Universitatea “Valahia”, TârgovişteFacultatea de Ştiinţe UmanisteSpecializarea: română - engleză Anul II

LUCRARE DE SEMINAR

Coordonator, Studente,

Lect. Ancuţa Negrea Popa Iulia- Georgiana

Radu Andreea

20101

Limbajul ȋn nuvelele lui I. L. Caragiale

Cuprins:

Introducere........................................................................................3

Limbajul şi stilul lui I. L. Cargiale....................................3

“O făclie de Paşte”..............................................5

“La hanul lui Mânjoală”.................................6

“Cănuță, om sucit”.............................................8

“Kir Ianulea ”.......................................................9

“Ȋn vreme de război”........................................11

Concluzii .........................................................................................14

Bibliografie.......................................................................................15

2

Ion Luca Caragiale

(1852-1912)

INTRODUCERE:

Despre Ion Luca Caragiale s-a scris enorm, poate mai mult şi mai pătrunzător decât despre oricare alt scriitor român, de la Maiorescu, Gherea,Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Iorga la E.Lovinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, George Călinescu şi mulţi alţii,această listă de nume ilustre ale istoriei noastre literare stabilind, pentru prima jumătate a secolului în care ne aflăm, locul marelui prozator şi dramaturg în cea mai strălucitoare constelaţie de pe firmamentul literaturii noastre clasice.1

I.L. Caragiale (1852-1912) este dramaturg, prozator, publicist aparținând generației marilor clasici alături de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă. Opera sa se caracterizează prin diversitate : comedii, o dramă, momente și schițe, probând disponibilități creatoare de excepție.Dimensiuna comică a operei, ilustrată de schițe și comedii, se completează cu cea tragică din drama “Năpasta” și din nuvele, ca “O făclie de Paște” (1889), “Păcat…” (1890), “Ȋn vreme de război”(1898).2

LIMBAJUL ȘI STILUL NUVELELOR LUI CARAGIALE:

Prima impresie pe care o comunică lectura nuvelelor lui Caragiale este aceea a unui univers de infinită varietate, guvernat ȋnsă de o lege unică.Pentru că fiecare bucată ȋn parte are farmecul unei miniaturi finisate desăvârşit, iar toate ȋmpreună capătă 1 I. L. Caragiale, “Momente şi schiţe”, prefață Mircea Horia Simionescu ,Editura Cantemir, Bucureşti, 1993, p.62 Mircea Martin (coordonator), “Limba și literatura română”, Ed. Art,Bucureşti, 2006, p. 202

3

valoarea ansamblului pitoresc şi coerent, ȋn care detaliile nu se dizolvă ci se ȋncarcă de noi sensuri, prin efectul revelator al perspectivelor conjugate. Diversitatea peisajului uman ȋngăduie şi chiar impune scrutarea lui din mai multe unghiuri, pentru a determina principalele incidențe care concură la definirea imaginilor.3

Nuvelele lui I. L. Caragiale se situează ȋntre tragic și grotesc, ȋntre comic și macabru, construind un impresionant spectacol al lumii prin creații realiste, psihologice sau fantastice. Nuvelele realiste ilustrează eroi ce se află la limita dintre tragic și comic aşa cum sunt cei din “Două loturi”, “Inspecțiune”, “Cănuță, om sucit”, ȋn proza psihologică şi realistă , Caragiale este un creator de stări sufleteşti, iar ȋn comedii este un necruțător critic de moravuri sociale şi defecte caracteriale.

Cariera literară a lui Caragiale se ȋmparte ȋn trei perioade: ȋntâia e a comediilor, ȋn care atacă liberalismul; a doua, de care e a “Năpastei”, a “Făcliei de Paști” și a nuvelei “Păcat”; a treia, a “Momentelor” etc., când satirizează mahalaua. Această operă ȋntreagă se poate clasifica, apoi, ȋn două categorii: ȋn perioada ȋntâia și a treia, Caragiale e un scriitor satiric; ȋn perioada a doua, e un scriitor tragic.Mai departe: ca satiric Caragiale este un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stări sufletești, cu alte cuvinte, satira lui e social, tragedia lui e psihologică.4

Stilul său concentrat, procedeele multiple de realizare a efectului comic prin evidenţierea contrastului dintre cuvinte şi fapte, tehnica acţiunilor narate în teatru şi cea a notaţiei aparent stenografice în proză urmăresc cuprinderea unui număr

3 I. L. Caragiale, “Căldură mare”, prefață Ștefan Cazimir,Ed. Minerva, p. V4 G. Ibrăileanu ,“Semnificația socială a operei lui Caragiale”, nr.10 , apud “Spiritul critic în cultura românească ”,Ed. Viața românească,1909, p.252

4

impresionant de tipuri caracteristice, care populează o adevărată istorie comică a burgheziei româneşti.5

“O FǍCLIE DE PAȘTE”:

G. Călinescu socotea că proza (nuvelele,povestirile) rămâne caracteristică pentru mentalitatea artistică, iar Delavrancea aprecia că I.L. Caragiale este scriitorul cel mai zolist .Nuvela psihologică “O făclie de Paște” este una dintre cele mai bune din literartura noastră.Sobră și concentrată,nuvela evită tot ce stă ȋn directă legătură cu acțiunea principală.6 De asemenea, această nuvelă ne apare ca o remarcabilă înfăţişare a dramei singurătăţii într-o societate în care perceptul mult trâmbiţat al dragostei de semen este golit de orice conţinut. Valoarea deosebită a nuvelei stă tocmai în profunzimea analizei interioare. Construcţia avară a frazei, ocolirea stăruitoare a digresiunilor colorate, şi- mai ales - înfăţişarea translucidă a atmosferei saturată de ameninţări, indică, în prima dintre nuvelele lui Caragiale, un remarcabil înnoitor al genului în literatura noastră7: “Țipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i despică pântecele…Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece gâlgâitură de sânge, o horcăială surdă…Și cea din urmă jertfă, care, năucită ȋntr-un colț,asistă la toate astea aşteptându-şi rândul(…)Buzele lui Leib, fripte de friguri, urmau machinal gandul tremurând repede. ” (p.12)

Ȋn nuvelele sale, Caragiale ne apare cu aceleași calități ca și ȋn dramă: psiholog asânc, maestru neȋntrecut al frazei, stilist meticulos: “Suntem ȋn sâmbata Paștilor și Leiba Zibal, o fire extrem de fricoasă și neputincioasă, trece prin cele mai mari crize

5 I.L.Caragiale, “Nuvele şi povestiri”,Editura Tineretului,București,1970, p.326 Constantin Loghin, “Istoria literaturii române de la ȋnceput până ȋn zilele noastre”, Tipografia Mitropolitul Silvestru,1937, p. 2947 I.L.Caragiale, “Nuvele şi povestiri”,op. cit. , p.22

5

sufletești, asteptând ȋntâlnirea fatală cu Gheorghe. ”8 Nuvelele, şi în general povestirile de mai lungă respiraţie ale lui Caragiale, nu pot alcătui un compartment unitar. Câteva prelungesc filonul comicului satiric, altele se înrudesc, mai curând cu dezbaterile dense şi grave care au caracterizat în dramaturgie, cele două acte ale “Năpastei”9.

În “O făclie de Paşte” (acţiunea se petrece în Moldova), Caragiale, chiar atunci când vorbeşte el, scrie „ogradă”, „dugheană” etc. Formele munteneşti („curte”) obişnuite lui Caragiale, întrebuinţate de el în “Păcat…”, aici ar fi mers împotriva impresiei, pe care autorul caută s-o producă în cititor prin toate mijloacele. Nimeni nu ştie sa conducă o frază ca I.L.Caragiale, cu atâta uşurinţă, siguranţă, perfecţiunea „sintaxei” sale.

Şi se pare că acest admirabil stilist are oroare de acele cuvinte monosilabice, conjuncţii, prepoziţii, pronume scurte cu care nu se împacă deloc stilul lapidar. Fraza pare alcătuită din blocuri de marmură de o formă geometrică regulată, care le permite să se juxtapună perfect.10

“LA HANUL LUI MÂNJOALǍ ”:

Limba lui Caragiale nu este curat literară, ci o limbă specială, adaptată mediului și stării sufletești a personajului. Stilul este eliptic, fraza scurtă, energică, cu replici indicate adesea numai prin pauze, cu exclamații și ȋntrebări ȋnlocuind de cele mai multe ori fraza, cu caractere schițate mai mult din gest și intenție

8Constantin Loghin, “Istoria literaturii române de la ȋnceput până ȋn zilele noastre”, ed.cit., 1937, p. 2949 I.L.Caragiale,”Nuvele şi povestiri”, op. cit, p.1710 I.L.Caragiale, “Nuvele,povestiri,amintiri,varia”, Editura Minerva, Bucureşti,1981, p. 432

6

decât din vorbă.Cu toate aceste, scrisul este foarte scrupulos, de o corectitudine gramaticală clasică11:

” – Bine v-am găsit cocoană Marghioalo. – Bine-ați venit,cucoane Fănică. – Mai s-o fi găsind ceva de mâncare?

– Pentru oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții. ” ( “La hanul lui Mânjoală” ,p. 67)

Contemporanii au vorbit adeseori despre remarcabile ȋnclinații muzicale ale limbajului lui Caragiale, despre melomania lui pasională.Dovada muzicalității lui Caragiale stă ȋn felul ȋn care el a evocat natura.Ȋn acest sens stau notațiile din “Calul dracului”: “Nici prea cald , nici prea răcoare; de vânt, nici suflare; pe câmp, așa liniște de toate patru

părțile, că se puteau auzi cum țârâiau și forfoteau gângăniile, miș-miș pân păiș, și apa cum gâlgâia afară din ghizdul fântânii printre pietricele…”(p. 208). Ȋn “Hanul lui Mânjoală”, descrierea, susținută de notații orgnice și de unele trăsături vizuale, a unui peisaj scuturat de viscol, se cristalizează ȋntr-o puternică pagină : “Să fi mers o bucată bună de drum.Viforul creștea scuturându-mă după șa. Ȋn ȋnalt, nori după nori zburau opăciți ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale de dedesupt, alții pe deasupra la deal, predeluind ȋn clipe largi, când mai gros , când mai subțire, lumina ostenită a sfertului din urmă. Frigul ud pătrundea; simțeam că-mi ȋngheață pulpele și brațele ”(p. 70). Descrierea viscolului irumpând “ȋn astâmpărul desăvârșit ca-n puterea nopții”, ȋn care nici “glas de câine un se mai auzea”, reține pe Caragiale și altă dată,ȋn bucata “Ȋn vreme de război” : “Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând ȋn clipe rítmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat ȋn gol ȋntr-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate ȋnțelesuri . (p. 107)12

11 Constantin Loghin, op.cit , p. 297

12 Tudor Vianu , apud I. L. Caragiale, ȋn vol. “Arta prozatorilor români” , Ed. Contemporană, 1941, pp.123-139

7

Valoarea simbolică a atmosferei este obţinută în nuvelistică printr-o aglomerare tăcută de amănunte grele, selectate sever dintre esenţele pătrunzătoare. Câteva elemente de decor, impregnate de o tristeţe devorantă, amănunte climatice care sugereză respiraţia penibilă, o gesticulaţie de un anume ritm. Ambianţa generală joacă un rol covârţitor în proza lui Caragiale. Scriitorul evită mereu barocul printr-o stilizare iscusită care acceptă pitorescul într-o lucrătură de filigran subţire13: “Dar vântul s-a mai potolit ; s-a mai luminat a ploaie; lumină cețoasă; ȋncepe să cearnă mărunt și-nțepos (…)Ȋndemn calul cât pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi.Câțiva pași și iar stă sforăind… Iar căprița… Ȋl opresc, ȋl ȋntoc, ȋi dau câteva lovituri, strângându-l din zăbală. Pornește …Câțiva paşi…Iar căprița… Norii s-au subțiat de tot;” (“La hanul lui Mânjoală”, p.71)

“CǍNUȚǍ, OM SUCIT”:

Eroul primei nuvele de substanţă satirică – Cănuţă- este un inadaptabil înfricoşat, care-şi trăieşte, cu frica-n sân, drama dezacordului său cu societatea burgheză. Cănuţă se încăpăţânează să ia lucrurile ce i se spun în sensul lor nominal, când printr-un proces de dezagregare organică, substanţa cuvintelor se despărţise treptat de înţelesul lor iniţial14 : “– Unde ai căzut, ticălosule?” – La colț la ulicioră. – Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afuruisitule? Un puteai merge pe podul Mogoșoaii, pe unde e măturat și cu cenușă pe jos? Ai?... (p.78)“– Unde ai stat până acuma, nemernicule? zbiară jupânul. – Am fost la d. Popescu. – -La d. Popescu?...Un ceas pentru o palmă de loc?... – Am dat pe podul Mogoșoaii, jupâne; pân ulicioară alunecă. – Pe podul Mogoșoaiei?...ca să caști gura la prăvălii!... ”(p. 80) Stilul lui Caragiale ȋn nuvela “Două loturi” este inconfundabil și ilustrat cu maiestria inegalabilă din schițe, comediile și tragediile sale. Criticând societatea fondată pe inegalitate, scriitorul supune examenului satiric şi pe Lefter, căruia mirajul unei rente parazitare îi dă ţifne ciocoieşti, iar destrămarea acestui vis îi provoacă o vizibilă explozie de frazeologie

13 I.L.Caragiale,”Nuvele şi povestiri”, op. cit., p.2014Ibidem, p.19

8

liberală.15Această nuvelă combină elemente comice cu cele tragice. Comicul este reprezentat mai ales prin numele străzilor (“strada Emancipării”, “strada Pacienții”) și al personajelor ( Lefter Popescu, comisar Turtureanu, căpitan Pândele ), precum și prin limbajul acestora (“belete”, “boiarule”, “să hie al dracului”, “hauleu!”,”Te faci că nu ştii, gaşperiță?” “Unde-i mă-ta, fă?”, ”dracu n-a venit să le ia”, “Hai, iar ne cheamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e șeful), să ne canonească până la miezul nopții, ca să se recomande ministrului că e grozav”, țigăncile sunt arestate și “murcisite”, adică ȋnvinețite ȋn bătaie; Tâca e “pardon ȋn poziție”, adică gravidă).

“KIR IANULEA”:

O altă nuvelă a sa, cu un subiect luat dintr-o poveste care circulă în lumea mare, “Kir Ianulea” este o adevărată nuvelă istorică, cu toate însuşirile acestui gen. E remarcabilă măsura ce păstrează autorul în privinţa vocabularului. El nu utilizează din limba vremii decât ceea ce este caracteristic…şi nu e numai vocabularul.16Vocabularul epocii fanariote este adus pentru a denota nuanțe sufleteşti locale.Narațiunea se ȋnvârte în jurul istericalelor. Dracii sunt “afurisiți”, “zevzeci”, “procleți”, “mucaliți”, fac “lafuri” şi “giumbuşlucuri”.Acrivița are “ifose”, e “zuliară”, dă bărbatului “cu tifla”, pe frate îl face “haple”, pe soț “budala” şi “capsoman”. Ianulea fiind negustor încheie “daraveri”, aduce mărfuri de la “tacsid” şi din pricina cheltuielilor nebune e scos la “selemet” ca “mufluzii”.Acrivița “apilpisită” joacă “otusbir”, ”ghiordum”, e “agiamie” la joc, casa îi e plină de musafiri cărora le dă “zumaricale, vutci”. Grațiile ei verbale sunt fanariote: “Cum pofteşti dumneata, fes-mu, parighoria tu kosmu”. Negoiță merge la Craiova “haidea-haidea”, e dus la Domnie la Bucureşti “techermecher” în fața domniței cu “pandalii” care nu-l poate “honipsi”.

Eroii acestei nuvele sunt ȋn sensul vechi de locuitori de pe lângă metocuri, mahalagii, adică cetățeni dintr-un cartier specializat, ȋn cazul de față din negustorime. Ei un sunt triviali şi ridicoli pentru că un li s-a ivit ȋncă disproporția ȋntre cuprins şi formă. Limbajul lor este violent,

15Ibidem, p.1916Ibidem, p.26

9

meridional, răspunde ȋntocmai nivelului lor. Kir Ianulea, om cu hristoitie, se ȋnfurie ca d. Lefter, ȋnsă el nu e caraghios17:

“– Ascultă-mă, Acrivițo!nu-ți dau voie, mă-nțelegi, să mai zici o vorbă măcar despre o femeie care-nu poți spune dumneata toate murdăriile ce-ți trec prin gandul dumitale! – este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata ești, mă-nțelegi, mai ȋndrăcită decât talpa Iadului, și oricât de blajin să fie omul, ȋl scoți din toate răbdările! Să taci din gură, scorpie nebună, că puiu să te leagă și te trimit la Balamuc, mă-nțelegi !”(p. 189).

Acrivița izbucnește ȋntr-un mod teribil, dar nici stilul ei un face impresia, ȋn pitorescul acelui lumi, a stil de periferie. Este limbajul firesc, la supărare, al unei negustorese cu pandalii. Geniul lui Caragiale este ȋn restabilirea momentului degenerate, ȋn reabilitarea mahalagismului.Acrivița izbucnește ca o mahalagioaică cu vază; dar ceva mai intemperant decât Doamna Chiajna: “– Săriiți ! săriiți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!... Mă bați , ai? După ce-ți râzi de casă și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule!...Dacă te-ai ȋmbătat și ai poftă de băut, du-te de-ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești până la lețcaie, râtane!...”18(p. 189) Caragiale respectă melodia frazei : “Și’nsfârşit, dacă-ți place, Kir Ianuleo! De unde nu, du-t’te plimbă, Ȋi să ne vedem când mi-oiu vedea ceafa…fără oglinzi!”

“ȊN VREME DE RǍZBOI”:

„Gustul lui Caragiale pentru situaţii extreme şi coincidenţe ciudate apare şi în nuvela „În vreme de război” slujit de aceeaşi virtuozitate ca în cele două nuvele mari ( „Păcat” şi „O făclie de Paşti”) : Afară plouă mărunţel, ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine aşa de larg încât conştiinţei îi era peste putinţă din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta, omului i se pare că aude afară un cântec de trâmbiţe… Am ales acest lung 17 G. Călinescu, “Marii prozatori”, Ed. Cartea Românească,Bucureşti ,1998, p. 9218 G. Călinescu, “Marii prozatori”, op. cit., p. 93

10

exemplu, pentru că în el se vede atât de frumos cum pregăteşte scriitorul pe hangiul lui pentru vedeniile grozave care-l aşteaptă,, dar şi pentru a sublinia faptul că unii critici au spus că scrisul lui Caragiale nu cunoaşte decât stilul telegrafic.”19(Paul Zarifopol)

Aparent stilul nuvelelor lui Caragiale este sumar, aproape stenografic. Propoziţiile se înşiră calm, dar cuvintele sunt încărcate de imagini şi miresme. Sub aparenţa descrierilor grăbite se ascunde tocmai taina transmiterii ritmului precipitat al acţiunii care se rostogoleşte, în fraze scurte şi bolovănoase, spre finalul tragic. În relatarea zgârcită a faptelor sunt surprinse, uimitor de exact, acele amănunte care fixează, pe nesimţite, starea sufletească a eroilor. Iată un citat reprezentativ din povestirea “La Conac”: „Încet-încet, tovarăşii s-au înfierbântat bine…dar…le trebuie vin şi degeaba bat în masă şi strigă; nimeni nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară subt umbrar. Pierzându-şi răbdarea, negustorul se scoală de la masă şi merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se şterge de sudoare şi suflă din adânc. Celălalt se-ntoarce mânănd înainte o fată voinică şi frumoasă, care, cu mânecile cămăşii sumese până la subţiori, aduce pe o tavă uscătură şi udătură (…) Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s-o aăuce de braţ; ea scapă şi pleacă; el o cheamă-napoi; ea-şi întoarce capul râzând…”(p.85). Din această succesiune de însemnări telegrafice se compune nu numai atmosfera vie a „conacului”, dar şi reacţia eroului faţă de aglomeraţia neobişnuită de senzaţii care-l covârşesc.20

Paralel cu definirea zonelor sociale prin atmosferă, limbaj şi comportamente specifice, proza lui Caragiale procedează ȋn mai multe cazuri la configurarea individualizărilor prin categoria lor profesională. Oamenilor lipsiți de o notă distinctă şi puternică a caracterului, profesia este aceea care le va modela profilul ȋn sensul propriilor ei exigențe.21

Înţelegerea dramelor care se nasc în atmosfera sufocantă a birocratismului burghez nu lipseşte operei lui Caragiale. Nu se poate tăgădui că între substratul amar al comicului din bucăţile scurte şi pateticul

19 Paul Zarifopol apud I.L.Caragiale,”Nuvele,povestiri,amintiri,varia”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, p. 44520 I.L.Caragiale,”Nuvele şi povestiri”, op. cit., p.2621 Ștefan Cazimir apud I. L. Caragiale, “Căldură mare”,Ed. Minerva,București, p. XVI

11

sumbru din unele povestiri mai ample există o corespondenţă de simţăminte şi preocupări.22

Tipologia prozei lui Caragiale se constituie, ca şi atmosfera, din fragmente disparate subliniate aluziv, într-un joc subtil de culori. Nimic din minuţia balzaciană nu intervine în desenul incomplet al contururilor, cu goluri şi omisiuni deliberate. Cel mai des, descrierea fizică a eroilor este extrem de lapidară:"o damă -naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă", care avea "o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu" (“Două loturi”, p.55)

Stilul empatic şi cel indirect liber sunt oarecum treptele care conduc în centrul însuşi al artei scriitoriceşti a lui Caragiale. Ele sunt modalităţi tehnice ale unui scriitor care îşi vede şi îşi aude eroii, care nu poate să scrie despre ei decât privindu-i şi ascultându-i, făcându-i să se mişte şi să grăiască. De aceea toată arta lui Caragiale tinde către prezentarea directă a omului. Dar cum autorul nuvelelor nu este un descriptiv, un ochi plastic, amator de amănunte concrete şi de culori vii, viziunea omului este în proza lui efectul chipului în care omul vorbeşte şi este ascultat. Nimeni înaintea lui, numai Creangă în acelaşi timp cu el, destui de puţini după ei, au fost scriitorii care au adus în notarea graiului viu aceeaşi precizie a auzului, aceeaşi intuiţie exactă a sintaxei vorbite, a vocabularului şi a inflexiunilor care ne uimesc în proza lui Caragiale. Vorbirea lui este o întrebare sau un răspuns. Oamenii lui Caragiale se găsesc totdeauna în acţiune, în acţiunea orală, adică în dialog.23

Concluzii:

Oricât de coruptă ar fi limba ce o vorbesc mai multe din personajele lui Caragiale, ea nu încetează nici un moment de a fi elegantă. Fiecare cuvânt, oricât de deformat ar fi, fiecare întorsatură de frază, oricât de incorectă s-ar arăta, exprimă pe de o parte un fond propriu, iar pe de alta, în incorectitudinea şi în desfigurarea lor, păstrează totuşi o simetrie de mişcare, de accent,de pauze, de expresie, care

22 I.L.Caragiale,”Nuvele şi povestiri”, op. cit.,1970, p.1923 Paul Zarifopol apud I.L.Caragiale,”Nuvele,povestiri,amintiri,varia”, ed. cit ,p. 445

12

ne fac să simțim cu cea mai mare uşurință în toata adâncimea lui fondul sufletesc pe care îl exprimă.24

24Mihail Dragomirescu, “Critică dramatică”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 9513

BIBLIOGRAFIE:

CARAGIALE, I. L., “Nuvele,povestiri,amintiri,varia”, Editura Minerva, Bucureşti,1981; CARAGIALE, I. L. ,”Nuvele şi povestiri”, Editura Tineretului,, București,1970; CARAGIALE, I. L., “Nuvele şi schițe”, Ed. Gramar 100+1 Gramar, Bucureşti,2002; CARAGIALE, I. L., “Căldură mare”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972; CǍLINESCU,George, “Marii prozatori”,Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998 ; DRAGOMIRESCU, Mihail, “Critică dramatică”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996; IBRǍILEANU, Garabet, Semnificația socială a operei lui Caragiale”,nr. 10 ,“Spiritul critic în cultura românească ”,Ed. Viața românească,1909; LOGHIN, Constantin, “Istoria literaturii române de la ȋnceput până ȋn zilele noastre”, Tipografia Mitropolitul Silvestru,1937; MARTIN, Mircea(coordonator), “Limba și literatura română”, Ed. Art, Bucureşti,2006; VIANU, Tudor, “Arta prozatorilor români” ,Ed. Contemporană, 1941,

14