precedat astfel unitatea politic` ]i integrarea economic`. Mai mult, se poate spune c` acestea din urm` nu ar fi fost posibile f`r` apropierile ]i cooperarea din domeniul cultural. Pia\a comun`, moneda unic` ]i politicile comunitare nu s-

ar fi realizat în zilele noastre dac` nu ar fi existat deja o cultur` a unit`\ii, ai c`rei pilieri sunt con]tiin\a ]i identitatea european`, patrimoniul comun ]i un mod de via\` care s` apropie ]i s` uneasc`, în pofida diferen\elor.

Aceast` cultur` a unit`\ii ]i interdependen\ei a fost estompat` de conflicte, r`zboaie ]i rela\ii de domina\ie care, din motive de legitimitate ]i mobilizare politic`, au fost foarte

vizibile în retorica ]i istoriografia oficial`. Cu toate acestea, de]i proiectele de integrare politic` ]i militar` au e]uat unul dup` altul, Europa s-a constituit ca un spa\iu cultural în care s-au dezvoltat re\ele transfrontaliere ]i focare de convergen\`.

O list` complet` a acestor re\ele transeuropene este imposibil de stabilit. Iat` îns` câteva exemple:

• ordinele c`lug`re]ti (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);

59

• rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago de Compostela);

• ordinele cavalere]ti (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la Malta, Ordinul Templierilor, Ordinul Teutonic);

• marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig, Winchester,

Novgorod);

• bursele de m`rfuri (de exemplu, Bruges ]i Amsterdam) ]i b`ncile transfrontaliere (de exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);

• Liga hanseatic` (confedera\ie a 72 de ora]e libere);

• re\eaua universit`\ilor (de exemplu, programul „peregrinatio academica“ promova mobilitatea studen\ilor ]i a profesorilor);

• elitele transfrontaliere, care practicau o cultur` cosmopolit`, vorbeau limbile de

circula\ie european`, se formau în diverse centre de cultur` ]i practicau activit`\i similare (vân`toarea, dansul, luptele, studiile clasice, poezia);

• culturile transna\ionale (latin`, german`, slav`), care regrupeaz` popoare, state ]i na\iuni dispersate. Aceste re\ele de actori europeni au reu]it s` promoveze ideea unit`\ii dincolo de disputele

teritoriale ]i aspira\iile hegemonice. Re\elele transeuropene au fost globalizate, multiculturale,

pluraliste ]i transfrontaliere înainte ca elitele politice s` încerce s` institu\ionalizeze cooperarea ]i unitatea european`, câteva secole mai târziu.

f) Mitul unit`\ii pacificatoare

Europa fost teatrul celor mai multe r`zboaie. Violen\a a fost o realitate cotidian`, astfel

încât nu este de mirare c` pacea ]i securitatea colectiv` au constituit tema favorit` a numeroase proiecte utopice. Neputincio]i în fa\a conflictelor militare ]i a violen\ei cotidiene, oamenii au început s` viseze la o lume mai bun`, deosebit` de realitatea care-i cople]ea.

Europa unit` a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice respective s-au numit, pe rând, „Noua Cynee“ (Emeric Cruce, 1623), „Rena]terea universal`“ (Jan Amos Comenius,

1645), „Proiectul de pace etern`“ (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea etern`“ (Immanuel Kant, 1795), „Concertul european“ (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite ale Europei“ (Victor Hugo, 1841), „Federa\ia European`“ (Aristide Briand, 1929). Aceste utopii au avansat trei idei care se pare c` au inspirat pe fondatorii U.E.:

• uniunea european` nu este posibil` f`r` un sistem de garantare a p`cii ]i securit`\ii continentale, a]a cum au fost Tratatul de la Westphalia (1648), Sfânta Alian\` (1815) ]i

Liga Na\iunilor (1929);

• unificarea trebuie s` se fac` pe cale pa]nic`, prin în\elegeri la vârf ale ]efilor de state;

• elitele intelectuale ]i conduc`torii lumina\i au un rol major în realizarea efectiv` a unific`rii pan-europene.

* * *

Fiecare din cele ]ase mituri fondatoare poate fi actualizat în construc\ia identit`\ii politice

a U.E. Ca orice mit, ele nu ofer` îns` decât explica\ii par\iale, limitate la anumite simboluri, institu\ii sau actori istorici, c`rora le confer` o valoare dominant`. Miturile identitare sunt îns` indispensabile pentru c` ele con\in o nara\iune plauzibil` asupra originilor ]i se constituie într-un important factor de legitimare simbolic` de care orice identitate colectiv` are nevoie.

60

Con]tiin\a european`, atât cât exist` ea în prezent, ar fi lipsit` de con\inut f`r` trama istoric`, reperele normative ]i eroii exemplari ai miturilor „pro-europene“.

2. Spiritul Europei: reperele identit`\ii culturale europene

Con]tiin\a european` este mai mult implicit` decât explicit`: ea face parte din incon]tientul colectiv, este sim\it` ]i recunoscut` ca atare, dar foarte greu de descris ]i conceptualizat. Dou` împrejur`ri pot explica aceast` situa\ie:

Pe de o parte, a]a cum am v`zut, „ideea european`“ a fost con]tientizat` destul de târziu (aproximativ în sec. IX). Chiar ]i dup` ce a ap`rut în discursul politic ]i nara\iunea identitar`, Europa nu a fost decât o referin\` secundar`, alternativ` ]i ocazional`: în opozi\ie cu „ceilal\i“, în momentele de confruntare militar`, ideologic` sau confesional`.

Pe de alta, în condi\iile în care valorile, institu\iile ]i produsele culturale ale Europei s-au

r`spândit în toat` lumea, este foarte greu s` se circumscrie ceea ce a r`mas caracteristic doar locuitorilor „b`trânului continent“. Cultura ]i civiliza\iile europene au devenit universale, astfel încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.

Aceste dificult`\i incontestabile au generat o atitudine mai degrab` rezervat`, chiar neîncrez`toare, fa\` de o posibil` identificare colectiv` cu Europa istoric` ]i cultural`. În

spa\iul românesc, de exemplu, Alexandru Du\u (1999) prefer` s` vorbeasc` de „ideea de Europa“, Mihai Zamfir (2000) se refer` la „visul european“, pentru ca T`sl`uanu (1996) s` dedice o carte „obsesiei europene“. Cel mai tran]ant este îns` Nae Ionescu (1990, p. 91), care apreciaz` c` standardul european (ce zice „Europa“ despre noi?) este relativ ]i chestionabil: „Europa nu exist`. Nu exist` unitate spiritual`. Ceea ce numim noi ast`zi spirit european este

o atitudine precump`nitor anglo-saxon` care nu izbute]te a încadra decât nord-vestul Europei, l`sând în afara acestei structuri spirituale într-o bun` m`sur` sudul ]i întru totul sud-estul ]i estul continentului. De altfel, aceast` structur` nici nu define]te spiritul european ca atare; ci însemneaz`, pur ]i simplu, o preponderen\` istoric` pe o anumit` perioad`, cea care începe cu

Rena]terea. Dac` mâine prin spirit european se va în\elege acela]i lucru, e cu totul îndoielnic. C`ci ast`zi spiritul european se define]te prin structura anglo-saxon` cam în acela]i fel în care acum dou` mii cinci sute de ani el se definea prin cea greac`, acum dou` mii prin cea roman` ]i a]a mai departe“.

Problema comun` a încerc`rilor de delimitare a Europei ca entitate unitar` este

imposibilitatea de a da contururi precise unei realit`\i eterogene ]i fluide. Europa a devenit o idee directoare, un proiect utopic ]i un referen\ial comun, f`r` s` fie nevoie de localiz`ri precise, reductibile la un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „con]tiin\a european`“ sau „ideea european`“, prin înc`rc`tura lor emo\ional`, au devenit referin\e identitare suficient de atr`g`toare ca s` mobilizeze imagina\ia elitelor ]i entuziasmul popular. A]a cum afirm`

Morin (2002, p. 27-28), Europa are o valoare simbolic` tocmai prin imprecizia ]i complexitatea sa: „Europa se dizolv` atunci când vrei s` o vezi clar ]i distinct, se desface în buc`\i dac` vrei s`-i surprinzi unitatea. Dac` încerc`m s`-i g`sim o origine fondatoare sau o originalitate intransmisibil`, descoperim c` la început nu avea nimic propriu ]i c` ast`zi nu posed` nimic în exclusivitate... A]adar, trebuie s` abandon`m conceptul de Europ` unic`,

clar`, distinct`, armonioas`, s` respingem ideea unei esen\e sau substan\e europene primare, s` alung`m gândul unei realit`\i europene care ar precede diviziunea ]i antagonismul“.

Cu toate aceste dificult`\i de circumscriere, Europa r`mâne un puternic pol de atrac\ie identitar`. Chiar dac` invocarea trecutului ]i recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca

61

spa\iu de diversitate, policentrism ]i „anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna

conving`toare, este cert c` Europa are propriul s`u etos pe care euro-tehnocra\ii contemporani se str`duiesc s`-l valorifice. Nu întâmpl`tor, nicicând în istorie nu s-a scris ]i s-a vorbit despre

Europa comun` ca în zilele noastre, când elitele politice caut` motive de legitimitate istoric` ]i cultural` pentru un proiect economic ]i politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul natural al istoriei comune, expresia unei evolu\ii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea mai plauzibil` ]i des`vâr]it` a „visului european“.

R`mâne chestiunea controversat` a con\inutului propriu-zis a ceea ce numim în continuare

„spiritul european“. Cercet`rile pe aceast` tem` sunt înc` la început ]i, în contextul actual al integr`rii europene, este de a]teptat ca eforturile de definire a Europei identitare s` se

intensifice. Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci ]i o sum` de caracteristici ]i elemente culturale cu care cet`\enii s`i se identific`. Morin (2002, p. 63-64) sintetizeaz` foarte bine tr`s`turile acestui spa\iu identitar: „Ce mai r`mâne din Europa? ce mai r`mâne din acest complex polinuclear, policentric, geo-istoric, de civiliza\ie ]i cultur`, care nu a putut

exista decât în cadrul conflictelor ]i comunica\iilor, prin rezisten\a fa\` de hegemoniile politic` ]i cultural`? R`mâne marea diversitate a culturilor transna\ionale (germanice, latine, slave) ]i a culturilor na\ionale, marcate fiecare de o limb` original`. Mai r`mâne ]i o extraordinar` varietate de micro-culturi provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei dup` ultimele invazii, acele bog`\ii salvate prin nedes`vâr]irea unit`\ii na\ionale, inclusiv în na\iunile foarte

vechi, precum Fran\a ]i Anglia... Doar aceast` diversitate, aceast` pluralitate este specific european`? Nu exist` oare ]i un fundament, o unitate, un principiu ordonator ]i organizator care s` r`spund` necesit`\ilor noastre de ast`zi? Sau poate c` fundamentul Europei este pierderea fundamentelor (Imperiul, Mediterana, Cre]tinismul); ordinea Europei este dezordinea unui ]antier tumultuos. Europa nu a fost ea îns`]i decât în anarhia eco-

organizatoare ]i nu a existat niciodat` ca Organiza\ie superioar` componentelor sale. De unde

problema literalmente bulversant` care se pune: s` c`ut`m în prezent ]i nu în trecut principiul organiz`rii europene. Dar, pentru a face acest lucru, putem apela la principiul istoric ce leag` identitatea european` de dezvoltare ]i metamorfoz`. Exigen\a vital` de a-]i salva identitatea reclam` Europei o nou` metamorfoz`“.

Ultima propozi\ie ne sugereaz` trecerea la un nou ciclu al construc\iei identitare. Unitatea politic` valorific` „ideea“, „spiritul“ ]i con]tiin\a european` pentru legitimarea propriului proiect, chiar dac` elementele acestei rela\ii nu sunt foarte clare. Unitatea politic`, cu toate controversele sale, este îns` ]i o oportunitate istoric` pentru c`, pentru prima dat`,

preconizeaz` o organiza\ie transversal` („Euro-polity“) ]i o cet`\enie suprana\ional`, ceea ce va înt`ri sentimentul apartenen\ei comune ]i participarea la o societate european`. Aceste

demersuri politice ]i civice, fondate pe ideea comunalit`\ii culturale ]i a originilor comune, vor fi în m`sur` s` stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoz` identitar` de care vorbea Morin. Comunitatea politic` european` se construie]te pe tiparul identitar al comunit`\ii culturale ]i

istorice, pe care o va dezvolta îns` prin înt`rirea ideii de unitate în diversitate. Ce une]te ast`zi pe europeni? La aceast` întrebare cu modula\ii retorice, r`spunsurile au

fost nea]teptat de variate, ceea ce demonstreaz` c` nu exist` înc` un consens asupra criteriilor

care definesc identitatea cultural` european`. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabile]te o list` de cinci caracteristici care pot p`rea mult simplificatoare pentru al\i anali]ti. Este vorba de:

• memoria istoric` a celor dou` „r`zboaie civile europene“;

• experien\a imperiilor coloniale;

62

• emergen\a unei culturi politice transna\ionale; • apari\ia unor mi]c`ri contestatare care reclam` o nou` ordine social`;

• omogenizarea cultural` sub influen\a americaniz`rii, cunoscut` sub numele de „globalizare“. Aceast` schem` este clar reduc\ionist`, pentru c` nu ia în considera\ie decât evenimentele

comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercet`ri consacrate acestei chestiuni se refer`

îns` la elementele culturale (idei, paradigme, valori, institu\ii, stiluri de via\`) care definesc identitatea european`.

În anexa IV, am reunit câteva din studiile deseori citate7, semnate de autori consacra\i precum Braudel, Morin, Huntington sau Duroselle. Din acest tabel rezult` o mare diversitate a criteriilor de definire a identit`\ii culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dac` avem în vedere extensia posibilit`\ilor de interpretare. Unii autori (Huntington ]i Duroselle) au pus accentul pe componentele culturii europene, într-o perspectiv` evolu\ionist`. Al\ii, precum

Wright, scot în eviden\` paradigmele specifice culturii europene, devenite între timp referin\e universale, îndeosebi pentru societ`\ile moderne. În alt` viziune, exemplificat` prin contribu\ia lui Braudel, cel mai mult conteaz` arhetipurile ]i ideile perene care au traversat istoria civiliza\iilor europene, indiferent de exprimarea lor concret` prin diverse culturi ]i stiluri de

via\`. În sfâr]it, Carta Identit`\ii Europene define]te comunitatea cultural` a europenilor ca o comunitate a destinului istoric, o comunitate de valori, a modului de via\`, a condi\iilor socio-economice ]i a responsabilit`\ii comune.

Al\i autori adaug` unele elemente culturale absente în inventarul din anexa IV. Iat` câteva exemple (pentru detalii, vezi monografia coordonat` de Compagnon ]i Seebacher, 2002):

• omniprezen\a ra\iunii ]i c`utarea unei metode ]tiin\ifice universale (de exemplu, „Mathesis universalis“ a lui Leibniz), ceea ce a dus la pozitivarea tuturor ]tiin\elor, inclusiv a ]tiin\elor umane;

• introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza limbajului artificial;

• înclina\ia spre ac\iune, descoperire ]i productivitate (spiritul faustian), deosebit` de predilec\ia pentru contempla\ie a civiliza\iilor orientale;

• munca ]i produc\ia material` ca valori centrale ale modernit`\ii („ora et labora“), îndeosebi începând cu sec. XVIII;

• arta de a reinventa produsul, de a ob\ine o mare plusvaloare a materiei prime, îndeosebi a

celei furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au inventat por\elanul, hârtia ]i praful de pu]c`, dar europenii le-au exploatat pe cale industrial`;

• ini\ierea ]i valorificarea revolu\iei industriale: mai întâi, prin exploatarea c`rbunelui ]i inventarea ma]inii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin folosirea electricit`\ii (sec. XIX – începutul sec. XX);

• recursul la standarde comune de m`sur` cum ar fi sistemul metric, num`r`toarea decimal`, calendarul iulian, cronologia cre]tin` ]i moneda-etalon;

• reglementarea rela\iilor dintre individ ]i comunitate: prin sistemul de vasalitate, prin legile ]i cutumele tradi\ionale, prin statutul de cet`\ean ]i persoan` liber`;

7 De remarcat contribu\ia Cartei Identit`\ii Europene, propus` de Pre]edintele Vaclav Havel într-un

discurs la Parlamentul European (1994). Documentul respectiv a fost realizat de un ONG german (Europa Union – Deutschland) ]i sus\inut de societatea civil` european` (ex. Federa\ia European` pentru Educa\ie ]i }tiin\`, Uniunea European` a Jurnali]tilor).

63

• iluzia comun` a libert`\ii: de exprimare, de gândire, ac\iune ]i organizare; „istoria Europei este c`utarea permanent` a libert`\ii“, spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?“

(1946); chiar dac` nu toate persoanele, comunit`\ile sau na\iunile au beneficiat de libertate, nevoia ]i aspira\ia c`tre libertate au fost motiva\ii puternice în ac\iunea europenilor;

• viziunea linear` asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres, cre]tere, evolu\ie, metamorfoz`, periodicitate, succesiune;

• spiritul critic, îndoiala ]i neîncrederea în certitudinile aparente furnizate de ordinea instituit` (social`, politic`, spiritual`);

• promovarea identit`\ii indo-europene (Mylius, 1612; Jäger, 1671), o comunitate lingvistic` mai mult virtual` pentru c` limbile europene r`mân extrem de diverse;

• permanen\a r`zboiului ca realitate social`, ca institu\ie geopolitic` (utilizat` pentru

constituirea comunit`\ilor politice) ]i mijloc predilect de rezolvare a conflictelor; • identificarea unor du]mani comuni, pe criterii religioase, culturale sau militare; identitatea

european` s-a constituit la început prin diferen\iere ]i deta]are de „ceilal\i“, nu prin con]tiin\a unit`\ii sau a originii comune;

• promovarea unui complex de superioritate fa\` de alte civiliza\ii, în baza unei misiuni

istorice, legitimate prin credin\`, moravuri superioare ]i progres tehnic; • diversificarea alimenta\iei (mai ales dup` aclimatizarea noilor alimente de baz` precum

cartoful, porumbul ]i orezul) ]i a vestimenta\iei (îndeosebi prin valorificarea bumbacului ]i a lânei furnizate de colonii). Cea mai interesant` contribu\ie ni se pare îns` cea a lui Morin (2002, p. 106-107), dup`

care identitatea cultural` european` nu este produsul unui program preconceput, al unui demers ra\ional, ci efectul unei multitudini de programe concuren\iale care au interac\ionat

întâmpl`tor ]i spontan, conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu const` doar în a fi fost fiica iudeo-cre]tinismului, mo]tenitoare a gândirii grece]ti, produc`toare a }tiin\ei ]i Ra\iunii moderne. Const` în faptul de a fi fost f`r` încetare

produc`torul ]i produsul unui vârtej format din interac\iuni ]i interferen\e între multiple dialogici care au legat ]i opus: religia/ra\iunea; credin\a/îndoiala; gândirea mitic`/gîndirea cri-tic`; empirismul/ra\ionalismul; existen\a/ideea; particularul/ universalul; problematizarea/re-întemeierea; filosofia/]tiin\a; cultura umanist`/cultura ]tiin\ific`; vechiul/noul; tradi\ia/evo-lu\ia; reac\ia/revolu\ia; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/ pro-

meteismul; qui]otismul/sancho-panzismul etc... Specificul culturii europene rezid` în primul rând în continuitatea ]i intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instan\ele con-stitutive nu strive]te sau extermin` pe celelalte, ]i nici m`car nu exercit` în mod durabil o hegemonie ap`s`toare“.

Spre deosebire de al\i autori, a c`ror metod` era analitic` ]i descriptiv` (inventarul

tr`s`turilor, juxtapunerea etapelor construc\iei europene, evolu\ia „ideii europene“ etc.), Morin concepe unitatea european` cu ajutorul a dou` noi metode:

• principiul dialogic, care leag` într-o unitate dou` sau mai multe „logici“ diferite, f`r` s` se piard` dualitatea primar`: „Astfel, ceea ce d` unitate culturii europene nu este sinteza iudeo-cre]tino-greco-roman`, ci jocul complementar, dar în acela]i timp concurent ]i

antagonist între aceste instan\e care au, fiecare în parte, o logic` proprie: dialogica“

(Morin, 2002, p. 28).

• principiul de recursie, spre deosebire de cauzalitatea linear` (evolu\ia de la p`r\i la întreg ]i invers), presupune c` „trebuie s` concepem procesele generatoare sau regeneratoare ca

64

ni]te bucle productive neîntrerupte, unde fiecare moment, component` sau instan\` a procesului este deopotriv` produs ]i produc`tor al celorlalte momente, componente sau

instan\e“ (Morin, 2002, p. 28). Acest principiu este de fapt o aplica\ie a formulei „unitas multiplex“ a lui Pascal: „Toate lucrurile fiind cauzate ]i cauzatoare, ajutate ]i ajut`toare,

indirecte ]i directe, ]i toate hr`nindu-se printr-o leg`tur` natural` ]i imperceptibil` ce leag` pe cele mai îndep`rtate ]i diferite, consider c` este imposibil s` cuno]ti p`r\ile f`r` a cunoa]te întregul ori s` cuno]ti întregul f`r` a cunoa]te în particular p`r\ile“. În\elegerea identit`\ii europene nu este deci posibil` prin recursul la logica dicotomic`,

unde unitatea anuleaz` ideea de multiplicitate ]i metamorfoz`, iar referin\a la diversitate presupune doar inventarul elementelor juxtapuse.

Din aceast` analiz` rezult` dou` limit`ri considerabile ale construc\iei identit`\ii politice a U.E. prin recuperarea simbolic` a comunit`\ii culturale:

• pe de o parte, evocarea istoriei ]i a patrimoniului cultural comun nu explic` în întregime

datele actuale ]i nu permite elaborarea unei organiza\ii politice, ci cel mult legitimarea demersului de constituire a acestei organiza\ii;

• pe de alta, comunitatea politic` a U.E. ca organiza\ie suprana\ional` nu coincide cu comunitatea cultural` european`, difuz` ]i mondializat`; identitatea politic` a cet`\enilor U.E. se construie]te printr-un proces similar celui care a generat identitatea cultural`

european`, dar având propriile referin\e dialogice (na\ional/suprana\ional; drept comunitar/drept interna\ional; subsidiaritate/ propor\ionalitate; suveranitate/integrare; guvernan\`/guvernare; uniune/ federa\ie; europeni/non-europeni; extindere/aprofundare a integr`rii etc.) ]i propriile „bucle“ decizionale (ratificarea Tratatelor, primirea de noi membri, orient`rile politice ale Consiliului European, negocierea „acquis“-urilor, reforma

institu\iilor, hot`rârile Cur\ii Europene de Justi\ie, implementarea fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii unionale etc.).

3. România ]i Europa: dileme identitare

Unul din sloganurile care au animat schimb`rile politice din 1989 a fost „întoarcerea la Europa“. Ca ]i în basmul „Frumoasei din p`durea adormit`“, s-a considerat c` popoarele din centrul ]i estul Europei revin la marea familie european` dup` o somnolen\` istoric` impus` prin experien\a nefericit` a unui despotism de inspira\ie asiatic`. Revolu\iile anticomuniste au fost astfel prezentate ca mi]c`ri pro-europene, de]i nici una din ele nu avuseser` un program explicit în acest sens. Fie c` este vorba de „revolu\ia de catifea“ din Cehoslovacia, de „revolu\ia cântat`“ din Estonia, de „revolu\ia televizat`“ din România sau de „revolu\ia diplomatic`“ din Ungaria, „întoarcerea la Europa“ a fost mai mult un efect ulterior, decât un scop ini\ial.

Interesant îns` c`, în entuziasmul anului 1989 ]i în perioada imediat urm`toare, Europa nu însemna neap`rat Uniunea European` (obiectiv politic prea îndep`rtat pentru momentul respectiv), cât un spa\iu de libertate ]i prosperitate, opozabil comunismului sovietic. „Întoarcerea la Europa“ avea îns` diverse semnifica\ii pentru \`rile postcomuniste (Meyenberg ]i Dekker, 1992): pentru Polonia, ea însemna revendicarea unui statut de putere european` medie (pozi\ie realizat` efectiv prin Tratatul de la Nisa, în anul 2000); pentru Ungaria, Europa amintea de m`re\ia de alt` dat` ]i de rolul s`u de putere danubian`; pentru Cehia ]i Slovacia, revenirea la Europa însemna în primul rând garantarea propriilor identit`\i na\ionale, dup` dezmembrarea Cehoslovaciei. Nu întâmpl`tor, aceste patru \`ri au lansat „Ini\iativa Central European`“ („Statele de la Vî]egrad“), o tentativ` de restabilire a identit`\ii central europene,

65

dup` modelul „Mitteleuropa“ (sus\inut doctrinar de Franz Palacky). Este o identitate colectiv` construit` pe o comunitate politic` multina\ional` (Imperiul Austro-Ungar sau „Federa\ia Danubian`“, în versiunea anilor 1990), unde legalitatea administra\iei imperiale se substituia identit`\ilor na\ionale. Evolu\ia rapid` a integr`rii europene ]i perspectiva ader`rii la U.E. au f`cut uitat acest model de federalism danubian fondat pe legalitatea suprana\ional` (statul pur ]i impersonal, ca referin\` colectiv` comun`, indiferent de etnie sau provincie).

Pentru România de la începutul anilor ’90, „întoarcerea la Europa“ a însemnat în primul rând afilierea la Consiliul Europei (1993), urmat` de invita\ia de începere a negocierilor de aderare la Uniunea European`, în decembrie 1999. Pentru unii anali]ti (Alina Mungiu-Pippidi), perspectiva ader`rii la U.E. este un eveniment istoric major, similar P`cii de la Versailles (1918), care a dus la definitivarea unit`\ii na\ionale. Pentru Andrei Ple]u, îns`, „întoarcerea la Europa“ înseamn` în primul rând reg`sirea normalit`\ii istorice: „Pentru noi, cei din Est, «integrarea» european` nu e îns` sim\it` ca dobândire a unui statut nou, cât ca recuperare a celui vechi. Iar Europa care urmeaz` s` renasc` dup` dispari\ia zidului berlinez e cea veche. «Nou`» ]i provizorie a fost Europa de dup` 1945. Desigur, nimic nu poate rena]te dup` o jum`tate de secol în perfect` identitate cu sine: spiritul vremii e altul, contextul e modificat, perspectivele se calculeaz` în func\ie de o alt` linie a orizontului“ („Europa, spiritul critic ]i imagina\ia“, [n: „Dilema“, X, nr. 477/2002).

Aceast` Europ` redescoperit` a ap`rut pentru cet`\enii români ca o nou` \ar` a f`g`duin\ei, un spa\iu identitar nebulos dar capabil s` ofere oportunit`\i pe care societatea româneasc` nu este înc` în stare s` le produc`. Nu este deci de mirare c`, în anchetele Barometrului de Opinie Public` (cf. Neculau ]i Constantin, 2004, p. 19-21), se constat` urm`toarele tendin\e:

• o mare parte din cet`\enii români (45%) nu ]tiu ce înseamn` Uniunea European`; • cei mai mul\i asociaz` Europa ]i aderarea la U.E. cu perspectiva unui trai mai bun (60%); • marea majoritate a românilor (68% în noiembrie 2000) sunt pro-europeni, chiar dac` nu

]tiu bine ce înseamn` acest lucru. De o manier` general`, cercet`rile consacrate filia\iei europene a identit`\ii române]ti

aplic` aceea]i metod` ca în cazul identit`\ii culturale europene. A]a cum am v`zut, majoritatea studiilor descriu diversele componente ale culturii spa\iului european (valori, idei, institu\ii, stiluri de via\`, opere exemplare) fa\` de care se ata]eaz` procesele de identificare colectiv`. Au rezultat inventare, analize ]i sisteme descriptive, mereu incomplete ]i subiective, care pun în eviden\` diversele componente a ceea ce numim „cultur` european`“. În aceea]i manier`, majoritatea autorilor români (vezi în acest sens numerele speciale ale „Secolului XX“, 10-12/1999 ]i 1-3/2000, precum ]i c`r\ile lui Adrian Marino, Lucian Boia, Alexandru Du\u ]i Sorin Alexandrescu) au pus accentul pe diverse caracteristici ale identit`\ii române]ti, a]a cum sunt latinitatea, cre]tinismul oriental, sinteza intercultural`, echilibrul geopolitic, cultura \`r`neasc`, toleran\a religioas`, spiritul contemplativ, modernitatea întârziat`.

Ne atrage îns` aten\ia cercetarea întreprins` de Funda\ia „A Treia Europ`“ din Timi]oara, a c`rei metod` se aseam`n` cu „principiul dialogic“ al lui Morin. În loc s` sus\in` teza unit`\ii apriorice ]i a omogenit`\ii, grupul respectiv avanseaz` ideea c` în România, ca în orice spa\iu cultural major, exist` de fapt mai multe identit`\i culturale care interac\ioneaz`, se concureaz` ]i se completeaz` reciproc. România este astfel spa\iul mai multor identit`\i de sorginte european`, spune de exemplu Gavrilescu (2002, p. 195): „România este mai degrab` eterogen` decât omogen` identitar, «România» este format` din mai multe «Românii»“. Temere: o asemenea viziune încurajeaz` secesionismul. Departe de a propune o alternativ` de acest gen la omogenitatea proclamat` ]i încurajat` ast`zi, lectura noastr` sugereaz` doar nevoia de abandonare a perspectivei substan\ialiste unificatoare. În consecin\`, cultivarea dife-ren\ei poate deveni mai degrab` un atu decât un handicap, în timp ce postularea ideologic` ]i sus\inerea social-politic` cu orice pre\ a unei omogenit`\i culturale – îndeosebi dup` criteriul etniei – poate conduce la tensiuni care se adâncesc, mai degrab` decât se solu\ioneaz`.

66

Întotdeauna, realitatea local` ]i interac\iunea nemijlocit` cu «cel`lalt» (indiferent de etnie, confesiune, origine regional`) cu care actorul a construit natural o istorie comun` va genera reprezent`ri, a]tept`ri ]i proiecte reciproce mai generoase decât cele proprii unei istorii siluite, în care o entitate str`in` realit`\ilor locale impune ce identit`\i se cuvin pre\uite ]i care depreciate“.

Aceast` tez` este interesant` ]i merit` aten\ia, de]i poate fi inacceptabil` pentru unii anali]ti. Unitatea politic` este un concept ideologic, legat de diversele forme ale puterii, pe când unitatea cultural` este mai degrab` o construc\ie circumstan\ial`, asociat` anumitor repere identitare: limb`, patrimoniu, istorie, etnie, confesiune. Unitatea este în primul rând un atribut al comunit`\ii politice, care nu se poate aplica întocmai în cazul comunit`\ilor culturale. Apartenen\a la spa\iul politic (codificat`, de exemplu, prin cet`\enie) este un alt tip de referin\` decât apartenen\ele culturale. Unitatea politic` înseamn` legisla\ie comun`, coeziune organiza\ional`, un sistem coerent de decizie ]i elaborare a politicilor publice, referin\a la acela]i cod al drepturilor cet`\ene]ti, responsabilitatea comun` în fa\a cet`\enilor. În sens cultural, unitatea ar însemna omogenitate, convergen\`, armonizare a valorilor, ideilor ]i stilurilor, ceea ce este imposibil. Singura form` de suprapunere a comunit`\ii politice cu comunitatea cultural` a fost statul-na\iune, un tip de organiza\ie pe care Uniunea European` nu îl poate prelua.

Al. Du\u (1999, p. 14) propune o schem` de analiz` care poate fi util` în contextul românesc. „Câte Europe sunt de fapt în Europa?“, din moment ce europenii au c`p`tat o con]tiin\` de sine doar în raport cu al\ii iar centrele de domina\ie ]i identificare cultural` s-au mutat de la un col\ la altul al vechiului continent. La fel ca în metoda dialogic` a lui Morin sau în contestarea unit`\ii substan\iale de c`tre grupul de la Timi]oara, Du\u face distinc\ia între diversele procese de identificare:

• Pe de o parte, exist` identit`\ile imediate care se formeaz` prin rela\ia dintre individ ]i reperele sale de proximitate:

– sub forma patriotismului organic, prin raportarea la comunitatea de apartenen\` imediat` (familie, localitate, regiune);

– prin patriotismul organizat, promovat de discursul oficial al clasei politice ]i în programele statului, care sus\in o solidaritate extins` la frontierele comunit`\ii politice.

• Pe de alta, identit`\ile amplificatoare promoveaz` forme transfrontaliere de solidaritate, dincolo de teritoriul de ac\iune direct` sau spa\iul public al propriei comunit`\i politice. A]a au fost imperiile multina\ionale, re\elele hanseatice sau uniunile ideologice, dar ]i formele regionale, bazate pe consensul relativ al elitelor, precum „Mica Antant`“ sau „Mitteleuropa“. Între aceste niveluri de identificare, exist` interferen\e ]i rela\ii de complementaritate.

Fiecare individ poate s`-]i asume mai multe referin\e informale, indiferent de cet`\enia sa formal`. Pericolele apar în momentul în care Statul î]i adjudec` ansamblul patriotismelor organice sub forma unei forme speciale de patriotism organizat care este unitatea na\ional`: „O rela\ie fireasc` impune, în aceste condi\ii, o reîntoarcere a celor dou` forme de patriotism în matca lor, proces care presupune o reconsiderare a schemelor noastre mentale. Ceea ce pare a fi de prim` urgen\` este o reducere drastic` a rolului Statului în via\a societ`\ilor, deoarece Statul a fost contaminat de maladiile intelectuale ]i politice moderne ]i a ajuns la forme de elefantiasis care favorizeaz` apari\ia ]i consolidarea regimurilor totalitare“ (Du\u, 1999, p. 21).

A]adar, „întoarcerea la Europa“ nu este un simplu proces de reconectare la institu\iile ]i modelele europene. Atât România, cât ]i Europa au evoluat foarte mult, astfel încât pentru societatea româneasc` de la începutul secolului XXI provocarea integr`rii în U.E. înseamn` mai mult decât reinventarea identit`\ii europene. Apartenen\a european` este pentru România

67

nu doar o modalitate de rezolvare a unor probleme imediate (locuri de munc` în str`in`tate, circula\ie liber`, acces la informa\ie ]i bunuri de consum, formare în universit`\ile europene), ci ]i o ]ans` istoric` de refacere a rela\iei dintre libertatea individual` ]i ordinea public`. „Europenizarea“ ]i cet`\enia european`, a]a cum vom vedea în modulul urm`tor, reprezint` o form` de identificare colectiv` cu un spa\iu dialogic, supus în permanen\` mi]c`rilor ]i metamorfozelor, în care România este parte participant`. Aceast` apartenen\` la o comunitate politic` postna\ional` nu se justific` doar prin evocarea unor caracteristici ]i experien\e comune, nici prin accentuarea continuit`\ii istorice sau a comunit`\ii culturale. Este o op\iune a elitelor politice care devine efectiv` doar în momentul în care cet`\enii români î]i asum` ce-t`\enia european` ca propria identitate colectiv`.

68

MODULUL IV

DEMOCRA|IA EUROPEAN~

Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea European` (U.E.) este o sum` de paradoxuri: ea nu este o na\iune, dar înglobeaz` mai multe state na\ionale; nu une]te direct cet`\enii, ci statele membre, de]i î]i propune s` realizeze o „Europ` a cet`\enilor“; rezult` din coexisten\a dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamental`

(cooperarea între state autonome, cu suveranitate auto-limitat`), printr-o guvernare hibrid` pe

care Quermonne (apud: Herzog, 2002, p. 57) a numit-o „federalism interguvernamental“. În sfâr]it, U.E. se bazeaz` pe o imens` pia\` comun` care nu dispune îns` de propriile bunuri publice. S` ad`ug`m la aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al democra\iei care au surprins mai mul\i anali]ti (Ulrich ]i d’Oliveira, 1995; Marks et al. 1998): legislativul este de fapt o institu\ie format` din reprezentan\i numi\i ai guvernelor (Consiliul Mini]trilor);

guvernarea este bicefal` (Consiliul Mini]trilor plus o institu\ie suprana\ional`, Comisia, desemnat` de ]efii statelor membre), f`r` s` fie legitimat` prin votul direct al cet`\enilor; puterea legislativ` este împ`r\it` între Parlamentul European (ales prin sufragiu direct ]i universal) ]i Consiliul Mini]trilor; separarea puterilor este chestionabil`; Parlamentul nu dispune de o veritabil` opozi\ie politic` iar societatea civil` se exprim` aproape exclusiv în

raport cu statul ]i spa\iul public na\ional. Aceste contradic\ii interne ale Uniunii rezult` din statutul s`u inedit de „federa\ie a unor

state na\ionale“ (Jacques Delors). Este îns` un statut inten\ionat ambiguu, care a func\ionat bine atât timp cât priorit`\ile au fost de ordin economic. O dat` cu extinderea masiv` din mai

2004 ]i adoptarea Constitu\iei Europene, se pune problema reformei democra\iei europene.

Este un proiect politic de anvergur`, care va angaja mai multe genera\ii de cet`\eni europeni, inclusiv actualii no]tri studen\i.

În aceast` perspectiv`, modulul de fa\` î]i propune s` clarifice unele întreb`ri esen\iale legate de specificul Uniunii ca proiect politic. Dup` studierea acestui modul, ne a]tept`m ca studen\ii s` fie în m`sur`:

• s` identifice elementele care definesc „deficitul democratic“ al Uniunii Europene; • s` caracterizeaz` principalele proiecte de reform` a democra\iei europene; • s` fac` distinc\ia dintre modelul federalist ]i modelul interguvernamental de guvernare

european`;

• s` descrie sistemul decizional al Uniunii Europene; • s` identifice elementele care caracterizeaz` guvernan\a ]i societatea civil` european`; • s` aplice principiile guvernan\ei multi-centrice la contextul specific al societ`\ii române]ti.

69

1. Uniunea European` ca spa\iu public („Euro-polity“)

Discu\iile care au înso\it procesul constitu\ional european au dep`]it cu mult cadrul

propriu-zis al Tratatului constitu\ional. În fond, textul propriu-zis al Constitu\iei Europene nu

contrazice nici una din constitu\iile na\ionale ale statelor membre. Opozi\ia s-a manifestat mai

pu\in în leg`tur` cu textul propriu-zis, cât fa\` de îns`]i ideea de constitu\ie suprana\ional`.

Dac` întregul exerci\iu ar fi vizat un scop mai modest sau mai bine circumscris (de exemplu,

extinderea drepturilor suprana\ionale), probabil c` s-ar fi ajuns mai repede la un consens.

Ceea ce complic` foarte mult dezbaterea privind democra\ia european` ]i deruteaz`

anali]tii politici este faptul c` U.E. este o crea\ie de drept: ea nu a rezultat din folosirea

for\ei, ci s-a ob\inut cu ajutorul unor mijloace juridice, respectiv celebrele „acquis“-uri

comunitare (tratatele ]i institu\iile europene). Acest statut este îns` incomplet, pentru c` U.E.

nu este un subiect politic, ci doar consecin\a unor tratate între state. Chiar dac` CEJ a

recunoscut în 1999 echivalen\a dintre Tratatele Uniunii ]i o constitu\ie, aceasta din urm`

r`mâne atributul exclusiv al unui stat. Este ]i ra\iunea pentru care U.E. s-a dotat ulterior cu un

Tratat constitu\ional, denumirea de „Constitu\ie European`“ fiind un abuz terminologic.

Sus\in`torii constitu\ionalismului european invoc` necesitatea de a formaliza, într-o

viziune clar` ]i de perspectiv`, realit`\ile politice actuale. Sistemul comunitar a fost construit

prin decizii succesive, de multe ori reactive ]i conjuncturale, f`r` un proiect de societate sau o

viziune politic` de ansamblu. Realizarea Europei celor 25 este un moment de turnur`, care

face necesar` elaborarea unui text programatic ]i cuprinz`tor.

În ultim` analiz`, dincolo de diferen\ele de cultur` politic` ale protagoni]tilor, dezbaterea

legat` de Constitu\ia European` reia în forme noi vechea opozi\ie dintre adep\ii unui

„common law“, pragmatic ]i consensual, ]i sus\in`torii unei legi fundamentale, din care s`

rezulte politicile publice ]i legile specializate. Aceast` controvers` a început cu „Declara\ia

Universal` a Drepturilor Omului ]i Cet`\eanului“ (1789), pe care Burke ]i Bentham au

contestat-o, ca fiind prea ambi\ioas` ]i abstract`.

Adversarii de ast`zi invoc` de obicei urm`toarele argumente (Magnette, 2003, p.

39-40):

• Uniunea ar fi prea complex` pentru a fi simplificat` sub forma unui text legislativ unic;

• Europa nu mai poate fi constitu\ionalizat` din moment ce statele membre au fost deja

constitu\ionalizate; exerci\iul istoric al constitu\ionaliz`rii s-a epuizat o dat` cu formarea

statelor na\ionale ]i nu mai poate fi aplicat unei entit`\i politice care nu

este stat.

Astfel de controverse sunt legitime dac` ne gândim la amploarea demersului politic

preconizat. De altfel, discu\ii similare au loc în zilele noastre, la dou` sute de ani dup`

adoptarea sa, în leg`tur` cu Constitu\ia american`, considerat` ca un model de c`tre

constitu\ionali]tii europeni. Unii nu ezit` s` vorbeasc` chiar de ambiguit`\i fundamentale în

chestiuni de substan\` precum natura federalismului, separarea puterilor sau con\inutul

drepturilor subiective. Cu toate acestea, ceea ce conteaz` cel mai mult pentru cet`\enii

americani este principiul constitu\ional care asigur` liantul identitar ]i legitimarea politic` a

Uniunii.

70

Tratatele U.E. constituie o baz` juridic` ampl` ]i reprezint` deja, dup` Magnette (2003, p.

48), „o cart` constitu\ional` a Uniunii“. Atât tratatele, cât ]i Constitu\ia, stabilesc valorile

comune ]i principiile comunit`\ii politice, al c`rei scop este unitatea politic`, nu formarea unui

singur popor, a]a cum a fost cazul cu statele na\ionale. Altfel spus, dificult`\ile nu sunt de

ordin juridic, ci de natur` politic`: unele guverne se tem de riscul ca o constitu\ie s` fie

asociat` ideii de stat european.

Controversatul proces constitu\ional s-a ini\iat îns` pentru ca U.E. s` devin` o unitate

politic` ]i juridic` de sine st`t`toare, respectiv o entitate suprana\ional` cu propria

personalitate juridic`. Dup` Telo (apud: Magnette, 2000), rolul noii Constitu\ii Europene este

dublu:

• s` înt`reasc` prerogativele statelor, Constitu\ia European` fiind o esen\` a Tratatelor U.E.,

o versiune simplificat` a acestora, asupra c`rora statele de\in înc` ultimul cuvânt;

• s` stabileasc` o putere suprana\ional`, printr-un pact federativ între state.

Interesant este faptul c`, inten\ionat sau nu, se men\ine o ambiguitate semantic` prin care

se echivaleaz` Tratatul constitu\ional cu Constitu\ia European` (aceast` suprapunere se

observ` chiar ]i în textele oficiale ale U.E.). Ca instrumente juridice, cele dou` sunt îns`

diferite. Tratatele devin legitime prin simpla ratificare în parlamentele na\ionale, pe când

Constitu\ia se adopt` prin sufragiu popular (de exemplu, prin referendum sau adun`ri

constituante suprana\ionale). Tratatele sunt acorduri între state, în urma negocierilor

diplomatice, pe când Constitu\ia presupune deliberarea public` ]i consultarea direct` a

cet`\enilor. Din acest motiv, majoritatea statelor aderente au recurs la validarea popular` a

Tratatului constitu\ional, astfel încât s`-i confere statutul unei Constitu\ii propriu-zise.

Un alt aspect interesant al procesului constitu\ional european este rela\ia dintre

instrumentul de protec\ie a drepturilor ]i textul Constitu\iei. La Nisa, s-a adoptat un

instrument comun de protec\ie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus

deja ca parte component` a noului Tratat al U.E. (2000), dar înaintea adopt`rii unei Constitu\ii

Europene. În SUA, procesul istoric a fost invers: s-a adoptat mai întâi Constitu\ia (1787),

urmat` ulterior de „Bill of Rights“ (1791).

O alt` chestiune controversat` a Constitu\iei Europene este concentrarea pe federalismul

politic, în baza principiului „reprezentare f`r` taxare“ (opus sloganului ini\ial al Revolu\iei

Americane „no taxation without representation“). Federalismul fiscal va fi probabil o mare

provocare pentru urm`torii 10 ani, negocierile pe aceast` tem` fiind pur ]i simplu amânate.

Dezbaterea constitu\ional` a readus în discu\ie ]i problema spa\iului public european.

Au ap`rut astfel noi dileme ]i controverse. Este oare posibil s` se creeze un spa\iu public

supranan\ional, la fel de legitim ca orice „polity“ na\ional? Poate el s` func\ioneze din

moment ce nu exist` un discurs politic european, o pres` european`, o societate civil` sau un

sistem de partide politice la nivel european? Ce se va întâmpla cu serviciile publice? Poate fi

acceptat` ideea unei democra\ii suprana\ionale?

De fapt, astfel de întreb`ri nu fac decât s` proiecteze la nivel suprana\ional modelul

democra\iei na\ionale ]i problemele sale specifice. Democra\ia a fost de la început asociat`

identit`\ilor colective strict teritorializate ]i statului na\ional. În pofida eforturilor din ultimele

71

decenii, identitatea european` r`mâne o construc\ie mult mai pu\in solid` decât identit`\ile

na\ionale, rezultate dintr-o evolu\ie istoric` îndelungat`.

Din acest motiv, unii autori (Milward, 1992; Habermas, 1995) consider` c` Uniunea

European` nu este decât o încercare disperat` de salvare a statului na\ional a c`rei form` de

guvernare, dep`]it` istoric, este preluat` la nivel suprana\ional. Al\ii, precum Meyer (1995) ]i

Gamberale (1997), încearc` s` identifice primele elemente ale sferei publice europene,

îndeosebi sub forma discursului contestatar ]i a tensiunii dintre cet`\eni ]i institu\iile statului

suprana\ional. Laitin (1997) merge ]i mai departe, comparând construc\ia statului

suprana\ional european cu modelul statului multicultural din India care aplic`, dup`

independen\a ]i unificarea din 1949, un sistem original de guvernare federal` pe trei nivele. În

sfâr]it, scepticii precum Preuss (1995) ]i Grimm (1995) afirm` tran]ant c` statul european nu

este posibil atât timp cât mai exist` înc` state na\ionale europene.

Aceast` logic` dicotomic` nu mai este îns` de actualitate. Statele na\ionale sunt deja

sl`bite de auto-limit`rile succesive ale suveranit`\ii consecutive pie\ei comune, monedei unice

]i politicilor comunitare. A]a cum a demonstrat Meehan (1993), cet`\enia european` nu se mai

raporteaz` exclusiv la spa\iul public al statului na\ional: „Euro-polity“ înseamn` deja sfera

politic` a institu\iilor europene, dar ]i cea a euro-regiunilor. În acest fel, cet`\enia european`

este de fapt o identitate multipl`, definit` prin afinit`\i suprana\ionale, na\ionale, regionale ]i

locale.

În pofida rezervelor exprimate de unii anali]ti ]i a caracterului s`u contradictoriu fa\` de

statul na\ional, exist` elemente certe care definesc „Euro-polity“ sau spa\iul public

european. Democra\ia european`, chiar imperfect` ]i atipic`, func\ioneaz` cu ajutorul unor

institu\ii politice suprana\ionale, de\ine propriile instrumente de protec\ie a drepturilor

fundamentale, presupune dezbateri ]i exprimarea liber` a diversit`\ii, se bazeaz` pe sufragiul

direct ]i universal. Chiar dac` nu exist` o societate civil` european` bine conturat` în raport cu

statul suprana\ional, cet`\enii europeni sunt organiza\i într-o multitudine de centre de ac\iune

civic`, deseori transfrontalier`.

Problema care se pune în dezbaterile consacrate democra\iei europene nu se refer` îns`

doar la existen\a spa\iului public suprana\ional. Ceea ce preocup` cel mai mult, îndeosebi în

contextul extinderii masive din 2004, este capacitatea statului suprana\ional conceput în anii

’60 de a gestiona un spa\iu uman ]i politic atât de vast. Pentru a rezista tenta\iei birocratice ]i a

nu supradimensiona ]i mai mult un aparat deja înc`rcat, se caut` forme de guvernare adecvate

noilor realit`\i.

În ciuda aparen\elor, competen\ele suprana\ionale sunt deja foarte importante, astfel

încât influen\a statului suprana\ional nu mai poate fi pus` în discu\ie. În tabelul 4, preluat dup`

Schmitter (1998a, p. 125), am reprezentat rezultatele transferului gradual al autorit`\ii dinspre

statul na\ional spre nivelul european. Se observ` c`, practic, nu exist` nici un domeniu al

politicilor publice care s` fie gestionat exclusiv de c`tre statul na\ional. De]i opinia public` nu

pare s` fi realizat acest lucru, politicile publice din statele membre sunt deja puternic integrate.

72

Tabelul 4. Integrarea progresiv` a politicilor publice în Europa (1950-2001)

1950 1957 1968 1970 1992 2001

I. Domeniul economic

1. Bunuri ]i servicii 1 2 4 4 4 4

2. Agricultur` 1 1 4 4 4 4

3. Circula\ia capitalurilor 1 1 1 1 4 4

4. Fluxul de persoane ]i for\` de munc` 1 1 2 2 3 4

5. Transporturile 1 2 2 3 2 3

6. Energia 1 2 1 1 2 2

7. Comunica\iile 1 1 1 1 2 3

8. Mediul 1 2 2 2 3 3

9. Dezvoltarea regional` 1 1 1 1 3 3

10. Competi\ia 1 2 3 3 3 3

11. Industria 1 2 2 2 2 3

12. Finan\ele ]i creditele 1 1 2 2 2 4

13. Schimburile ]i împrumuturile externe 1 1 3 4 2 4

14. Taxele ]i impozitele 1 1 3 3 2 3

15. Politicile macro-economice 1 1 2 3 2 4

II. Domeniul socio-cultural

1. Condi\iile de munc` 1 1 2 2 2 3

2. S`n`tatea 1 1 1 1 2 2

3. Asisten\a social` 1 2 2 3 2 2

4. Educa\ia ]i cercetarea 1 1 3 3 2 3

5. Rela\iile de munc` 1 1 1 1 1 3

III. Domeniul politico-constitu\ional

1. Justi\ia ]i dreptul de proprietate 1 1 1 2 3 4

2. Cet`\enia 1 1 1 1 2 3

3. Participarea 1 1 2 2 2 2

4. Poli\ia ]i ordinea public` 1 1 2 2 1 2

IV. Rela\iile interna\ionale ]i securitatea extern`

1. Negocierile comerciale 1 1 3 4 5 5

2. Asisten\a militaro-economic` 1 1 1 1 2 4

3. Diploma\ia ]i apartenen\a la organiza\iile interna\ionale

1 1 2 2 2 4

4. Ap`rarea 1 1 1 1 2 3

Legend`: 1 = toate deciziile se iau la nivel na\ional 2 = doar unele decizii se iau la nivelul U.E. 3 = deciziile se iau împreun` (la nivelul U.E. ]i la nivel na\ional) 4 = cele mai multe decizii se iau la nivelul U.E. 5 = toate deciziile se iau la nivelul U.E.

Fa\` de aceast` evolu\ie, problema spa\iului public european apare într-o nou` lumin`.

Tratatul de la Maastricht a instaurat, dup` spusele lui Schmitter (1998, p. 131), o ordine politic` european` stabil`, capabil`:

73

– s` ia decizii; – s` rezolve conflicte;

– s` produc` bunuri publice; – s` direc\ioneze comportamentul public; – s` reglementeze modul de func\ionare a pie\elor; – s` organizeze alegeri; – s` r`spund` la presiunile grupurilor de interes;

– s` genereze venituri; – s` încorporeze noi membri; – s` aloce fonduri; – s` acrediteze ]i s` primeasc` reprezentan\i diplomatici; – s` încheie acorduri interna\ionale;

– s` declare chiar r`zboi.

Aceste atribu\ii ale „Euro-polity“ sunt echivalente cu func\iile ordinii publice într-un stat na\ional. În schimb, spa\iul public european nu are urm`toarele caracteristici:

– localizarea unic` ]i clar definit` a autorit`\ii; – ierarhia stabil` ]i centralizat` a serviciilor publice; – competen\a clar` a sferei publice, în interiorul c`reia s` se ia decizii obligatorii pentru to\i; – teritoriul de referin\` în interiorul c`ruia s`-]i exercite autoritatea; – apartenen\a individual` la organiza\iile interna\ionale ]i capacitatea de a semna tratate

interna\ionale; – o identitate puternic` prin care s` exercite domina\ia simbolic` asupra propriilor cet`\eni; – monopolul efectiv asupra mijloacelor legale de coerci\ie; – capacitatea unic` a implement`rii directe a propriilor decizii la nivelul grupurilor,

comunit`\ilor ]i indivizilor; – competen\a de a controla fluxul bunurilor, serviciilor, capitalului ]i al persoanelor în

interiorul propriilor frontiere.

Pân` în anii ’70, metoda neo-func\ionalist` imaginat` de Jean Monnet a func\ionat foarte

bine. Pia\a comun` a coexistat cu politicile na\ionale, printr-o simbioz` a federalismului cu guvernarea suprana\ional`. Pe m`sur` îns` ce comunitatea ]i politicile comune s-au extins, s-au accentuat presiunile asupra institu\iilor europene concepute ca o prelungire suprana\ional` a democra\iei na\ionale. De exemplu, Comisia European` (echivalentul executivului

suprana\ional) poate s` ini\ieze legi ]i s` gestioneze punerea în aplicare a legisla\iei europene, dar nu poate s` decid` singur`: aceast` prerogativ` r`mâne la nivelul statelor na\ionale.

Pentru ca un stat membru s` nu decid` totu]i unilateral ]i discre\ionar, dreptul comunitar a instituit un sistem inedit de decizii consensuale, care nu exist` în cazul ONU sau NATO. Regula majorit`\ii calificate, de exemplu, incit` statele s` coopereze iar co-decizia legislativ` (acordul necesar între Parlamentul European ]i Consiliul Mini]trilor) oblig` la negocieri

permanente. Acest sistem a creat propria guvernare cooperativ`, dar are limite importante în ce prive]te:

• legitimitatea – cu excep\ia membrilor Parlamentului European, to\i reprezentan\ii na\ionali în institu\iile europene sunt numi\i de guvernele în exerci\iu;

• participarea – cet`\enii î]i exprim` drepturile ]i responsabilit`\ile mai ales într-un cadru na\ional, indiferent dac` este vorba de societatea civil`, de institu\iile publice sau de mass-

74

media; „Euro-polity“ ofer` înc` pu\ine oportunit`\i de participare civic`, cet`\enia r`mâ-nând un atribut al apartenen\ei na\ionale;

• r`spunderea public` – fiind numite, nici Comisia ]i nici Consiliul nu sunt obligate s`

r`spund` direct în fa\a cet`\enilor.

În continuare, dezbaterile privind democra\ia european` vor avansa în func\ie de solu\iile la urm`toarele dou` chestiuni fundamentale:

a) Pe de o parte, este vorba de rela\ia dintre suveranitatea na\ional` ]i principiul federal. A]a cum se prezint` lucrurile în prezent, scena public` european` pare mai mult preocupat` de lupta pentru influen\` (ponderea voturilor, num`rul de locuri în Parlament, accesul la subsidiile comunitare), decât de o dezbatere privind principiile sau valorile Uniunii. F`r` excep\ie, atât cei mari cât ]i cei mici, atât membrii vechi cât ]i noii sosi\i,

par s` nu se deta]eze de obsesia suveranit`\ii na\ionale.

Aceast` dependen\` de cadrul statului na\ional este îns` anacronic`. A]a cum arat` Bobbio

(1998), orice suveranitate na\ional` este limitat` de factori interni (de exemplu, limitele statului în raport cu cet`\enii, datorit` obliga\iei de a respecta drepturile omului) sau factorii externi (de exemplu, limitarea ac\iunii externe a unui stat datorit` intereselor sau exigen\elor altor state). De altfel, a]a cum demonstreaz` Malberg (cf. Herzog, 2002, p. 68), dreptul

constitu\ional modern a introdus deja o abordare mai nuan\at`, conform c`reia suveranitatea na\ional` comport`:

– referin\a la un text juridic fondator, a]a cum este Constitu\ia; din acest punct de vedere, nici Tratatele Uniunii, nici Tratatul constitu\ional nu sunt incompatibile cu constitu\iile na\ionale;

– democra\ia reprezentativ`; suveranitatea complet` se p`streaz` doar în cazul confedera\iilor, unde guvernarea se exercit` de reprezentan\i direc\i ai fiec`ruia din

guvernele membre; federa\ia, în schimb, func\ioneaz` printr-un stat federal care se substituie statelor componente în exercitarea anumitor func\ii (ap`rarea, politica extern`, moneda), beneficiaz` de propria legitimitate (rezultat` din alegeri) ]i de propriul buget. Uniunea European` nu este nici confedera\ie (ca Elve\ia), nici o fede-ra\ie (ca Germania sau Belgia), pentru c` nu se bazeaz` pe o democra\ie

reprezentativ`; – existen\a unui drept na\ional instrumentalizat de un aparat juridic intern; spre

deosebire de federa\ii, care sunt capabile s` emit` un drept aplicabil în fiecare stat component, Uniunea European` nu a reu]it s` creeze aceast` unitate legislativ`: „le-gile“ unionale sunt de fapt „directive“ pe care fiecare stat le „transpune“ în spa\iul

na\ional sau „reglement`ri“ cu aplica\ie direct`; – capacitatea de a decide asupra propriilor competen\e; statele na\ionale sunt cele care,

în fond, decid asupra competen\elor pe care le p`streaz` la nivel na\ional.

b) Pe de alt` parte, democra\ia european` este o construc\ie inedit`, diferit` de cadrul na\ional de referin\`. Sistemul de decizie intern` ]i repartizarea puterii pe baza principiilor

generice ale subsidiarit`\ii ]i propor\ionalit`\ii fac necesar un permanent proces de negociere, dialog ]i c`utare a consensului. Din exterior, prin raportare la ra\ionalitatea ]i simplitatea aparent` a cadrului na\ional, aceste procese par rebarbative, inutile ]i ineficace. În realitate, fa\` de amploarea misiunii asumate (crearea unui nou tip de societate

democratic`), nici costurile ]i nici sinuozit`\ile nu sunt nejustificate. Dac` privim re-trospectiv la crizele de cre]tere ]i evolu\ie ale Uniunii (primirea Marii Britanii, negocierile

75

cu euro-scepticii, trecerea de la Comunitate la Uniune, institu\ionalizarea euro-cet`\eniei, moneda unic`, Constitu\ia), observ`m c` procesul a fost dramatic, dar extrem de dinamic.

În doar jum`tate de secol s-a reu]it nu doar reconcilierea, integrarea economic` ]i financiar`, dar s-au pus bazele unei noi entit`\i suprana\ionale, într-un demers istoric f`r` precedent. Acest proces nu a rezultat din cuceriri militare sau anex`ri teritoriale, ci s-a ob\inut prin consens ]i liber consim\`mânt.

Limbajul politic a sesizat foarte bine aceast` evolu\ie. Vechile repere terminologice ale democra\iilor na\ionale nu mai corespundeau democra\iei europene, astfel încât s-au creat,

uneori artificial ]i incomprehensibil (vezi ceea ce se desemneaz` de obicei prin „comitologie“, respectiv comitetele, comisiile ]i structurile birocra\iei europene), noi referin\e. Gondrand (1991) a elaborat în acest sens un dic\ionar al noului limbaj politic european cu peste 1000 de intr`ri. Iat` câteva exemple: acquis comunitar, drept comunitar, efect „spill-over“ (angrenaj), subsidiaritate, propor\ionalitate, majoritate calificat`, co-decizie, geometrie variabil` etc. Într-

o lucrare anterioar` (Bîrzea, 2001), am realizat un astfel de glosar, adaptat condi\iilor societ`\ii române]ti, care poate fi util studen\ilor care vor s` aprofundeze chestiunea terminologiei.

Geneza democra\iei europene nu trebuie s` se fondeze neap`rat pe structurile na\ionale,

chiar dac` Uniunea European` este rezultatul unui transfer limitat de prerogative dinspre statul na\ional spre structurile suprana\ionale. Este posibil, a]a cum sus\ine Marks et al. (1998, p. VII), ca „Euro-polity“ s` porneasc` de la propria sa logic`, ceea ce înseamn` altceva decât o simpl` propensiune comunitar` a democra\iei na\ionale.

Schmitter (1998b) încearc` s` impulsioneze reflec\ia asupra acestei chestiuni printr-o

analiz` conceptual` care se deta]eaz` de cadrul neo-func\ionalist al p`rin\ilor Uniunii (Schuman, Adenauer, De Gasperi, Monnet, Spaak). În acest sens, Schmitter face apel la patru tipuri ideale pe care le angreneaz` sub forma din fig. 10. Spre deosebire de încerc`rile anterioare, care construiau spa\iul public european pornind de la experien\a cunoscut` a form`rii statelor na\ionale sau de la modelele de integrare regional`, Schmitter crede c` putem

avansa doar dac` imagin`m scheme noi, ireductibile la referen\ialul nostru istoric. El pleac` de

la premisa c` politicile publice se legitimeaz` în primul rând prin reprezentativitate. Guvernan\ii ]i guverna\ii î]i m`resc capacitatea de comunicare ]i interac\iune doar în m`sura în care centrele de autoritate se disperseaz` prin dou` forme de configura\ie politic`: teritorial` ]i func\ional`. Spa\iul politic („polity“) s-a format prin rela\iile dintre autorit`\ile publice ]i

diversele forme de reprezentare teritorial` ]i/sau func\ional` a cet`\enilor, a]a cum sunt partidele politice, mi]c`rile sociale, ONG-urile, grupurile de interes. Aceast` interac\iune dintre decizie ]i participan\i („stakeholders“) face posibil` atât autoritatea cât ]i responsabi-litatea public` („accountability“), atribute fundamentale ale oric`rui spa\iu public.

În ce prive]te formarea „Euro-polity“, dup` Schmitter, exist` dou` variante posibile:

• prin strategia neo-func\ionalist` ini\ial` a lui Jean Monnet, în care obiectivele integr`rii

s-au realizat mai ales prin intermediul reprezent`rii teritoriale, respectiv prin guvernele statelor na\ionale (este metoda interguvernamental` care a prevalat pân` la Actul Unic European, 1986);

• printr-o abordare comunitar`, care deta]eaz` reprezentarea func\ional` de reprezentarea teritorial`, prin prevalen\a intereselor transna\ionale ]i formarea unui spa\iu public transteritorial.

76

Fig. 10. Formarea spa\iului public european

Caracteristici teritoriale

Variabil

Tangen\ial

Egalitar

Diferen\iat

Reversibil

Stabilizat

Contiguu

Ierarhic

Identic

Ireversibil

Variabil

Dispersat

Partajat

Suprapus

Condominio

Consortio

Car

acte

rist

ici f

unc\

ion

ale

Stabilizat

Cumulativ

Separat

Coincident

Confederatio

Stato/Federatio

În prezent, Uniunea se bazeaz` pe un amestec al metodei interguvernamentale (rela\ii între state na\ionale suverane) cu metoda comunitar` (politici comune reglementate prin dreptul comunitar). Provoc`rile ap`rute în urma extinderii progresive ]i presiunile rezultate din globalizare au perturbat acest echilibru. Solu\ia, dup` Schmitter, poate fi într-unul din modelele identificate în fig. 10, respectiv:

• Stato/federatio corespunde modelului de guvernare existent în Germania („Politik-verflechtung“) ]i Elve\ia („federalismul cooperativ“), unde unit`\ile subna\ionale ]i

na\ionale au propria identitate în interiorul unei ierarhii a autorit`\ii. Apartenen\a la aceast` structur` este destul de solid` pentru c`, altminteri, separarea ar fi foarte cos-tisitoare. Aceast` localizare teritorial` strict` (delimit`ri clare ale unit`\ilor ]i ale federa\iei) coincide cu o specializare func\ional` bine determinat`, printr-o alocare fix` a competen\elor la fiecare nivel (federal ]i subfederal).

• Confederatio este astfel constituit` încât s` protejeze unit`\ile fa\` de domina\ia central`. Aranjamentele func\ionale sunt clar definite ]i au limite precise astfel încât s` nu

îngr`deasc` suveranitatea statelor componente, care se pot oricând retrage din comunitatea politic`. Fiecare entitate participant` (stat, canton, provincie) poate negocia termenii afilierii la confedera\ie dar, odat` consim\it`, apartenen\a impune reguli comune privind moneda, schimburile comerciale, protec\ia mediului, securitatea colectiv`. Din punct de vedere istoric, confedera\ia a fost o structur` destul de fragil`, singurele experien\e fiind

Confedera\ia Helvetic` (1291-1848), |`rile de Jos (1581-1795), SUA (1781-1789), Germania (1815-1866) ]i Iugoslavia (1980-1991).

• Consortio este o platform` de cooperare între entit`\i autonome. Caracteristicile teritoriale

sunt p`strate dar se asigur` o ac\iune consensual` într-un cadru func\ional bine delimitat. Ca exemplu, se citeaz` Comisia Superioar` a Naviga\iei pe Rin (1816), prima organiza\ie cu voca\ie european`, „Concertul European“ (1823-1914) sau aranjamentele bilaterale speciale între SUA ]i Canada, între Suedia ]i Norvegia etc.

77

• Condominio este cel mai pu\in adecvat construc\iei politice europene pentru c` presupune varia\ii interne atât ale atributelor teritoriale cât ]i ale caracteristicilor func\ionale. Exemplul potrivit ar fi cel al „Europei cu mai multe viteze“ sau al Europei cu mai multe

institu\ii regionale ac\ionând autonom. Aceste formule conduc îns` la suprapuneri ]i paralelisme, care ar favoriza mai mult interesele divergente decât ac\iunea concertat`.

Limita comun` a acestor patru modele const` în focalizarea pe procese, f`r` prefigurarea

clar` a produsului. Toate presupun un anumit grad de integrare, dar nu reu]esc s` fie mai

precise în ce prive]te configura\ia democra\iei europene. Aderarea de noi membri ]i l`rgirea ariei de cuprindere a politicilor comunitare nu fac decât s` pun` în eviden\` limitele sistemului actual de guvernare, vulnerabil atât în ce prive]te legitimitatea ]i reprezentarea, cât ]i în raport cu r`spunderea public`. Schema bipolar` a lui Schmitter (teritorialitate vs. func\ionalitate) se dovede]te astfel util` doar pentru analiza politic`, nu ]i pentru decizia privind viitorul

democra\iei europene. Ca ]i în cazul altor încerc`ri ale anali]tilor politici (Meyer, 1995; Scharpf, 1998; Bromley, 2001), la fel de limitative, solu\ia nu poate veni dintr-o construc\ie de modele sau tipuri ideale, ci din efortul comun al guvernan\ilor ]i guverna\ilor de a g`si solu\ii viabile unor probleme politice reale.

2. Sistemul decizional

Inevitabil, democra\ia european` trebuie s` \in` cont de sistemul decizional actual. C` ne convine sau nu, a]a imperfect cum pare multora, sistemul decizional al Uniunii Europene este rezultatul unui proces istoric. Noua democra\ie european` nu este deductibil` dintr-un model

conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri înc` puternic acro]a\i egoismelor ]i identit`\ilor na\ionale. Aceste negocieri au fost dintotdeauna anevoioase, dar au marcat un progres evident.

Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simpl` a puterilor, dup` modelul statului na\ional: Comisia ini\iaz` propuneri legislative, Parlamentul le avizeaz` iar Consiliul le

adopt`. Veriga slab` a acestei ecua\ii era Parlamentul, care nu era nici instan\` executiv` (func\ie de\inut` de Comisie) ]i nici organism legislativ. Func\ia legislativ` revenea Consi-liului Mini]trilor, format îns` din reprezentan\i desemna\i ai guvernelor na\ionale (mini]trii de externe).

De atunci, s-au adus corec\ii ]i s-au încercat metode care s` contracareze ceea ce Majone

(1998) a desemnat prin „deficitul democratic“ al Uniunii Europene. Pe parcursul evolu\iei care a urmat, a devenit din ce în ce mai clar faptul c` democra\ia european` are propriile institu\ii ]i propriul sistem de guvernare. Acest sistem a fost creat pentru a rezolva doar anumite probleme ]i nu este la fel de polivalent ]i adaptabil ca sistemele na\ionale de guvernare. Democra\ia politic` ]i cet`\enia european` au ap`rut ca obiective realizabile abia

dup` ce pia\a comun` ]i procesul integr`rii au devenit o certitudine (prin Actul Unic European, 1986).

78

Fig. 11. Metoda parteneriatului a lui Monnet

COMISIE CONSILIU Curtea Europeană de

Justiţie decizii colective

elitele socio-economice

guvernele statelor membre

politici naţionale

convergente

Wallace (1998b) a analizat sistemul decizional al U.E. într-o perspectiv` istoric`. Ea

distinge astfel patru metode:

a) Metoda parteneriatului

Aceast` metod` avea în centrul s`u tandemul Comisie-Consiliu, Parlamentul jucând doar un rol simbolic (de eventual` mediere între cei doi poli). Ea func\iona prin consensul ob\inut prin negociere între cele dou` for\e, respectiv Comisia ]i Consiliul. Echilibrul era relativ u]or

de ob\inut, dat fiind num`rul redus de \`ri membre. El se baza îns` pe efortul unor elite, f`r` o participare popular` propriu-zis`. De fapt, Monnet nici nu-]i propusese s` realizeze o democra\ie suprana\ional` (obiectiv ap`rut de-abia la sfâr]itul anilor ’80), ci doar s` sus\in` reconcilierea postbelic` printr-un sistem asem`n`tor mai mult diploma\iei (negocieri între

tehnocra\i, în deplin` discre\ie) decât ac\iunii democratice propriu-zise.

Fig. 12. Metoda negocierii a lui De Gaulle

decizii negociate

COMISIA CONSILIUL

Stat 1 Stat 2 Stat 3 Stat n

parlamentele naţionale elitele socio-economice

79

b) Metoda negocierii

Prin metoda parteneriatului, Comisia primise practic aceea]i pondere ca ]i Consiliul. Inevitabil, cele dou` au intrat în competi\ie, lucru devenit public în 1965, prin „criza de la

Luxemburg“ (boicotarea Consiliului de c`tre Fran\a, în semn de opozi\ie fa\` de clauza care obliga un stat membru s` se supun` votului majoritar). Ca urmare a pozi\iei lui De Gaulle, s-a ajuns la „compromisul de la Luxemburg“, care acorda un rol mai mare statelor na\ionale (implicit ]i Consiliului, care le reprezint`). A]a cum se observ` din fig. 12, negocierile aveau

loc preponderent între statele membre, în mod direct, Comisia având un rol secundar. Ca s` fac` fa\` presiunilor care se exercitau asupra sa, Consiliul ]i-a creat un sistem de comitete ]i grupuri de lucru (de exemplu, Comitetul Reprezentan\ilor Permanen\i sau COREPER). În acest fel, negociatorii na\ionali au devenit mai importan\i decât func\ionarii europeni. S-au stabilit astfel consilii specializate, unde particip` mini]trii de resort (de exemplu, ECOFIN

este Consiliul Mini]trilor de Finan\e), la care se adaug` peste 150 de grupuri de lucru formate din exper\i na\ionali. Politicile europene au devenit extrem de segmentate, astfel încât s` r`spund` diverselor interese ]i priorit`\i ale statelor membre. La rândul s`u, Comisia s-a organizat pe direc\ii generale (cunoscutele DG) corespunz`toare domeniilor politicilor publice acoperite de structurile Consiliului. Coordonarea intern` a fost tot mai dificil` ]i, mai grav, au

ap`rut probleme în asigurarea r`spunderii publice: dat fiind faptul c` în acest sistem stufos ]i complicat este greu de localizat cine ce a decis, a devenit la fel de dificil de ]tiut cine r`spunde de deciziile respective.

c) Metoda co-op\iunii

În esen\`, aceast` metod` revine la parteneriatul Consiliu-Comisie (metoda Monnet),

p`strând totu]i sistemul de negociere cu statele membre introdus de De Gaulle. Contextul politic european a favorizat aceast` schimbare: începând cu anii ’80, vechiul consens dintre cre]tin-democra\i ]i social-democra\i a disp`rut, ceea ce a permis venirea la putere a unor guverne neo-liberale ]i sl`birea statelor ca autoritate politic`. Comisia a început s`-]i dezvolte rela\ii strategice cu diverse grupuri de interes ]i s`-]i creeze chiar structuri proprii de

consultan\` (de exemplu, Comitetul Economic ]i Social, Comitetul Regiunilor). Ca urmare, negocierile s-au realizat nu numai la nivelul macro (Consiliul), dar ]i la nivelurile meso ]i micro, prin grupuri transna\ionale de exper\i, formatori de opinie sau parteneri sociali. Este perioada Delors, care a marcat trecerea de la Comunitate la Uniunea European` (prin Actul

Unic European) ]i asumarea de noi obiective strategice, inclusiv integrarea politic`. Înce-

pând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea devine posibil` prin conlucrarea abord`rii comunitare (politicile comune sau pilonul I care func\ioneaz` pe baza dreptului comunitar, prin combinarea metodei parteneriatului cu metoda co-op\iunii) cu abordarea interguvernamental` (politica extern` ]i de securitate sau pilonul II, politica intern` ]i justi\ia sau pilonul III, ambele reglementate în baza dreptului interna\ional, unde predomin` metoda

negocierii între state suverane, sau metoda lui De Gaulle). Aceast` duplicitate se men\ine ]i ast`zi (vezi fig. 14). Ea constituie punctul nodal al dezbaterilor privind reforma institu\iilor U.E. ]i este sursa multor reticen\e pentru c` vizeaz` direct dou` din chestiunile-cheie ale integr`rii: limitele suveranit`\ii na\ionale ]i statul suprana\ional.

80

Fig. 13. Metoda co-op\iunii

COMISIA CONSILIUL

Statul 1 Statul 2 Statul n

Parlamentele naţionale

Parlamentul European

elitele socio-economice şi grupurile de interes

Autorităţile regionale

d) Metoda consensual`

Dup` extinderile din anii ’70-’80 ]i, mai ales, dup` cele din 2004 (Europa celor 25),

democra\ia intern` a U.E. a suferit modific`ri importante. Primul pas a fost renun\area la metoda gaullist` a deciziei prin unanimitate (care d`dea importan\` votului fiec`rei \`ri) în

favoarea deciziei prin consens (Tratatul de la Maastricht, 1992).

Fig. 14. Guvernan\a european` (conform Tratatului de la Maastricht)

UNIUNEA EUROPEANĂ

Pilonul I: domeniul comunitar (Comunitatea Europeană, piaţa comună, politica socială, politica regională, politica agricolă comună, politica mediului, politica de protecţie a consumatorului)

Pilonul II: politica externă şi securitatea

Pilonul III: politica internă şi justiţia

Metoda co-opţiunii

Metoda Monnet

Comisia, Consiliul, Parlamentul

guvernanţa colectivă

parteneriatul

Metoda De Gaulle

(varianta forte)

Metoda De Gaulle

(varianta slabă)

concertare

Consiliul European

Statele membre

negociere negociere

81

Al doilea pas a fost renun\area la dreptul de veto al statelor membre ]i introducerea, prin Tratatul de la Nisa (2000), a sistemului dublei majorit`\i: deciziile se iau pe baza a peste 55% din voturile statelor membre, reprezentând minimum 65% din popula\ia \`rilor U.E. Acest sistem încurajeaz` negocierile ]i c`utarea consensului, dar acord` o importan\` sporit` \`rilor mari (pentru prima dat`, se introduce criteriul demografic).

În prezent, sistemul institu\ional al U.E. se prezint` sub forma organigramei din fig. 15. În interiorul acestui sistem, sunt posibile urm`toarele tipuri de decizii (instan\ele decizionale sunt ha]urate):

Fig. 15. Sistemul institu\ional al U.E.

Autoritate politică

(şefii statelor)

Executiv

Organisme consultative

Legislativ

Executiv şi decizie operaţională

Organisme de control

Consiliul European (orientări generale)

Comisia Europeană (propuneri)

Comitetul Economic şi Social (aviz)

Comitetul Regiunilor (aviz)

Parlamentul European (aviz şi co-decizii)

Consiliul Miniştrilor (decizii)

Comisia Europeană (decizii privind execuţia, bugetul,

concurenţa etc.)

Curtea Europeană de Conturi

(control financiar)

Curtea Europeană de Justiţie (control juridic)

• Consultarea este procedura ini\ial`, introdus` prin Tratatul de la Roma (1957). Comisia face propuneri (de exemplu, ini\iative legislative) pe care le transmite Consiliului (mini]trii de externe, reprezentând guvernele statelor membre) care decide, dup` ce ob\ine avizul Parlamentului.

• Asentimentul presupune dreptul de veto al Parlamentului (introdus prin Tratatul de la Maastricht) în probleme de maxim` importan\` cum sunt drepturile cet`\enilor, fondurile structurale, acordurile de asociere a noi membri, func\ionarea B`ncii Centrale Europene.

• Cooperarea se bazeaz` pe un circuit reversibil, în care Comisia ini\iaz` texte legislative iar Parlamentul, înainte de aprobarea de c`tre Consiliu, are mai multe op\iuni în afar` de simplul aviz: poate respinge propunerea, poate propune amendamente sau o poate adopta prin majoritate simpl` (peste 50% din voturi).

82

• Co-decizia a fost introdus` prin Tratatul de la Amsterdam (1997) ]i face din Parlament o co-instan\` legislativ` (al`turi de Consiliul Mini]trilor). Acest rol este limitat la situa\iile de co-decizie (pentru anumite texte legislative) ]i acord` Parlamentului aceea]i putere ca ]i Consiliului.

Uniunea European` este un spa\iu de reguli unde nu exist` o ierarhie a normelor (Tratatul constitu\ional nu are for\a juridic` a textelor constitu\ionale na\ionale). Spre deosebire de dreptul na\ional, care este unitar ]i obligatoriu, dreptul comunitar este un drept de integrare ]i se aplic` doar politicilor ]i prerogativelor transferate în gestiunea Comisiei Europene. Dreptul comunitar comport` patru tipuri de instrumente juridice:

• reglementarea are efect general, este obligatorie în toate elementele sale ]i direct aplicabil` în toate statele membre;

• directiva comunitar` este o lege-cadru care oblig` statele membre în privin\a rezultatelor, nu ]i a mijloacelor sau c`ilor de realizare;

• decizia este obligatorie, îns` nu se adreseaz` decât persoanelor/companiilor ]i statelor membre, luate individual;

• recomand`rile, avizele ]i rezolu\iile Consiliului Mini]trilor nu au o valoare constrâng`toare.

Adoptarea Constitu\iei Europene va avea drept consecin\` înt`rirea Uniunii ]i trans-formarea sa în organiza\ie politic` cu propria personalitate juridic`. În prezent, statutul s`u juridic este confuz, datorit` ezit`rii între cooperare ]i integrare, între dreptul inter-guvernamental ]i dreptul comunitar (vezi compara\ia celor dou` în tabelul 5, preluat dup` Moreau Defarges, 2002, p. 44). În cadrul cooper`rii interguvernamentale, decizia este consecin\a compromisului între state suverane ]i nu are efecte juridice propriu-zise. Prin integrare, statul na\ional nu va fi decât un actor în cadrul uneia dintre institu\iile europene (Consiliul) ]i va pierde monopolul execu\iei ]i al legitimit`\ii. În plus, statele vor fi angrenate într-un dispozitiv juridic care le va obliga s` respecte deciziile comunitare. De fapt, aici este ]i miza real` a Constitu\iei Europene: este simbolul s`u de instrument juridic al supra-statului european, care va marca sfâr]itul suprema\iei statelor na\ionale.

Tabelul 5. Diferen\ele dintre integrare ]i cooperarea interguvernamental`

Integrarea Cooperarea interguvernamental`

Domenii libera circula\ie, concuren\a politica extern`

poli\ia

justi\ia

Organizare transfer de competen\e dinspre statele membre c`tre Comunitate (organism cu personalitate juridic`)

competen\ele r`mân la nivelul statelor membre

simpl` concertare între reprezentan\ii statelor membre

Luarea deciziei mecanism integrat: Comisia propune, se adopt` prin co-decizie între Consiliu (prin votul cu majoritate calificat`) ]i Parlamentul European

consens între statele membre. Eventual, votarea m`surilor de aplicare

Execu\ia de c`tre Comisie ]i/sau statele membre, sub controlul institu\iilor comunitare

de c`tre statele membre

Legitimitatea dubl`: în cadrul statelor ]i al instan\elor comune

la nivelul statelor

Analiza dispozitivului institu\ional ]i a sistemului decizional al U.E. ne conduce la câteva

concluzii semnificative pentru contextul cet`\eniei europene: • democra\ia intern` a U.E. s-a constituit ini\ial printr-o prelungire suprana\ional` a

configura\iei statului na\ional;

83

• aceast` proiec\ie suprana\ional` s-a f`cut printr-o abatere de la standardele democra\iei, în primul rând reprezentativitatea direct`, r`spunderea public` ]i separarea puterilor;

• l`rgirea progresiv` a U.E. a creat noi presiuni asupra sistemului decizional ]i a institu\iilor europene, care au recurs la reforme interne;

• chiar dac` democra\ia european` nu a fost un obiectiv ini\ial, prioritatea fiind reconcilierea postbelic` ]i integrarea economic`, Uniunea a dovedit capacit`\i de autoreglare ]i adapt`ri progresive, ceea ce a dus la rezultate notabile pe calea democra\iei suprana\ionale:

emergen\a spa\iului public european, recursul la decizia consensual` ]i votul cu dubl` majoritate, co-decizia Consiliu-Parlament, extinderea guvernan\ei ]i a structurilor consultative, euro-cet`\enia.

3. Guvernan\a european`: regim, federa\ie sau stat suprana\ional?

Uniunea European`, în mod cert, nu este un guvern. Chiar dac` se pot face unele apropieri între competen\ele Comisiei ]i cele ale executivului într-un stat na\ional (de exemplu, ini\iativa legislativ`, gestiunea unui buget, specializarea pe domenii de activitate), nici comisarii ]i nici direc\iile generale nu au atribu\iile unor ministere: nu au în sarcin` elaborarea politicilor publice, controlul execu\iei, rela\ia direct` cu cet`\enii sau cooperarea

interna\ional`. Din acest motiv, unii autori (Buchen, 1993; Scott, 1995; Wallace, 2003) au identificat înc` un paradox al democra\iei europene: Uniunea este guvernat` f`r` s` mai fie nevoie de un guvern.

Intervine îns` aici un joc de cuvinte ]i apar unele nuan\e terminologice greu de surprins în

limba român`: este distinc\ia dintre guvern („government“) ]i guvernan\` („governance“).

Primul se refer` la o ordine ierarhic` ]i o repartizare centralizat` a autorit`\ii publice. Puterea este strict localizat` ]i concentrat` în anumite institu\ii, organizate dup` principiul birocra\iei. Guvernan\a8, în schimb, comport` re\ele interactive ]i dispersarea autorit`\ii publice, în care decizia se ia prin negociere ]i implicarea unei multitudini de centre specializate. Interven\ia central` pe baz` de autoritate (politic`, economic`, ideologic` sau organiza\ional`) este

înlocuit` prin parteneriate interorganiza\ionale ]i o abordare „incremental`“ a lu`rii de decizii.

Puterea revine unor structuri mixte cum sunt „parteneriatele sociale“ (guvern-patronat-

sindicate), „complexul profesional-birocratic“ (func\ionari-exper\i), „parteneriatul civic“

(autoritate public`-societatea civil`) sau „parteneriatul public-privat“ (stat-firme particulare).

De fapt, îns`]i ideea de organiza\ie non-guvernamental` sau modelul sub-guvernamental (care acord` prioritate proceselor locale ]i interac\iunii între actorii din teren) introdus de

sociologia american` sub termenul de „policy network“ (Jordan ]i Schubert, 1992), nu sunt

decât forme concrete de „governance“, în sensul de alternativ` la guvern ]i la ac\iunea sa administrativ-birocratic`. În Europa, Rhodes (2003, p. 36–37) a definit „re\elele de politici publice“ („policy networks“) ca un consor\iu temporar de organiza\ii interesate s`-]i utilizeze în comun resursele pentru a ob\ine beneficii reciproce. Aceste re\ele ac\ioneaz` în sfera

public` ]i, în consecin\`, sunt supuse obliga\iei de a asigura transparen\a ]i controlul cet`\enesc (este ceea ce le deosebe]te de organiza\iile mafiote, de exemplu).

8 „Dic\ionarul explicativ al limbii române” nu con\ine acest termen. Este un neologism foarte re-

cent, folosit doar de speciali]tii în ]tiin\ele sociale ]i politice, chiar dac` limbajul curent nu l-a adoptat înc`. Vom folosi ]i noi acest termen, cu precau\ia de rigoare.

84

În func\ie de gradul lor de integrare, Rhodes define]te cinci tipuri de „policy networks“:

• comunit`\ile teritoriale implic` un înalt grad de coeziune, sunt stabile ]i centrate pe interesele majore ale unei unit`\i teritoriale (de exemplu, s`n`tatea public` într-un jude\);

în acest exemplu, este vorba de interdependen\a serviciilor publice teritoriale care au competen\e (fie ]i indirecte) în gestionarea st`rii de s`n`tate a popula\iei din jude\ul respectiv: serviciile de igien` public`, spitalele, direc\iile sanitare, oficiile de asisten\` social`, centrele pentru persoane cu nevoi speciale etc;

• re\elele profesionale se bazeaz` pe interesele particulare ale unui grup de exper\i (de

exemplu, profesorii) pe care le promoveaz` în raport cu institu\iile statului sau alte grupuri profesionale; ele pot func\iona sub forma unei re\ele ad-hoc, a unui grup de presiune sau ONG;

• re\elele interguvernamentale cuprind to\i reprezentan\ii autorit`\ilor locale (de exemplu, consiliile locale, institu\iile ordinii publice, serviciile de protec\ie social`, direc\iile for\ei de munc`, institu\iile culturale etc.);

• re\elele de produc\ie se caracterizeaz` prin prevalen\a intereselor economice ]i cooperarea patronatului ]i a sectorului privat cu autorit`\ile publice; un exemplu este participarea patronatului la analiza nevoilor locale de formare sau la sus\inerea unui proiect de dezvoltare comunitar`;

• re\elele tematice sunt foarte diverse, ele fiind deschise tuturor partenerilor institu\ionali interesa\i de un domeniu sau de o problem` specific` a politicilor publice (de exemplu,

finan\area înv`\`mântului, protec\ia mediului, organizarea unui festival sau a altui eveniment cultural).

Ca ]i al\i termeni larg folosi\i în ]tiin\ele sociale ]i politice (de exemplu, echitate, societate

civil`, calitate, mentalitate), cuvântul „governance“ (fr. „gouvernance“) nu beneficiaz` de un consens terminologic. El a fost introdus în rela\iile interna\ionale pentru a desemna aceea împrejurare consecutiv` globaliz`rii când este posibil s` se guverneze f`r` guverne, de exemplu, prin intermediul re\elelor transna\ionale (Rosenau ]i Czempiel, 1992). Al\ii îl reduc la activitatea opera\ional` a guvernelor (Nugent, 1999), în\elegând prin aceasta c` guvernele

r`mân pivotul politicilor publice dar coopereaz` ]i cu al\i actori sociali. Al\ii, în schimb, precum March ]i Olsen (1995, p. 6) introduc o interpretare mult extins`, dup` care „guvernan\a este contextul în care se produce ac\iunea cet`\enilor ]i a oficialilor, în care se implementeaz` politicile ]i unde se exprim` identit`\ile ]i institu\iile societ`\ii civile“. Guvernan\a („governance“) nu este deci spa\iul public dominat de ac\iunea guvernului, ci un

cadru opera\ional unde politicile publice sunt sus\inute de diver]i actori. Centrul aten\iei nu

mai este implementarea administrativ`, ci ac\iunea politic` în cadrul unui spa\iu public determinat.

Aceste diferen\e sunt clar sintetizate de Stoker (1998, p.20):

• „Guvernul se refer` la institu\iile oficiale ale statului ]i la puterea coercitiv` legitim` asupra c`reia au monopolul. Guvernul se caracterizeaz` prin capacitatea de a lua decizii ]i prin puterea de a le aplica. Cuvântul «guvern» se aplic` în special proceselor formale ]i institu\ionale care, la nivelul statului na\ional, au ca scop s` asigure men\inerea ordinii

publice ]i facilitarea ac\iunii colective.“

• „Guvernan\a vizeaz`, în ultim` analiz`, tot crearea condi\iilor puterii organizate ]i ale ac\iunii colective. Rezultatele guvernan\ei nu sunt deci diferite de cele ale guvernului. Diferen\ele rezult` mai ales din metodele utilizate. Guvernan\a se refer` la elaborarea

85

structurilor de guvernare prin care frontierele dintre sectorul public ]i sectorul privat, precum ]i în interiorul fiec`ruia din acestea, tind s` se estompeze. Esen\a guvernan\ei este

c` ea privilegiaz` mecanismele de guvernare care, pentru a func\iona, nu au nevoie de autoritate ]i de sanc\iunile date de puterea public`.“ Cu alte cuvinte, guvernul (sistemul de institu\ii oficiale ale statului na\ional) ]i ac\iunea sa

(guvernarea) presupun exercitarea legal` a puterii, pe când guvernan\a const` într-un sistem participativ ]i deliberativ, unde ordinea nu mai este impus` de sus în jos, ci rezult` din inter-

ac\iunea unui mare num`r de participan\i care se influen\eaz` reciproc.

Într-o versiune succint`, Rhodes (2003, p. 23) rezum` astfel atributele guvernan\ei ca alternativ` la ac\iunea guvernelor na\ionale:

• interdependen\a organiza\iilor; guvernan\a dep`]e]te limitele guvernului, astfel încât

departaj`rile dintre sectorul public, sfera privat` ]i activit`\ile voluntare devin irelevante;

• emergen\a re\elelor de parteneriat, ceea ce presupune schimburi permanente, negocieri, dezvoltarea de proiecte convergente, dar ]i r`spundere public` în comun;

• dinamica permanent` a interac\iunilor, rolurilor ]i atribu\iilor; este similar cu un joc cu reguli, în care echilibrul de for\e se schimb` continuu;

• autonomia fa\` de stat, în sensul c` re\elele sunt responsabile fa\` de cet`\eni ]i proprii

participan\i („stakeholders“), nu fa\` de stat.

Din aceast` trecere în revist`, re\inem unele consecin\e interesante pentru contextul nostru:

importan\a dat` institu\iilor politice (Pierre ]i Peters, 2000, p. 12), rolul consor\iilor ]i al grup`rilor pe baz` de interese (Armstrong ]i Bulmer, 1998, p. 55), parteneriatul public-privat (Héritier, 2001, p. 185), interac\iunea orizontal` a actorilor sociali (Mayntz, 1998, p. 7-8), negocierea colectiv` a deciziilor (Schmitter, 2002, p. 53). Guvernan\a nu se reduce la ac\iunea de implementare a politicilor publice de c`tre guverne ]i structurile lor subordonate, ci

comport` activitatea politic` concertat` a diverselor for\e care se manifest` pe arena public`. Aceasta implic` parteneriate ]i consor\ii, negocieri colective, interac\iunea dintre stat ]i societate, dintre sfera public` ]i cea privat`.

Dup` Stoker (1998, p.22), guvernan\a pune în discu\ie îns`]i actualitatea statului unitar,

reprezentat de „modelul Westminster“ ]i caracterizat prin suveranitatea Parlamentului, prin puteri considerabile acordate Consiliului Mini]trilor ]i responsabilitate ministerial` direct`. Acest sistem, bazat pe premisa unui centru unic de putere, nu mai reflect` complexitatea societ`\ilor europene, unde nucleele de influen\` sunt difuze ]i multiple. Pentru a contracara

concentrarea puterii la nivelul guvernului central, Stoker propune cinci principii ale guvernan\ei care, prin extrapolare, se pot aplica democra\iei europene. Acestea sunt:

• implicarea institu\iilor ]i a actorilor care nu apar\in de sfera guvernului; • responsabilizarea societ`\ii civile, printr-un nou echilibru între stat ]i ONG-uri; • interdependen\a institu\iilor participante la ac\iunea colectiv`; • implicarea re\elelor de actori autonomi;

• gestionarea ac\iunii colective f`r` interven\ia obligatorie a autorit`\ii statului. Este interesant de notat, referitor la puterea excesiv` a executivului în cadrul „statului

unitar“ (descris de literatura britanic` prin „modelul Westminster“), c` implementarea „acquis“-urilor în \`rile membre s-a f`cut pân` în prezent cu participarea redus` a parlamentelor ]i a partidelor politice na\ionale. Cu alte cuvinte, integrarea european` s-a

realizat preponderent prin decizii ale executivului. Nu întâmpl`tor, puterea reprezentan\ilor executivului în institu\iile europene (Consiliul, de exemplu) este superioar` ]i asimetric` în

86

raport cu al\i actori na\ionali. Din acest motiv, op\iunea pentru guvernan\` ]i tipul de ac\iune colectiv` pe care îl presupune este o direc\ie promi\`toare, care poate rezolva unele din

contradic\iile interne ale democra\iei europene.

Pe scurt, teoria guvernan\ei (Kooiman, 1993 ]i 2002; Hooghe, 1996; Mayntz, 1998;

Pierre ]i Peters, 2000) a introdus unele elemente interesante pentru situa\ia atipic` a Uniunii

Europene, format` din guverne na\ionale ]i state teritorializate. Iat` câteva exemple:

• reducerea func\iei reglatorii a statului (de exemplu, introducerea auto-regl`rii ]i a auto-

evalu`rii ca alternativ` la reglarea extern` prin mecanisme de coerci\ie ]i control);

• promovarea conducerii corporatiste, prin re\ele de parteneriat ]i consor\ii intergu-

vernamentale;

• introducerea subsidiarit`\ii în guvernarea local` (decizia se ia cât mai aproape de nivelul

de execu\ie);

• dezvoltarea de re\ele de cooperare la nivelul meso, a]a cum sunt regiunile în cadrul U.E.;

• implementarea „noului sistem de management public“ („new public management“), o

metod` de opera\ionalizare a politicilor publice prin recursul la manageri profesioni]ti,

centrarea pe obiective, definirea unor criterii clare de m`surare a performan\ei, stabilirea -

unor rezultate ]i beneficii concrete în raport cu resursele alocate, apropierea de cet`\ean,

capacitatea de auto-reglare ]i auto-dezvoltare.

Aceste noi repere au atras aten\ia speciali]tilor care se ocup` de viitorul democra\iei

europene. Astfel, într-o serie de publica\ii consacrate guvernan\ei europene, „Unitatea de

prospectiv`“ a Comisiei (De Munck ]i Lenoble, 2001, p. 42) a ini\iat o serie de dezbateri

privind alternativele posibile la statul modern. În ultim` instan\`, aceste dezbateri s-au coa-

gulat în jurul a doi poli conceptuali (Wallace, 2003, p. 3):

Pe de o parte, abordarea anali]tilor germani, dup` care U.E. este cadrul opera\ional

primordial în interiorul c`ruia trebuie s` se desf`]oare guvernan\a european`. U.E. este un

„polity“ nu un stat, un sistem auto-definit ]i legitimat prin propriile sale obiective politice.

Statele \`rilor membre sunt circumscrise acestui cadru operatoriu unic, unde guvernele

na\ionale sunt doar unul dintre participan\ii la guvernan\`, printre mul\i al\ii.

Pe de alta, abordarea preferat` de exper\ii britanici nu agreeaz` ideea cadrului politic unic,

inspirat de modelul federalist. Ei favorizeaz` parteneriatele transna\ionale limitate în timp

]i spa\iu, centrate pe probleme precise. Ponderea nu mai revine unui „Euro-polity“ global ]i

integrator, ci multiplelor procese transfrontaliere, mai u]or de gestionat din perspectiva

guvernan\ei. În locul unui „design“ suprana\ional, în care spa\iul public european integreaz`

spa\iile na\ionale ]i regionale într-o viziune normativ` bine structurat`, modelul britanic este

mai apropiat logicii concuren\iale ]i pluraliste a pie\ei, unde parteneriatele ]i consor\iile

transfrontaliere se schimb` perpetuu, în func\ie de condi\ii ]i interese.

Aceste dou` pozi\ii, aparent antagonice, domin` climatul intelectual actual privind

integrarea european`. Este greu de anticipat care din cele dou` pozi\ii va fi confirmat` de

evolu\ia ulterioar`. Modelul german aduce o structur` coerent`, care ]i-a dovedit eficacitatea

în statele federale. Modelul britanic este mai dinamic ]i mai inclusiv, dar nu rezolv` problema

propriu-zis` a lu`rii deciziilor care preocup` atât de mult pe guvernan\ii europeni. Ca ]i în alte

situa\ii, probabil c` solu\ia va ap`rea pe parcurs, prin practica direct` a guvernan\ei, a]a cum

87

s-a început deja prin metoda consensual` introdus` de Actul Unic European. R`mâne de v`zut

cât de mult guvernarea european` va fi de tip federal sau în ce m`sur` va r`mâne o form` de

regim politic, în care majoritatea deciziilor se vor lua la nivel na\ional.

Aceast` dilem` st` în centrul analizei într-un studiu semnat de Wallace (1998b) care

pleac` de la urm`toarea propozi\ie: U.E. este mai mult decât un regim, dar mai pu\in decât o

federa\ie. Aceast` afirma\ie las` îns` impresia unei evolu\ii lineare ]i ireversibile c`tre

modelul federal pe care Wallace, ca orice analist britanic, îl refuteaz` din start. Dup` Wallace

(1998b, p. 40) exist` de fapt o dubl` mi]care, atât dinspre regim spre federa\ie, cât ]i invers

(vezi rela\iile din fig. 16). Ca s` exprime mai fidel realitatea politic` a U.E, Wallace (1998a, p.

13) folose]te metafora pendulului. În locul ierarhiei ]i ordinii inerente modelului federal,

pendulul sugereaz` o situa\ie mult mai complex`, dar ]i mai neclar`, în care construc\ia

european` oscileaz` permanent între polul na\ional ]i cel suprana\ional. Chiar dac` aceast`

reprezentare nu ofer` o solu\ie propriu-zis`, ea pare s` exprime foarte bine situa\ia actual`,

caracterizat` printr-un cumul de paradoxuri ]i incertitudini.

Fig. 16. Uniunea European`: regim sau federa\ie?

Domina\ia Consiliului

Guverne na\ionale puternice

Competi\ie între Consiliu ]i Comisie

Decizie la nivel na\ional ]i european

Comisia, Curtea European` de Justi\ie ]i Parlamentul European sunt puternice

Influen\` redus` a guvernelor na\ionale

RE

GIM

FE

DE

RA

|IE

U.E. nu este doar un regim, adic` o anumit` ordine instituit` prin sistemul de putere al

institu\iilor europene. Ea nu este îns` nici federa\ie, de]i Germania dore]te cu insisten\` s` se

ajung` la o rela\ie de tip federal între prerogativele suprana\ionale (de exemplu, Banca

Central` European`, constituit` dup` modelul lui Bundesbank) ]i competen\ele statelor, pe

baza subsidiarit`\ii ]i propor\ionalit`\ii (vezi în acest sens celebrul discurs al lui Joschka

Fischer de la Universitatea „Humboldt“ din Berlin, în mai 2000). Pentru anali]tii britanici, pe

care Helen Wallace îi reprezint` foarte bine prin euro-pendulul s`u, incertitudinea ]i reglarea

spontan` nu sunt decât atribute ale guvernan\ei europene. Exist` în acest sens urm`toarele

ingrediente (Wallace, 1998a):

• interese comune;

• un cadru institu\ional;

• probleme de rezolvat;

• politici comune;

• un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru na\ional.

Cu alte cuvinte, dup` Wallace, nu este obligatoriu s` for\`m constituirea unui „Euro-

polity“ atât timp cât structurile na\ionale pot fi mobilizate s` sus\in` interese comune, prin

„governance“. Aceste „policy networks“ sunt deja transfrontaliere ]i au condi\ii favorabile de

88

lucru în comun, datorit` globaliz`rii ]i deschiderii interne a spa\iului public european (prin

pia\a comun`, moneda unic`, fondurile structurale).

Aceea]i idee este sus\inut` ]i de al\i autori, de exemplu Buchan (1993), Anderson ]i Den

Boer (1994), Bulmer (1994) ]i Scott (1995). Ca s` se compenseze deficitul democratic al

Uniunii (datorat slabei reprezentativit`\i ]i lipsei sistemelor de responsabilitate public`), se

spune, este nevoie de l`rgirea bazei de participare. În locul descentraliz`rii sistemice

presupuse de modelul federal, mult mai eficiente ar fi consor\iile sectoriale, asocierile pe baz`

de interese comune ]i rezultate direct verificabile. În acest sens, aten\ia noastr` trebuie s` se

concentreze asupra structurilor opera\ionale din interiorul fiec`rui stat na\ional, capabile s`

coaguleze sub form` de proiecte concrete atât resursele locale, cât ]i cele europene. Politicile

unionale ar fi astfel implementate nu sub forma unui super-stat, ci prin agen\ii specializate,

grupuri de exper\i, companii sau autorit`\i publice locale. În aceste „policy networks“, a]a

cum arat` experien\a de pân` acum, partidele politice ]i parlamentele na\ionale au jucat un rol

minor (Ladeur, 1997). Guvernan\a european` ar implica deci rela\ii directe între Comisie ]i

beneficiarii politicilor europene, nu raporturi birocratice interguvernamentale, mediate de

administra\ia central` din fiecare stat membru.

În fig. 17, preluat` dup` Wallace (1998b, p. 41), se pot observa trei situa\ii:

• cooperarea bilateral`;

• comunitatea bilateral` prin suprapunerea intereselor;

• guvernan\a multilateral`, deschis` diver]ilor parteneri.

Acest ultim model, sus\inut de metoda consensual` care prevaleaz` în practica U.E., este

cel mai apropiat guvernan\ei europene. Deja, ca urmare a Tratatului de la Maastricht ]i a

reformelor întreprinse de Jacques Delors, Comisia a devenit o organiza\ie complex`, deschis`

rela\iilor directe cu beneficiarii. Au fost create agen\ii specializate (câte una în fiecare din cele

15 state membre, centrate pe diverse politici publice: protec\ia mediului, condi\iile de munc`,

cercetarea, formarea profesional`, protec\ia consumatorului etc.), comitete de exper\i, grupuri

de „lobby“, organisme consultative. Aceste structuri descentralizate ]i specializate,

func\ionând dincolo de controlul na\ional ]i în afara institu\iilor europene, au dat îns` na]tere

altor preocup`ri (Everson ]i Majone, 2001):

• riscul politiz`rii (tenta\ia controlului politic);

• problema juridic` a deleg`rii autorit`\ii (în ce m`sur` Comisia poate transfera în afar`

prerogativele sale definite prin Tratate);

• reticen\a unor state membre fa\` de noile agen\ii, dotate în acela]i timp cu competen\e

executive, legislative ]i juridice.

89

Fig. 17. Modele de guvernan\` european`

A B S1

Cooperarea bilaterală simplă S1 = guvernare comună

Comunitatea bilaterală S2 = zonă extinsă de guvernare comună A B S2

C B S3

A

S1 S2 S4

Guvernanţa multilaterală S1, S2, S3 = diverse arii de guvernare comună S4 = zona de guvernanţă multilaterală

Dincolo de obiectivele imediate, legate de instituirea unui sistem opera\ional de guvernan\` european`, aceste structuri descentralizate au readus în discu\ie fundamentele ]i a]a chestionabile ale democra\iei europene. Pentru a g`si o solu\ie convenabil` la aceast` dezbatere, Majone (1996) a reamintit faptul c` abateri de la principiul separ`rii puterilor au existat ]i în alte societ`\i democratice, de exemplu, în sistemul de institu\ii ]i agen\ii

guvernamentale care au controlat mecanismul pie\ei în contextul lui New Deal din SUA anilor ’30. La fel, venerabila democra\ie britanic` trece cu vederea o abatere evident` de la principiul separ`rii puterilor, prin institu\ia atipic` a Lordului Cancelar, care face parte atât din executiv (membru al Cabinetului), cât ]i din legislativ (Pre]edinte sau „Speaker“ al Camerei Lorzilor) ]i justi\ie (este ]i „Chief Law Lord“ sau pre]edinte al „Final Court Appeal“).

În aceea]i ordine de idei, Dehousse (2001, p. 187) ne semnaleaz` c` democra\ia reprezentativ`, pe care mul\i o revendic` în mod riguros pentru Uniunea European`, a încetat de mult s` mai fie infailibil`. Deja Schumpeter demonstrase c` este eronat s` mai credem c` poporul se pronun\` în mod decisiv prin alegeri. Pe de o parte, ale]ii nu sunt întotdeauna reprezentativi (din punct de vedere social ]i moral) pentru configura\ia de interese ]i a]tept`ri ale aleg`torilor. Motiva\ia electoratului, legat` de rezolvarea unor probleme imediate, nu

coincide întotdeauna cu obiectivele ale]ilor, care sunt centrate pe ob\inerea, gestionarea ]i conservarea puterii. Pe de alta, este iluzoriu s` mai credem în aceast` rela\ie statistic` (reprezentan\ii ale]i constituie un e]antion reprezentativ pentru popula\ia electoral` care i-a emanat) din moment ce rata de participare electoral` este extrem de mic`: în jur de 35% în SUA, de 50% în Europa. Obligativitatea particip`rii la vot în \`ri ca Belgia, Grecia sau

Australia nu rezolv` decât formal problema democra\iei reprezentative, în declin în toate statele democratice: civitatea nu se impune, ci este o op\iune a indivizilor liberi ]i con]tien\i.

De altfel, spune Dehousse, procesul de decizie din democra\iile na\ionale nu este cu mult diferit de cel din institu\iile europene: legisla\ia este adoptat` de parlamente, dar este preg`tit`

de executiv ]i condi\ionat` de avizul exper\ilor, de negocierea cu partenerii sociali sau cu alte structuri consultative.

90

Aceast` constatare pune îns` în discu\ie îns`]i esen\a reformei institu\ionale din anii ’90, care a plecat de la premisa c` Parlamentul European trebuie s` joace un rol-cheie, la fel ca în

democra\iile na\ionale. Or, dac` nici la nivel na\ional democra\ia reprezentativ` ]i parlamentele nu sunt eficiente, simpla diversificare a competen\elor Parlamentului European nu este decât nu artefact. Solu\ia recomandat` de unii autori (Delors, 1992; Scharpf, 1994; Majone, 1996) ar fi aplicarea principiului federalismului pe care Madison (fondatorul constitu\ionalismului american) l-a sintetizat în „Federalist No. 10“: pe m`sur` ce trecem de la

un nivel la altul (local regional statal unional), exist` tot mai pu\ine ]anse ca o oligarhie s`-]i impun` voin\a. Diversitatea devine mai mare, astfel încât este nevoie de pluralism, de concertare ]i negociere colectiv`. Aplicat în contextul european actual, acest principiu ar avea drept consecin\` l`rgirea particip`rii la decizie (dincolo de iluzia repre-zentativit`\ii prin alegeri directe) ]i dezvoltarea instan\elor de guvernan\` multipl`.

Centrul controverselor r`mâne problema suveranit`\ii ]i a statelor na\ionale, la care

popula\ia european` nu este înc` preg`tit` s` renun\e. Federalismul american nu a plecat de la constitu\ii ]i state na\ionale, ci de la comunit`\i ]i grupuri eterogene care ]i-au construit singurul lor liant politic în jurul patriotismului ]i al Constitu\iei unionale. Chiar ]i în aceste condi\ii, fapt mai pu\in pus în eviden\`, SUA a fost completat` în urma victoriei nordiste ]i

prin impunerea unui protectorat militaro-administrativ în statele confederale din sud, pe o perioad` de 10 ani („Reconstruc\ia“ dup` r`zboiul civil).

Întrebarea este dac` între guvernan\a multi-centric` britanic` ]i modelul german al subsidiarit`\ii (continuator al gestiunii carolingiene ]i al catolicismului social) diferen\ele sunt atât de mari încât s` fie imposibil s` se elaboreze un proiect politic comun. Pentru moment, cele dou` abord`ri par s` se constituie în doi poli care se exclud reciproc. Cu toate

acestea, nu ar fi pentru prima dat` în istoria construc\iei europene când aparentele incompatibilit`\i de interese au fost dep`]ite mai u]or decât se credea. Ca s` inspire un astfel de compromis, Calame (2001) recurge la un artificiu terminologic, avansând conceptul de

subsidiaritate activ`. Dup` Calame (2001, p. 247), blocajul vine din insisten\a de a aborda

repartizarea competen\elor în loc s` se treac` la fondul problemei, care este modul de articulare a competen\elor. Este vorba, bineîn\eles, de subsidiaritate pentru c` se plaseaz` ac\iunea public` la baza sistemului politic ]i social, dar într-o viziune activ`, în sensul c` acest

demers comport` proiecte comune care angajeaz` o multitudine de actori sociali. Fa\` de sensul tradi\ional de transfer ierarhic (deplasarea deciziei spre baza de execu\ie), se adaug` dimensiunea orizontal`, care implic` o participare diversificat`, prin parteneriate, consor\ii sau „joint ventures“. Reamintim în treac`t c` acestea sunt, de fapt, caracteristici pe care al\i autori le atribuie guvernan\ei (htt://www.harvard.edu/law school).

Astfel de c`ut`ri au dat na]tere unei veritabile efervescen\e intelectuale, atât în mediile euro-tehnocra\ilor, cât ]i în centrele de reflec\ie în ]tiin\ele politice, drept sau administra\ie public` (http:// www.europa.eu.int/comm/cdp/scenario/index-fr.htm). Un grup de exper\i ai „Celulei de prospectiv`“ a Comisiei, de exemplu, a elaborat cinci scenarii privind evolu\ia

democra\iei europene (Bertrand, Michalski, Pench, 1999), care pot fi utile pentru cei interesa\i în aprofundarea analizei. Dou` dintre scenarii favorizeaz` pia\a comun` ca element integrator (cu unele dominante în favoarea politicilor sociale ]i, respectiv, noilor tehnologii). Celelalte trei acord` prioritate altor aspecte ale politicilor publice (dezvoltarea regional`, cet`\enia ]i securitatea extern`) ceea ce, în ultim` instan\`, face ca „scenariile“ s` nu fie decât accente

unilaterale asupra uneia sau alteia din politicile comune, f`r` s` imagineze o alternativ` propriu-zis` la statul na\ional.

91

F`r` s` fie cazul s` ne gândim c` exist` deja o „scenarit`“ în domeniu, vom men\iona ]i alte tentative care, în esen\`, nu fac altceva decât s` reia într-o form` sistematic` diversele

teme la care ne-am referit mai sus. Este vorba de trei scenarii (Duff ]i Williams, 2001), de patru (Federal Trust, 1991), de cinci (Labohm, Rood ]i van Staden, 1998) etc. Dintre acestea, schema lui Duff ]i Williams (2001) ne intereseaz` cel mai mult pentru c`, în final, cele trei scenarii (supra-statul Europa, uniunea flexibil` ]i Europa cu mai multe viteze) converg spre „Uniunea Federal` European`“, dup` modelul german, pentru care autorii schi\eaz` chiar o

Constitu\ie suprana\ional`. Art. 2 al acestei Constitu\ii se refer` la cet`\enia european` definit`, în linii mari, la fel ca în textul Tratatului constitu\ional (iunie 2004).

Dincolo de efortul de a g`si solu\ii la provoc`rile extinderii ]i integr`rii politice, astfel de

demersuri ne intereseaz` îns` ]i din perspectiva euro-cet`\eniei: ele încearc` s` defineasc` un spa\iu public de referin\` pentru democra\ia european`.

În fond, indiferent care va fi pân` la urm` balan\a institu\ional` ]i repartizarea puterii între

state ]i uniune, este evident c` nu poate exista o cet`\enie european` f`r` referin\a obligatorie

la un „Euro-polity“. Aceast` cerin\` dep`]e]te miza celor patru drepturi suprana\ionale introduse dup` Maastricht, drepturi nesemnificative în ansamblul drepturilor umane. În ultim` analiz`, existen\a spa\iului public european va fi garan\ia integr`rii politice a Uniunii Europene, fa\` de care statele membre manifest` înc` destule reticen\e.

Este greu de prev`zut care va fi rezultatul efortului de imagina\ie politic` materializat în scenarii, modele sau proiecte institu\ionale. Cert este doar faptul c` aceast` c`utare constituie deja o mare provocare dar ]i o oportunitate pentru ]tiin\ele sociale ]i politice. Acest demers merit` tot interesul pentru c` miza, cum am mai spus, este de anvergur`: construirea societ`\ii ]i a democra\iei europene.

În aceast` perspectiv`, dincolo de c`ut`rile exper\ilor ]i cercet`rile specializate, exist` deja

o intens` activitate de construc\ie de facto a spa\iului public european. Chiar dac` nu este clar ce fel de stat va func\iona la nivel comunitar, au ap`rut deja numeroase structuri opera\ionale care angajeaz` regiunile, cet`\enii ]i actorii locali. Ace]tia conlucreaz` în utilizarea fondurilor structurale (de exemplu, Fondul European de Dezvoltare Regional`, Fondul Social European,

Fondul PHARE), realizeaz` proiecte comune ]i î]i formeaz` o con]tiin\` civic` a interdependen\ei ]i a responsabilit`\ii comune. Cele trei cercuri succesive ale integr`rii (spa\iul economic european, cet`\enia european` ]i moneda unic`) au creat deja premisele trecerii la ultimul nivel al integr`rii, care este de natur` politic`. Chiar dac` proiectul politic european este mai dificil, pentru c` atinge direct cadrul de referin\` al modernit`\ii europene,

respectiv statul na\ional, avem suficiente motive de optimism: acest proiect se va realiza nu pentru c` el este dorit de euro-birocra\i, de intelectuali vizionari sau de politicieni lumina\i, ci pentru c` el corespunde unei necesit`\i istorice.

4. Na\ional ]i suprana\ional în construc\ia european`

Aventura integr`rii europene este unic` în istorie: pentru prima dat` se trece de la state na\ionale suverane la o entitate suprana\ional` f`r` s` se mai recurg` la r`zboaie, cuceriri teritoriale sau aranjamente matrimoniale la nivel înalt. Este o experien\` unic`, incitant` pentru analiza politic`, dar ]i o provocare pentru cet`\enii europeni.

Inginerie social` sau proces de înv`\are colectiv`? Efort al imaginarului politic sau efect al

pragmatismului, al intereselor comune ]i al globaliz`rii? Demers de auto-reflec\ie ]i reform` intern` sau produs al mi]c`rii populare? Design prospectiv al elitelor transna\ionale sau

92

consecin\a natural` a interdependen\elor economice, culturale ]i sociale? Integrarea politic` este, pân` la urm`, o sintez` a tuturor acestor aspecte particulare. Democra\ia european` nu mai este doar o form` de regim politic, ci a devenit deja un mod de guvernare care are

propriile norme, institu\ii ]i structuri opera\ionale. Care sunt metodele ]i solu\iile organiza\ionale concrete ale integr`rii politice?

R`spunsurile la aceast` întrebare sunt foarte diverse, îns` formulele propuse de cei mai mul\i autori (Rometsch ]i Wessels, 1996; Héritier ]i Knill, 2000; Magnette, 2003) par s` convearg`

spre urm`toarele modele de integrare:

• Europa cu o geometrie variabil` („Kerneuropa“ sau strategia cercurilor concentrice)

presupune integrarea diferen\iat`, pe obiective bine delimitate. Integrarea politic` r`mâne la latitudinea \`rilor membre, în func\ie de interese ]i priorit`\i, ceea ce, evident, va avea repercusiuni asupra coeziunii interne ]i eficien\ei Uniunii ca entitate politic`. De exemplu, Marea Britanie este membr` a Uniunii, de]i nu face parte din Spa\iul Schengen sau din Uniunea Economic` ]i Monetar` ]i a aderat par\ial la Carta Drepturilor Sociale. În schimb,

spre deosebire de Italia sau Portugalia, Marea Britanie este interesat` de înfiin\area unei Agen\ii Europene pentru Industria Armamentului.

• Europa cu mai multe viteze („Abgestufte Integration“) se realizeaz` pe baza unor obiective comune, implementate îns` diferen\iat: un grup de \`ri î]i asum` riscul de a ini\ia un program sau o politic`, a]a cum a fost cazul cu moneda unic` ]i Uniunea Europei

Occidentale9. În contextul extinderii la 25 de membri ]i al disputelor privind Constitu\ia European`, \`rile fondatoare ale Uniunii (în primul rând Germania ]i Fran\a) sunt deja dispuse s` treac` la o nou` etap` a integr`rii politice pe principii federale, f`r` s` mai a]tepte asentimentul tuturor.

• Europa „à la carte“ (integrarea „opt-in“, „opt out“ sau „ad libitum“) este tot o strategie de integrare diferen\iat`, unde un stat membru poate opta pentru anumite obiective

comune ]i pentru o participare limitat` la unele politici comunitare (este cazul, de exemplu, al Marii Britanii care aplic` doar par\ial Protocolul asupra Politicilor Sociale). Un alt exemplu este „metoda deschis` de coordonare“, introdus` de Strategia de la Lisabona, care implic` formarea de consor\ii de state interesate în implementarea anumitor

obiective.

Punctul comun al acestor trei strategii este integrarea diferen\iat`, pe anumite politici, obiective sau instrumente comunitare. Ele sus\in constatarea realist` dup` care întreaga istorie a integr`rii europene, îndeosebi dup` primul val de extindere din 1972 (Marea Britanie,

Irlanda ]i Danemarca), a fost marcat` de crize succesive de cre]tere ]i dezvoltare, în care unele \`ri ]i-au asumat dintotdeauna ini\iativa, costurile ]i riscurile. }i în cazul integr`rii politice, mai ales dup` transform`rile din 2004, ne a]tept`m ca unele \`ri s` fie mai dinamice ]i mai interesate decât altele în realizarea Europei politice. Cu alte cuvinte, este posibil ca

integrarea politic` s` consfin\easc` mai degrab` o evolu\ie de facto, la cap`tul unui proces de

interdependen\e efective, decât s` înceap` cu o decizie unanim`, impus` din start prin autoritatea birocra\iei suprana\ionale.

Indiferent care va fi pân` la urm` rezultatul acestei evolu\ii, putem deja constata un dublu proces de armonizare. Pe de o parte, este evident` preocuparea Uniunii de a-]i reforma

9 U.E.O. este o organiza\ie de cooperare militar`, înfiin\at` în 1984. Cuprinde 28 de \`ri, cu patru

statute diferite: statele membre ale U.E. (cu excep\ia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei ]i Suediei), membrii asocia\i (Islanda, Norvegia, Turcia, Cehia, Polonia ]i Ungaria), partenerii (\`rile candidate, inclusiv România) ]i observatorii (\`rile scandinave, Austria ]i Irlanda).

93

sistemul institu\ional. Op\iunea sa pentru guvernan\a multi-centric` ]i la mai multe niveluri, clar exprimat` printr-o Carte Alb` asupra „European Governance“ (2001), precum ]i disputele

actuale dintre „interguvernamentali]ti“ (care favorizeaz` Consiliul Mini]trilor) ]i „suprana\ionali]ti“ sau „federali]ti“ (care p`streaz` Comisia ca organ executiv dar acord` un rol mai mare Parlamentului) ilustreaz` foarte bine aceste preocup`ri. Pe de alta, a]a cum vom vedea în modulul V, înse]i statele na\ionale fac eforturi de „europenizare“ a propriilor politici publice.

Înainte de a intra în fondul acestei dezbateri, este momentul s` ne întreb`m de ce

federalismul pare unora un mod de guvernare atât de incompatibil cu proiectul politic european. O explica\ie ar putea veni din r`d`cinile istorice ale pozi\iilor actuale: Marea Britanie este produsul unui imperiu multina\ional gestionat de un aparat militaro-administrativ descentralizat, cu participarea efectiv` a elitelor locale; Germania, în schimb, este exemplul tipic al federa\iei continentale, realizat` prin uniunea unor principate cu suveranitate limitat`.

Spre deosebire de domeniile coloniale, care nu erau autonome de]i conduse în cooperare cu reprezentan\ii locali, statele constitutive ale federa\iei sunt entit`\i politice de sine st`t`toare (au propriile parlamente, guverne ]i cur\i de justi\ie).

În aceste condi\ii, nu este de mirare c` teoria politic` a federalismului este un produs al culturii germane10, având ca autor principal pe Carl Schmitt. De fapt, „Teoria constitu\ional` a

Federa\iei“, elaborat` de Schmitt în 1928, este mai actual` ca oricând. Ea define]te principiile de baz` ale federa\iei, care pot fi actualizate ]i în contextul Uniunii Europene. Spre deosebire de „comunitatea interna\ional`“, care cuprinde \`ri care consimt s`-]i regleze rela\iile reciproce pe baza dreptului interna\ional (temporar, f`r` s`-]i piard` totu]i suveranitatea), federa\ia este o uniune durabil`, care integreaz` entit`\i cu autonomie limitat`. Tratatul federal

are for\a unei constitu\ii ]i, în mod paradoxal, este cea mai puternic` garan\ie a supravie\uirii constituentelor: federa\ia nu se justific` decât prin statele sale componente c`ci, f`r` ele, s-ar transforma într-un super-stat (Schmitt, 1992, p. 30). Federa\ia func\ioneaz` conform

principiului subsidiarit`\ii11, care reprezint` fundamentul conceptual al guvernan\ei europene. Formulat` de Schmitt într-o propozi\ie adaptat` federalismului („este suveran cel ce

decide asupra situa\iei de excep\ionalitate“), subsidiaritatea este referin\a comun` atât pentru „federali]tii“ europeni cât ]i pentru „interguvernamentali]ti“. A]a cum apreciaz` Kühnhardt (1992, p. 85), condi\iile suveranit`\ii s-au schimbat, astfel încât subsidiaritatea este metoda cea mai bun` de guvernare. Cele mai multe din politicile publice din \`rile europene sunt de fapt politici comune, ceea ce face ca statele na\ionale s` aib` deja o ac\iune limitat` ]i convergent`,

datorit` „acquis“-urilor comunitare.

Criticii federalismului european invoc` uneori incompatibilitatea dintre democra\ie ]i

federa\ie. A]a cum a ar`tat chiar Schmitt la începutul secolului, federalismul poate deveni o piedic` pentru democra\ie doar dac` în\elegem federa\ia ca o separare rigid` a competen\elor, astfel încât statele ]i cet`\enii s` nu aib` oportunit`\i de exprimare la nivel federal. Modelul german implic` îns` atât rela\ii pe orizontal`, în interiorul „Länder“, cât ]i pe vertical`, prin

10 Nici pamfletele „Federaliste” ale lui Madison ]i Hamilton, nici eseul filosofic al lui Proudhon,

intitulat „Principiul Federa\iei”, nu pot fi considerate teorii politice propriu-zise. În aceea]i categorie intr` ]i „Manifestul pentru Europa liber` ]i unit`”, un text al antifasci]tilor italieni (Altiero Spinelli) pe care unii îl consider` la originea federalismului european.

11 Din lat. „subsidium”, care înseamn` trup` de rezerv`, ajutor, preluat de doctrina social` a catolicismului (enciclica „Quadragesimo anno” a Papei Pius XI, în 1931) pentru a desemna un prin-cipiu al ac\iunii publice: „Omul este beneficiarul, creatorul ]i scopul tuturor institu\iilor sociale”.

94

posibilitatea tuturor cet`\enilor de a participa la instan\ele federale (de exemplu, prin alegerile pentru „Bundesrat“ sau Parlamentul Federal).

Tabelul 6. Modele de organizare federal`

Uniunea Federa\ia Confedera\ia Asocia\ia de tip

federal Statele

asociate Condominium Liga

Camerun

China

Columbia

Italia

Japonia

Olanda

Marea Britanie

Sudan

Tanzania

Ucraina

Africa de Sud

Argentina

Australia

Austria

Belgia

Brazilia

Canada

Elve\ia

Emiratele Arabe Unite

Etiopia

Germania

India

Malaezia

Mexic

Nigeria

Pakistan

Rusia

Serbia-Montenegro

Spania

SUA

Venezuela

Uniunea Economic` Benelux

Comunitatea Caraibelor (CARICOM)

Comunitatea Statelor Independente

Uniunea European`

Bosnia ]i Herzegovina

SUA – Insulele Mariane

SUA – Porto Rico

Danemarca – Feroe

Finlanda – Aaland

India – Ca]mir

Portugalia – Azore

Portugalia – Madera

Marea Britanie – Jersey

Fran\a – Monaco

India – Bhutan

Italia – San Marino

Noua Zeeland` –Cook

Olanda – Antilele olandeze

Elve\ia – Liechtenstein

Andorra ]i

Fran\a / Spania

Adunarea Baltic`

Asocia\ia Asiei de Sud pentru Cooperarea Regional` (SAARC)

Asocia\ia Na\iunilor Asiei de Sud-Est (ANASE)

Commonwealth

Consiliul Nordic

Liga Arab`

NATO

Ceea ce se ignor` de multe ori în astfel de dezbateri este faptul c` nu orice fel de

federalism este adecvat integr`rii europene. Federalismul european sau, mai precis, proiectul

s`u este contestat a priori pentru c` este asociat imediat statului german ]i, implicit, influen\ei

sale ca cel mai puternic membru al Uniunii. În realitate, a]a cum rezult` din tabelul 6, preluat dup` Watts (2001, p.29), exist` o mare varietate de structuri federale dintre care cele mai importante sunt:

• uniunea este un sistem politic în care entit`\ile î]i conserv` integritatea dar recurg la organe comune de guvernare (f`r` structuri duble, la nivel central ]i regional);

• federa\ia func\ioneaz` prin dubl` guvernare, cu structuri similare la nivel federal ]i la

nivelul componentelor, ambele având puterea de a trata direct cu cet`\enii în exercitarea competen\elor legislative, administrative ]i fiscale; atât institu\iile federale cât ]i cele regionale sunt puternice, dar cu pre\ul amplific`rii administrative ]i al unei legisla\ii pletorice;

• confedera\ia se realizeaz` prin asocierea temporar` ]i pe obiective limitate (de exemplu,

ap`rarea sau dezvoltarea regional`), îns` guvernul comun este dependent de guvernele statelor componente; baza electoral` ]i fiscal` a guvernului confederal nu este decât indirect`, guvernele regionale mediind între cet`\eni ]i structurile confederale;

95

• asocia\ia de tip federal se ob\ine prin rela\ia dintre o component` mai slab` (un stat mic sau slab dezvoltat) ]i o component` puternic`, dominatoare; inevitabil, rela\ia de acest tip devine asimetric`;

• asocia\ia între state comport` un grad mare de suveranitate, fiecare din p`r\i putând

decide separat;

• condominionul presupune o unitate politic` sub tutela comun` a unor puteri exterioare, care accept` autonomia statului plasat sub protec\ie;

• liga este o entitate politic` independent`, cu un secretariat comun, unde membrii se pot retrage unilateral; comport` rela\ii interguvernamentale, f`r` un guvern suprana\ional.

Interesant este c` în aceast` clasificare, ca ]i în analiza comparativ` a lui Elazar (1994), Uniunea European` este considerat` „o corpora\ie, chiar dac` î]i adjudec` din ce în ce mai mult tr`s`turile unei federa\ii“ (Watts, 2001, p.27).

Aceast` exprimare este ambigu` ]i inactual` dac` avem în vedere evolu\iile recente ale

Uniunii Europene. Din analiza lui Watts, re\inem îns` criteriile federalismului ca sistem de guvernare, care pot fi valorificate în dezbaterea privind viitorul politic al U.E.:

• co-existen\a a cel pu\in dou` niveluri de guvernare, care ac\ioneaz` direct asupra cet`\enilor;

• repartizarea constitu\ional` a autorit`\ii legislative ]i executive, precum ]i a resurselor

provenite din impozitare, la diversele niveluri de guvernare; • garantarea reprezent`rii regiunilor în cadrul institu\iilor federale îns`rcinate cu elaborarea

politicilor publice ( de regul`, în cea de a doua camer` legislativ`); • suprema\ia Constitu\iei, care nu poate fi amendat` unilateral, ci doar în condi\ii foarte

restrictive (de exemplu, prin asentimentul unei mari p`r\i a componentelor); • existen\a unei instan\e de arbitraj, de obicei sub forma tribunalelor federale sau a

referendum-ului, care s` permit` rezolvarea litigiilor privind competen\ele constitu\ionale ale guvernelor;

• posibilitatea cooper`rii interguvernamentale în domenii unde guvernele participante au

competen\e comune.

Dintre acestea, doar unele criterii (guvernarea pe mai multe niveluri, repartizarea auto-rit`\ii, arbitrajul ]i cooperarea interguvernamental`) se aplic` federalismului european. Cu alte cuvinte, chiar dac` se va opta pentru acest sistem de guvernare, este clar c` Federa\ia European` va fi diferit` de experien\ele cunoscute ]i de modelul standard al organiz`rii

federale. A]a cum vom vedea în continuare, este posibil s` rezulte un hibrid politic care s`

combine subsidiaritatea cu institu\ionalismul ]i guvernan\a participativ`. Acest hibrid poate s` se numeasc` „federalism interguvernamental“ (Quermonne), „federa\ie de state na\ionale“ (Delors), „confedera\ie economic`“ (Forsyth) sau pur ]i simplu „putere public` confederal`“, cum propune Burgess (2000, p.260). Indiferent de denumire, cert este c` U.E.

este o confedera\ie care, începând cu anii ’90, dup` definitivarea integr`rii economice ]i monetare, tinde s` devin` o federa\ie cu personalitate juridic` proprie (de aici, miza Constitu\iei Europene care încearc` s` consfin\easc` aceast` evolu\ie).

Transformarea Uniunii într-un stat federal european nu este atât de îndep`rtat` cum pare la prima vedere. Cel pu\in acesta este punctul de vedere al lui Magnette (2003, p. 61), care constat` c` avem deja suficiente elemente pentru a considera Uniunea ca un stat incipient:

concep\ia federalist` intrinsec` a tratatelor (de exemplu, efectul direct ]i suprema\ia dreptului comunitar asupra dreptului na\ional, votul cu majoritate calificat`, alegerea Parlamentului European prin vot direct, existen\a unei Cur\i de Justi\ie ]i a unei B`nci Centrale

96

suprana\ionale); dotarea cu propria Constitu\ie care confer` U.E. personalitate juridic`; gu-vernan\a multi-centric` ]i pluralist`. Pentru definitivarea acestei evolu\ii, ar fi suficient` o

ratificare parlamentar` sau un referendum paneuropean, plus unele m`suri imediate menite s` corecteze deficitul democratic ]i s` consolideze componentele federaliste, cum ar fi:

• cre]terea puterilor Parlamentului European; • delegarea mai multor competen\e executive c`tre Comisie; • integrarea pilierilor interguvernamentali (justi\ia ]i securitatea intern`, ap`rarea ]i afacerile

externe) în cadrul politicilor comune; • generalizarea votului cu majoritate calificat`, împreun` cu procedura de co-decizie.

R`mâne de v`zut îns` în ce m`sur`, dac` se va impune, federalismul european va fi deosebit de modelele clasice, cum sunt constitu\ionalismul lui Madison, super-statul continental al lui Schmitt sau mutualismul utopic al lui Proudhon. Nu în ultimul rând, ne

intereseaz` maniera în care Federa\ia European` va reu]i s`-]i legitimeze existen\a în afara sau deasupra cadrului conceptual al statului.

Teoria politic` a furnizat deja un cadru normativ al legitimit`\ii, cunoscut sub numele de

„teoria democra\iei complexe“ (Scharpf, 1998; Schmidt, 2000). Acest cadru a fost folosit de unii autori (Benz, 2003, p. 83) pentru a evalua „deficitul democratic“ al U.E. ]i a prefigura unele direc\ii de reform`. Este vorba de urm`toarele clauze:

• institu\iile ]i procedurile trebuie s` aduc` solu\ii efective la problemele politice; • sistemul politic trebuie s` respecte interesele cet`\enilor ]i s` le includ` pe agenda

guvern`rii; • toate autorit`\ile publice trebuie s` fie r`spunz`toare pentru deciziile ]i ac\iunile lor.

Aceste criterii au fost luate în considera\ie de diversele proiecte de reform` ale Uniunii ]i de Cartea Alb` a „European Governance“ (2001). S-a creat astfel un nou cadru institu\ional, care s` r`spund` mai bine cerin\elor „democra\iei complexe“ (Kincaid, 1999). Este vorba de o variant` suprana\ional` de federalism care, dup` Lord (1998, p. 46-54) ]i Benz (2003, p. 85), presupune:

a) institu\ionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.), numire ]i validare suprana\ional` (Comisia), delegare a suveranit`\ii (Banca Central`) ;

b) guvernarea bicefal`, prin co-decizia Parlamentului European ]i a Consiliului (asem`-n`toare cu legislatura bicameral` din sistemul federal german), unde P.E. are putere de veto;

c) rezolvarea par\ial` a problemei responsabilit`\ii, prin co-existen\a a dou` moduri de reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul, în fa\a parlamentelor na\ionale; P.E., fa\` de electoratul s`u, cet`\enii europeni), ceea ce asigur` un ascendent politic în favoarea P.E.;

d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. ]i prin votul cu majoritate calificat` în Consiliu.

97

Tabelul 7. Democra\ia reprezentativ` în cadrul U.E.

Consor\ii ]i parteneriate (modele de asociere)

Considerarea diverselor interese

Eficien\a rezolv`rii

problemelor

Responsabilitatea public`

Comitete consultative ]i re\ele + + + –

Consiliul ]i parlamentele na\ionale

+ – + –

Consiliul ]i Parlamentul European

+ + –

+ + foarte pozitiv; + pozitiv; + – acceptabil; – negativ

Aceste demersuri nu rezolv` îns` toate problemele „deficitului democratic“ al U.E. Într-o analiz` realizat` de Benz (2003, p. 104), sintetizat` în tabelul 7, se constat` c` cea mai preocupant` r`mâne problema r`spunderii publice. În ciuda aparen\elor, spune Benz, dificult`\ile cele mai mari nu sunt la nivelul institu\iilor europene (ale c`ror decizii sunt transparente ]i accesibile marelui public), ci în zona parlamentelor na\ionale care nu acord` înc` o aten\ie adecvat` problematicii integr`rii. Fie c` informa\ia „european`“ nu este transmis` c`tre public, fie c` modul de definire ]i monitorizare a politicilor publice r`mâne ancorat la paradigma interesului na\ional, cert este c` parlamentele na\ionale nu-]i asum` suficient aceast` responsabilitate european` care le revine prin Tratatele Uniunii.

Aceast` incursiune în problematica democra\iei europene ]i a reformelor politice ale Uniunii are un obiectiv explicit. Ea se plaseaz` în contextul cet`\eniei europene, care r`mâne preocuparea noastr` principal` ]i pe care dorim s` o raport`m la spa\iul public european. În ultim` instan\`, a]a cum am afirmat înc` din primul modul, cet`\enia nu poate s` se manifeste decât într-un cadru de drepturi ]i responsabilit`\i, reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entit`\i politice: statul na\ional ]i, în perspectiv`, uniunea politic` european`. Analiza de mai sus ne-a ajutat s` aprofund`m rela\ia dintre individul titular de drepturi ]i comunitatea politic` de referin\`. Au ap`rut astfel referin\ele inevitabile la guvernan\a pluralist` ]i la problemele deficitului democratic al Uniunii, pe care reformele recente încearc` s`-l atenueze. R`mâne de v`zut, în continuare, în ce m`sur` statele na\ionale membre ale U.E. sunt preg`tite s` se reformeze ele însele, astfel încât s` sus\in` eforturile de constituire a spa\iului public comun.

98

MODULUL V

„EUROPENIZAREA“ SPA|IULUI PUBLIC NA|IONAL

Cet`\enii europeni sunt ast`zi confrunta\i cu un paradox: pe de o parte, discursul public continu` s` fie dominat de referin\ele na\ionale, a]a cum sunt suveranitatea, teritorialitatea, apartenen\a ]i interesul na\ional; pe de alta, Uniunea European` devine un centru de putere din

ce în ce mai puternic (buget în continu` cre]tere, prerogative m`rite, cuprindere geografic`). Aparent, cet`\enii europeni nu sesizeaz` cu promptitudine aceast` evolu\ie ]i continu` s` fie preocupa\i mai mult de problemele de proximitate (local`, regional`, na\ional`) decât de Europa îndep`rtat` ]i abstract`. Chiar dac` participarea electoral` local` ]i na\ional` atinge cote mediocre (în jur de 50%), ea este înc` superioar` ratei de participare la alegerile europene

(45% în 2004). În general, a]a cum arat` datele Eurobarometer din 2003, doar 45% din cet`\eni revendic` o identitate european`.

O prim` explica\ie a acestei situa\ii este atitudinea clasei politice care depinde, totu]i, de electoratul local ]i na\ional. În consecin\`, de]i Europa a devenit deja un „polity“ cu propria identitate ]i cu institu\ii specializate, discursul politic promovat de mass-media, de institu\iile

publice ]i liderii politici continu` s` fie dominat de problematica statului na\ional. O alt` explica\ie ar putea fi faptul c` atributele cet`\eniei (participarea, apartenen\a, exercitarea drepturilor ]i a responsabilit`\ilor) continu` s` se raporteze la spa\iul public circumscris de teritoriul na\ional. Cet`\enia european` nu constituie înc` un pol de atrac\ie civic` ]i politic` care s` contracareze interesul pentru problematica na\ional`.

Cu toate acestea, chiar dac` discursul politic nu sus\ine suficient aceast` tendin\`, politicile publice ale statelor membre ale Uniunii sunt puternic „europenizate“. Mai mult decât apare la prima vedere, spa\iul public na\ional este tot mai mult influen\at de politicile comune ]i de institu\iile suprana\ionale.

A ap`rut astfel un termen ciudat ]i ambiguu, „europenizarea“, pe care ]tiin\ele politice l-

au adoptat cu u]urin\`, probabil cu prea mult` u]urin\`, f`r` suficiente analize ]i decant`ri conceptuale. Acest termen pare u]or accesibil, prin semnifica\ia sa „european`“, dar nu spune nimic f`r` o clarificare a con\inutului s`u opera\ional. În realitate, a]a cum vom vedea pe parcursul acestui modul, „europenizarea“ poate induce dou` tipuri de interpret`ri:

• pe de o parte, sensul maximalist, dup` care „europenizarea“ se refer` la influen\a Europei

ca actor global: vorbim în acest caz de „europenizarea“ civiliza\iei mondiale;

• pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea“ înseamn` transformarea politicilor publice ]i a spa\iului civic din statele membre sub influen\a politicilor comune ]i a institu\iilor europene. În contextul acestui modul, vom trata „europenizarea“ doar în sensul s`u minimalist, de

transformare a politicilor publice ale statelor membre ca urmare a apartenen\ei la Uniunea

European`. În acest sens restrâns, „europenizarea“ este o condi\ie a cet`\eniei europene, ceea ce justific` abordarea subiectului în cadrul acestui curs.

99

Mai precis, am considerat util s` acord`m o aten\ie aparte „europeniz`rii“ ]i consecin\elor sale asupra euro-cet`\eniei, din dou` motive. Pe de o parte, în pofida lejerit`\ii sale

terminologice, „europenizarea“ se constituie deja într-un domeniu de cercetare fa\` de care exist` un interes apreciabil, manifestat prin studii ]i proiecte de cercetare. Pe de alta, chiar dac` nu beneficiaz` de suficient` vizibilitate, „europenizarea“ spa\iului public na\ional este o realitate incontestabil` ]i reprezint` deja o provocare pentru diver]ii actori sociali. Între altele, este vorba de un proces inedit de adaptare a politicilor publice la presiuni externe, printr-o

varietate de strategii ]i modele, asupra c`ruia vom reveni în detaliu pe parcursul acestui modul.

Cu alte cuvinte, „europenizarea“ se prezint` ca o tem` aparte, c`reia am considerat oportun s`-i dedic`m modulul de fa\`. Dup` studierea acestui modul, studen\ii vor fi capabili:

• s` defineasc` „europenizarea“ ca fenomen politic ]i istoric;

• s` caracterizeze „europenizarea“ ca proces de înv`\are social` ]i institu\ionalizare; • s` disting` influen\a specific` a „europeniz`rii“ asupra diver]ilor actori na\ionali (institu\ii

]i organiza\ii, actori individuali ]i colectivi); • s` în\eleag` avantajele ]i limitele abord`rii comparative a „europeniz`rii“; • s` defineasc` ac\iunea specific` a societ`\ii civile europene;

• s` analizeze efectele „europeniz`rii“ asupra societ`\ii române]ti.

1. „Europenizarea“ ca fenomen istoric ]i politic

Pân` la începutul anilor ’90, „europenizarea“ avea un sens istoric precis: desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reu]it s` se impun` ]i în alte continente

(mai ales în America ]i Australia) datorit` revolu\iei industriale, descoperirilor geografice ]i imperiilor coloniale. Aceast` „europenizare“ a întregii lumi (Borneman ]i Fowler, 1997) a f`cut chestionabil însu]i conceptul antropologic de Europa ]i a extins identitatea european` dincolo de spa\iul s`u geografic de referin\`.

„Europenizarea“ a c`p`tat un sens politic ]i institu\ional în contextul Uniunii Europene, îndeosebi dup` ce Tratatul de la Maastricht (1992) a relansat proiectul uniunii politice ]i a

codificat cet`\enia european`. Spre deosebire de integrare, care a p`rut multora ca o subminare a suveranit`\ii na\ionale, „europenizarea“ face referin\` la procesele de adaptare ]i transformare intern` ca reac\ie la dinamismul suprana\ional. Este vorba de un amplu proces de

înv`\are social` ]i convergen\` politic`, realizat nu prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile proprii ale actorilor na\ionali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis“-urilor comunitare în plan na\ional, care are drept consecin\` atât modificarea cadrului

legislativ intern, cât ]i adaptarea institu\iilor de resort. Acest proces nu este unul formal, pentru c` presupune transpunerea tratatelor în comportamente cotidiene, în proceduri, rela\ii publice, practici cet`\ene]ti, norme ]i atitudini colective. În ultim` analiz`, „europenizarea“ comport` o schimbare de substan\` atât a cadrului formal cât ]i a comportamentului informal,

ceea ce va avea ca efect erodarea statului na\ional ca referin\` istoric` dominant`. Fa\` de aceast` perspectiv`, nu este de mirare c` „europenizarea“ a devenit un subiect de

cercetare din ce în ce mai des abordat. Defini\iile propuse au fost tot mai variate, dar ]i mai precise ]i compatibile cu analiza empiric`. Iat` câteva tendin\e:

• „europenizarea“ este procesul prin care politicile interne devin subiect al politicilor

europene (Börzel, 1999, p. 574);

100

• „europenizarea“ const` în dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de guvernare, respectiv a unor institu\ii politice, juridice ]i sociale specializate, precum ]i a

unor re\ele transna\ionale care implementeaz` politicile europene (Cowles, Caporaso, Risse, 2001, p. 3);

• „europenizarea“ asigur` dimensiunea european` a politicilor na\ionale; este procesul de reorientare a politicilor publice na\ionale astfel încât dinamica integr`rii economice ]i politice europene s` fie încorporat` în logica organiza\ional` a politicilor na\ionale

(Ladrech, 1994, p. 69); • „europenizarea“ const` în asimilarea intern` a politicilor U.E. (Stone Sweet et al., 2001); • „europenizarea“ este procesul de construc\ie, difuzare ]i institu\ionalizare în plan na\ional

a regulilor formale ]i informale, a procedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor ]i metodelor de lucru, a ideilor ]i normelor care fac s` func\ioneze U.E. (Radaelli, 2003, p.

30). În contextul nostru, vom folosi termenul de „europenizare“ în sensul dat de Radaelli, care

pune accentul pe procesele de înv`\are, adaptare ]i construc\ie. În acest sens, „europenizarea“ înseamn` mai mult decât armonizarea, convergen\a sau transferul de „know-how“. Este vorba

de un proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor na\ionale la politicile

europene, cât ]i capacitatea Uniunii de a influen\a politicile comune ca urmare a transform`rii politicilor na\ionale.

Analiza comparativ` ]i empiric` a mers ]i mai departe decât simpla situare a „europeniz`rii“ în raport cu spa\iul public na\ional. O serie de autori (Caporaso, 1996; Schmidt, 1997; Giuliani, 2003; Radaelli, 2003) au construit indicatori de evaluare ]i au propus chiar instrumente capabile s` m`soare gradul de „europenizare“ a politicilor publice sau a

unor segmente ale acestora. Radaelli (2003, p. 35), de exemplu, define]te trei domenii ale „europeniz`rii“ ]i, pentru fiecare, propune patru rezultate concrete ]i o scar` de evaluare a fiec`rui rezultat. Rezult` urm`toarea configura\ie:

structurile interne – structurile politice

• institu\iile • administra\ia public` • rela\iile interguvernamentale • cadrul legal

– structurile de reprezentare

• partidele politice • grupurile de presiune • fragment`rile sociale

politicile publice – actorii

– problemele-tip – stilurile de lucru – instrumentele – resursele

structurile cognitive ]i normative – discursul public

– normele ]i valorile – legitimarea politic`

101

– identit`\ile – tradi\iile de guvernare

– paradigmele politice ]i cadrul conceptual.

Pentru fiecare din aceste categorii se iau în considera\ie patru tipuri de rezultate ale „europeniz`rii“:

• respingerea – care înseamn` de fapt o „europenizare“ negativ`;

• iner\ia – similar` cu absen\a schimb`rii (de exemplu, întârzierea în implementarea unor directive comunitare);

• absorb\ia – const` în adaptarea par\ial` a sistemului propriu, pe anumite componente sau obiective;

• transformarea – se refer` la modific`rile sistemice (de exemplu, schimbarea propriei politici monetare) ca urmare a unor politici comunitare.

În sfâr]it, pentru fiecare din categorii ]i tipuri de rezultate, se stabile]te o scar` de evaluare inspirat` din psihologia organiza\ional`, astfel încât rezult` o gril` complex` de analiz` institu\ional`. Aceast` gril` pleac` de la premisa c`, spre deosebire de înv`\area individual`, care presupune asimil`ri ]i adapt`ri ale schemelor mintale, institu\iile se transform` printr-un proces de dezvoltare organiza\ional` (schimbarea structurilor operatorii ca urmare a unui nou

mediu politic ]i legislativ). Aceast` transformare, dup` Radaelli (2003, p. 39), comport` patru procese distincte, care se preteaz` la m`surare ]i opera\ionalizare:

• interac\iunea – este procesul de rezonan\` interinstitu\ional`, de transformare a institu\iilor autohtone ca urmare a rela\iilor de interdependen\` cu institu\iile europene (de exemplu, reforma sistemului intern al pensiilor ca urmare a unui mesaj electoral al

popula\iei vârstnice în cadrul alegerilor europene);

• consolidarea – respectiv înt`rirea institu\iilor interne (de exemplu, profesionalizarea conducerii sau cre]terea coeziunii organiza\ionale) sub influen\a politicilor europene din domeniul respectiv; acest parametru poate fi m`surat prin indicatori de coeziune intern` a institu\iei, indicatori de asigurare a calit`\ii sau evalu`ri comparative ale performan\elor;

• reajustarea – const` în modificarea modului de func\ionare intern` ca urmare a unei

situa\ii de criz` sau de inadaptare; se m`soar` prin indicatori de progres;

• legitimarea – se refer` la credibilitatea politicilor de integrare, m`surat` prin anchete de opinie sau indicatori privind capitalul social. Astfel de analize, ca de altfel întreaga literatur` consacrat` acestui nou subiect de atrac\ie

pentru lumea academic`, par destul de complicate ]i prea elaborate fa\` de simplitatea aparent` a fenomenului. Dac` aplic`m aceea]i metod` ca în cazul adopt`rii Tratatelor Uniunii

(decizie la vârf, f`r` consultare popular`), ar însemna ca „europenizarea“ s` se transmit`, ca o und` de ]oc, de la centru la periferie, f`r` s` mai fie nevoie de atâtea eforturi de conceptualizare ]i argumentare. În realitate, sistemele publice na\ionale sunt mult mai preocupate decât instan\ele unionale de propria legitimitate, de transparen\`, reprezentativitate ]i r`spundere public`. Din acest motiv, chiar dac` sistemul decizional european este mai pu\in

democratic decât cel din cadrul na\ional, „europenizarea“ trebuie s` respecte a]tept`rile cet`\enilor în materie de democra\ie intern` ]i s` procedeze la o abordare participativ`, de jos în sus ]i prin implicarea larg` a diver]ilor actori sociali.

Dac` avem în vedere „europenizarea“ în ansamblul statelor membre, atunci situa\ia devine

]i mai complicat` decât rela\ia unilateral` dintre Uniune ]i sistemul public al unei singure \`ri. Apar astfel dou` dimensiuni distincte ale „europeniz`rii“:

102

• pe de o parte, dimensiunea intern`, în cadrul unui singur stat na\ional, unde intereseaz` diferen\ele între diversele politici publice în asimilarea „acquis“-ului comunitar (reamintim faptul c` „acquis“-ul desemneaz` ansamblul tratatelor ]i legisla\iei U.E.,

împreun` cu institu\iile europene care le aplic`);

• pe de alta, dimensiunea extern` se refer` la diferen\ele dintre statele membre în ce prive]te implementarea „acquis“-urilor ]i a politicilor europene; avem astfel diferen\e între statele mari ]i cele mici, între vechii ]i noii membri, între tipurile de administra\ie public` ]i stilurile guvern`rii etc.

În contextul nostru, ne intereseaz` mai pu\in analiza comparativ` cât abordarea politic` a „europeniz`rii“ ca rela\ie între un cadru suprana\ional ]i efectele acestuia asupra spa\iului public na\ional.

Din aceast` perspectiv`, dispunem deja de câteva tentative de explicare (Kohler-Koch ]i Eising, 1999; Cowles, Caporoso ]i Risse, 2001), multe din ele fiind prea ra\ionale ca s`

cuprind` ansamblul situa\iilor. De exemplu, Börzel ]i Risse (2003, p. 60) apreciaz` c` influen\a „europeniz`rii“ asupra cadrului na\ional se exercit` pe trei canale: prin politici

(„policies“), politic` („politics“) ]i activit`\i publice („polity“). Ar rezulta urm`toarea schem` func\ional`:

Europenizarea (procese, politici, instituţii)

Politici - standarde - instrumente - metode de rezolvare

a problemelor - discurs de legitimare

Politică - centre de influenţă - grupuri de interes - forme de

reprezentare - discurs public

Sfera publică - instituţii politice - relaţii interguvernamentale - justiţie - administraţie publică - tipul de stat - instituţii economice - relaţii stat-societate - identităţi colective

Aceast` schem` pare c` reduce totul la o rela\ie de cauz` la efect. Al\i autori (Kohler-Koch ]i Eising, 1999) au scos în eviden\` jocurile transna\ionale de putere ]i au descris mecanismele verticale ]i cele orizontale ale „europeniz`rii“. Al\i, în schimb, precum Cowles,

Caporaso ]i Risse (2001), acord` prioritate gradului de compatibilitate institu\ional` („goodness of fit“) dintre Uniune ]i politicile na\ionale. Al\i autori, în primul rând Héritier (1999), insist` asupra diversit`\ii sistemelor de guvernare, „europenizarea“ fiind un proces de înv`\are sistemic` ]i realocare a resurselor în func\ie de condi\iile concrete din fiecare stat na\ional. Olsen (1997), pe de alt` parte, vede în „europenizare“ o sum` de oportunit`\i politice

]i civice de care trebuie s` profite actorii na\ionali. „Europenizarea“ creeaz` noi situa\ii de

mobilizare social` ]i politic` prin care se faciliteaz` cooperarea, interac\iunea ]i participarea

civic`. Altfel spus, „europenizarea“ dinamizeaz` spa\iul public na\ional ]i instituie noi posibilit`\i de exprimare ]i organizare colectiv`.

103

Fig. 18. Algoritmul „europeniz`rii“

Incompatibilitate (la nivelul politicilor şi al instituţiilor)

Presiune în favoarea adaptării

Noi oportunităţi şi constrângeri

Noi norme, idei şi reprezentări colective

Factori favorabili: reducerea surselor de opoziţie, sprijin dinpartea instituţiilor formale

Factori favorabili: agenţi ai schimbării (comunităţi epistemice, iniţiatori, formatori de opinie), reţele informale

Redistribuirea resurselor Învăţare socială

şi socializare

Asumarea normelor Formare de noi identităţi

Responsabilizare şi participare

Schimbare internă

În ultim` analiz`, conform studiului lui Börzel ]i Risse (2003, p. 69), „europenizarea“ nu

este un transfer de „know-how“, o implementare mecanic` a deciziilor suprana\ionale sau o

simpl` convergen\`. „Europenizarea“ este un amplu proces de schimbare social` care

parcurge etapele din fig. 18. Se observ` c` schimbarea se produce în principal din dou`

direc\ii: prin crearea de oportunit`\i ]i redistribuirea resurselor, pe de o parte, prin înv`\are

social` ]i implicarea actorilor sociali, pe de alta.

În fig. 18, \inta este schimbarea intern` (a politicilor, normelor, legisla\iei ]i institu\iilor),

ca urmare a realoc`rii resurselor ]i atribuirii de noi roluri sociale. La acest nivel, dup` Börzel

]i Risse (2003, p. 69-70), pot interveni trei tipuri de schimb`ri interne:

• absorb\ia – prin simpla încorporare a normelor ]i politicilor europene în cadrul

opera\ional na\ional, f`r` ca acesta s` se schimbe substan\ial; schimbarea intern` este

nesemnificativ`;

• acomodarea – presupune o schimbare moderat`, prin adaptarea anumitor componente ale

politicilor ]i institu\iilor na\ionale; este o abordare „patching up“:

104

• transformarea – implic` deja înlocuirea politicilor, proceselor ]i institu\iilor existente cu

altele noi, diferite substan\ial, care servesc mai bine implementarea „acquis“-ului

comunitar.

Situa\ia este diferit` în \`rile candidate la aderare, a]a cum este cazul României. De]i

cercet`rile sunt înc` incipiente (un bun exemplu este seria de studii de impact realizat` de

Institutul European din Bucure]ti), se pot eviden\ia dou` planuri de analiz`, respectiv dou`

etape ale „europeniz`rii“:

• pe de o parte, etapa negocierilor ]i a preg`tirii ader`rii, când „acquis“-urile sunt

transpuse formal, prin modific`ri ale legisla\iei, institu\iilor ]i structurilor oficiale;

• pe de alta, etapa implement`rii propriu-zise, când politicile ]i institu\iile europene induc

schimb`ri reale ale c`ror efecte pot fi vizibile în via\a de zi cu zi.

Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic ]i institu\ional) ]i adoptarea

formal` a „acquis“-rilor prin angajamente politice ]i texte normative, pe de o parte,

opera\ionalizarea „europeniz`rii“ sub form` de procese cotidiene ]i metode de lucru, pe de

alta, face obiectul celebrelor rapoarte de \ar`, elaborate anual pentru fiecare \ar` candidat`.

Dintre cercet`rile dedicate „europeniz`rii“ în \`rile candidate, am re\inut cea a lui Grabbe

(2003) care consider` c` „Europa“ func\ioneaz` în primul rând ca un cadru integrator care

ac\ioneaz` dup` logica globaliz`rii. Mai exact, cel pu\in în \`rile candidate (unde influen\a

U.E. poate fi direct` ]i oficial`, dar ]i indirect`, informal` ]i spontan`), exist` cinci

mecanisme ale „europeniz`rii“:

• modelele – respectiv „acquis“-urile comunitare;

• suportul financiar – prin fondurile de aderare ]i fondurile structurale la care \`rile

candidate au acces;

• monitorizarea ]i evaluarea pe baz` de criterii precise (“benchmarking and monitoring“);

• asisten\a ]i parteneriatele;

• negocierea condi\ionat` – asocierea progresului în negociere de anumite reforme interne

(de exemplu, privatizarea utilit`\ilor publice în România, securizarea centralelor nucleare

în Bulgaria etc.).

În esen\a sa, „europenizarea“ este un proces de institu\ionalizare, în sensul pe care

]tiin\ele politice îl dau acestui termen (March ]i Olsen, 1989; Powell ]i Di Maggio, 1991;

Scott, 2004). „Europenizarea“ poate fi interpretat` ca un demers de schimbare institu\ional`

care se produce fie prin ac\iunea de guvernare ]i exercitare a puterii (pe cale descendent`, de

sus în jos), fie prin procese ascendente, ini\iate de în]i]i actorii sociali (vezi în acest sens

configura\ia câmpului institu\ional din fig.19, preluat` dup` Scott, 2004, p.239).

105

Fig.19. Procesele schimb`rii institu\ionale (Scott, 2004)

Câmpuri

propagare constrângere

propagare constrângere

Politicile europene creeaz` noi reguli ]i norme care influen\eaz` scopul ]i misiunea institu\iilor na\ionale în a]a m`sur` încât, a]a cum am v`zut din algoritmul din fig. 18, se declan]eaz` un amplu proces de schimbare a codurilor institu\ionale. Aceste noi reguli ale ac\iunii sociale sunt interpretare diferit de actorii na\ionali, astfel încât mesajul politic ]i juridic „european“ poate fi diferit în func\ie de context. Intervine astfel, dup` cum spune

Mörth (2003), un triplu proces: de „interpretare“, de „traducere“ ]i de „editare“. „Acquis“-

urile ar presupune, dup` Mörth (2003, p. 162), dou` tipuri de reglement`ri: documentele legale (tratatele, directivele, deciziile, rezolu\iile) ]i regulile constitutive. De obicei, atât negocierile politice cât ]i demersurile de implementare se concentreaz` pe versantul legalistic al „acquis“-urilor, de]i „europenizarea“ nu este posibil` f`r` regulile constitutive, respectiv interpret`rile, rolurile ]i contextul institu\ional efectiv în care ac\ioneaz` actorii na\ionali.

„Europenizarea“ devine opera\ional` doar prin institu\ionalizare ]i crearea de noi reguli constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu este efectiv` decât în m`sura în care coboar` la nivelul institu\iilor ]i al actorilor sociali.

2. Actorii „europeniz`rii“

Mai r`mâne un aspect pe care institu\ionalismul nu îl clarific`: cine se „europenizeaz`“? Héritier (1999), Börzel (1999) ]i Giuliani (2003) insist` asupra diferen\elor de opera\io-nalizare, în func\ie de actorii implica\i, iar Duina (1999) ]i Mörth (2003) favorizeaz` mai degrab` similitudinile ]i aspectele transversale rezultate din regulile comune ale institu\io-nalismului. Când vorbim îns` de statul na\ional ]i de modul în care acesta este influen\at de

procesele de integrare european`, trebuie s` avem în vedere dou` lucruri: pe de o parte, în civiliza\ia globaliz`rii, statul westphalian (perfect teritorializat ]i cu frontiere greu permeabile) este înlocuit de un stat deschis influen\elor externe ]i proceselor transfrontaliere (finan\e globale, companii multina\ionale, informa\ie liber`); pe de alta, în interiorul s`u, statul na\ional este eterogen ]i dispersat, prin implicarea unor actori diver]i, care ac\ioneaz` într-o

mare varietate de structuri ale sferei publice (vezi în acest sens reprezentarea spa\iului public

106

din fig. 6). Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu se reduce la o rela\ie între entit`\i globale ]i compacte, cum ar fi raportul dintre o structur` suprana\ional` unic` ]i unit`\ile sale

componente. Statele membre sunt p`r\i participante, actori ai procesului european, nu simple entit`\i subordonate. Prin îns`]i logica integr`rii, Uniunea nu poate exista f`r` statele constitutive iar „europenizarea“ nu ar avea obiect f`r` suportul activ al actorilor ]i al institu\iilor din fiecare stat na\ional.

Revenind la întrebarea de mai sus, se pot distinge mai multe categorii de actori sociali:

a) Administra\ia public`

Scopul principal al fiec`rei administra\ii publice este s` rezolve problemele interne ale propriei societ`\i. Dimensiunea european` s-a ad`ugat o dat` cu aderarea ]i s-a amplificat concomitent cu reformele institu\iilor europene din anii ’80 ]i ’90. A]a cum arat` Kassim (2003, p. 90), dimensiunea european` nu se reduce la câteva noi obiective ]i structuri

subordonate, juxtapuse sau asimilate de administra\ia na\ional`. Ea presupune o reorientare a politicilor publice ca urmare a apartenen\ei la o institu\ie suprana\ional` de integrare.

Conform analizei comparative întreprinse de Kassim, aceast` reorientare a administra\iei publice se exprim` prin urm`toarele tendin\e:

• ]efii de state ]i guverne ]i-au instituit propriile structuri de expertiz` ]i analiz` a politicilor

europene (de exemplu, Secretariatul European în Marea Britanie); • mini]trii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specializate ale Consiliului ]i

interac\ioneaz` continuu cu omologii lor europeni; • coordonarea politicilor pro-europene la nivel na\ional se face fie centralizat, prin structuri

interdepartamentale coordonate de primul ministru (Fran\a, Suedia, Danemarca), fie prin

comitete exterioare administra\iei centrale (Italia, Germania, Belgia); • în fiecare minister, cu excep\ia Spaniei, s-au înfiin\at unit`\i interne de implementare a

politicilor europene; • în implementarea „europeniz`rii“ este implicat în special executivul, ceea ce duce la

„deparlamentarizarea“ politicilor publice; • s-au constituit ministere specializate în integrarea european` dar care, cu excep\ia Fran\ei,

au un rol minor în cadrul cabinetelor; • s-au instalat misiuni permanente pe lâng` Comisie.

b) Parlamentele na\ionale

Dup` Pöhle (citat de Maurer, Mittag ]i Wessels, 2003, p. 71), parlamentele na\ionale sunt adev`ra\ii perdan\i ai integr`rii europene. Ele au un rol minor în „europenizare“ ]i au pierdut unele prerogative na\ionale f`r` s` ob\in` nimic în schimb la nivelul U.E.

Aceast` concluzie comport` îns` unele preciz`ri. Dup` Benz (2003, p. 97), trebuie f`cute urm`toarele distinc\ii:

• rolul parlamentelor na\ionale depinde de cadrul na\ional (în Fran\a, executivul este mai puternic, pe când în Germania cele dou` camere parlamentare reprezint` adev`rata aren` pentru participarea reprezentan\ilor landurilor);

• unele parlamente na\ionale au reac\ionat la „europenizare“ prin ajust`ri structurale (de exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationale pour l’Union Européenne“ a fost creat` în

Fran\a prin îns`]i amendarea Constitu\iei);

107

• exist` rela\ii informale (contacte, schimburi, proiecte comune) între parlamentele na\ionale ]i Parlamentul European (de exemplu, în cazul negocierii „Agendei 2000“).

Pe de alt` parte, îndeosebi dup` Tratatul de la Nisa (2000), parlamentele na\ionale sunt asociate la definirea ]i implementarea politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se mai reduce la func\iile tradi\ionale de control al executivului ]i la elaborarea legisla\iei (Maurer ]i Wessels, 2001). Ele particip` deja la definirea politicilor ]i pot ini\ia texte legislative europene, prin intermediul reprezentan\ilor na\ionali în structurile comunitare.

Nu este de neglijat îns` ]i situa\ia invers`, când parlamentele na\ionale au captat ]i speculat nemul\umirile populare fa\` de unele politici europene (de exemplu, adoptarea euro în Italia), alimentând astfel euro-scepticismul. În astfel de cazuri, opozi\ia din parlamentele na\ionale a folosit „europenizarea“ ]i unele din efectele sale controversate (subven\ionarea agriculturii, cotele la pescuit, politica social`) pentru a sanc\iona propriile guverne (Norton,

1995).

c) Partidele politice

„Europenizarea“ afecteaz` contextul politic intern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la rândul lor, s` ia în considera\ie problematica european` ]i influen\a sa asupra aleg`torilor. Dintre pu\inele studii consacrate acestei chestiuni, ne atrage aten\ia analiza lui Ladrech

(2001), care se ocup` de modul în care partidele politice se preg`tesc pentru alegerile europene, de influen\a problematicii europene asupra programelor politice, de interesul oamenilor politici fa\` de „europenizare“. Mai precis, Ladrech pune în eviden\` cinci domenii de interes:

• schimbarea con\inutului programelor politice – Europa apare tot mai frecvent ca o

referin\` în doctrinele ]i documentele de partid; de exemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit cel mai pro-european, sub denumirea Democra\ii de Stânga; din contr`, Partidul Independent din Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene ]i locale din 2004, ]i-a construit identitatea electoral` cu un program de scoatere a \`rii din Uniunea European`;

• schimb`ri organiza\ionale la nivelul statutului astfel încât s` se permit` cooper`ri

interparlamentare directe ]i definirea unei strategii de partid pentru propriile delega\ii la Parlamentul European; de exemplu, ]eful delega\iei Partidului Laburist Britanic la Parlamentul European este automat membru al Comitetului Executiv Na\ional (organismul de conducere al partidului);

• schimbarea tacticii ]i a strategiei politice, astfel încât s` se capitalizeze „interesul

european“: de exemplu, noul partid RPR înfiin\at de Jacques Chirac în 1999 în perioada alegerilor parlamentare europene a folosit cu succes atú-ul european, al`turi de cel na\ionalist (RPR fiind descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul bavarez CSU condus de Stoiber ]i-a centrat strategia în opozi\ie cu op\iunea partidului na\ional CDU în favoarea monedei unice;

• rela\iile partid-guvern – cum partidele au o influen\` redus` în plan suprana\ional, ele încearc` s` influen\eze guvernele prin presiuni în mass-media, prin campanii electorale sau ac\iuni parlamentare; de exemplu, divergen\ele dintre guvernul suedez ]i Partidul Social Democrat (majoritar) în privin\a adopt`rii euro s-au exprimat prin dispute parlamentare;

• rela\iile din afara sistemului na\ional de partide politice – de exemplu, cele trei mari

grupuri de partide din Parlamentul European promoveaz` rela\ii partizane cu partidele

108

na\ionale înrudite; unele dintre partidele na\ionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimeaz` prin înrudirea cu Partidul Popular European.

Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflect` principalele orient`ri ideologice ale partidelor na\ionale (Quermonne, 2002, p. 84-85), respectiv:

• Partidul Popular European este cre]tin-democrat ]i sus\ine federalismul atât la nivel na\ional, cât ]i la nivel european; se bazeaz` pe o viziune cre]tin` asupra omului, de unde interesul pentru justi\ie social` ]i valorile tradi\ionale (familia, comunitatea, religia).

• Partidul Sociali]tilor Europeni este integrat Interna\ionalei Socialiste ]i promoveaz`

ideile socialiste ]i social-democrate, precum echitatea, accesul la munc` ]i servicii sociale.

• Federa\ia partidelor liberale, democrate ]i reformatoare europene este destul de eterogen`, f`r` o direc\ie ideologic` unic`; cuprinde mai ales politicieni de orientare liberal`, de unde prioritatea dat` unor valori definitorii ale liberalismului precum libertatea, ini\iativa particular`, optimismul ]i elitismul.

d) Justi\ia

Curtea European` de Justi\ie nu este o institu\ie politic`, îns` ea este implicat` în sistemul institu\ional european: Curtea na\ional` controleaz` implementarea dreptului comunitar în statele membre, conform principiului prevalen\ei legilor comunitare asupra legilor na\ionale.

Justi\ia ]i Afacerile Interne (al treilea pilier al U.E.) au fost considerate un domeniu de cooperare interguvernamental`. Împreun` cu pilierul II (Securitatea ]i Afacerile Externe), ele

reprezint` fundamentul suveranit`\ii na\ionale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care statele membre nu doresc s` renun\e.

Cu toate acestea, a]a cum arat` Eder ]i Trenz (2003, p. 126), cooperarea în domeniul JAI a evoluat foarte mult, în sensul trecerii de la simple negocieri interguvernamentale la o

guvernan\` pe mai multe niveluri. Eder ]i Trenz argumenteaz` prin apari\ia unei dinamici orizontale, care se manifest` prin:

• re\ele transna\ionale de criticism public; • integrarea institu\ional` din Spa\iul Schengen; • controlul comun al frontierelor externe ale U.E.;

• politici comune în materie de refugia\i. Chiar dac` JAI r`mâne înc` un domeniu interguvernamental (subiect al cooper`rii între

state suverane), institu\iile interne se transform` ]i se acomodeaz` cu „europenizarea“ prin ceea ce Eder ]i Trenz (2003, p. 130) numesc „structuri de rezonan\` transna\ional`“.

e) Regiunile

În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Fran\a, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie ]i Portugalia), principalul rol în „europenizare“ revine guvernelor, datorit` competen\elor în rela\ia cu U.E. ]i aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele descentralizate (Italia, Olanda, Spania) ]i în cele federale (Austria, Belgia ]i Germania), implicarea regiunilor este mai mare. De exemplu, în Germania mini]trii regionali

particip` direct la activitatea Consiliului. Chiar ]i în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht, regiunile sunt

încurajate s` implementeze direct politicile U.E. De exemplu, autorit`\ile locale ]i regionale au început s`-]i adapteze structurile la sistemul comunitar de decizie (Maurer, Mittag ]i Wessels, 2003, p. 73). De asemenea, reforma fondurilor structurale din 1999, ca ]i Agenda

109

2000, încurajeaz` regionalizarea ]i implementarea regional` direct` a politicilor europene. Keating ]i Hooghe (1996) v`d în aceast` tendin\` un demers deliberat de sl`bire a statului

na\ional, principala barier` în calea uniunii politice.

Începând cu anii ’90, Uniunea European` recunoa]te guvernele subna\ionale ca parteneri oficiali. Ca urmare, dup` datele lui Marks, Nelsen, Ray ]i Salk (1998), 54 de guverne regionale ]i locale au oficii de reprezentare la Bruxelles. Aceast` form` de cooperare permite o mai bun` mobilizare a resurselor ]i comunicarea direct` cu actorii locali. Ca s` ilustreze

aceast` situa\ie, Marks et al. (1998, p.51) au calculat indicele de autonomie regional`, prin

agregarea datelor referitoare la federalism, autonomia teritorial` ]i participarea regiunilor la guvernarea central` (vezi sinteza din tabelul 8). Aceste date arat` c` regionalizarea este foarte diferit` printre statele membre ]i c`, în general, U.E. colaboreaz` mai mult cu guvernele centrale. Diversitatea administra\iilor r`mâne o important` surs` de varia\ie a condi\iilor politice, ceea ce se repercuteaz` asupra „europeniz`rii“.

Tabelul 8. Indicele de autonomie regional` în \`rile membre ale U.E. (1998)

Federalism

(0 – 4) Autonomie

teritorial` (0 – 2)

Participarea la guvernarea

central` (0 – 2)

Scor global (indicele de autonomie regional`)

Belgia 3 1 2 6 Danemarca 0 0 0 0 Fran\a 1 0 0 1

Teritoriile „outre-mer” 1 1 0 2 Germania 4 0 2 6 Grecia 0 0 0 0 Irlanda 0 0 0 0 Italia 1 0 0 1 Luxemburg 0 0 0 0 Marea Britanie

Anglia 0 0 0 0 Sco\ia, |ara Galilor ]i Irlanda de Nord

0 1 0 1

Olanda 0 0 0 0 Portugalia 0 0 0 0 Madera ]i Azore 0 2 0 2 Spania

„Regimen extraordinario”

3 2 0 5

„Regimen ordinario” 3 1 0 0

f) Grupurile de interes

Este vorba aici în primul rând de firmele particulare ]i de partenerii sociali (sindicate + patronat + guvern). Dup` Grote ]i Lang (2003, p. 235), grupurile de interes pot realiza dou` tipuri de schimb`ri organiza\ionale:

• m`suri interne de absorb\ie (de exemplu, flexibilizarea structurii organiza\ionale); • m`suri îndreptate spre exteriorul organiza\iei (de exemplu, [ncurajarea avantajului

comparativ).

* * *

110

„Cine se europenizeaz`“? La aceast` întrebare am reu]it s` g`sim o varietate de r`spunsuri. Pe scurt, analiza de mai sus ne-a ar`tat c` exist` mai multe tipuri de actori care s` gestioneze implementarea „acquis“-urilor în statele membre. Ace]tia sunt:

• institu\iile – fie ca actori colectivi (sub form` de consor\ii, forumuri sau parteneriate), fie ca actori individuali, responsabili de implementarea anumitor politici publice sau a unor componente ale acestora;

• administra\ia public`, ca actor colectiv; • autorit`\ile subna\ionale, regionale ]i locale; • grupurile de interes ]i sectorul privat.

3. Societatea civil` transfrontalier`

La originea sa, în sec. XVIII, „societas civilis“ era un atribut al statului na\ional (Comaroff ]i Comaroff, 1999, p.4): ea desemna ordinea pa]nic`, ob\inut` prin consens implicit sau explicit, între cet`\enii beneficiari de drepturi civice. Era considerat` o form` consensual` de pace social` garantat` de stat în interiorul frontierelor sale na\ionale. Spre deosebire de stat, care ac\iona pe baz` de autoritate, societatea civil` a început s` apar` ca o alternativ` non-violent`, capabil` s` mobilizeze interesul cet`\enilor prin mijloace non-coercitive ]i dialog social. În acest fel, statul ]i societatea civil` s-au asociat într-o rela\ie de simbioz` (Kaldor, 2003), ca dou` componente inseparabile ale spa\iului public.

Este îns` cazul s` ne întreb`m în ce m`sur` „europenizarea“ afecteaz` aceast` rela\ie dintre stat ]i societatea civil`. Sau, mai exact, ne intereseaz` s` afl`m dac` societatea civil` este un actor colectiv al „europeniz`rii“, la fel ca administra\ia public`, sistemul politic, justi\ia sau autorit`\ile locale. Aceast` întrebare comport` dou` aspecte distincte:

a) Pe de o parte, libert`\ile promovate de pia\a comun` ]i drepturile suprana\ionale institu\ionalizate prin recenta versiune a Tratatului Uniunii au creat noi oportunit`\i de participare ]i ac\iune civic` pentru toate tipurile de ONG-uri na\ionale. „Europenizarea“ implic` to\i actorii sociali, inclusiv cet`\enii organiza\i. În aceast` viziune, societatea civil` î]i desf`]oar` activitatea în interiorul unui spa\iu public na\ional, unde interac\ioneaz` cu statul, sfera privat` ]i mass-media în implementarea „acquis“-urilor comunitare. Ca urmare a deschiderii frontierelor ]i a apartenen\ei la U.E., actorii din spa\iul public na\ional desf`]oar` ac\iuni transfrontaliere ]i particip` la procesele de „europenizare“ din alte \`ri membre (de exemplu, în cadrul unor proiecte comune, a unor activit`\i inter-regionale, în consor\ii sau parteneriate). În ce prive]te societatea civil`, ea cap`t` o responsabilitate direct` în „europenizare“, pe dou` c`i: prin preluarea unor competen\e opera\ionale de la propriul stat, ceea ce îi permite mai mult` libertate de ac\iune transfrontalier`; prin implementarea guvernan\ei suprana\ionale, ceea ce face ca anumite func\ii publice s` fie transferate unor componente ale societ`\ii civile (de exemplu, definirea politicilor în domeniul patrimoniului cultural). În ambele situa\ii, ne referim la participarea societ`\ii civile la „europenizarea“ spa\iului public na\ional de care apar\ine.

b) Pe de alt` parte, o dat` cu formarea statului suprana\ional ]i a sferei publice europene, este posibil s` se constituie ]i o societate civil` european`. Am asista astfel la reconstituirea în plan european a schemei dicotomice dup` care orice stat trebuie s` co-existe cu o societate civil`. Aceast` abordare este îns` limitativ` pentru c`, a]a cum am v`zut în capitolul consacrat democra\iei europene, spa\iul public suprana\ional func\ioneaz` altfel decât un stat na\ional. Chiar dac` presupun un deficit de legitimare ]i de reprezentare inacceptabil pentru orice democra\ie na\ional`, institu\iile europene sunt capabile s` gestioneze pluralismul politic, ]i-au creat propriile instrumente de protec\ie a drepturilor omului, garanteaz` libertatea, ini\iativa privat` ]i expresia opiniilor, asigur` separarea

111

func\ional` a puterilor. Este drept c`, la nivel european, influen\a partidelor politice este mai mic`, îns` spa\iul public european este mai eficient în promovarea ]i institu\ionalizarea dialogului social: prin Comitetul Economic ]i Social, prin practica sistematic` a sensibiliz`rii publice (exist` peste 600 grupuri de „lobby“ pe lâng` institu\iile europene), prin consultarea partenerilor sociali (de exemplu, UNICE). În plus, prin politica sa regional` ]i guvernan\a multicentric`, Uniunea European` este pe cale s` construiasc` un spa\iu public de un tip nou, care nu mai are statul na\ional ca ax` de putere. Decizia este consensual` ]i implic` un amplu proces de consultare ]i negociere public`, în care societatea civil` de\ine un rol tot mai important. În acest fel, chiar dac` spa\iul public european nu mai reproduce dualismul func\ional de la nivel na\ional (stat – societate civil`), „europenizarea“ aduce o nou` perspectiv` asupra vie\ii publice, deta]at` de teritorialitate ]i cadrul statului na\ional.

4. Abordarea comparativ` a „europeniz`rii“: convergen\` sau diversitate?

Analiza care precede nu trebuie s` ne duc` la concluzia c` exist` un proces unic al „europeniz`rii“, valabil pentru toate \`rile membre. În realitate, gradul de preg`tire ]i anticipare a schimb`rii, precum ]i situa\iile reale sunt extrem de diferite de la o societate la alta. Din acest motiv, al`turi de interesul justificat pentru explica\ii comune ]i tendin\e gene-rale, a ap`rut ]i preocuparea de a compara diferitele reac\ii ale sistemelor na\ionale fa\` de „europenizare“.

A]a cum am v`zut, „europenizarea“ comport` un dublu proces de schimbare: • pe de o parte, la nivel european intervine un proces de institu\ionalizare ]i guvernan\`

participativ`, fa\` de care \`rile membre trebuie s` \in` pasul; este sensul defini\iei date de Kohler-Koch ]i Eising (1999), dup` care „europenizarea“ const` în extensia democra\iei ]i a spa\iului public na\ional la nivel suprana\ional;

• pe de alta, esen\ialul „europeniz`rii“ se produce în interiorul statelor membre (Schmidt, 1997); sistemul intern al fiec`rui stat na\ional se adapteaz` la dinamica suprana\ional` în func\ie de cultura sa organiza\ional`, structura puterii, priorit`\i, condi\ii, factori predispozan\i. Dac` aplic`m criteriile de analiz` comparativ` ale lui Lijphart (1999), Uniunea European`

poate fi considerat` ca un sistem consensual de democra\ie (diferit de sistemul majorit`\ii, unde prevaleaz` criteriul statistic): are un executiv format prin consens (Comisia), este bicameral` (Parlamentul ]i Consiliul Mini]trilor), comport` un sistem multipartid ales direct de cet`\eni, are o Curte Suprem` ]i o Banc` Central` independent`. Elementul esen\ial care, dup` Lijphard, ar asigura func\ionarea unei democra\ii consensuale la nivelul U.E. ar fi izomorfismul institu\ional, care const` într-un sistem compatibil de institu\ii între statele membre.

Fa\` de aceast` constatare, se pune imediat întrebarea dac` poate s` existe acela]i grad de similitudine între institu\iile europene ]i sistemele na\ionale, a]a cum pare s` rezulte din prezum\ia izomorfismului. R`spunsurile la aceast` întrebare sunt destul de variate. Katzenstein (apud: Giuliani, 2003, p.136), de exemplu, invoc` o „congruen\` structural`“ care ar explica integrarea rapid` a Germaniei al`turi de \`rile europene mult mai mici ]i total deosebite din punct de vedere cultural. Tsebelis (2002), la rândul s`u, introduce conceptul de „veto player“, care se refer` la actorii sociali al c`ror consim\`mânt este indispensabil pentru a produce o schimbare social` de anvergur` cum este „europenizarea“.

Giuliani (2003) preia aceste idei ]i le structureaz` sub forma urm`toarei ipoteze: gradul de „europenizare“ depinde nu numai de capacitatea de înv`\are a sistemului social ]i de congruen\a structural` a institu\iilor, ci ]i de num`rul VP („veto players“). Plecând de la

112

modelul de opera\ionalizare a democra\iei consensuale utilizat de Lijphart, Giuliani calculeaz` indicele de adaptare prin agregarea urm`toarelor date:

• rata de transpunere a directivelor comunitare; • frecven\a scrisorilor oficiale de notificare (din partea U.E.); • nivelul sprijinului popular (de exemplu, conform anchetelor de opinie); • frecven\a apelurilor la Curtea European` de Justi\ie.

Analiza lui Giuliani, sintetizat` [n fig.20, confirm` întârzierile în implementarea „acquis“-urilor în Italia, Grecia ]i Belgia, care au un indice de adaptare negativ, precum ]i preg`tirea mai bun` pentru „europenizare“ a unor \`ri ca Danemarca ]i Marea Britanie. Ironia face îns` c` aceste ultime dou` \`ri, în pofida compatibilit`\ii lor cu „europenizarea“, s` fie ]i cele mai euro-sceptice. Explica\ia vine din num`rul mare de VP sau actori negativi (de exemplu, ONG-uri, patronate, autorit`\i locale, lideri de opinie) care se opun unei „europeniz`ri“ prea avansate, cum ar fi introducerea euro sau adoptarea unui model social comun.

Fig. 20. Indicele de adaptare în \`rile membre ale U.E. (1986-2000)

Implementarea „acquis“-urilor depinde în cea mai mare m`sur` de voin\a politic` ]i de

capacitatea de absorb\ie a statelor membre. Cel pu\in aceasta este concluzia lui Lang (2003), la cap`tul unui studiu comparativ privind utilizarea fondurilor structurale. Succesul „europe-

niz`rii“, spune Lang, depinde de disponibilitatea fiec`rui stat de a-]i restructura sistemele proprii de implementare, astfel încât obiectivele ]i instrumentele na\ionale (de exemplu, agen\iile, fondurile publice, legisla\ia) s` interac\ioneze cu obiectivele ]i instrumentele europene. În cazul fondurilor structurale, cele mai reu]ite exemple furnizate de Germania, Irlanda ]i Suedia au fost cele în care contribu\ia fondurilor europene a fost planificat` din

timp, astfel încât a devenit parte integrant` a mecanismului intern de implementare a politicilor publice.

F`r` îndoial`, astfel de analize trebuie privite cu suficient` circumspec\ie. Sistemul de date al U.E. este destul de contradictoriu, dup` cum demonstreaz` foarte conving`tor un studiu al

lui Börzel (2001). Este vorba de macrostatistici extrapolate unor fenomene care se produc îndeosebi la nivel microsocial, sau de tentative de a explica procesele institu\ionale prin date cantitative.

În ultim` analiz`, a]a cum arat` Falkner (2001) ]i Héritier (2001), problema nu este doar

de metod`, ci vizeaz` îns`]i concep\ia: ce trebuie s` m`sur`m, gradul de convergen\` sau

nivelul de divergen\`? Ne intereseaz` asem`n`rile ]i solu\iile comune, în baza ipotezei dup`

care U.E. este o democra\ie consensual` sau, din contr`, trebuie s` ne concentr`m aten\ia

113

asupra varia\iilor interne ]i a modului în care fiecare stat membru rezolv` problemele de implementare a „europeniz`rii“?

La aceste întreb`ri nu exist` un r`spuns unic ]i simplu. Chiar ideea de convergen\` antreneaz` alte controverse care, la rândul lor, ne provoac` ]i mai mari dificult`\i: este vorba de convergen\a politicilor, de similitudinea institu\iilor sau de omogenizarea produselor?

Cum scopul nostru nu este de a complica inutil analiza, ci de a simplifica ]i de a face accesibil conceptul de „europenizare“, vom preciza c`, a]a cum apare din experien\a de pân`

acum, este posibil` convergen\a la nivel macro (datorit` isomorfismului institu\ional ]i

politicilor comune), înso\it` îns` de o mare diversitate la nivel micro (actorii implica\i, dinamica organiza\ional`, modul de alocare a resurselor, stilurile administrative, identit`\ile colective).

114

MODULUL VI

CONSTRUC|IA CULTURAL~ A CET~|ENIEI EUROPENE

„Dac` ar fi s` încerc din nou, a] începe cu cultura“, sunt cuvintele atribuite lui Jean Monnet ca un regret tardiv fa\` de prevalen\a economicului în construc\ia european`. La fel,

Robert Schuman, un alt p`rinte fondator al comunit`\ii europene, scria în testamentul s`u politic intitulat „Pour l’Europe“: „Înainte ca Europa s` devin` o alian\` militar` sau o unitate economic`, ea trebuie s` fie o comunitate cultural` în sensul cel mai nobil al cuvântului“.

Conform metodei „neo-func\ionaliste“ a lui Monnet ]i a celorlal\i autori clasici, integrarea european` trebuia s` se fac` în pa]i mici („step-by-step“), astfel încât s` nu se contrarieze

statele membre, preocupate de p`strarea suveranit`\ii. Se începea cu integrarea economic` ce urma s` declan]eze, prin efectul de „angrenare“ („spill-over“), convergen\a politicilor sociale, politice ]i culturale. Criticii acestei abord`ri (George, apud: Shore, 2000, p.44) o consider` simplist` ]i mecanic`, centrat` prea mult pe m`suri economice: ea presupune c` înt`rirea

progresiv` a institu\iilor europene va antrena spontan transferul gradual al loialit`\ii cet`\enilor c`tre o comunitate socio-psihologic` transna\ional`, prezum\ie contrazis` îns` de realitate.

Construc\ia european` nu a devenit posibil` decât în momentul în care s-au îndeplinit dou` condi\ii indispensabile, respectiv reconcilierea postbelic` (Planul Schuman) ]i liberalizarea pie\ei interne (ai c`ror ideologi au fost Jeremy Bentham ]i Richard Cobden). Pân` atunci,

toate proiectele fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei“ în viziunea lui Victor Hugo), ideologie („Tineretul European“ al lui Giuseppe Mazzini), religie („Republica Christiana“) sau ra\iuni geopolitice ]i militare (de exemplu, ap`rarea comun` contra invaziei turce]ti) au

e]uat. De]i a fost sus\inut` de mari personalit`\i culturale ]i politice, ideea european` nu a fost suficient`. Integrarea nu a devenit efectiv` decât prin liberalizarea schimburilor sociale ]i

economice, prin pia\a comun` care, odat` realizat`, a f`cut posibil` trecerea la unificarea politic`.

S-a ajuns astfel la un moment de r`scruce pe care nu l-au prev`zut nici p`rin\ii fondatori ]i nici eurocra\ii anilor ‘60-’70. Este etapa cea mai dificil`, cea a unit`\ii politice, care

presupune cel pu\in trei elemente: statul suprana\ional, personalitatea juridic` a Uniunii ]i

o nou` identitate colectiv`. Primele dou` aspecte au fost abordate în modulul consacrat democra\iei europene. Cel de al treilea, mai controversat, face obiectul acestui modul.

Întrebarea pe care mul\i anali]ti o pun în leg`tur` cu aceast` tem` (de exemplu: Eder,

2001a; Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dac` ne propunem doar s` extrapol`m construc\ia identitar` de la nivel na\ional sau dac`, din contr`, avem în vedere un proces de negare a identit`\ilor na\ionale, de ruptur` epistemologic` fa\` de vechile forme de apartenen\`. A]a cum vom vedea în cele ce urmeaz`, cele dou` planuri sunt greu de separat. Formarea

cet`\eniei europene urmeaz` traseul istoric al tuturor identit`\ilor colective, prin ceea ce

sociologia cunoa]terii a numit construc\ia social` a realit`\ii.

115

Poate fi Europa inventat`, la fel ca orice proces de „making of a nation“ (Gehlen)? Aceast` întrebare are implica\ii mult mai profunde decât ne putem imagina la prima vedere.

Cet`\enia european`, în sens identitar, nu este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperit` ]i desemnat` prin noi simboluri ]i noi concepte. De asemenea, nici solu\ia unei construc\ii artificiale, realizate de tehnocra\ii ]i elitele comunitare, nu rezist` în timp. Istoria a ar`tat ce efecte perverse poate avea construc\ia unor na\iuni prin demersuri pur intelectuale, f`r` suport popular ]i f`r` s` corespund` unor realit`\i sociale durabile. De aceea, în construc\ia noii

identit`\i colective trebuie evitat` tenta\ia rezolv`rii superficiale, de suprafa\`, printr-o simbolistic` for\at` ]i un discurs artificial, f`r` transform`ri de substan\` ale societ`\ilor europene. Aceast` tenta\ie este cu atât mai pernicioas` în cazul \`rilor mici sau al celor dependente, care nu au nici for\a politic` ]i nici argumentele culturale ]i economice care s`

previn` instalarea st`rii de „form` f`r` fond“, cu care s-a confruntat modernitatea româneasc` la începuturile sale.

În aceast` perspectiv`, modulul de fa\` este foarte important pentru în\elegerea întregului nostru demers. El finalizeaz` atât analiza spa\iului public european (acel „Euro-polity“ în care se manifest` civitatea european`), cât ]i discu\ia anterioar` privind „europenizarea“ ca proces de schimbare social` ]i institu\ionalizare. De asemenea, acest modul completeaz` datele

referitoare la identitatea european` (care au f`cut obiectul modulului III), precum ]i introducerea general` din primul modul, unde am tratat cet`\enia european` în dubla sa ipostaz`, ca statut politic ]i identitate colectiv`.

Dup` studierea acestui ultim modul, ne a]tept`m ca studen\ii s` fie în m`sur`: • s` deosebeasc` procesele identitare care au stat la baza na\iunii ]i cele implicate în

construc\ia identit`\ii U.E.; • s` defineasc` specificul cet`\eniei europene ca nou` identitate politic` a cet`\enilor U.E.; • s` caracterizeze cultura organiza\ional` a spa\iului public european; • s` stabileasc` direc\iile de ac\iune necesare pentru sus\inerea cet`\eniei europene ca nou`

identitate colectiv`;

• s` precizeze rolul educa\iei în acest proces; • s` analizeze condi\iile construc\iei identitare europene în România.

1. Cet`\enia european`: mituri fondatoare, simboluri, tradi\ii reconstruite

În cursul istoriei, identit`\ile colective s-au format pe dou` c`i:

• prin procese spontane, naturale, de înv`\are social`; o anumit` cultur` sau anumite simboluri, mituri ]i mentalit`\i au fost asumate de o comunitate uman` ca fiind propriile sale semne distincte; identificarea cu aceast` cultur` sau cu elementele sale s-a f`cut pentru a se demarca de alte comunit`\i umane, de alte culturi, de alte identit`\i colective;

• prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente identitare; în acest caz,

fa\` de diversitatea imens` a op\iunilor culturale, autoritatea politic` înt`re]te influen\a acelora care convin obiectivelor sale ideologice; în acest fel, înv`\area social` este orientat` în favoarea identit`\ilor colective promovate de putere, interesat` eventual s`-]i ob\in` legitimitatea sau s` creeze o pârghie de mobilizare politic`; a]a a fost cazul, de

116

exemplu, cu limbile na\ionale12 din noile state formate în sec. XIX sau cu tricolorul na\ional (referin\` la triada valorilor Revolu\iei Franceze: libertate-egalitate-fraternitate),

care a ap`rut simultan în drapelul majorit`\ii republicilor fondate dup` dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX ]i începutul sec. XX. În cazul cet`\eniei europene, prima solu\ie nu a avut timpul istoric necesar pentru o

elaborare e]alonat`. Practic, „europenizarea“ a început în 1951 (prin Comunitatea European` a C`rbunelui ]i O\elului) ]i, în pofida progreselor înregistrate prin pia\a comun`, moneda unic`

]i crearea Uniunii, nu a avut când s` formeze o nou` identitate colectiv`.

Din acest motiv, cultura european` a continuat s` fie dominat` de reperele na\ionale, în contrast cu tendin\ele suprana\ionale de integrare economic` ]i politic`. Comunitatea de limb`, teritoriu ]i tradi\ii istorice este înc` mult mai solid` decât referin\ele recente la Europa

]i institu\iile sale, create ]i impuse de elite care nu conving pe toat` lumea. Na\iunea ]i statul na\ional sunt înc` puternice tocmai pentru c` sunt rezultatul unui proces de înv`\are istoric`, la care au participat to\i actorii sociali.

Pentru a accelera procesul form`rii noii identit`\i colective, oficialii europeni au instituit o simbolistic` suprana\ional` artificial`, în completarea simbolurilor na\ionale. Cet`\enia european` s-a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene13, cu pa]apoartele de culoare unic` (ro]u-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei“ a lui Beethoven, dar f`r` text) ]i înscrierea apartenen\ei la Uniune pe pa]apoartele na\ionale. De

asemenea, au fost reactualizate miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza greac`-iudeo-cre]tin`, misiunea civilizatoare) ]i s-au lansat sloganuri adecvate („unitatea în diversitate“, „Europa cet`\enilor“, „întoarcerea la Europa“).

Aceast` nou` simbolistic`, suprapus` referen\ialului na\ional, a întâmpinat dou` dificult`\i

notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodic`, în ocazii strict „europene“: 9 mai „Ziua

Europei“, alegerile europene, comemor`rile, festivit`\ile sau premierile legate de merite „europene“. Aceste ocazii sunt rare ]i nesemnificative în raport cu omniprezen\a ]i for\a emo\ional` a simbolurilor na\ionale, astfel încât simbolistica european` nu beneficiaz` de ata]amentul afectiv necesar construc\iei unei identit`\i colective. Cet`\enia european`, în pofida eforturilor recente, nu s-a impus în incon]tientul colectiv al cet`\enilor europeni. În al

doilea rând, înv`\area cet`\eniei europene este ineficient`. Problematica european` apare ca o dimensiune ad`ugat`, juxtapus` programelor ]i manualelor ]colare, care r`mân fidele paradigmei na\ionaliste (îndeosebi manualele de istorie, limb` ]i literatur`, geografie, ]tiin\ele umane). Din acest motiv, cet`\enii europeni nu cunosc suficient de bine reperele noii ordini culturale la care sunt chema\i s` contribuie. Atrac\ia emo\ional` a apartenen\ei na\ionale,

produs al înv`\`rii istorice ]i al exerci\iului cotidian, este mult prea puternic` pentru a ceda în fa\a „europeniz`rii“ ]i a mesajelor sale destul de abstracte.

Experien\a anilor ’90 a ar`tat c` introducerea simbolurilor europene nu ajut` foarte mult în construirea noii identit`\i colective, atât timp cât procesele culturale r`mân în apanajul

12 Limba na\ional` a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin sus\inere politic`.

Hobsbawm (1990, p. 60) citeaz` cazul limbii italiene care, în momentul unific`rii politice (1860), era vorbit` curent doar de 2,5% din popula\ie. Aceast` limb` s-a impus ulterior datorit` utiliz`rii sale în administra\ia public`, în pres`, dar ]i printr-o campanie de alfabetizare în limba respectiv`.

13 Acest simbol a fost ales tocmai pentru c` avea o oarecare notorietate: a fost folosit ini\ial de Consiliul Europei timp de patru decenii, suficient pentru a se fixa în memoria colectiv`. De altfel, a]a cum arat` Shore (2000, p. 47), citând o surs` a Consiliului Europei, simbolismul num`rului 12 este adânc ancorat în cultura european`: 12 este simbolul unit`\ii ]i al plenitudinii, num`rul apostolilor, al fiilor lui Iacob, al tablelor dreptului roman, al muncilor lui Hercule, al orelor dintr-o zi, al lunilor anului, al semnelor Zodiacului, al „halo"-ului sfânt al Fecioarei Maria („Revela\iile”, 12:1) ].a.m.d.

117

politicilor na\ionale. Emergen\a spa\iului public european ]i prioritatea acordat` unit`\ii politice fac posibil îns` un alt tip de abordare, prin care construc\ia identit`\ii europene s` nu

repete în mod inexorabil experien\a construc\iei na\ionale. În sec. XIX, na\iunile s-au format

îndeosebi prin accentuarea diferen\elor specifice: fa\` de vecini, fa\` de „ceilal\i“, fa\` de alte civiliza\ii ]i alte culturi. Specificul na\ional a fost principala for\` de coeziune ]i identificare a popula\iei care împ`rt`]ea cultura dominant` din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A rezultat astfel un dublu proces: de incluziune (a co-na\ionalilor) ]i de excludere (a „celorlal\i“). Aceast` metod` de construc\ie identitar` nu mai este posibil` în cazul cet`\eniei

europene, definit` prin drepturi suprana\ionale ]i deta]area de teritoriul na\ional. În cazul în

care s-ar urma totu]i modelul na\ional al diferen\ierii, ar însemna ca identitatea european` s` se auto-defineasc` în opozi\ie cu o alt` identitate colectiv`: Islamul politic sau cet`\enia american`, de exemplu.

Între construc\ia european` ]i formarea na\iunilor exist` îns` ]i similitudini. Atât

Uniunea European`, cât ]i na\iunea sunt comunit`\i politice care trebuie imaginate sub forma

unor noi identit`\i colective care nu au existat în prealabil. A]a cum afirm`, de exemplu, Gellner (1994, p. 17): „na\ionalismul nu înseamn` trezirea statelor na\ionale prin con]tiin\` de sine; el const` în inventarea lor acolo unde nu exist`“. Anumite elemente ale culturii sunt astfel interpretate ]i structurate (sub form` de scheme mentale, paradigme, coduri normative sau explica\ii simbolice), încât s` atrag` ]i s` stimuleze adeziunea emo\ional` a subiec\ilor.

Aceast` form` de explica\ie, interpretare ]i organizare simbolic` trebuie inventat`, dezvoltat`

]i asumat` de participan\i, prin ceea ce Berger ]i Luckman (1999, p. 66) au numit construc\ia social` a realit`\ii.

În cazul care ne intereseaz`, unele studii au insistat asupra aspectelor comune ale diverselor construc\ii identitare, cum sunt na\iunea ]i comunitatea european`. Anderson (1983, p. 55), de exemplu, în cartea sa fundamental` „Imagined Communities“, lanseaz` teza

interdependen\ei dintre organiza\ie ]i identitate: structura administrativ` creeaz` noi

semnifica\ii care legitimeaz` organiza\ia social` ]i se constituie astfel în noi identit`\i colective. A]a a fost cazul unit`\ilor administrative coloniale ]i al birocra\ilor locali din zonele periferice ale imperiilor coloniale (de exemplu, Venezuela ]i Argentina) care au evoluat spre constituirea unor „patrias“, revendicând identit`\i na\ionale proprii. Aceste noi entit`\i

na\ionale s-au fondat pe veleit`\ile autonomiste ale administra\iei locale, astfel c` America Latin`, în pofida comunit`\ii de limb`, religie ]i tradi\ii culturale, nu a devenit o unitate politic` de sine st`t`toare. Ea s-a fragmentat în mai multe na\iuni autonome, legitimate prin structurile centrifuge ale administra\iei locale.

Acest exemplu confirm` analiza lui Hobsbawm (1990) referitoare la rolul agen\ilor de socializare în formarea na\iunilor. Este vorba de educa\ia de mas`, de armata de voluntari ]i

de cultura scris` („modern print capitalism“) care au sus\inut afirmarea noilor identit`\i na\ionale. Referindu-se direct la asem`narea dintre formarea na\iunilor ]i construc\ia european`, Shore (2000, p. 33-34) pune în eviden\` dou` mijloace comune de ac\iune:

• pe de o parte, rolul intelectualilor ]i al managerilor; la fel ca în formarea na\iunilor, profesioni]tii „europeniz`rii“ ]i participan\ii la programele europene au devenit o elit` sau un grup de interes care sus\ine integrarea ]i formarea con]tiin\ei europene;

• pe de alta, construc\ia european` poate valorifica experien\a na\iunilor în folosirea tehnologiei politice pentru a incita ]i orienta con]tiin\a public`; este vorba de mijloacele de comunicare în mas`, de sus\inerea politic` a unor limbi sau institu\ii culturale, de

118

fixarea unor idei sau a unor mesaje sub form` de programe, sloganuri, cli]ee sau stereotipuri identitare.

La aceasta trebuie ad`ugat rolul simbolurilor în consolidarea diverselor comportamente

identitare. Dup` Berger ]i Luckman, simbolurile confer` semnifica\ii unor concepte cu care opereaz` comunitatea politic`, precum „Europa“, „uniunea“, „cet`\enia“, „interesul comun“ etc. Simbolurile nu au doar un rol estetic; ele direc\ioneaz` ]i capteaz` sentimentul popular, dau sens ]i explic` op\iunile identitare. A]a cum afirm` foarte conving`tor Thiesse (2000, p. 9): „Na\iunea este rodul unui postulat ]i al unei inven\ii. Dar ea nu fiin\eaz` decât prin

adeziunea la aceast` fic\iune. Încerc`rile nereu]ite sunt numeroase. Iar succesele sunt rezultatul unui prozelitism sus\inut, care îi instruie]te pe indivizi asupra identit`\ilor, le inculc` datoria de a se conforma ei ]i îi îndeamn` s` r`spândeasc`, la rândul lor, aceast` referin\` colectiv`. Sentimentul na\ional nu r`bufne]te decât atunci când a fost perfect asimilat, îns` el

trebuie s` fi fost mai întâi de toate înv`\at ... Ast`zi se poate întocmi cu precizie lista

elementelor simbolice ]i materiale pe care trebuie s` le întruneasc` o na\iune demn` de acest nume: o istorie ce statueaz` continuitatea în raport cu marii înainta]i, o serie de eroi pilduitori pentru virtu\ile na\ionale, o limb`, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile ]i un peisaj tipic, o mentalitate specific`, însemne oficiale – imn ]i drapel –, precum ]i identific`ri de ordin pitoresc: costum, specialit`\i culinare sau un animal emblematic.“

Aceast` analiz` ne permite s` reiter`m în acest context conceptul nostru de baz`, cel de

cet`\enie european`. Mai exact, vom încerca s` valorific`m datele din primele dou` module („Teoria ]i practica cet`\eniei“, „Cet`\enia european` ca statut legal“) în explicarea procesului de identificare suprana\ional`. În acest scop, vom integra aspectele culturale ]i cele politice („cet`\enia identitar`“ ]i „cet`\enia statutar`“) într-o viziune compozit`, adecvat` identit`\ilor

postna\ionale. În aceast` abordare, cet`\enia european` va fi definit` independent de teritoriul na\ional, ca un produs al unui anumit cadru organiza\ional (institu\iile europene).

Este cazul îns` s` facem o precizare important`, de care depinde discu\ia noastr` în continuare. Cet`\enia european` \ine de o anumit` cultur` organiza\ional` ]i se refer` la identitatea U.E. ca identitate colectiv`. Aceast` identitate se construie]te într-un anumit spa\iu

public, caracterizat prin institu\ii specializate, politici ]i ac\iuni cet`\ene]ti. Identificarea cu

acest spa\iu public se face nu doar prin diferen\iere (în contrast cu alte „polity“), ci ]i prin

interiorizare, în sensul în\elegerii ]i asum`rii „europeniz`rii“ de c`tre cet`\eni. Cu alte cuvinte, este de a]teptat ca integrarea s` duc` la afirmarea identit`\ii suprana\ionale ca una din identit`\ile multiple ale cet`\eanului european.

Astfel în\eleas`, identitatea U.E. se deosebe]te de identitatea cultural` european`, în sensul de patrimoniu cultural, destin istoric ]i valori comune, a]a cum a fost definit` în

modulul III. Aceast` identitate colectiv` este foarte veche ]i, în pofida dificult`\ilor metodologice (spa\iu cultural vs. teritoriu geografic; universalism vs. particularism, incluziune ]i/sau excludere; focus pe diferen\e ]i/sau pe similitudini), este definit` prin criterii relativ

precise. Identitatea U.E., în schimb, este recent` (a fost lansat` ca un concept politic oficial în 1973, când Comunitatea European` a adoptat „Documentul privind Identitatea European`“)

]i mult mai greu de realizat: este o identitate politic`, atributul unei entit`\i suprana\ionale

controversate, al c`rui statut este înc` neclar. Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitatea cultural` european`, care acoper` toate

aspectele ]i corespunde unui mod de via\` deja instituit, identitatea politic` a U.E. este mai mult un proiect decât o realitate. Cele dou` sunt îns` complementare ]i se sus\in reciproc.

Cet`\enia european` ]i identitatea U.E. valorific` apartenen\a la cultura european` pentru a

119

justifica unitatea politic` ]i ac\iunea comun`. La rândul s`u, identitatea cultural` european` a inclus deja în patrimoniul comun valorile recente ale democra\iei (drepturile omului,

pluralismul politic ]i statul de drept), ap`rate atât de Consiliul Europei, cât ]i de Uniunea European`. De altfel, atât identit`\ile individuale cât ]i cele colective sunt multiple: fiecare persoan` sau comunitate se poate identifica în acela]i timp cu mai multe repere culturale, f`r` ca acestea s` fie neap`rat contradictorii. În cazul unei apartenen\e supraordonate precum identitatea U.E., spune Shore (2000, p. 42), avem de a face cu o ierarhie de loialit`\i

interdependente, a]a cum sunt setul de p`pu]i ruse]ti sau cutiile chineze]ti interpozabile. Astfel de construc\ii la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de apartenen\`, cum este identitatea local`, identitatea regional` ]i identitatea na\ional`. Aceast` imagine se reg`se]te în cazul studiilor (Delanty, 1995) care afirm` c` o identitate politic` (identitatea U.E.) încapsuleaz` mai multe straturi succesive de apartenen\` ]i valorific` diversele forme

particulare de identificare. În aceast` viziune optimist`, cet`\enia european` ]i identitatea U.E. ar fi apogeul unui proces evolutiv care nu se poate finaliza decât prin integrarea politic`.

În realitate, a]a cum arat` Shore (2000, p. 228) ]i Guibernau (2001), identitatea politic` european` este contradictorie, tocmai pentru c` încearc` s` legitimeze o form` de stat (institu\iile europene) renun\ând la suportul lor cultural, na\iunea ]i „demos“-ul. Ca urmare, în

pofida unor similitudini incontestabile (modul de via\` ]i sistemul de valori), identificarea politic` este mult mai lent`. Ceea ce s-a reu]it, spune Shore (2000, p. 87), a fost formarea

cet`\eanului-consumator, participant activ la constituirea pie\ei comune, f`r` s` se ob\in`

ceea ce este cel mai important, anume con]tiin\a european`. Folosirea normelor comune de consum nu reprezint` un proces de identificare, cu atât mai pu\in unul de identificare politic`.

Evident, aceast` apreciere este prea drastic` ]i prea tran]ant` în raport cu evolu\ia

procesului de integrare politic`. Pia\a comun` are meritele sale incontestabile ]i, istoric vorbind, a fost cea care a declan]at ]i a f`cut posibil` construc\ia european`. Pia\a nu poate rezolva îns` toate situa\iile: ca s` func\ioneze, ea îns`]i are nevoie de o societate democratic`

]i de o cultur` organiza\ional` favorabil` cooper`rii. Cu alte cuvinte, pia\a comun` trebuie

coroborat` cu cet`\enia european` ]i cadrul institu\ional suprana\ional. Aceste trei elemente se reg`sesc, de altfel, în criteriile de aderare („criteriile de la Copenhaga“) ]i

reprezint` substan\a „europeniz`rii“ sau contextul organiza\ional în care se va forma identitatea U.E.

2. Cet`\enia ]i construc\ia identitar` european`

În acest capitol vom pleca de la urm`toarea premis`: cet`\enia comport` un anumit tip de

ac\iune social`, care se exercit` într-un spa\iu public bine determinat. Aceast` ac\iune const` în:

• participarea activ` la activit`\ile ]i institu\iile politice, atât în sectorul public, cât ]i în societatea civil`;

• exercitarea drepturilor ]i responsabilit`\ilor civice care decurg din statutul de cet`\ean;

• cau\ionarea modului în care statul respect` drepturile omului ]i r`spunde de deciziile sale în fa\a cet`\enilor;

• organizarea dialogului civic cu puterea instituit`; • participarea la diversele activit`\i de solidaritate uman`, de sprijin moral ]i material a

persoanelor, grupurilor ]i comunit`\ilor în dificultate.

120

Aceste ac\iuni civice nu se mai exercit` exclusiv într-un spa\iu public na\ional ]i nu se raporteaz` doar la statul na\ional. Ele se dezvolt` într-un „polity“ pe mai multe niveluri, care cuprinde regiunile, statele na\ionale, guvernan\a transna\ional` ]i institu\iile europene.

Acest „polity“ european este îns` recent ]i fragmentat într-o multitudine de culturi

na\ionale. El nu poate fi integrat decât printr-o cultur` politic` european` care s` dea substan\` cet`\eniei europene. Dup` Habermas (1995, p. 266), aceast` nou` cultur` politic` motiveaz` ac\iunea civic` transfrontalier`, promoveaz` con]tiin\a european` ]i ideea apartenen\ei la aceea]i comunitate politic`. Mai exact, Habermas propune ca cet`\enia

european` s` se sprijine pe o cultur` civic` în m`sur` s` transceand` diferen\ele na\ionale: „În general, sferele publice na\ionale sunt izolate cultural una fa\` de alta. Ele sunt ancorate de un context în care aspectele politice sunt relevante numai în raport cu istoria ]i experien\a na\ional`. În viitor îns`, va trebui s` intervin` o diferen\iere în cadrul culturii europene, între o

cultur` politic` comun` ]i manifest`rile na\ionale prin art`, literatur`, istoriografie, filosofie etc. Elitele culturale ]i mass media vor avea un rol important de jucat în acest scop.

Spre deosebire de varianta american`, patriotismul constitu\ional european trebuie s` rezulte din diferitele interpret`ri ale acelora]i drepturi universale ]i din principii constitu\ionale marcate de diverse istorii na\ionale“.

Cheia de bolt` a culturii politice europene este patriotismul constitu\ional, care presupune adeziunea fa\` de valorile ]i institu\iile europene, în locul unei identit`\i culturale unice, imposibil de realizat. Patria nu mai este p`mântul str`mo]esc, a]a cum evoc` originea

latin` a cuvântului, ci spa\iul simbolic în care se dezvolt` ac\iunea cet`\eneasc`. Voltaire imaginase acest spa\iu sub forma unei utopii, Republica European` compus` din na\iuni distincte, conduse de regimuri diferite dar care accept` regulile comune de drept. Comenius, Penn ]i Aristide Briand au fost convin]i de importan\a elitelor culturale ]i politice în asi-gurarea p`cii europene. La rândul lor, Wolton ]i Dahrendorf consider` Europa Unit` drept

ultima utopie politic` a sec. XX, pentru simplul motiv c` democra\ia nu poate func\iona la nivel suprana\ional. Absen\a „poporului european“ ]i a unei clase politice europene face imposibil` democra\ia suprana\ional`: institu\iile europene ]i sistemul decizional func\ioneaz` doar pe baza canalelor na\ionale de influen\`.

Aceast` pozi\ie pesimist` nu corespunde cu rezultatele „europeniz`rii“, chiar ]i în Marea

Britanie. A]a cum am constatat în modulele IV ]i V, politicile ]i institu\iile na\ionale sunt vizibil influen\ate de apartenen\a la U.E. Chiar dac` democra\ia european` depinde înc` foarte mult de deciziile statelor na\ionale, se constat` deja dou` procese care, conform Raportului Cecchini (1988), sunt ireversibile (costurile renun\`rii ar fi prohibitive):

• pe de o parte, „europenizarea“ a creat un spa\iu public suprana\ional, realizat prin

interac\iunea celor trei instan\e (regional`, na\ional` ]i european`) unde identitatea politic` a U.E. este recunoscut` ]i valorificat`;

• pe de alta, diver]i actori na\ionali se adapteaz` la influen\ele comunitare, astfel încât î]i schimb` legisla\ia, organizarea, metodele de lucru ]i sistemul de rela\ii publice. Cu alte cuvinte, a]a cum arat` datele concrete invocate în modulele IV ]i V, „euro-

penizarea“ schimb` organiza\iile (prin procesul de înv`\are social` numit „institu\ionalizare“),

dar ]i cultura politic` aferent`. În aceast` perspectiv`, cet`\enia european` nu mai poate fi în\eleas` doar în sensul s`u legalistic, prin cele patru drepturi suprana\ionale introduse de Tratatul de la Maastricht. Ea const` în ac\iunea civic` desf`]urat` de actorii individuali ]i colectivi în noul spa\iu public instituit prin „europenizare“. Cet`\enia european` este o form`

extins` de „patriotism constitu\ional“, care se aplic` întregului proces de construc\ie a

121

democra\iei suprana\ionale. Ea comport`, bineîn\eles, anumite competen\e civice ]i politice

(cultura politic` a „europeniz`rii“), un amplu proces de înv`\are social` (prin institu\ionalism

]i schimbarea culturii organiza\ionale), un sistem de identificare colectiv` (identitatea

politic` a U.E.), dar ]i ac\iunile sociale specifice oric`rei forme de cet`\enie democratic`: participarea politic`, responsabilitatea public`, critica ordinii instituite, exercitarea drepturilor

]i a obliga\iilor cet`\ene]ti, solidaritatea uman`, încurajarea diversit`\ii culturale ]i a pluralismului politic, auto-organizarea civic`, promovarea echit`\ii ]i justi\iei sociale.

Acestea sunt, de altfel, elementele constitutive ale cet`\eniei europene ca atribut al culturii politice a „europeniz`rii“. Pentru moment, cet`\enia (în sensul de ac\iune social`, identitate colectiv`, statut juridic ]i cultur` politic`) se exercit` preponderent în cadrul

na\ional. Statele na\ionale sunt referin\e institu\ionale ]i politice înc` foarte influente, fa\` de care se raporteaz` majoritatea ac\iunilor cet`\ene]ti. Prin „europenizare“, a]a cum am v`zut, statele na\ionale au cedat din prerogativele lor tradi\ionale (politicile comune gestionate la Bruxelles) ]i î]i transform` propriile politici ]i institu\ii în coniven\` cu evolu\iile comunitare.

În perspectiv`, pe m`sur` ce proiectul politic european va c`p`ta consisten\` iar Uniunea

va deveni instan\a decizional` predominant`, cet`\enia european` va fi mult mai vizibil` ]i influent` decât cet`\eniile na\ionale. Pentru aceasta, sunt necesare dou` demersuri:

• mai întâi, extinderea sferei de ac\iune a cet`\eniei europene la întreg spa\iul public creat prin „europenizare“; în prezent, limitarea cet`\eniei europene la cele patru drepturi suprana\ionale nesemnificative nu face decât s` ne priveze de un instrument extrem de

influent prin care proiectul politic european ar c`p`ta substan\` ]i suport cet`\enesc;

• în al doilea rând, se impune definirea opera\ional` a cet`\eniei europene, în sensul l`rgit de mai sus (statut juridic + identitate colectiv` + cultur` politic` + ac\iune social`); aceasta presupune noi cercet`ri ]i analize dedicate cet`\eniei în rela\ie cu spa\iul public supra- ]i transna\ional constituit prin „europenizare“.

S` nu uit`m faptul c` cet`\enia a fost unul din pilierii construc\iei na\iunilor ]i a statelor

na\ionale. Spre deosebire de statele teritoriale, unde loialitatea era ata]at` unui spa\iu

gestionat autarhic, statele na\ionale au realizat o form` superioar` de coeziune social`, prin

drepturi civile ]i politice acordate persoanelor care au statutul de cet`\ean. Comunitatea politic` a cet`\enilor – subiec\i de drept s-a constituit ca o identitate colectiv` extrem de puternic`, rezultat` din contopirea interesului comun (reprezentat de stat ]i na\iunea care l-a emanat) cu interesele individuale ale co-na\ionalilor. Din acest motiv, cet`\enia ]i na\io-nalitatea (apartenen\a civil` oficial recunoscut` ]i garantat` de statul na\ional) au devenit

interpozabile, fiind considerate chiar sinonime.

Cet`\enia european` este un alt tip de identitate colectiv`. Ea nu se mai raporteaz` la un anumit stat ]i este decuplat` de teritoriu ]i na\ionalitate. Indiferent de limb`, istorie sau tradi\ii, cet`\enii î]i exprim` loialitatea fa\` de institu\iile U.E. ]i particip` la o guvernan\` transfrontalier`. În modelul evolu\ionist al lui Marshall, calcat pe particularismul istoric ]i politic al Marii Britanii, cet`\enia s-a transformat prin adi\ionarea de noi drepturi: civile în sec.

XVIII, politice în sec. XIX ]i sociale în sec. XX. Surprinz`tor, schema evolutiv` a lui Marshall poate s` se aplice ]i în cazul cet`\eniei europene. Etapa reconcilierii ]i a pie\ei comune s-a realizat printr-o abordare minimalist` a cet`\eniei (cele patru libert`\i de circula\ie: a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor ]i a persoanelor). Ulterior, dup` ini\ierea integr`rii

politice în anii ’80, s-a sim\it nevoia codific`rii, chiar incomplete ]i superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circula\ie liber`, non-discriminare, protec\ie consular`, participare la

122

alegerile europene, apel la Curtea European`), urmând ca, în continuare, s` se abordeze problema spinoas` a drepturilor sociale.

De altfel, modelul tripartit al lui Marshall a fost aplicat de o manier` sistematic` la cet`\enia U.E. de c`tre Shaw (1998). Acest autor distinge trei domenii ale drepturilor suprana\ionale, într-o abordare mult extins` fa\` de Tratatul de la Maastricht. Rezult` astfel trei etape, corespunz`toare celor trei tipuri de drepturi:

• institu\ionalizarea drepturilor civile sau legale – de exemplu, Curtea European` de Justi\ie prevaleaz` fa\` de legisla\ia na\ional` în cazuri de discriminare pe baz` de

diferen\e etnice, religioase, lingvistice sau de gen;

• garantarea drepturilor politice – de exemplu, dreptul de participare la institu\iile U.E., dreptul la informare privind activitatea Comisiei ]i a Parlamentului;

• recunoa]terea drepturilor sociale – de exemplu, drepturile consumatorilor, dreptul la munc` ]i condi\ii adecvate de salarizare etc. Astfel de abord`ri ne arat` c` acceptarea cet`\eniei europene de c`tre statele membre este

doar începutul unui proces mult mai complex. Este posibil s` asist`m chiar la o revizuire important` a listei de drepturi ]i a modului lor de implementare la nivel european.

Interesant` este ]i metoda prin care cet`\enia european` a fost instituit`. Ideea a ap`rut pentru prima dat` în 1976 (Raportul Tindemans), dar conceptul juridic de „community national“ a fost introdus abia în 1992, prin Tratatul de la Maastricht. Ca ]i cet`\enia na\ional`,

cet`\enia european` a devenit obligatorie pentru to\i cei eligibili, în cazul respectiv, titularii prealabili ai cet`\eniei unui stat membru. De]i principiul subsidiarit`\ii ar fi permis acest lucru, nu s-a admis dreptul de alegere: cet`\enia U.E. este obligatorie, ad`ugându-se automat

cet`\eniei na\ionale. În plus, o alt` abatere de la logica cet`\eniei este faptul c` drepturile nu

sunt acompaniate de responsabilit`\i. Uniunea nu este asigurat` c`, în schimbul drepturilor suprana\ionale, cet`\enii accept` c` au ]i responsabilit`\i europene.

Cet`\enia european` este o condi\ie major` a „europeniz`rii“. Institu\ionalizarea sa ar dovedi c` statul suprana\ional (sau echivalentul s`u) începe s` func\ioneze, c` exist` o democra\ie european` ]i c` spa\iul public intrinsec „europeniz`rii“ constituie un pol de atrac\ie pentru cet`\enii europeni. În leg`tur` cu ]ansele de afirmare a cet`\eniei unionale, p`rerile sunt îns` împ`r\ite. Unii, precum Shaw (1998), Eder (2001b) ]i Quermonne (2002), sunt optimi]ti

]i prev`d o evolu\ie spre consolidarea drepturilor politice ]i codificarea drepturilor sociale, a]a cum a preconizat Marshall pentru statele na\ionale. Al\ii, precum Delanty (1997), Closa (2001) ]i Wallace (2003) sunt mult mai rezerva\i, invoc@nd influen\a nesemnificativ` a drepturilor suprana\ionale. Shore (2000, p. 77), de exemplu, estimeaz` c` cet`\enia unional` a fost ad`ugat` la Tratatul de la Maastricht doar pentru a-i da mai mult` credibilitate într-un

moment de cump`n` (vezi referendum-urile din Fran\a ]i Danemarca). Aceste analize au în vedere situa\ia cet`\eniei europene în etapa Maastricht. Între timp,

conjunctura a evoluat considerabil, prin extinderea masiv` a Uniunii (2004), revizuirea Tratatului Uniunii (2000) ]i adoptarea Tratatului constitu\ional (2004). Provoc`rile

globaliz`rii ]i apari\ia unor noi factori de insecuritate colectiv` (terorismul, degradarea ecologic`, precaritatea pie\ei muncii, incertitudinea sistemelor de asigur`ri sociale) au înt`rit ideea unit`\ii politice. Dezbaterile actuale în leg`tur` cu democra\ia european` ]i reforma institu\iilor dovedesc aceast` nou` focalizare pe aspectele politice ]i culturale. Aceast` dezbatere nu era posibil` ]i nici nu interesa în anii ’50-’70, când cet`\enia european` era greu

de imaginat.

123

Transformarea statelor na\ionale în unit`\i ale Federa\iei Europene, a]a cum se prefigureaz` în diversele proiecte unionale, presupune îns` nu numai o cet`\enie european`

(chiar incipient` ]i marginalizat`, cum este în prezent), ci ]i cet`\eni europeni. Pentru

aceasta, este necesar ca Europa s` se „subiectivizeze“ (în sensul psihologiei sociale), adic` s` fie interiorizat` sub form` de norme operatorii, coduri institu\ionale ]i repere ale ac\iunii

colective. Identitatea politic` a U.E. nu va fi doar atribuit` (sub form` de simboluri

artificiale, f`r` rezonan\` afectiv` în personalitatea subiec\ilor), ci asumat` ca un sistem propriu de valori, f`r` de care conduita cotidian` ar r`mâne incomplet`.

Aceast` dimensiune a construc\iei identitare r`mâne înc` destul de îndep`rtat`. S-ar putea

îns` ca rezultatele „europeniz`rii“ ]i presiunile politice s` devin` atât de pregnante, încât s` accelereze formarea con]tiin\ei ]i cet`\eniei europene. Experien\a identit`\ilor na\ionale ]i constituirea istoric` a „ideii europene“ (de care ne-am ocupat în modulul III) ne permit deja s`

anticip`m tendin\e sau s` formul`m unele a]tept`ri în leg`tur` cu ce ar trebui s` fie cet`\enia european`. Aceste aspecte au fost abordate în analiza precedent`, care reflect` stadiul actual al

cuno]tin\elor noastre ]i, mai ales, rezultatele de pân` acum în opera\ionalizarea cet`\eniei unionale.

R`mâne de discutat o alt` chestiune, la fel de important`, anume ce trebuie f`cut pentru a consolida cet`\enia european` ]i a forma actorii sociali de care are nevoie „europenizarea“. Încerc`rile de r`spuns la aceast` întrebare nu pot evita referin\ele la experien\a istoric` a con-struc\iei na\ionale ]i la emergen\a statului modern, fondat pe principiul drepturilor omului ]i

ale cet`\eanului.

Aceste date, a]a cum am v`zut din primul modul, ne sugereaz` unele direc\ii de ac\iune semnificative pentru afirmarea cet`\eniei europene ca realitate istoric`:

a) Reforma politicii culturale a U.E., astfel încât s` sus\in` „europenizarea“ ]i formarea cet`\eniei europene. Kastoryano (1998, p. 65) ]i Shore (2000, p. 62) sugereaz` câteva piste:

– liberalizarea pie\ei comunic`rii ]i a informa\iei transfrontaliere (pres`, televiziune, baze de date, biblioteci electronice);

– includerea educa\iei, culturii ]i tineretului ca noi domenii ale jurisdic\iei comunitare (de exemplu, articolul 128 al Tratatului de la Maastricht define]te noua „arie

cultural`“ în politicile comune); – încurajarea cercet`rilor consacrate patrimoniului cultural european, pe care se poate

construi con]tiin\a european`; – valorificarea miturilor fondatoare ale identit`\ii europene în construc\ia noilor mituri

identitare;

– sus\inerea re\elelor transfrontaliere, similare structurilor de integrare intelectual` din sec. XII–XV (universit`\ile, rutele de pelerinaj, sistemul hanseatic, târgurile, ordinele cavalere]ti);

– infiltrarea spa\iului simbolistic na\ional cu simboluri suprana\ionale care folosesc acela]i tip de suporturi ]i acela]i mod de captare emo\ional` (de exemplu, drapelul,

imnul, actul de identitate, heraldica);

b) Utilizarea diverselor tehnologii politice prin care Shore (2001, p. 30) în\elege „acele structuri ale cunoa]terii ]i puterii care sunt mobilizate în direc\ia influen\`rii modului de gândire ]i ac\iune al indivizilor“. În formarea na\iunilor, astfel de interven\ii dirijiste au vizat impunerea unor simboluri, a limbilor na\ionale sau a unui tip de institu\ii publice.

Unul din impedimentele actuale ale unific`rii politice europene, care limiteaz` analogia cu

124

identificarea na\ional`, spune Drulak (2001), p. 186), este marea diversitate lingvistic`: 43 limbi vorbite în Europa, dintre care 21 sunt deja limbi oficiale ale U.E. O solu\ie ar fi

încurajarea prin m`suri politice a unei „lingua franca“ (de exemplu, limba englez`) celelalte fiind p`strate ca limbi oficiale secundare.

c) Dezvoltarea „studiilor europene“ ca domeniu de cercetare ]i formare, de exemplu, prin catedrele Jean Monnet, înfiin\area de departamente sau centre specializate. Dependente de fondurile puse la dispozi\ie de U.E., universit`\ile se orienteaz` din ce în ce mai mult spre problematica „europeniz`rii“. Aceste programe de preg`tire sunt extrem de utile pentru

asigurarea cuno]tin\elor de baz` ]i formarea con]tiin\ei europene a noii genera\ii de cet`\eni.

d) „Europenizarea“ manualelor de istorie ]i adaptarea curricular`. Interesant, a]a cum observ` Shore, este faptul c` „perspectiva european`“ se substituie ideologiei na\ionaliste, astfel încât, de cele mai multe ori, „dimensiunea european`“ se reduce la reliefarea

evenimentelor cu semnifica\ie „european`“ din istoria na\ional` ]i estomparea celor care fuseser` folosite ca suport al con]tiin\ei na\ionale.

e) Constituirea ]i utilizarea agen\ilor de socializare politic` european`. Intr` aici elitele politice, formatorii de opinie, institu\iile de formare, organiza\iile de tineret, grupurile de ac\iune civic` etc.

f) Formarea opiniei publice, interesat` de problematica cet`\eniei europene ]i de activitatea

autorit`\ilor publice comunitare. Un instrument pertinent în acest sens, conform analizei

lui Shore (2000, p. 31) ]i Guibernau (2001, p. 173), este Eurobarometer ]i statisticile

Eurostat. Dincolo de informa\ia furnizat` de aceste servicii specializate, statisticile europene sunt puternice instrumente de influen\` politic`:

– ele introduc categoriile politice subîn\elese de cet`\enia european` („spa\iul european“, „popula\ia european`“, „cet`\enii comunitari“);

– folosesc meta-concepte politice, pe care le inoculeaz` în incon]tientul colectiv (de exemplu, „opinia public` european`“, „publicul european“, „identitatea european`“);

– constituie un mod de raportare public` („public accountability“) privind progresele „europeniz`rii“; acest sistem de transparen\` ]i r`spundere public` este indispensabil pentru democra\ia european`.

3. Cultura organiza\ional` a spa\iului public european

La începutul acestui curs, am definit cet`\enia prin urm`toarele patru elemente: • participarea, • apartenen\a la o comunitate politic`,

• exercitarea drepturilor ]i a responsabilit`\ilor, • cultura civic`, respectiv ansamblul de competen\e care permit cet`\eanului s` influen\eze

deciziile politice. Dintre acestea, vom trata mai îndeaproape o anumit` form` a culturii civice, respectiv

cultura organiza\ional` a spa\iului public european. Este vorba de anumite competen\e ale cet`\eniei europene prin care se exprim` „patriotismul constitu\ional“ ]i care fac posibil` par-

ticiparea la „europenizare“. Este o cultur` organiza\ional` inedit` prin care o nou` configura\ie institu\ional` î]i creeaz` o identitate politic` adecvat`, prin inventarea de noi simboluri ]i referin\e identitare. Vechile apartenen\e colective (na\iunea, imperiul, republica) sunt deconstruite ]i demitizate, fiind înlocuite de aderen\a la o comunitate politic` suprana\ional`.

125

Aceasta ofer` noi oportunit`\i de manifestare a drepturilor ]i libert`\ilor, a ini\iativei ]i particip`rii cet`\ene]ti.

Wolton (1993) ]i Pérez-Diaz (1998) apreciaz` c` exist` diferen\e notabile între sfera public` na\ional` ]i spa\iul public emergent al „europeniz`rii“:

• primul a rezultat dintr-o istorie îndelungat` ]i comport` o comunitate politic` func\ional`; cel`lalt, nu numai c` este recent, dar se poate baza doar pe suportul economic;

• primul are avantajul localiz`rii precise (frontierele na\ionale, în interiorul c`rora drepturile ]i responsabilit`\ile pot fi opera\ionalizate); cel`lalt face referiri confuze, de tipul „de la

Atlantic la Urali“ (expresia lui de Gaulle), greu de transpus în ac\iunea public`; • cet`\enia european` este mai mult un ideal decât o realitate, un agregat de „polity“

na\ionale, puternic ata]ate identit`\ilor na\ionale; • prin cet`\enia european`, comunitatea de valori nu mai poate fi un criteriu de identificare,

fie pentru c` aceste valori au devenit universale (democra\ia, liberalismul, respectul

drepturilor omului, economia de pia\`), fie pentru c` ele nu mai pot fi definitorii pentru Europa (cre]tinismul, anticomunismul etc.);

• majoritatea spa\iilor publice na\ionale s-au constituit pe baza unei limbi comune; acesta nu este ]i cazul Europei, unde se vorbesc 43 de limbi, dintre care 21 sunt limbi oficiale ale U.E.;

• dezbaterea public` la nivel european este incipient` ]i sporadic`; participarea cet`\eneasc` în plan european vizeaz` tot problemele interne, raportate la „acquis“-urile comunitare. Probabil c` aceste observa\ii sunt corecte. Spa\iul public european este un proiect, dar un

proiect care a început deja s` prind` contur. Acest spa\iu rezult` din interac\iunea actorilor

na\ionali cu institu\iile europene, în cadrul „europeniz`rii“. Este un spa\iu public unde

func\iile statului sunt de\inute de mai multe instan\e opera\ionale, prin ceea ce se nume]te

guvernan\`. Este un domeniu al ac\iunii politice unde actorii tradi\ionali (parlamentele ]i partidele politice) împart puterea cu noile centre de influen\` precum agen\iile specializate, oficiile de consultan\` ]i „lobby“, mass-media, organiza\iile de patronat, sindicatele, companiile suprana\ionale. Este un spa\iu public în care apar noi tipuri de organiza\ii (de exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social ]i civic), prin fuzionarea ]i

transformarea institu\iilor tradi\ionale. Reamintim faptul c` teza principal` sus\inut` în capitolul anterior a fost cea a rela\iei

dintre tipul de organiza\ie ]i identitate. Aceast` tez` este confirmat` atât de sociologia politic` ]i psihologia social`, cât ]i de cercet`rile recente privind construc\ia cultural` a

identit`\ilor colective. În cazul cet`\eniei, aceast` rela\ie s-a stabilit între o comunitate politic` („polity“ sau spa\iul public unde se manifest` cele patru atribute generice ale

cet`\eniei la care ne-am referit mai sus) ]i identitatea colectiv` care asigur` coeziunea ]i

specificitatea acestei comunit`\i. A]a a fost cazul cu cet`\ile-stat ]i cet`\enia antic`, cu imperiul roman ]i cet`\enia roman`, cu republicile medievale ]i cet`\eniile teritoriale, cu statele na\ionale ]i cet`\enia na\ional` (asimilat` na\ionalit`\ii). În situa\ia nou` a Uniunii Europene, atât comunitatea cât ]i identitatea politic` sunt atipice: organiza\ia de referin\` nu mai este exclusiv statul, ci guvernan\a multi-centric`; identitatea colectiv` nu se mai

construie]te în raport cu teritoriul ]i cultura na\ional`, ci prin valorificarea ata]amentului individual ]i colectiv fa\` de unele principii universale (drepturile omului) ]i reperele specifice ale integr`rii politice europene (respectiv, institu\iile europene, politicile comunitare ]i tratatele Uniunii, eventual, Constitu\ia European`).

126

Aceast` situa\ie inedit` constituie deja o provocare pentru ]tiin\ele sociale ]i politice, de

unde ]i interesul major pentru cet`\enia european` ca domeniu de studiu în universit`\i14. În aceast` perspectiv`, consider`m oportun s` insist`m, în continuare, asupra celor doi factori ai

construc\iei culturale a „europeniz`rii“, respectiv organiza\ia ]i identitatea. Mai exact, ne vom ocupa mai pe larg de cultura organiza\ional` a guvernan\ei europene ]i de oportunit`\ile create pentru formarea cet`\eniei europene ca statut, apartenen\`, participare politic` ]i identitate colectiv`.

Uniunea European` nu este un stat suprana\ional care s` practice un sistem parlamentar de

guvernare. Democra\ia european` nu reproduce modelul statului na\ional, aplicat unui consor\iu de state suverane. Chiar ]i federa\ia european`, pe care mul\i o întrev`d ca solu\ie organiza\ional`, nu va fi identic` cu cea care func\ioneaz` în Germania, SUA sau Belgia. Miza

cet`\eniei europene, în acest context extrem de complicat, nu este cea a câtorva drepturi suprana\ionale, ad`ugate mai degrab` din ra\iuni psihologice (inocularea ideii de unitate) decât

din considerente politice ]i juridice. Interesul atât de mare pentru cet`\enia european`, ca ]i în

cazul Constitu\iei Europene, este legat de problemele-cheie ale suveranit`\ii ]i viitorului

statului na\ional. În ultim` instan\`, dezbaterile privind „reforma institu\ional`“ nu se refer` doar la democratizarea U.E., ci vizeaz` multe aspecte domestice pe care guvernan\ii ar fi fost nevoi\i s` le trateze cu sau f`r` existen\a U.E. Ceea ce este în joc, în aceast` aparent`

confruntare de idei, este de fapt întreaga ordine politic` a modernit`\ii, realizat` începând cu revolu\ia industrial` ]i afirmarea na\iunilor ca identit`\i colective dominante. Aceast`

arhitectur` politic` se baza pe trei pilieri, anume statul na\ional, drepturile omului ]i

cet`\enia.

Noua ordine introdus` de guvernan\a european` este o alternativ` istoric` la organizarea ierarhic`, centralizat` ]i etatist` instituit` de statele na\ionale. Ideea de guvernan\` pluralist`, pe care am discutat-o în modulul IV, presupune interac\iunea institu\iilor suprana\ionale cu actorii na\ionali, f`r` s` se mai recurg` la mijloacele coercitive ale guvern`rii. Este o ordine

bazat` pe metoda comunitar` a consensului, în care nici statele na\ionale nu mai sunt suficient de autoritare ca s` monopolizeze deciziile cele mai importante ]i nici institu\iile europene nu au for\a politic` ]i legal` a unui stat suprana\ional. Este o metod` de organizare consensual`,

inspirat` din conceptul de „consciational democracy“ al lui Lijphart (1999), unde deciziile se iau prin negocieri ]i cooperare. Aceast` metod` presupune c` uniunea politic` se realizeaz` prin acordul între state suverane, prin interdependen\a institu\iilor europene cu actorii

na\ionali ]i prin convergen\a de facto, sub forma re\elelor transfrontaliere, a proiectelor transna\ionale ]i a integr`rii economice.

Cultura organiza\ional` a acestei noi ordini politice poate fi caracterizat` prin patru elemente:

a) Guvernan\a multi-centric` ]i pluralist`, ceea ce presupune descentralizarea deciziei, implicarea diverselor institu\ii politice (nu doar a statului na\ional), participarea actorilor

non-guvernamentali (ONG-urile, centrele de expertiz`, consultan\` ]i „lobby“, mass-me-dia). Optând pentru aceast` form` de organizare social` ]i politic`, U.E. aspir` s` devin`

14 Practic, „studiile europene” constituie un numitor comun al tuturor universit`\ilor europene (fie

sub forma unui pachet de op\iuni, fie printr-un curs interdisciplinar sau prin departamente specializate). Cât despre „cet`\enia european`”, ea apare deja ca domeniu de studiu în universit`\ile din Bruges, Strasburg, Floren\a, Bruxelles, Torino ]i Berlin. La acestea, se adaug` proiectele finan\ate de U.E. ]i activitatea Celulei de Prospectiv` a Comisiei, precum ]i centrele de cercetare ]i monitorizare a „europeniz`rii”.

127

prima „network society“ din istorie (Tallberg, 2000). Pentru unii autori (Guibernau, 2001, p. 29), aceast` asociere atipic` între guverne, sindicate, organiza\ii cet`\ene]ti, asocia\ii de

profesioni]ti ]i institu\ii suprana\ionale pune dubla problem` a coeren\ei ]i a respon-sabilit`\ii: cum se asigur` coeziunea organiza\ional`, cine ]i cum r`spunde în fa\a cet`-\enilor din moment ce luarea deciziei este atât de dispersat`?

b) Emergen\a unor noi actori colectivi, a]a cum sunt „policy networks“ (Rhodes, 2003), agen\iile ]i parteneriatele sociale (Streeck ]i Schmitter, 1991). Aceste forme corporatiste de actori sociali sunt descentralizate ]i relativ autonome, au libertate de mi]care ]i sunt

competente în anumite domenii ale vie\ii publice. Un exemplu este cel al „European Works Council“, o form` de organizare transfrontalier` a muncitorilor (echivalent` sindicatelor) care, dup` Streeck (2001, p. 129), permite armonizarea drepturilor sociale ale „cet`\eniei industriale“ la nivel european. Alte exemple sunt „Comitetul Economic ]i Social“ (organiza\ie european` de parteneriat social) ]i consor\iile inter-regionale (de

exemplu, Alpi-Adria). Marks ]i MacAdam (1998, p. 104) consider` c` politicile sociale europene sunt domeniul

cel mai propice pentru parteneriat ]i dialog social. Într-un studiu exhaustiv consacrat acestei chestiuni, ace]ti autori identific` trei mari domenii unde se formeaz` noii actori europeni:

• sindicalismul transna\ional – în prezent, exist` paradoxul dup` care firmele devin

tot mai multina\ionale, în timp ce sindicatele sunt tot mai fragmentate ]i limitate la cadrul na\ional. Pentru a contracara aceast` evolu\ie, s-a creat Confedera\ia European` a Sindicatelor (ETUC) în 1973, reprezentând peste 40 de federa\ii ]i peste 20 de \`ri; barierele actuale sunt îns` la nivel na\ional, unde legisla\ia ]i modul de organizare sunt extrem de rigide;

• mi]c`rile regionale au început s` se organizeze fie la nivel global (Asocia\ia European` a Regiunilor), fie sub form` de grupuri de interes ]i consor\ii; interesant este faptul c` regiunile au personalitate juridic` (se pot angaja în nume propriu, direct, f`r` s` mai treac` prin controlul central) ]i au format propriile structuri opera\ionale (de exemplu, centre de „lobby“ ]i rela\ii cu publicul);

• „noile mi]c`ri sociale“ (NMS) care, spre deosebire de „vechile“ forme (Inglehart,

1990), se deta]eaz` de ierarhia social` ]i trateaz` probleme transversale, comune tuturor societ`\ilor europene. Iat` câteva exemple: mi]c`rile ecologice, mi]c`rile anti-nucleare, grupurile feministe, ac\iunile de solidaritate cu Lumea a Treia etc.; patru organiza\ii paneuropene sunt deja reprezentate la Bruxelles ]i pe lâng` Curtea European` de Justi\ie.

c) Informalizarea deciziei sau ceea ce Benz (2003, p. 100) nume]te „dezinstitu\ionalizarea lu`rii deciziei“ se refer` la procesul de consultare ]i negociere direct` între indivizi ]i noii actori colectivi. Luarea deciziei nu mai este strict interguvernamental`: ea comport` rela\ii interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, alian\e, influen\e, discursuri carismatice, ac\iuni de captare a bun`voin\ei („confidence-building“), „lobby“ politic. Benz constat` c` astfel

de rela\ii informale au început s` apar` ]i în cazul colabor`rii dintre Consiliu ]i Parlamentul European, prin multiplicarea workshop-urilor ]i a reuniunilor informale. Pozi\iile de negociere nu sunt neap`rat interstatale ]i nu pleac` de la raporturi de putere, ci de la interac\iunea persoanelor ]i a elitelor. Aceast` informalizare a rela\iilor oficiale este un pas important spre formarea comunit`\ii politice ]i a coeziunii organiza\ionale care stau

la baza cet`\eniei europene.

128

d) Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cet`\eniei europene. Dup` Brubaker (apud: Schmitter, 2001, p. 88), cet`\enia european` este o variant` a tipului ideal de cet`\enie prin ajust`ri conjuncturale care vizeaz` urm`toarele aspecte:

• egalitatea în drepturi pentru to\i cet`\enii U.E.; este vorba de drepturi egale pentru

to\i cet`\enii statelor na\ionale, recunoscute ]i la nivelul Uniunii;

• loialitatea nu se mai exprim` prin disponibilitatea la sacrificiu în interesul „patriei-mam`“; aceast` form` sacralizat` de loialitate, sus\inut` de serviciul militar obligatoriu, a disp`rut în cazul euro-cet`\eniei; ea este înlocuit` de ritualuri pur simbolice (salutul drapelului sau respectul imnului) ]i de „patriotismul

constitu\ional“ al lui Habermas;

• apartenen\a la o comunitate politic` ]i cultural` care nu mai este legat` în mod necesar de na\iune ]i teritoriu;

• participarea la activitatea unit`\ilor subna\ionale (de exemplu, regiunile, municipalit`\ile) ]i a institu\iilor europene specifice (Ombudsman, Parlamentul European, Curtea European` de Justi\ie);

• na\ionalitatea este dublat` de cet`\enia U.E., astfel încât cet`\enii statelor membre au o dubl` cet`\enie (na\ional` ]i european`);

• beneficiile individuale de pe urma cet`\eniei europene nu sunt foarte conving`toare (drepturile suprana\ionale nu influen\eaz` foarte mult via\a zilnic` a cet`\enilor); cu toate acestea, euro-cet`\enia este o condi\ie favorizant` pentru alte drepturi prev`zute în reglement`rile specializate referitoare la egalitatea de gen, tratamentul

angaja\ilor sezonieri sau pe termen redus, protec\ia mediului, drepturile consumatorilor, asisten\a medical` a persoanelor care se deplaseaz` în interiorul U.E., practicile competi\ionale între firme, standardele minimale de s`n`tate ]i siguran\` social`, protec\ia împotriva subculturilor etc. Statutul de cet`\enie european` deschide accesul la alte drepturi, incluse în reglement`ri care nu se refer`

direct la euro-cet`\enie.

Aceste modific`ri ale tipului ideal de cet`\enie, spune Schmitter (2001, p. 109), nu au reu]it totu]i s` impun` cet`\enia european` ca o identitate colectiv` atr`g`toare, capabil` s` capteze identificarea politic` a cet`\enilor. Cet`\enia U.E. r`mâne ca un supliment la „polity“

na\ional, fiind incapabil` s` rezolve problema legitimit`\ii ]i democra\iei europene. Solu\ia const` nu în a începe cu inventarea miturilor identitare, a tradi\iilor ]i a

simbolisticii aferente. Dup` Schmitter, ceea ce trebuie realizat mai întâi este consolidarea

organiza\ional` a „Euro-polity“ astfel încât cet`\enia european` s` devin` un concurent puternic pentru cet`\enia na\ional`. Cu alte cuvinte, ac\iunea politic` trebuie s` sus\in` cu

prioritate organiza\ia, care va fi capabil` s`-]i dezvolte ulterior propria identitate colectiv`.

În acest scop, Schmitter avanseaz` ]ase propuneri de reform` politic` vizând relansarea interesului pentru cet`\enia european`:

• organizarea unor referendum-uri na\ionale o dat` cu alegerile europene; aceast` m`sur` ar da legitimitate ]i ar atrage aten\ia asupra U.E. ca organiza\ie politic`;

• introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul European: pe liste de

partid ]i pe liste individuale; • folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) ]i introducerea deliber`rii colective (de

exemplu, prin forum-uri Internet), astfel încât cet`\enii s` aib` mai multe informa\ii despre candida\i;

129

• aderarea U.E. la Conven\ia European` a Drepturilor Omului, devenind astfel eligibil` pentru Curtea European` a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg; acest

demers trebuie completat prin codificarea drepturilor din genera\ia a 3a ]i a 4a (de exemplu, drepturile sociale, drepturile culturale, drepturile copilului, drepturile consumatorului, drepturile ecologice), specifice spa\iului public european; aceste drepturi ar fi complementare celor din genera\ia 1a ]i a 2a, protejate de instrumentele na\ionale;

• legiferarea statutului „Euro-denizens“, a persoanelor care nu au acces la drepturi pentru c` nu au statutul de cet`\ean na\ional; cet`\enia european` ar fi un statut juridic acordat nu numai „comunity nationals“, ci ]i azilan\ilor politici, refugia\ilor de r`zboi, solicitan\ilor de reziden\` iar U.E. ar c`p`ta responsabilit`\i efective în gestionarea acestei zone de „non-citizenship“;

• garantarea cet`\eniei europene pentru descenden\ii cet`\enilor statelor membre ale U.E. care tr`iesc în afara Uniunii.

Toate aceste m`suri au drept scop s` fac` din cet`\enia european` o alternativ` ]i nu un derivat al cet`\eniei na\ionale. Ele vizeaz` înt`rirea „Euro-polity“ ca organiza\ie de integrare politic` ]i, implicit, ca suport al form`rii noii identit`\i colective. Aceast` identitate va dep`]i stadiul actual de „market membership“. Ea va ocupa treptat spa\iul transna\ional al societ`\ii europene prin valorificarea celui mai recent mit identitar: mitul cet`\eanului. Este un mit care a mobilizat energiile populare în perioada form`rii na\iunilor ]i a reu]it s` confere legitimitate statelor na\ionale pe baza unui contract social foarte simplu: cet`\enii primesc drepturi garantate ]i recunoscute de stat care, în schimb, cere loialitate ]i respectarea obliga\iilor civile. Aspectele intervenite ulterior, respectiv participarea politic` ]i justi\ia social`, au f`cut ca cet`\enia s` devin` piatra de încercare a politicilor publice ]i m`sura capacit`\ii statelor na-\ionale de a gestiona echilibrul dintre drepturi ]i responsabilit`\i.

Pentru moment, nu dispunem de un proiect la fel de mobilizator pe baza c`ruia s` se construiasc` identitatea colectiv` a U.E. Cet`\enia european` este mai mult decât suma cet`\eniilor na\ionale. Ea nu se reduce la cele patru drepturi suprana\ionale recunoscute de Tratatul de la Maastricht ]i nici nu se limiteaz` la simbolurile „europene“ (drapelul, imnul, pa]aportul etc.) introduse artificial, prin imitarea sistemelor de identificare na\ional`. Cet`\enia european` trebuie s` reprezinte activitatea unei comunit`\i inclusive care func\ioneaz` într-un spa\iu public transna\ional. Ea va fi efectiv` doar în momentul în care va îndeplini toate criteriile cet`\eniei ]i va fi capabil` s` capteze adeziunea cet`\enilor cel pu\in în aceea]i m`sur` ca cet`\enia na\ional`.

4. Rolul educa\iei

Formarea con]tiin\elor individuale ]i colective se face cel mai temeinic prin educa\ie. Îndeosebi în epoca modern`, guvernan\ii au folosit educa\ia ca un mijloc de influen\` social`, mai eficace decât recursul la for\`, prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea na\iunilor, de exemplu, înv`\`mântul na\ional, secularizat ]i accesibil a fost un instrument activ în inculcarea sentimentului na\ional. }coala a fost spa\iul cultural în care s-a înv`\at limba, istoria ]i geografia na\ional`, dar ]i un mediu pentru socializarea politic` precoce. Prin instruire, viitorii cet`\eni au fost sensibiliza\i în favoarea virtu\ii civice ]i a loialit`\ii fa\` de statul-na\iune.

Educa\ia pentru cet`\enie european` nu mai poate opera în acelea]i condi\ii. Pe de o parte, pentru c` identitatea colectiv` a U.E. nu a devenit înc` un referen\ial politic capabil s` concureze spa\iul public na\ional, care continu` s` monopolizeze activit`\ile civice ]i politice.

130

Pe de alt` parte, conform Tratatului Uniunii, educa\ia este în atribu\ia statelor membre. Ea nu face obiectul unei politici comune, cu excep\ia unor competen\e legate de libertatea de circula\ie a persoanelor (dreptul la educa\ie al copiilor lucr`torilor migran\i, recunoa]terea calific`rilor) incluse în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiarit`\ii, educa\ia ]i cultura r`mân atribute definitorii ale statului na\ional.

Aceast` contradic\ie dintre nevoia de educa\ie pro-european` ]i absen\a politicilor comunitare în acest domeniu a devenit preocupant` la sfâr]itul anilor ’90, când s-a constatat o r`mânere în urm` a Europei fa\` de principalii s`i concuren\i (SUA ]i Japonia). Ca de obicei în situa\iile de criz` (vezi ]ocul Sputnik-ului ]i efectele sale asupra educa\iei americane sau mobilizarea na\ional` prin educa\ie în Japonia postbelic` ]i în perioada Meiji), politicienii ]i-au adus aminte de educa\ie. La început prin procese spontane, de cooperare direct` între institu\iile de înv`\`mânt (Procesul Bologna, Programele Leonardo ]i Socrates), educa\ia ]i formarea profesional` au primit tot mai mult sprijin comunitar. Mai mult, începând cu Summit-ul de la Lisabona (2000), educa\ia ]i cultura au devenit, pentru prima oar` în istoria U.E., priorit`\i strategice ale politicilor europene.

În acest proces de valorificare a educa\iei în construc\ia european`, se pot identifica trei momente de referin\`, respectiv introducerea dimensiunii europene, Procesul de la Bologna ]i Strategia de la Lisabona. Chiar dac` nu se refer` direct la cet`\enia european`, aceste momente sunt importante pentru formarea prin educa\ie a con]tiin\ei europene ]i a identit`\ii politice corespunz`toare. Cele trei demersuri la care ne vom referi în continuare sunt rezultatul unei schimb`ri de atitudine în favoarea educa\iei ]i form`rii profesionale la nivelul Uniunii care începe s` se comporte ca un stat suprana\ional: ]i-a creat un aparat birocratic organizat pe domenii ale politicilor publice (inclusiv educa\ia, cultura ]i tineretul), se preocup` de rela\ia sa cu cet`\enii ]i î]i asum` politici care alt`dat` erau l`sate în apanajul exclusiv al statelor na\ionale (educa\ia, ap`rarea, securitatea, rela\iile interna\ionale).

a) Dimensiunea european`

Ideea de „dimensiune“ evoc` deschiderea european` a sistemelor educative na\ionale, circumscrise jurisdic\iei statelor membre. Introdus` în 1983 printr-o recomandare a Parlamentului European, dimensiunea european` desemna o finalitate ad`ugat` politicilor na\ionale în domeniul înv`\`mântului ceea ce, practic, se traduce prin teme ]i con\inuturi europene în cadrul unor materii precum geografia ]i istoria, studiul limbilor str`ine ]i al „acquis“-urilor, chiar prin materii aparte dedicate studiilor europene. Adi\ionarea acestor specifica\ii la edificiul na\ional al educa\iei nu a mai corespuns a]tept`rilor, astfel încât s-a sim\it nevoia unor dezvolt`ri mai consistente. Începând cu 1993, în „Carta Noii Europe“ (adoptat` o dat` cu Tratatul de la Maastricht), „dimensiunea“ a c`p`tat un contur mai precis. Ea înseamn`:

• educa\ia în Europa, care pune accentul pe apartenen\a la un spa\iu cultural comun; • educa\ia despre Europa, care se refer` la con\inuturile ]i materiile care studiaz` diversele

aspecte ale societ`\ii europene; • educa\ia pentru Europa, care vizeaz` formarea identit`\ii ]i cet`\eniei europene.

Acest din urm` aspect a devenit o prioritate în programele de cooperare în domeniul educa\iei, cercet`rii ]i tineretului. În condi\iile dubl`rii bugetului comunitar pentru educa\ie ]i tripl`rii fondurilor pentru cercetare în exerci\iul 2005-2008, este de a]teptat ca educa\ia pentru cet`\enie european` s` beneficieze de o sus\inere masiv`.

b) Procesul de la Bologna

Este vorba de o mi]care ad hoc a universit`\ilor europene în favoarea unei „Arii Europene a Înv`\`mântului Superior“. Aceasta presupune armonizarea politicilor, a structurilor, a

131

modului de recunoa]tere a studiilor universitare, ceea ce dep`]e]te cu mult simpla „dimensiune“ injectat` în sistemele na\ionale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna (validat în 1999 prin sus\inerea oficial` a mini]trilor de resort din \`rile semnatare, inclusiv România) antreneaz` schimb`ri de substan\`, respectiv:

• un sistem comparabil de diplome ]i acte de studii (de exemplu, „foaia matricol`“); • o structur` echivalent`, similar` înv`\`mântului superior american, care s` cuprind` dou`

cicluri, respectiv licen\a (ciclul inferior, „Bachelor“ sau „undergraduate“ cu durata de 3 ani) ]i nivelul Master („graduate“) cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu universitar, inclus în înv`\`mântul superior (nu va mai fi considerat înv`\`mânt postuniversitar, ca în România) ]i va avea o durat` de 3 ani;

• un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul European de Credite Transferabile), echivalent pentru toate universit`\ile europene, unde un semestru = 30 credite, 45 ore s`pt`mânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfa\` (cu prezen\`) ]i 15 ore de lucru individual; ECTS presupune o scar` unic` de evaluare cu ]apte calificative, care s` înlocuiasc` sistemul de notare de la 1 la 10;

• intensificarea mobilit`\ii studen\ilor ]i a cadrelor universitare (de exemplu, prin programele TEMPUS ]i ERASMUS);

• cooperarea în materie de asigurare a calit`\ii, de exemplu, prin European Network of Quality Assurance in Higher Education;

• promovarea studiilor europene ]i a educa\iei pentru Europa.

c) Strategia de la Lisabona

Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima dat` în istoria U.E., c` educa\ia ]i cultura devin priorit`\i ale politicilor comune. Ca urmare, sub numele generic „Strategia de la Lisabona“, s-au fixat trei obiective strategice, respectiv:

• îmbun`t`\irea calit`\ii ]i eficien\ei sistemelor de educa\ie ]i formare profesional` din cadrul U.E.;

• facilitarea accesului la sistemele de educa\ie ]i formare din statele membre; • deschiderea sistemelor de educa\ie ]i formare c`tre societate.

Cum sistemele na\ionale de înv`\`mânt sunt foarte variate (structuri, tipuri de institu\ii, examene ]i certificate, legisla\ie, curriculum, formarea profesorilor, management ]i finan\are), s-a convenit s` se men\in` aceast` diversitate dar s` se ob\in` convergen\a ]i armonizarea politicilor educa\ionale pe dou` c`i:

• prin stabilirea unor obiective comune, realizate îns` printr-o mare diversitate de programe, actori ]i stiluri manageriale;

• prin adoptarea unor standarde comune de performan\` („indicators and benchmarks“) care s` permit` evaluarea dup` criterii comune, comparabilitatea ]i planificarea unor ac\iuni comune. Aceste tendin\e exprim` interesul statelor membre ]i al U.E. de a sus\ine demersurile de

integrare politic` prin ac\iuni tot mai consistente în domeniul educa\iei ]i form`rii profesionale. „Europenizarea“ se extinde astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate alt`dat` ca atribu\ii inviolabile ale statului na\ional. F`r` îndoial`, aceste evolu\ii ne arat`, pe de o parte, c` U.E. tinde s`-]i asume toate prerogativele unei entit`\i politice func\ionale, pe de alta, c` statul na\ional nu mai este singur pe arena public` ]i c` este nevoit s` împart` puterea ]i responsabilitatea cu al\i parteneri, afla\i în afara teritoriului na\ional.

132

CONCLUZII

Statutul Uniunii Europene provoac` pentru moment confuzie, chiar dac` cercet`torii în

]tiin\ele sociale ]i politice sunt entuziasma\i de faptul c` au lansat un nou termen: guvernan\a multipl`. Cet`\enia na\ional` s-a format în interiorul spa\iului public na\ional, caracterizat prin cele trei puteri clar definite (executivul, legislativul ]i juridicul), prin rela\ii manicheiste între stat ]i societatea civil`, între guvernan\i ]i opozi\ia politic`. În schimb, democra\ia european` este prea complicat`. Ea aduce un amestec ciudat de principii, practici diplomatice ]i structuri federaliste, de subsidiaritate ]i pluralism institu\ional, de coabitare a dreptului

comunitar cu reglementarea interguvernamental`, toate acestea într-un ansamblu compozit greu de explicat prin reperele anterioare. Cet`\eanul de rând este derutat de faptul c`, de]i guvernele na\ionale r`mân puternice ]i foarte vizibile, statele na\ionale accept` totu]i deciziile unor institu\ii suprana\ionale care le limiteaz` suveranitatea. De]i a înv`\at înc` din ]coal` c` cet`\enia nu are existen\` juridic` decât în interiorul propriului stat, cet`\eanul trebuie s`

admit` c` exist` un corp de drepturi europene ]i instrumente de protec\ie care se aplic` direct, în deplin` logic` federal`. Acestea nu sunt îns` drepturi subiective, în sensul juridic al termenului (ele nu stabilesc o rela\ie juridic` între cet`\eni ]i Uniune), ci principii de cooperare pe orizontal`, între entit`\i politice autonome. În sfâr]it, scena politic` a democra\iei europene ofer` ]anse de participare îndeosebi pentru elite, întreprinz`tori ]i tehnocra\i, pentru

persoanele poliglote, cu o educa\ie multicultural` ]i dispuse la mobilitate. Apare astfel riscul ca cet`\enia european`, spre deosebire de aportul mobilizator ]i egalitar al cet`\eniilor na\ionale, s` m`reasc` clivajele ]i s` încurajeze inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul ]i non-participarea.

Altfel spus, în concluzia acestei lucr`ri, cet`\enia european` este ambigu`. Pe de o parte,

ea conserv` sensul ini\ial al cet`\eniei, a]a cum a ap`rut în interiorul frontierelor juridice ale statului na\ional, ca rela\ie direct` între cet`\enii statelor membre ]i Uniune. Ca în orice sistem federal, unde drepturile se aplic` direct cet`\eanului (f`r` filtrul decizional al entit`\ilor

intermediare), statutul de cet`\ean european desemneaz` drepturile cet`\eanului ca membru al propriului stat ]i al Uniunii. Pe de alta, a fi cet`\ean al Uniunii presupune s` fii membrul

unei noi comunit`\i politice, ireductibil` la suma societ`\ilor ]i statelor na\ionale. În acest

sens, cet`\enia european` desemneaz` un nou tip de identitate colectiv`, care asigur` liantul politic ]i cultural între statele membre, între acestea ]i institu\iile suprana\ionale. Spre deosebire de identitatea cultural` european`, care se refer` la istoria, valorile ]i patrimoniul cultural comun al popoarelor europene, cet`\enia european` trebuie în\eleas` în primul rând ca

o identitate politic`. Este identitatea U.E., reprezentat` de o cultur` politic` comun` care

trebuie construit` ]i inventat` printr-un proces similar form`rii statelor na\ionale în sec. XIX.

Acest proces, a]a cum am v`zut, trebuie s` înceap` cu organiza\ia politic`, cu demarcarea spa\iului public în care se va desf`]ura ac\iunea cet`\enilor europeni. Aceast` nou` form` de organiza\ie nu se mai reduce la stat ]i la polaritatea putere-opozi\ie. Ea este pluralist`, multi-centric` ]i pe mai multe niveluri, într-o structur` reticular` complet diferit` de sistemul centralizat ]i ierarhizat al statului na\ional.

133

Uniunea European` este o provocare pentru ]tiin\ele sociale ]i politice tocmai prin caracterul s`u inedit ]i contradictoriu. Ea nu se limiteaz` la termenii specifici statului, nici

chiar la versiunea sa federal`, ]i nici nu mai poate fi explicat` prin logica guvern`rii. Puterea este descentralizat`, împ`r\it` între o multitudine de actori na\ionali ]i europeni, ceea ce incit` la cooperare ]i formarea parteneriatelor. În sistemul de guvernan\` pluralist` al Uniunii, nici un participant nu mai este atât de puternic încât s`-i domine autoritar pe ceilal\i. Aceast` form` de organiza\ie politic` decurge din noua ordine european` care a reu]it s` aduc` nu

numai stabilitate, dar ]i prosperitate, facilit`\i economice, comerciale ]i financiare f`r` precedent.

R`mâne ca proiectul de integrare politic`, început în anii ’90, s` definitiveze acest proces. Hibridul juridic al Uniunii ca îmbinare între dreptul interna\ional ]i dreptul comunitar, între un stat federal ]i o organiza\ie suprana\ional`, este greu de conceptualizat. El nu mai poate fi

cuprins prin tiparele obi]nuite, astfel încât este nevoie de alte încerc`ri explicative, de alte concepte, de alte cercet`ri. Tocmai din acest motiv, am considerat interesant ]i oportun s`

introducem conceptul integrator de cet`\enie european` în formarea studen\ilor în ]tiin\ele sociale ]i politice. Dezbaterea pe care am ini\iat-o în acest curs poate deschide accesul spre concepte înrudite, la fel de complexe ]i dificil de încadrat, precum „europenizarea“,

„guvernan\a“, „societatea civil`“, „identitatea european`“, „drepturile omului“, „societatea reticular`“, „globalizarea“ etc. Acestea sunt nu numai provoc`ri intelectuale de mare atractivitate, dar ]i concepte opera\ionale, utile în via\a de zi cu zi a viitorilor cet`\eni europeni.

134

ANEXA I – SENSUL DAT CET~|ENIEI ÎN DIVERSE CONTEXTE CULTURALE

Ţara Denumirea Semnificaţia

ARMENIA kaghokatsintyum statut civil, apartenenţă AUSTRIA Staatsbürgerschaft statut juridic, naţionalitate AZERBAIJAN vatandaslig patriotism BOSNIA ŞI HERZEGOVINA

državljanstvo statut civil

BULGARIA grajdanstvo cetăţenie, naţionalitate CHINA loialitate şi obligaţii

CROAŢIA državljanstvo drepturile civile, statut juridic REPUBLICA CEHĂ občanstvi statut juridic ESTONIA kodakondsus naţionalitate FINLANDA kansalaisuus cetăţenie, naţionalitate FRANŢA citoyenneté cetăţenie, statut politic şi juridic GEORGIA nokalaksoba apartenenţă, statut civil

Staatsangehörigkeit naţionalitate GERMANIA Staatsbürgerstatus statut civil, participare politică

GRECIA Υπυκοότυτα (ipikootita)

apartenenţă la polis

ITALIA cittadinanza naţionalitate, statut juridic KAZAHSTAN atuldyk patriotism, loialitate faţă de stat

grajdanstvo statut juridic, naţionalitate KIRGHISTAN atuulduk patriotism (atuul = patriot), obligaţii civice

LETONIA pilsoniba naţionalitate MALTA cittadinanza naţionalitate, statut juridic MAREA BRITANIE citizenship statut politic şi juridic, participare, ansamblu de

drepturi şi obligaţii OLANDA burgerschap naţionalitate POLONIA obywatelstwo apartenenţă, naţionalitate ROMÂNIA cetăţenie naţionalitate RUSIA grajdanstvo apartenenţă, naţionalitate

državljanstvo statut civil, apartenenţă SERBIA grajdanstvo statut civil

SLOVACIA občianstvo apartenenţă (občia = comunitate), naţionalitate SLOVENIA državljanstvo naţionalitate, statut civil SPANIA ciudadania cetăţenie, naţionalitate SUEDIA medborgare cetăţean al statului (borg = burg, cetate, oraş) TURCIA vatandaşlik naţionalitate, statut juridic UCRAINA gromadyanstvo statutul de cetăţean, titular de drepturi UNGARIA allampolgársag apartenenţă, naţionalitate LIMBA ROMANI romaniphen loialitate şi obedienţă faţă de comunitate şi legea

tradiţională (romani criss = tribunalul tradiţional) LIMBA ARABĂ al mwatana

اطواطفapartenenţă, identitate, patriotism (watan = pământ, teritoriu, patrie)

135

ANEXA II – COMPONENTELE CULTURII CIVICE

Civitas (1994) Audigier (1998) Veldhuis (1997)

Standarde de con\inut - cuno]tin\ele de baz` despre valorile ]i principiile democra\iei, guvernarea democratic`, via\a civic`, sistemul politic (american), drepturile ]i responsabilit`\ile cet`\eanului, rela\iile interna\ionale

Competen\e intelectuale - reprezint` opera\iile mintale care ajut` înv`\area standardelor de con\inut. Ele se definesc prin urm`toarele verbe: • a identifica • a descrie • a explica • a evalua o pozi\ie (o idee

sau o afirma\ie) • a lua pozi\ie (fa\` de mai

multe op\iuni) • a ap`ra o pozi\ie (un

punct de vedere)

Competen\e de participare • capacitatea de a influen\a

politica ]i deciziile prin ac\iuni colective

• exprimarea clar` a intereselor în aten\ia deciden\ilor ]i politicienilor

• construirea de coali\ii, negocierea, realizarea compromisului ]i c`utarea consensului

• gestiunea conflictelor

Competen\e cognitive • cuno]tin\e privind legisla\ia

]i activitatea politic`: regulile vie\ii colective, distribuirea puterilor în societatea democratic`, institu\iile publice, regulile ac\iunii politice ]i ale exercit`rii libert`\ii individuale

• cuno]tin\e despre lumea contemporan`

• competen\e de natur` procedural`: abilitatea de a argumenta ]i dezbate, de a reflecta ]i evalua argumentele ]i ac\iunile altora

• cunoa]terea principiilor drepturilor omului ]i ale cet`\eniei democratice

Competen\e sociale (necesare co-cet`\eniei) • capacitatea de a convie\ui • capacitatea de a coopera • capacitatea de a rezolva

conflictele pe baza legilor ]i principiilor democra\iei

• capacitatea de a lua parte la dezbaterea public`

Cuno]tin\e de baz` • democra\ia ca valoare ]i regim

politic • cet`\enia democratic` • func\ionarea democra\iei • influen\a societ`\ii asupra

indivizilor • decizia politic` ]i legislativ` • drepturile ]i obliga\iile cet`\ene]ti • rolul partidelor politice ]i al

grupurilor de interes • participarea la luarea deciziilor • modul de influen\are a politicilor

publice • problemele curente ale politicilor

publice

Atitudini ]i opinii • interesul fa\` de problemele

sociale ]i politice • identitatea na\ional` • atitudinea fa\` de democra\ie ]i

cet`\enie • încrederea în institu\iile politice • loialitatea • toleran\a ]i recunoa]terea

prejudiciilor • respectul fa\` de ceilal\i • valorificarea identit`\ii europene • ata]amentul fa\` de valorile

democra\iei europene Competen\e intelectuale • colectarea ]i valorificarea

informa\iei din diverse media • abordarea critic` a informa\iei,

politicilor ]i opiniilor • deprinderi de comunicare

(capacitatea de a ra\iona, de a argumenta ]i a exprima un punct de vedere)

ANEXA III – EDUCA|IA CIVIC~ ÎN CURRICULUM-UL FORMAL DIN |~RILE EUROPENE

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

Albania educa\ie civic` primar (clasele I-IV) materie distinct`, obligatorie 5% din orele de predare

educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele V-VIII)

materie distinct`, obligatorie 4% din orele de predare

educa\ie civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele IX-X)

materie distinct`, obligatorie 11% din orele de predare

Andorra ]tiin\e sociale primar (clasele I-VI) integrat` „blocuri” transcurriculare

]tiin\e sociale ]i umane secundar (clasele VII-X) integrat`

Armenia competen\e cotidiene primar ]i secundar (clasele I-VII) integrat`

drepturile omului secundar (clasa a VIII-a) materie distinct`, obligatorie

statul de drept secundar (clasele IX-X) materie distinct`, obligatorie

Austria educa\ie civic` primar abordare transcurricular`

istorie ]i educa\ie civic` secundar (ISCED 2 ]i 3) nou` materie obligatorie

Azerbaijan instruire civic` primar ]i secundar transcurricular`

studii constitu\ionale secundar (clasa a IX-a) materie distinct`, obligatorie

omul ]i societatea secundar (clasele VIII-XI) materie distinct`, obligatorie

Belgia

Comunitatea francofon`

educa\ie civic` primar ]i secundar teme transcurriculare

Comunitatea flamand`

educa\ie cet`\eneasc`

primar ]i secundar teme transcurriculare cercuri tematice

Bulgaria ]tiin\e sociale ]i educa\ie civic`

primar ]i secundar (clasele I-XII) combina\ie de con\inuturi transcurriculare ]i materie distinct`

o or` pe s`pt`mân`; examen obligatoriu la sfâr]itul ]colariz`rii

137

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

omul ]i lumea al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasa a XII-a)

op\ional`

Cipru studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinct`

istorie, educa\ie civic` ]i economie

primul ciclu de înv`\`mânt secundar sau gimnazial (clasele VII-IX)

materie distinct` o or` pe s`pt`mân` timp de un semestru (educa\ia civic` este materie distinct`)

Croa\ia educa\ia pentru drepturile omului ]i cet`\enie democrat`

primar ]i secundar (clasele I ]i IX) materie op\ional` program pilot

Danemarca ]tiin\e sociale primar ]i secundar (clasele I-IX ]i X-XII)

materie distinct`, obligatorie

istorie ]i instruire civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele X-XII)

materie distinct`, obligatorie

Elve\ia studii sociale primar ]i secundar non-obligatorie, integrat`

Estonia educa\ie social` primar (clasa a IV-a) materie distinct`, obligatorie 1 or` pe s`pt`mân`

educa\ie social` secundar (clasele IX ]i XII) materie distinct`, obligatorie 2 ore pe s`pt`mân`

Federa\ia Rus` introducere în educa\ia civic` ]i juridic`

primar (clasele I-IV) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

materiile asociate dreptului (dreptul ]i politica, fundamentele cet`\eniei, instruirea civic`)

primar (clasele I-IV)

facultativ`

introducere în studiile sociale („obchestvovedenie”), dreptul ]i politica, instruirea civic`, fundamentele dreptului, fundamentele cet`\eniei

primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele V-IX)

facultativ`

materiile auxiliare dreptului primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele V-IX)

facultativ`

138

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

studii sociale, ]tiin\e politice, fundamentele dreptului

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele X-XI)

materie distinct`, obligatorie

drepturile omului, bazele culturii civice ]i juridice

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele X-XI)

facultativ`

Finlanda istorie ]i studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinct`, obligatorie; instruirea civic` face parte din studiul mediului ]i a naturii (570 lec\ii pe un interval de 6 ani)

114 lec\ii s`pt`mânale în 6 ani

istorie ]i studii sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele VII-IX)

materie distinct`, obligatorie 288 ore s`pt`mânale în 3 ani

cet`\enie ]i spirit antreprenorial

secundar (clasele VII-XII) con\inuturi transcurriculare consiliere (76 ore în 3 ani, clasele VII-IX)

Fran\a a tr`i împreun` („vivre ensemble”)

primar (vârsta 6-8 ani) materie distinct`, obligatorie

educa\ie civic` primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt secundar (ISCED 1 ]i 2)

materie distinct`, obligatorie materie la examenul na\ional

educa\ie social`, civic` ]i juridic`

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar trunchi comun obligatoriu, separat ]i integrat (cu istoria ]i geografia)

3 - 4 ore din totalul de 26 de ore s`pt`mânal

Germania studii sociale (Sozialkunde) primar materie auxiliar` ]i parte component` a altor materii (istorie, geografie ]i economie), obligatorie

inclus în curriculum-ul formal din toate statele federale (Länder)

studii sociale al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar integrat`, non-obligatorie op\ional pentru concursul de admitere la universitate

Grecia educa\ie civic` primar activit`\i transcurriculare

139

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

literatura greac` veche, istoria, psihologia, dreptul civil ]i institu\iile politice, sociologia, istoria ]i ]tiin\ele sociale, civiliza\ia ]i identitatea european`, tehnologia comunic`rii, ]tiin\ele mediului

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materii specifice

Irlanda educa\ie social`, personal` ]i pentru s`n`tate

primar integrat` trei teme: eu, eu ]i ceilal\i, eu ]i lumea

educa\ie civic`, social` ]i politic`

primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie obiect la examenul de capacitate („junior certificate”)

«Leaving Certificate Applied» ]i «Transition Year Programme»

al doilea ciclu secundar parte integrant` a programelor speciale respective (în cadrul limbii engleze, istoriei, geografiei)

Islanda studii sociale integrate cu studiile religioase

primar (clasele I-VII) integrat` 3 lec\ii pe s`pt`mân` (clasele I-IV), 4 lec\ii pe s`pt`mân` (clasele V-VI), 3 lec\ii pe s`pt`mân` (clasa a VII-a)

competen\e de via\` („life skills”)

primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele IV-X a ]colarit`\ii obligatorii)

integrat` o or` pe s`pt`mân` (clase IV-X)

studii sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele VIII-X)

integrat` 3 ore pe s`pt`mân` (clasa a VIII-a), 2 ore pe s`pt`mân` (clasele IX-X)

competen\e de via\` al doilea ciclu secundar (clasele XI-XIII)

integrat` o or` pe s`pt`mân` (clasa a XI-a)

Italia studii sociale primar integrat`

istorie ]i educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`

140

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

istorie ]i educa\ie civic`, economie

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar autonom ]i transcurricular (instruirea civic` asociat` cu istoria, geografia ]i economia)

Letonia ]tiin\e sociale

primul ciclu de înv`\`mânt secundar

integrat` instruirea civic` face parte dintr-un bloc de materii („]tiin\ele sociale”) al`turi de educa\ia pentru s`n`tate, etica, economia ]i istoria

]tiin\e sociale al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele X-XII)

integrat`

Liechtenstein cuno]tin\e civice pre]colar integrat` în func\ie de necesit`\i, pe vârste ]i niveluri

primar integrat`

secundar integrat`

Lituania principiile societ`\ii civile primar (clasele VII-VIII) materie distinct` o or` pe s`pt`mân`

principiile societ`\ii civile secundar (clasa a X-a) materie distinct` 2 ore pe s`pt`mân`

Luxemburg educa\ie civic` („cours d'instruction civique”)

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasa a XII-a)

materie distinct` o or` pe s`pt`mân`

Macedonia educa\ie civic` primar (clasele VII-VIII) curs op\ional

(FYROM) educa\ie civic` ]colile secundare profesionale materie distinct`

sistemul politic ]i cultura civic`

]colile secundare generale (clasele IX-XII)

inserturi specifice în diverse programe

Malta înv`\area democra\iei primar ]i secundar transcurricular`, integrat` în toate materiile

fiecare ]coal` trebuie s`-]i elaboreze propriul curriculum pe baza unor standarde na\ionale

Moldova educa\ie civic` primar (clasele I-IV) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele V-IX)

materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

141

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

educa\ie civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele X-XII)

materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

Norvegia ]tiin\e sociale primar (clasele I-VII) integrat` (istoria, geografia ]i instruirea civic`)

2-3 ore pe s`pt`mân`

activit`\i de consiliere primar (clasele I-VII) integrat`

]tiin\e sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele VIII-X)

integrat` 3-4 ore pe s`pt`mân`

activit`\i de consiliere primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele VIII-X)

integrat`

instruire civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasa a XII-a)

materie distinct` 2 ore pe s`pt`mân`

Olanda educa\ie pentru cet`\enie primar predat` în cadrul „attainment target” despre om ]i societate

în acest „attainment target” mai intr` geografia, istoria, studiul societ`\ii ]i mediului, educa\ia pentru s`n`tate

studii sociale

(„Maatschappijleer”)

secundar teme transcurriculare

Polonia istorie ]i societate primul ciclu de înv`\`mânt secundar arie curricular` integrat`

cunoa]terea societ`\ii al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`

Portugalia dezvoltare personal` ]i social` primar fiecare ]coal` î\i define]te propriul cadru curricular pe baza unui curriculum na\ional

predomin` educa\ia non-formal` ]i activit`\ile cross-curriculare

ciclul secundar superior (cls. X-XII) activit`\i cross-curriculare

Regatul Unit

Anglia educa\ie pentru cet`\enie („citizenship education”)

primar transcurricular`, ca parte integrat` a ariei op\ionale „educa\ie personal`, social`, sanitar` ]i civic`”

la alegere la nivelul fiec`rei ]coli

cet`\enie primul ciclu de înv`\`mânt secundar transcurricular`

142

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

Sco\ia dezvoltare personal` ]i social` primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt secundar (vârsta 5-14 ani)

integrat` ]i transcurricular` (arie tematic`)

educa\ie religioas` ]i moral`

primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt secundar (nivelul de vârst` 5-14 ani)

integrat` ]i transcurricular` (arie tematic`)

Republica Ceh` educa\ie civic` primar (clasele VI-IX) materie distinct` 1-2 ore pe s`pt`mân`

]tiin\e sociale ]i educa\ie cet`\eneasc`

secundar (clasele XII-XIII) integrat` ]tiin\elor sociale, educa\iei ecologice ]i filosofiei

2 ore pe s`pt`mân` în curriculum-ul �colii Na\ionale; 1 or` pe s`pt`mân` în curriculum-ul �colii de Baz`

România educa\ie civic` primar (clasele III-IV) materie distinct`, obligatorie (aria curricular` „om ]i societate”)

1-2 ore pe s`pt`mân`

cultur` civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele V-VI)

curs op\ional o or` pe s`pt`mân`

cultur` civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele VII-VIII)

materie obligatorie completat` de con\inuturi transcurriculare (ex. cursurile op\ionale „comunicarea în sfera public`” ]i „rezolvarea de conflicte”)

o or` pe s`pt`mân`

San Marino studii sociale primar integrat`

istorie ]i educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`

istorie ]i educa\ie civic`, economie

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`

Serbia-Muntenegro

Serbia educa\ie pentru cet`\enie primar ]i secundar materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

Muntenegro educa\ie pentru cet`\enie primar ]i secundar materie distinct`, optional` proiect pilot

Slovacia instruire civic` primar (clasele VI-IX) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

]tiin\ele societ`\ii secundar (clasele IX-XI) materie distinct`

143

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

Slovenia educa\ie civic` ]i etic` primar (clasele VII-VIII) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`

cultur` civic` secundar (clasa a IX-a) materie distinct`, curs op\ional în cadrul modulului „]tiin\e umane”

o or` pe s`pt`mân` (32 ore într-un an ]colar)

]tiin\e sociale ]colile secundare profesionale materie distinct`, obligatorie 85 ore într-un an ]colar (ciclul de 2 ani), 70 ore pe an ]colar (ciclul de 3 ani)

Spania ]tiin\e, geografie ]i istorie primar materie distinct`

etic`, ]tiin\e sociale, geografie ]i istorie

secundar (ambele cicluri) materie distinct`

filosofie ]i istorie; istoria lumii contemporane (filiera ]tiin\e sociale)

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (Bachillerato)

materie distinct` ]i teme transcurriculare

Suedia studii sociale primar (clasele I-VI)

secundar (clasele VII-IX)

materie distinct` 855 ore în 9 ani de înv`\`mânt obligatoriu

Turcia democra\ie ]i educa\ie pentru drepturile omului

primar (clasele I-III) materie distinct`, obligatorie

instruire civic` ]i drepturile omului

primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasele VII-VIII)

materie distinct`, obligatorie

democra\ie ]i educa\ie pentru drepturile omului

al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clasa a XI-a)

materie distinct`, curs facultativ

Ucraina „Suntem cet`\eni” primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasa a IX-a)

materie distinct`, obligatorie ultimul an de ]colaritate

educa\ie juridic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar (clasa a IX-a)

materie distinct`, obligatorie

educa\ie pentru cet`\enie al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar (clsasele IX-XI)

materie distinct`, obligatorie

Ungaria istorie ]i cet`\enie primar (clasele V-VIII) trunchi comun obligatoriu (parte a ariei curriculare „om ]i societate”)

10 - 14% din orele din curriculum

antropologie ]i studii sociale primar (clasa a VII-a)

144

|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat

studii sociale secundar (clasele IX-XII) integrat` aloc`ri variabile în curriculum-ul la dispozi\ia ]colii

studiul omului ]i etica secundar (clasa a XI-a) integrat`

introducere în filosofie secundar (clasa a XII-a) integrat`

istorie ]i cet`\enie secundar profesional (clasa a XII-a) materie distinct`

Sursa: C. Bîrzea (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis,

Strasbourg, Council of Europe.

145

ANEXA IV – CARACTERISTICILE IDENTIT~|II EUROPENE

HUNTINGTON DUROSELLE BRAUDEL WRIGHT MORIN CARTA

IDENTIT~|II EUROPENE

Mo]tenirea clasic`

Cre]tinismul

Separarea autorit`\ii temporale de autoritatea spiritual`

Diversitatea lingvistic`

Statul de drept

Institu\iile politice bazate pe reprezentativitate

Individualismul

Dreptul roman

Morala iudeo-cre]tin`

Arta clasic`

Umanismul ]i individualismul Rena]terii

Ra\ionalismul ]i ]tiin\a iluminismului

Romantismul

Interpretarea cantitativ` a existen\ei

Revolta prometeic`

Atrac\ia originilor ]i mitul eternului retur

Atrac\ia fa\` de interzis, necunoscut, îndep`rtat

Încrederea în ra\iune, mitul suprema\iei subiectului

Spiritul critic ]i autocritic

Umanismul: tendin\a de a considera omul ca m`sura tuturor lucrurilor ]i un scop în sine

Liberalismul: încrederea în individ ]i dreptul fiec`ruia de a-]i dezvolta propriul poten\ial

Pragmatismul: convingerea c` nu exist` adev`ruri absolute, ci doar cele confirmate de practic`

Relativismul: circumscrierea oric`rei experien\e într-un context (]tiin\ific, social sau cultural) care limiteaz` capacitatea noastr` de generalizare

Caracterul dialogic al identit`\ii europene, rezultat dintr-o serie de antagonisme interne:

religia/ra\iunea

credin\a/îndoiala

gândirea mitic`/gândirea critic`

empirismul/ra\ionalismul

existen\a/ ideea

particularul/universalul

problematizarea/reîntemeierea

filosofia/]tiin\a

cultura umanist`/cultura ]tiin\ific`

vechiul/noul

tradi\ia/evolu\ia

reac\ia/revolu\ia

individul/colectivitatea

imanentul/trancendentul

hamletismul/prometeismul

qui]otismul/sancho-panzismul

Comunitatea destinului istoric

Comunitatea valorilor

Comunitatea modului de via\`

Comunitatea social` ]i economic`

Comunitatea responsabilit`\ii

ANEXA V – CRONOLOGIA UNIFIC~RII EUROPENE

768- 814 Carol cel Mare, p`rinte al Europei

1100-1300 „Republica Christiana“

1308 Dante: „Despre monarhie“ (unificarea european` sub o monarhie unic`)

1463 George Podiehrad (regele Boemiei): „Tratat de alian\` ]i de confedera\ie pentru a rezista in fa\a turcilor“ (model federal cre]tin)

1623 Emeric Cruce (c`lug`r-pedagog francez): „Noua Cynee“

1638 Ducele de Sully (ministrul Finan\elor a1 regelui protestant Henric al IV-lea): „Marele Proiect a1 Regelui Henric al IV-lea“

1645 Jan Amos Comenius: „Rena]terea universal`“

1654 William Penn (quaker englez, fondatorul Pennsylvaniei americane): „Prezentul ]i viitorul p`cii in Europa“

1712 Abatele Saint-Pierre: „Proiect de pace etern`“

1761 Jean-Jacques Rousseau: „Contribu\ie la Proiectul de pace etern`“

1789 Jeremy Bentham (fondatorul utilitarismului): „Principiile legii interna\ionale“

1795 Immanuel Kant: „Pacea etern`“

1800 Friedrich von Gentz (consilierul lui Mätternich, secretarul Congresului de la Viena): „Despre pacea etern`“

1800-1813 Laplace: „Europa sub Napoleon cel Mare“ (proiectul de unificare imperial` al lui Bonaparte)

1814 Henri de Saint-Simon (teoretician al socialismului): „Despre reorganizarea Societ`\ii Europene“

1834 Giuseppe Mazzini: mi]carea „Tineretul european“ (Risorgimento la scar` european`)

1846 Richard Cobden (economist britanic): „Schimbul liber în Europa“

1851 Victor Hugo: „Statele Unite ale Europei“

1863 Pierre-Joseph Proudhon: „Despre principiul federativ“

1878 Johann Kaspar Bluntschli: „Organizarea Societ`\ii Statelor Europene“ (dup` modelul helvetic)

1879 Constantin Frantz (diplomat prusac): „Despre federalism ca principiu conduc`tor“

1923 Richard Coudenhove-Kalergi (diplomat austriac, fondatorul mi]c`rii paneuropene): „Pan-Europa“

1924 Alfred Nossia: „Noua Europ`“

1929 Aristide Briand (ministru de externe francez): „Liga Na\iunilor“

1949 înfiin\area Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg

1950 Planul Schuman privind integrarea limitat` ]i progresiv` a Europei (metoda neo-func\ionalist`)

1951 Tratatul de la Paris prin care se creeaz` Comunitatea European` a C`rbunelui ]i O\elului (CECO), la care ader` Fran\a, RFG, Italia, Olanda, Belgia ]i Luxemburg

1952 proiectul Comunit`\ii Europene a Ap`r`rii (e]uat in 1954)

1957 Tratatele de la Roma privind constituirea Comunit`\ii Economice Europene ]i, respectiv, a Euratom

147

1961 lansarea proiectului de uniune politic`; prima încercare de aderare a Marii Britanii

1962 e]ecul Planului Fouchet de Uniune politic`; ini\ierea politicii agricole comune (PAC)

1962 proiectul Kennedy, privind parteneriatu1 euro-atlantic

1968 realizarea uniunii vamale a celor ]ase \`ri membre

1972 Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei ]i Norvegiei (ultimul fiind respins de popula\ie)

1972 crearea ,,]arpelui monetar european“ (stabilizarea cursurilor interne de schimb)

1976 Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene prin înt`rirea cooper`rii politice

1979 intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME); primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul European

1985 aderarea Spaniei ]i a Portugaliei; Conven\ia privind Spa\iul Schengen

1986 Actul Unic European (prima mare revizuire a Tratatului de la Roma)

1989 Planul Delors de uniune economic` ]i monetar`

1992 Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) sau cea de a doua mare modificare a Tratatului de la Roma

1992 institu\ionalizarea cet`\eniei europene prin Tratatul de la Maastricht

1993 realizarea pie\ei unice

1994 cea de a doua etap` a Uniunii Economice ]i Monetare

1997 Tratatul de la Amsterdam (cea de a treia revizuire major` a Tratatului de la Roma)

2000 Tratatul de la Nisa (sau cea de a patra revizuire major` a Tratatului Uniunii) ]i adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, ca parte integrant` a Tratatului Uniunii

2004 cea mai mare extindere a UE, prin aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Sloveniei ]i Ungariei

2004 adoptarea Tratatului constitu\ional

148

BIBLIOGRAFIE

ABROMEIT, H. (1998) Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-State Polity, Oxford, Berghan Books.

ALEJANDRO, R. (1993) Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere, Albany, State University of New York Press.

ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucure]ti, Ed. Univers.

ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civic`, Bucure]ti, Editura DU Style.

ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1993) (eds.) Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy-Making, London, Sage.

ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1996) (eds.) The European Union: How Democratic Is It?, London, Sage.

ANDERSON, B. (1983) Imagined Communities, London, Verso.

ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart.

APPIAH, K.A. (1998) Cosmopolitan Patriots. In: P. Cheah, B. Robbins (eds.) Cosmopolitics: Thinking and Feeling beyond the Nation, Minneapolis, University of Minnesota Press.

ARCHIBUGI, D.; HELD, D.; KÖHLER, M. (1998) (eds.) Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.

ARMSTRONG, K.A.; BULMER, S. (1998) The Governance of the Single European Market, Manchester, Manchester University Press.

ARON, R. (1994) Is Multinational Citizenship Possible? In: B. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship. Critical Concepts, London, Routledge, vol. II, p. 279-291.

AUDIGIER, F. (1999) L’éducation à la citoyenneté. Paris, INRP.

BACHE, I. (1998) The Politics of European Union Regional Policy. Multi-level Governance or Flexible Gatekeeping, Sheffield, Sheffield Academic Press.

BADIE, B. (1995) La fin des territoires, Paris, Fayard.

BANKOWSKI, Z.; CHRISTODOULIDIS, E. (1999) Citizenship Bound and Citizenship Unbound. In:

K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin’s Press, p. 83-120.

BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality, Minneapolis,

University of Minnesota Press (trad. rom.: Cet`\enia, Bucure]ti, Editura DU Style, 1997).

BARBER, B.R. (1998) A Place for US: How to Make Society Civil and Democracy Strong, New York, Hill and Wang.

BAUBOCK, R. (1994) Transnational Citizenship, Aldershot, Edward Elgar.

BECK, U. (1992) The Risk Society, London, Sage.

BEETHAM, D.; LORD, C. (1998) Legitimacy and the EU, London, Longman.

BEINER, R. (1995) Why Citizenship Constitutes a Theoretical Problem in the Last Decade of the

Century. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 1-28.

149

BELLAH, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial, New York, Seabury.

BELLAMY, R.; CASTIGLIONE, D. (1998) Between Cosmopolis and Community: Three Models of Rights and Democracy within the European Union. In: D. Archibugi, D. Held, M. Köhler (eds.)

Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.

BENDIX, R. (1964) Nation-Building and Citizenship, New York, J. Wiley and Sons.

BERCEANU, B. B. (1999) Cet`\enia. Monografie juridic`, Bucure]ti, Ed. All Beck.

BERGER, P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea social` a realit`\ii, Bucure]ti, Ed. Univers.

BERTEN, A. (1992) Identité européenne, une ou multiple? Réflexion sur les processus de formation

de l’identité. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L’Europe au soir du siècle. Identité et démocratie, Paris, Editions Esprit, p. 81-97.

BERTRAND, G.; MICHALSKI, A.; PENCH, L.R. (1999) Scenarios Europe 2010. Five Possible Futures for Europe, Brussels, European Commission.

BIRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyenneté. L’Année sociologique. vol. 46, nr. 1, p. 57-85.

BÎRZEA, C. (2000) Education for Democratic Citizenship: A Lifelong Learning Perspective, Strasbourg, Council of Europe Press.

BÎRZEA, C. (2001) Politicile ]i institu\iile Uniunii Europene, Bucure]ti, Ed. Corint.

BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe Press.

BÎRZEA, C. (2004) Learning Democracy, Strasbourg, Council of Europe Press.

BLOOM, D.E.; PATH, R. (2000) Social Capitalism and Human Diversity. In: The Creative Society of the 21st Century, Paris, OECD, p. 25-77.

BOBBIO, N. (1987) The Future of Democracy, Cambridge, The Polity Press.

BOBBIO, N. (1998) L’Etat et la démocratie internationale, Bruxelles, Complexe, 1998.

BORNEMAN, J.; FOWLER, N. (1997) Europeanization. Annual Review of Anthropology, vol.26, p.487-514.

BÖRZEL, T. (2001) Non-compliance in the European Union: Pathology or Statistical Artifact?

Journal of European Public Policy, vol.8, nr.5, p.803-824.

BÖRZEL, T.A.; RISSE, Th. (2003) Conceptualizing the Domestic Impact of Europe. In: K.

Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.57-80.

BOVENS, M. (1998) The Quest for Responsibility. Accountability and Citizenship in Complex Organizations, Cambridge, Cambridge University Press.

BRAUDEL, F. (1993) La civilisation européenne. In: Grammaire des civilisations, Paris, Flammarion.

BRÉCHON, P. (2002) Des valeurs politiques entre pérennité et changement, Futuribles, nr. 277, p. 95-128.

BRIDGES, Th. (1994) The Culture of Citizenship, Albany, State University of New York Press.

BUCHAN, D. (1993) Europe: The Strange Superpower, Aldershot, Dartmouth.

BULMER, S. (1996) The Governance of the European Union: A New Institutionalist Approach.

Journal of Public Policy, vol. 16, nr. 4, p. 351-380.

BURGESS, M. (2000) Federalism and European Union: The Building of Europe, 1995-2000, London, Routledge.

BURGESS, M.; GAGNON, A.G. (1993) (eds.) Comparative Federalism and Federation: Competing Traditions and Future Directions, London, Harvester Wheatsheaf.

150

CAIRNS, W. (2001) Introducere în legisla\ia Uniunii Europene, Bucure]ti, Ed. Universal` Dalsi.

CALAME, P. (2001) Le principe de subsidiarité active. Concilier unité et diversité. In: O. De Schutter,

N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.

CAPORASO, J. (1995) The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or Post-

Modern? Journal of Common Market Studies, vol.34, nr.1, p.29-52.

CHECKEL, J.T. (2001) The Europeanization of Citizenship? In: M.G. Cowles, J.A. Caporaso, Th.

Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, p.180-197.

CHRISTIANSEN, TH.; JORGENSEN, K.E.; WIENER, A. (1999) The Social Construction of

European Integration. Journal of European Public Policy, vol. 6, nr. 4, p. 528-544.

CIVITAS (1994) National Standards for Civics and Government, Calabasas, Center for Civic Education.

CLARKE, B. (1994) Citizenship, London, Pluto Press.

CLARKE, P. (1996) Deep Citizenship, London, Pluto Press.

CLOSA, C. (2001) Requirements of a European Public Sphere. Civil Society, Self and the

Institutionalization of Citizenship. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 180-201.

COHEN, J.L.; ARATO, A. (1992) Civil Society and Political Theory, Cambridge, Mass., MIT Press.

COMAROFF, J.L.; COMAROFF, J. (1999) (eds.) Civil Society and the Political Imagination in Africa: Critical Perspectives, Chicago, University of Chicago Press.

COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Ia]i, Polirom, 3 vol.

COUSSENS, W.; CRUM, B. (2003) Towards Effective and Accountable Leadership of the Union:

Options and Guidelines for Reform. Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, nr. 1, p. 5-38.

COWLES, M.G.; CAPORASO, J.; RISSE, T. (2001) (eds.) Transforming Europe: Europeanization and Domestic Change, Ithaca, N.Y., Cornell University Press.

CRICK, B.; PORTER, A. (1978) Political Education and Political Literacy, London, Longman.

CROZIER, M; HUNTINGTON, S.P.; WATANUKI, J. (1975) The Crisis of Democracy: Report on the Governability of Democracies to the Trilateral Commission, New York, New York University Press.

DAGGER, R. (1997) Civic Virtues, Oxford, Oxford University Press.

DAHRENDORF, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea. Social Research, vol. 41, p. 673-701.

DAHRENDORF, R. (1985) Law and Order, Boulder, California, Westview Press.

DAHRENDORF, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 10-19.

DALTON, R. (1996) Citizen Politics, New Jersey, Chatham House.

DAUENHAUER, B. (1996) Citizenship in a Fragile World, Maryland, Rowan and Littlefield.

DE MUNCK, J.; LENOBLE, J. (2001) Les mutations de l’art de gouverner. In: O. De Schutter, N.

Lebessis, J. Paterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 31-54.

DE SCHOUTHEETE, Ph. (1992) The European Community and its Sub-Systems. In: W. Wallace

(ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter, p. 106-124.

151

DEHOUSSE, R. (2001) Les institutions européennes en quête de légitimité: nécessité d’une approche

privilégiant la procédure. In: O. De Schutter, N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.

DEKKER, H.; MEYENBERG, R. (1991) (eds.) Politics and the European Younger Generation. Political Socialization in Western, Central and Eastern Europe, Oldenburg, University of Oldenburg.

DELANTY, G. (1995) Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan.

DELANTY, G. (1997) Models of Citizenship: Defining European Identity and Citizenship.

Citizenship Studies, vol. 1.

DELANTY, G. (2000) Citizenship in a Global Age, Buckingham, Open University Press.

DELORS, J. (1992) Le nouveau concert européen, Paris, Editions Odile Jacob.

Democracy’s Next Generation (1989), Washington D.C., People for American Way.

DONATI, P. (1993) La citadinanza societaria, Roma, Laterza.

DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship: The Relational Approach.

International Sociology, vol. 10, nr. 3, p. 299-314.

DRULAK, P. (2001) (ed.) National and European Identities in E.U. Enlargement, Prague, Institute of International Relations.

DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integr`rii europene. Tratat elementar, Bucure]ti, Ed. Lumina Lex.

DUFF, A.; WILLIAMS, Sh. (2001) European Futures. Alternative Scenarios for 2010, London, The Federal Trust.

DUINA, F.G. (1999) Harmonizing Europe. Nation-States within the Common Market, New York, State University of New York Press.

DUROSELLE, J.B. (1965) L’idée de l’Europe dans l’histoire, Paris, Denoël.

DU|U, Al. (1999) Ideea de Europa ]i evolu\ia con]tiin\ei europene, Bucure]ti, Ed. All.

EDER, K. (2001a) Integration through Culture? The Paradox of the Search for a European Identity. In:

K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 222-244.

EDER, K. (2001b) Citizenship and the Making of a European Society. From the Political to the Social

Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 245-269.

EDER, K.; TRENZ, H.-J. (2003) The Making of a European Public Space: The Case of Justice and

Home Affairs. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.111-134.

ELAZAR, D.J. (1994) (ed.) Federal Systems of the World: A Handbook of Federal, Confederal and Autonomy Arrangements, Harlow, Longman, 2nd edition.

ETZIONI, A. (1993) The Spirit of Community, New York, Crown.

EUROPEAN COMMISSION (2001) European Governance: a White Paper, Brussels, Commission of the European Communities.

EUROPEAN COUNCIL (2001) The Future of the EU: Declaration of Laeken, 15 December.

FALKNER, G. (2001) Policy Networks in a Multi-Level System: Convergence Towards Moderate

Diversity? In: K.H. Goetz, S. Hix (eds.) Europeanized Politics? European Integration and National Political Systems, London, Frank Cass, p.94-120.

FAULKS, K. (2000) Citizenship, London, Routledge.

FEATHERSTONE, K.; RADAELLI, C.M. (2003) (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press.

152

FEDERAL TRUST (1991) Europe’s Future: Four Scenarios, London.

FERRY, J.-M. (1992) Pertinence du postnational. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L’Europe au soir du siècle, Paris, Esprit, p. 39-57.

FERRY, J.-M. (2000) La question de l’Etat européen, Paris, Gallimard.

FISCHER, J. (2000) From Confederacy to Federation, speech at the Humboldt University, 12 May.

FOLLESDAL, A.; KOSLOWSKI, P. (1998) (eds.) Democracy and the European Union, Berlin, Springer.

FONTAINE, P. (1993) L’Europe des citoyens, Bruxelles, Commission Européenne.

FRAZER, N.; GORDON, L. (1994) Civil Citizenship against Social Citizenship. In: B. van

Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 90-107.

FREEDEN, M. (1998) Drepturile, Bucure]ti, Editura DU Style.

FREEMAN, M. (1995) Are There Collective Rights? Political Studies, vol. 43, p. 25-40.

FRIES, F. (1995) Les grands débats européennes, Paris, Seuil.

GALTUNG, J. (1973) The European Community: A Superpower in the Making, Oslo, Universitetsforlaget.

GAMBERALE, C. (1997) European Citizenship and Political Identity. Space and Polity, nr. 1, p. 37-59.

GARCIA, S. (1993) (ed.) European Identity in Search for Legitimacy, London, Pinter.

GAVRELIUC, A. (2002) Imaginar identitar ]i a]tept`ri sociale în vestul României. În: A. Neculau

(coord.) Noi ]i Europa, Ia]i, Ed. Polirom, p. 194-221.

GELLNER, E. (1994) Na\iuni ]i na\ionalism, Bucure]ti, Antet/CEU.

GIDDENS, A. (1998) The Third Way, Cambridge, The Polity Press (trad. rom.).

GIESEN, B., EDER, K. (2001) European Citizenship: An Avenue for the Social Integration of Europe.

In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 1-16.

GIRAULT, R. Identités et conscience européennes au XXe siècle, Paris, Hachette.

GIULIANI, M. (2003) Europeanization in Comparative Perspective: Institutional Fit and National

Adaptation. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.134-155.

GONDRAND, Fr. (1991) Parlez-vous Eurocrate?, Paris, Editions d’Organisation.

GRABBE, H. (2003) Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process.

In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.303-330.

GRIMM, D. (1995) Does Europe Need a Constitution? European Law Journal, nr. 1, p.282-302.

GROTE, J.R.; LANG, A. (2003) Europeanization and Organizational Change in National Trade Associations: An Organizational Ecology Perspective. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.)

The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.225-254.

GUNSTEREN, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 36-48.

HABERMAS, J. (1989) The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge, MIT Press.

HABERMAS, J. (1992) Citoyenneté et identité nationale. Réflexions sur l’avenir de l’Europe. In: J.

Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L’Europe au soir du siècle. Identité et démocratie, Paris, Editions Esprit, p. 17-39.

153

HABERMAS, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 20-35.

HABERMAS, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe.

In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 255-282.

HABERMAS, J. (1995) The European Nation-State: Its Achievements and its Limits. On the Past and

Future of Sovereignty and Citizenship. Rivista Europea di diritto, filosofia e informática, nr. 2, p. 27-36.

HABERMAS, J. (1999) Au-delà de l’Etat-nation, Paris, Fayard.

HALMAN, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg University/EVS.

HAMON, D.; KELLER, I.S. (1997) Fondements et étapes de la construction européenne, Paris, PUF.

HANN, C.; DUNN, E; (1996) Civil Society: Challenging Western Models, London, Routledge.

HART, H.L.A. (1968) Punishment and Responsibility: Essays in the Philosophy of Law, New York, Free Press.

HASSENTEUFEL, P. (1996) L’Etat-Providence ou les métamorphoses de la citoyenneté. L’Année sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 127-149.

HAVENS, M. (1991) Citizenship. In: The American Intellectual Encyclopedia, New York, Grolier, p. 742-745.

HAYEK, F. (1967) Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, Routledge.

HEATER, D. (1990) Citizenship: The Civic Ideal in World History, London, Longman.

HEDETOF, U. (1998) (ed.) Political Symbols, Symbolic Politics: Europe between Unity and Fragmentation, Aldershot, Ashgate.

HELD, D. (1987) Models of Democracy, Stanford, Stanford University Press.

HELD, D. (1991) Between State and Civil Society: Citizenship. In: G. Andrews (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 19-25.

HÉRITIER, A. (1999) Policy-making and Diversity in Europe. Escape from Deadlock, Cambridge, Cambridge University Press.

HÉRITIER, A. (2002) (ed.) Common Goods : Reinventing European and International Governance, Lanham, Rowman and Littlefield Publishers.

HERITIER, A. et al. (2001) Differential Europe : New Opportunities and Restrictions for Policy-Making in Member States, Lanham, MD, Rowman and Littlefield.

HÉRITIER, A.; KNILL, Ch. (2000) Differential Responses to European Integration: A Comparison, Bonn, Max Planck.

HERZOG, Ph. (2002) L’Europe après l’Europe. Les voies d’une métamorphose, Bruxelles, Editions De Boeck Université.

HIX, S. (1999) The Political System of the European Union, New York, St. Martin’s Press.

HOBSBAWM, E. (1990) Nations and Nationalism since 1780, Cambridge, Cambridge University Press.

HOOGHE, L. (1996) (ed.) European Integration and Cohesion Policy: Building Multi-Level Governance, Oxford, Oxford University Press.

HOOGHE, L.; MARKS, G. (2001) Multi-Level Governance and European Integration, Lanham, Rowman and Littlefield.

HOWE, S. (1991) Citizenship in the New Europe: A Last Chance for the Enlightenment? In: G.

Andrews (ed.) Citizenship, Milton Keynes, Open University Press.

154

Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World (2002), New York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.

HUNTINGTON, S.P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, Norman, The University of Oklahoma Press.

ICHILOV, O. (1998) Patterns of Citizenship in a Changing World. In: O. Ichilov (ed.) Citizenship and Citizenship Education in a Changing World, London, The Woburn Press, p. 11-27.

INGLEHART, R. (1997) Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic and Political Change in 43 Societies, Princeton, Princeton University Press.

INGLEHART, R.; BASANEZ, M.; MORENO, A. (1998) Human Values and Beliefs: A Cross – Cultural Sourcebook. Political, Religious, Sexual, and Economic Norms in 43 Societies. Findings from the 1990-1993 World Values Survey, Ann Arbor, The University of Michigan Press.

IONESCU, N. (1990) Între realit`\ile noastre. În: Roza vânturilor, Bucure]ti.

JANOSKI, Th. (1998) Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University Press.

JANOWITZ, M. (1983) The Reconstruction of Patriotism. Education for Civic Consciousness, Chicago, The University of Chicago Press.

JORDAN, A.G.; SCHUBERT, K. (1992) (eds.) Policy Networks. Special issue of the „European Journal of Political Science“, vol. 21, nr. 1-2.

KALDOR, M (2003) Global Civil Society, Cambridge, Polity.

KASSIM, H. (2003) Meeting the Demands of EU Membership: The Europeanization of National

Administrative Systems. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.83-111.

KEATING, M.; HOOGHE, L. (1996) By-passing the Nation-State? Regions in the European Union.

In: J. J. Richardson (ed.) European Union: Power and Policy Making, London, Routledge, p.216-229.

KELLY, G.A. (1995) Who Needs a Theory of Citizenship? In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 79-104.

KINCAID, J. (1999) Confederal Federalism and Citizens Representation in the European Union. In:

J.B. Brzisnki, Th. D. Lancaster, Ch. Tuschhoff (eds.) Compounded Representation in West European Federations, London, Frank Cass.

KLINGEMANN, H.-D.; FUCHS, D. (1995) (eds.) Citizens and the State, Oxford, Oxford University Press.

KOHLER-KOCH, B. (1997) Organized Interests in European Integration: The Evolution of a New

Type of Governance? In: H. Wallace, A.R. Young (eds.) Participation and Policy-making in the European Union, Oxford, Clarendon Press, p. 42-68.

KOHLER-KOCH, B. (2003a) (eds.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press.

KOHLER-KOCH, B. (2003 b) Interdependent European Governance. In: B. Kohler-Koch (ed.)

Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.10-23.

KOHLER-KOCH, B.; EISING, R. (1999) (eds.) The Transformation of Governance in the European Union, London, Routledge.

KOOIMAN. J. (1993) (ed.) Modern Governance, London, Sage.

KOOIMAN, J. (2002) Governance: A Social-Political Perspective. In: J. Grote, B. Gbikpi (eds.)

Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske and Budrich, p. 121-139.

155

KOVÁCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe. National Contexts and

European Construction. In: Concepts of Democratic Citizenship, Strasbourg, Council of Europe, p. 3-7.

KÜHNHARDT, L. (1992) Federalism and Subsidiarity. Telos. A Quarterly Journal of Critical Thought, nr. 91, p. 77-83.

KUMAR, K. (1993) Civil Society: An Inquiry into the Usefulness of an Historical Term. British Journal of Sociology, vol. 44, p. 375-395.

KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford, Clarendon Press.

KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on

Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 283-322.

KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (2000) (eds.) Citizenship in Diverse Societies, Oxford, Oxford University Press.

LABOHM, H.H.J.; ROOD, J.Q. Th.; VAN STADEN, A. (1998) Europe on the Threshold of the 21st Century: Five Scenarios, The Hague, Clingendael – Study.

LADEUR, K.-H. (1997) Towards a Legal Theory of Supranationality: The Viability of the Network

Concept. European Law Journal, vol. 3, nr. 1, p. 33-53.

LADRECH, R. (2001) Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis. In:

Queen’s Papers on Europeanization, nr.2, p.1-11.

LAITIN, D.D. (1997) The Cultural Identities of a European State. Politics and Society, vol. 25, p. 277-302.

LANG, J. (2003) Policy Implementation in a Multi-Level System: The Dynamics of Domestic

Response. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.154-174.

LECA, J. (1986) Individualisme et citoyenneté. In: P. Birnbaum (sous dir.). Sur l’individualisme, Paris, Presses de FNSP, p. 176-209.

LECA, J. (1991) La citoyenneté entre la nation et la société. In: D. Colas, C. Emeri, J. Zylberberg

(sous dir.) Citoyenneté et nationalité, Paris, PUF.

LECA, J. (1994) Individualism and Citizenship. In: B.S. Turner, P.Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 148-187.

LEPSIUS, R.M. (2001) The European Union: Economic and Political Integration and Cultural

Plurality. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 205-221.

LIJPHART, A. (1999) Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty-Six Countries, New Haven, Yale University Press.

LINKLATER, A. (1999) Cosmopolitan Citizenship. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.)

Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin’s Press, p. 35-59.

LISTER, R. (1990) The Exclusive Society. Citizenship and the Poor, London, CPAG.

LISTER, R. (1997) Citizenship: Feminist Perspective, London, Macmillan.

LORD, Ch. (1998) Democracy in the European Union, Sheffield, Sheffield Academic Press.

LUNDBERG, E. (1995) Political Freedoms in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 113-134.

MAGNETTE, P. (1999) La citoyenneté européenne. Droits politiques, institutions, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles.

MAGNETTE, P. (2000) La Constitution Européenne, Bruxelles, Université Libre de Bruxelles.

156

MAJONE, G. (1996) Regulating Europe, London, Routledge.

MAJONE, G. (1998) Europe’s „Democratic Deficit“: The Question of Standards. European Law Journal, vol. 4, nr. 1, p. 5-28.

MANN, M. (1994) Ruling Class Strategies and Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 63-79.

MARCH, J.; OLSEN, J.P. (1989) Rediscovering Institutions, New York, Free Press.

MARCH, J.G.; OLSEN, J.P. (1995) Democratic Governance, New York, The Free Press.

MARGA, A. (1995) Europa ]i specificul european. Filosofia unific`rii europene, Cluj, Biblioteca Apostrof.

MARIAS, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens’ Rights. In: A. Rosas, E. Antola

(eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 207-233.

MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Ia]i, Polirom.

MARITAIN, J. (1993) L’Europe et l’idée fédérale, Paris, Mame.

MARKS, G. (1992) Structural Policy in the European Community. In: A. Sbragia (ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“ European Community, Washington D.C., Brooking Institution.

MARKS, G.; NIELSEN, F.; RAY, L.; SALK, J. (1998) Competencies, Cracks and Conflicts: Regional Mobilization in the European Union. In: G. Marks, F.W. Scharpf, Ph. C. Schmitter, W. Streeck

(eds.) Governance in the European Union. London, Sage, p. 40-63.

MARKS, G.; SCHARPF, F.W.; SCHMITTER, Ph.C.; STREECK, W. (1998) Governance in the European Union, London, Sage.

MARSHALL, T.H. (1973) Class, Citizenship and Social Development, Chicago, University of Chicago Press.

MATHIEU, J.-L. (1993) La Communauté européenne: marché ou Etat? Paris, Nathan.

MATHIEUX, J.; MOREAUX, D.; MOUGENOT, P. (1994) La civilisation européenne, Paris, Bordas.

MAURER, A.; WESSELS, W. (2001) (eds.) National Parliaments on their Ways to Europe: Losers or Latecomers? Baden-Baden, Nomos.

MAYNTZ, R. (1998) New Challenges to Governance Theory, Florence, European University Institute.

MEAD, L. (1986) Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship, New York, Free Press.

MEEHAN, E. (1993) Citizenship and the European Community, Newbury, California, Sage.

MENY, Y.; MULLER, P.; QUERMONNE, J.I. (1996) (eds.) Adjusting to Europe: The Impact of the European Union on National Institutions and Policies, London, Routledge.

MEYENBERG, R.; DEKKER, H. (1992) (eds.) Perceptions of Europe in East and West, Oldenburg, University Press.

MEYER, T. (1995) European Public Sphere and Societal Politics. In: M. Teló(ed.) Démocratie et construction européenne, Bruxelles, Editions de l’Université Libre de Bruxelles, p. 123-140.

MILLON-DELSOL, C. (1993) Le principe de subsidiarité, Paris, PUF.

MILWARD, A.S. (1992) The European Rescue of the Nation State, London, Routledge.

MOREAU DEFARGES, Ph. (2002) L’Union européenne, empire démocratique?, Paris, Institut Français des Relations Internationales.

157

MÖRTH, U. (2003) Europeanization as Interpretation, Translation and Editing of Public Policies. In:

K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.159-178.

NAUTA, L. (1992) Changing Conceptions of Citizenship. In: Praxis International, vol. 12, p. 20-34.

NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii ]i integrarea european`; radiografia unei atitudini.

În: A. Neculau (coord.) Noi ]i Europa, Ia]i, Ed. Polirom, p. 13-28.

NEILL, N. (1995) The Government and Politics of the European Community, Durham, N.C., Duke University Press.

NEUNREITHER, K. (1995) Citizens and the Exercise of Power in the European Union: Towards a

New Social Contract? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 1-18.

NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucure]ti, Humanitas.

NOLTE, H.-H. (1992) L’Europe dans la société planétaire jusqu’au XXe siècle. Revue internationale des sciences sociales, nr. 131, p. 25-43.

NORTON, Ph. (1995) (ed.) National Parliaments and the European Union, London, Frank Cass.

NUGENT, N. (1999) The Government and Politics of the European Union, Basingstoke, Macmillan, 4th ed.

OHMAE, K. (1995) The End of the Nation State, New York, Free Press.

OLDFIELD, A. (1990) Citizenship and Community: Civic Republicanism and the Modern World, London, Routledge.

OLDFIELD, A. (1994) Citizenship: An Unnatural Practice? In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 188-198.

OLIVER D.; HEATER, D. (1994) The Foundations of Citizenship, London, Harvester Wheatsheaf.

OLSEN, J.P. (1996) Europeanization and Nation – State Dynamics. In: S. Gustavsson, L. Lewin (eds.)

The Future of the Nation-State, London, Routledge, p. 245-285.

OLSEN, J.P. (1997) European Challenges to the Nation State. In: B. Steunberg, F. van Vught (eds.)

Political Institutions and Public Policy, Dordrecht, Kluwer, p.157-188.

OOMMEN, T. (1997) Citizenship, Nationality, and Ethnicity, Cambridge, Polity Press.

OSBORNE, D.; GAEBLER, E. (1993) Reinventing Government, New York, Penguin.

PAKKUSKI, J. (1997) Cultural Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1, nr. 1, p. 73-86.

PARSONS, T. (1971) The System of Modern Societies, Englewood Cliffs, Prentice Hall.

PELKMANS, J. (2003) Integrarea european`. Metode de analiz` economic`. Bucure]ti, Institutul European din România, ed. II-a.

PEREZ-DIAZ, V. (1998) The Public Sphere and a European Civil Society. In: J. Alexander (ed.) Real Civil Societies, London, Sage.

PHILLIPS, A. (1991) Citizenship and Feminist Theory. In: G. Andrews (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 76-88.

PIERRE, J.; PETERS, G.B. (2000) Governance, Politics and the State, Houndsmills, Macmillan.

POWELL, W.; DI MAGGIO, P. (1991) (eds.) The New Institutionalism in Organizational Analysis, Chicago, University of Chicago Press.

PREUSS, U.K. (1995) Problems of a Concept of European Citizenship. European Law Journal, nr. 1, p. 267-281.

PUTNAM, R. (2000) Bowling Alone: The Colapse and Revival of American Community, New York, Simon and Schuster.

158

QUERMONNE, J.-L. (2002) Le système politique de l’Union Européenne, Paris, Montchrestien, 5e édition.

RADAELLI, C.M.. (2003) The Europeanization of Public Policy. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli

(eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.27-56.

RAWLS, J. (1971) A Theory of Justice, Cambridge, Mass., Harvard University Press.

REES, A. (1996) (ed.) Citizenship Today, London, UCL.

REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University of North Carolina Press.

RHODES, R.A.W. (2003) Understanding Governance. Policy Networks, Governance, Reflexivity and Accountability, Maidenhead, Open University Press.

RISSE, Th. (2001) A European Identity? Europeanization and the Evolution of Nation-State Identities.

In: M.G.Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, p.198-216.

ROCHE, M. (1992) Rethinking Citizenship, Cambridge, Polity Press.

ROCHE, M. (1994) Citizenship, Social Theory and Social Change. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 80-110.

ROMETSCH, D.; WESSELS, W. (1996) (eds.) The European Union and Member States. Towards Institutional Fusion? Manchester, Manchester University Press.

ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizen’s Europe. In Search of a New Order, London, Sage.

ROSENAU, J.N.; CZEMPIEL, E.-O. (1992) (eds.) Governance without Government: Order and Change in World Politics, Cambridge, Cambridge University Press.

SARTRE, M. (1992) L’Empire romain comme modèle. Commentaire, nr. 57, p. 27-35.

SBRAGIA, A.M. (1992) (ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“ European Community, Washington D.C., Brookings Institution.

SCHARPF. F.W. (1991) Crisis and Choice in European Social Democracy, Ithaca, Cornell University Press.

SCHARPF, F.W. (1994) Community and Autonomy: Multi-Level Policy-making in the European

Union. Journal of European Public Policy, vol. I, nr. 2, p. 219-242.

SCHARPF, F.W. (1998) Governing Europe: Efficient and Democratic, Oxford, Oxford University Press.

SCHARPF, F.W. (1998) Negative and Positive Integration in the Political Economy of European

Welfare States. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 15-39.

SCHEUER, A. (1999) A Political Community? In: H. Schmitt, J. Thomassen (eds.) Political Representation and Legitimacy in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p. 25-46.

SCHMIDT, V. (1997) European Integration and Democracy: The Differences Among Member States.

Journal of European Public Policy, vol.4, nr.1, p.128-145.

SCHMITT, C. (1992) The Constitutional Theory of Federalism. Telos. A Quarterly Journal of Critical Thought, nr. 91, p. 26-56.

SCHMITTER, Ph. C. (1998a) Examining the Present Euro-Polity with the Help of Past Theories. In:

G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 1-14.

SCHMITTER, Ph. C. (1998b) Imaging the Future of the Euro-Polity with the Help of New Concepts.

In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 121-150.

159

SCHMITTER, Ph. C. (2002) Participation in Governance Arrangements. In: J. Grote, B. Gbikpi (eds.)

Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske and Budrich, p. 51-69.

SCHNAPPER, D. (1994) La Communauté des citoyens, Paris, Gallimard.

SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cet`\enia?, Ia]i, Ed. Polirom; Qu’est – ce que c’est la citoyenneté?, Paris, Gallimard, 2000.

SCHOLTE, J.A. (1999) Global Civil Society: Changing the World?, Coventry, University of Warwick, Center for the Study of Globalisation and Legislation.

SCHUMAN, R. (1963) Pour l’Europe, Paris, Nagel.

SCOTT, J. (1995) Development Dilemmas in the European Community, Buckingham, Open University Press.

SCOTT, R.W. (2004) Institu\ii ]i organiza\ii, Ia]i, Polirom.

SELIGMAN, A. (1992) The Idea of Civil Society, New York, The Free Press.

SHAW, J. (1998) A Concept of EU Citizenship. In: A. Kershen (ed.) A Question of Identity, London, Ashgate.

SHKLAR, J. (1991) American Citizenship: The Quest for Inclusion, Harvard, Harvard University Press.

SHORE, C (2000) Building Europe: The Cultural Politics of European Integration, London, Routledge.

SHOTTER, J. (1993) Psychology and Citizenship: Identity and Belonging. In: B.S. Turner (ed.)

Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 115-138.

SIDJANSKI, D. (1992) L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF.

SMITH, A.D. (1986) The Ethnic Origins of Nations, Oxford, Basil Blackwell.

SOMMERS, M. (1993) Citizenship and the Place of the Public Sphere. American Sociological Review, vol. 58, p. 587-620.

SOYSAL, J. (1994) The Limits of Citizenship, Chicago, University of Chicago Press.

SPINNER, J. (1994) The Boundaries of Citizenship, Baltimore, John Hopkins University Press.

STOKER, G. (1998) Cinq propositions pour une théorie de la gouvernance. Revue internationale des sciences sociales, nr. 155, p. 19-30.

STRAUSS, L. (1999) Cetatea ]i omul, Ia]i, Polirom.

STREECK, W. (2001) Citizenship under Regime Competition: The Case of the ‘European Works

Council’. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 122-158.

TALLBERG, J. (2000) Europe at the Eve of the 21st Century: Deep Trends and Policy Analysis, Brussels, European Commission.

TAYLOR, D. (1994) Citizenship and Social Power. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 136-147.

T~SL~UANU, C.O. (1996) Obsesia european`, Bucure]ti, Ed. Scripta.

TCHERNIA, J.-F. (2002) Les enquêtes sur les valeurs des Européens. Futuribles, nr. 277, p. 7.

TENZER, N. (1990) La société dépolitisée. Essai sur les fondements de la politique, Paris, PUF.

TERREN, E. (2002). Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education. European Journal of Education, vol. 37, no. 2, p. 161-177.

THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identit`\ilor na\ionale în Europa. Secolele XVIII-XX, Ia]i, Polirom.

160

TIILIKAINEN. T. (1995) The Problem of Democracy in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola

(eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 19-38.

TURNER, B.S. (1986) Citizenship and Capitalism, London, Allen and Unwin.

TURNER, B.S. (1992) Outline of a Theory of Citizenship. In: Ch. Moufe (ed.) Dimensions of Radical Democracy: Pluralism, Citizenship, Community, London, Verso.

TURNER, B.S. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S. Turner (ed.)

Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 1-18.

TURNER, B.S. (1993) Citizenship and Social Theory, London, Sage.

TURNER, B.S. (1994) Outline of a Theory of Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 199-226.

TWINE, F. (1994) Social Rights and Citizenship, London, Sage.

ULRICH, H.; D’OLIVEIRA, J. (1995) Union Citizenship: Pie in the Sky? In: A. Rosas, E. Antola

(eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 58-84.

VAN GUNSTERREN, H. R. (1998) A Theory of Citizenship. Organizing Plurality in Contemporary Democracies, Boulder, Co., Westview Press.

VELDHUIS, R. (1997) Education for Democratic Citizenship: Dimensions of Citizenship, Core Competencies, Variables and International Activities, Strasbourg, Council of Europe.

VL~SCEANU, M. (1996) Sectorul non-profit: contexte, organizare, conducere, Bucure]ti, Ed. Paideia.

VOGEL, U. (1991) Is Citizenship Gender-Specific? In: U. Vogel, M. Moran (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin’s Press, p. 58-85.

VOGEL, U.; MORAN, M. (1991) (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin’s Press.

VOYENNE, B. (1964) Histoire de l’Idée européenne, Paris, Payot.

WALDINGER, R.; DAWSON, R.; WOLOCH, I. (1992) (eds.) The French Revolution and the Meaning of Citizenship, London, Greenwood Press.

WALLACE, H. (1998a) Politics and Policy in the EU: The Challenge of Governance. In: H. Wallace,

W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p. 3-36.

WALLACE, H. (1998b) The Institutions of the EU: Experience and Experiments. In: H. Wallace, W.

Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p. 37-70.

WALLACE, H. (2003) Contrasting Images of European Governance. In: B. Kohler-Koch (ed.)

Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.1-9.

WALLACE, H.; WALLACE, W. (1998) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press, 3rd edition.

WALLACE, W. (1990) (ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter.

WATTS, R. (2001) Les modèles de partage fédéral des compétences. Revue internationale des sciences sociales, nr. 167, p. 25-35.

WEILER, J. (1999) The Constitution of Europe, Cambridge, Cambridge University Press.

WEXLER, P. (1990) Citizenship in the Semiotic Society. In: B.S. Turner (ed.) Theories of Modernity and Postmodernity, London, Sage, p. 164-175.

WINCOTT, D. (2003) The Idea of the European Social Model: Limits and Paradoxes of

Europeanization. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.279-302.

WOLTON, D. (1992) La dernière utopie: naissance de l’Europe démocratique, Paris, Flammarion.

161

WOOD, E.M. (1990) The Uses and Abuses of Civil Society. In: R. Miliband at al. (eds.) Socialist Register, London, Merlin.

YOUNG, I.M. (1989) Polity and Group Difference: A Critique of the Ideal of Universal Citizenship,

Ethics, vol. 99, p. 250-274.

ZAWADSKI, P. (1996) Le nationalisme contre la citoyenneté. L’Année sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 169-185.