cercetați scripturile · faptele apostolilor și chiar și din epistole reiese aceasta, luca a...

1 Lumina Vechilor Cărări

Uite că între tovarășii de lucru în Evanghelie ai apostolului Pavel, era și un doctor. Și încă unul care a căpătat titlul de „preaiubit”. Cine a fost acel om și cu ce se îndeletnicea în tovărășia apostolilor ?

Prima mențiune despre doctorul Luca, se găsește în denumirea celei de-a treia Evanghelii din Noul Testament: „Evanghelia după Luca”. Pornind de aici, citind primul verset din cartea Faptele Apostolilor, ne dăm seama ușor de apariția aceluiași Luca.

Și dacă Luca a scris Faptele Apostolilor, este interesant să urmărim felul în care se adresează: la persoana a treia și apoi la întâia plural, adică scrie despre alții și apoi despre „noi”, adică despre frații între care se găsea și el deja. Așa se poate deduce în ce împrejurări a ajuns în compania apostolului Pavel. „În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi la Listra... Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi... Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia şi s-au pogorât la Troa. Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!”

„După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că

Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi

cetate dintr-un ţinut al Macedoniei, şi o colonie romană. În cetatea aceasta am stat câteva zile. În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos, şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă.” (F.A.16.1-13 -text selectat). În primul fragment observăm că Luca spune: „s-a dus”, au fost”, i-a făcut”, etc, dovadă că vorbea de altcineva decât de el însuși. În al doilea fragment, vorbește despre el însuși ca făcând parte din grupul de oameni despre care vorbește: „am căutat”, ne ducem”, am vorbit”, etc. Asta înseamnă că între evenimentele descrise în acest fragment biblic, se poate deosebi din ce loc anume a ajuns Luca între misionarii care lucrau împreună cu apostolul Pavel. Asta s-a petrecut între versetul 8 și 10 și anume în Troa un oraș de pe coasta de vest a Asiei Mici, de unde s-au îmbarcat pentru a traversa marea spre Macedonia, în urma vedeniei avute de apostolul Pavel, din partea Domnului, adică să dea ajutor lucrării Evangheliei de acolo.

Am întâlnit adesea între frați întrebarea: „De ce apostolii „...au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia ?” (v.6). Dar nu am întâlnit niciodată ca cineva să întrebe: „De ce nu le-a dat voie să intre în Bitinia ?” Găsim aceste două opriri, una după alta în textul de mai sus. Dat fiind această oprire pentru a intra în Bitinia, au hotărât să treacă prin regiunea Misiei și s-au oprit la

Troa. De ce ? Ce au făcut acolo ? Acolo s-au întâmplat două lucruri: au avut o vedenie și au luat un om, adică pe Luca. Vedenia o puteau avea și în altă parte, dar pe Luca nu-l puteau lua decât din Troa, fiindcă acolo se găsea. Putem spune că Dumnezeu nu le-a dat voie să intre în regiunea Bitiniei - regiune care avea coastă și la Marea Mediterană și la Marea Neagră – doar pentru ca să poată întâlni un om care mai târziu să fie considerat preaiubit. Este adevărat că din Troa era mai la îndemână să ia corabia spre coastele Greciei, dar și Bitinia avea porturile ei la Dardanele. Asta mă face să mă minunez de Ființa care este la „monitor”: Dumnezeu știe unde se găsește omul potrivit pentru fiecare lucrare a Lui, chiar dacă apostolilor li se mai întâmplă ca habar să n-aibă.

Un alt lucru deosebit al acestui episod de misiune creștină: înainte de a ajunge în Troa, unde l-au întâlnit pe doctorul Luca, apostolii tocmai au traversat ținutul Galatiei, în centrul Asiei Mici, unde „Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi...” (F.A.16.4a). Mai târziu, apostolul Pavel scrie o epistolă credincioșilor din Galatia, în care face referire la acea primă trecere a lui prin ținutul lor, în care spune ce stare de sănătate avea: „...în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust, faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuși Hristos Isus.” (Gl.4.13-15). A ajuns deci în Troa cu niște dificultăți de sănătate, vizibile care nu se puteau ascunde

Cercetați Scripturile !

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.14:

„Luca, doctorul preaiubit, ... vă trimit sănătate.”


sub haine. Aceste dificultăți de sănătate puteau provoca dispreț și dezgust. Asta înseamnă că trebuie să fi fost ceva ca o rană deschisă pe față; ceva care provoca scurgeri de puroi... Sau ceva la gură sau la ochi. Faptul că nicăieri nu se mai vorbește despre asemenea probleme de sănătate la apostolul Pavel, poate să însemne că era vorba de o infecție care s-a declanșat atunci și care a avut un remediu mai târziu. Era însă un motiv suficient pentru ca apostolul să spună: „Cum să ies așa între oameni ? Stau acasă.” Am mai întâlnit situații în viață când frați care au fost chemați să slujească la vreo slujbă, au sunat cu o zi înainte să ne anunțe că nu mai pot veni pentru că le-a ieșit un coș pe față... Mi-aduc aminte că trebuia să ajung la o slujbă de botez și tocmai mi s-a făcut un „ulcior” la ochi. Și tot gândindu-mă cum să fac, în cele din urmă am găsit niște ochelari de soare destul de întunecați și am mers așa. A ieșit snoavă mare din chestia aceea: s-a zvonit că am fost bătut în niște sate din județul Botoșani, unde Biserica de la noi făcea pe vremea aceea o lucrare de evanghelizare. Se credea că aveam ochii vineți de la vreun pumn ! Dar apostolul Pavel nu avea ochelari de soare...; dacă problema lui a fost o inflamare urâtă, cu scurgeri din ochi, cu pleoapele răsfrânte... Privind lucrurile din acest punct, ce putem spune de acele împrejurări când din pricină că s-a luat energia electrică și n-am putut să-mi calc un obiect de îmbrăcăminte, nu mă mai duc la slujbă ? Sau altele de felul acesta ?! Apostolul Pavel învață despre nevoia de a ne îngriji cu drag, trupurile, (Ef. 5.29) dar când interesul pentru eleganță intră în competiție cu datoria pentru Dumnezeu, eleganța este lăsată deoparte. Este ?

Dar cum stăm cu vindecările ? Ce-ar fi făcut cei care în vremea noastră susțin că dacă nu-s cumva la vreo slujbă manifestări spectaculoase, avem de-a face cu o Evanghelie care ologește, fiindcă este teologie goală ? Cred că ar fi făcut ce fac și astăzi...

Și au ajuns în Troa. Acolo era Biserică. Dacă doctorul Luca a putut fi luat tovarăș de misiune, un om care spune că „înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia.” (F.A. 16.10b), asta înseamnă că el era deja credincios când au ajuns apostolii acolo. Și toți frații s-au adunat la slujbă pentru că: „Vin apostolii !” Și ce să vezi ? Între ei este unul la care ai înclinația ca de îndată ce-l zărești, să întorci capul ! Care putea fi prima tendință a unui medic care era de față ? Unul care-și dădea seama că problema aceea avea nevoie de o îngrijire de durată ? Cred că s-ar fi scuzat în gândul lui zicând: „Eu trebuie să rămân la cabinet, nu pot merge cu el, fiindcă am pacienți programați.” Asta se poate traduce și așa: „Am bani programați să vină. Și apoi mi-am tocit coatele pe băncile școlii și am făcut sacrificii mari să-mi adun necesarul pentru a profesa... Eu nu pot pleca. Doar dacă vrea apostolul să rămână aici ceva vreme...” Dar a apărut vedenia și apostolul Pavel și-a anunțat plecarea... Și doctorul Luca a lăsat totul și a plecat cu el. Este greu de crezut că fiind medic, în timpul călătoriei lor să-și fi zis: „Să-l vindece Domnul, eu nu mai sunt doctor, eu sunt evanghelist de acum.” Este foarte probabil ca unul din motivele pentru care Luca a plecat la drum a fost și dorința de a-și pune cunoștințele medicale în slujba Evangheliei. Asta desigur pare foarte ciudat, știind că „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod.” (F.A. 5.12). Așa doctorul Luca părăsește confortul cabinetului din orașul Troa și pleacă cu niște temerari care spuneau despre călătoriile lor: „În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte

şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile.” (2Co.11.23b-28). Și dacă parcurgem cartea Faptele Apostolilor și chiar și din epistole reiese aceasta, Luca a parcurs cele mai multe din toate acestea. Oo, Luca, Luca nu era mai bine la tine în cabinet, la Troa ? Dar doctorul Luca a plecat. Și uite așa, o corabie traversa Mediterana, prin apele Egeiei. Puțini știau că Evanghelia trecea de pe un continent pe altul...

Dar să ne întoarcem la lucrul lui Luca. El n-a făcut doar treabă de doctor. El a pus în scris evenimentele creștinismului timpuriu: Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor. Le-a adresat unui anume Teofil. (F.A.1.1). De remarcat nuanța acestor scrieri, care au specificul lor aparte: „...am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.” (Lc.1.3-4). Omul acesta n-a reclamat o inspirație divină, venită așa din senin. El s-a apucat de treabă și încă de una grea. A cercetat ținând cont de amănunte, apoi și mai mult, le-a așezat într-o anumită ordine, pentru a fi mai ușor înțelese. Acesta este cumva modelul biblic de propovăduire. Nu atât de mult în sensul că propovăduitorul face cercetări pentru întocmirea cuvântului său, cât în a face cercetări în Scriptură, pentru el însuși, pentru bagajul lui însuși de cunoștințe biblice (2Tm.3.15). Apoi expunerea cunoștințelor acestora într-un mod cât mai ordonat posibil (așezarea ideilor unele după altele, astfel încât unele idei să le completeze pe celelalte), folosind maximul de idei în minimum de cuvinte posibil, face ca cel ce ascultă „...să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor”. Asta nu exclude inspirațiile de moment, după cum mărturisește apostolul Iuda că i s-a întâmplat și lui. Și el căuta să slujească într-un fel, dar a simțit o călăuzire diferită, pe care a considerat-o ca fiind din partea lui Dumnezeu și căreia i s-a supus. (Id.3).

O a treia activitate a fratelui Luca, în călătoriile lor zbuciumate prin lume, pentru a duce Evanghelia celor nemântuiți, a fost aceea că a devenit un suport moral statornic și puternic pentru apostolul Pavel. Găsim scris în Epistola a doua către Timotei, cap.4.10-13, că apostolul Pavel a trimis pe mulți tovarăși de lucru în Evanghelie, în diferite părți ale lumii, dar pe Luca l-a păstrat aproape de el. În epistola aceasta apostolul scrie că „...clipa plecării mele este aproape.” (2Tm.4.6b). Era deja întemnițat în Roma de mai multă vreme. (Cl.4.3). Poate că a fost martor la uciderea apostolului Pavel, acolo, la Roma.

Nu găsim scris că Luca a vorbit mulțimilor, deși nu citim nici că n-ar fi făcut asta. Ceea ce suntem siguri, citind cuvântul Scripturii, este că a făcut ceea ce a putut face pentru Evanghelie. Doamne ajută-ne și pe noi la fel !

Din „Comorile mele”


Am considerat mai mulți ani de zile că nu sunt făcut pentru a învăța o limbă străină. M-am resemnat cu acest gând până când am realizat cât de mari sunt beneficiile cunoașterii unei limbi de circulație internațională. Atunci am început să învăț engleza trup și suflet. După o perioadă bună de timp am crezut că am ajuns la un nivel acceptabil. Constatarea mea era întărită și de faptul că în mediul în care lucram nu vorbea nimeni limba engleză și ori de câte ori ajungea la noi un străin, eu reușeam să mă înțeleg cu el cu ajutorul englezei mele.

După un timp, mi-am schimbat locul de muncă iar noul loc de muncă îmi cerea să mă folosesc de limba engleză zi de zi. Am observat repede că nu mă descurc așa cum aș fi vrut de bine. Totuși, s-a întâmplat să particip la discuții cu persoane care vorbeau fluent limba engleză și să mi se spună că mă descurc foarte bine, iar asta mă încuraja. În mintea mea știam că eu am profitat de toată discuția ca să îmi alcătuiesc în minte o frază bine gândită pe care să o spun, ca mai apoi să tac și să las restul grupului să vorbească și eu să alcătuiesc o nouă frază, și tot așa.

Știam că am nevoie de un profesor care să vorbească engleza nativ și până la urmă am început să iau ore de la un profesor din Noua Zeelandă. După 5 - 10 minute de conversație îmi dispăruseră toate cuvintele din minte, nu reușeam să formulez propoziții; cu dicționarul în față mai mult mă bâlbâiam decât vorbeam. Atunci am constatat că nu sunt întotdeauna gata să vorbesc limba engleză…

Apostolul Petru ne spune în prima lui epistolă, la capitolul 3, versetele 15b și 16a așa:

„Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat…”

Înțeleg din acest verset că nu trebuie întotdeauna să fii gata de polemică și de discuții aprinse,

ci că întotdeauna trebuie să fii blând, cu teamă și cu un cuget curat iar apoi ți se potrivește îndemnul „răspundeți oricui vă cere socoteală!”

Cu blândețe - blândețea nu se cultivă în lucrările de evanghelizare și nici atunci când răspunzi oricui îți cere socoteală de nădejdea care e în tine, ci în acele momente se probează. Blândețea se cultivă zi de zi, în mijlocul stresului cotidian și al copiilor care au darul de a-l amplifica. Dacă acolo uiți cum se vorbește limba blândeții și îți cade mai la îndemână limba agitației, supărării sau a nervilor, tu nu ești totdeauna gata; doar credeai că ești…

Cu teamă - sau cu responsabilitate. Cu teamă ca nu cumva să pierzi un suflet sau să îl lași în continuare în întuneric.

Până nu te-ai obișnuit să tratezi cu responsabilitate o slujbă mică (așa cum ar fi aprinderea becurilor, întâmpinarea musafirilor sau condusul cântărilor în adunare); dacă trebuie să ți se aducă aminte de zeci de ori că e treaba ta și tot o lași pe umerii altora, încă nu ești în măsură să fii responsabil în privința

unor oameni. Limba responsabilității aduce serioase dificultăți cu ea și până nu o vorbești bine în lucrurile mici, nu ai șanse să o vorbești în lucrurile mari.

Dacă te gândești doar la tine, la prestigiul tău și doar la mântuirea ta, tu nu ești gata să dai socoteală nimănui de nădejdea care e în tine. Cel mult vei fi gata să îți aperi pielea și să ieși cu fruntea sus dintr-o discuție contradictorie despre religie.

Am întâlnit mulți frați care au avut discuții cu Martorii lui Iehova. Aceștia se felicitau că le-au închis gura și nu au mai venit la ei la ușă. Aici e valabilă vorba: „ai câștigat bătălia, dar ai pierdut războiul”. Nu e niciun câștig că ei nu vor mai bate la acea ușă, câștigul era dacă rămâneau puși pe gânduri după discuția pe care au purtat-o cu un pocăit și dacă îl mai căutau pentru lămuriri. Trebuie să ne învățăm cu responsabilitatea și tot ceea ce facem să facem cu toată responsabilitatea.

Cuget curat - cum ai putea să te lauzi cu ceea ce nu trăiești? Probabil ați trăit experiența aceea când cineva îți predică ceva ce nu

trăiește și tu știi bine lucrul acesta. Efectiv devine amuzant sau... cel mult crezi că s-a trezit și ar vrea să se pocăiască. Cu atât mai mult când vrem să dăm socoteală de nădejdea din noi, va trebui să avem un cuget curat. Trebuie să fim totdeauna gata să trăim curați, doar așa cuvintele noastre vor avea rezultat.

Cugetul curat nu anulează responsabilitatea sau blândețea. Dacă un cuget curat e lipsit de blândețe și responsabilitate, pot fi un om care sincer fiind, sunt gata să fac treaba brutal și fără inimă. Nici blândețea nu poate fără responsabilitate și curăție, dar când toate aceste calități se pun împreună cu o inimă gata de acțiune, rezultatele sunt pe măsura lui Dumnezeu care își însuflețește lucrarea.

Șandra Adelman Cezar - Bihor


Isaac, copilul cel mult așteptat într-o familie fără copii, deja înaintată în vârstă. Este pătrunzător strigătul acestui tată înaintea lui Dumnezeu, când zice: „ Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii;” (Gn.15.2a). Nu știu cât a putut trece de la prima promisiune cu privire la un copil în casa lor, promisiune pe care Dumnezeu le-a făcut-o, fără ca ei să-I fi cerut asta. (Gn.12.2). Și când după o vreme, Avraam s-a plâns înaintea Domnului folosind cuvintele de mai sus, Dumnezeu în loc să-și împlinească promisiunea, o repetă doar. După o altă perioadă de timp, văzând că nu se întâmplă nimic, Avraam și Sara, soția sa, au încercat să-L ajute ei pe Dumnezeu în împlinirea promisiunii Lui și astfel s-a născut Ismael. Când Avraam a împlinit 99 de ani, Dumnezeu repetă promisiunea de două ori, la intervale scurte de timp, ultima dată specificând și timpul împlinirii promisiunii: peste un an. Citind aceste lucruri în Scripturi, înțeleg că nu sunt nici pe departe primul căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni, pe care le aștept de prea multă vreme. Dar... aștept. Aștept mai încurajat de oamenii care înainte de noi, au așteptat și ei și n-au așteptat în zadar.

Este interesant de asemenea că în această situație, ca și în altele întâlnite în paginile Scripturii, Dumnezeu alege numele pe care-l va purta copilul care se va naște, ca și cum acel copil intră direct în familia lui Dumnezeu, unde El este Tată. Și copilul acesta a primit un nume care nu mai trebuia schimbat, cum au fost schimbate numele părinților săi. (Gn.17.5,15).

Băiatul Isaac a ajuns la vârsta la care putea duce în spinare până pe munte, o legătură cu lemne cu care se putea arde o jertfă. Asta ar însemna un adolescent viguros. În această secvență din viața acestei familii, iese în evidență credincioșia lui Avraam, care și pentru Dumnezeu s-a dovedit a fi ceva deosebit, dacă se exprimă spunând: „pentru că a făcut lucrul acesta...” (Gn.22.16b). Dar atitudinea băiatului Isaac mi se pare la fel de ieșită din comun: ceva ce nici nu s-ar putea visa că s-ar mai putea întâlni, deși rămâne o stare de reflecție chiar și pentru vremurile de acum. Să stai să te lege tata când aproape că era el în stare să-și lege tata ! Era mai mult ascultare de părinți sau mai mult încredere în tata ? Cu siguranță că tânărul acesta avea o

mare încredere în tatăl său, ceea ce presupune că avem de-a face cu un tată care nu și-a dezamăgit niciodată fiul. Dar tânărul acesta avea o puternică încredere în Dumnezeu, cunoscător al rânduielilor credinței în Dumnezeu, pe care încă de la acea vârstă le-a luat în serios. (Gn.22.7). Înclin să cred că motivul pentru care s-a dovedit dispus să moară fără să murmure, a fost mai degrabă încrederea într-un Dumnezeu care deja nu-i era străin, decât ascultarea sau încrederea în tatăl lui, care putea fi considerat de către Isaac, un om care putea greși. Copil pocăit ! Și ori de câte ori întâlnesc tineri pocăiți, mă bucur mult mai mult decât atunci când întâlnesc oameni maturi, pocăiți; tinerii pocăiți sunt niște minuni în lumea asta ! Și țara românească are încă mulți tineri și tinere chiar pocăiți. Dumnezeu să-i binecuvânteze !

Și vine vremea căsătoriei. Căsătorie aranjată de tata. Spune ceva tipul ăsta de căsătorie, în ce privește așezarea ei ca model, sau măcar ca inspirație din care să luăm ceva, sau a fost expresia unui obicei ? Mai târziu găsim scris: „Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul.” (Pr.18.22). Asta presupune o inițiativă a tânărului care se căsătorește și nu a tatălui său. (Sau a mamei sale. Gn.21.21). În ce privește fetele, pe tot parcursul Vechiului Testament, erau educate în așa fel încât nici nu încăpea ideea că vor face ele însele o alegere în privința căsătoriei. De exemplu Tamar, una dintre fetele împăratului David – care era și foarte frumoasă – a acceptat să fie soția fratelui său vitreg, dacă tatăl ei ar fi fost solicitat, măcar că tânărul acela dovedea intenții de om hain. (2Sm.13.13). Apoi până în zilele noastre, întâlnim așezământul ăsta în care se zice că se cere o fată în căsătorie de la părinții ei. De fapt este o formalitate pentru că tinerii sunt înțeleși deja. Gândesc totuși că acest scenariu al pornirii în căsătorie, întâlnit în Vechiul Testament, poate vorbi încă. Și poate vorbi bine și cu folos. Spun asta pentru că nu cred că vreun părinte credincios din Vechiul Testament, făcea o alegere pentru un copil de-al său, în ce privește căsătoria, de așa natură încât copilul acela – fie el băiat sau fată – să intre într-o viață de căsătorie chinuită. Exista obligatoriu o sfătuire, o apreciere a înclinațiilor pe care le putea avea cel care urma să

Genesa 17.19:

„Dumnezeu a zis: „Cu adevărat nevastă-ta, Sara, îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el.”


se căsătorească, oferirea unui cuvânt decisiv de spus ca în fragmentul din cartea Genesa, cap. 24.58, unde iată că măcar că era vorba de o fată, părinții au întrebat-o: „Vrei să te duci...?” Și atunci întreb: este lucrul acesta rău ? Este rău ca atunci când un tânăr sau o tânără se apropie de vârsta căsătoriei sau este în preajma unei alegeri de acest fel, alegere pe care trebuie s-o facă, să se consulte cu părinții ? Și dacă părinții au motive serioase să spună „Nu”, răspunsul acesta să fie cel puțin luat în considerare ? Să determine o reconsiderare a situației, o analiză mai temeinică ? Și mai întreb: este bine ca un tânăr sau o tânără credincioasă să se căsătorească nesocotind complet opiniile părinților sau nici măcar să nu se sinchisească să îi întrebe ? Va fi aceea o căsătorie peste care Dumnezeu își va lăsa binecuvântarea ? Nu frați... Lucrurile astea nu sunt scrise în Scripturi ca să mai aflăm și noi cum era cultura unor vremuri de demult. Nu... A căuta umbrele culturale prin Scripturi, doar pentru a putea trăi cum ne place, înseamnă a asfalta drumul către iad, pentru a ajunge mai repede acolo; și învățătorii și învățăceii.

Și care au fost principiile tatei Avraam, cu privire la căsătoria fiului său ? De fapt principiile părintelui tuturor credincioșilor în Dumnezeu. (Rm.4.16). Citind fragmentul din cartea Genesa, cap.24, observăm două lucruri care pentru Avraam erau de căpătâi: omul și locul. „şi te voi pune să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, că nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele Canaaniților,” (v.3) și „Cu niciun chip să nu duci însă acolo pe fiul meu.” (v.8). Aceste două chestiuni, pentru Avraam erau de viață și de moarte. „Jură” și „cu niciun chip” sunt două vorbe care nu acceptă abatere. Că nu este bine ca și creștin să iei nevastă din Canaan, ni se spune mereu; și este bine. Am îmbătrânit și am văzut cu ochii mei că majoritatea căsătoriilor de felul acesta au ajuns rău. Că sunt locuri pe pământ unde cu niciun chip nu

este bine ca un creștin să-și așeze familia, chiar dacă persoana cu care se căsătorește este în regulă din punct de vedere creștin, nu se prea spune. Și pentru Avraam asta era decisiv. „Dacă fata vrea să stea acolo, oricât de bună ar fi, băiatul meu nu va locui acolo cu niciun chip !” Da, este decisiv pentru soarta credinței în Dumnezeu, implicit pentru a ajunge sau nu în rai, locul unde se așază familia creștină. Și care sunt locurile unde nu este bine să se așeze cu familia, un credincios ? Cred că acestea au un singur reper: acolo unde nu este Biserica ! Pot fi locuri cu caracter religios, poate că chiar se pretind a fi creștine, dar dacă undeva pe pământ nu este Biserică, acolo și părinții riscă să piardă direcția spre Împărăția lui Dumnezeu, cât despre copiii și mai ales nepoții lor, șansele sunt minime. Poate se va motiva ideea de evanghelizare... Dacă o familie se așază undeva unde nu este Biserică, cu scop evanghelistic, va trebui să aibă un suport continuu și foarte puternic din partea unei Biserici, care să vegheze asupra a ceea ce se petrece și care să se implice de îndată ce se înregistrează riscuri de nenorocire. Nu o dată am văzut familii trimise de câte un temerar cu bani, în locuri fără Evanghelie iar peste câțiva ani s-au pierdut în lume cei mai mulți copii ai familiei care s-a stabilit acolo. Fără Biserică, anturajul lumesc din jur se impune. Însă situațiile acestea sunt oarecum rare față de principalul motiv pentru care foarte mulți credincioși își așază familiile în zone fără Biserică: traiul bun. Locuri care arată „ca o grădină a Domnului !” (Gn.13.10b). Mai bine ascultă de Scriptură: cu niciun chip nu te du departe de Biserică. Lângă Biserică este mai sigur pentru casa ta... Cu toate că nicăieri sub soare diavolul nu are interdicție.

Un alt aspect practic desprins din viața lui Isaac, se poate observa în felul în care Eleazar, robul tatălui Avraam, însărcinat cu aducerea miresei, s-a implicat în această problemă. Omul


acesta avea libertate din partea stăpânului său, să procedeze cum credea de cuviință, dar el n-a luat-o ca pe o problemă de inteligență, ci dându-și seama că era vorba de cel mai însemnat lucru din câte a făcut până atunci pentru stăpânul său, s-a îndreptat spre Dumnezeu într-un mod în care să fie foarte sigur pe ceea ce face. A pus un semn înaintea Domnului. Semnul acesta a avut specificul sănătos al semnelor de acest fel, și anume: să fie foarte greu să se împlinească. De exemplu un tânăr care avea o fată de care s-a apropiat ceva mai mult, cu gând s-o ceară în căsătorie, a pus și el un semn zicând: „Doamne, dacă atunci când ne vom întâlni prima dată, fata îmi va zâmbi, atunci înseamnă că este voia Ta ca ea să fie viitoarea mea nevastă.” Ori în acest caz era foarte probabil ca fata aceea să zâmbească; este un semn care nu implică intervenția neapărată a lui Dumnezeu. În cazul lui Eleazar, ca cineva să repete cu exactitate o propoziție întreagă și să fie dispusă să adape mulțimea de cămile ale unui străin călător, lucru care s-a petrecut când nici bine n-a fost terminată rugăciunea, este ceva care are nevoie de intervenția lui Dumnezeu ca să se petreacă. Așa că avem de-a face aici cu una din cele mai ciudate căsătorii petrecute vreodată: spre seară fata a aflat că s-ar putea să se căsătorească iar a doua zi dimineață, pleacă spre casa soțului ei ! Și măcar că a fost o căsătorie aranjată de părinți, Isaac a iubit-o. (v.67).

Cred că din cele citite în Scripturi, unul din lucrurile cele mai frumoase, scrise despre Isaac, este fragmentul din versetul 63, a acestui capitol: „Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că veneau niște cămile.” Este mult prea mic spațiul pe care-l pot folosi aici, pentru a ilustra valoarea și frumusețea obiceiului de a te retrage din zgomotul vieții, pentru a cugeta la Dumnezeu, la rostul vieții și la lucrurile esențiale ei. A descoperi detalii despre cum este Dumnezeu și cum lucrează El, care este felul în care este El interesat de om; a descoperi lucruri despre viață și rostul existenței noastre aici, în lumea asta zbuciumată. A culege ca rod al acestei îndeletniciri, concluzii care să devină jaloane de trăire a unei vieți deasupra micimii celor ce rod în gulie fiindcă atâta știu. Cine are în structura ființei lui o asemenea înclinație, cât de mică ar fi ea, și n-o pune în practică, pierde unul din cele mai frumoase și folositoare aspecte ale vieții. Oricum omul se deosebește de celelalte viețuitoare prin ceea că gândește. Gândirea oferă omului un spațiu larg trăirii, care îl face să privească viața așa cum Dumnezeu o privește. Și este minunat...

Apoi... deseori diavolii care înșală un tată, nu se duc prea departe: se vor strădui să înșele și pe fiu. (Gn.26.1-11). Dar Dumnezeu a intervenit și l-a scăpat pe Isaac cum nu l-ar fi putut scăpa minciunile lui. Mă gândesc cu mâhnire la situațiile în care oamenii îl pun pe Dumnezeu să se miște printre minciunile lor, printre scăpările urâte ale firii pământești. Și nu mă simt în apele mele, punând lucrul acesta la persoana a treia ca și cum de mine nu-i vorba. Și dragostea pentru noi, Îl face pe

Dumnezeu să se amestece între ieșirile noastre mizerabile, pentru a ne izbăvi și a ne duce un pas mai departe. Pentru omul credincios, chiar dacă Dumnezeu se comportă ca și cum totul ar fi fost în ordine, rămâne rușinea aceea care vine din faptul că am fost ticălos iar El a trebuit iar să se ocupe de mine. Și a făcut-o tăcând... Înghițind îndurerat și trist și continuând să lucreze pentru a mă scoate la loc larg, unde să pot respira frumusețea vieții de credincios.

Și Isaac a ajuns bogat; foarte bogat. Este interesant modul de a se comporta a acestui patron prosper. Pentru o înțelegere mai profundă, putem considera fântânile despre care este vorba în cartea Genesa, cap. 26.12-33, ca fiind posibilități de câștig. Practic Isaac exploata cumva resursele descoperite de tatăl lui, resurse pe care ceilalți patroni de pe piață le-au neglijat. Dar ori de câte ori ieșeau bani de acolo, de atâtea ori competiția de pe piață făcea ce putea să câștige. Care era strategia lui Isaac în asemenea situații ? Nu intra în competiția urii ci... se ducea mai încolo... (v.22). Făcând astfel, la un timp a dat peste o posibilitate de afaceri care a prosperat ușor și fără competitori în coastă, astfel că „ Pe urmă s-a mutat de acolo şi a săpat o altă fântână pentru care nu s-au mai certat; şi a numit-o Rehobot „căci” a zis el „Domnul ne-a făcut loc larg ca să ne putem întinde în ţară.” (v.22). Da, Dumnezeu privește peste afacerile oamenilor credincioși, începând de la cele desfășurate în curtea casei, până la cele mai extinse. Și când vede pe cineva care este în stare să se biruie pe sine iar într-o stare de conflict, se duce mai încolo, are El grijă să dea mult mai mult decât se pierde la un moment dat. Văzând îndurarea Domnului, Isaac a recunoscut mâna bună a Domnului peste lucrul lui, construind un altar, aducând jertfele cerute de rânduiala credinței lui în Dumnezeu, cu toate cheltuielile pe care acestea le implicau. După ce a dat lui Dumnezeu ce trebuia dat Lui, a mai dobândit un câștig: vechii lui concurenți în a se îmbogăți care mai de care, au venit să facă pace ! Și după ce a făcut pace cu opoziția, „În aceeași zi, nişte robi ai lui Isaac au venit să-i vorbească de fântâna pe care o săpau şi i-au zis: „Am dat de apă!” (v.32). Expresia „În aceeași zi” nu este întâmplătoare. În Scriptură nu sunt trecute cuvinte de umplutură. Asta leagă evenimentele: a făcut pace cu adversarii ? A dat de apă... E ca o întrecere cu Dumnezeu: faci un bine ? El plusează cu o binecuvântare... Mai faci un bine ? El nu rămâne dator ! Numai că întotdeauna începutul e mai greu: faci un bine și... trebuie să te duci mai încolo; să lași baltă, să pierzi, s-o iei de la capăt... Mă gândesc că capitolul 26 din cartea Genesa ar putea fi considerat abecedarul oamenilor care se avântă în activități cu profit mai mare și care își doresc totuși să rămână credincioși.

Din „Comorile mele”


Deseori ne găsim în postura în care se găseau Core și ceata lui, când plini de revoltă au spus: „Destul! Căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” (Nm.16.3b). Există un curent bisericesc care ne ajută să îi punem pe toți frații la același nivel și să nu ascultăm de nimeni, pe motiv că toți suntem copiii lui Dumnezeu și toți avem Duhul Sfânt în noi iar slujitorii nu sunt dați ca șefi, ci ca slugi. Ne jenează la urechi cuvântul „autoritate” (stăpânire sau putere peste cineva, cum îl numește Scriptura) și totuși discutăm despre autoritatea pe care îl avea cuvântul unor frați pe care îi folosea Domnul și de care chiar cei răzvrătiți acum, spun că ar asculta.

În Scripturi avem de-a face cu oameni ca apostolul Pavel, dar pe el îl considerăm un personaj cu totul deosebit și niciun frate din adunare nu are dreptul să poruncească în felul în care a făcut-o Pavel. Dar în perioada în care a trăit, el era văzut ca un om normal, avea mulți împotrivitori și nu arăta atât de „sfântul apostol Pavel”, ci unii îi considerau pe alți lideri religioși, nespus de aleși pe lângă el… Așadar avem de învățat respectul dat slujitorilor din respectul pe care îl pretindea Pavel.

„...am toată slobozenia în Hristos să-ți poruncesc...” (Filimon 8).

Apostolul Pavel are toată slobozenia să îi poruncească unui credincios înstărit din Colose. Asta înseamnă că omul acesta – Filimon, nu s-ar fi simțit jignit să îi poruncească Pavel. Dar Pavel alege să nu îi poruncească într-o chestiune privitoare la averea lui. Însă în alte locuri, în epistolele sale - apostolul Pavel - pentru că știa că ceea ce scrie sunt chestiuni

imperative, hotărâtoare, se folosește de autoritatea pe care o avea și poruncește. Nu doar că practică acest fel de slujire, dar din ceea ce îi spune lui Timotei și lui Tit, înțeleg că responsabilitățile pe care le dădea celor ce slujeau în adunări, erau însoțite de autoritate.

„mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea şi învățătura.” (2 Timotei 4:2).

„...sfătuiește şi mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te disprețuiască.” (Tit 2:15).

Un ultim verset considerat că ar aparține tot apostolului Pavel și merită atenția noastră, este: „Ascultați de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de niciun folos.” (Evrei 13:17).

Ascultarea și supunerea sunt atitudini potrivite pentru orice credincios, în fața slujitorilor. Slujitorii trebuie să se considere robi sau slugi. Credincioșii trebuie să îi considere mai-mari. Slujitorii vor da socoteală de suflete. Oricât de grea pare această responsabilitate, aceasta le-a fost dată slujitorilor. Dar Dumnezeu nu e nedrept, ci odată cu greutatea acestei responsabilități, dă și autoritate slujitorilor și chiar El Însuși se asigură că le este respectată autoritatea. Bineînțeles că vorbim despre oameni care sunt cu adevărat slujitori ai Domnului, dar și cei care nu sunt un exemplu de urmat, dar care dau un sfat bun, biblic sunt vrednici de luat în seamă. Să nu

uităm că David nu și-a permis să nesocotească ungerea împăratului Saul chiar dacă Domnul se depărtase de el iar peste o mie de ani, marele preot Caiafa a prorocit, pentru că era Mare Preot în acel an.

Totuși Dumnezeu avea oameni și atunci și are în toate vremurile. Este bine să te întrebi care sunt oamenii lui Dumnezeu pe care îi cunoști în aceste vremuri și cât de bine îi cunoști, pentru că s-ar putea să nu îi mai vezi oameni ai lui Dumnezeu după ce îi cunoști. Iar dacă nimeni nu e în măsură să îți poruncească ce să faci, trebuie să te întrebi dacă nu cumva ai pornit pe calea lui lucifer.

Șandra Adelman Cezar - Bihor


Slăvit să fie Domnul! Poporul lui Dumnezeu a fost, este și va fi cea mai puternică entitate duhovnicească, dar și trupească în anumite circumstanțe, de pe pământ. Daniel 2:44: „Dar în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea altui popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății, și ea însăși va dăinui veșnic.” Atâta vreme cât Israelul, poporul lui Dumnezeu, din trecut, cât și Biserica, poporul lui Dumnezeu din vremea lui Ioan Botezătorul și până astăzi, au rămas în condițiile voii lui Dumnezeu, nicio putere pământească sau din văzduh nu a avut și nici nu va avea vreo șansă reală de a o birui. Ps. 81:13-15: „O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aș înfrunta pe vrăjmașii lor, Mi-aș întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor; cei ce urăsc pe Domnul L-ar linguși, și fericirea lui Israel ar dăinui în veci.”; Deut. 32.30: „Cum ar urmări unul singur o mie din ei și cum ar pune doi pe fugă zece mii,” Iar pentru Biserică este scris în Evanghelia după Matei, 16:18: „Și porțile Locuinței morților nu o vor birui.” De ce totuși cu asemenea făgăduințe adevărate, dovedite practic și în istoria Israelului și în viața Bisericii de pretutindeni din toate vremurile, astăzi, pentru noi, poporul lui Dumnezeu din România, biruințele sunt rare, înfrângerile dese și noi stăm de multe ori cu capul plecat de rușine?

Din toată inima îmi doresc să realizăm că o nădejde reală, corectă, nu înșelătoare, are la bază biruința. Romani 5:4: „Răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală,”

Concluzia celor de mai sus este că noi suntem sortiți biruinței, avem toate condițiile să o dobândim, dar neîmplinind anumite cerințe, vom fi mereu înfrânți, cu toate făgăduințele, în mod rușinos.

Când vorbim despre biruință și înfrângere mă refer în mod general la trăirea ca Biserică, dar și în mod particular ca familie sau persoană.

Pentru început, haideți să privim sumar la câteva cauze ale înfrângerilor, apoi să discutăm amănunțit o cauză cu care ne confruntăm mai mult, în adunările conservatoare.

1. Păcatul de orice natură ar fi el. Isaia 59:1,2: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci

nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte.” Realitatea, și în timpul luptelor rezultatul. Isaia 59:9,11: „De aceea, hotărârea de izbăvire este departe de noi, și mântuirea nu ne ajunge... Mormăim cu toții ca niște urși,... așteptăm izbăvirea, și nu este.” Exemple: Hofni, Fineas preoți îmbrăcați după lege ducând chivotul, după lege, cu un popor plin de credință înflăcărat. Au murit și au suferit o aprigă înfrângere pentru că la activ aveau curvie, neascultare de părinți, hoție, etc. Nu este și aceasta cauza multor înfrângeri, când cu toate că știm de multe păcate din familie sau adunare, nu luăm măsuri grabnice și corecte după Scriptură și ne amăgim că slujbele merg bine, mai avem proroci, seri de veghe sau zile de post, slujbe înflăcărate, predici reale și aspre, copii mulți, multe rânduieli sănătoase, chiar și baticuri și fustă dar... și păcat. Și culmea: știm !

2. Lucruri ascunse, date nimicirii, pe care Dumnezeu le condamnă. (Iosua 7). Un singur om ia câteva lucruri interzise de Dumnezeu și le ascunde în mijlocul cortului său, fără complicitatea nimănui. Iar tot Israelul credincios, pocăit, cu căpetenii și mai pocăite, sunt înfrânți de un mic număr de oameni. Și Domnul nu vrea post, nici rugăciune, ci dreptate și ascultare și scoaterea răului, a lucrurilor date spre nimicire din mijlocul poporului.

Oare nu ne confruntăm și noi cu aceeași situație? Exemplu: Telefon performant, care are în el mai mult decât simpla posibilitate de comunicare. Dumnezeu în dese rânduri ne arată că-i șarpe, mănâncă puterea, mușcă pe ascuns. Slujitori, mame cu copii, multe fete și băieți minunați, etc. și noi stăm ca și Iosua și bătrânii, cu bocete, rugăciuni, zile de post, părtășii speciale de învățătură, dar nu luăm măsuri să le scoatem în primul rând de la noi; (și câte alte exemple ar mai fi) și apoi înfrângeri.

3. Nu stăm la locul luptei când vine vrăjmașul. 2 Cronici 20:17: „Așezați-vă, stați acolo și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda și Ierusalim, nu vă temeți și nu vă înspăimântați, mâine ieșiți-le înainte și Domnul va fi cu voi.” Adică indiferent cât de slab ai fi, trebuie să fii la locul luptei, pentru că de cele mai multe ori nici nu luptăm noi, dar obligatoriu trebuie să fim acolo. Matei 10:19: „Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijorați, gândindu-vă cum sau ce veți spune; căci ce veți avea

Oare mereu are să sfâșie sabia?

Nu știi că la sfârșit va fi amar?


de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Ieremia 1:17-19: „Dar tu încinge-ți coapsele, scoală-te și spune-le tot ce-ți voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier și un zid de aramă, împotriva întregii țări, împotriva împăraților lui Iuda...” Suntem înfrânți pentru că fie de teamă, fie din interese, fie ca și David, ne implicăm în războaie care nu sunt ale Domnului, chiar și împotriva fraților. Vrăjmașul se luptă cu noi la Țiclag, bătând în soție și copii iar noi suntem cu Achiș și cu filistenii, împotriva fraților noștri. Am putea să găsim multe exemple de felul acesta în viața noastră. Eu stau la judecată, bârfă, câte două ore la telefon împotriva vreunui frate și în același timp soția țipă și nu mai știe ce măsuri să ia cu copiii și eu în loc să intervin, închid ușa sau mă duc undeva să nu mă deranjeze nimeni. Sau plec de la adunare când nimeni nu m-a trimis, crezând că mă omoară Saul la altă adunare unde, netrimițându-mă Domnul, lovesc tot ce-mi stă în față ca și cum m-aș bate cu Saul, iar apoi trebuie să plătesc că am rănit fără pricină sau am lăsat descoperită adunarea locală și familia. O, și apoi câte înfrângeri. Și mă mai amăgește diavolul că aceste înfrângeri sunt din pricină că am luptat împotriva lui pe nu știu unde.

4. Ne înrolăm la luptă împreună cu cine nu trebuie și cum nu trebuie. 2 Cron. 25:7: „Să nu meargă cu tine oastea lui Israel, căci Domnul nu este cu Israel, ...dacă mergi cu ei, chiar dacă ai face la luptă fapte de vitejie, să știi că Dumnezeu te va face să cazi înaintea vrăjmașului.” Oameni sinceri, iubitori de Dumnezeu ca Iosafat, Iosia, dar și alții din vremea noastră au fost învinși, unii chiar uciși pe termen scurt. Asta pentru că s-au unit cu cine nu trebuia, chiar cu vrăjmașii Domnului, iar alții pentru că n-au folosit strict armele cu care Domnul i-a chemat să lupte. 2 Cor. 10:3,4: „Măcar că trăim în firea pământească, totuși nu ne luptăm călăuziți de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” Una dintre problemele majore este că suntem de multe ori ispitiți ca și David, să lepădăm toiagul, traista și hainele de pastor și să ne îmbrăcăm cu armura lui și apoi așteptăm biruința: să cadă Goliat. Numai că pe Goliat nu-l pot bate armele lui, ci ale Domnului.

5. Nu ne folosim de resursele pe care ni le dă Domnul pentru a avea biruință. Unul dintre cele mai mari avantaje într-o luptă, nu este să ai strategii multe și bune și soldați mulți, sau fonduri deosebit de mari alocate, ci să ai viteji. Vitejii, oamenii speciali dați de Dumnezeu pentru anumite vremuri, au fost secretul celor mai multe biruințe ale poporului lui Dumnezeu. Pe când Saul se depărta cu ușurință de cei mai mari viteji, din orice motive, David îi strângea cu grijă, chiar dacă mai aveau și defecte. Astfel că în ceasul cel mai greu, Saul a luptat pe munții Ghilboa fără cei mai mulți dintre viteji și a fost ucis, pe când mulțimea vitejilor l-a salvat pe David de multe ori, chiar și când tot Israelul sau fiul său erau împotriva lui. Atenție la adevărații viteji ai acestor vremuri. De multe ori nu se remarcă, dar dacă cunoști vreunul care are o relație bună cu Domnul, chiar dacă nu

crede în unele lucruri ca tine sau poate te mai dor mustrările lui, „Rănile pricinuite de un prieten dovedesc credincioșia lui.”, împrietenește-te, apropieți-l ca și Ionatan, câștigă-i și iubirea, că în luptele cele mai grele, ei, împreună cu Domnul lor te vor ajuta să ajungi la biruință.

La capitolul acesta ar mai fi un aspect. 1 Cor. 12:14: „Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.” Din punct de vedere trupesc, cu cât ai mădularele întregi și sănătoase, într-o luptă de orice natură, ai mult mai multe șanse de biruință decât dacă te doare capul sau stomacul sau chiar numai măseaua. Iar dacă îți va lipsi un ochi, o mână sau un picior, de la sine vei intra în luptă dezavantajat, cu puține șanse de biruință. Tot așa este și duhovnicește. Vrei să ai biruință, caută trupul (Biserica sau tovarășii) cel mai sănătos posibil, cel mai stabil, cel mai aproape de Domnul, și fă tot ce-ți stă în putință pentru apărarea sănătății lui. Dar dacă nu-l ai așa, mulțumește-te cu ce ai. Mai bine un câine viu decât un leu mort, spune Solomon.

Aceste lucruri spuse pe scurt ar fi unele din cauzele înfrângerilor noastre zilnice, ca Biserică, ca familie sau ca persoană.

Acum să ne oprim puțin să analizăm cauza principală care duce la înfrângere în poporul lui Dumnezeu, chiar și pe calea cea strâmtă.

Luptele dintre frați Dacă în cele prezentate până acum,

înfrângerile se pot transforma prin puțină trudă în biruință, totuși în cazul luptelor între frați, înfrângerea este sigură și totală nimicire. Galateni 5.15: „Dar dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții? Luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții.” Cuvintele adevărate spuse de un combatant înverșunat în asemenea lupte, după ce au căzut mulți și scrise la început în titlu, sunt îngrozitoare: „Nu știi că la sfârșit va fi amar?”

Hai să ne oprim puțin: nu contează câți lauri ai, ce grade ai în aceste lupte și câți ai în spate. Dacă nu-ți este milă de David sau de Ioab sau de Abner, fie-ți milă măcar de Asael sau măcar de cei 24 de băieți care au murit dintr-odată. (2Sm.2) Pentru ce? Pentru cine? Vreau să vedem adevărata cauză a luptelor dintre frați. Nu! Categoric acestea nu sunt războaiele Domnului, ci cu totul altceva! Haideți să săpăm la rădăcină să vedem de unde și de ce apar.

1. Invidia (pizma). Cauza principală a multor lupte, de fapt rădăcina ascunsă din spate a multor conflicte. Iacov 3:16: „Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele.”

Primul exemplu: David cu Saul. Saul, măcar că s-a folosit puțină vreme de David, totuși îl cunoștea foarte puțin. Biruința adusă de David în valea Terebinților, l-a făcut pe Saul să-și schimbe atitudinea. Cred că l-a iubit, l-a apreciat și i-a fost foarte recunoscător, (1 Samuel 17 și 18:1-5). Și-a dat seama că i-a salvat viața lui și a soțiilor și a copiilor, a întregului Israel și onoarea lui Dumnezeu, pe care toată viața L-a slujit, (cum a crezut el) măcar că nu L-a ascultat. Atât de mult l-a apreciat încât l-a coborât pe Abner din fruntea oamenilor de război și l-a pus pe David. Sunt sigur că era bucuros să-l aibă de ginere și să fie cel mai apropiat prieten al fiului său.


Dar într-o zi, într-o clipă, toată această recunoștință, respect, chiar părtășie, s-a prăbușit. 1 Sam 18:8: „Lui David îi dau zece mii și mie-mi dau mii! Nu-i mai lipsește decât împărăția.” Credeți că contează prin cine sau cum vine invidia? Ar fi cazul să dăm vina pe cântărețe sau pe lăudători? Vers. 9: „Și din ziua aceea, Saul a privit cu ochi răi pe David.” Din momentul acela s-a declanșat războiul care s-a întețit, s-a însuflețit până au ajuns să se bată armate. Pentru ce ? Pentru o simplă stare de invidie. Morți cu miile, răniți, văduve, orfani, cetăți nimicite, minciuni și multe necazuri și nenorociri.

Alt exemplu. Iefta alungat de acasă. (Jd.11). De ce? Nu avea loc unde să doarmă ? Mânca prea mult ? Sau era prea tare și viteaz și nu-l puteau suporta din pricina aceasta ? Apoi la necaz, îl duc și îl fac căpetenie. Vine biruința care nu aduce binefaceri doar Galaadului, ci și efraimiților. Dar aceștia, supărați, în loc să-i aducă mulțumiri lui Iefta, vor să-l ardă de viu. De ce? Ce motiv aveau? Sigur au găsit un articol în lege prin care trebuia executat. Dar care era realitatea? Invidia ! Și iată războiul dintre frați: rezultatul, cel puțin 42 de mii de bărbați morți, frați cu drept de cetățenie în Israel !

Ucenicii lui Ioan Botezătorul vin într-o zi și spun: „Știi că Cel pe care l-ai botezat Tu, botează și el și toți se duc la El?” Și când Ioan nu s-a lăsat afectat de invidie, ci s-a bucurat, ei oare au scăpat? Oare nu au început să caute nod în papură încât chiar și Ioan a început să se poticnească și să se îndoiască? Oare nu o fi fost și un război între ei?

„Voi vă înmulțiți, dar nu postiți ca și noi, - spuneau fariseii - nu țineți legea ca noi.” etc. De ce spuneau asta ? Din pizmă. Până și Pilat a înțeles lupta care s-a declanșat între preoți și saduchei pe deoparte și Domnul Isus cu ucenicii, de cealaltă; nu aveau justificare religioasă sau politică, ci L-au dat în mâinile lui din invidie.

Am fost foarte marcat și am plâns la vremea aceea când am asistat la ruperea legăturii dintre doi frați care reprezentau două grupări de frați care slujeau împreună, aveau aceleași învățături și se ajutau foarte mult reciproc. Totul dintre ei s-a dezintegrat și în felul acesta s-a produs și o ruptură între foarte mulți frați, dintr-o banală invidie, mărturisită de unul dintre ei într-o împrejurare care a declanșat un război crâncen, prin predici, luări de atitudine și tot felul de pretexte, de învățături și păreri. S-au găsit câțiva frați care voiau să-l sponsorizeze în ascuns pe unul din acești doi frați iar celălalt să nu știe. Când totuși cel lăsat deoparte a aflat, a fost destul de târziu ca până atunci să fie luptă și să se tulbure mulți.

Iubiții mei, dacă vom fi sinceri, vom recunoaște că cele mai multe lupte între slujitori, organizații religioase, adunări, familii, chiar părinți-copii și soț-soție vin de la invidie. Să ne smerim mai degrabă, să ne cercetăm, să ne ducem pe fir și să ne recunoaștem, să ne cerem iertare și să mai îndreptam ce se mai poate îndrepta, până nu va fi amar.

2. Mândria. Este la fel, cauza multor lupte dintre frați. Mardoheu și cu Haman nu erau nici prieteni, dar nici dușmani. (Cartea Estera). Un gest mărunt făcut de Mardoheu, a lovit atât de crunt în

mândria lui Haman, încât a dezlănțuit un război nimicitor împotriva unor neamuri de oameni care până atunci trăiau în înțelegere. Nu o dată mi-a fost dat să văd câte un tânăr plin de râvnă predicând fără ocolișuri, care să fie prea de tot (prea greu de acceptat) pentru un tată mândru cu 15 copii sau pentru un pastor cu 1000 de membrii sau pentru un proroc bătrân de cincizeci de ani. Și drept urmare se dezlănțuie un război crunt nu numai împotriva tânărului aceluia, dar și împotriva celor care cred ca el.

Un alt aspect al mândriei este întâietatea sau cine să fie cel mai mare. Și pentru că eu ca și Core, Datan și Abiram niciodată nu pot ajunge la nivelul lui Moise sau Aron, nu am cum să concurez cu ei. Dar pot un lucru: să instig pe cine pot la revoltă, la nesupunere, arătând tot felul de defecte reale și nereale, bănuieli și defăimări ale altor nemulțumiți, nerealizări fondate sau nefondate, că dacă eu nu pot ajunge sus, nici cei pe care totuși Dumnezeu i-a pus, să nu aibă autoritate. Și în felul acesta și eu să nu fiu sub stăpânirea cuiva. Și câte lupte chiar între oameni mari: Maria, Aron și alții.

Vreau să închei spunând o descoperire a Domnului din viața mea:

Pe la vârsta de 21 de ani, făceam parte dintr-un grup de tineri cu care vizitam bolnavi, slujeam în adunări mai mici, unde era nevoie, ne adunam aproape în fiecare zi la rugăciune și cercetarea Bibliei. Unii dintre noi aveau daruri de prorocie, vedenie, învățătură, evanghelizare. Într-o vreme am început să ne cam luptăm între noi. Am ajuns să ne ciondănim aproape din orice. Într-o seară, pe când toți eram adunați într-un loc unde se ținea rugăciune, un frate care nu ne cunoștea a avut o vedenie pentru grupul nostru.

Domnul Isus a venit la noi și ne-a dăruit fiecăruia câte o sabie. Noi, bucuroși că am primit-o, ne-am uitat cu admirație la ea, eram pasionați fiecare de sabia lui și în loc să o folosim, am pus-o în teacă la brâu și ne făleam cu ea. În momentul acela a venit diavolul și ne-a împărțit alte săbii și am început să ne batem unii cu alții cu ele! Și eram așa de sinceri și în lupta noastră...!

Haideți cu toții să ne oprim și să ne uităm ce fel de săbii avem în mână și ce duh ne insuflă să ne luptăm între noi. Și dacă ne-am dat seama, să renunțăm la tot ce-i străin. Să ne cerem iertare, să reparăm ce se mai poate repara. Unde nu se mai poate remedia nimic, să ne asumăm răspunderea și anumite consecințe, chiar pedepse. Nici regele David nu a putut să construiască Templul, pentru că prea a vărsat sânge.

Și haideți să strigăm cât putem de tare, ca și Abner, vinovatul de începerea acestui război: „Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe frații lui?” Drept răspuns, și Ioab a sunat din trâmbiță și tot poporul s-a oprit, n-au mai urmărit pe Israel. Și nici nu s-au mai bătut! Și când au încetat luptele dintre ei, au început biruințele: filistenii, amaleciții, amoriții, au căzut înfrânți sub picioarele lor.

Cristi Dascălu – Vrancea


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

A fost treaz cu mult înaintea zorilor, pe când era încă întuneric de tot. Era un an și jumătate de când aștepta ziua aceea. Deși era un simplu pasager al caravanei cu scânduri care pleca la vale trasă de mai multe perechi de cai, era foarte atent la tot ce se petrecea în jur. Până la urmă era marfa lucrată de el. Transportul în sine era sub comanda unui detașament de soldați. Majoritatea băieți de cel mult 20 de ani. Adam se uita la fiecare dintre militarii care treceau prin fața lui, încercând să înțeleagă ce simte fiecare în postura în care se găsea. A intrat în vorbă cu câțiva și a aflat că niciunul nu era tadjic, ci erau adunați din toate colțurile pământurilor rusești sau ale popoarelor subjugate. Tineri rupți de familii de mai mulți ani; tineri cu suflet gol. Aduși la nivelul unor animale necuvântătoare care ascultă de bici și se bucură de fiecare plăcere a cărnii, fie ea și imaginară sau povestită de cineva... Dar dimineața aceea era mult prea însorită și odată cu întreaga pădure prin care coborau, erau cu toții mai senini și mai însuflețiți. La un timp a trebuit să se oprească pentru a coborî legăturile de scândură de pe căruțe, pentru a le da drumul la vale pe un povârniș unde alunecau câțiva zeci, până spre o sută de metri. Era coborâșul prea abrupt. Însă în viteza lor, o mare parte din legăturile de la scânduri s-au rupt și multe scânduri s-au stricat. Adam se gândea la căpetenia Toh care într-un an și jumătate ar fi putut rezolva coborârea spre oraș, neînțelegând dacă a fost nepricepere sau nepăsare. Și cum lucrul acesta s-a petrecut de patru ori, la anumite distanțe de timp, când a prins o ocazie să împărtășească mirarea lui cu căpitanul grupei de militari, - și el un tânăr blond, frumos la față – acesta l-a privit lung, mirat cumva că omul din fața lui nu înțelege un lucru simplu, apoi l-a lămurit explicând că povârnișurile acelea așa de greu de coborât, erau și mai greu de urcat, ori asta le asemănau cu zidurile unei cetăți greu de cucerit.

_ Mulți militari au pierit aici când au primit ordin să ia cu asalt bârlogurile acestor sălbatici...

Adam tăcea. În primul rând se uimea că mintea lui n-a putut întrepătrunde acest lucru, măcar că s-a gândit la aceasta câteva ceasuri. Apoi a cuprins în minte întreaga întindere a acestor munți, înțelegând că era într-adevăr greu de pătruns dinspre zona de sud-vest, locuită cu multe așezări și orașe. Nu tot așa de abrupt era și dinspre nord, de unde a ajuns prima dată sus, iar spre răsărit, spre celelalte triburi de munteni, se putea ajunge oarecum mai ușor, mergând pe crestele munților ca pe coama unei case. Însă în general, marele număr de așezări ale triburilor de munteni erau așezate pe platouri ca niște șesuri, la care nu se putea ajunge decât urcând povârnișuri foarte greu de răzbătut și foarte ușor de păzit de

locuitorii de sus. De aici și mândria lor de a fi neînvinși. Dar curând întreaga atenție s-a îndreptat asupra

primelor așezări omenești. Erau sate cu case foarte rare, pitite pe după coline și frânturi de păduri de stejari. Case mici din bârne de lemn necioplit, acoperite cu mănunchiuri de ceva ce mai întâi păreau a fi nuiele foarte subțiri, dar coborând mai aproape, și-a dat seama că este vorba de ramuri de mesteacăn, legate strâns și așezate în trei sau chiar patru rânduri, unele peste altele. Se vedea că sunt locuite, dar nu a văzut țipenie de om și tare ar fi vrut să afle unde sunt locuitorii acestor căsuțe fără ferestre. Apoi au apărut așezări mai mari, cu case mai aglomerate, unele dintre ele cu ferestre. Drumurile au devenit mai drepte și mai late. Turme mici de oi și capre și de asemeni de vaci de același soi care erau și sus pe munte: cenușii cu coarne îndreptate în sus ca la căpriori doar că mai mari și mai groase. Mai mulți copii de diferite vârste se holbau la ei, iar unii chiar le urmăreau curioși caravana. Aproape la fel de murdari ca și copiii muntenilor de sus și destul de jerpeliți, ceea ce l-a făcut pe Adam să înțeleagă că locuitorii acestor ținuturi erau mai săraci ca moldovenii din Basarabia. De asemenea a observat că oamenii mari, și femei și bărbați, se fereau să fie văzuți de militari, refugiindu-se după ce se puteau feri. Peste câteva luni, la începutul toamnei se făceau trei ani de când a fost ridicat din Evghenia, satul natal și de atunci n-a mai văzut oameni liberi locuind în sate; deși avea simțământul că locuitorii acestor sate nu erau chiar liberi, dat fiind teama cu care păreau că se comportă. Însă văzând sate și oameni umblând pe ulițele pline de noroi, avea simțământul că a ieșit dintr-o pușcărie. La un moment dat însă, și-a dat seama că în jurul lui erau mult mai mulți militari decât atunci când coborau povârnișurile munților și avea


impresia că aceștia îl încercuiesc cumva. _ Nu știu la ce anume te uiți așa, dar eu am ordin

să te duc la prefectura din Kansay... – i-a spus la un timp, căpitanul cel blond, cu față ca de femeie.

Adam a tresărit, încercând să înțeleagă ce i-a spus de fapt tinerelul acela. Apoi la un timp îl întrebă ce-i aceia prefectură. La rândul lui, privindu-l cu mirare, acesta îi răspunde:

_ Se vede că la tăiat butuci te pricepi, dar la altceva nu prea. Chiar nu știi ce-i aceia prefectură sau te prefaci făcând-o pe prostul, ca mai apoi s-o ștergi ?

_ Sunt cuvinte rusești pe care nu le cunosc. – a răspuns Adam pe un ton împăciuitor.

_ Dar din ce nație ești ? _ Român din Basarabia... _ N-am auzit de așa popor... Dar nici nu părea să-l intereseze un așa popor,

fiindcă s-a retras în altă parte a coloanei, preocupat de alte lucruri mai importante pentru el. Și așa Adam și-a continuat drumul odată cu pașii celorlalți tovarăși ai săi, gândindu-se ce ar putea fi prefectura !

Și apoi a venit Kansayul. Case lipite una de alta, mai mari și mai mici; de lemn cele mai multe, dar și din pământ destule. Oameni mulți care mișunau în toate direcțiile. Mulți bărbați îmbrăcați aproape la fel: în niște pantaloni și cămăși albastre închise spre negru, cele mai multe destul de murdare de la diferite activități. Ajungând într-un loc larg, cu piatră de râu pe jos, au descărcat scândurile, alături de alte stive destul de rău așezate, astfel încât Adam se gândea dacă oamenii aceștia se pricep să facă ceva bine... Acolo erau mai multe camioane ca și acela care le-au lăsat în plin câmp, cu două toamne înainte, camioane în care mai mulți muncitori încărcau din diferite stive de scândură. Privind la toate acestea, și-a dat seama că orașul după care a tânjit așa de mult să-l poată vedea, nu prea merita zbaterea de a fi văzut: semăna destul de mult cu Bolgradul din Basarabia, ba semăna doar cu haltele de încărcare a feluritelor mărfuri din micul orășel din apropierea Evgheniei. După ce a așteptat un timp destul de lung, între militarii cu care a venit, a apărut căpitanul și le-a făcut semn să urce în căruțele goale și au luat-o astfel spre un deal pe care se vedeau câteva clădiri mai lungi, ca niște barăci, făcute din aceiași butuci neciopliți. Adam era cu ochii în patru; mai atent decât cei ce-l păzeau, încercând să vadă din timp prefectura !

După puțin timp stătea în fața tovarășului Bukin. Acesta i-a spus să ia loc, așa că au ajuns față în față, deoparte și de alta unei mese din lemn lustruit, care nu se potrivea deloc cu înfățișarea primitivă a tuturor lucrurilor care se găseau acolo. I-a zâmbit, ceea ce a făcut ca mustața lui bine îngrijită, să se zbârlească ciudat: avea o mică cicatrice ca și cum buza de sus a fost tăiată odată.

_ Omul poate să meargă liniștit pe drumul vieții, dar trebuie să fie foarte atent la răscruci; acestea îl pot duce la bine sau la rău... – a început el.

Iar Adam l-a privit cu și mai mult interes, văzând că felul lui de a vorbi dovedea că nu este om de rând.

_ Și acum te găsești la o asemenea răscruce. De aici, din camera asta – arătă el cu mâna roată împrejur – poți merge la mai bine sau... la mai rău.

Ultimele cuvinte le-a rostit mai apăsat, privind insistent la omul din fața lui. Unul îmbrăcat militar, cu ceva grade pe umeri și pe piept, celălalt în hainele obișnuite ale muntenilor tadjici. Militarul era cu câțiva ani mai mic ca și vârstă decât Adam, dar dădea dovadă de o autoritate deplină în împrejurarea în care se găseau. Adam continua să tacă, așteptând să vadă ce va urma.

_ Partidul prețuiește munca ta. Trebuie și tu să prețuiești partidul. Pentru mâine este pregătită deja o adunare de partid în care câțiva noi tovarăși vor fi primiți în rândurile partidului comunist. Între ei ești și tu. Ca să te lămurești despre ce este vorba, vei citi cărțulia asta. Am înțeles că știi carte.

Adam a întins mâna după micuța carte pe care Bukin i-o întinse și a văzut pe coperta ei două cuvinte scrise cu litere mari și îngroșate, dar pe care nu le înțelegea.

_ Nu cunosc o serie de cuvinte... – a spus el, arătând spre coperta cu cele două cuvinte necunoscute.

_ Este „Manifestul comunist”. Dar până în seară vei sta împreună cu ceilalți noi tovarăși și împreună vă veți mai lămuri. Diseară vom sta de vorbă și vom lămuri ce mai rămâne de lămurit. Ține minte însă: au fost alții filozofi până să fii tu; nu mai este nevoie de încă unul. Așa că treaba unui nou comunist nu este să înțeleagă, ci să asculte ordinele...

_ Și se poate să ajungă o zi când și el să dea ordine... - a mai adăugat el, arătându-i apoi o ușă ce dădea într-un hol și apoi într-o altă cameră mare cu balcon deschis și cu trepte afară, spre munții din care a coborât.

Acolo mai erau deja 13 bărbați de diferite vârste, dar niciunul bătrân. Erau și ei candidați pentru partid. Pentru câteva clipe s-au oprit din zgomotul tovărășiei lor, privind la noul venit, apoi au reînceput discuția; sau mai degrabă pălăvrăgeala. Adam s-a așezat pe un scaun mai la marginea dinspre afară a încăperii, încercând să înțeleagă ce se petrece acolo, dar și-a dat seama degrabă că principala temă a discuției lor în care vorbeau mai toți și deodată, era cum să omoare timpul până spre seară când va trebui să vină tovarășul Bukin. Cu activități de bodegă fiecare se lăuda că cunoaște, dar se temeau să se desfășoare; probabil că aveau ceva îndrumări în privința asta. Până la urmă Adam a întrebat pe unul care era mai aproape de el și mai puțin implicat în gălăgia generală:

_ Și pe tine te vor face membru de partid ? Omul s-a uitat ceva mai lung la el și a răspuns cu

glas oarecum răstit: _ Da... Pe toți ne fac... – a mai adăugat el,

arătând cu mâna spre ceilalți. _ Și pe mine vor să mă facă, dar nu prea știu cum

e aceea să fii membru de partid... _ Cum e aceea ? – a răspuns celălalt: _ Trăiești mai bine ! Vrei altceva ? Adam a mormăit ceva ca pentru sine și legând în

mintea lui răspunsul omului aceluia cu cele explicate de căpetenia Toh, și-a format așa o lumină cu privire la ceea ce urma să se petreacă. Înțelegea că până la urmă comuniștii căutau oameni care să asculte de ei, oameni care la rândul lor să comande pe ceilalți. Până la urmă, așa a fost dintotdeauna - gândea el. Până și voievozii moldoveni sau țarii ruși au făcut la fel: căutau oameni supuși care la rândul lor să supună pe alții, în folosul conducătorului mai mare. Și fiindcă nu era de ales, nu avea nimic împotrivă să îndrume mai departe muncitorii de la tăietorul de butuci. Problema era în altă parte: Toh spunea că comuniștii nu cred în Dumnezeu. Mintea lui nu găsea nici aici o nepotrivire cu viața: a întâlnit mulți oameni care nu credeau în Dumnezeu, dar își vedeau de treaba lor. Poate o dată sau de două ori pe an mergeau la vreo mănăstire. Totuși avea așa o presimțire că de aici vor fi probleme.

Curiozitatea l-a făcut să deschidă cărțulia din mână. În afară de Scriptură, n-a mai avut în mână altă tipăritură de aproape trei ani. Și-a dat seama că foarte


multe cuvinte nu le înțelegea, dar a înțeles deja că nu avea de cine să întrebe. Curând unii dintre tovarășii lui din încăperea aceea au început să se uite la el mai bănuitori: era singurul care frunzărea filele mici ale Manifestului Comunist, deși fiecare avea câte una. Și-a adus aminte că va trebui să vină tovarășul Bukin, dar dacă ar fi trebuit să întrebe de fiecare cuvânt necunoscut din carte, și-a închipuit figura care i-a replicat deja că noii membri de partid nu trebuie să înțeleagă, ci să asculte. „Și dacă nu înțelegi ce-ți cere, cum să împlinești ?” – se întreba. La un timp, fiindcă și alții se plimbau prin încăpere, s-a ridicat și el și s-a apropiat de balustrada de lemn, privind spre munți. Așa a început să se roage lui Dumnezeu:

_ Doamne, cât va mai dura ? Un război ține câteva luni și apoi oamenii se întorc la vatră. Trei ani plini de nenorociri... Când se vor sfârși toate astea și voi putea trăi și eu liniștit în bătătura mea ?

Și și-a continuat așa rugăciunea, înșirându-și necazurile înaintea lui Dumnezeu.

Întâlnirea cu Bukin, care a venit întovărășit de alți patru bărbați, îmbrăcați civil, în haine orășenești, a fost destul de scurtă. După o introducere sumară a tovarășului Bukin, unul dintre însoțitorii lui a vorbit despre binefacerile partidului comunist care a dezrobit omul de rând de sub puterea celor bogați și i-a dat în mână bucata de pâine. La sfârșit a fost aplaudat și apoi candidații la primirea în rândurile partidului, au fost chemați pe spațiul strâmt din față, unde trebuiau să rostească un fel de angajament cu mâna pe un steag roșu, cu un ciocan și o seceră în mijloc. Adam s-a ridicat și el odată cu ceilalți, dar a rămas pe locul lui. Unul dintre cei care au pășit în față s-a întors spre el și, crezând că nu are loc, i-a făcut semn să vină lângă el. Cum nimeni nu părea să aibă grija nimănui, a fost observat abia pe la mijlocul procesiunii. Cei din față au șușotit între ei și au considerat de bine să lase lucrurile să se termine, apoi l-au strigat:

_ Tovarășul Morun ? Adam a tresărit. Nimeni nu l-a strigat așa

niciodată. Nici nu-și mai amintea de când n-a mai fost chemat pe numele de familie. Părea că nu mai este numele lui. A făcut un gest ca și cum este atent la ce i se spune:

_ Ăăă... ai devenit membru de partid, da ? Adam a fost încercat de un râs, dar s-a stăpânit.

Tot ce se petrecea acolo părea un teatru la fel de caraghios ca cele care se mai făceau în târguri, de sărbători. Apoi a răspuns cu voce serioasă:

_ Nu. _ Nuu ? De ce ? Ce n-a fost clar ? _ Încă nu am înțeles bine lucrurile partidului

comunist și de aceea vă rog să-mi dați voie să mai întârzii cu hotărârea mea.

Cei cinci oameni din față – ca de altfel toți cei prezenți – au rămas cumva încurcați. Dar unul dintre șefi, cel care părea a fi cel mai în etate dintre ei, a rostit cu o voce foarte groasă:

_ Bine gândit. Partidul are nevoie de oameni care s-au gândit bine...

După ce întrunirea s-a încheiat, cu câte un pahar de băutură căreia i se zicea votcă, și pe care Adam l-a refuzat, oamenii s-au împrăștiat, urmând să fie chemați pe rând, în zilele următoare, pentru a fi repartizați la treburile cu care urmau să fie însărcinați de partid, prin reprezentanții săi de acolo. Pe Adam l-au oprit, chemându-l în altă încăpere, unde tovarășul Bukin era întovărășit de alți doi dintre șefii care au participat la festivitate. În discuția lor, Adam s-a străduit să nu-i

înfrunte de aceea s-a referit mereu la faptul că are nevoie de zăbavă să se hotărască. Însă până la urmă i s-a spus clar că fiind un om care comandă pe alții, trebuie să fie membru de partid, pentru că în felul ăsta și cei din subordinea lui vor fi sub privirile partidului. Dar întâmpinând refuzul lui statornic, Bukin a răbufnit, lăsând să se înțeleagă că ei știau destul de multe despre Adam și desigur că și motivul refuzului lui de a deveni membru de partid:

_ Ascultă ! De ce nu gândești cu capul ăla al tău ? Doar musulman nu te vei face, iar în sălbăticia asta, creștin n-ai cum să fii: nu-i biserică, nici schit, nici popă...

La refuzul lui calm, dar hotărât, tovarășii i-au dat drumul, după ce l-au amenințat că va fi urmărit de aproape din pricina „felului lui dușmănos” față de partid.

Ajuns înapoi pe balconul de lemn al încăperii în care au fost mai înainte, s-a uitat după un colț în care să se ghemuiască peste noapte, așteptând ziua următoare în care i s-a spus că va trebui să se întoarcă înapoi în munți. După ce și-a găsit locul, a ieșit afară pentru a căuta ceva pe care să se întindă și, dând roată cu privirea, văzând câțiva oameni lângă niște căruțe cu cai, le-a cerut un mănunchi de iarbă uscată și s-a întors la locul lui. Dar somnul n-a mai venit, cu toate că stelele au umplut cerul de vară. Lătratul câinilor umplea liniștea nopții făcându-l pe Adam să se întrebe dacă nu cumva lumea era alcătuită aproape în totalitate din câini. O teamă apăsătoare s-a abătut asupra lui. Găsea că de oamenii cu care a vorbit în seara aceea, se teme mai mult decât de fioroșii războinici tadjici din munți, între care a ajuns de doi ani. Asta chiar dacă aceștia nu aveau cuțite și ciomege... Dar ceea ce părea mai înfiorător, era un simțământ de depărtare de Dumnezeu. Și-a cercetat viața trăită în ultimele zile și n-a găsit motive izbitoare din pricina cărora Dumnezeu să se fi supărat pe el. Dimpotrivă, găsea ca o biruință, ca un lucru plăcut lui Dumnezeu că s-a împotrivit celor ce voiau să-l facă membru în partidul comunist. Și atunci de ce pustiul ăsta ? – se întreba. A început a trece prin minte ocaziile în care Dumnezeu a fost foarte aproape de el; la ocaziile în care a fost izbăvit de la moarte sigură și chinuitoare. Toate acestea spuneau că Dumnezeu trăiește și că persoana lui se găsește sub privirile Lui. Mintea înțelegea asta, dar simțămintele pe care le avea îl înspăimântau. A ajuns la concluzia că Dumnezeu îl lasă pe omul credincios, pe omul care a avut parte de trăiri cu El, să treacă prin vremuri în care se pare că Dumnezeu ori nu există, ori nu are treabă cu el. Acestea sunt vremurile în care omul credincios trebuie să continue să creadă și să trăiască ca și un creștin pentru care Dumnezeu se găsește la un pas doar. Și lucrul acesta nu este deloc ușor... S-a hotărât să se roage ca și cum tocmai a venit la o întâlnire prietenoasă cu Dumnezeu. Apoi s-a întins iar pe iarba de sub el și a adormit. Și ceea ce n-a putut înțelege treaz, a înțeles dormind. S-a visat exact în locul în care se găsea: pe iarba așezată în colțul balconului de lemn. Însă toată clădirea aceea era învăluită într-o negură groasă care părea a fi vie ca o ființă care se mișcă. Negura aceea privea la el, măcar că nu avea ochi cum sunt ochii... Iar în mișcarea ei, care se asemăna cu ceața care se mișcă, îndrepta spre el o mulțime de mâini mici cu gheare ascuțite. Din negura aceea venea simțământul acela de frică... Din pricina asta se ghemuia mai mult în colțul în care se găsea, ca și cum ar fi vrut să se ascundă. Simțea nevoia de a fi izbăvit de Dumnezeu. În mintea lui, în visul lui, striga după izbăvirea lui Dumnezeu, măcar că gura nu i se


deschidea și cuvinte nu se auzeau. Privea cumva în sus cu disperare... Însă curând a observat că un fel de izvor de lumină izvora din ființa lui. Așa cum se mișca negura aceea învăluind clădirea, așa se mișca lumina aceea învăluindu-i pieptul și ființa. Negura se arăta dușmănoasă față de el, arăta o amenințare care provoca teamă, dar nu cuteza să se apropie prea mult din pricina luminii din el. În visul lui s-a îmbărbătat, hotărându-se să se împotrivească negurii care cuprindea locul acela.

S-a mai trezit, s-a mai gândit la cele visate, a mai adormit și dimineața de vară a venit repede. Alți militari au venit după el și în aceleași căruțe cu care au coborât, se îndreptau de acum din nou spre munți. În coșurile căruțelor se găseau diferite lucruri trebuincioase traiului și baloți cu alimente. Orașul a rămas în urmă iar colinele din ce în ce mai abrupte, cu sate din ce în ce mai rare, se așterneau în față. Acum trecea printre ele în prima parte a zilei și păreau mai pustii ca atunci când cobora și când vremea mergea spre seară. La coborâre au pornit când încă era noapte și au ajuns după-amiaza târziu; la deal s-au pornit ceva mai târziu și a aflat că nu puteau ajunge la destinație într-o singură zi. Undeva în păduri vor înnopta. Călătoria a curs fără dificultăți doar că în unele locuri unde roțile căruțelor se afundau în pământul moale, oamenii trebuiau să împingă și ei. Au avut și pauze pentru odihna animalelor și pentru a lua prânzul: pâine neagră și conserve cu ceva grăsime de oaie. O nouă noutate: până atunci Adam n-a mai văzut niciodată mâncare la conservă. A întrebat dacă poate păstra conserva goală; se gândea că poate fi de folos la ceva. Militarii au râs și i-au explicat că ei sunt sătui de conserve și că se va sătura și el în curând. I-au dat și din conservele lor goale...

Cu cât se depărta de oraș, și nu atât de oraș, cât de clădirea prefecturii, se simțea mai liber, mai în apele lui. Avea convingerea că în clădirea aceea se afla puterea diavolului. La o vreme a zâmbit în sinea lui la un gând: avea cumva simțământul că se întorcea acasă ! Degrabă după aceea însă, tristețea i-a umplut iar sufletul: vor rămâne munții aceia casa lui pentru multă vreme ? Și din nou dorul de familie l-a cuprins până la lacrimi. Pășea cu capul plecat, privind numai la locul unde îi călca piciorul, dar ființa lui s-a transbordat între ai lui. Figurile lor erau așa de clare în mintea lui, ca și cum ar fi urcat și ei dealurile spre sălașurile muntenilor de sus. Și Arcip, și Marușca care acum trebuia să aibă 10 ani, și... Marusia, femeia frumoasă cu păr negru, lung... Și mama ei și fetele bătrânei, între care și Aliona. „Câți dintre ei or mai trăi... și cum ?” – se întreba. Și Simidaru, temerarul lui prieten despre care încă credea că într-o zi sau alta va ajunge aici, căutându-l...

Așa a trecut multă vreme. Noaptea se lăsa peste pădurile în care au intrat de ceva vreme, dar trebuiau să mai urce până la locul de oprire. Când au ajuns acolo, abia mai puteau păși din pricina întunericului, dar torțe n-au aprins. La lumina unui foc care abia pâlpâia, au observat că o altă caravană de căruțe, mai puține ca a lor, a ajuns înaintea lor și se odihneau deja. Adam a înțeles că locul acela era stabilit pentru oprire, de mai multă vreme. Ar fi vrut să se uite în jur să vadă relieful, pentru a înțelege ce făcea ca locul acela să fie potrivit pentru opriri de noapte, dar era prea întuneric. În afară de străjile rânduite, toți ceilalți s-au lungit printre mărfurile din căruțe și au adormit. Doar caii mestecau agale brațurile de iarbă cosită de curând. Adam a continuat și în somn să se bucure de compania familiei sale, de data asta în casa lor din Evghenia. Dar dimineața l-a prins tot trist, mai trist ca în ziua care a

trecut. Motivul ? Toată noaptea a încercat să-și prindă nevasta în brațe, acolo în casa lor de lut, văruită cu alb, dar de câte ori întindea mâinile după ea, aceasta se ducea mai încolo ca și cum ar fi plutit. „Îi un vis !” – a mormăit nemulțumit de starea proastă de care nu putea scăpa. Dar... nu putea scăpa... nici chiar după ce au urcat în căruțe ca să-și continue drumul, de data asta încadrați de niște stânci mici, pe care noaptea, străjile au stat de pază.

La puțin timp însă, a fost scos din starea lui de un glas foarte cunoscut:

_ Hei ! Uite o cunoștință... Și încă una foarte apropiată...

Era Toh, fosta căpetenie a clanului de munteni tadjici printre care a trăit. A venit direct la căruța în care era Adam, așezat pe fundătoarea din spate, cu fața spre vale. Fără rețineri, acesta s-a aruncat lângă Adam, un miros ușor de rachiu instalându-se deja. Nu era beat, dar era clar că a mai luat ceva băutură de dimineață. Asta nu era de mirare pentru Adam, pentru că în ultima jumătate de an, omul acela a alunecat spre beție și uneori nu se trezea cu zilele din mahmureală.

_ Și cum a fost călătoria ? Adam nu era prea mulțumit de compania asta, dar

știa că nu alege el acolo. Nici nu știa de unde vine și ce mai face proaspătul lui tovarăș. De aceea a răspuns sec și cu întârziere:

_ Am însoțit caravana cu scânduri în oraș. _ Nu de însoțitori aveau nevoie ăștia. Tot ce

mișcă în pădurile astea, căpetenia Toh știe... Adam a observat faptul că omul de lângă el a

spus „căpetenia Toh”, dar nu putea ști dacă nu cumva aceasta este urmarea rachiului băut. Însă căpetenia Toh a continuat:

_ Află că am rămas căpetenie peste clanul meu ! Este adevărat că dau socoteală șefului militar care are în grijă partea asta de munte, dar militarii nu vor rămâne veșnic aici. Am mai trecut eu prin de astea... Sunt membru de partid și încă unul cu ceva răspunderi... Ha, ha, ha... – a început el să râdă. Nici nu aveau pe altul care să știe ce să facă pe crestele astea împădurite, presărate cu cadavrele tuturor celor ce au crezut că pot mușca câte ceva de pe aici.

Adam nu spunea nimic și se vedea că asta nu convenea căpeteniei. La un moment dat Toh se întoarce spre el, făcându-l să-și țină respirația din pricina mirosului de rachiu care-i răzbătea din gură:

_ Ascultă... Dracii mei au fost mai tari ca Dumnezeul tău... Eu mă întorc căpetenie, iar tu... tu... un sclav.

Adam tăcea. Mai ales că simțământul acela de teamă trăit în balconul prefecturii a revenit. Simțea puterea întunericului ca pe o groază care căuta să-l îngenunche.

_ Recunoaște... – răcnea Toh. Recunoaște, asta vreau. Recunoaște acum și aici, că dracii mei la care m-am rugat sunt mai tari ca Dumnezeul tău... Vreau să aud asta de pe buzele tale...

(Va urma)

Prelucrare ####


În luptă cu fosta securitate! Frații care mi-au fost colegi la corul bărbătesc

combinat și pe care i-am amintit mai sus, veneau des la mine la spital și mă întrebau când mă fac bine și revin la activitatea corală? Unul dintre aceștia, care era în conducerea Bisericii ,,Betel”, auzise cum mă folosește Domnul în spital și s-a gândit să mă atenționeze cu privire la vizitele mele regulate prin saloane, ca să nu mi se întâmple ceva rău. Mai precis, el îmi zise:

_ Să ai grijă, să nu intri și în salonul 23, că acolo sunt doi oameni foarte periculoși, doi foști colonei de securitate care i-au bătut pe frați și surori prin închisori, au ars multe Biblii și alte cărți sfinte. Deci, sunt oameni fioroși! Evită-i! Nu intra în salonul lor cu cântecele sfinte și cu Scriptura!

M-am cutremurat de teama acestui frate și i-am răspuns energic:

_ Măi frate, doară nu or fi coloneii respectivi mai periculoși decât tâlharii de la Golgota și chiar dacă ar fi, acum suntem în anul 2000, la 11 ani după Revoluție, iar în această împrejurare, în spital fiind, ce ar putea să-mi facă ? Poate în cel mai rău caz ar putea să mă refuze. Așa că dragul meu, după ce pleci tu de la mine, voi pleca glonț la salonul 23, unde abia aștept să mă văd în fața celor doi periculoși și misterioși... dar cu Domnul lângă mine!

Și așa a fost! Fratele a plecat acasă, și am cerut un semn călăuzitor de la Domnul, având în vedere conjunctura oarecum mai specială cu care urma să mă confrunt. Și slăvit să fie Domnul pentru garanția pe care a așezat-o la Judecători 6:14: „Du-te cu puterea aceasta, pe care o ai !” Și m-am dus. După ce am bătut la ușă și am primit acceptul de a intra, într-o clipă eram înăuntru, timp în care inima îmi bătea în piept cu putere și ardeam de nerăbdare să văd peste câteva clipe, felul nou și poate deosebit în care Domnul Isus îmi va pune pe buze cuvintele de care aveam atât de mare nevoie în disputa care deja începuse în compania celor doi colonei. Începutul a fost sumbru. Coloneii respectivi stăteau fiecare pe patul lui iar lângă ei era un pat liber, pe care m-au poftit să iau loc. M-am așezat și m-am prezentat:

_ Domnilor, sunt și eu bolnav ca dumneavoastră. Vedeți, sunt în pijama, dar cu toate că am dureri destul de mari la piciorul drept, unde mi s-a făcut o biopsie pentru analize, mi-am făcut bunul și omenescul obicei de a colinda saloanele, să mângâi bolnavii și să-i îmbărbătez prin cântece sfinte, după cum și eu la rându-mi, am fost îmbărbătat, și încă nu o dată.

Văzând eu că nimeni nu se prea înghesuie să-mi ofere un ,,bun venit”, am continuat:

_ Domnii mei, dacă sunteți prea obosiți, eu nu forțez nota. Poate vizita mea va fi mai binevenită altă dată.

Mi-am rotit privirea peste tot, făcând astfel un sondaj vizual, care mi-a confirmat faptul că prezența mea acolo, în acel moment, nu prea era agreată. Întreaga-mi ființă era marcată de o stare lăuntrică

apăsătoare. Mi-am îndreptat privirea spre ușă, mai ales după ce am observat cum unul dintre ei, auzind că un pocăit are chef să cânte cântări pocăiești în spital, mi-a întors imediat spatele și cu fața spre perete a început să rezolve cuvinte încrucișate dintr-o revistă. Picioarele îmi erau grele ca de plumb. Mă simțeam copleșit de rușine din toate părțile, iar o clipă de neveghere m-a făcut să regret că nu l-am ascultat pe fratele de la Biserica „Betel” și că m-am încumetat să intru în acel salon cu adevărat sinistru, după cum constatasem acum.

Dar iată că fața mi se însenină în momentul când Duhul Sfânt mi-a șoptit că este la lucru. În clipa următoare situația devenită încordată și de-a dreptul apăsătoare, mai ales pentru mine, s-a schimbat brusc în favoarea mea, într-un ritm uluitor, incredibil. Celălalt colonel, culcat fiind pe pat, nu mai avea astâmpăr și m-a invitat la dialog. Îmi propuse din milă (cel puțin așa credea el):

_ Ascultă domnule, ca să nu fie „oboseala” matale chiar degeaba și să pleci total decepționat de la noi, m-am gândit așa, de la mine, că ai putea să ne cânți o cântare, așa… mai scurtă și apoi...

Ar fi vrut să zică „și apoi... roiul” (adică, „să nu te mai vedem pe aici.”).

Stăteam în șezut pe pat iar, în fața mea, pe pat stătea „excelența sa”, colonelul. Văzând că trecuseră câteva secunde de tăcere profundă fără ca eu să sparg gheața tăcerii, m-a îndemnat prietenește:

_ Îndrăznește, domnul meu! În acele clipe decisive care au pregătit cea mai

spectaculoasă prestație a mea din toate vizitele zilnice făcute prin saloanele Spitalului Municipal, unde am zăbovit aproape șapte luni, am fost îndemnat de sus să nu debutez cu o cântare, așa cum am promis bolnavilor și celor doi colonei, ci prin niște versuri minunate și înălțătoare. Și atunci am lansat prima strofă:

„De-ai avea averi și ranguri, să te culci pe pat de aur

Și nu-L ai pe Domnul Păcii, care s-a născut în staul,

Poți avea banii grămadă, plin în curte și-n ogradă, Mai sărac ești ca săracul care cere-un ban în

stradă.” _ Extraordinar! - Exclamă colonelul din fața mea.

- Așa poezie frumoasă nu am mai auzit de mult! Și poeziile eminesciene sunt frumoase, dar ceea ce ai recitat dumneata are ceva substrat de dulceață care simți cum îți hrănește sufletul. Mai ai încă o strofă de superclasă ca asta?

_ Mai am, domnule colonel, dar la început parcă era vorba de ceva mai puțin, apoi…

_ Lasă-mă domnule, că atunci la început n-am știut ce ascunzi în traistă. Așa că poți continua să ne mai oferi așa bijuterii poetice!

Toți din salon erau acum ochi și urechi, până și celălalt colonel (cel care-mi întorsese spatele și începu să rezolve din revista „Rebus”, cuvinte încrucișate) s-a întors cu fața spre mine și a așteptat următoarea strofă, strofă ce a venit din senin, ca o nuia usturătoare pentru


răceala lor de la început: „Celui ce-ți vorbește rece, plin de ură și mânie Cald vorbește-i totdeauna, fără nicio dușmănie Căci mereu la foc ținându-l, pân` și fierul se

îndoaie Iar a dragostei văpaie, nu e inimă `nghețată Și nu-i suflet să nu-l moaie!” _ Domnul meu – zise măgulitor colonelul din fața

mea – aceasta a fost și mai teribilă ca prima! A fost de-a dreptul fantastică! Mai ai în tolbă mărgăritare din astea? Continuă te rugăm, uite cum te ascultă salonul!

Și într-adevăr era o liniște de mormânt. Întreaga asistență, inclusiv asistentele din secția respectivă care au venit în timp ce recitam, ascultau cu sufletul la gură hrana spirituală pe care o avea Dumnezeu pentru ei, prin buzele mele. Eu, văzând cu câtă ușurință a desțelenit Dumnezeu ogoarele, m-am abținut cu greu să nu strig un „Aleluia!” puternic. Și am continuat:

„Binecuvântat e satu-n care stă cârciuma goală Și a lui oameni se adună în Biserică și-n școală Binecuvântată-i țara-n care toți cârmuitorii Îl cunosc pe Cel ce poartă luna, stelele și norii. Adevărul e mai bine, ca să suferi de la oameni că

l-ai spus Decât dacă nu l-ai spune să fii pedepsit de sus! Oaia oricând stă și zbiară, pierde-o gură de

mâncare Omul orișicând cârtește, pierde-o binecuvântare! Cinstea e adevărată, nu-i o marfă oarecare Pusă-n târg la cumpărare ca s-o aibă fiecare Ci-o câștigă cine-i vrednic Și-o păstrează cel în stare.” După aceste versuri de aur care au fericit pe

deplin pe cei bolnavi, inclusiv pe cei doi fioroși colonei, am fost solicitat să prezint și cântarea. Am interpretat dulcea cântare „Aș vrea să fiu ca înger, curat și nepătat”, care a și fost gustată cu mult interes de către ascultătorii mei. Apoi, apropiindu-se stingerea, am încheiat tot cu Traian Dorz:

„Iar acum de încheiere, Eu vă mai îndemn o dată, Îngenuncheați în rugăciune Și prin lucrul celor bune

Stați mereu în priveghere Ca să nu vă prindă somnul, Scumpii mei, la revedere! Și slăvit să fie Domnul ! Acest final călduros și prietenos i-a fermecat pe

toți iar la despărțire m-au salutat cu multă căldură și afecțiune prietenească, chiar și cei doi colonei de care s-a temut predicatorul nostru și cu care am rămas prieten. Desigur că după acea seara, chiar în zilele următoare, a trebuit să le mai dau hrană sufletească atât celor doi coloneii, cât și celorlalți bolnavi din salonul respectiv.

Slăvit să fie Dumnezeu, cel care mi-a coordonat acțiunile din numeroasele vizite efectuate prin saloanele spitalului, dar în mod deosebit pentru modul în care m-a călăuzit în acest salon, aparent rece și de temut, cu numărul 23. Acolo cele două „fiare sălbatice” au devenit adevărați mielușei, care oriunde mă întâlneau, mă salutau cordial, cerându-mi mereu alte explicați. Concluzia mea este că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni; mai mult de sfatul și îndemnul Duhului Sfânt decât de cei fricoși!

Mihai Popa - Arad

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: CARTEA IOSUA cap. 1-4, 6.

1. Recunoștință = a arăta altora prin cuvinte și prin

fapte că au fost binefăcători cu mine.

2. Domnul Dumnezeu – lui Iosua 1:5

3. Cartea Legii – Cartea aceasta a legii să nu se

depărteze de gura ta, cugetă asupra ei zi și noapte,

căutând să faci tot ce este scris în ea... 1:8

4. Rubeniții, Gadiții și jumătate din seminția lui

Manase – au zis lui Iosua 1:12,16

5. Doi – Rahav 2:1

6. De la Rahav 2:8-9

7. Când preoții care duceau chivotul au pășit în

Iordan, apele s-au oprit grămadă. 3:15-16

8. A ridicat 12 pietre pe locul unde au stat preoții -

12 pietre Iosua le-a așezat la Ghilgal ca o lecție pentru

urmașii lor. 4:9, 20-22

9. 1 -să înconjoare cetatea bărbații de război, o dată

timp de 7 zile și preoții să sune din trâmbițe; 2 - în ziua a

7-a să înconjoare cetatea de 7 ori și preoții să sune din

trâmbițe – 7 preoți să poarte înaintea chivotului 7

trâmbițe; 3 – la sunetul trâmbiței tot poporul să strige

tare.

10. Spionii lui Rahav 2:14

11. Funia cărămizie.

12. Bunăvoință. Evrei 11:31

13. Bunăvoință și credincioșie. 2:14

14. Salmon – Boaz (curajoasă, credincioasă,

ospitalieră) Rut 4:21, Matei 1:5

15. „…căci Domnul, Dumnezeul vostru, este

Dumnezeu sus în ceruri și jos pe pământ” 2:11

16. Reflecție personală.

https://www.jw.org/ro/publicatii/biblia/bi12/carti/rut/4/#v8004013


- un judecător smerit toată viața lui -

1 Samuel 1-12

Samuele, Samuele! Samuel s-a trezit din somn și a mers în grabă la bătrânul preot, Eli. „Iată-mă - zise Samuel! - Cu ce vă pot ajuta?” „Nu te-am chemat, - răspunse Eli, - mergi la somn băiete!” Samuel s-a întors în patul lui așezat în Casa Domnului. În noaptea liniștită, Samuel aude din nou că este chemat și iarăși merge la bătrânul preot crezând că are nevoie de ajutorul lui. A mers la preot de trei ori în acea noapte. Eli a înțeles că vocea pe care Samuel o aude este a lui Dumnezeu. L-a învățat pe micuțul Samuel cum să răspundă chemării lui Dumnezeu. Astfel Samuel a cunoscut pe Dumnezeu care i-a vorbit în acea noapte.

Samuel era fiul lui Elcana și al Anei. S-a născut ca răspuns la rugăciunile mamei lui. De copil a fost dat în grija lui Eli, preotul de la Silo. Când a crescut, Samuel slujea bătrânului preot. Îl ajuta ori de câte ori era nevoie. Dimineața, Samuel deschidea ușile Casei Domnului. Deși era un copil, Samuel nu a fost răsfățat, ci implicat în slujire, a avut responsabilități, nu pretenții și drepturi. Samuel nu a cunoscut egoismul și asta a făcut din el un om smerit. Dar ce înseamnă SMERENIE? Smerenie (vs. mândrie) = atitudine umilă, supusă, respectuoasă, să fiu conștient că reușitele mele se datorează investițiilor făcute de alții în viața mea.

Poate te gândești că lui Samuel i-a fost ușor să învețe smerenia fiind permanent la Casa Domnului. Că anturajul lui erau preoții ... iar tu ești într-o continuă luptă fiindcă cei din jurul tău nu împărtășesc valorile tale... Iar smerenia nu prea se poartă în zilele noastre.

Nici la Templu în vremea aceea, nu era cum și-ar fi dorit Dumnezeu. Hofni și Fineas, fiii lui Eli, și preoți la Silo, erau imorali, călcau legea și făceau pe poporul Domnului să păcătuiască. Consecința acestor fapte a fost tragică. Filistenii au pornit război împotriva lui Israel. Au murit zeci de mii de soldați evrei și împreună cu ei și preoții Hofni și Fineas. Preoții au dus în tabără chivotul, simbolul prezenței lui Dumnezeu considerând, în mod greșit că vor avea izbândă. Biblia ne spune: „Domnul este cu voi când sunteţi cu El;... iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi.” (2 Cronici 15:2). Filistenii le-au capturat chivotul. În Israel era jale și bocet. Copii orfani, femei văduve și mame care își plângeau fiii.

Samuel creștea și Domnul era cu el. Domnul se descoperea lui Samuel prin cuvântul Domnului. (3:21). Astfel Samuel a devenit un adult credincios

care i-a învățat pe israeliți cum să se întoarcă la Dumnezeu cu smerenie. I-a îndemnat să renunțe la idoli și inimile lor să fie doar pentru Dumnezeu. Prin exemplul personal, sfaturi și rugăciune, Samuel a reușit să întoarcă la Domnul o națiune. Samuel a fost judecător în Israel, toată viața lui. A fost un judecător drept. El nu a schimbat legea în favoarea cuiva. Nu a primit cadouri ca să favorizeze pe cei vinovați. Despre corectitudinea lui, au mărturisit chiar oamenii din popor.

Biblia ne învață că „Smerenia merge înaintea slavei” (Proverbe 18:12) iar viața lui Samuel confirmă acest adevăr.

Samuel era primul om în statul Israel. Dumnezeu a făcut semne la rugăciunea lui Samuel. Este numit în galeria eroilor credinței. Cărțile Bibliei, 1 și 2 Samuel sunt contribuția majoră a lui.

Învață de la Samuel să rămâi smerit oricât de sus ajungi. Nu uita niciodată că reușitele tale sunt investiția cuiva în tine. Investiția lui Dumnezeu, a părinților, poate a bunicilor, a profesorilor, a pastorilor – a acelor pe care Dumnezeu i-a adus în viață ta pentru a te ajuta să devii ceea ce ești. Din acest motiv alege smerenia! Smerenia să se vadă în tonul vocii, în privirea ta, în purtare, în vorbire, în felul cum îți tratezi aproapele. „… Căutați smerenia!” (Țefania 2:3).

Verset de memorat: „Smeriți-vă dar, sub mâna

tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui, El. Să vă înalțe.” (1 Petru 5:6).

L. Ungureanu


Acest lucru s-a întâmplat în localitatea Shiraz, din Iran. După un interogatoriu care a durat zile în șir, credincioșii au fost vârâți într-o închisoare oficială, având interdicția ca cineva să se intereseze de ei și de motivul arestării lor. Paznicii se temeau pe bună dreptate că această credință creștină se putea răspândi printre cei 6000 de deținuți.

Totuși Houmayoun și ceilalți, simțeau că au o mare responsabilitate din perspectiva lui Dumnezeu.

_ Ar fi fost foarte comod să păstrezi aici tăcerea, fără a povesti ceva despre Domnul Isus - spune pastorul. - Apoi în închisoare totul ar fi decurs cu siguranță mult mai bine pentru noi.

Dar în loc să fie înspăimântați sau disperați, creștinii au văzut și în aceste împrejurări șansa de a propovădui Evanghelia celor cu care erau împreună închiși. În secret ei au împărtășit fiecărui deținut crezul și credința lor. Au întâmpinat diferite reacții și atitudini. Câțiva i-au amenințat că-i vor omorî, dar mulți dintre ei îi ascultau tăcuți. Câțiva și-au arătat totuși un interes sincer și un bărbat a venit pur și simplu la ei întrebându-i dacă sunt creștini și că ar vrea să știe mult mai multe lucruri despre aceasta.

_ I-am povestit pur și simplu mai multe lucruri din viața mea, făcând legătura cu Evanghelia în general. - își amintește Houmayoun.

Paznicii s-au enervat atunci când au aflat despre angajamentul lor misionar. Houmayoun a primit 20 de avertismente scrise și trebuia să înceteze imediat cu astfel de manifestări. Neținând seamă de nicio amenințare, credincioșii au împlinit cu credincioșie ceea ce ei au înțeles că au în sarcină: să întemeieze împărăția lui Dumnezeu în închisoarea iraniană.

Biblii în închisoare Curând creștinii și-au dat seama că au nevoie de

Biblii, pentru a persevera în închisoare. Prin urmare au început să scrie pe orice bucățică de hârtie pe care o găseau, versetele biblice învățate pe de rost. Se încurajau reciproc în acest sens.

_ În vremea în care ne aflam la strâmtorare, Dumnezeu ne-a împrospătat memoria cu aceste versete și ne-a întărit prin fragmentele biblice pe care le învățasem pe de rost. - explică Houmayoun.

Evanghelia după Marcu, 9:43-49 a căpătat pentru pastor un sens și o percepție deosebită. Era exact ca și cum Dumnezeu i-ar fi spus prin acest text biblic: „Te-am adus aici ca să te curăț și să te fac să mergi sigur, pentru ca viața ta să-Mi aparțină doar Mie. Focul prin care tocmai treci, trebuie să te lămurească asemenea aurului.”

După 37 de zile Nima, fiul lui Houmayoun a fost eliberat din închisoare. El s-a îngrijit în continuare de sora sa care avea zece ani și care rămăsese după arestarea părinților și a fratelui, undeva la rude. Alte șapte luni au trecut până ce și Fariba, soția lui Houmayoun, să fie pusă în libertate.

În cele din urmă celor cinci creștini rămași în spatele gratiilor li s-a permis să aibă legătură telefonică cu rudele și prietenii. Credincioșii și-au rugat rudele să tipărească pasaje biblice în limba engleză și să le predea unui imam care vizita în permanență deținuții. Nici imamul, dar nici paznicii nu știau englezește, așadar ei nu știau nimic despre conținutul acestor „scrisori”. Creștinii care știau engleza, au tradus în cele din urmă versetele în limba persană, astfel încât deținuții au putut să le citească. După câteva luni, creștinii au intrat în posesia tuturor cărților Bibliei scrise de mână ! Dacă dincolo de zidurile închisorii, în Iran existau doar puține Biblii, în închisoare ele erau din ce în ce mai multe.

Cuvântul lui Dumnezeu face minuni Bibliile scrise de mână au aprins activitățile

misionare, ceea ce i-a mâniat și mai mult pe paznici. Aceștia au procedat la despărțirea creștinilor unul față de celălalt, pentru a le îngrădi astfel activitatea evanghelică, dar planul lor s-a prăbușit. Fiecare dintre credincioși avea deja ascunsă o Biblie scrisă de mână și aceasta avea aspectul unui jurnal pe care deținuții aveau voie să-l posede.

_ La început nu aveam acces către mulți deținuți, dar deoarece ei ne mutau ca pedeapsă dintr-un corp al închisorii în altul, am putut avea intrare spre aproape toți deținuții. - spune Houmayoun. - Și atunci când cineva era mutat într-o altă închisoare, acela își lua firește și jurnalul cu el. Odată sosit în noua închisoare, din manuscrisul respectiv se făceau copii, Cuvântul lui

Creștini urmăriți - Iran

Poliția secretă năvălește în casa în care pastorul Houmayoun tocmai conduce un cerc de rugăciune, arestându-i pe el, pe soția sa, pe fiul său în vârstă de 17 ani, precum și pe alți patru conducători de adunare. După ce li s-au legat ochii, au fost împinși în mașinile care îi conduc către închisoarea unde serviciul secret îi interoghează.


Dumnezeu răspândindu-se în acest mod tot mai mult. Luni în șir, Houmayoun a împărtășit în închisoare

cu musulmanii, dragostea Domnului Isus pentru oameni și adevărul lui Dumnezeu, în celulele în care erau închiși. În cele din urmă l-au adus pe pastor în colțul cel mai de temut al închisorii, supranumit și „iadul”. Acolo, în celulele din beci, stăteau aproximativ 200 de pușcăriași brutali, care erau închiși pe viață sau care își așteptau ziua execuției. Pușcăriașii aceștia își confecționau cuțite din conserve sau din alte obiecte metalice pentru a se putea apăra. Aproape în fiecare săptămână se producea câte o crimă. Paznicii din „iad” și-au confecționat o armă personală distrugătoare: ei exploatau slăbiciunile fiecărui pușcăriaș în parte, pentru a putea controla totul. După ce aceștia au aflat că Houmayoun fusese aproape 30 de ani dependent de droguri, l-au vârât pe acesta într-o celulă mică și întunecoasă plină de drogați. Deținuții erau aprovizionați cu heroină și cu cristal meth, droguri care erau în ultimii ani din ce în ce mai consumate în Iran. Mai mult de trei milioane de iranieni sunt dependenți de droguri, în mod deosebit de heroină. Opiumul, un alt drog, sosește în mod deosebit din țara vecină, Afganistan.

Dotat cu Bibliile sale scrise de mână și cu rugăciunea permanentă, Houmayoun a reușit să facă față ispitei.

_ Dumnezeu a avut milă de mine - spune el. - Și nu numai asta: Dumnezeu m-a folosit ca să salveze câțiva dintre pușcăriașii stăpâniți de patima drogurilor.

Houmayoun știa că nu are mult timp la dispoziție pentru a le povesti celor închiși despre Domnul Isus. Mulți dintre cei din „iad” au fost executați după câteva săptămâni. El a trăit bucuria negrăită atunci când a văzut pe câțiva dintre cei eliberați nu numai de patima drogurilor, ci și căpătându-și slobozenia veșnică în Isus Hristos. A asistat și la eliberarea prin sângele Domnului Isus a unor pușcăriași care erau închiși pe viață pentru nelegiuirile lor.

Eliberarea și fuga Doi ani după arestarea sa, din care cinci luni le-a

petrecut în „iad”, cei cinci creștini au fost acuzați retroactiv că ar fi lucrat contra serviciului secret iranian și că au luat legătura cu grupări de opoziție din afara țării. Fiecare dintre ei a fost condamnat la câte alți trei ani de închisoare, iar Houmayoun a primit pe deasupra încă opt luni pentru că în timpul detenției a prestat activități evanghelistice.

În cele din urmă Houmayoun a fost eliberat după trei ani și cinci luni de închisoare, în iulie 2015 și aproximativ în același timp au fost eliberați și ceilalți patru credincioși.

Totuși înainte de eliberare cei cinci bărbați au trebuit să semneze un document în care ei declarau că ar fi fost arestați datorită faptului că aveau legături cu o biserică subterană sau cu alte activități creștine ilegale, acceptând ca după eliberare să suporte arest la domiciliu pe tot parcursul vieții. Houmayoun a semnat, dar a făcut lucrul acesta ferm convins că își va continua munca.

Odată cu trecerea timpului familia lui Houmayoun a observat că autoritățile îi supravegheau casa și îi ascultau telefonul. Erau convinși că cineva pătrundea în casă în absența lor. În afară de asta ei primeau tot timpul amenințări.

_ Ne era foarte clar că ne va fi din ce în ce mai greu să trăim în această țară. - spune Houmayoun.

Astfel că la începutul anului 2016, familia sa și încă câteva familii creștine au fugit din Iran. Deoarece țara în care ei sunt acum dictează emigranților unde să se stabilească, ei trăiesc acum în orașe diferite. Houmayoun locuiește cu familia sa într-o locuință cu trei camere și trebuie la fiecare două săptămâni să se prezinte la autorități pentru a dovedi că sunt în oraș. Ei trăiesc dintr-o moștenire și din banii rezultați din vânzarea mașinii, a mobilei și a altor bunuri pe care le dețineau.

Credincioșia față de cuvântul lui Dumnezeu

aduce roade Houmayoun și familia sa au fost primii iranieni în

oraș, între timp aici venind și alte familii din patria lor. Și nu a pierdut timpul: a continuat să împartă vestea cea bună musulmanilor.

_ Încerc și în aceste condiții să fiu foarte precaut. Prin internet el vorbește cu studenții iranieni și

ține cursuri cu tinerii aproape în fiecare seară. El și familia sa speră ca într-o zi să se poată întoarce în Iran. Deseori se gândește la tovarășii de suferință din pușcărie, cu predilecție la cei ce s-au pocăit.

_ Câțiva dintre ei și-au recăpătat libertatea și avem contacte regulate. - povestește Houmayoun. - Alții sunt închiși pe viață, iar unii își așteaptă chiar sentința de executare a pedepsei cu moartea.

Un drogat de altădată, căruia Houmayoun i-a povestit în închisoare despre Domnul Isus, vine acum în micuța Biserică pe care o frecventează Houmayoun și familia sa. Houmayoun este convins că și ceilalți convertiți care se mai află acum în închisoare, duc mai departe la rândul lor Vestea cea Bună.

_ Noi am lăsat ceva în închisoare și acești creștini vor da mai departe acest ceva. - se bucură Houmayoun. - Nu este acest lucru minunat?

Împlinește acum 60 de ani. Atunci când retrăiește anii grei din închisoare în amintire, poate să recunoască că Dumnezeu l-a folosit într-adevăr, ca să-l lămurească așa cum El a făgăduit în Marcu 9:43-49.

_ Marea schimbare a fost aceea că mândria mea a fost zdrobită. - explică el. - Noi iranienii suntem aroganți și închisoarea m-a smerit. N-aș afirma că acum sunt un om perfect smerit, dar m-am depărtat cu adevărat de această poziție.

El a mai învățat în afară de asta că suferința poate fi o binecuvântare, atât în mod particular cât și pentru cei ce formează trupul lui Hristos ca un tot unitar.

_ Mai întâi m-am gândit că am intrat la închisoare din cauza păcatelor mele. Apoi am înțeles că lucrul acesta nu mi se potrivea, deoarece Dumnezeu a folosit această suferință pentru ca El Însuși să se proslăvească și pentru ca eu și Biserica lui Hristos să putem fi binecuvântați în afara zidurilor pușcăriei. Atunci când Biserica Domnului Isus a suferit, ea a și crescut. Eu însumi m-am convins de lucrul acesta între timp, și anume că Dumnezeu se proslăvește cu siguranță mai mult în vremea suferinței decât în vreme de pace.

În românește de Vasile Breabăn din „Vocea Martirilor” Mai/2019

1. Ce înseamnă SMERENIE?

2. Cum se numeau părinții lui Samuel? Ce

semnificație are numele Samuel?

3. Cine și cui a zis: „Du-te în pace și

Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care

I-ai făcut-o!”?

4. Scrie expresia biblică care arată cât era

Samuel când a fost adus de mama lui și lăsat la

Casa Domnului! Unde era Casa Domnului?

5. Despre care preoți se spune că erau

oameni răi, și nu cunoșteau pe Domnul? Ei se

făceau vinovați înaintea Domnului de un foarte

mare păcat… Care era acela?

6. Cum a fost învățat Samuel, de bătrânul

preot, să răspundă când va mai fi chemat?

7. Domnul Dumnezeu i-a spus lui Samuel că

vrea să pedepsească casa preotului Eli pentru

totdeauna. Din ce motiv?

8. Cum se descoperea Domnul Dumnezeu lui

Samuel, în Silo? (scrie expresia biblică).

9. Timp de … de ani, chivotul a fost în … în

casa lui … pe deal. (completează spațiile libere).

10. Ce le-a spus Samuel israeliților să facă

pentru a avea o întoarcere la Domnul din toată

inima lor?

11. Unde își avea reședința Samuel? În ce

localități mergea el, anual, pentru a judeca

poporul?

12. Cum se numeau fiii lui Samuel? Ce statut

aveau ei în Israel? Cum sunt caracterizați ei?

13. Ce au cerut bătrânii lui Israel lui Samuel,

iar profetul nu a considerat un lucru plăcut cererea

lor?

14. Completează sfatul dat de Samuel

poporului: „Nu vă … de la El; altfel ați merge după

… de … care n-aduc nici … nici …, pentru că sunt

lucruri de … ”.

15. Citind istoria vieții acestui profet și

judecător remarcabil al lui Israel, ce calitățile ai

observat la Samuel? (scrie cel puțin 5 calități).


CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Samuel”

„... smerenia merge înaintea slavei.” (Proverbe 15:33)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit 1Samuel şi povestirea de la Rubrica copiilor: „SAMUEL– un judecător smerit toată viața lui. ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.07.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată țara, s-a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între frați, să fie în grija mai multor frați din diferite zone ale țării.

Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca Transilvania. Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei – Prahova, tel.: 0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Acest cont este extrem de trebuincios având în vedere că unii frați din unele biserici slujite au potențial financiar, alții nu-l au deloc sau aproape deloc, iar „ABC” nu folosește procedura de cotizație pe membru, lucrarea ei nu se desfășoară cu bani ceruți sau pretinși, ci cu bani dăruiți din inimă sau ai celor ce cheltuiesc din al lor când slujesc frățietății în Numele Domnului.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2019 se pot face la următoarele preţuri: 35 RON pentru 1 abonament în România. 32 EURO pentru 1 abonament în Europa. 35 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan O.Z.P. RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 C.P.13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Abonam

ente

C

ont

bancar

Pre

mia

nti

Premianții acestei luni:

Sicoe Naomi – Castău; Barariu Andrei – Avrămeni; Craioveanu Alexandra – C-lung Muscel; Craioveanu Radu-Ion – C-lung Muscel; Sicoe Iudita-Debora – Castău; Tudor Adina – Agigea; Goleșie Alexandru – Dobra; Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra; Gheorghe Andreea – București; Gheorghe Rut – București; Dobrinoiu Alina – Văleni.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

DOCTORUL PREAIUBIT !

EȘTI GATA TOTDEAUNA?

ISAAC PATRONUL CREDINCIOS

EȘTI SUB AUTORITATE?

OARE MEREU ARE SĂ SFÂȘIE SABIA?

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

CU DOMNUL... ÎN SPITAL!

SAMUEL - UN JUDECĂTOR SMERIT

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN IAD

CONCURS BIBLIC SAMUEL

PE PALMELE STRĂPUNSE

ISSN 2601 - 0526

Pe palmele străpunse De cuiele romane, Bătute fără milă De-a lumii reci ciocane, S-a scris prin suferință Cu slove preasfinte Ca oricine s-audă Să ia bine aminte Că Taina ascunsă Prin vremuri de taină Și-a rupt sus în templu A negurii haină... Și întâia bătaie, Întâia rostire E scrisă cu sânge Și-nseamnă: Iubire! Iubirea curată, Iubirea de mamă, Ce-alungă-ndoială Și grijă și teamă Și alină durere Și totul jertfește Cu aceeași putere Ce pururea crește... Și-a doua se-arată, Plângând peste zare Și-n focu-i ce arde Înseamnă: Iertare! Iertarea ce numai Iubirea mai poate Cu inimă largă S-o deie în toate, Să șteargă trecutul Oricât de murdar Și-n locu-i să scrie Doar: pace și har!... Și-a treia rostire, Al treilea cuvânt Străbate cu lacrimi Întregul pământ Pe palmele sfinte Cu slove amare, Dar dulci ca și mierea E scris: Răscumpărare! Răscumpărare din moarte Prin moarte cumplită Dreptății eterne De Domnul plătită! Aceste trei rune Gravate cu sânge Te cheamă și astăzi Cu dorul ce plânge, Te cheamă la Viață Din moarte amară La cinste și slavă Din văi de ocară... Deci, vino sub cruce Cu jale durută Și palmele sfinte Cu drag le sărută!

Gh. Crăciun

cercetați scripturile · faptele apostolilor și chiar și din epistole reiese aceasta, luca a...

Documents