Tradus şi revizuit de IER

Secţia a treia

CAUZA ANDREESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 19452/02)

Hotărâre

Strasbourg

8 iunie 2010

Definitivă

8/09/2010

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie.Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Andreescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă

din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič,Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada,grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 mai 2010,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 19452/02 îndreptată împotriva României, princare un resortisant al acestui stat, domnul Gabriel Andreescu („reclamantul”), a sesizat Curteala 29 martie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de doamna Livia Cinteză, avocat în Bucureşti.Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul RăzvanHoraţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul pretinde o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare dincauza condamnării sub aspect penal şi civil pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, cât şidreptului la un proces echitabil, fiind condamnat de instanţa de recurs fără a fi ascultat, dupăce a fost achitat de prima instanţă.

4. La 15 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernuluicererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, căadmisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti.

A. Originea cauzei

6. Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut în România,membru fondator al Comitetului Helsinki Român şi cel căruia îi aparţine iniţiativa înfiinţărimai multor asociaţii neguvernamentale ce militează pentru drepturile omului. Acesta este, deasemenea, conferenţiar universitar în etică şi ştiinţe politice şi colaborează cu mai multe ziareşi publicaţii.

7. În perioada regimului comunist, înainte de 1989, reclamantul a suferit persecuţii, afost arestat şi consemnat la domiciliu pentru că a criticat regimul cu privire la unele încălcăriale drepturilor omului, pentru că a oferit interviuri presei occidentale şi pentru că a organizatproteste pacifiste, precum greva foamei.

8. La 9 decembrie 1999, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 187/1999privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. În temeiulacestei legi, orice cetăţean român sau cetăţean străin care, după 1945, a avut cetăţenie românăare dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele poliţiei politice din timpul fostuluiregim. Legea prevede, de asemenea, că orice persoană subiect al unui dosar din care rezultă căa fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul să afle identitatea agenţilor desecuritate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar. Încele din urmă, legea prevede că toţi cetăţenii români, presa scrisă şi audiovizuală,organizaţiile neguvernamentale, instituţiile şi autorităţile publice au dreptul de a fi informateîn legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securităţii, a persoanelor careocupă funcţii publice, precum preşedinţia României, funcţii guvernamentale sau parlamentare,funcţii de prefect, judecător sau de inspector general de poliţie. Accesul la aceste informaţii deinteres public îi priveşte, de asemenea, pe ierarhii şi şefii cultelor religioase recunoscute delege cât şi pe membrii Academiei Române.

9. Pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 187/1999 a fost înfiinţat un organism publicnumit Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS ).

10. Legea 187/1999 şi aplicarea sa au dat naştere unor dezbateri politice considerabile,iar acoperirea mediatică a fost şi este în continuare să fie foarte importantă. Reclamantul afost unul dintre susţinătorii acestei legi între 1989 şi data la care a fost adoptată în 1999.

11. În iunie 2000, reclamantul a sesizat CNSAS cu o solicitare privind accesul lapropriul dosar întocmit de fosta Securitate. Acesta nu a primit răspuns în termen de treizeci dezile conform art. 12 din Legea nr. 187/1999. În septembrie 2000, reclamantul a adresatCNSAS o nouă solicitare în care a cerut informaţii cu privire la o eventuală colaborare a unormembri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu fosta Securitate. Nu a primit niciunrăspuns în termenul prevăzut de lege.

B. Conferinţa de presă ţinută de reclamant la 20 februarie 2001

12. Ca urmare a absenţei răspunsului la cele două solicitări pe care le adresaseCNSAS, reclamantul a anunţat organizarea unei conferinţe de presă la 20 februarie 2001,unde intenţiona să îşi exprime preocupările referitoare la modul ineficient în care erau puse înpractică prevederilor Legii nr. 187/1999.

13. În cursul conferinţei de presă, acesta a declarat jurnaliştilor prezenţi că eradezamăgit de modul în care Legea nr. 187/1999 era aplicată şi a denunţat problemelereferitoare la aplicarea sa, care erau de natură să aducă atingere atât drepturilor individuale câtinteresului public. A îndemnat autorităţile să respecte legea, iar publicul să fie vigilent înaceastă privinţă.

14. Răspunzând întrebărilor ziariştilor privind cauzele ineficacităţii activităţii CNSAS,reclamantul a menţionat lipsa de profesionalism, indiferenţa şi comoditatea membrilorcolegiului CNSAS.

15. Chestionat de ziarişti referitor la îndoielile pe care le putea avea în privinţaindependenţei membrilor CNSAS, reclamantul a răspuns că o singură persoană îi inspiraneîncredere, din cauza presiunilor ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul regimuluicomunist, presiuni menite să îi distrugă rezistenţa şi să îl determine să se plieze dictatelorregimului. Acesta l-a desemnat în special pe A.P., membru al colegiului CNSAS,personalitate publică cunoscută în domeniul culturii şi fost ministru al culturii, apoi alafacerilor externe. Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul aprecizat că „desigur, acest lucru nu dovedeşte că domul [A.P.] a colaborat în mod obligatoriucu Securitatea”. Acesta a reamintit, de asemenea, atât înaltele funcţii acceptate de A.P în unuldintre primele guverne de după 1989, cât şi afirmaţiile făcute public de acesta din urmă cuprivire la „marile dileme morale ridicate de dosare” şi reticenţa sa în privinţa deconspirăriipoliţiei politice, manifestată în cursul dezbaterilor publice pe acest subiect.

16. Menţionând episodul referitor la mişcarea de meditaţie transcendentală şi grupulde la Păltiniş la care o parte a intelectualilor români, printre care A.P., se afiliase înainte de1989, atrăgând astfel represalii, reclamantul a făcut referire la metodele folosite de poliţiapolitică pentru a distruge rezistenţa fizică a persoanelor vizate, precum anchetele abuzive,ameninţările, intimidările, maşinaţiile şi hărţuirile. Conform reclamatului, persoanele carefuseseră deja subiectul unor anchete trebuia să continue să dea explicaţii „în timpul unorinterogatorii ulterioare” în prezenţa agenţilor Securităţii, fiind astfel determinate să cedezeuşor presiunilor şi să acţioneze contrar conştiinţei lor.

17. Reclamantul şi-a exprimat, de asemenea, consideraţia faţă de A.P. şi înţelegereaatitudinii de supunere faţă de fostul regim a acestuia, „care, deşi nu este un erou, nu are totuşiun fond rău”.

18. Reclamantul a subliniat, la finalul intervenţiei sale, că nu existau probe care să-ipermită să afirme că A.P. cedase într-adevăr presiunilor Securităţii, dar că venise în faţajurnaliştilor pentru a-şi exprima suspiciunile şi pentru a prezenta argumentele sale,„argumente care nu sunt probe absolute, dar care sunt în aşteptarea celor absolute. Însăprobele absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor.”

19. Partea relevantă a intervenţiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisă deJudecătoria Bucureşti în hotărârea din 13 iulie 2001 (infra, pct. 31), era următoarea:

„Există un singur caz în privinţa căruia pot spune că am o bănuială […] – cred că avem dreptul să neexprimăm bănuielile – şi persoana la care mă gândesc este domnul [A.P].

Domnul [A.P.] a fost numit ministrul culturii imediat după revoluţie. Dacă luăm lista persoanelor cares-au infiltrat în structurile puterii imediat după 1990, vedem că cei care au ocupat funcţii decizionale aveau cevaîn spate. Desigur, acest lucru nu dovedeşte că domnul [A.P.] a colaborat în mod obligatoriu cu Securitatea. Înafară de acest lucru, de-a lungul timpului, acesta a făcut dovada unei incredibile obedienţe faţă de primulministru de la vremea respectivă, [P.R.], care a devenit preşedintele PD […] dar [proba] cea mai incontestabilăeste faptul că [A.P] a acceptat să figureze pe listele candidaţilor pentru colegiu. Cunosc problemele pe care le-aavut înainte, la finalul foarte aşteptat - conform spuselor sale - al mandatului său de ministru al afacerilorexterne. Atunci când domnul [P.R.] l-a solicitat încă o dată pentru acest post, a răspuns „da” şi nu numai că arăspuns „da”, dar a dus o întreagă politică pentru a convinge opinia publică de faptul că avea acest drept. Chiardacă, conform legii privind la accesul la dosare, nu avea acest drept. Îmi amintesc dezbaterile pe care le-am avutla GDS privind caracterul acceptabil al numirilor lui [M.D.] şi a lui [A.P.], prezenţa lui A.P. acolo şi modul încare acesta a argumentat în acea zi. Făcuse referire, cu patos, la marile dileme morale ridicate de dosare şi laamploarea dramelor ascunse în aceste dosare. Nu puteam să luăm acele afirmaţii ad literam, ca nişte copii; deacea, după mai multe săptămâni de discuţii – ţin să spun acest lucru –, mai mulţi membri GDS au căpătatconvingerea că [A.P] are o problemă la dosar, că se comporta în acest fel din cauza dosarului său. De ce ? Pentrucă domnul [A.P.], o personalitate faţă de care am toate motivele să dau dovada de consideraţie, colaborase cuSecuritatea? Acest lucru este foarte simplu şi explicabil în cazul unei persoane care, la vremea respectivă, deşi nuera un erou cu o inteligenţă absolut de precisă şi elaborată pentru a se opune strategiilor Securităţii, nu aveatotuşi un fond rău. Precum ştiţi, a fost exclus din partid şi a avut probleme cu Securitatea din cauza mişcării demeditaţie transcendentală. Şi în acest caz era vorba de o înscenare a securităţii, care angajase un agent străin

pentru grupul esoteric „Meditaţia transcendentală”. În orice caz, prin această activitate, căzuseră în capcană maimulţi intelectuali români de prestigiu şi acţiunea reuşise să intimideze intelighenţia românească, cel puţin pentruun anumit timp. Una dintre victime fusese [A.P.]. Or, este evident că într-o astfel de situaţie eşti convocat deSecuritate, ţi se bate cu pumnul în masă, eşti ameninţat, eşti forţat să faci multe declaraţii – şi nu doar o dată, însăde nenumărate ori. În plus, există o tehnică faimoasă ce constă în a pune pe hârtie şi a semna lucruri de care deviiresponsabil, pe care ţi le asumi şi de care eşti conştient. La Rahova s-a întâmplat ca securiştii să sosească îngrupuri şi să bată cu pumnul în masă zicând: „Semnează ! „Semnează ! „Semnează ! Pentru a-ţi da seama căacest verb traduce un ordin şi nu o opţiune, trebuie să ai un anumit sânge rece, o anumită furie interioară şi oanumită stăpânire de sine. Nu cred că [A.P.] are aceste capacităţi… Şi nici nu cred că era suficient de abil în ceeace priveşte textele de lege pentru a rezista unei astfel de presiuni. De-a lungul anilor, [A.P.] a făcut parte din„grupul de la Păltiniş”. Este de la sine înţeles că, prin această activitate, era în centrul preocupărilor Securităţii.În orice caz, cei care fuseseră subiectul unor anchete trebuia să continue să dea explicaţii cu privire la discuţiilelor în cursul unor interogatorii ulterioare. Şi astfel, încet, încet, ajungeam să facem greşeli şi fiecare greşealăconta în dosar şi te făceau să fii din ce în ce mai slab; ajungeam să facem lucruri pe care nu ne-am fi imaginatvreodată că le vom face într-o zi. Probabil că [A.P.] simte o jenă imensă şi că, din această cauză nu a putut vorbiîn 1990 despre fapte despre care consider că ar fi trebuit să vorbească. O spun încă o dată: nu am probe. Amvenit în faţa dumneavoastră pentru a exprima unele bănuieli şi pseudo-argumente, adică argumente care nu suntprobe absolute, dar care sunt în aşteptarea celor ce vor fi absolute. Însă probele absolute nu pot fi obţinute decâtcu colaborarea instituţiilor.”

20. Discursul reclamantului a avut parte de o mare acoperire mediatică. De exemplu,cotidianul naţional România liberă titra în ediţia sa din 21 februarie 2001: „Gabriel Andreescua lansat ieri acuzaţii grave: [A.P.] este bănuit că a colaborat cu fosta Securitate”.

B. Condamnarea penală a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii decalomnie

21. La 27 februarie 2001, A.P. a introdus o plângere penală împotriva reclamatului,acuzându-l de insultă şi de calomnie pentru afirmaţii ce îl priveau, cu ocazia conferinţei depresă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat, de asemenea, un miliard de lei vechi (ROL) cutitlu de daune-interese şi ca reclamantul să fie obligat să prezinte scuze în mod public.

1. Dezbaterile în faţa Judecătoriei Bucureşti

22. La şedinţa de judecată din 3 iulie 2001, Judecătoria Bucureşti a ascultatreclamantul, partea vătămată şi procurorul.

23. Procurorul a solicitat achitarea reclamantului pe motiv că discursul în litigiuexprima o suspiciune şi nu o afirmaţie asupra unui fapt stabilit şi că nu exista niciun elementcare să dovedească faptul că reclamantul acţionase cu intenţia de a calomnia partea vătămată.

24. În concluziile sale scrise, reclamantul a făcut referire, printre altele, la o declaraţiemanuscrisă dată de A.P. la 19 mai 1982. Conform reclamantului, conţinutul acestei declaraţiiîntărea suspiciunile sale conform cărora A.P. ar fi putut ceda presiunilor Securităţii,furnizându-i informaţii de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale alealtora, precum libertăţii de exprimare şi libertăţii de întrunire. Acesta se baza pe următorulpasaj din scrisoare:

„Precizez că, la ceva timp după [...], am informat un ofiţer din cadrul Ministerului de Interne referitor laconferinţa de presă la care am participat, exprimându-mi dezacordul în privinţa conţinutului acesteia şi uimireacă a putut avea loc în condiţii oficiale”.

25. În concluziile scrise, reclamantul susţine că revelarea unor astfel de informaţii şiexprimarea dezacordului într-o declaraţie dată în faţa unui reprezentat al fostului regim,reprezenta o atitudine, dacă nu de colaborare cu regimul, cel puţin de discreditare, întrucât oastfel de atitudine era „o invitaţie la reprimarea organizatorilor” acelor întruniri. În aceastăprivinţă, reclamantul consideră că declaraţia lui A.P. din 19 mai 1982 era o probă de naturăsă-i întărească suspiciunile, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 187/1999 oferea o definiţie

legală a noţiunii de „colaborator al organelor securităţii ca poliţie politică”, incluzând „oricealtă persoană care a dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prinalte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, cu excepţia declaraţiilorfăcute în cursul anchetelor de persoane lipsite de libertate din motive politice şi referitoare lafapte care le erau imputate.

26. Reclamantul a menţionat, de asemenea, două persoane ce făceau parte din GDS, şianume R.S. şi D.P., care în unele discuţii cu el îşi exprimaseră suspiciunile în privinţa lui A.P.

27. Reclamantul a considerat, de asemenea, că în temeiul dreptului la libertatea deexprimare avea dreptul să judece fapte ce erau evidente, dar şi altele doar aparente.

28. Din concluziile scrise ale reclamantului reiese că, la 15 mai 2001, adversarul său,A.P. fusese audiat de judecătorie cu privire la declaraţia din 19 mai 1982. În această privinţă,A.P. declarase că fusese constrâns de Securitate să dea declaraţia incriminată şi că aceastaviza cetăţeni de naţionalitate elveţiană care participaseră la conferinţă şi nu participanţiromâni.

29. În cele din urmă, reclamantul subliniază că, deşi şi-a exprimat îndoielile în ceea cepriveşte integritatea lui A.P., realizase dintotdeauna că A.P. făcuse doar dovadă de slăbiciuneîn faţa presiunilor securităţii şi că nu acţionase niciodată cu scopul de a face rău sau de aobţine privilegii din partea regimului. A concluzionat că „afirmaţia conform căreia o persoanănu este un erou nu poate fi considerată drept calomnie”.

30. Pe parcursul dezbaterilor, A.P. a prezentat în faţa instanţei un certificat eliberat deCNSAS al cărui membru era, datat din 12 iunie 2001, care atesta că nu colaborase cuSecuritatea. De asemenea, acesta a depus la dosar o declaraţie extrajudiciară a lui D.P. din 12iunie 2001, în care acesta din urmă declara că nu afirmase niciodată că A.P. avea legături cufosta Securitate, că nu purtase discuţii cu reclamantul pe acest subiect şi că nu îşi asuma nimicdin ceea ce reclamantul afirmase în privinţa sa.

2. Hotărârea Judecătoriei Bucureşti din 13 iulie 2001

31. Prin hotărârea din 13 iulie 2001, Judecătoria Bucureşti a dispus achitareareclamantului, cu motivarea că elementele materiale şi intenţionale ale infracţiunilor de careera acuzat nu existau în speţă şi a respins pretenţiile civile ale părţii vătămate.

32. Făcând referire la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de a avea acces lainformaţii de interes public şi la dreptul la protecţia reputaţiei altora, astfel cum sunt garantatede Constituţie, instanţa a reţinut, în primul rând, că afirmaţiile reclamantului, care descriapartea vătămată ca fiind o persoană „care a dat dovadă de o incredibilă obedienţă faţă de[P.R.]” şi o persoană slabă, incapabilă să se opună poliţiei politice a regimului comunist, eraujudecăţi de valoare şi nu depăşeau limitele criticii acceptabile faţă de personalităţi publice, cuatât mai mult cu cât reclamantul nu folosise expresii triviale sau injurioase, iar afirmaţiile salenu erau de ordinul absurdului sau al imposibilităţii obiective. Prin urmare, instanţa aconcluzionat în sensul absenţei infracţiunii de calomnie în această privinţă.

33. Instanţa a considerat apoi că, din discursul reclamantului, se putea deduce căacesta imputase părţii vătămate colaborarea cu fosta Securitate.

34. Aceasta a constat încă de la început interesul publicului faţă de acest subiect,având în vedere calitatea lui A.P de persoană publică, învestită în funcţii oficiale, dintre careîndeosebi cea de membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.Interesul public era deosebit de vigilent în privinţa condiţiilor impuse de lege pentru a devenimembru al colegiului CNSAS, în special condiţia de a nu fi făcut parte din structurilesecurităţii şi de a nu fi colaborat cu aceasta. În această privinţă, instanţa a subliniat căreclamantul făcuse afirmaţiile litigioase în cadrul unei dezbateri publice a cărei sferă deaplicare era mai mare şi viza eficacitatea CNSAS şi a soluţiilor oferite de Legea nr. 187/1999.

35. Instanţa a considerat că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, întrucât nu îşiexprimase niciodată certitudinea că partea civilă colaborase cu Securitatea, ci doar supoziţiile

sale în această privinţă, întemeiate pe anumite indicii de natură să dea naştere unor bănuieli.Instanţa a observat că reclamantul insistase tot timpul asupra subiectivităţii demersului său şiasupra lipsei probelor sigure, avertizând astfel publicul şi îndemnându-l să facă o evaluareproprie a indiciilor existente.

36. În plus, în ceea ce priveşte certificatul care atesta că A.P. nu colaborase cu fostaSecuritate, instanţa a considerat că era posibil ca acest atestat să nu înlăture îndoielilereclamantului, având în vedere că acesta le exprimase în contextul în care critica CNSAS şieficacitatea sa, ceea ce implica faptul că avea îndoieli şi asupra probelor emise de aceastăinstituţie.

37. Instanţa a concluzionat astfel:

„[...] fie că ajunge sau nu la o concluzie eronată, demersul [reclamantului] este făcut cu bună-credinţă –având în vedere că el însuşi a atras atenţia asupra insuficienţei argumentelor sale – şi că reprezintă doar ointerpretare a faptelor obiective, prezentate în mod corect (şi anume prezenţa părţii vătămate în două cabinete,faptul că fusese supusă presiunilor fostei securităţi, modul notoriu în care fosta Securitate îşi forţa victimele săcolaboreze, etc.) în contextul judecăţilor de valoare care, eronate sau nu, scapă controlului instanţei şiinterpretărilor care nu sunt imposibile sau improbabile [...], acest demers se încadrează în limitele libertăţii deexprimare.”

38. Respingând cererea părţii civile de acordare de daune-interese, cu motivarea căreclamantul nu comisese fapte ilicite, ci îşi exercitase doar dreptul la libertatea de exprimaregarantat de Constituţie, instanţa a dispus, de asemenea, că toate cheltuielile de judecată rămânîn sarcina statului.

3. Recursul părţii vătămate în faţa Tribunalului Bucureşti

39. Partea civilă a introdus recurs în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva hotărâriidin 13 iulie 2001.

40. Parchetul a formulat, de asemenea, recurs, pe motiv că toate cheltuielile dejudecată ar fi trebuit să fie imputate părţii care a pierdut.

41. Cu ocazia primei şedinţe de judecată din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti adispus amânarea şedinţei pentru o dată ulterioară, astfel încât motivele recursului să fiecomunicate reclamantului.

42. La 15 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a iniţiat dezbaterile asuprarecursurilor formulate de A.P. şi de parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitatmenţinerea achitării reclamantului şi respingerea recursului păţii civile ca nefondat.

43. Au fost ascultate susţinerile orale ale avocatului reclamantului şi ale avocatuluipărţii adverse. Reclamantul, care era prezent la şedinţă, nu a fost audiat personal de tribunal.

44. Prin hotărârea din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis recursulformulat de A.P., a obligat reclamantul la plata unei amenzi penale de 5 000 000 ROL şi laplata sumei de 50 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral către partea vătămată.

45. Instanţa a considerat că reclamantul nu reuşise să demonstreze veridicitateaafirmaţiilor sale, conform cărora A.P. colaborase cu fosta Securitate, în timp ce certificatuldin 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta că A.P. nu colaborase cu aceasta. Instanţa nu afăcut nicio referire la considerentele judecătoriei în favoarea achitării reclamantului. Aceasta afolosit următorii termeni:

„În speţă, inculpatul nu a putut face proba verităţii afirmaţiilor sale care au avut o anumită rezonanţă înconştiinţa publicului şi ar fi putut duce la sancţionarea părţii vătămate dacă s-ar fi dovedit reale, având în vederefuncţia pe care aceasta din urmă o ocupa la vremea faptelor şi declaraţia prin care negase orice colaborare cuSecuritatea. Faptul că partea vătămată nu a avut statutul de colaborator al securităţii reiese din certificatul nr.5552/12 iunie 2001 depus la dosar, eliberat de CNSAS. Având în vedere aceste consideraţii, conform art. 38515

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., tribunalul admite recursul părţii vătămate, casează hotărârea contestată şi, pe fond,obligă reclamantul în temeiul art. 206 C. pen. coroborat cu art. 63 C. pen. la plata unei amenzi penale de5 000 000 lei.”

46. La 19 februarie 2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002,reclamantul a plătit suma datorată cu titlu de daune-interese avocatului lui A.P.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Dreptul şi practica interne relevante

47. Dispoziţiile Codului de procedură penală care reglementează domeniul de aplicareal competenţei instanţelor ce se pronunţă ca urmare a unui recurs, astfel cum erau în vigoarela vremea faptelor, cât şi modificările care au fost aduse prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006,sunt descrise în cauza Mihaiu împotriva României (nr. 42512/01, pct. 21 şi 22, 4 noiembrie2008).

48. În ceea ce priveşte accesul la dosarele ce aparţineau serviciilor secrete şideconspirării fostei poliţii politice, dreptul intern relevant, şi anume Legea nr. 187/19991, estedescris în hotărârea Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28341/95, pct. 31-32, CEDO2000-V) şi în hotărârea Petrina împotriva României (nr. 78060, pct. 17-18, 14 octombrie2008).

49. Dispoziţiile relevante din Codul penal român, în materie de calomnie, astfel cumerau în vigoare la vremea faptelor şi modificările legislative ulterioare sunt descrise înhotărârea Boldea împotriva României [nr. 1999/02, pct. 16-18, CEDO 2007-… (fragmente)].

50. Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen. român, în vigoare la vremea faptelor, suma maximăa amenzii penale prevăzută pentru infracţiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL.

51. Prin hotărârea nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea deabrogare a art. 205-207 C. pen. privind insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia persoanelor,astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod imperativ prin sancţiuni dedrept penal.2

B. Rapoartele anuale ale Consiliului Naţional pentru Studierea ArhivelorSecurităţii

52. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000 – 31 mai2002, publicat în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în preambuldificultăţile întâlnite în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului direct la arhiveledeţinute de serviciile secrete, reticente să le predea. Acest preambul era redactat după cumurmează:

1 Legea nr. 187/1999 a fost abrogată prin art. 38 din OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şideconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial, nr. 182 din 10 martie 2008.2 Dispoziţiile vechiului Cod penal care incriminau faptele de insultă şi calomnie au fost abrogate prin art. I pct.56 din Legea nr. 278/2006, însă prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 104din 12 februarie 2007) Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile referitoare la abrogarea art. 205-207 C. pen.sunt neconstituţionale. In urma publicării deciziei Curţii Constituţionale, în jurisprudenţă această situaţie a fostinterpretată diferit de către organele judiciare. Astfel, unele parchete şi instanţe au concluzionat că infracţiunilede insultă şi calomnie sunt în continuare incriminate, iar alte parchete şi instanţe au apreciat că decizia CurţiiConstituţionale nu a avut nici un efect asupra dezincriminării celor două infracţiuni.La 25 august 2010, Procurorul General al României a promovat un recurs în interesul legii, în vederea stabiliriiconsecinţelor deciziei Curţii Constituţionale asupra efectelor dispoziţiilor art. 205-207 C. pen. Prin Decizia nr. 8a Secţiilor Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii, în sensul că normelede incriminare a insultei şi calomniei precum şi prevederile din Codul penal privind proba verităţii, nu trebuiereincriminate, judecătorii urmând a-şi motiva decizia dată după ce au fost sesizaţi de Procurorul General alRomâniei în legătură cu soluţiile diferite ale instanţelor.In noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 - Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24iulie 2009, insulta şi calomnia nu sunt incriminate.

„Accesul la dosarele personale create de fosta Securitate cu privire la cetăţenii români este o temă care apreocupat opinia publică şi mediile politice începând din decembrie 1989.

Au trecut zece ani de la momentul în care subiectul a început să fie dezbătut până la promulgarea Legiinr. 187/1999. Alte patru luni au fost necesare pentru ca Parlamentul României să poată vota pentru componenţaColegiului CNSAS şi încă un an până la închirierea unei clădiri ca sediu. La aceasta se adaugă faptul că Legeanr. 187/1999 a reprezentat în final rezultatul negocierilor în urma cărora textul iniţial a suferit numeroasemodificări care au afectat coerenţa actului legislativ în ansamblu, fapt care a marcat începutul activităţii CNSAS,perioadă care face obiectul prezentului raport.

Un moment semnificativ al primilor doi ani de activitate l-a reprezentat mutarea CNSAS într-un sediucare să fie corespunzător şi semnarea unui protocol adiţional de colaborare cu SRI, care a permis începutulprocesului efectiv al transferului arhivelor fostei Securităţi către CNSAS şi îndeplinirea unui obiectiv major allegii, şi anume accesul persoanelor la propriile dosare.

Principala dificultate [...] a constat în faptul că s-a lucrat sub presiunea timpului şi a opiniei publice,ceea ce se poate explica, bineînţeles, prin cei zece ani de întârziere pe care i-am înregistrat în raport cu ComisiaGauck din Germania, de exemplu. De asemenea, faptul că fondul CNSAS se constituie în baza dosarelor pe carearhivele SRI le-au transferat şi nu prin predarea in situ a acestor arhive este un factor esenţial”.

53. Acest prim raport menţiona faptul că Serviciul Român de Informaţii a predatCNSAS, în perioada relevantă, 3 573 dosare individuale. Serviciul de Informaţii Externe i-apredat 65 dosare, iar instanţele militare, 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS includeau, întotal, 3 652 dosare individuale.

54. Conform ultimului raport anual al CNSAS publicat în 2008, Serviciul Român deInformaţii a predat CNSAS, în 2007, 15 500 dosare individuale. În acelaşi an, MinisterulJustiţiei a predat şi 104 907 dosare personale, clasate anterior în arhivele instanţelor militaredin Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj.

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie

55. Reclamantul se plânge că, prin pronunţarea condamnării penale din 29 octombrie2001 de către Tribunalul Bucureşti, fără a fi ascultat personal, a fost încălcat dreptul său la unproces echitabil. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevantesunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, decătre o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricăreiacuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...)”

56. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

57. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv deinadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

58. Reclamantul subliniază că, în mod contrar dispoziţiilor Codului de procedurăpenală, Tribunalul Bucureşti, prima instanţă ce l-a condamnat, nu l-a ascultat şi nu i-a datocazia să ia ultimul cuvântul. Ca urmare, acesta nu a avut ocazia să precizeze semnificaţia

afirmaţiilor sale, făcute la conferinţa de presă din 20 februarie 2001, nici să rectifice ceea ce aputut fi reţinut în mod eronat – în special modul şi timpul verbal folosit în discursul său. Într-adevăr, reclamantul susţine că la conferinţa de presă folosise modul condiţional în fraza „Dece domnul [A.P.] ar fi colaborat cu Securitatea?” şi nu modul indicativ „colaborase”, astfelcum a reţinut judecătoria. Observă, în cele din urmă, că, în conformitate cu prevederileCodului de procedură penală, ultimul cuvânt al inculpatului nu este un act proceduralfacultativ, nefiind lăsat la latitudinea instanţei, nici chiar a inculpatului.

59. Guvernul consideră că, examinând acuzaţia penală îndreptată împotrivareclamantului, instanţele naţionale au respectat pe deplin garanţiile de independenţă, deimparţialitate, de publicitate şi de egalitatea armelor. În această privinţă, guvernul subliniazăcă, în speţă, reclamantul a fost ascultat de judecătorie, declaraţia sa scrisă fiind depusă ladosar. Mai mult decât atât, avocatul i-a apărat cauza în timpul procedurii de recurs. În plus,reclamantul a avut posibilitatea să depună la dosar mijloacele de probă pe care le-a consideratrelevante pentru apărarea cauzei sale. De asemenea, partea interesată nu a solicitat înprocedura de recurs administrarea de noi probe.

60. Guvernul subliniază că, în ceea ce priveşte interpretarea probelor, TribunalulBucureşti a ţinut seama şi de motivarea judecătoriei. Tribunalul nu a făcut decât să recalificeafirmaţiile imputate reclamantului ca fiind defăimătoare. Guvernul observă, de asemenea, cătribunalul nu şi-a întemeiat decizia în întregime sau într-o proporţie considerabilă pedeclaraţia reclamantului, ci pe ansamblul pieselor aflate la dosar.

61. De asemenea, Guvernul reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii, instanţelenaţionale sunt cele care, în principiu, trebuie să evalueze elementele obţinute şi relevanţacelor pe care părţile doresc să le prezinte, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuieanalizat ţinând seama de ansamblul ei. Acesta atrage atenţia asupra ultimelor modificări aleCodului de procedură penală care impun instanţelor de recurs să asculte inculpatul.

2. Motivarea Curţii

62. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 în procedura de apel depindde caracteristicile procedurii în cauză şi este necesar să se ţină seama de ansamblul proceduriiinterne şi de rolul care revine instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când oşedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poatejustifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apelintern, de întinderea competenţelor instanţei de apel, de modul în care au fost realmenteprezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de naturachestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996,pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).

63. În faţa unei instanţe de apel care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, art. 6 nugarantează în mod necesar dreptul la o şedinţă publică şi nici, în cazul în care are loc o astfelde şedinţă, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, 29 octombrie1991, pct. 33 seria A , nr. 212-C).

64. Pe de altă parte, Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de apel este sesizată cuo cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, nupoate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fărăaprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a săvârşitfapta considerată ca infracţiune (hotărârea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32,seria A nr. 134, şi hotărârea Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO2000-VIII).

65. În speţă, Curtea observă de la bun început că nu se contestă faptul că reclamantul afost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără să fi fost ascultat în persoană (supra, pct. 43). Caurmare, pentru a determina dacă a avut loc o încălcare a art. 6 din convenţie este indicat să seexamineze rolul Tribunalului Bucureşti şi natura chestiunilor pe care trebuia să le analizeze.

66. Curtea reaminteşte că, în speţă, întinderea competenţelor Tribunalului Bucureşti,în calitate de instanţă de recurs, este definită de art. 38515 şi 38516 C. proc. pen. Conform art.38515, Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de recurs, nu era obligat să judece din nou pe fond,dar avea această posibilitate şi a folosit-o. Prin hotărârea din 29 octombrie 2001, TribunalulBucureşti a anulat hotărârea din 13 iulie 2001 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond.Conform prevederilor legale citate, pronunţându-se din nou pe fond, Tribunalul Bucureşti s-abucurat de plenitudine de jurisdicţie şi a judecat cauza atât cu privire la motivele de fapt, cât şide drept. Tribunalul putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului, fie să-l găseascăvinovat, după ce realizase o apreciere completă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii încauză, administrând, după caz, probe noi.

67. În speţă, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronunţată de primainstanţă, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat asupra temeiniciei acuzaţiei aduse reclamantului,găsindu-l vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără a-l asculta personal, în ciudafaptului că a fost prezent la şedinţa de judecată. În plus, astfel cum reiese din dosar, instanţa aomis, de asemenea, să dea ultimul cuvânt reclamantului (a contrario Constantinescu, citatăanterior, pct. 27 şi 58). Or, în opinia Curţii, în pronunţarea hotărârii, tribunalul nu s-a limitatla a efectua o interpretare diferită în drept de cea a judecătoriei în ceea ce priveşte unansamblu de elemente obiective, ci a efectuat o nouă apreciere a faptelor considerate stabiliteîn prima instanţă şi le-a reîncadrat, chestiune ce depăşeşte limitele consideraţiilor strictjuridice (mutatis mutandis, Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 36, 10 martie2009). Într-adevăr, aspectele cauzei pe care tribunalul a fost necesar să le analizeze pentru a sepronunţa asupra vinovăţiei reclamatului aveau un caracter faptic, având în vedere că acesta areexaminat existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de calomnie (supra, pct. 45).

68. Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat ladreptul său de a fi ascultat personal (Calmanovici împotriva României nr. 42250/02, pct. 108,1 iulie 2008, şi mutatis mutandis, Botten, citată anterior, pct. 53). Ca urmare, Curtea considerăcă instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive cu scopul de a-l asculta pe reclamant laşedinţa de judecată, chiar dacă partea interesată nu a solicitat acest lucru în mod expres(Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 41, 8 martie 2007, Spînu împotriva României,nr. 32030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008, şi mutatis mutandis, Botten, citată anterior, pct. 53) saucel puţin să îi dea posibilitatea să confirme sau să completeze, dacă este cazul, concluziileavocatului său. Curtea reaminteşte, de asemenea, că dreptul inculpatului de a avea ultimulcuvântul are o importanţă incontestabilă, acesta nu trebuie confundat cu dreptul de a fiascultat, în timpul dezbaterilor, de către o instanţă (Constantinescu, citată anterior, pct. 58 infine).

69. În acest context, Curtea consideră că ascultarea reclamantului de către judecătorienu a eliberat tribunalul de obligaţia de a-l asculta, cu atât mai mult cu cât judecătoria îlachitase. În plus, Curtea observă, de asemenea, că nu i se putea imputa reclamantului o lipsăde interes faţă de proces, în măsura în care acesta a asistat la şedinţele în faţa judecătoriei şi înfaţa tribunalului [a se vedea supra, pct. 22 şi 43, şi a contrario, Ivanciuc împotriva României(dec), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005].

70. Astfel, Curtea consideră că pronunţarea condamnării reclamantului, fără ca acestadin urmă să fie audiat personal şi mai ales după achitarea sa de către judecătorie (a se vedea,printre altele, Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 54, 29 martie 2007), estecontrarie cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din convenţie.

Ca urmare, această dispoziţie a fost încălcată.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

71. Reclamantul susţine că pronunţarea condamnării penale şi civile prin hotărârea din29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti reprezintă o ingerinţă disproporţionată în

libertatea sa de exprimare şi nu este necesară într-o societate democratică. Acesta invocă art.10 din convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de aprimi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontierePrezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau deteleviziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesarepentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenireainfracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgareainformaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

72. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

73. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv deinadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

74. Reclamantul consideră că pronunţarea condamnării penale şi civile pentrusăvârşirea infracţiunii de calomnie reprezintă o ingerinţă în dreptul său la libertatea deexprimare, ce nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. Acesta susţine că, pronunţânddiscursul incriminat, exercitase în mod legitim dreptul său la libertatea de exprimare,prezentând aprecierea sa subiectivă a faptelor şi a aparenţelor, formulând judecăţi de valoareşi nu certitudini referitor la poziţia lui A.P. asupra chestiunii deconspirării fostei poliţiipolitice şi bazându-se pe un temei faptic suficient. Reclamantul susţine în această privinţă cădiscursul său a fost decent şi de bună-credinţă.

75. Acesta consideră, de asemenea, că motivele oferite de autorităţile naţionale pentrua justifica ingerinţa nu erau relevante şi suficiente. Astfel, reclamantul observă că TribunalulBucureşti şi-a formulat decizia având în vedere funcţia publică a lui A.P., membru alcolegiului CNSAS şi secretar de stat. Or, conform reclamantului, tocmai acest statut permiteao limită mai mare a criticii formulate la adresa lui A.P. Reclamantul mai subliniază căinteresul public era deosebit de vigilent în privinţa condiţiilor impuse de lege pentru a devenimembru al colegiului CNSAS şi respectarea acestor cerinţe de către membrii respectivuluicolegiu. Reclamantul susţine că afirmaţiile sale plecau de la faptul dovedit că, uneori,instituţiile statului pronunţaseră hotărâri contrare legii. Acesta consideră că preluareadeclaraţiilor sale în mod trunchiat de către presă nu poate atrage după sine răspunderea sacivilă şi penală.

76. Reclamantul subliniază că suma pe care a trebuit să o plătească lui A.P. cu titlu deprejudiciu moral cumulată cu amenda penală reprezenta, la vremea faptelor, mai mult detreizeci de ori valoarea salariului minim lunar.

77. Guvernul admite că hotărârea Tribunalului Bucureşti din 29 octombrie 2001 puteafi interpretată ca o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Cu toateacestea, consideră că este vorba despre o ingerinţă prevăzută de lege, şi anume de art. 206 C.pen. în ceea ce priveşte condamnarea penală şi de art. 998 şi 999 C. civ. în ceea ce priveştecondamnarea civilă. În plus, condamnarea avea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţieialtora, în speţă celei a lui A.P., care ocupa o funcţie publică importantă.

78. În ceea ce priveşte necesitatea acestei ingerinţe într-o societate democratică,Guvernul observă, în primul rând, că afirmaţiile incriminate ale reclamantului au fost făcutecu ocazia unei conferinţe de presă şi că au fost preluate de mai multe ziare. Acesta considerăcă discursul reclamantului avea un caracter tendenţios, deşi partea în cauză cunoştea realitateaverificărilor la care A.P. fusese supus pentru a fi numit în funcţiile sale. Acesta observă, deasemenea, că deşi reclamantul a pronunţat numele lui pe D.P. pentru a susţine unele dintreafirmaţiile sale, acesta din urmă neagă aceste susţineri într-o declaraţie extrajudiciară depusăla dosar de către A.P.

79. Guvernul consideră, de asemenea, că declaraţiile reclamantului, în ansamblu,includeau imputări de facto, lipsite de orice temei faptic. În această privinţă, acestareaminteşte că, astfel cum l-a indicat însăşi judecătoria, discursul reclamantului a avut partede o mare acoperire mediatică, de natură să lezeze demnitatea, prestigiul şi dreptul la imagineal lui A.P. Or, în măsura în care reclamantul a depăşit limitele criticii admisibile faţă deoficialităţi, Guvernul consideră că marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depăşită.Acesta apreciază, de asemenea, că motivele invocate de instanţele naţionale erau relevante şisuficiente în sensul art. 10 § 2. Guvernul subliniază, în plus, că reclamantul a fost obligat laplata unor sume modice prin raportare la cele reţinute în cauze în care Curtea a constatat oîncălcare a dreptului la libertatea de exprimare.

2. Motivarea Curţii

80. Curtea consideră că pronunţarea condamnării în litigiu se analizează ca o„ingerinţă” în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamant. O asemeneaingerinţă încalcă art. 10 din convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută prin lege”,urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 şi este„necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea scopului sau scopurilorrespective.

a. „Prevăzută de lege”

81. Curtea remarcă că Tribunalul Bucureşti şi-a întemeiat hotărârea de condamnare areclamantului pe art. 206 C. pen. care sancţionează calomnia şi pe art. 998 C. civ. carereglementează răspunderea civilă delictuală. Ingerinţa era prin urmare „prevăzută prin lege”

b. „Scop legitim”

82. Curtea observă că ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim în sensul art. 10 § 2din convenţie şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a lui A.P., cunoscut ca fiind unom de cultură, fost Ministru al Culturii şi al Afacerilor Externe şi fost membru al colegiuluiCNSAS.

c. „Necesară într-o societate democratică”

83. Curţii îi revine să stabilească dacă această ingerinţă era „necesară” într-o societatedemocratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. În această privinţă, Curtea face trimiterela principiile fundamentale care decurg din jurisprudenţa sa în materie [a se vedea, printremulte altele, Tournancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53886/00, pct. 64-68, 24 noiembrie2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi36448/02 pct. 45 şi 46, CEDO 2007-XI şi July şi Sarl Libération împotriva Franţei, nr.20893, CEDO 2008-… (fragmente), pct. 60-64].

84. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curţii nu este sub nicio formă de a sesubstitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pe

care le-au pronunţat conform puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să selimiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şiîn mod rezonabil; ingerinţa în litigiu trebuie considerată în cadrul întregii cauze, inclusivafirmaţiile reclamantului şi contextul în care au fost pronunţate (News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I).

85. În special, este de competenţa Curţii să determine dacă motivele invocate deautorităţile naţionale pentru a justifica această ingerinţă sunt considerate „relevante şisuficiente” şi dacă măsura incriminată era „proporţională cu scopurile legitime urmărite”(Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI). Prin urmare,Curtea trebuie să se convingă de faptul că, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelorrelevante, autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10(Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, pct. 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 171, 15 decembrie 2005].

86. În afară de aceasta, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat unechilibru just între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 şi, pede altă parte, cea a dreptului la reputaţie al persoanelor în cauză, care, ca element al vieţiiprivate, este protejat la art. 8 din convenţie (Chauvy şi alţii citată anterior, pct. 70 in fine).Această ultimă dispoziţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive care să garantezerespectarea efectivă a vieţii private chiar şi în relaţiile dintre persoane (Von Hannoverîmpotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI; Petrina împotriva României, nr.78060/01, pct. 35, 14 octombrie 2008).

87. În speţă, remarcând calitatea de cronicar a reclamantului – care nu este de profesieziarist – şi cea de militant pentru drepturile omului, Curtea reaminteşte că, drept urmare a„datoriilor şi răspunderilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită deart. 10 din convenţie, persoanelor care, precum reclamantul se implică într-o dezbaterepublică, este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-credinţă astfelîncât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotrivaFranţei, nr. 53984/00, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 2004-II, şi Bladet Tromsø şiStensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu toate astea, leeste permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamère împotrivaFranţei, nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).

88. Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a considerat că, prinafirmaţiile în litigiu făcute cu ocazia unei conferinţe de presă, reclamantul îl expusese pe A.P.dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, având în vedere funcţiile pe care le ocupă. Caurmare, este necesar să se examineze, având în vedere principiile menţionate anterior, dacămotivele expuse de Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea părţii interesate erau„relevante şi suficiente”.

89. Curtea reaminteşte în această privinţă că art. 10 § 2 din convenţie nu lasă locrestricţiilor în privinţa libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau alchestiunilor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61,CEDO 1999-IV]. Astfel, aceasta trebuie să ţină cont de întregul context în care afirmaţiile înlitigiu au fost formulate (Bladet Tromsø şi Stensaas împotria Norvegiei, citată anterior, pct.62).

90. Curtea observă de la bun început că discursul incriminat al reclamantului a avutloc în contextul particular al unei dezbateri de ordin naţional pe un subiect de interes generalşi extrem de sensibil. Subiectul dezbaterii era aplicarea Legii nr. 187/1999 privind accesul lapropriul dosar întocmit de securitate şi viza deconspirarea caracterului de poliţie politică alacestei organizaţii, cât şi ineficacitatea activităţii CNSAS. În acest context, reclamantul aexprimat unele bănuielile în privinţa colaborării lui A.P., figură publică foarte cunoscută înRomânia, cu securitatea.

91. Curtea reaminteşte că, deşi persoanele publice nu se expun întocmai în modconştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici [Janowski

împotriva Poloniei (MC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999-I], limitele criticii admisibilesunt mai mari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale decât în cazul persoanelor fizice(Mamère, citată anterior, pct. 27). În speţă, afirmaţiile în litigiu îl vizau pe A.P., personalitatepublică şi mediatică, în calitatea sa de membru al CNSAS (a contrario, Petrina, citatăanterior, pct. 46). Or, în opinia Curţii, interesul general manifestat faţă de adoptarea Legii nr.187/1999 şi faţă de aplicarea sa de către CNSAS, era de natură să justifice dezbaterea publicăasupra chestiunii dacă membrii acestui organism îndeplineau criteriile impuse de lege pentru aocupa o astfel de funcţie.

92. În această privinţă, trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conformcăreia, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile să justifice oingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie clară întrefapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, exactitateajudecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24februarie 1997, pct. 42, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, şi Harlanova împotrivaLetoniei (dec), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, dacă este vorba despre susţineri privindconduita unui terţ, uneori poate fi dificil să se facă distincţia între imputările de facto şijudecăţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate adeveri excesivădacă este total lipsită de temei faptic (Ierusalim împotriva Austriei, nr. 26958/95, pct. 43,CEDO 2001-II).

93. În speţă, examinând afirmaţiile în litigiu, prin prisma întregului discurs alreclamantului, se constată o îmbinare între judecăţi de valoare şi anumite elemente cu caracterfaptic.

94. Curtea constată că reclamantul avertizase publicul că îşi exprima unele suspiciuni,că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi a aparenţelor referitoare la situaţia lui A.P. în ceeace priveşte chestiunea deconspirării fostei poliţii politice. Afirmaţiile examinate nu erauprezentate ca certitudini [a contrario Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), pct. 100,CEDO-XI şi Petrina, citată anterior, pct. 44], ci ca suspiciuni, aşteptând ca soluţiile oferite deLegea nr. 187/1999 – care era principala temă a discursului său – să devină eficiente în ceeace priveşte accesul publicului la dosarele fostei securităţi şi să permită verificarea acestorbănuieli. În plus, reclamantul şi-a justificat suspiciunile făcând referire la comportamentul luiA.P. şi la fapte, precum, de exemplu, apartenenţa sa la mişcarea de meditaţie transcendentală,şi la modul de a acţiona al agenţilor securităţii, realitate ce nu a fost contestată. Este necesarsă se constate că certificatul care atesta că A.P. nu colaborase cu securitatea nu a fost întocmitdecât după conferinţa de presă organizată de reclamant (supra, pct. 30). În acest context,Curtea consideră că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, scopul conferinţei fiind de ainforma publicul cu privire la un subiect de interes general (a contrario, Mihaiu, citatăanterior, pct. 67).

95. În plus, Curtea constată că era vorba de afirmaţii orale pronunţate cu ocazia uneiconferinţe de presă, ceea ce nu i-a dat reclamantului posibilitatea de a le reformula, de a lecompleta sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei,hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39293/98, pct. 46, şi Boldea, citată anterior, pct. 58). Înaceastă privinţă, trebuie subliniat că reclamatul a ţinut să precizeze că folosise modulcondiţional şi nu cel indicativ, astfel cum reţinuse presa şi judecătoria (supra, pct. 19 şi 20).

96. Curtea consideră, de asemenea, că buna-credinţă a reclamantului era atestată şi defaptul că acesta participase la procedura penală îndreptată împotriva sa (a contrario, Ivanciuc,citată anterior). Curtea observă că partea în cauză a dat dovadă de interes faţă de acest procesprezentându-se la şedinţele de judecată în faţa judecătoriei şi a tribunalului. Astfel, a fostposibil să fie ascultat personal de judecătorie, să depună concluzii scrise şi să prezinte, la toatestadiile procedurii, probe care să îi susţină afirmaţiile (a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citatăanterior, pct. 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00,pct. 51 şi Petrina, citată anterior, pct. 50).

97. Acestea fiind spuse, este esenţial pentru protejarea intereselor concurente pe carele reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor să fie asigurată într-o anumitămăsură o procedură echitabilă (Steel şi Morris împotriva Regatului-Unit, nr. 68416/01, pct.95, CEDO 2005-II ). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiatde un proces echitabil, încălcându-se art. 6 § 1, în măsura în care a fost condamnat fără a fiaudiat personal de instanţa care i-a stabilit vinovăţia. În plus, casând această hotărâre pentru acondamna reclamantul sub aspect civil şi penal, tribunalul nu a acordat atenţie contextului încare afirmaţiile respective fuseseră făcute sau intereselor care erau în joc (mutatis mutandis,Desjardin împotriva Franţei, nr. 22567/03, pct. 39 şi 46, 22 noiembrie 2007), nici faptului căpartea în cauză fusese achitată în prima instanţă.

98. În aceste condiţii, nu se poate afirma că tribunalul a furnizat motive „relevante şisuficiente” pentru a concluziona că reclamatul adusese atingere reputaţiei lui A.P. şi pentru a-lcondamna.

99. În ceea ce priveşte proporţionalitatea atingerii aduse dreptului la libertatea deexprimare, Curtea reaminteşte că natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente caretrebuie luate în considerare (Cumpănă şi Mazăre împotriva României citată anterior, pct. 111,şi Brunet-Lecomte şi alţii împotriva Franţei, nr. 42117/04, pct. 51, 5 februarie 2009).

100. În această privinţă, trebuie amintit că, deşi statele contractante au posibilitatea şichiar îndatorirea de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare, astfel încât să fieasigurată prin lege o protecţie corespunzătoare a reputaţiei indivizilor, acestea trebuie să evitesă adopte măsuri care pot determina presa şi formatorii de opinie să nu îşi îndeplinească rolulde atenţionare a publicului cu o privire la chestiuni de interes general – precum relaţiilepersonalităţilor publice cu fostul regim represiv de înainte de 1989. Curtea observă astfelsuma deosebit de mare a daunelor-interese care reprezenta mai mult de cincisprezece orivaloarea salariului mediu la vremea faptelor.

101. Ţinând seama de consideraţiile precedente şi în mod special de importanţadezbaterii de interes general în contextul căreia au fost făcute afirmaţiile în litigiu, Curteaconsideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificatăprin motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu poate fi considerată proporţională şideci „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 din convenţie.

Ca urmare, această dispoziţie a fost încălcată.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

102. Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptulintern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

103. Reclamantul solicită 5 500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumă cereprezintă cuantumul amenzii penale şi a prejudiciului moral plătit părţii vătămate ca urmare acondamnării sale. Acesta consideră că suma trebuie reevaluată, ţinând seama de evoluţiasalariului mediu în perioada cuprinsă între data plăţii acestor sume (2002) şi 2009.Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

104. Guvernul consideră că sumele plătite de reclamant, în urma condamnării sale,trebuie reevaluate ţinând cont de metodele de reevaluare propuse de Institutul Naţional deStatistică. Astfel, acesta apreciază că valoarea sumelor reactualizate este de 2 222 EUR.Guvernul consideră, de asemenea, că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şisuma solicitată cu acest titlu nu a fost dovedită şi că o eventuală hotărâre judecătorească de

condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral pretins dereclamant.

105. Curtea consideră că baza care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţiiechitabile, constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilăşi în ingerinţa disproporţionată în dreptul său la libertatea de exprimare, pe care a suferit-oprin condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. Aceasta constată că reclamantula plătit atât amenda penală, cât şi daunele-interese impuse ca urmare a condamnării penale (acontrario, Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 78, 4 octombrie 2007). Ca urmare,având în vedere ansamblul elementelor prezentate de părţi cu privire la acest punct, Curteaconsideră că este necesar să i se acorde reclamantului 3 500 EUR cu titlu de prejudiciumaterial.

106. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil unprejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, estenecesar să i se acorde 5 000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

107. Reclamantul solicită, de asemenea, 38 EUR pentru cheltuielile suportate în faţainstanţelor interne şi 5 000 RON, adică aproximativ 1 180 EUR pentru cele suportate în faţaCurţii. Acesta a furnizat documente justificative pentru o parte a acestor sume.

108. Guvernul subliniază că reclamantul nu a depus la dosar decât un documentjustificativ pentru suma de 5 000 RON.

109. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţinerambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real,necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele care se află în posesiasa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acordereclamantului pentru toate cheltuielile suma de 1.180 EUR.

C. Dobânzi moratorii

110. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe ratadobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majoratăcu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Declară cererea admisibilă;2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie;4. Hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la

care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenţie, suma de3 500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de prejudiciu material şi 5000 EUR (cinci miieuro) cu titlu de prejudiciu moral şi 1 180 EUR pentru cheltuieli de judecată, care trebuieconvertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plusorice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sumetrebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumutmarginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şimajorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete decerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 iun. 2010, în temeiul art.77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep CasadevallGrefier Preşedinte

Tradus şi revizuit de IER

Secţia a treia

CAUZA BUCUR ŞI TOMA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 40238/02)

Hotărâre

Strasbourg

8 ianuarie 2013

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferimodificări de formă.

În cauza Bucur şi Toma împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din

Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, NonaTsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier desecţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 4 decembrie 2012,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 40238/02 îndreptată împotriva României, prin caretrei resortisanţi ai acestui stat, domnii Constantin Bucur şi Mircea Toma şi doamna SoranaToma („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţiapentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Monica Macovei şi de Dan Mihai, avocaţi înBucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental,doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Primul reclamant a invocat în special nerespectarea libertăţii sale de exprimare princondamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informaţii clasificate „strict secrete”(art. 10 din convenţie), precum şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 dinconvenţie). Ceilalţi doi reclamanţi au considerat că dreptul lor la respectarea vieţii private afost încălcat prin interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice şi păstrareaînregistrărilor de către Serviciul Român de Informaţii („SRI”) (art. 8 din convenţie). Cei treireclamanţi s-au plâns că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac internă efectivă care să lepermită să depună plângere faţă de încălcarea drepturilor garantate prin articolele sus-menţionate (art. 13 din convenţie).

4. La 4 septembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernuluicererea. În conformitate cu fostul art. 29 § 3 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, căadmisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România(art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna KristinaPardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 dinregulament).

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanţii Constantin Bucur şi Mircea Toma s-au născut în 1952, iar reclamantaSorana Toma în 1985. Reclamanta este fiica celui de al doilea reclamant. Aceştia locuiesc înBucureşti.

A. Originea cauzei

7. În 1996, primul reclamant lucra în cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrarea comunicaţiilor telefonice într-o unitate militară a SRI cu sediul în Bucureşti. Sarcinile saleconstau în asigurarea supravegherii şi înregistrării continue a convorbirilor telefonice alepersoanelor înscrise în registrul ţinut în acest scop de către compartiment, verificarea calităţiişi continuităţii înregistrărilor, precum şi asigurarea respectării condiţiilor de interceptare (datade început şi sfârşit a interceptărilor, identitatea persoanei ale cărei convorbiri telefonice erauinterceptate, poşta interceptată etc.).

8. În cadrul activităţii sale, primul reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubriciledin registrul compartimentului, în care se făceau înregistrări cu creionul, nu erau complete, şianume numele real al persoanei puse sub ascultare, numărul actului de autorizare ainterceptării emis de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul carejustifica măsura; de asemenea, nu exista concordanţă între persoana indicată în registru cafiind proprietarul postului telefonic şi titularul real. Pe de altă parte, un număr considerabil dejurnalişti, oameni politici şi oameni de afaceri erau puşi sub ascultare, mai ales după afacerilerăsunătoare menţionate în presă.

9. Reclamantul afirmă că a comunicat aceste nereguli colegilor săi şi şefuluicompartimentului de supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, la ordinul comandantuluiunităţii, l-a mustrat, l-a sfătuit să renunţe la cele susţinute, i-a spus că avea unele probleme,dar şi copii de crescut şi a declarat „nu noi schimbăm ordinea lucrurilor”.

10. Întrucât persoanele respective s-au arătat dezinteresate de problemă, reclamantul l-acontactat pe deputatul T.C., membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilorşi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI. Acesta din urmăl-a informat că mijlocul cel mai bun pentru a dezvălui publicului neregulile constatate înexercitarea atribuţiilor sale era să ţină o conferinţă de presă. În opinia lui T.C., comunicareaneregulilor în faţa comisiei din care făcea parte nu ar fi avut niciun efect, având în vederelegăturile dintre preşedintele comisiei şi directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., preşedintelecomisiei ar fi întârziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit să o desfăşoare în privinţadirectorului SRI. De asemenea, o eventuală intervenţie în faţa Camerei Deputaţilor nu ar fiavut decât o finalitate informativă deoarece camera nu avea posibilitatea de a lua măsuri înaceastă privinţă. Pentru a-şi fundamenta susţinerile sale şi la recomandarea lui T.C.,reclamantul şi-a însuşit unsprezece casete audio conţinând convorbirile telefonice ale maimultor jurnalişti şi oameni politici.

11. La 13 mai 1996, a avut loc o conferinţă de presă. În prezenţa câtorva membri aipartidului România Mare şi a deputatului T.C., reclamantul a făcut publice casetele audio şineregulile constatate în activitatea SRI. Acesta şi-a justificat acţiunile prin dorinţa de a vedearespectate legile române şi, în primul rând, Constituţia. Acesta a menţionat că informaţiilefăcute publice nu constituiau secrete de stat, ci dovada activităţilor de poliţie politică

desfăşurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, în decursul unui an cu alegeriparlamentare şi prezidenţiale. Interceptările convorbirilor telefonice erau, în opinia sa, înbeneficiul partidului aflat la putere şi al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne.În cele din urmă, reclamantul a declarat că nimeni nu poate fi obligat să păstreze un secret destat în scopul ascunderii încălcărilor legii şi că observase deja că nici Preşedintele Republicii,nici Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, nici Comisia parlamentară pentru exercitareacontrolului asupra activităţii SRI nu reacţionaseră în trecut, atunci când presa dezvăluisenereguli de o gravitate excepţională comise de directorul SRI.

12. Conferinţa de presă ţinută de reclamant a avut un ecou răsunător în media locală şiinternaţională. Organizaţiile politice şi neguvernamentale au făcut declaraţii pe această temă.

B. Ancheta Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţiiSRI

13. La 15 mai 1996, Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţiiSRI a însărcinat o comisie specială să ancheteze alegaţiile primului reclamant. Aceasta s-aprezentat la sediul SRI pentru a efectua o anchetă la faţa locului. Conform concluziilorprezentate de reclamant în faţa Tribunalului Militar Teritorial, comisia l-a audiat pe directorulSRI, care ar fi lăsat să se înţeleagă că interceptările făcute publice de către reclamant ar fi fostrealizate de către acesta în nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea, pe şefulcompartimentului însărcinat cu interceptările, care ar fi declarat că nu existau acte deautorizare a interceptării convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele menţionate dereclamant.

14. Curtea nu a fost informată nici cu privire la lucrările întreprinse de comisie, nici cuprivire la rezultatul anchetei.

C. Procedura penală împotriva lui Constantin Bucur

15. La 14 mai 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-aautosesizat în cauză.

16. La 20 mai 1996, s-a efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului. La aceeaşi dată,reclamantul a dat o declaraţie procurorului responsabil de cauză.

17. La 27 mai 1996, reclamantul a fost trecut în rezervă, pierzându-şi astfel calitatea decadru militar activ.

18. La 19 iulie 1996, procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării s-a prezentat la sediulSRI şi a examinat mai multe registre. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost informaţiîn acest sens. Cu această ocazie, procurorul a întocmit un proces-verbal.

19. La 31 iulie 1996, a început urmărirea penală faţă de reclamant, acesta fiind învinuit desăvârşirea de infracţiuni prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. I seimputa că, în exercitarea atribuţiilor, a cules şi a transmis informaţii cu caracter secret (art. 19din lege) şi că a divulgat şi a folosit, în afara cadrului legal, informaţii, cunoscute înexercitarea atribuţiilor, privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor (art. 21 dinlege).

20. La 5 august 1996, reclamantul a fost învinuit şi de săvârşirea infracţiunii de furt,infracţiune pedepsită prin art. 208 şi 224 din Codul penal, pentru sustragerea unor caseteaudio din sediul SRI.

21. În cursul cercetării penale, reclamantul a solicitat următoarele măsuri: să fie interogatdirectorul SRI, care ar fi declarat presei şi comisiei parlamentare că posturile telefoniceindicate de reclamant nu fuseseră puse sub ascultare, şi să se dispună ca SRI să furnizeze ocopie a cererilor trimise procurorului pentru obţinerea actelor legale de autorizare ainterceptărilor şi a înregistrărilor, precum şi o copie a registrului parchetului în care s-auconsemnat actele de autorizare respective. Prin aceste cereri de probe, reclamantul intenţiona

să demonstreze că unele acte de autorizare a interceptării au fost eliberate în urma conferinţeide presă din 13 mai 1996. Procurorul militar însărcinat cu efectuarea cercetării a respinscererea reclamantului fără o motivare a deciziei sale.

22. La o dată neprecizată, nouă persoane fizice şi juridice care fuseseră puse sub ascultare(inclusiv redacţia ziarului A.C.) au depus plângeri penale pentru violarea secretuluicorespondenţei, infracţiune pedepsită prin art. 195 C. pen.

23. La 23 octombrie 1996, procurorul a decis examinarea separată a plângerilor respective.24. Prin rechizitoriul din 24 octombrie 1996, parchetul militar a decis trimiterea în judecată

a reclamantului. Cauza a fost înaintată Tribunalului Militar Bucureşti. Acesta şi-a declinatcompetenţa şi a trimis cauza Tribunalului Militar Teritorial (denumit în continuare„Tribunalul Militar”).

25. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, preşedintele completului de judecată al TribunaluluiMilitar, C.L., a declarat la începutul procesului: „O să-l rad pe Bucur”. Aceste cuvinte au fostpreluate în cotidianul România Mare din 24 octombrie 1997.

26. În cursul procedurii în faţa instanţelor, reclamantul a fost reprezentat de mai mulţiavocaţi, care s-au angajat prin declaraţii scrise să nu divulge informaţiile clasificate „strictsecrete” în temeiul legislaţiei interne.

27. Prima şedinţă a fost stabilită pentru 23 decembrie 1996, dată la care tribunalul i-aaudiat pe reclamant şi pe deputatul T.C.

28. În cadrul şedinţei publice din 7 februarie 1997, tribunalul a ascultat unsprezece martori,inclusiv T.N., membru al partidului România Mare, care participase la conferinţa de presă din13 mai 1996, precum şi unsprezece ofiţeri, colegi şi superiori ai reclamantului. În cursulşedinţei, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei la procurorul militar în vederea continuăriicercetărilor. Acesta solicita să se verifice dacă actele de autorizare a interceptării emise decătre procuror erau justificate de motive de siguranţă naţională. La 14 februarie 1997,apărătorii reclamantului au depus un memoriu în susţinerea acestei cereri, argumentând căexaminarea cauzei era nedisociabilă, în ceea ce priveşte elementele intenţional şi material aleinfracţiunii, de examinarea celor nouă plângeri penale depuse de persoanele ale cărorconvorbiri telefonice au fost interceptate de SRI.

29. În cursul şedinţei publice din 21 februarie 1997, Tribunalul Militar a respins cerereareclamantului în temeiul art. 317 şi 333 din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”),potrivit cărora restituirea dosarului la procuror are loc atunci când cercetarea penală nu estecompletă. Tribunalul a considerat că, în cazul de faţă, cercetarea penală este completă în ceeace priveşte faptele referitoare la reclamant.

30. În cadrul aceleiaşi şedinţe, reclamantul a solicitat în special următoarele măsuri:interogarea lui V.M., directorul SRI la momentul la care au avut loc interceptărileconvorbirilor telefonice, care ar fi declarat în presă şi în faţa comisiei parlamentare căposturile telefonice menţionate de reclamant nu ar fi fost puse sub ascultare, precum şiinterogarea lui R.T., noul director al SRI, care afirmase în presă că era la curent cuinterceptările fără drept ale convorbirilor telefonice practicate în cadrul SRI. De asemenea,acesta a solicitat ca SRI să fie obligat să prezinte: copia cererilor trimise procurorului pentru aobţine actele legale de autorizare a interceptărilor şi a înregistrărilor, cu toate documenteleaferente acestora, copia registrului parchetului în care se consemnează actele de autorizare,precum şi înscrisurile din dosarele constituite în urma celor nouă plângeri penale formulate depersoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate. De asemenea, acesta a solicitatca SRI să fie obligat să precizeze dacă interceptările convorbirilor telefonice conduseseră laurmărirea penală faţă de persoanele vizate. Reclamantul intenţiona să folosească aceste probepentru a demonstra că actele de autorizare emise de procuror, depuse la dosarul cauzei, erauulterioare interceptărilor convorbirilor telefonice şi că, în orice caz, nu erau justificate demotive legate de siguranţa statului. Reclamantul a decis să nu declanşeze procedura decertificare a autenticităţii în privinţa actelor de autorizare.

31. Şedinţa a fost amânată pentru 7, apoi 14 martie 1997.

32. Prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a hotărât că toate cererile de probe,sus-menţionate, nu erau pertinente. Instanţa a declarat că mărturiile depuse de V.M. şi R.T. nuaveau legătură cu cauza deoarece declaraţiile făcute presei nu puteau face obiectul unuicontrol judecătoresc. În ceea ce priveşte documentaţia aferentă cererilor de autorizare,tribunalul a considerat că aceasta implica elemente strict confidenţiale care nu aveau legăturăcu cauza, ca de exemplu întrebarea dacă ascultările telefonice au condus la urmăriri penalesau problema rezultatului celor nouă plângeri penale. Referitor la registrul parchetului în carese consemnează actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile formulatede SRI şi actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autorităţile publice şică autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri decertificare a autenticităţii, pe care reclamantul a refuzat să o iniţieze.

Cu toate acestea, constatând că era vorba despre prima cauză adusă în faţa instanţelor înmateria art. 19 şi 21 din Legea nr. 51/1991, tribunalul a admis administrarea altor probesolicitate de reclamant: audierea a şase martori, prezentarea actelor de autorizare pentrupunerea sub ascultare a telefoanelor în cauză în casetele făcute publice în cadrul conferinţei depresă, prezentarea regulamentului de organizare a comisiei parlamentare pentru controlulasupra activităţii SRI (pentru a putea stabili modalităţile de sesizare a comisiei de cătrepersoanele interesate) şi prezentarea procesului-verbal al şedinţei ţinute de această comisie la15 mai 1996 (în vederea unei comparaţii cu diversele declaraţii făcute în cursul cercetăriipenale).

În plus, tribunalul a hotărât din oficiu administrarea altor probe. Astfel, tribunalul a dispusca parchetul general să depună la dosar cererile pentru actele de autorizare a interceptării,stenogramele şedinţelor camerelor reunite ale Parlamentului şi ale comisiilor juridice aleacestuia în cursul cărora a fost dezbătută şi adoptată Legea nr. 51/1991, precum şi audiereaaltor şase martori.

33. La 28 martie 1997, tribunalul a luat act de faptul că parchetul prezentase actele deautorizare a interceptării posturilor telefonice respective în casetele făcute publice de cătrereclamant în cadrul conferinţei de presă, precum şi cererile pentru actele de autorizare ainterceptării. Ţinând seama de caracterul strict secret al acestor documente, tribunalul le-adepus la un volum diferit (volumul nr. 9) constituit în acest scop. De asemenea, tribunalul aaudiat doi martori. Şedinţa a fost amânată pentru a permite administrarea celorlalte probe.

34. La 11 aprilie 1997, tribunalul a audiat alţi doi martori, printre care şi al doileareclamant, Mircea Toma, ziarist la A.C. Acesta a denunţat caracterul lipsit de legalitate alinterceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice instalate la domiciliul său şi laredacţia ziarului A.C. unde lucra, precum şi refuzul parchetului de a efectua o anchetăconcretă în urma plângerii penale formulate în numele ziarului. Tribunalul a amânat şedinţapentru a permite parchetului şi SRI să depună concluzii cu privire la excepţia deneconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 51/1991, ridicată între timp de către primulreclamant.

35. La 21 aprilie 1997, tribunalul a suspendat examinarea cauzei şi a sesizat CurteaConstituţională cu privire la excepţia respectivă.

36. Prin decizia din 12 septembrie 1997, Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate.

37. La 12 ianuarie 1998, ulterior reluării examinării cauzei, Tribunalul Militar a amânatşedinţa la cererea avocatului primului reclamant, aflat în imposibilitatea de a se prezenta înfaţa instanţei.

38. La 9 februarie 1998, tribunalul a audiat trei martori. În cadrul şedinţei, reclamantul adenunţat mai multe erori prezente în răspunsul parchetului general cu privire la actele deautorizare emise.

39. În perioada 9 martie – 4 august 1998, tribunalul a amânat şedinţa de şase ori, înprincipal din cauza absenţei celor cinci martori citaţi să se înfăţişeze; în cele din urmă, au fostaudiaţi doi dintre aceştia.

40. La 22 septembrie 1998, reclamantul a depus concluzii scrise. Acesta susţinea că nuîncălcase niciuna dintre valorile protejate de legea penală şi că, în prezenta cauză, nu eraîntrunită condiţia existenţei unui pericol social, faţă de care se subordona sancţionarea unuiact de către legislaţia penală. Acesta a subliniat în special că scopul acţiunii sale fusese de aface publice ilegalităţile comise în cadrul SRI în detrimentul persoanelor particulare şi, astfel,de a asigura respectarea drepturilor garantate de Constituţie. Referitor la celelalte modalităţi lacare ar fi putut apela pentru a denunţa neregulile respective, reclamantul a subliniat că oriceacţiune la nivel ierarhic era inutilă având în vedere poziţia adoptată de directorul SRI în urmaconferinţei de presă şi faptul că luase legătura cu deputatul T.C., membru al Comisieiparlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI. În plus, infracţiuneaprevăzută la art. 19 din Legea nr. 51/1991 implica existenţa intenţiei de a participa la acţiunicare pot aduce atingere siguranţei naţionale, în vreme ce el acţionase cu bună-credinţă. Deasemenea, reclamantul a invocat încălcarea libertăţii sale de exprimare, în eventualitatea uneicondamnări penale. Concluziile se bazau, printre altele, pe înscrisurile clasificate strict secreteşi depuse la dosar în volumul nr. 9.

41. Prin hotărârea din 20 octombrie 1998, Tribunalul Militar l-a condamnat pe reclamant lao pedeapsă cu închisoarea de 2 ani cu suspendarea executării pentru furt, culegerea şitransmiterea de informaţii cu caracter secret în afara cadrului legal, precum şi divulgarea şifolosirea, în afara cadrului legal, a informaţiilor privind viaţa particulară, onoarea şi reputaţiapersoanelor.

Hotărârea tribunalului s-a bazat pe faptul că interceptările telefonice fuseseră efectuate înbaza unor acte de autorizare emise de procurori şi depuse la dosar. Pentru acelaşi temei,tribunalul a respins alegaţiile reclamantului cu privire la îndoielile sale faţă de legalitateainterceptărilor. De asemenea, tribunalul a observat că reclamantul nu a denunţat pretinselenereguli directorului SRI şi nu a sesizat Comisia parlamentară pentru exercitarea controluluiasupra activităţii SRI. Referitor la elementul intenţional al infracţiunilor, tribunalul aconsiderat că acordul dat de reclamant deputatului T.C. pentru a devoala conţinutul casetelordovedea existenţa intenţiei, prevăzută de lege, pentru a putea califica faptele respective dreptinfracţiuni.

De asemenea, tribunalul a observat că, aşa cum reiese dintr-o notă prezentată de SRI,potrivit regulamentului intern al acestei instituţii, casetele conţinând convorbiri telefonice setransmiteau departamentului responsabil de transcrierea informaţiilor; în cazul în care unitateacare solicitase interceptarea comunicaţiilor nu formula o cerere de transcriere în termen de10 zile, informaţiile se ştergeau, iar casetele se restituiau compartimentului de supraveghere-înregistrare în vederea reutilizării lor.

42. Reclamantul a formulat apel în faţa Curţii Militare de Apel.43. La 5 aprilie 1999, curtea de apel a amânat şedinţa pe motivul citării necorespunzătoare

a SRI. La 26 aprilie şi 12 mai 1999, curtea de apel a amânat şedinţa la cererea reprezentanţilorreclamantului, aflaţi în imposibilitatea de a se prezenta în instanţă. La 2 iunie 1999, instanţa adesemnat din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta pe reclamant şi a amânat şedinţa pentru a-i permite să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului.

44. În şedinţa din 7 iunie 1999, la care reclamantul nu s-a prezentat, avocatul desemnat dinoficiu a solicitat să fie depuse la dosar cererile trimise procurorului pentru a obţine actelelegale de autorizare a interceptării, precum şi o copie a registrului parchetului în care seconsemnau actele de autorizare. Curtea Militară de Apel a stabilit că probele respectivefuseseră administrate deja şi, prin urmare, a respins cererea avocatului.

45. Prin hotărârea din 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a confirmat hotărâreapronunţată în primă instanţă.

46. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea Supremă de Justiţie.47. La 16 decembrie 1999, 30 martie 2000, 22 iunie 2000, 19 octombrie 2000, 18 ianuarie

2001, 28 iunie 2001 şi 14 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a amânat şedinţa lacererea reclamantului, care dorea să fie reprezentat de un avocat ales ori să se apere singur. La

8 februarie şi 25 octombrie 2001, instanţa supremă a respins cererile reclamantului privindtrimiterea cauzei la parchet şi închiderea procedurii, cereri întemeiate pe faptul că la26 noiembrie 2000 a fost ales deputat, funcţie care îi garanta imunitate parlamentară. La22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a amânat şedinţa pentru a se putea pronunţaasupra unei cereri de recuzare formulate de reclamant. La 17 ianuarie 2002, instanţa a amânatşedinţa pentru a permite reclamantului să-şi prezinte motivele de recurs. Dezbaterile au avutloc la 11 aprilie 2002.

48. Prin hotărârea din 13 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins excepţia ridicatăde reclamant cu privire la imunitatea sa parlamentară, după ce a constatat că acesta devenisedeputat la 26 noiembrie 2000, adică ulterior trimiterii sale în judecată. Pe fond, instanţa arespins recursul reclamantului, confirmând motivarea primei instanţe.

D. Interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de al doilea şi al treilea reclamant

49. Una dintre casetele luate de Constantin Bucur şi făcute publice conţinea înregistrareaunei convorbiri telefonice care a avut loc la 12 aprilie 1996 între cea de a treia reclamantă,fiica minoră a celui de al doilea reclamant, şi mama acesteia, de la telefonul instalat ladomiciliul celui de al doilea şi al treilea reclamant.

50. Cel de al doilea reclamant, Mircea Toma, precum şi unii dintre colegii săi de la redacţiaziarului A.C. au depus plângere penală denunţând interceptările fără drept ale convorbirilortelefonice efectuate de la posturile telefonice aparţinând ziarului. La 28 noiembrie 1996,redacţia ziarului a primit o notă de informare că interceptările în cauză vizau un anumitmembru al redacţiei şi fuseseră realizate pe baza actului de autorizare emis de procuror.

51. La 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de către Tribunalul Militar în cadrulprocesului penal împotriva primului reclamant, cel de al doilea reclamant a denunţatcaracterul nelegal al interceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice instalatela domiciliul său ori la redacţia ziarului A.C. unde lucra, precum şi refuzul parchetului de aefectua o anchetă reală în urma plângerii penale formulate în numele ziarului (supra, pct. 34).Tribunalul nu a dat curs denunţărilor făcute de cel de al doilea reclamant.

52. În pofida mai multor cereri adresate autorităţilor, reclamanţii nu au putut obţine copiiale diferitelor documente depuse la dosarul penal, în special cererile de autorizare, actele deautorizare a interceptării sau de transcriere a convorbirilor telefonice, din cauza caracteruluilor strict secret. Cu toate acestea, la 29 mai 2003, cel de al doilea reclamant şi avocata sa,doamna Macovei, au luat cunoştinţă de o parte din înscrisurile din dosarul penal la sediulTribunalului Militar. Cel de al doilea reclamant a aflat astfel că telefoanele redacţiei ziaruluiA.C. şi telefonul de la domiciliul său au fost puse sub ascultare, pe baza actului de autorizareemis de procuror la 16 noiembrie 1995. Durata de valabilitate a actului de autorizare s-amenţinut până la 15 mai 1996.

53. În scurtul interval de timp în care a fost autorizată să consulte dosarul, avocata celui deal doilea reclamant a copiat de mână cererea SRI pentru interceptarea convorbirilor telefoniceale domnului Toma, precum şi actul de autorizare emis de procuror în acest scop. Din lecturacopiilor respective, care au fost transmise Curţii, reiese că cererea pentru actul de autorizare ainterceptării se bazează pe faptul că SRI deţinea informaţii şi indicii care sugerau că domnulToma desfăşura activităţi ce constituiau o ameninţare pentru siguranţa naţională a României,fără alte precizări referitoare la informaţiile şi indiciile respective. Actul de autorizare emisprocuror la 16 noiembrie 1995 nu prezintă o motivare mai amplă.

II. Dreptul şi practica interne relevante

54. Dispoziţia relevantă din Codul penal este redactată după cum urmează:

Art. 263 alin. (1)Omisiunea sesizării organelor judiciare

„Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciulîn cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului deurmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.”

55. Prevederile relevante ale Legii nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranţanaţională a României dispun:

Art. 3

„Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele:a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau

indivizibilităţii statului român;b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război sau de război civil, înlesnirea

ocupaţiei militare străine […];c) trădarea prin ajutarea inamicului;d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violenţe care urmăresc slăbirea puterii de stat;e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora,

procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puterisau organizaţii străine […];

f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilordemocratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilorromâni sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele dedistrugere, degradare […] a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărăriinaţionale;

g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinescfuncţii importante în stat […];

h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste deorigine comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste[…];

i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îlconstituie săvârşirea de asemenea fapte;

j) atentatele contra unei colectivităţi […];k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile

autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea […], precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept,dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională;

l) iniţierea sau constituirea de organizaţii […] în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate lalit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituitepotrivit legii.”

Art. 4

„Prevederile art. 3 nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului deapărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori dealtă natură, garantate prin Constituţie sau legi.

Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice şi nu poate faceobiectul unei imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietăţile sale ori încorespondenţă sau comunicaţii, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale, dacă nu săvârşeştevreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale.”

Art. 8

„Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se execută de Serviciul Român deInformaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării […]”

Art. 10

„Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter secret de stat.”

Art. 13

„Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate,cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopulculegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor […]

Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de cătreprocurori anume desemnaţi de procurorul general al României. […] procurorul […] emite un mandat caretrebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile deinformaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale căreicomunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelorce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fiexecutat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.

Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul generalpoate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.

Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului[…] se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emismandatul.”

Art. 16

„Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze, în nici un fel,drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor […]

Cetăţeanul care se consideră lezat […] poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare şiasigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului.”

Art. 19

„Iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduceatingere siguranţei naţionale, sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deţinerea,confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum şiculegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afaracadrului legal, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituieo infracţiune mai gravă.”

Tentativa se pedepseşte.”

Art. 20

„Desfăşurarea, fără mandat, a activităţilor supuse autorizării în condiţiile art. 13 […], sau depăşireamandatului acordat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune maigravă.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului care divulgă, refuză sau împiedică, în oricemod, aducerea la îndeplinire a mandatului eliberat în condiţiile prevăzute în art. 13.

Tentativa se pedepseşte.”

Art. 21

„Informaţiile privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor, cunoscute incidental în cadrulobţinerii datelor necesare siguranţei naţionale, nu pot fi făcute publice.

Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către salariaţii serviciilor de informaţii, a datelorprevăzute în alin. 1, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Tentativa se pedepseşte.”

56. Prevederile relevante ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şifuncţionarea Serviciului Român de Informaţii sunt redactate astfel:

Art. 2

„Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şivalorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie,potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.”

Art. 8

„Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentruobţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiilelegii.”

Art. 10

„În situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român deInformaţii, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.”

Art. 45

„Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, sepăstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.

Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai dupătrecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.”

57. Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor şi instanţelor militare în vigoare la datafaptelor, respectiv articolele relevante din Constituţie, din Legea nr. 54 din 9 iulie 1993privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare („Legea nr. 54/1993”) şi din Codulde procedură penală sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59892/00,pct. 24-25, 21 septembrie 2006) şi în Hotărârea Begu împotriva României (nr. 20448/02,pct. 63, 15 martie 2011).

58. La 14 decembrie 2004 a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecţiapersonalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnaleazăîncălcări ale legii. Principiile generale stabilite de această lege sunt în special următoarele:principiul responsabilităţii (conform căruia orice persoană care semnalează încălcări ale legiieste datoare să susţină reclamaţia cu date sau indicii privind fapta săvârşită); principiul buneiconduite (conform căruia este ocrotit şi încurajat actul de avertizare în interes public cuprivire la aspectele de integritate publică şi bună administrare, cu scopul de a spori capacitateaadministrativă şi prestigiul autorităţilor publice prevăzute de lege); principiul bunei-credinţe(conform căruia este ocrotită prin lege persoana încadrată într-o autoritate publică, instituţiepublică sau altă unitate bugetară […] care a făcut o sesizare, convinsă fiind de realitatea stăriide fapt şi că fapta constituie o încălcare a legii) (art. 4). Sesizarea poate fi făcută, alternativsau cumulativ, la una sau mai multe dintre entităţile următoare: şeful ierarhic; conducătorulautorităţii respective; comisiile de disciplină; organele judiciare; organele însărcinate cucercetarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor; comisiile parlamentare; mass-media; organizaţiile profesionale, sindicale sau patronale; organizaţiile neguvernamentale(art. 6). Avertizorii în interes public beneficiază de prezumţia de bună-credinţă [art. 7 alin. (1)lit. (a)]. În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanţa poatedispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacăsancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă(art. 9).

59. Documentul de însoţire a Raportului Comisiei către Parlamentul European şi Consiliuprivind progresele realizate în România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare, dindata de 22 iulie 2009, are următorul pasaj:

„În ceea ce priveşte sancţionarea funcţionarilor publici, datele colectate de Agenţia Naţională aFuncţionarilor Publici relevă faptul că, în 2008, comisiile disciplinare au soluţionat 837 de plângeri şi au

aplicat 375 de sancţiuni. Majoritatea acestor sancţiuni au constat în avertismente scrise, dar au inclus, deasemenea, 38 de concedieri. În patruzeci şi opt de cazuri a fost recomandată începerea urmăririi penale. Înmod surprinzător, puţine plângeri au provenit de la public (doar 15 %) şi doar 9 au fost efectuate dedenunţători. Majoritatea plângerilor sunt înaintate de conducerea instituţiilor sau de directorul acestora. […]Este necesară consolidarea punerii în practică şi conştientizarea politicilor de denunţare în cadrulinstituţiilor (în special a caracterului confidenţial al acestora).”

III. Dreptul şi practica internaţionale relevante

60. Pasajele relevante din Recomandarea nr. R(2000)10 a Comitetului de Miniştri privindcodurile de conduită pentru funcţionarii publici, adoptată la 11 mai 2000, sunt redactate astfel:

Articolul 11

„Ţinând cont în mod corect de dreptul de acces la informaţiile oficiale, funcţionarul public trebuie sătrateze în mod adecvat, cu toată confidenţialitatea necesară, toate informaţiile şi toate documentele obţinuteîn exercitarea, sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale.”

Articolul 12 – Raportarea

„5. Funcţionarul public trebuie să semnaleze autorităţilor competente orice dovadă, afirmaţie sau bănuială deactivitate ilegală sau criminală privind funcţia publică despre care el sau ea are cunoştinţă în sau cu ocaziaexercitării funcţiilor sale. Ancheta asupra faptelor raportate revine autorităţilor competente.

6. Administraţia publică trebuie să vegheze ca funcţionarul public care semnalează un caz prevăzut aici maisus în baza unor bănuieli rezonabile şi de bună credinţă să nu sufere nici un prejudiciu.”

61. La 19 aprilie 2007, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia1551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare asecretelor de stat. Paragrafele relevante sunt formulate astfel:

„1. Adunarea Parlamentară consideră că protecţia legitimă a secretelor de stat nu trebuie să devină unpretext pentru a restrânge în mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare, cooperareaştiinţifică internaţională şi activitatea avocaţilor şi a altor apărători ai drepturilor omului.

2. Aceasta reaminteşte importanţa libertăţii de exprimare şi de informare într-o societate democratică, încare trebuie să existe posibilitatea de a denunţa în mod liber corupţia, încălcarea drepturilor omului,distrugerea mediului şi orice alt abuz de putere.

[...]5. Adunarea constată că legislaţia a numeroase state membre ale Consiliului Europei referitoare la

secretul de stat este mai degrabă vagă sau acoperă un domeniu prea vast, ceea ce lasă posibilitatea de a ointerpreta astfel încât să înglobeze o întreagă serie de activităţi legitime ale jurnaliştilor, oamenilor deştiinţă, avocaţilor sau ale altor apărători ai drepturilor omului.

6. […] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la rândul său, a concluzionat că interdicţia impusă preseide justiţia britanică de a publica articole referitoare la o carte (Spycatcher) despre care se considera că arconţine informaţii secrete era „disproporţionată”, dat fiind că respectiva lucrare era deja difuzată înstrăinătate.

[…]9. Aceasta invită autorităţile judiciare din toate ţările vizate şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului să

găsească un echilibru corespunzător între, pe de o parte, interesul autorităţilor publice de a proteja secretulde stat şi, pe de altă parte, libertatea de exprimare şi libera circulaţie a informaţiilor în domeniul ştiinţific,precum şi interesul pe care îl prezintă, pentru societate, denunţarea abuzurilor de putere.

10. Adunarea constată că procedurile penale pentru încălcarea secretului de stat sunt deosebit de sensibileşi supuse unor abuzuri motivate de raţiuni politice. În consecinţă, Adunarea consideră că următoareleprincipii prezintă, pentru toate persoanele şi autorităţile implicate, un caracter vital pentru a garantaechitatea procedurilor respective:

10.1. informaţiile care aparţin domeniului public nu pot fi considerate secrete de stat, iar divulgarea lornu poate fi asimilată spionajului şi reprimată ca atare, chiar dacă persoana implicată culege, sintetizează,analizează sau comentează informaţiile respective. Acelaşi lucru este valabil pentru participarea lacooperare ştiinţifică internaţională şi pentru denunţarea corupţiei, a încălcării drepturilor omului, adistrugerii mediului sau a oricărui alt abuz de putere din partea autorităţilor publice (whistle-blowing);

10.2. legislaţia privind secretul de stat, inclusiv listele de informaţii secrete care ar putea servi ca temeipentru urmărirea penală, trebuie să fie clară şi, în primul rând, publică. Ordinele secrete în măsură să

justifice răspunderea penală nu pot fi considerate compatibile cu normele juridice ale Consiliului Europeişi ar trebui să fie abrogate în toate statele membre;(...)10.5. instanţele ar trebui să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor acordând o atenţie

deosebită principiului egalităţii armelor între Ministerul Public şi apărare […]10.7. în plus, civilii nu trebuie, de regulă, să fie judecaţi de instanţele militare; şi trebuie subliniat că toate

procesele trebuie să se desfăşoare în faţa unor instanţe competente, independente şi imparţiale, în cadrulunor proceduri conforme cu principiile internaţionale de echitate; […]”

62. Al şaptelea Raport general de activitate al GRECO (Groupe d’États contre lacorruption - Grupul de state împotriva corupţiei), adoptat în cadrul celei de a 32-a şedinţeplenare, desfăşurate în perioada 19 - martie 2007, conţine un capitol privind protecţiaavertizorilor. Raportul arată că numai Norvegia, Regatul Unit, România şi Statele Unite aleAmericii au adoptat, până la acea dată, legislaţii specifice în materie de avertizare şi conţineurmătorul pasaj:

„Divulgarea de informaţii confidenţiale

Avertizorii pot avea nevoie de asigurări că nu se expun unor sancţiuni disciplinare prin divulgarea unorinformaţii confidenţiale. În mai multe state membre, legislaţia este clară în privinţa ideii ca funcţionarii carelansează avertismente pe căile corespunzătoare nu pot fi acuzaţi de încălcarea obligaţiei lor deconfidenţialitate (exemple: Franţa, Spania). Legislaţia britanică prevede că orice obligaţie contractuală deconfidenţialitate este nulă în măsura în care aceasta împiedică un angajat să facă dezvăluiri sub protecţie.Cu toate acestea, dacă avertizorul săvârşeşte o infracţiune făcând dezvăluiri, acesta nu are protecţie. Efectulprincipal al acestei dispoziţii este de a exclude divulgările care constituie o ameninţare pentru securitateanaţională şi constituie o încălcare a legii privind secretul de stat (Official Secrets Act).”

63. La 29 aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia1729(2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli („orice persoanăpreocupată care trage un semnal de alarmă pentru a pune capăt unor acţiuni ce pot constitui unrisc pentru altă persoană”) cu scopul de a consolida responsabilizarea şi de a optimiza luptaîmpotriva corupţiei şi a administrării defectuoase, atât în sectorul public, cât şi în cel privat.După ce a constatat că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu dispun de textede lege complete pentru protejarea avertizorilor, deşi un număr mare dintre acestea au incluseîn sistemele lor juridice reglementări privind diferite aspecte ale acestei probleme şi privindraporturile de muncă, procedura penală, mijloacele de informare în masă, precum şi măsurispecifice pentru lupta anti-corupţie, Adunarea Parlamentară a invitat toate statele membre săîşi revizuiască legislaţia privind protecţia avertizorilor, ţinând seama de următoarele principiidirectoare:

„Protecţia «avertizorilor»”

6.1.1. definiţia dezvăluirilor protejate trebuie să includă toate avertismentele de bună-credinţă împotrivadiferitelor tipuri de acte ilicite, inclusiv a tuturor încălcărilor grave ale drepturilor omului, care afecteazăsau ameninţă viaţa, sănătatea, libertatea şi orice alt interes legitim al persoanelor în calitate de subiecţi aiadministraţiei publice sau contribuabili, ori în calitate de acţionari, angajaţi sau clienţi ai societăţilorprivate;

6.1.2. prin urmare, legislaţia ar trebui să acopere avertizorii din sectorul public, ca şi din cel privat,inclusiv membrii forţelor armate şi ai serviciilor de informaţii; şi

6.1.3. ar trebui să codifice punctele relevante în următoarele domenii ale dreptului:6.1.3.1. dreptul muncii – în special protecţia împotriva concedierilor abuzive şi a altor forme de

represalii în legătură cu locul de muncă;6.1.3.2. dreptul penal şi procedural penal – în special protecţia împotriva urmării penale pentru

calomnie sau încălcarea secretului comercial ori a secretului de stat, precum şi protecţia martorilor;6.1.3.3. dreptul mass-media – în special, protecţia surselor jurnalistice […]

6.2.3. În cazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează în mod corect,ori nu ar fi rezonabil să se aştepte că acestea funcţionează în mod corect dată fiind natura problemei

denunţate de avertizor, ar fi de asemenea indicată protejarea persoanei care foloseşte căi externe, inclusivmijloace de informare în masă.

6.2.4. Orice avertizor trebuie considerat ca acţionând cu bună-credinţă, cu condiţia să existe motiverezonabile pentru a crede că informaţia divulgată este adevărată, chiar dacă ulterior se dovedeşte contrariul,precum şi cu condiţia să nu existe obiective ilicite sau contrare eticii.

6.2.5. Legislaţia relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de bună-credinţă o protecţie fiabilă împotrivaoricărei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite să se verifice realitateaacţiunilor denunţate de către avertizor şi să i se solicite angajatorului să remedieze situaţia, chiar şitemporar, până la clarificarea completă a situaţiei, precum şi printr-o despăgubire financiarăcorespunzătoare, în cazul în care represaliile nu pot fi anulate într-un mod rezonabil.

(...)”

64. Pasajele relevante din documentele şi jurisprudenţa internaţionale în materie de secretede stat sunt descrise în hotărârea Stoll împotriva Elveţiei [(MC), nr. 69698/95, pct. 39-44,CEDO 2007-V]. Reiese că, deşi toate statele membre ale Consiliului Europei au adoptatprobabil reglementări privind păstrarea caracterului confidenţial sau secret al anumitor datesensibile şi pedepsirea acţiunilor contrare acestui obiectiv, respectivele reglementări sedovedesc a fi foarte diverse nu numai în raport cu definiţia secretului şi cu modul în care segestionează datele sensibile care ţin de competenţa lor, ci şi în raport cu modalităţile şicondiţiile urmării penale a autorului unei divulgări fără drept de informaţii (Stoll, citatăanterior, pct. 107).

65. Extrasele relevante din documentele internaţionale referitoare la corupţie şi la protecţiaangajaţilor sunt prezentate în hotărârea Guja împotriva Moldovei [(MC), nr. 14277/04,pct. 43-46, 12 februarie 2008).

66. Extrasele relevante din Rezoluţia interimară RésDH(2005)57 privind hotărârea CurţiiEuropene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României [(MC),nr. 28341/95, CEDO 2000-V], adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, în cadrulcelei de a 933-a reuniuni a delegaţilor miniştrilor, prin care autorităţile române au fost invitatesă adopte cu celeritate reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate deCurte în hotărârea privind sistemul român de culegere şi arhivare a informaţiilor de cătreserviciile secrete, sunt prezentate în hotărârea Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţiiîmpotriva României (nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 109, 24 mai 2011).

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 38 din convenţie

67. Pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamanţi şi ţinândseama de natura învinuirilor formulate, la data comunicării prezentei cauze Guvernuluiromân, 10 septembrie 2007, Curtea i-a solicitat acestuia o copie a întregului dosar alprocesului penal desfăşurat în această cauză împotriva primului reclamant.

68. În observaţiile privind admisibilitatea şi temeinicia cererii, Guvernul s-a declarat înimposibilitatea de a prezenta Curţii întregul dosar de cercetare penală întocmit în aceastăcauză (volumele nr. 1 şi 2, cu excepţia înscrisurilor care constituie articole de ziar sautranscrierea casetelor pe care primul reclamant şi le-a însuşit). Guvernul nu a putut furnizanici volumul nr. 9 al dosarului constituit în etapa judecării cauzei de către instanţe, carecuprindea, printre altele, cererile de autorizare şi actele de autorizare a interceptăriiconvorbirilor telefonice în litigiu. Guvernul a prezentat o notă a SRI din data de 28 decembrie2007, prin care acesta din urmă precizează că volumele sus-menţionate conţin secrete de statcare nu pot fi divulgate, declasificarea acestora intrând în atribuţiile Guvernului, în temeiulLegii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate; în nota respectivă, SRI considerătotodată că este în conformitate cu dreptul intern şi internaţional, inclusiv cu convenţia şijurisprudenţa Curţii, clasificarea ca secrete de stat a volumelor sus-menţionate .

69. Într-o notă datată 29 mai 2003, avocaţii reclamantului în cadrul procedurii în faţa Curţiiprecizează că autorităţile au refuzat să le ofere o copie a diverselor documente depuse ladosarul penal al primului reclamant invocând caracterul strict secret al acestora (supra,pct. 52). Aceştia nu au putut copia, de mână, decât foarte puţine documente, având în vederetimpul scurt de care dispuneau pentru a consulta dosarul la grefa Tribunalului Militar.

70. În aceste condiţii, se ridică problema respectării de către statul pârât a obligaţiilor careîi revin în temeiul art. 38 § 1 lit. a) din convenţie, redactat după cum urmează la momentulfaptelor:

„În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:a. procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor

şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toatefacilităţile necesare;”

71. Curtea reaminteşte în această privinţă că este vital pentru buna funcţionare amecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din convenţie ca statele să furnizezetoate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor[Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV]. Faptul că unguvern se abţine, fără să dea o explicaţie satisfăcătoare, de la furnizarea informaţiilor de caredispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegaţiilorreclamanţilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativă a măsurii în care statul pârât îşirespectă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 38 din convenţie (Timurtaş împotriva Turciei,nr. 23531/94, pct. 66 şi 70, CEDO 2000-VI).

72. Curtea observă că Guvernul nu i-a transmis copia integrală a dosarului penal privindcondamnarea penală a primului reclamant, pe care o solicitase. Curtea acordă o importanţădeosebită înscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri. Guvernulnu a negat că se află în posesia dosarului integral, dar a trimis Curţii doar o parte a acestuia. Încazul volumelor nr. 1, 2 şi 9, Guvernul a invocat caracterul strict secret al înscrisurilor, carenu puteau fi dezvăluite publicului, nici măcar unei organizaţii internaţionale. Curteareaminteşte însă că, prin ratificarea convenţiei, statele au acceptat, în condiţiile art. 38 dinconvenţie, să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şiefectivă a cererilor. Această obligaţie implică instituirea oricărei proceduri necesare pentru ocomunicare fără restricţii şi pentru schimbul de documente cu Curtea. În aceste condiţii,Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al înscrisurilorsolicitate (a se vedea Tirmurtaş, citată anterior, pct. 67, şi Nolan şi K. împotriva Rusiei,nr. 2512/04, pct. 56, 12 februarie 2009). Mai mult, Curtea observă că reprezentaţii primuluireclamant au putut lua cunoştinţă de înscrisurile clasificate strict secrete în cursul proceduriipenale interne, însă le-a fost imposibil să facă public conţinutul lor din cauza angajamentelorde confidenţialitate pe care au fost obligaţi să le semneze (supra, pct. 26). Asta arată căinformaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzisoricărei persoane cu excepţia serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt (a sevedea, în acelaşi sens, Nolan şi K., citată anterior, pct. 56). Pe de altă parte, reiese din notaSRI prezentată de Guvern că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz,declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-amotivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze astfel. De altfel, acesta nu aavut în vedere să solicite, în temeiul art. 33 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii,confidenţialitatea înscrisurilor respective sau să transmită un rezumat al elementelor factualeimportante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente în sprijinul ideiică, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi, cuprinsul documentelorrespective nu este decisiv.

73. Referindu-se la importanţa pe care o prezintă cooperarea cu un stat pârât în cadrulprocedurilor desfăşurate în temeiul convenţiei, precum şi la dificultatea stabilirii faptelorspecifice prezentei cauze, Curtea consideră că în prezenta cauză statul pârât nu şi-a îndeplinit

obligaţia, care decurge din art. 38 din convenţie, de a-i pune la dispoziţie toate facilităţilenecesare pentru a putea stabili faptele.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

74. Potrivit primului reclamant, condamnarea sa penală prin hotărârea definitivă din 13 mai2002 a Curţii Supreme de Justiţie a constituit o atingere adusă dreptului său la libertate deexprimare prevăzut la art. 10 din convenţie, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şilibertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţineseama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, decinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, care implică datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societatedemocratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şiprevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitateaputerii judecătoreşti.”

75. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensulart. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motivde inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Existenţa unei ingerinţe

77. În opinia primului reclamant, condamnarea sa penală a constituit o ingerinţă în dreptulsău la libertatea de exprimare. Guvernul nu contestă acest argument. Curtea consideră căaceastă măsură pronunţată împotriva reclamantului pe motiv că a făcut publice informaţiisecrete şi şi-a însuşit unsprezece casete în vederea fundamentării susţinerilor sale seinterpretează ca o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea, de către persoana încauză, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 § 1 din convenţie.

78. O asemenea ingerinţă încalcă art. 10, cu excepţia cazului în care, fiind „prevăzută delege”, viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la § 2 şi era „necesară într-osocietate democratică” pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

2. „Prevăzută de lege”

79. Primul reclamant susţine că ingerinţa nu avea temei legal în dreptul intern. Acestaobservă că la data adoptării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie intrase în vigoare Legeanr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, care la art. 24 alin. (5) prevedeaurmătoarele: se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor saudocumentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesuluila informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreuneipersoane sau lezării altor interese legitime. Totodată, la vremea respectivă era în vigoareLegea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care prevede laart. 13 că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau oinstituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii

de interes public. Curtea Supremă de Justiţie nu ar fi luat în considerare aceste dispoziţii înmotivarea hotărârii din 13 mai 2002.

80. Guvernul consideră că ingerinţa era prevăzută de lege din moment ce condamnarea eraîntemeiată pe art. 208 C. pen. şi art. 19 şi 21 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţanaţională, care erau totodată accesibile şi previzibile.

81. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută delege” impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizeazătotodată calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă înefectele ei [a se vedea, de exemplu, Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 34,CEDO 1999-III]. Condiţia previzibilităţii este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti,începând cu textul prevederii relevante şi, după caz, prin intermediul interpretării ei de cătreinstanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (Karademirci şi alţii împotrivaTurciei, nr. 37096/97 şi 37101/97, pct. 40, CEDO 2005-I).

82. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat în temeiularticolelor menţionate de Guvern. Prin urmare, concluzionează că măsura avea un temei îndreptul intern. În ceea ce priveşte calitatea legii în cauză, accesibilitatea acesteia nu a fostpusă la îndoială. În schimb, Curtea nu este convinsă că dreptul intern răspunde cerinţei deprevizibilitate care decurge din jurisprudenţa sa. Totuşi, Curtea nu consideră necesar săsoluţioneze această chestiune din moment ce măsura în litigiu este, din alte motive,incompatibilă cu art. 10 din convenţie.

3. Scop legitim

83. Primul reclamant consideră că ingerinţa nu avea niciun scop legitim. Guvernul, larândul său, este de părere că măsura în litigiu avea ca scop prevenirea şi pedepsireainfracţiunilor care aduc atingere siguranţei statului.

84. Curtea consideră legitim scopul invocat de Guvern. În prezent, aceasta trebuie săcerceteze dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică.

4. „Necesară într-o societate democratică”

a) Argumentele părţilor

85. Primul reclamant afirmă că prin divulgarea faptelor nelegale concrete care au fostsăvârşite în cadrul instituţiei angajatoare nu a făcut decât să îşi exercite libertatea deexprimare pentru a aduce la cunoştinţa publicului chestiuni de mare interes public, avândlegătură cu respectarea vieţii private şi ascultările fără drept efectuate de serviciile secrete, şicare au avut un impact considerabil asupra procesului de democratizare a ţării, asuprapluralismului politic şi libertăţii presei. În plus, fără casetele pe care şi le-a însuşit de la loculde muncă şi pe care le-a prezentat în cadrul conferinţei de presă, afirmaţiile sale nu ar fi avutcredibilitate.

86. Acesta subliniază că din bună-credinţă a făcut publice informaţiile de care a luatcunoştinţă în exercitarea atribuţiilor sale, cu scopul de a pune capăt faptelor nelegale şiabuzurilor săvârşite în cadrul SRI, care desfăşura activităţi de poliţie politică. Înainte dedivulgarea publică, reclamantul discutase despre faptele nelegale respective cu colegii săi şifusese chiar mustrat de superiorul său ierarhic, la ordinul comandantului unităţii. În acestecondiţii, era evident, în opinia sa, că era inutil să îl sesizeze pe comandantul unităţii, singurapersoană care era competentă să aprecieze cererile de autorizare a interceptărilor, sau pedirectorul SRI.

87. Reclamantul denunţă faptul că temeiul condamnării sale penale îl constituie existenţaunor acte de autorizare care în realitate au fost emise ulterior interceptării convorbirilortelefonice cu scopul ascunderii faptelor nelegale făcute publice de el. În plus, parchetul şi

instanţele l-ar fi împiedicat să demonstreze acest lucru respingându-i cererile de probe avândca obiect prezentarea documentelor relevante şi audierea persoanelor angajate de SRI caredeclaraseră în public, imediat după conferinţa de presă, că SRI nu efectuase interceptărilemenţionate de reclamant în cadrul conferinţei de presă. În subsidiar, acesta susţine că dinactele de autorizare depuse la dosar nu reiese că persoanele ale căror convorbiri au fostinterceptate (oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile) ar fi desfăşurat activităţireprezentând o ameninţare pentru siguranţa naţională, în actele respective nemenţionându-seniciun motiv concret. De altfel, şi în pofida repetatelor sale cereri în acest sens, existenţa uneiameninţări reale pentru siguranţa naţională nu ar fi fost examinată niciodată de către parchetsau instanţe.

88. Reclamantul subliniază că, în procedura în faţa Curţii, întrebările respective au fostlăsate tot fără răspuns deoarece Guvernul a refuzat să transmită actele de autorizare respectiveşi documentele aferente invocând caracterul lor secret. Acesta consideră că, în temeiul art. 24alin. (5) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi al art. 13 dinLegea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (supra, pct. 79),documentele sus-menţionate constituie „informaţii de interes public” şi nu pot fi aşadarclasificate.

89. Potrivit argumentului Guvernului, condamnarea reclamantului era necesară într-osocietate democratică dat fiind că aceasta l-a sancţionat pe respectivul pentru că a comunicatinformaţii false publicului, în cadrul unei conferinţe de presă care a avut un ecou răsunător înmedia locală şi internaţională, precum şi la nivelul organizaţiilor politice şi neguvernamentale.Caracterul inexact al informaţiilor ar fi dovedit de actele de autorizare a interceptăriiconvorbirilor telefonice depuse la dosarul penal intern, acte care nu au putut fi transmiseCurţii deoarece fuseseră clasificate ca secrete de stat.

90. De asemenea, Guvernul consideră că, dacă reclamantul se temea de urmărire penalăpentru interceptarea neautorizată a convorbirilor telefonice în temeiul art. 20 din Legeanr. 51/1991 privind siguranţa naţională, avea posibilitatea de a prezenta plângerea saconducerii SRI sau, în temeiul art. 16 din legea sus-menţionată, de a sesiza Comisiaparlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI, ceea ce nu a făcut,preferând să îl sesizeze în particular pe deputatul T.C., membru al comisiei menţionate, faţăde care şi-a dat acordul pentru organizarea unei conferinţe de presă. Pentru instanţelenaţionale, aceste elemente ar fi justificat existenţa unui element intenţional al infracţiunii decare era învinuit.

91. În cele din urmă, Guvernul menţionează că reclamantul nu a fost condamnat la opedeapsă severă şi că, mai ales, a beneficiat de suspendarea executării pedepsei. Mijloculfolosit ar fi fost aşadar proporţional cu scopul urmărit.

b) Motivarea Curţii

i. Principiile generale aplicabile în prezenta cauză

92. Principala problemă de soluţionat este aşadar aceea dacă amestecul era o măsură„necesară într-o societate democratică”. Principiile fundamentale în această privinţă suntconsacrate în jurisprudenţa Curţii şi au fost rezumate după cum urmează (Steel şi Morrisîmpotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 87, CEDO 2005-II):

„(ii) Adjectivul «necesar», în sensul art. 10 § 2, presupune existenţa unei «nevoi sociale imperioase».Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfelde nevoie, dar aceasta este compatibilă cu un control european, în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şihotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunţate de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea esteîmputernicită să se pronunţe printr-o hotărâre definitivă asupra chestiunii dacă o «restricţie» poate fireconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

(iii) În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionalecompetente, ci mai degrabă de a examina, din perspectiva art. 10, hotărârile pronunţate de acestea în

temeiul puterii lor de apreciere. Acest lucru nu echivalează cu limitarea controlului la a stabili dacă statulpârât şi-a exercitat puterea discreţionară în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă; sarcina Curţii estede a analiza ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu şi de a stabili dacă a fost «proporţională cuscopul legitim urmărit» şi dacă motivele prezentate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt«relevante şi suficiente» […] Procedând astfel, Curtea trebuie să se asigure că autorităţile naţionale auaplicat standarde care erau conforme cu principiile prevăzute la art. 10 şi, în plus, că s-au bazat pe oevaluare satisfăcătoare a faptelor relevante […]”

93. În ceea ce priveşte protecţia conferită de convenţie avertizorilor proveniţi din rândulfuncţionarilor publici, Curtea a stabilit următoarele principii [Guja împotriva Moldovei (MC),nr. 14277/04, pct. 70-78, 12 februarie 2008]:

„[…] [A]rt. 10 se aplică de asemenea sferei profesionale şi [...] funcţionarii [...] au dreptul la libertate deexprimare […]. Astfel, aceasta nu uită faptul că angajaţii au obligaţia de loialitate, reţinere şi discreţie faţăde angajatorul lor. Acest lucru este îndeosebi valabil pentru funcţionari, dat fiind că însăşi natura funcţieipublice impune reprezentanţilor acesteia o obligaţie de loialitate şi reţinere […]

Întrucât misiunea funcţionarilor dintr-o societate democratică este de a ajuta guvernul să se achite defuncţiile sale, iar populaţia are dreptul de a se aştepta ca funcţionarii să ofere acest ajutor şi să nu ridicenicio piedică pentru guvernul ales în mod democratic, obligaţia de loialitate şi reţinere prezintă oimportanţă deosebită în ceea ce îi priveşte […]. Mai mult, având în vedere însăşi natura poziţiei lor,funcţionarii au adesea acces la informaţii în privinţa cărora guvernul, din diverse raţiuni legitime, poateavea un interes în a le proteja confidenţialitatea sau caracterul secret. Prin urmare, aceştia sunt în generalsupuşi unei obligaţii de discreţie foarte stricte.

[…] În ceea ce priveşte reprezentanţii funcţiei publice, fie că sunt funcţionari numiţi sau personalcontractual, Curtea observă că aceştia pot ajunge, în exerciţiul misiunii lor, să ia cunoştinţă de informaţiiinterne, eventual de natură secretă, pe care cetăţenii au un interes sporit să le vadă divulgate sau făcutepublice. Aceasta consideră că semnalarea de către un angajat din sectorul public a unui comportamentnelegal sau a unui act ilicit la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe, să beneficieze de protecţie.Această protecţie poate fi necesară în cazul în care funcţionarul public în cauză este singura persoană - sauface parte dintr-o categorie restrânsă de persoane - care are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă la locul său demuncă şi, astfel, este cea în măsură să acţioneze în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg.(...)

Având în vedere obligaţia de discreţie sus-menţionată, dezvăluirea ar trebui să fie făcută în primul rândsuperiorului persoanei în cauză sau altei autorităţi ori organ competent. O dezvăluire în public nu trebuieavută în vedere decât în ultimă instanţă, în cazul în care orice altă acţiune este în mod evident imposibilă[…]. În cadrul aprecierii proporţionalităţii restricţiei privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prinurmare, să ia în considerare dacă persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe carea intenţionat să îl dezvăluie.

La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui funcţionar public într-unastfel de caz, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare şi alţi câţiva factori. În primul rând, trebuieacordată o deosebită atenţie interesului public pe care îl implică informaţia dezvăluită. Curtea reaminteştecă art. 10 § 2 din convenţie nu lasă loc pentru restricţii privind libertatea de exprimare în domeniulproblemelor de interes general […]. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuiesă fie supuse unui control atent exercitat nu doar de către puterea legislativă şi cea juridică, ci şi de cătremedia şi opinia publică. Interesul opiniei publice faţă de o anumită informaţie poate fi, câteodată, atât deputernic încât să depăşească chiar şi o obligaţie de confidenţialitate impusă prin lege […].

Al doilea factor de luat în considerare în acest exerciţiu de punere în balanţă este autenticitateainformaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacţiona în modcorespunzător şi fără exces la acuzaţiile calomnioase lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă […].Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar orice persoană care decide sădezvăluie informaţii trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceastaeste corectă şi de încredere […].

Pe de altă parte, Curtea trebuie să pună în balanţă prejudiciul, dacă este cazul, pe care dezvăluirea înlitigiu l-ar putea cauza autorităţii publice şi interesul pe care publicul l-ar putea avea faţă de dezvăluirearespectivă […] În această privinţă, Curtea poate lua în considerare obiectul dezvăluirii şi natura autorităţiiadministrative în cauză […]

Motivaţia angajatului care face dezvăluirea este un alt factor decisiv pentru a stabili dacă demersul trebuiesau nu să beneficieze de protecţie. De exemplu, o acţiune motivată de o doleanţă sau o animozitate cucaracter personal ori de perspectiva unui avantaj personal, în special un câştig pecuniar, nu justifică unnivel de protecţie deosebit de ridicat […] Este important de stabilit aşadar dacă, atunci când a făcutdezvăluirea, persoana respectivă a acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia este adevărată,

dacă dezvăluirea acesteia a fost în interes public şi dacă autorul dispunea sau nu de mijloace mai discretepentru a denunţa acţiunile în litigiu.

În cele din urmă, evaluarea proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit se face printr-oanaliză atentă a pedepsei aplicate şi a consecinţelor acesteia […].”

94. Curtea va examina acum faptele cauzei în lumina principiilor sus-menţionate.

ii. Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză

a) Cu privire la clarificarea aspectului dacă primul reclamant dispunea sau nu de alte mijloace dedivulgare

95. Primul reclamant susţine că nu avea la dispoziţie niciun alt mijloc eficient de divulgare.Guvernul consideră că respectivul ar fi putut sesiza problema în primul rând superiorilor săiierarhici şi apoi, după caz, Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupraactivităţii SRI.

96. În ceea ce priveşte cea dintâi cale indicată de Guvern, Curtea observă în primul rând căacesta nu a prezentat niciun element care să demonstreze existenţa, la momentul faptelor, înlegislaţia românească în general şi în cea referitoare la SRI în special, a unor prevederi privinddivulgarea de către angajaţi a neregulilor comise la locul de muncă. Se pare aşadar că nu eraprevăzută nicio procedură în materie şi că reclamantul nu putea comunica preocupările saledecât superiorilor săi.

97. Curtea observă că Guvernul nu contestă afirmaţiile reclamantului, potrivit cărora acestacomunicase neregulile constatate colegilor săi şi şefului compartimentului de supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, conform dispoziţiilor comandantului unităţii, l-a mustrat şi l-asfătuit să renunţe la acuzaţii. Curtea mai observă că analiza datelor culese, care ar puteajustifica interceptarea convorbirilor telefonice, era de competenţa superiorilor săi şi căneregulile constatate îi priveau aşadar în mod direct. În aceste condiţii, Curtea se îndoieşte deeficacitatea oricărei sesizări pe care reclamantul ar fi putut-o adresa superiorilor săi. Acestraţionament pare a fi de altfel confirmat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care,în Rezoluţia 1729(2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli (a se vedeasecţiunea „Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante” supra), a constatat că încazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează în mod corect,ba chiar nu ar fi rezonabil să existe aşteptări ca acestea să funcţioneze în mod corect dată fiindnatura problemei denunţate de avertizor, ar fi de asemenea indicată protecţia persoanei carefoloseşte căi externe. În consecinţă, Curtea nu este convinsă că eventualele plângeri internedepuse de reclamant ar fi condus la o anchetă şi la încetarea neregulilor denunţate.

98. În ceea ce priveşte a doua cale indicată de Guvern, şi anume sesizarea Comisieiparlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI, Curtea observă că acesta nua contestat faptul că reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al comisieirespective. Acesta din urmă l-ar fi informat că mijlocul cel mai bun pentru a dezvăluipublicului neregulile constatate în exercitarea atribuţiilor era să ţină o conferinţă de presă.Deputatul considera că dezvăluirea neregulilor respective în faţa comisiei din care făcea partenu ar fi avut niciun efect, având în vedere legăturile dintre preşedintele comisiei respective şidirectorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., preşedintele comisiei ar fi întârziat ancheta pe careaceasta ar fi trebuit să o desfăşoare în privinţa directorului SRI. Cu privire la acest aspect,Curtea constată deficienţele sistemului de control instituit de către stat în ceea ce priveşte SRI.Astfel, Curtea consideră că atunci când un cetăţean informează un reprezentant al poporuluicu privire la pretinse nereguli în cadrul unui organism al statului, acest reprezentant, care maieste şi membru al comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţiiorganismului respectiv, trebuie să se sesizeze asupra faptelor şi să nu lase totul în seamaacţiunii unei persoane private.

Având în vedere cele de mai sus şi presupunând că reclamantul a fost îndreptăţit săsesizeze comisia sus-menţionată, Curtea nu este convinsă că sesizarea oficială a comisieirespective ar fi constituit un mijloc eficace pentru denunţarea neregulilor.

99. Curtea observă că între timp România a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004,pentru o legislaţie specifică pentru protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică. Astanu schimbă faptul că modificarea legislativă respectivă, care trebuie salutată cu atât mai multcu cât foarte puţine state s-au angajat în această direcţie (supra, pct. 62), a survenit la multtimp în urma faptelor denunţate de reclamant şi nu era aplicabilă acestuia.

100. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanţele specifice ale cauzei,divulgarea faptelor denunţate direct opiniei publice putea fi justificată.

b) Interesul public prezentat de informaţiile divulgate

101. Curtea consideră că informaţiile divulgate de reclamant prezentau incontestabil uninteres public. Interceptarea convorbirilor telefonice prezenta o importanţă deosebită într-osocietate care s-a confruntat în timpul regimului comunist cu o politică de supraveghere strictăde către serviciile secrete. De altfel, acest lucru este demonstrat de larga acoperire mediaticăde care a beneficiat conferinţa de presă din 13 mai 1996, după cum o atestă documenteledepuse la dosar atât de către reclamant, cât şi de către Guvern. Mai mult, societatea civilă eraafectată în mod direct de informaţiile divulgate, convorbirile telefonice ale oricărei persoaneputând fi interceptate.

102. Pe de altă parte, însăşi Curtea a fost preocupată să se convingă în repetate rânduri deexistenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie întrucâtun sistem de supraveghere secretă destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de asubmina, ba chiar de a distruge, democraţia sub pretextul apărării ei (Klass şi alţii împotrivaGermaniei, 6 septembrie 1978, pct. 49-50, seria A nr. 28, şi Rotaru, citată anterior, pct. 59-60).

103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că informaţiile divulgate dereclamant aveau legătură cu abuzurile comise de înalţi funcţionari şi cu fundamenteledemocratice ale statului. Nu mai există nicio îndoială că este vorba despre chestiuni foarteimportante care aparţin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opiniapublică are un interes legitim de a fi informată.

104. Totuşi, trebuie remarcat că instanţele interne nu au ţinut seama de argumentulreclamantului, referitor la interesul public prezentat de informaţiile divulgate şi de impactulacestuia asupra exercitării libertăţii sale de exprimare, demers care ar fi fost compatibil cunormele convenţiei (a se vedea, de asemenea Wojtas-Kaleta împotriva Poloniei, nr. 20436/02,pct. 49, 16 iulie 2009).

c) Autenticitatea informaţiilor divulgate

105. Curtea observă mai întâi că autenticitatea informaţiilor divulgate de către reclamanteste motiv de controversă între părţi.

Reclamantul consideră că a divulgat cu bună-credinţă informaţii a căror veracitate aîncercat să o demonstreze în faţa autorităţilor judiciare interne.

În această privinţă, reclamantul susţine în primul rând că temeiul condamnării sale penaleîl constituie existenţa unor acte de autorizare care de fapt au fost emise ulterior interceptăriiconvorbirilor telefonice cu scopul ascunderii încălcărilor pe care le-a făcut publice. În plus,parchetul şi instanţele l-ar fi împiedicat să demonstreze acest lucru respingându-i cererile deprobe având ca obiect prezentarea documentelor relevante şi audierea persoanelor angajate deSRI care declaraseră public, imediat după conferinţa de presă, că SRI nu efectuaseinterceptările menţionate de reclamant în cadrul conferinţei de presă.

În al doilea rând, acesta susţine că din actele de autorizare depuse la dosar nu reiese căpersoanele ale căror convorbiri erau interceptate (oameni politici, jurnalişti şi membri ai

societăţii civile) ar fi desfăşurat activităţi reprezentând o ameninţare pentru siguranţanaţională, în actele respective nemenţionându-se niciun motiv concret. De altfel, existenţaunei ameninţări reale pentru siguranţa naţională nu ar fi fost examinată niciodată de cătreparchet sau instanţe, în pofida repetatelor sale cereri în acest sens.

106. La rândul său, Guvernul consideră că reclamantul a făcut publice informaţii false.Inexactitatea informaţiilor respective ar fi atestată de actele de autorizare a interceptăriiconvorbirilor telefonice emise anterior începerii interceptărilor şi depuse la dosarul penalintern de către SRI.

107. În examinarea sa, Curtea va ţine seama de principiul stabilit în Rezoluţia AdunăriiParlamentare 1729(2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli, conformcăruia „orice avertizor trebuie considerat ca acţionând cu bună-credinţă, cu condiţia să existemotive rezonabile pentru a crede că informaţia divulgată este adevărată, chiar dacă ulterior sedovedeşte contrariul, precum şi cu condiţia să nu existe obiective ilicite sau contrare eticii” (ase vedea pct. 6.2.4 din rezoluţie, pct. 63 supra; şi, mutatis mutandis, Heinisch împotrivaGermaniei, nr. 28274/08, pct. 80, 21 iulie 2011). Pe de altă parte, „[l]egislaţia relevantă artrebui să asigure avertizorilor de bună-credinţă o protecţie fiabilă împotriva oricărei forme derepresalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite să se verifice realitatea acţiunilordenunţate de către avertizor” (pct. 6.2.4 din aceeaşi rezoluţie).

108. În prezenta cauză, Curtea observă că mai multe elemente sprijineau afirmaţiilereclamantului potrivit cărora s-au efectuat interceptări telefonice fără drept în cadrul SRI.Astfel, reclamantul a constatat că toate rubricile din registrul compartimentului, în care sefăceau înregistrări cu creionul, nu erau complete, că nu exista concordanţă între persoanaindicată în registru ca fiind proprietar al postului telefonic şi titularul real, precum şi căfuseseră puşi sub ascultare un număr considerabil de jurnalişti, politicieni şi oameni deafaceri, mai ales după afacerile răsunătoare menţionate în presă (supra, pct. 8). Toate acesteindicii au consolidat convingerea reclamantului în sensul inexistenţei unor circumstanţe caresă constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptareaconvorbirilor telefonice ale persoanelor în cauză, respectiv cu privire la lipsa oricărui act deautorizare în acest sens emis de procuror. De altfel, aceste elemente nu par a fi contestate deGuvern.

109. Este necesar să se observe, de altfel, că reclamantul a contestat în faţa parchetului şi ainstanţelor interne autenticitatea şi temeinicia actelor de autorizare a interceptării prezentatede SRI. Tribunalul Militar, prin încheierea din 14 martie 1997, a dispus ca SRI să depună ladosar actele de autorizare a punerii sub ascultare a posturilor telefonice vizate de casetelefăcute publice de către reclamant în cadrul conferinţei de presă. În ceea ce priveşte, însă,documentaţia aferentă cererilor de autorizare, precum şi repercusiunile interceptărilor în planpenal, tribunalul a considerat că acestea nu erau în centrul cauzei. Referitor la registrulparchetului în care se consemnează actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatatcă cererile SRI şi actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autorităţilepublice, precum şi că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul uneiproceduri de certificare a autenticităţii, pe care reclamantul a refuzat să o iniţieze (supra,pct. 32). În hotărârea din 20 octombrie 1998, confirmată de instanţele superioare, TribunalulMilitar s-a limitat să constate că interceptările convorbirilor telefonice fuseseră realizate întemeiul unor acte de autorizare emise de procurori şi depuse la dosar. Deşi se poate admite căautenticitatea cererilor şi a actelor de autorizare nu putea fi verificată decât prin intermediulunei proceduri de certificare a autenticităţii, pe care reclamantul nu a iniţiat-o, Curtea nuînţelege de ce instanţele au refuzat să examineze temeinicia acestora, adică eventualaexistenţă a unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şisă justifice interceptarea convorbirilor în litigiu.

110. Cu certitudine, Curtea nu se poate substitui statelor semnatare ale convenţiei îndefinirea intereselor lor naţionale, domeniu care aparţine în mod tradiţional nucleului dur alsuveranităţii statale (Stoll, citată anterior, pct. 137). De asemenea, Curtea nu are sarcina,

atunci când exercită controlul său, de a se substitui instanţelor interne competente, ci de averifica din perspectiva art. 10 hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în temeiul puterii lorde apreciere (supra, pct. 92). În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă sunt, deasemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se evalueazăproporţionalitatea atingerii aduse libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din convenţie(Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 47, 15 februarie 2007; pentru modul deaplicare într-o cauză care face referire la un avertizor, a se vedea Marcenko împotrivaUcrainei, nr. 4063/04, pct. 48, 19 februarie 2009). Decurge de aici că i se solicită Curţii săverifice dacă, în prezenta cauză, aplicarea dispoziţiilor legislaţiei privind siguranţa statuluisunt constrângătoare pentru judecător într-o aşa măsură încât îl împiedică să realizeze opunere în balanţă a intereselor aflate în joc şi să reţină un eventual motiv de justificare nelegalîntemeiat pe protecţia intereselor legitime. O astfel de imposibilitate ar reprezenta într-adevărun obstacol în calea verificării justificării unei ingerinţe în exercitarea drepturilor protejate deart. 10 din convenţie (Stoll, citată anterior, pct. 137–138).

111. În prezenta cauză, trebuie să se constate că instanţele au refuzat să verifice dacărespectiva clasificare „strict secret” părea justificată având în vedere eventualele date culesede SRI şi să răspundă la întrebarea dacă interesul menţinerii confidenţialităţii informaţiilorprevala faţă de interesul public de a lua cunoştinţă de pretinsele interceptări fără drept. Înopinia Curţii, instanţele interne nu au urmărit să examineze cauza sub toate aspectele,limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare impuse prin lege. Or, după cums-a arătat mai sus, apărarea reclamantului implica două aspecte, şi anume, pe de o parte,inexistenţa actelor de autorizare şi, pe de altă parte, absenţa unor circumstanţe care săconstituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice pretinsa interceptare aconvorbirilor telefonice ale unui mare număr de oameni politici, jurnalişti şi membri aisocietăţii civile.

112. În plus, Guvernul nu a prezentat Curţii documente relevante şi convingătoare pentru ajustifica clasificarea „strict secret” a informaţiilor divulgate de reclamant; în fapt, acesta arefuzat să pună la dispoziţie întregul dosar penal intern, care include cererile SRI şi actele deautorizare emise de procuror. În aceste condiţii, Curtea nu se poate baza decât pe copii aledocumentelor furnizate de reclamanţi cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice alecelui de-al doilea dintre aceştia, domnul Toma. Or, din aceste documente reiese că atât cerereaSRI, cât şi actul de autorizare emis de procuror în privinţa sa nu conţineau nicio motivare.

113. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că primul reclamant avea motiverezonabile să creadă că informaţiile divulgate erau adevărate. Refuzul autorităţilor judiciarede a-i permite să facă dovada temeiniciei acestor afirmaţii nu poate conduce la concluzia căinformaţiile divulgate erau lipsite de orice temei faptic sau că erau afirmaţii formulate cuuşurinţă.

d) Prejudiciul cauzat SRI

114. În prezent, este necesar să se verifice dacă divulgarea faptelor nelegale pretins comiseîn cadrul SRI era de natură să cauzeze „un prejudiciu considerabil” intereselor SRI (a sevedea, mutatis mutandis, Hadjianastassiou împotriva Greciei, 16 decembrie 1992, pct. 45 infine, seria A nr. 252, cauză privind interese militare şi siguranţa naţională stricto sensu, şiStoll, citată anterior, pct. 130, care se referă la publicarea de către un jurnalist a unui raportclasificat „confidenţial”). În această privinţă, Curtea constată încă de la început că Guvernulnu a invocat existenţa unui astfel de prejudiciu în faţa Curţii.

115. Cu siguranţă, Curtea admite că este în interesul general să se menţină încredereacetăţenilor în respectarea principiului legalităţii de către serviciile de informaţii ale statului.Totodată, cetăţeanul are interesul ca neregulile imputate unei instituţii publice să conducă la oanchetă şi unele clarificări. Acestea fiind spuse, Curtea consideră că interesul general pentrudivulgarea unor informaţii privind acţiuni nelegale în cadrul SRI este atât de important într-o

societate democratică încât depăşeşte interesul de a menţine încrederea publicului în aceastăinstituţie. Curtea reaminteşte în acest sens că o discuţie liberă privind problemele de interespublic este esenţială într-un stat democratic şi este important ca cetăţenii să nu fie descurajaţisă se pronunţe asupra unor astfel de probleme (Barfod împotriva Danemarcei, 22 februarie1989, pct. 29, seria A nr. 149).

e) Buna-credinţă a primului reclamant

116. Primul reclamant îşi justifică acţiunea prin dorinţa de a se asigura că o instituţiepublică respectă legile române, şi în primul rând Constituţia. Guvernul nu contestă acestargument.

117. Curtea observă că reclamantul şi-a declarat intenţiile în cursul conferinţei de presă din13 mai 1996 şi ulterior în faţa instanţelor. Curtea nu vede niciun motiv să creadă căreclamantul ar fi fost motivat de dorinţa de a obţine un avantaj personal în urma acţiunii sale,că ar fi avut o nemulţumire personală faţă de angajator sau că ar fi fost condus de orice altăintenţie ascunsă. Acestea sunt de altfel susţinute de faptul că persoana în cauză a ales să nu seadreseze direct presei, pentru a obţine o foarte largă audienţă, ci s-a îndreptat mai întâi cătreun membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI (a sevedea, mutatis mutandis, Heinisch, citată anterior, pct. 86).

118. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul era animat de intenţiile declaratede acesta şi că a acţionat cu bună-credinţă.

f) Severitatea sancţiunii

119. În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsăcu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării. Această sancţiune nu numai că a avutrepercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea, să aibă un efectde descurajare asupra altor agenţi SRI şi să-i descurajeze să semnaleze fapte nelegale. În plus,ţinând seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancţiunea puteaavea un efect de descurajare nu doar asupra agenţilor SRI, ci şi asupra altor funcţionari publicişi angajaţi (Guja, citată anterior, pct. 95; Heinisch, citată anterior, pct. 91).

iii. Concluzie

120. Conştientă de importanţa dreptului la libertatea de exprimare în privinţa problemelorde interes general, de dreptul funcţionarilor şi al altor angajaţi de a semnala conduitele sauactele nelegale observate de aceştia la locul lor de muncă, de obligaţiile şi responsabilităţileangajaţilor faţă de angajatorii lor şi de dreptul acestora de a-şi gestiona personalul, Curtea,după ce a reflectat asupra diferitelor interese aflate în joc, concluzionează că atingerea adusădreptului la libertatea de exprimare a primului reclamant, în special a dreptului său de acomunica informaţii, nu era „necesară într-o societate democratică”.

Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie

121. Primul reclamant denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi invocăart. 6 § 1 şi § 3 d) din convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale,de către o instanţă independentă şi imparţială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii înmaterie penală îndreptate împotriva sa.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării

în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării [...]”.

A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea dreptului la un procesechitabil şi a principiului egalităţii armelor

122. Primul reclamant s-a plâns de respingerea de către procurorul militar, în cursulinstrumentării cauzei şi, ulterior, de către Tribunalul Militar şi de către Curtea Militară deApel, a mai multor cereri de probe care erau decisive pentru examinarea învinuirilor care îierau aduse. Pe de altă parte, acesta susţine că instanţele au luat în considerare un proces-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării la 19 iulie 1996, cu ocaziadeplasării sale la sediul SRI, în absenţa reclamantului şi a avocatului său. În cele din urmă, înobservaţiile scrise transmise Curţii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plângea, pentru primadată, că mijloacele de probă esenţiale pe baza cărora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse ladispoziţie fiind declarate „secrete de stat”.

1. Cu privire la admisibilitate

123. În ceea ce priveşte partea din capătul de cerere prin care reclamantul susţine căinstanţele ar fi luat în considerat un proces-verbal întocmit de procurorul însărcinat cuefectuarea cercetării la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasării sale la sediul SRI, în absenţareclamantului şi a avocatului său, Curtea observă că reclamantul a omis să invoce acest motivîn faţa instanţelor interne. Rezultă că această parte a capătului de cerere trebuie respinsăpentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.

124. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului privind lipsa accesului la mijloacele deprobă esenţiale declarate „secrete de stat”, Curtea consideră că este puţin credibilă. Astfel,concluziile prezentate de reclamant în cursul procedurii penale îndreptate împotriva sa sebazau, printre altele, pe înscrisurile din volumele dosarului clasificate „secrete” (supra, pct. 40in fine). Pe de altă parte, acel acces este coroborat cu faptul că avocaţii săi au fost obligaţi săsemneze declaraţii scrise prin care s-au angajat să nu divulge informaţiile clasificate „strictsecrete” în temeiul legislaţiei interne (supra, pct. 26). În orice caz, Curtea observă că aceastăparte a capătului de cerere a fost formulată pentru prima dată la 16 aprilie 2008, adică la pesteşase luni de la încetarea procedurii penale împotriva acestuia. Reiese că această parte acapătului de cerere este, de asemenea, tardivă şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi4 din convenţie.

125. În ceea ce priveşte restul capătului de cerere, Curtea constată că nu este în mod văditnefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nuprezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

126. Reclamantul consideră că refuzul autorităţilor naţionale de a administra anumite probepentru a verifica autenticitatea actelor de autorizare a interceptării şi justificarea lor legală înraport cu legislaţia privind siguranţa naţională, elemente-cheie în cadrul procedurii penalecare a dus la condamnarea sa, a încălcat dreptul său la un proces echitabil, precum şiprincipiul egalităţii armelor.

127. Guvernul consideră că atât principiul respectării egalităţii armelor, cât şi principiulcontradictorialităţii au fost respectate în prezenta cauză, întrucât instanţele s-au pronunţat pebaza probelor propuse de reclamant sau administrate din oficiu. Prin respingerea anumitorcereri de probe formulate de reclamant, instanţele şi-ar fi motivat decizia. În cele din urmă,Guvernul observă că, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii pronunţate în primăinstanţă, în care sunt enumerate probele depuse în cadrul procedurii, documentele incluse învolumele „strict secrete” nu au fost luate în considerare. Pe de altă parte, acesta consideră căprincipiul contradictorialităţii nu implică în mod necesar ca toate probele să fie prezentate în

şedinţă publică în faţa inculpatului. În prezenta cauză, motivarea SRI referitoare la siguranţanaţională şi protecţia metodelor de investigare a infracţiunilor ar fi constituit o justificareserioasă în raport cu acest principiu.

128. Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţanormelor de drept intern şi că, în principiu, este sarcina instanţelor naţionale să evaluezemijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea încredinţată, prin convenţie, Curţii nu esteaceea de a se pronunţa dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de averifica dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare amijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor deJos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997–III).

129. În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, înglobează,printre altele, dreptul părţilor în proces de a prezenta observaţiile pe care le considerărelevante pentru cauza lor. Întrucât convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sauiluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33,seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cuadevărat „înţelese”, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implicăîn special în sarcina „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor,argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţaacestora [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, şi Van de Hurkîmpotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288].

130. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul solicitaseadministrarea mai multor mijloace de probă pentru a demonstra că actele de autorizarefuseseră emise de procuror după interceptarea convorbirilor telefonice şi că, în orice caz, nuerau justificate de motive legate de siguranţa statului (supra, pct. 30). Curtea ia act de faptulcă, prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a declarat că mijlocele de probă sus-menţionate erau lipsite de pertinenţă. În ceea ce priveşte în special documentaţia aferentăcererilor de autorizare, declaraţiile privind urmările interceptările telefonice şi cele nouăplângeri penale, tribunalul a considerat că acestea nu erau utile cauzei respective. Referitor laregistrul Parchetului în care se consemnau actele de autorizare a interceptării, tribunalul aconstatat că cererile SRI şi actele de autorizare emise de Parchet aveau date certificate deautorităţile publice şi că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediulunei proceduri de certificare a autenticităţii. Prin decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militară deApel a respins şi cererile de probe sus-menţionate, pronunţându-se că probele în cauzăfuseseră deja administrate.

131. Curtea reaminteşte că, din perspectiva art. 10 din convenţie (supra, pct. 111), aconstatat că refuzând să verifice dacă părea justificată clasificarea „strict secret” în luminaeventualelor date culese de SRI, precum şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrăriiconfidenţialităţii informaţiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoştinţă depresupusele interceptări fără drept, instanţele interne nu s-au străduit să examineze cauza subtoate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare prevăzute delege. Or, era vorba despre un argument esenţial în apărarea reclamantului, pe care instanţele l-au lăsat fără răspuns.

132. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză care acondus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluţionată într-un mod echitabil. Înconcluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe lipsa independenţei şi a imparţialităţiiinstanţelor

133. Primul reclamant susţine că Tribunalul Militar şi Curtea Militară de Apel nu pot ficonsiderate „instanţe independente şi imparţiale” în sensul art. 6 § 1 din convenţie, dat fiindcă acestea sunt instanţe militare în compunerea cărora intră judecători militari subordonaţi

Ministerului Apărării, în timp ce el nu mai era ofiţer activ, ci fusese trecut în rezervă şi, prinurmare, avea statut de „civil”. În plus, reclamantul susţine că Tribunalului Militar i-a lipsitimparţialitatea prin prisma declaraţiilor făcute de C.L., preşedintele completului de judecată:„O să-l rad pe Bucur”.

134. Curtea observă încă de la început că cererea formulată de reclamant are două capete,care trebuie examinate separat: pe de o parte, lipsa independenţei şi a imparţialităţii obiectivea instanţelor militare şi, pe de altă parte, lipsa imparţialităţii subiective a Tribunalului Militar.

1. Pretinsa lipsă a independenţei şi a imparţialităţii obiective a instanţelor militare

135. Primul reclamant evidenţiază că, în temeiul Legii nr. 54 din 9 iulie 1993, judecătoriidin cadrul instanţelor militare sunt ofiţeri activi şi angajaţi ai armatei, care trebuie să sesupună disciplinei militare şi în cazul cărora problemele legate de promovare şi de sancţionarerevin Ministerului Apărării. În plus, instanţele nu ar fi demonstrat independenţă faţă deacuzare, reprezentată de Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, compus dinofiţeri activi subordonaţi Ministerului Apărării.

În ceea ce priveşte faptul că Secţia Penală din cadrul Curţii Supreme de Justiţie s-apronunţat asupra recursului formulat de reclamant, acesta din urmă consideră că aspectulrespectiv nu constituie un remediu pentru cererea întemeiată pe art. 6, întrucât CurteaSupremă de Justiţie s-a pronunţat doar asupra chestiunilor de drept şi nu a procedat la o nouăadministrare a probelor.

136. Guvernul consideră că reclamantul nu poate invoca o temere legată de lipsaimparţialităţii sau a independenţei instanţelor militare în măsura în care, la momentulproducerii faptelor, avea calitatea de cadru militar. Acesta consideră că instanţele militare careau soluţionat cauza penală împotriva reclamantului au întrunit pe deplin condiţiile deindependenţă şi de imparţialitate şi subliniază că în ultimă instanţă cauza a fost judecată de oinstanţă obişnuită, respectiv Curtea Supremă de Justiţie.

137. Având în vedere că cererea reclamantului se referă în principal la pretinsa lipsă aindependenţei judecătorilor militari şi că persoana în cauză a invocat aceleaşi argumente –respectiv apartenenţa judecătorilor militari la structura armatei şi faptul că acuzarea erareprezentată de Parchetul Militar, compus din ofiţeri activi – pentru a contesta imparţialitateainstanţelor militare, Curtea va examina cele două chestiuni împreună (a se vedea, mutatismutandis, Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 65, Culegere 1998–IV, şi Maszniîmpotriva României, citată anterior, pct. 54).

138. Curtea observă, de la bun început, că în prezenta cauză este vorba despre o procedurăpenală derulată în faţa instanţelor militare, în cadrul căreia era judecat un cadru militarînvinuit de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu exercitarea funcţiei sale. În ceea cepriveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia avea statut de „civil” în sensul regulamentelorîn domeniul militar, întrucât fusese trecut în rezervă înainte de trimiterea lui în judecată,Curtea observă că persoana în cauză a fost adusă în faţa justiţiei pentru fapte comise atuncicând avea calitatea de cadru militar activ, statut care implica obligaţii specifice faţă deMinisterul Apărării. Aşadar, nu era vorba despre un simplu civil judecat pentru fapte conexecelor comise de un militar, în temeiul art. 35 C. proc. pen. (a se vedea, a contrario, Maszni,citată anterior, pct. 53).

139. Curtea reaminteşte că prin convenţie nu se interzice instanţelor militare să se pronunţeasupra unor acuzaţii în materie penală formulate împotriva membrilor personalului militar, cucondiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi de imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1[Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper împotrivaRegatului Unit (MC), nr. 48843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, şi Ergin împotriva Turciei(nr. 6), nr. 47533/99, pct. 40,CEDO 2006-VI]. Pentru a stabili dacă o instanţă poate ficonsiderată „independentă” – în special în raport cu executivul şi cu părţile – Curtea a ţinutseama de modalitatea de numire şi de durata mandatului membrilor, precum şi de existenţa

unor garanţii împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven şi De Meyereîmpotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pct. 55, şi Campbell şi Fell împotrivaRegatului Unit, 28 iunie 1984, pct. 78, seria A nr. 80).

140. Curtea observă că, precum în cauza Begu, citată anterior, la momentul produceriifaptelor, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor instanţelor militare eraureglementate prin dispoziţiile Legii nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea instanţelor şiparchetelor militare. Astfel, judecătorii militarii aveau aceeaşi formare profesională ca şiomologii lor civili şi beneficiau de aceleaşi garanţii constituţionale ca şi aceştia, în măsura încare erau numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior alMagistraturii, erau inamovibili şi se bucurau de stabilitate. Aceştia nu trebuiau să răspundăpentru deciziile lor în faţa executivului [Yavuz împotriva Turciei (dec.), nr. 29870/96, 25 mai2000]. În prezenta cauză, era necesar ca preşedintele completului de judecată şi procurorulcare au instrumentat cauza să aibă cel puţin acelaşi grad militar ca şi acuzatul, pentru a evitapresiunile care puteau fi exercitate asupra magistraţilor. În plus, procedura urmată de acesteinstanţe era cea prevăzută de Codul de procedură penală şi prevedea dreptul acuzatului de arecuza orice membru al instanţei militare, precum şi confidenţialitatea deliberărilor. Deasemenea, cauza reclamantului a fost soluţionată în ultimă instanţă de Curtea Supremă deJustiţie, instanţă de drept comun.

141. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, dreptulreclamantului de a fi judecat de o instanţă independentă şi în mod obiectiv imparţială a fostrespectat. Rezultă că această parte a capătului de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuierespinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.

2. Pretinsa lipsă a imparţialităţii subiective a Tribunalului Militar

142. Reclamantul apreciază că Tribunalului Militar i-a lipsit imparţialitatea prin prismadeclaraţiilor făcute de C.L., preşedintele completului de judecată, care ar fi spus „[o] să-l radpe Bucur”. Reclamantul subliniază că judecătorul C.L. se făcuse deja remarcat prin afirmaţiiexcesive în cariera sa anterioară de avocat şi adaugă că acesta a jucat un rol important îndesfăşurarea procesului penal, întrucât a respins cererea reclamantului prin care acesta solicitaadministrarea probelor prin intermediul cărora intenţiona să demonstreze caracterul nelegal alinterceptărilor. În cele din urmă, reclamantul consideră că o cerere de recuzare ar fi fostiluzorie şi menţionează, în acest sens că, în cadrul recursului, cererea sa de recuzare acompletului de judecată al Curţii Supreme fusese respinsă.

143. Guvernul contestă autenticitatea afirmaţiilor atribuite judecătorului C.L. şi subliniazăcă niciun înscris de la dosar nu se coroborează cu această alegaţie a reclamantului. Articoluldin ziarul România Mare, la care face trimitere reclamantul, a apărut la 24 octombrie 1997,dată la care judecătorul C.L. îşi încetase deja activitatea. În plus, Guvernul susţine căjudecătorul C.L. nu mai făcea parte din completul de judecată la momentul adoptării hotărâriiTribunalului Militar şi că, în orice caz, reclamantul ar fi putut solicita recuzarea acestuia.

144. Curtea reaminteşte că utilizarea în public de către preşedintele sau membrul uneiinstanţe sesizate cu soluţionarea unei cauze a unor expresii care implică o apreciere negativă acauzei uneia dintre părţi este incompatibilă cu cerinţele de imparţialitate ale oricărei instanţe,cerinţe consacrate în art. 6 § 1 din convenţie (Buscemi împotriva Italiei, nr. 29569/95, pct. 67–68, CEDO 1999–VI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 118, 28 noiembrie2002).

145. În prezenta cauză, ţinând seama de elementele de care dispune, Curtea consideră căalegaţia reclamantului nu este susţinută îndeajuns. Astfel, Curtea constată că articolul apărutîn ziarul România Mare nu face altceva decât să reia cuvintele pe care reclamantul le-aatribuit judecătorului C.L. şi nu permite să se stabilească dacă judecătorul le-a susţinut în faţapresei sau dacă reclamantul le-a relatat acesteia. De altfel, reclamantul nu l-a recuzat perespectivul judecător.

Rezultă că această parte a capătului de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuierespinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.

C. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii

146. Reclamantul consideră că durata procedurii penale împotriva sa a fost excesivă.Acesta subliniază că, şi în condiţiile amânării şedinţelor, instanţele ar fi trebuit să se asigureca durata totală a procedurii să fie rezonabilă, mai ales că, în speţă, procedura a fostsoluţionată exclusiv pe baza mijloacelor de probă în acuzare.

147. Guvernul contestă acest argument.148. În ceea ce priveşte data începerii procedurii, Curtea observă în primul rând că art. 6

din convenţie vizează, în materie penală, o persoană învinuită de o infracţiune. De altfel, încontextul convenţiei, cuvintele „acuzat” şi „acuzaţie în materie penală” corespund uneinoţiuni autonome şi trebuie interpretate prin trimitere la o situaţie materială şi neformală. Înacest sens, Curtea a apreciat deja că reprezintă o acuzaţie nu doar notificarea oficială aînvinuirii de a fi săvârşit o infracţiune, ci orice măsură care are repercusiuni importante asuprasituaţiei suspectului (Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 73, seria A nr. 51). Înprezenta cauză, Curtea consideră că data începerii procedurii este 20 mai 1996, dată la carereclamantul a dat prima declaraţie în faţa procurorului militar. Procedura s-a încheiat prinhotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 13 mai 2002. Prin urmare, a durat aproximativ 6 ani,parcurgând trei grade de jurisdicţie.

149. Curtea reaminteşte că în aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri seţine seama de circumstanţele cauzei şi, având în vedere criteriile consacrate prin jurisprudenţasa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel alautorităţilor competente, precum şi de importanţa litigiului pentru persoanele interesate [a sevedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO2000–VII].

150. În prezenta cauză, Curtea observă că unica etapă care ar putea ridica probleme estecea care s-a derulat înaintea Curţii Supreme de Justiţie şi care acoperă jumătate din duratatotală a procedurii. Cu toate acestea, Curtea constată că perioada respectivă se datorează înprincipal cererilor repetate de amânare a şedinţei formulate de reclamant, care a dorit să fiereprezentat de un avocat ales sau să-şi formuleze singur apărarea. Curtea concluzioneazăaşadar că reclamantul a contribuit în mare măsură la prelungirea procedurii.

151. În consecinţă, ca urmare a examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate,Curtea apreciază că nu se poate considera că a existat, din cauza autorităţilor interne, odepăşire a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşteprocedura penală împotriva primului reclamant. Rezultă că acest capăt de cerere este în modvădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

152. Al doilea şi al treilea reclamant, tată şi fiică, consideră că dreptul lor la respectareavieţii private a fost încălcat prin interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice, între 16noiembrie 1995 şi 13 mai 1996, şi prin păstrarea înregistrărilor de către SRI. Aceştia invocăart. 8 din convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi acorespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în careacest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesarăpentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenireafaptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţile altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

153. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne subliniind că: a) al doileareclamant nu a contestat în faţa procurorului superior, în temeiul art. 275–278 C. proc. pen.,decizia din 23 octombrie 1996, prin care procurorul a decis că plângerea penală formulată deziarul A.C. trebuie examinată separat (supra, pct. 23); b) reclamanţii nu au sesizat procurorulierarhic superior procurorului care a emis actul de autorizare a interceptării convorbirilortelefonice, în temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1991, care descrie procedura decontestare a valabilităţii unui astfel de act de autorizare; şi c) reclamanţii ar fi putut declanşaîmpotriva SRI o acţiune în răspundere civilă delictuală în cazul în care actul de autorizare ar fifost anulat de procurorul ierarhic superior conform procedurii citate anterior.

154. Reclamanţii susţin că aceste căi de atac invocate de Guvern nu erau eficiente şiadecvate. În această privinţă, reclamanţii reamintesc că, la 11 aprilie 1997, cu ocazia audieriisale de către Tribunalul Militar, domnul Toma a denunţat caracterul nelegal al interceptăriiconvorbirilor sale efectuate de la posturile telefonice instalate la domiciliul său şi la redacţiaziarului A.C. unde lucra, precum şi refuzul parchetului de a efectua o anchetă reală ca urmarea plângerii penale formulate în numele ziarului (supra, pct. 34), însă tribunalul nu a dat cursalegaţiilor respective. Pe de altă parte, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţăinternă din care să rezulte că, la momentul producerii faptelor, procurorul militar sau untribunal militar ar fi sancţionat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private comise decătre SRI sau de către orice altă structură militară în detrimentul persoanelor civile.

155. Curtea observă că a examinat deja dispoziţiile legale în domeniul interceptăriiconvorbirilor, existente în România, şi că a concluzionat, la momentul producerii faptelor,lipsa oricărui control a priori al actului de autorizare emis de procuror din partea unuijudecător sau a altei autorităţi independente, precum şi a oricărui control a posteriori altemeiniciei actului de autorizare respectiv [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2),nr. 71525/01, pct. 72–76, 26 aprilie 2007]. Aşadar, la momentul producerii faptelor, nu existao cale de atac efectivă care să permită contestarea la nivel naţional a ingerinţei în dreptulreclamanţilor la respectarea vieţii private ca urmare a interceptării convorbirilor lor telefonice.În consecinţă, domnul Toma ar fi trebuit să transmită Curţii – în numele său şi al fiicei saleminore – această parte a capătului de cerere în termen de şase luni de la încetarea situaţieiincriminate (Begu, citată anterior, pct. 147).

156. Or, este evident că reclamanţii nu au sesizat Curtea decât la 11 noiembrie 2002, adicăla peste şase luni după ce au luat cunoştinţă de interceptarea convorbirilor acestora, şi că s-arputea pune problema tardivităţii capătului de cerere. Deşi Guvernul nu a ridicat nicio excepţiecu privire la acest punct, Curtea va examina proprio motu problema respectării termenului deşase luni [Palić împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 4704/04, pct. 48, 15 februarie 2011, şiGadi împotriva Franţei (dec.), nr. 45533/05, 13 ianuarie 2009].

157. Curtea reaminteşte că termenul de şase luni începe să curgă din momentul în carepersoana interesată a luat cunoştinţă de existenţa înregistrărilor în cauză, moment care trebuiestabilit în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze (Begu, citată anterior, pct. 148). În prezentacauză, trebuie să se constate că la 11 aprilie 1997, data audierii sale de către TribunalulMilitar, domnul Toma ştia că postul telefonic fix de la domiciliul său şi cel instalat la ziarulA.C. au fost puse sub ascultare şi că nu au fost eficiente căile de atac pe care a încercat să leexercite (supra, pct. 34). Faptul că a aflat la 29 mai 2003 doar că interceptările păreau să fifost efectuate în temeiul unui act de autorizare emis de către procuror (supra, pct. 52) nuschimbă această concluzie.

158. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv în măsura în care vizează interceptareaconvorbirilor telefonice ale celui de-al doilea şi ale celui de-al treilea reclamant şi trebuierespins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.

159. În schimb, în ce priveşte păstrarea înregistrărilor, Curtea constată că această parte acapătului de cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. Pe

de altă parte, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Estenecesar aşadar să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

160. Guvernul subliniază că, potrivit regulamentului intern al SRI, înregistrărileinterceptărilor telefonice sunt păstrate doar zece zile, dacă transcrierea lor nu este cerută deunitatea care le-a solicitat. Prin urmare, reclamanţii nu aveau de ce să se teamă că datelecolectate în temeiul actului de autorizare a interceptării emis pentru perioada 11 noiembrie1995 – 13 mai 1996 ar fi fost păstrate de SRI.

161. Reclamanţii consideră că Legea nr. 51/1991 nu conţine nicio garanţie împotrivaarbitrariului, întrucât nu prevede, printre altele, categoriile de informaţii care pot fi înregistrateşi păstrate. Aceştia fac totodată trimitere la cauza Rotaru împotriva României, citată anterior,în care Curtea a constatat deja, în acest sens, neajunsurile Legii nr. 14/1992 privindorganizarea şi funcţionarea SRI.

162. Curtea reaminteşte că, întrucât convorbirile telefonice sunt cuprinse în noţiunile de„viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1, citat anterior, interceptarea acestora,memorarea lor într-un registru secret şi comunicarea datelor referitoare la „viaţa privată” aunei persoane se interpretează ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitareadreptului garantat de art. 8 [a se vedea, printre altele, Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior,pct. 61]. Pentru a nu încălca art. 8, o asemenea ingerinţă trebuie să fi fost „prevăzută de lege”,să urmărească un scop legitim în sensul § 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societatedemocratică pentru îndeplinirea acestui scop.

163. Curtea observă că legislaţia română aplicabilă în materie de măsuri de supravegheresecretă în legătură cu siguranţa naţională a fost examinată pentru prima oară în cauza Rotaru,citată anterior. În acel context, Curtea a concluzionat că Legea nr. 14/1992, care vizează,printre altele, culegerea şi arhivarea datelor, nu conţinea garanţiile necesare protejăriidreptului persoanelor la viaţa privată. Legea nu indica cu destulă claritate întinderea şimodalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul avut în vedere(Rotaru, citată anterior, pct. 61). Ulterior, în cauza Dumitru Popescu, citată anterior,examinarea minuţioasă a cerinţelor legislaţiei care autorizează măsurile de supraveghere încazul unei presupuse atingeri aduse siguranţei naţionale, şi anume Legea nr. 51/1991, şi aobstacolelor factuale potenţial întâlnite de orice persoană care se consideră vătămată de omăsură de interceptare a convorbirilor sale, a relevat deficienţe incompatibile cu gradul minimde protecţie dorit de supremaţia dreptului într-o societate democratică. În această din urmăcauză, Curtea a constat că legea citată anterior nu conţinea precizări privind circumstanţele încare puteau fi distruse informaţiile obţinute prin interceptări telefonice [a se vedea, mutatismutandis, Amann împotriva Elveţiei (MC), nr. 27798/95, pct. 78, CEDO 2000–II şi, acontrario, Klass, citată anterior, pct. 52].

164. Curtea constată că, în absenţa din legislaţia naţională a unor garanţii că informaţiileobţinute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesarepentru atingerea scopului urmărit (Klass, citată anterior, pct. 52), riscul ca înregistrărileconvorbirilor telefonice ale reclamanţilor să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanţii săaibă acces la acestea este foarte plauzibil. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivitcăruia înregistrările convorbirilor reclamanţilor ar fi fost distruse după zece zile, Curteaobservă că, presupunând că regulamentul intern al SRI îndeplineşte condiţiile unei „legi”accesibile şi previzibile, nu se schimbă faptul că distrugerea datelor este subordonată condiţieisă nu fi existat nicio cerere de transcriere şi de transmitere din partea unităţii care a solicitatinterceptarea. Or, în prezenta cauză, Guvernul nu a furnizat Curţii niciun înscris care să atesteexistenţa sau absenţa unei astfel de cereri.

165. Ţinând seama de concluziile formulate în cauzele citate anterior şi de circumstanţeleprezentei cauze, Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de

protecţie împotriva arbitrariului impus de art. 8 din convenţie, în ceea ce priveşte păstrarea decătre SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prinurmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, acest articol a fost încălcat.

V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

166. Reclamanţii susţin că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac internă efectivă caresă le permită să se plângă de nerespectarea drepturilor garantate prin articolele sus-menţionate. Aceştia invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptulsă se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane careau acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

167. Guvernul contestă acest argument. În ceea ce priveşte în special capătul de cerereformulat de al doilea reclamant şi de al treilea reclamant, întemeiat pe nerespectarea dreptuluilor la viaţă privată, Guvernul consideră că persoanele interesate dispuneau de mai multe căi deatac, detaliate în cadrul excepţiei sale întemeiate pe neepuizarea căilor de atac interne (supra,pct. 153). Reclamanţii au omis să utilizeze aceste căi. În plus, autorităţile naţionale ausancţionat penal persoana care a făcut publice informaţiile privind viaţa lor privată.

168. Curtea reafirmă că art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern a uneicăi de atac care permite prevalarea drepturilor şi libertăţilor din convenţie, astfel cum suntconsacrate în aceasta. Dispoziţia respectivă are aşadar drept consecinţă impunerea unei căi deatac interne care permite instanţei naţionale competente să soluţioneze conţinutul unei„plângeri credibile” întemeiate pe convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare,chiar dacă statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la modulde a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie.

169. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 (proces echitabil)şi a art. 10 din convenţie în privinţa primului reclamant. De asemenea, a constatat încălcareaart. 8 din convenţie, ca urmare a păstrării înregistrărilor convorbirilor telefonice ale celui de-aldoilea şi celui de-al treilea reclamant. În aceste condiţii, este necesar ca acest capăt de cereresă fie declarat admisibil în măsura în care vizează articolele citate anterior.

170. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte primul reclamant, Curtea constată că acest capătde cerere vizează aceleaşi fapte ca şi cele examinate în legătură cu art. 6 şi 10 din convenţie.Întrucât acest capăt de cerere nu ridică nicio problemă distinctă faţă de cele deja invocate dinperspectiva articolelor sus-menţionate, Curtea consideră că nu este necesar să fie examinatseparat, pe fond.

171. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de cel de al doilea şi cel de al treileareclamant, Curtea a concluzionat deja că nu există în dreptul român nicio dispoziţie carepermite contestarea deţinerii, de către serviciile de informaţii, a unor date cu privire la viaţaprivată a unei persoane sau să se nege veridicitatea acestor informaţii (Rotaru, citată anterior,pct. 72).

172. În ceea ce priveşte căile de atac la care face referire Guvernul în prezenta cauză,trebuie să se observe că acestea vizează legalitatea şi temeinicia interceptărilor, nu păstrareadatelor cu privire la viaţa privată. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte contestaţia adresatăprocurorului ierarhic superior privind autorizarea interceptării, Curtea a concluzionat deja cănu exista niciun control a priori sau a posteriori independent [Dumitru Popescu (nr. 2), citatăanterior, pct. 72–76].

173. Având în vedere cele menţionate anterior, şi faptul că nu a fost informată cu privire laadoptarea unei dispoziţii care permite să se conteste păstrarea datelor colectate ca urmare ainterceptării convorbirilor telefonice, Curtea consideră că cel de al doilea şi cel de al treileareclamant au fost victimele unei încălcări a art. 13 din convenţie.

VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

174. Art. 41 din convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacădreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acesteiîncălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

175. Primul reclamant solicită Curţii „repunerea sa în drepturi, cu toate consecinţele caredecurg din aceasta” şi susţine că, în urma încălcării drepturilor sale, şi-a pierdut locul demuncă şi drepturile salariale aferente. Acesta ar fi trebuit în cele din urmă să se pensionezedin cauza unei boli cronice grave, diagnosticate ulterior evenimentelor în litigiu. Deasemenea, solicită 500 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral,având în vedere suferinţa pe care i-ar fi provocat-o încălcarea gravă a drepturilor sale, precumşi absenţa recunoaşterii şi a reparaţiei la nivel naţional a acestor încălcări. Al doilea şi altreilea reclamant solicită fiecare 25 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.Al doilea reclamant consideră că supravegherea prelungită şi înscrierea sa nejustificată încategoria persoanelor care reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale este denatură să cauzeze suferinţe psihice grave. Supravegherea sa ar fi adus totodată atingereprincipiului protecţiei surselor jurnalistice, ceea ce l-ar fi împiedicat să îşi desfăşoareactivitatea în bune condiţii. Al treilea reclamant argumentează că era minor la momentulinterceptării convorbirilor sale şi că, prin urmare, înscrierea sa nejustificată în categoriapersoanelor care reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale i-a cauzat un gravtraumatism psihic.

176. Guvernul consideră că primul reclamant nu a dovedit existenţa unei legături decauzalitate între pretinsele încălcări ale convenţiei şi prejudiciul material pe care l-ar fi suferit.În plus, subliniază că respectivul a fost trecut în rezervă, dar nu şi-a pierdut gradul militar. Încele din urmă, Guvernul apreciază că nu pot fi făcute de către Curte speculaţii despre posibilulrezultat al unei proceduri în conformitate cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie. Deasemenea, reaminteşte că art. 4081 C. proc. pen. prevede posibilitatea de a redeschide oprocedură penală în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare. În cele din urmă, Guvernulconsideră că cererile reclamanţilor formulate cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moralsunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.

177. În ceea ce priveşte cererea primului reclamant cu titlu de despăgubire pentruprejudiciul material, Curtea observă că prejudiciul pretins nu a fost susţinut de documentejustificative. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire cu acest titlu.

178. În schimb, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moralincontestabil. Ţinând seama de încălcările constatate în privinţa acestora şi pronunţându-se înechitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea concluzionează că trebuie să seacorde cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral 20 000 EUR primului reclamant şi7 800 EUR celui de-al doilea şi, respectiv, celui de-al treilea reclamant.

B. Cheltuieli de judecată

179. Reclamanţii solicită totodată suma de 7 955 EUR, scutită de impozit (şi anume 7 855EUR pentru onorariul avocatului şi 100 EUR pentru cheltuielile de secretariat, sumă caretrebuie plătită direct domnului avocat Mihai) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate înscopul procedurii în faţa Curţii. Aceştia au depus un contract de asistenţă juridică pentrusuma de 7 855 EUR.

180. Guvernul apreciază că cererea privind onorariul avocatului este excesivă şi subliniazăcă nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile de secretariat. De altfel,Guvernul se opune scutirii de la plata impozitului.

181. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilorde judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil alacestora. În prezenta cauză, ţinând seama de criteriile sus-menţionate, de centralizatoruldetaliat cu numărul de ore de activitate care i-a fost înaintat şi de problemele ridicate deaceastă speţă, Curtea acordă reclamanţilor 7 955 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, sumăcare trebuie plătită direct domnului avocat Mihai.

C. Dobânzi moratorii

182. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe ratadobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majoratăcu trei puncte procentuale.

pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Hotărăşte că nu a fost respectat art. 38 din convenţie, întrucât Guvernul nu a prezentat toatedocumentele solicitate de Curte;

2. Declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere formulate de primul reclamant întemeiul art. 10 (libertatea de exprimare) şi art. 6 (proces echitabil) din convenţie, luate înconsiderare individual şi coroborate cu art. 13 din convenţie, precum şi în privinţacapătului de cerere formulat de cel de al doilea şi al treilea reclamant, în temeiul art. 8 dinconvenţie ca urmare a existenţei riscului de păstrare a înregistrărilor convorbirilor lortelefonice, luat în considerare individual şi coroborat cu art. 13 din convenţie, şiinadmisibilă pentru restul capetelor de cerere;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;

4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din convenţie (proces echitabil) în ceea ce îl priveşte peprimul reclamant;

5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie în ceea ce îi priveşte pe al doilea şi altreilea reclamant ca urmare a existenţei riscului de păstrare a înregistrărilor convorbirilorlor telefonice;

6. Hotărăşte că nu consideră necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din perspectivaart. 13 coroborat cu art. 10 şi art. 6 din convenţie, în privinţa primului reclamant;

7. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 8 din convenţie, în ceea ce îi priveştepe al doilea şi al treilea reclamant;

8. Hotărăştea) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitivea hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuieconvertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

i) 20 000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu deimpozit, pentru prejudiciul moral cauzat primului reclamant;

ii) 7 800 EUR (şapte mii opt sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlude impozit, pentru prejudiciul moral cauzat celui de-al doilea şi celui de-al treileareclamant;iii) 7 955 EUR (şapte mii nouă sute cincizeci şi cinci euro) pentru cheltuielile dejudecată, sumă care trebuie plătită direct domnului avocat Mihai;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuiemajorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumutmarginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioadeşi majorată cu trei puncte procentuale;

9. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelaltecapete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 ianuarie 2013, în temeiulart. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep CasadevallGrefier Preşedinte

Tradus şi revizuit de IER

Secţia a treia

CAUZA FRĂSILĂ ŞI CIOCÎRLAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 25329/03)

Hotărâre

10 mai 2012

Definitivă

10/08/2012

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie.Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Frăsilă şi Ciocîrlan împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă

din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, LuisLópez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefierde secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 10 aprilie 2012,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 25329/03 îndreptată împotriva României, princare doi resortisanţi ai acestui stat, Petru Frăsilă şi Lucica Ciocîrlan („reclamanţii”), au sesizatCurtea la 1 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de D. Tomaseschi, avocat în Iaşi, şi ulterior de D.Bogdan, avocat în Bucureşti, şi M Selegean, jurist în Bucureşti. Guvernul român(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, I. Cambrea, din cadrul MinisteruluiAfacerilor Externe.

3. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitatede judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).

4. Reclamanţii pretind, în special, că le-a fost încălcată libertatea de exprimare dincauza faptului că nu au fost asistaţi de autorităţile naţionale în executarea hotărârii definitivedin 6 decembrie 2002, prin care s-a dispus unor terţe persoane să le permită acestora accesulîn sediul unui post de radio local, ceea ce i-a împiedicat să îşi exercite profesia de jurnalişti.

5. La 11 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art.29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fiexaminate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanţii s-au născut în 1957 şi, respectiv, 1972 şi locuiesc în Piatra Neamţ(România) şi, respectiv, Jakobstad (Finlanda). Aceştia sunt jurnalişti.

A. Contextul cauzei

7. În 1995, reclamantul a înfiinţat societatea pe acţiuni Tele M, care avea ca obiect deactivitate producerea şi difuzarea programelor de radio şi televiziune. Reclamantul eraacţionarul majoritar şi directorul acesteia. Societatea a obţinut licenţa de radiodifuziune nr.246/1997 şi drepturile de exploatare a unei licenţe de televiziune pentru Judeţul Neamţ.

8. În 1999, reclamantul a înfiinţat societatea comercială cu răspundere limitată RadioM Plus, având ca obiect de activitate în special realizarea de programe audio-vizuale.Reclamantul era asociatul unic şi directorul acesteia. În 2000, capitalul social al societăţii afăcut obiectul unei modificări privind participaţia reclamantului cu un procent de 20%.

9. Intenţia reclamantului era să separe activităţile de televiziune de cele de radio şi săconsacre societatea Radio M Plus unor activităţi radiofonice. În aşteptarea modificării legiiaudiovizualului care îi permitea transferul licenţei de radiodifuziune (modificare adoptată încele din urmă la 8 august 2002), activităţile de radiodifuziune era împărţite între societateaRadio M Plus, însărcinată cu realizarea programelor radio, şi societatea Tele M, care se ocupacu difuzarea lor. Societatea Radio M Plus era responsabilă cu echipamentele necesareactivităţii postului de radio (inclusiv pentru difuzarea programelor).

10. În ianuarie 2002, televiziunea Tele M a difuzat două reportaje. Unul dintre ele vizaun protejat al lui I.T. care era căutat de poliţie, iar celălalt avea ca obiect una din afacerileadministrate de I.T., şi anume un hotel în care fuseseră descoperite urme de mercur în hranaservită. Conform reclamantului, ulterior acestor două reportaje, I.T. l-a ameninţat că îi vaaduce societăţile în faliment, cu ajutorul unor controale efectuate de autorităţile financiare.Conform informaţiilor furnizate de reclamant, I.T. era, la vremea respectivă, deputat înparlamentul naţional, în numele partidului aflat la putere, şi era numit în presă „baron local”.

11. La 25 ianuarie 2002, autorităţile financiare locale din Piatra-Neamţ au încercat săefectueze un control inopinat la sediul Tele M. Având în vedere că reclamantul nu a fost deacord, autorităţile i-au aplicat o amendă. Această amendă a fost totuşi anulată ulterior,deoarece, conform reclamantului, fusese aplicată încălcându-se dispoziţiile legale care prevădobligaţia de a anunţa societatea în cauză cu 15 zile înainte de data stabilită pentru efectuareacontrolului. Totuşi, ulterior a fost efectuat un control şi, cu această ocazie, autorităţile auconstatat că societatea avea sume de bani considerabile neplătite la bugetul de stat. A fostîncheiat cu reclamantul un acord de eşalonare a plăţii sumelor datorate. Acesta afirmă cărespectivul control a fost solicitat de către I.T. lui V.M., şeful Direcţiei Generale a FinanţelorPublice Neamţ şi care era, la vremea respectivă, asociatul lui I.T. în mai multe societăţicomerciale.

12. Reclamantul declară că, având în vedere valoarea mare a datoriilor acumulate şiexigibilitatea lor imediată şi pentru a evita falimentul, acesta a fost convins să vândăparticipaţia majoritară a societăţii Tele M. lui I.T. şi societăţii I. care aparţinea soţiei şi fiilorlui V.M. Lichidarea participaţiei a avut loc la 1 august 2002. La aceeaşi dată, reclamantul afost revocat din funcţia de director al acestei societăţi.

13. În aceeaşi zi, societatea Radio M Plus, al cărei director era încă reclamantul, şisocietatea Tele M, au constituit o asociere în participaţie privind realizarea şi difuzarea deprograme radio. Contractul de asociere prevedea că societatea Tele M asigura bunurile mobilesi imobile, programele, licenţele şi contractele, în timp ce societatea Radio M Plus asiguraechipamentele de specialitate, resursele financiare, programele şi gestiunea asocierii. Conformlicenţei de emisie din data de 16 septembrie 1998, acordată de Ministerul Comunicaţiilor,

staţia de radio Radio M Plus emitea de la sediul său situat pe Strada Ştefan cel Mare nr. 80 dinPiatra-Neamţ.

14. Prin decizia din 2 august 2002, societatea Radio M Plus l-a desemnat pe reclamantdirector al asocierii în participaţie menţionate anterior. Activităţile postului de radio erauexercitate la etajul doi al clădirii situate pe Strada Ştefan cel Mare nr. 80, în Piatra-Neamţ,unde se aflau studiourile destinate realizării şi difuzării programelor radio şi studioul pentruinvitaţi.

15. Reclamanta era redactorul staţiei de radio şi, începând cu 1 octombrie 2002,directoarea de programe a postului.

B. Cererea de ordonanţă preşedinţială a reclamanţilor privind accesul lor înspaţiul destinat serviciilor radiofonice

16. Începând cu 2 octombrie 2002, ca urmare a neînţelegerilor dintre reprezentanţiicelor două societăţi menţionate anterior, reclamanţilor li s-a refuzat accesul în redacţia staţieide radio de către reprezentanţii societăţii Tele M.

17. La 16 octombrie 2002, reclamanţii au sesizat instanţele cu o cerere de ordonanţăpreşedinţială prin care solicitau dreptul de acces în redacţia staţiei de radio.

18. Prin hotărârea din 6 decembrie 2002, Tribunalul Neamţ a admis cerereareclamanţilor şi a dispus societăţii Tele M să le permită accesul la redacţia postului de radio,situat pe Strada Ştefan cel Mare nr. 80, Piatra-Neamţ. Această hotărâre a fost confirmată înultimă instanţă de Curtea de Apel Bacău la 11 martie 2003. Instanţele au reținut în special, căsediile societăţilor se aflau în acelaşi imobil şi că, prin urmare, acestea aveau dreptul să îlfolosească pentru a-şi exercita activităţile. Prin urmare, acestea au concluzionat căîmpiedicarea reclamanţilor de către reprezentanţii societăţii Tele M. de a avea acces laredacţia postului de radio constituia o acţiune ilegală, de natură să aducă prejudicii activităţiistaţiei de radio, ai cărei director şi, respectiv, redactor erau reclamanţii.

C. Demersurile reclamanţilor în vederea executării hotărârii definitive din 6decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ

19. La 7 ianuarie 2003, la cererea reclamanţilor, Judecătoria Piatra-Neamţ a dispusîncuviinţarea executării silite a hotărârii din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ.

20. La 14 ianuarie 2003, un executor judecătoresc s-a deplasat împreună cureclamanţii la sediul redacţiei postului de radio. Reprezentantul societăţii Tele M a refuzat săpermită accesul reclamanţilor la etajul doi al imobilului, argumentând că sediul redacţieipostului de radio fusese transferat la parterul imobilului, într-o cameră unde au fost primiţi.Doar executorul judecătoresc a putut vizita camera dotată cu echipamente speciale, situată laetajul doi.

21. La 18 martie 2003, reclamanţii au reiterat cererea de executare silită a hotărâriidefinitive din 6 decembrie 2002, dat fiind că recursul introdus de pârât împotriva acesteihotărâri fusese respins între timp.

22. La 12 mai 2003, a avut loc o nouă încercare de executare, dar fără succes. Cuaceastă ocazie, executorul judecătoresc a precizat că hotărârea care trebuia să fie pusă înexecutare era clară şi că nu era necesară introducerea în instanţă a unei cereri pentru lămuriricu privire la înţelesul şi întinderea dispozitivului acesteia.

23. La 24 ianuarie 2003, din cauza imposibilităţii de a-şi exercita profesia de jurnalişti,ca urmare a refuzului societăţii Tele M de a le permite accesul la redacţia postului de radio,reclamanţii au sesizat parchetul cu o plângere penală pentru nerespectarea unei hotărârijudecătoreşti. La 8 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ a emis orezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, considerând că litigiul privea, în realitate, punerea

în aplicare a unui acord de asociere semnat la 1 august 2002. La 30 ianuarie 2004, procurorul-şef al parchetului a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.

24. La 23 februarie 2004, reclamanţii au sesizat instanţele cu o cerere de ordonanţăpreşedinţială, solicitând ca societatea Tele M să fie obligată să respecte contractul de asociereîn participaţie încheiat la 1 august 2002 şi, în acest scop, să le predea echipamentele deproducţie şi emisie radio necesare pentru punerea în aplicare a contractului menţionat anterior.Aceştia au solicitat, de asemenea, obligarea societăţii la plata de penalităţi cu titlu cominatoriuîn valoare de 2 milioane de lei româneşti (ROL) pe fiecare zi de întârziere.

25. Prin hotărârea definitivă din 12 octombrie 2004, Tribunalul Sibiu a respinsacţiunea, considerând că aceasta viza fondul problemei de executare a contractului şi nu osituaţie temporară şi urgentă care să justifice apelul la procedura ordonanţei preşedinţiale.

26. La 25 octombrie 2004, societatea Tele M a restituit societăţii Radio M Plusechipamentele ale cărei proprietară era aceasta din urmă.

27. La 25 martie 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ cu o plângere penală împotriva acţionarilor şi directorilor societăţii Tele M deoarece i-au refuzat accesul în redacţie şi nu i-au permis utilizarea echipamentelor necesare pentruemisiunile radio, ceea ce îl împiedicase să îşi exercite profesia de jurnalist. La 27 iunie 2007,reclamantul a fost informat că plângerea sa penală fusese trimisă la Parchetul de pe lângăJudecătoria Piatra-Neamţ, care a început urmărirea penală împotriva a trei directori aisocietăţii Tele M pentru abuz de bunuri din patrimoniul societăţii. De atunci, acesta nu a fostinformat cu privire la desfăşurarea acestei proceduri.

28. Curtea nu a fost informată dacă reclamanţii au introdus o acţiune de drept comunpentru punerea în aplicare a acordului de asociere încheiat la 1 august 2002 între societăţileRadio M Plus şi Tele M.

29. În observaţiile sale scrise din 9 iunie 2008, Guvernul informează Curtea cu privirela următoarele aspecte:

„Conform informaţiilor comunicate de executorul judecătoresc N.T., acesta nu a putut continuaprocedura de executare silită, având în vedere obiectul cauzei – executarea unei obligaţii «de a face» – şi naturajuridică a imobilului şi, în plus, ţinând seama de faptul că titlul executoriu nu preciza locaţia redacţiei societăţiiRadio M Plus SRL şi camerele care o alcătuiau. În aceste condiţii, executorul a menţionat că nu era decompetenţa lui să depăşească cadrul legal menţionat anterior.”

D. Funcţionarea staţiei de radio Radio M Plus

30. La 30 ianuarie 2003, Consiliul Naţional al Audiovizualului (denumit în continuare„C.N.A.”) a dispus societăţii Tele M să pună capăt transferului licenţei audiovizuale nr.246/1997, consacrat prin acordul de asociere în participaţie încheiat la 1 august 2002, şi săintre în legalitate în termen de treizeci de zile, ţinând seama că respectivul contract încălcanoua Lege nr. 504/2002 a audiovizualului care interzicea exploatarea unei licenţeaudiovizuale de către altă persoană decât deţinătorul său legal. Din actele aflate la dosar nureiese dacă somaţia a fost urmată de o decizie de retragere a licenţei de către C.N.A., întemeiul legii citate anterior.

31. Totuşi, la 9 iunie 2003, societatea Tele M a cedat din nou drepturile de exploatare alicenţei audiovizuale nr. 246/1997 unei societăţi terţe. Prin decizia din 14 noiembrie 2003,aceasta din urmă a obţinut o licenţă de emisie. Emisia trebuia să fie realizată cu ajutorul unuiemiţător care aparţinea societăţii Radio M Plus. Totuşi, din actele aflate la dosar reiese că,printr-o decizie din 20 noiembrie 2003, C.N.A. a suspendat temporar acest transfer de licenţăpână la soluţionarea litigiului declanşat între timp între cele două societăţi. Abia la 9noiembrie 2004, societatea terţă a obţinut dreptul de a exploata un nou emiţător.

32. Conform unei atestări a C.N.A. din 4 iunie 2008, emisă la cererea agentuluiguvernamental român, societatea deţine licenţa audiovizuală nr. 524, emisă la 17 mai 2004pentru oraşul Târgu-Neamţ pentru staţia de radio cu acelaşi nume, şi o licenţă de emisie din 5

mai 2005, acordată de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare înComunicaţii („ANRC”). De asemenea, societatea deţine două licenţe audiovizuale obţinute în2004 pentru două canale de televiziune autorizate să emită în oraşele Piatra-Neamţ şi,respectiv, Roman. Licenţa audiovizuală nr. 246/1997 emisă pentru staţia radio Radio M Plusaparţinea societăţii Tele M Invest. C.N.A. a concluzionat că staţia de radio Radio M Plus nuexercitase nicio activitate de radiodifuziune în perioada 2002-2004.

E. Informaţii privind activitatea reclamanţilor după luna octombrie 2002

33. În octombrie 2002, reclamanta a publicat în ziarul naţional România liberă unarticol privind diverse afaceri conduse de I.T.

34. Începând cu noiembrie 2003, reclamantul a devenit directorul săptămânalului localLumea Nemţeanului. Reclamanta a fost numită redactorul-şef al acestuia. Conforminformaţiilor furnizate de reclamanţi, săptămânalul a trebuit să îşi înceteze activitatea dupăapariţia a cinci numere, din cauza presiunilor exercitate asupra societăţilor de distribuţie aziarului şi asupra societăţilor cu care ziarul încheiase contracte de publicitate.

II. Dreptul şipractica interne relevante

A. Legislaţia naţională în domeniul audiovizualului

35. Legea audiovizualului nr. 504/2002 a fost adoptată la 11 iulie 2002 şi a intrat învigoare la 22 iulie 2002. Această lege a instituit Consiliul Naţional al Audiovizualului,autoritate publică autonomă de interes public, aflată sub control parlamentar, care, în temeiulart. 17 lit. c) din această lege, este responsabilă cu eliberarea de licenţe audiovizuale. Întemeiul art. 57 alin. (1) lit. b) din această lege, Consiliul retrage licenţa audiovizuală în cazulîn care titularul încetează să difuzeze serviciul de programe pentru care i s-a acordat licenţamai mult de 45 de zile, pentru motive de natură tehnică, şi mai mult de 96 de ore, pentru oricealte motive. În conformitate cu art. 59 alin. (1) din lege, în cazul în care difuzarea unuiserviciu de programe implică utilizarea unei frecvenţe radioelectrice terestre, licenţaaudiovizuală trebuie să fie însoţită de o licenţă de emisie acordată de către AutoritateaNaţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.

B. Dispoziţiile interne relevante în materie de executare silită

1. Codul de procedură civilă

36. Articolele relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele:

Art. 371² alin. (1)„Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani,

predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori alteilucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.”

Art. 373 alin. (1)„Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc [...]”

Art. 373² alin. (1)„În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar,

organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul laîndeplinirea efectivă a executării silite.”

Art. 3841 alin. (1)

„În vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile cereprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământulacesteia, iar în caz de refuz, cu forţa publică.”

Art. 399 alin. (1)„Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de

către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. „De asemenea [...] se poate face contestaţie şi în cazul în caresunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul încare organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.”

Termenul prevăzut la art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. pentru contestaţie este de 15 zile de la datacând contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul executorului de aîndeplini un act de executare.

Art. 574„(1) Dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al [obligaţiei de a

face] în cazul imposibilităţii de executare, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă[…]”.

Art. 5802

„Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termende 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiereirevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.”

Art. 5803

„(1) Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate ficonstrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pedebitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă dela 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlulexecutoriu.

(2) Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei […], creditorul poate cereobligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispoziţiile art. 574 sunt aplicabile în modcorespunzător.”

2. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti1

37. Articolele relevante sunt formulate după cum urmează:

Art. 44„Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: [...]e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor.”

Art. 45„(1) Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei

executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi deadunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani.

[...](4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti citează părţile şi pronunţă o hotărâre

motivată care se comunică acestora.(5) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti părţile pot face

contestaţie, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale aExecutorilor Judecătoreşti, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină estedefinitivă şi poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional.”

Art. 53„(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se

motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la datarefuzului.

1 Legea nr. 188/200 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. din 20 octombrie 2011. Prevederile citate aici se regăsesc înforma republicată la, respectiv, art. 47, 48, 56, 60 și 61.

(2) În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act, partea interesată poate introduce plângere întermen de 5 zile de la data la care a luat cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi aresediul biroul executorului judecătoresc.

(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor. În cazul admiterii plângerii, instanţa indică în hotărâremodul în care trebuie întocmit actul.

(4) Hotărârea judecătoriei este supusă recursului.(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase irevocabile.”

Art. 57„(1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor

judecătoreşti competente.(2) Activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei

legi.”

Art. 58„Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile

prevăzute de Codul de procedură civilă.”

3. Codul penal

38. Art. 271 C. pen. priveşte infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.Acesta pedepseşte cu închisoarea împotrivirea la executarea unei astfel de hotărârijudecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, precum şi împiedicarea uneipersoane de a folosi un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

C. Rapoarte naţionale şi internaţionale privind libertatea presei din România înperioada 2002-2004

39. Mai multe organizaţii neguvernamentale naţionale şi internaţionale, precum şiComisia Europeană a Uniunii Europene, au întocmit rapoarte privind libertatea presei înperioada 2002-2004.

40. Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia Caţavencu – a publicat în septembrie2003 un raport cu titlul „Libertatea presei în România în anul 2003”, ale cărui extraserelevante sunt redactate astfel:

„Presiunea politică asupra mass-mediei, în special la nivel local, devine din ce în ce mai intensă.Dispunând de o situaţie financiară fragilă, presa depinde în mare măsură de vânzările directe şi nu beneficiază deavantaje fiscale, ceea ce o face vulnerabilă în faţa influenţelor politice. Începând cu ultimii ani, se observă unfenomen ce poate fi numit «Berlusconizarea» presei române. În multe judeţe din România, oameni de afaceri şipoliticieni locali (care coincid, de cele mai multe ori) preiau controlul asupra ziarelor, radiourilor şi posturilor deteleviziune locale. Unii dintre aceştia chiar au declarat public că presa le aduce voturi. Judeţe ca Bacău, Gorj,Braşov, Constanţa, Vrancea, Neamţ sunt cele mai bune exemple. Aceste companii media nu sunt create pentru aaduce profit, ci sunt folosite ca mijloace de exercitare a autorităţii, de protejare a afacerilor proprietarilor, deatacare a adversarilor economici şi politici.”

41. În raportul de anchetă, intitulat „Între vechi obişnuinţe şi progrese democratice,presa românească este la răscruce de drumuri”, organizaţia Reporters sans frontières(Reporteri fără frontiere) arată că situaţia libertăţii presei din România nu este încăsatisfăcătoare. Reporters sans frontières denunţa o situaţie extrem de îngrijorătoare înprovincie, unde independenţa mijloacelor de informare în masă era împiedicată de înmulţireaconflictelor de interese a proprietarilor lor, care deţineau totodată puterea economică şipolitică. Rarii jurnalişti de investigaţie se confruntau cu o reală nesiguranţă. Patru dintreaceştia, care cercetau afaceri de corupţie, ce implicau oameni politici sau oameni de afacerilocali, au fost victimele unor agresiuni foarte violente în 2003. În plus, numeroşi observatoriau evocat faptul că, deşi presa locală număra peste 100 de ziare şi tot atâtea televiziuniprivate, rare erau mijloacele de informare în masă care nu se aflau, direct sau indirect, subcontrolul unor responsabili politici. Foarte vulnerabile din punct de vedere economic,

mijloacele de informare în masă locale au fost răscumpărate masiv de „baronii” partidului dela putere, deţinătorii puterii economice şi politice în provincie, hotărâţi să pună stăpânire pepresă după înfrângerea electorală a partidului în 1996. O anchetă, publicată în săptămânaluleconomic Capital la 18 martie 2004, evidenţiase controlul exercitat de partidul de la putereasupra televiziunilor locale, jumătate dintre ele având ca acţionari principali responsabili aiacestui partid, care erau şi oameni de afaceri.

42. În „Raportul periodic pe anul 2003 privind progresele realizate de România înprocesul de aderare”, Comisia Europeană a Uniunii Europene afirmă următoarele:

„În ciuda acestor progrese, anumite limite ale libertăţii de exprimare rămân îngrijorătoare. Numărulmijloacelor de informare în masă cu adevărat independente este limitat, iar proprietatea asupra lor este extrem deconcentrată, ceea de are ca rezultat un anumit grad de autocenzură. Hărţuirea ziariştilor de către autorităţilelocale constituie o problemă în unele zone din România, cu toate că numărul acestor cazuri a scăzut în perioadaexaminată. [...] Mai multe dintre societăţile mass-media româneşti cele mai importante au datorii mari la stat. Înmai multe cazuri, Ministerul de Finanţe a acordat «facilităţi fiscale» care permit reeşalonarea datoriilor scadente.În aceste condiţii, continuarea funcţionării anumitor mijloace de informare în masă depinde, într-o anumitămăsură, de bunăvoinţa autorităţilor române.”

43. În „Raportul periodic pe anul 2004 privind progresele realizate de România înprocesul de aderare”, Comisia Europeană a Uniunii Europene adaugă următoarele:

„În ciuda acestor progrese, unele probleme structurale pot afecta garantarea în practică a libertăţii deexprimare. Numeroase societăţii mass-media nu sunt viabile din punct de vedere financiar şi supravieţuirea lorpoate depinde de susţinerea unor interese politice sau comerciale. Studii externe au ajuns la concluzia cărelatările jurnaliştilor pot fi adesea influenţate de stimulente financiare, ceea ce îi determină să practiceautocenzura. Astfel, statul a tolerat acumularea unor arierate semnificative din partea principalelor societăţimedia, inclusiv majoritatea marilor canale de televiziune private. O astfel de situaţie poate compromiteindependenţa editorială şi studii de monitorizare a mass-mediei au evidenţiat faptul că jurnalele televizate suntmult mai puţin critice la adresa guvernului decât presa scrisă. În plus, conform unor informaţii de încredere,aleşii locali se folosesc de funcţia lor publică pentru a influenţa politica editorială a presei, a posturilor de radioşi a posturilor TV locale, de exemplu prin atribuirea selectivă a contractelor de achiziţii publice de publicitate.”

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

44. Reclamanţii se plâng că autorităţile competente nu i-au asistat în mod eficient îndemersurile lor de executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 a TribunaluluiNeamţ, ceea ce i-a împiedicat să îşi exercite profesia de jurnalişti, aducând astfel atingeredreptului lor la libertatea de exprimare. Aceştia invocă art. 10 din convenţie, formulat dupăcum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şilibertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seamade frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie saude televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, care implică datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenireainfracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedicadivulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Cu privire la admisibilitate

45. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta subliniază că, pentru asancţiona pretinsa pasivitate a autorităţilor şi a pune în executare hotărârea din 6 decembrie2002, citată anterior, reclamanţii ar fi trebuit să persevereze în cererile lor de executare pe

lângă executorul judecătoresc şi să sesizeze instanţele cu o contestaţie la executare, în temeiulart. 399 C. proc. civ., pentru a se plânge de pretinsul refuz al executorului judecătoresc de aîndeplini un act de executare sau pentru a clarifica înţelesul sau întinderea dispozitivuluihotărârii executorii.

În plus, reclamanţii ar fi putut introduce o acţiune disciplinară împotriva executorului,în temeiul Legii nr. 188/2000. Guvernul consideră că reclamanţii aveau, de asemenea,posibilitatea de a obţine executarea în temeiul art. 5802 C. proc. civ. sau de a introduce oacţiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiulart. 5803 C. proc. civ. Guvernul susţine că aceste căi de atac erau accesibile, eficiente şisuficiente, reprezentând căi de atac ce pot constrânge debitorii să execute obligaţia lor înnatură. În cele din urmă, Guvernul menţionează că orice litigiu care are ca obiect punerea înaplicare a contractului de asociere între societăţile Radio M Plus şi Tele M ar fi putut fisoluţionat prin intermediul unei acţiuni de drept comun vizând rezilierea contractuluirespectiv.

46. Reclamanţii consideră că excepţia ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă dinmai multe motive. În primul rând, aceştia subliniază că acţiunile enumerate de Guvern suntcăi de atac indirecte pe care nu erau obligaţi să le urmeze, având în vedere că hotărârea din 6decembrie 2002 ar fi putut fi pusă în executare cu ajutorul forţei publice. Pe de altă parte,aceştia subliniază că, în cauze anterioare similare, Curtea a hotărât deja că Guvernul nuadusese dovada caracterului efectiv al acestor căi de atac şi remarcă faptul că nici în prezentacauză Guvernul nu a prezentat elemente noi. În plus, aceştia subliniază că nu au rămas pasivi.După cererea de executare silită a hotărârii menţionate anterior, aceştia au urmat, evident fărăsucces, alte căi de atac indirecte menţionate de Guvern ca fiind eficiente în alte cauze în faţaCurţii, şi anume plângerea penală împotriva debitorului şi acţiunea în stabilirea unor penalităţicu titlu cominatoriu. În special în ceea ce priveşte contestaţia la executare, reclamanţii susţincă executorul nu şi-a exprimat refuzul de a pune în executare hotărârea din 6 decembrie 2002şi, de altfel, nu a încheiat procedura de executare silită şi că, prin urmare, dispoziţiile legaleinvocate de Guvern nu sunt aplicabile. Contestaţia la executare în scopul clarificăriiînţelesului şi întinderii dispozitivului hotărârii citate anterior era, de asemenea, inutilă înspeţă, ţinând seama în principal de faptul că dispozitivul trebuia să fie interpretat în luminaconsiderentelor hotărârii şi de faptul că însuşi executorul precizase într-un proces-verbalfaptul că dispozitivul era clar. În ceea ce priveşte acţiunea disciplinară împotriva executoruluijudecătoresc, reclamanţii menţionează că este vorba despre o cale de atac la care nu aveauacces direct şi care nu era susceptibilă să determine punerea în executare a hotărârii. În ceeace priveşte amenzile civile, reclamanţii remarcă faptul că acestea sunt aplicabile numai încazul obligaţiilor personale care nu pot fi puse în executare decât de debitorii lor. Or, în speţă,obligaţia de executare avea o natură cu totul diferită, fiind susceptibilă de executare silită cuajutorul forţei publice. Presupunând că o astfel de amendă ar fi fost aplicabilă, reclamanţiisubliniază că procedura ulterioară aplicării unei astfel de amenzi nu era clară şi, prin urmare,ineficientă, înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459/2003,intrată în vigoare în decembrie 2006.

47. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa capătuluide cerere întemeiat de reclamanţi pe art. 10 din convenţie, astfel încât este necesar ca aceastasă fie unită cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Constantin Oprea împotriva României,nr. 24724/03, pct. 31, 8 noiembrie 2007).

48. De asemenea, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensulart. 35 § 3 din convenţie. Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv deinadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanţii

49. Reclamanţii susţin, în primul rând, că art. 10 din convenţie este într-adevăraplicabil în speţă. Astfel, aceştia subliniază că, în ciuda numeroaselor demersuri pe care le-auîntreprins, nu au avut acces la studiourile şi la echipamentele staţiei de radio, aflându-se astfelîn imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 6 decembrie 2002 şi, în consecinţă, înimposibilitatea de a continua să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio. Aceştia precizeazăcă, înainte şi după încheierea contractului de asociere, aceştia asigurau munca de redacţiepentru Radio M Plus. Conform reclamanţilor şi contrar a ceea ce susţine Guvernul, staţia deradio menţionată anterior a continuat să emită chiar şi după luna octombrie 2002, atunci cândli s-a refuzat accesul la redacţie, activitatea din redacţie fiind asigurată de alţi jurnalişti aisocietăţii Tele M. Reclamanţii afirmă că această situaţie este consecinţa unui conflict între, pede o parte, reclamant şi, pe de altă parte, reprezentanţii locali ai unui important partid politic,agasaţi de activitatea de jurnalist independent a reclamantului. În această privinţă, reclamanţiifac trimitere la jurisprudenţa Curţii conform căreia concedierea unei persoane interesateulterior unui „ansamblu de acţiuni constând într-un număr nedeterminat de acte decomunicare sau de exprimare, pe care (reclamanţii) le realizaseră pe parcursul unei perioadede câteva luni, în contextul special al unui litigiu de muncă între aceştia şi angajatorul lor”constituia o atingere adusă dreptului acestora la libertatea de exprimare [Cârstea şi Grecuîmpotriva României, nr. 56326/00, (dec.) 21 septembrie 2004]. În opinia acestora, deşiprezenta cauză nu priveşte o concediere, aceasta prezintă câteva trăsături comune cu oconcediere de facto care generează efecte similare: imposibilitatea reclamanţilor de a-şiexercita profesia de jurnalişti de radio. De altfel, aceştia reamintesc că a fost examinat deja decătre Curte, în lumina art. 10 din convenţie, impactul acţiunilor infracţionale ale terţilor,acestea fiind percepute ca obstacole de fapt în calea libertăţii de exprimare.

Deşi reclamanţii au avut posibilitatea de a scrie articole în ziare, aceştia subliniază căsituaţia în litigiu i-a împiedicat să îşi aleagă liber modalitatea de exprimare, care este garantatăla art. 10 din convenţie. Aceştia evidenţiază faptul că nu este de competenţa autorităţilorpublice sau a terţilor să aleagă în locul jurnaliştilor modalităţile prin care aceştia din urmă îşiexercită activitatea, comunicând informaţii şi idei. În plus, ca urmare a neexecutării hotărâriidin 6 decembrie 2002, reclamanţii nu au avut acces la mijloacele tehnice care permitcomunicarea de programe radio, deşi convenţia protejează şi aceste mijloace care contribuie lacomunicarea informaţiilor şi ideilor (hotărârea Autronic AG împotriva Elveţiei, 22 mai 1990,pct. 47, seria A nr. 178).

50. De asemenea, reclamanţii consideră că prezenta cauză nu impune examinarea uneiingerinţe a statului în exercitarea libertăţii lor de exprimare, ci mai degrabă o analiză aobligaţiei pozitive pe care statul o are în temeiul convenţiei. În plus, aceştia sunt de părere căautorităţile naţionale aveau în speţă obligaţia pozitivă de a le pune la dispoziţie un sistem caresă le permită să obţină îndeplinirea unei obligaţii din partea unei persoane particulare şi căacestea erau obligate să acţioneze cu diligenţa necesară pentru a-i ajuta să pună în executarehotărârea judecătorească din 6 decembrie 2002, pronunţată în favoarea lor, ceea ce le-ar fipermis să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio. Aceştia subliniază că s-a concluzionatdeja de către Curte existenţa unei astfel de obligaţii, în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, încauze referitoare la obligaţii de a face ale unor persoane particulare. În opinia lor,transpunerea unei astfel de obligaţii în temeiul art. 10 din convenţie respectă principiulproporţionalităţii între interesul general şi interesele persoanelor şi nu reprezintă o sarcinăinsuportabilă şi excesivă pentru stat, având în vedere că nu este vorba de impunerea unorobligaţii noi. În cele din urmă, reclamanţii consideră că, pentru a stabili obligaţia pozitivă înspeţă, este necesar să se ţină seama de faptul că libertatea de exprimare este exercitată de cătrejurnalişti profesionişti şi că obstacolele de fapt denunţate aduc atingere diversităţii şipluralităţii mijloacelor de exprimare. În plus, ar trebui să se ţină seama şi de situaţia presei din

România în aceeaşi perioadă (2002-2004), astfel cum este descrisă în mai multe rapoarteîntocmite de diverse organizaţii naţionale şi internaţionale.

51. În continuare, reclamanţii denunţă nerespectarea obligaţiei pozitive descriseanterior. În această privinţă, ei invocă, în primul rând, ineficienţa procedurii de executaresilită pe care au iniţiat-o. Subliniază că executorul judecătoresc responsabil pentru executarenu a dat dovadă de suficientă diligenţă în vederea executării titlului lor, pe care îl consideră cafiind clar, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un titlu obţinut în urma unei proceduri deordonanţă preşedinţială care, prin definiţie, necesită o intervenţie urgentă. În plus, aceştiasusţin că executorul avea posibilitatea, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură civilă, săapeleze la forţele de poliţie. Or, în speţă, executorul s-a mulţumit să meargă singur să vadăechipamentele radio care se aflau la etajul doi al clădirii. În plus, executorul nu a încheiatprocedura de executare silită, lăsându-i într-o situaţie incertă. În cele din urmă, reclamanţiicontestă argumentele pe care executorul le-ar fi comunicat Guvernului în anul 2008, adică laopt ani de la momentul faptelor, şi care nu fuseseră notificate niciodată anterior.

În al doilea rând, reclamanţii denunţă refuzul autorităţilor penale de a sancţionareprezentanţii societăţii Tele M şi faptul că nu dispun de alte mecanisme eficiente pentru aasigura executarea „obligaţiei de a face” care să le permită accesul în sediul staţiei de radio.

În al treilea rând, reclamanţii subliniază consecinţele pe care neexecutarea hotărârii din6 decembrie 2002 le-a avut asupra exercitării profesiei lor. Aceştia susţin că, spre deosebirede cauza Vérités Santé Pratique SARL împotriva Franţei, (cererea nr. 74766/01, 1 decembrie2005), în care reclamanta a avut posibilitatea de a difuza informaţiile sale prin alte mijloace,precum internetul, şi a continuat publicarea acestora în altă revistă, în prezenta cauză,reclamanţii nu au putut – şi, de altfel, nu au făcut-o – să transmită informaţii prin mijloaceechivalente. Pentru reclamanţi, care erau specializaţi în jurnalismul de radio şi televiziune, nuera o veritabilă alternativă să scrie ocazional articole în ziare, deoarece este vorba despre altstil de jurnalism. Astfel cum a constatat deja Curtea în alte cauze, potenţialul impact alcanalului de transmitere a opiniilor are o anumită importanţă atunci când este vorba desprelibertatea de exprimare, deoarece se ştie faptul că mijloacele de informare în masăaudiovizuale au adesea efecte mult mai imediate şi mai puternice decât presa scrisă [Purcell şialţii împotriva Irlandei, nr. 15404/89, Decizia Comisiei din 16 aprilie 1991, Decizii şirapoarte (DR) 70, p. 262]. În cele din urmă, reclamanţii subliniază că erau redactorii uneistaţii de radio locale care transmitea informaţii şi emisiuni de interes local; prin urmare, seadresau unui public local care cunoştea bine subiectele abordate. În consecinţă, posibilitateape care a avut-o reclamanta de a publica câteva articole într-un cotidian naţional, care seadresa, prin definiţie, unui public naţional, nu era un mijloc echivalent şi nu putea ficonsiderat drept o „exercitare a profesiei”. De altfel, reclamantul nu a exercitat deloc aceastăprofesie (nici chiar prin scrierea câtorva articole), timp de mai mulţi ani după faptele în litigiu.În orice caz, posibilitatea de a-şi exercita profesia – şi, prin urmare, libertatea de exprimare –prin alte mijloace (scrierea într-un ziar, participarea la o emisiune televizată) este purspeculativă şi teoretică, deoarece astfel de activităţi nu depind numai de voinţa reclamanţilor,ci mai degrabă de voinţa unor terţi. În plus, acest tip de argument ar fi putut paraliza toatecererile în care Curtea a analizat concedierea unor jurnalişti, deoarece, în toate aceste cauze,reclamanţii ar fi putut găsi un alt loc de muncă în domeniul mass-media. În plus, a profita deocazia de a scrie din când în când un articol pentru un ziar sau de a fi invitat ca participant la oemisiune radio sau televizată nu reprezintă exercitarea profesiei şi nu constituie un mijlocechivalent celui de redactor al unei staţii de radio.

b) Guvernul

52. Guvernul consideră că nu a avut loc nicio ingerinţă în exercitarea de cătrereclamanţi a libertăţii lor de exprimare. Astfel, acesta subliniază că staţia Radio M Plus nu adesfășurat nicio activitate în perioada 2002-2004, ţinând seama de transferurile ilegale ale

licenţei nr. 246/1997 (a se vedea supra, pct. 32). În plus, acesta remarcă faptul că dindocumentele aflate la dosar rezultă că reclamanta a exercitat o activitate jurnalistică lacotidianul naţional România liberă în luna octombrie 2002. De asemenea, nimic nu împiedicareclamantul să scrie într-un ziar sau să participe la emisiuni televizate.

53. În subsidiar, Guvernul consideră că o eventuală ingerinţă în libertatea de exprimarea reclamanţilor în prezenta cauză era prevăzută de lege, şi anume în reglementarea privindexecutarea silită a unei hotărâri definitive. În plus, aceasta urmărea un scop legitim, adicăacela de a proteja drepturile altora. În cele din urmă, Guvernul consideră că nu a fost depăşitămarja de apreciere a autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte existenţa unei nevoi socialeimperioase corespunzătoare ingerinţei în litigiu şi că ingerinţa a fost atât necesară într-osocietate democratică, cu scopul de a asigura respectarea drepturilor unor terţi şi legalitatea,cât şi proporţională. În această privinţă, Guvernul reaminteşte că reclamanţii ar fi putut să îşiexercite libertatea de exprimare prin alte mijloace decât jurnalismul radio.

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale

54. Curtea reaminteşte importanţa crucială a libertăţii de exprimare, care constituie unadin condiţiile prealabile pentru buna funcţionare a democraţiei. Exercitarea reală şi efectivă alibertăţii de exprimare nu depinde numai de obligaţia statului de a se abţine de la oriceingerinţă, ci poate necesita măsuri pozitive de protecţie chiar şi în relaţiile dintre indivizi.Astfel, în cauza Appleby şi alţii împotriva Regatului Unit (nr. 44306/98, pct. 47, CEDO2003-VI), Curtea a trebuit să examineze obligaţiile Regatului Unit în raport cu refuzul uneisocietăţi private, proprietară a unui centru comercial, de a le permite reclamanţilor săînfiinţeze un stand în respectivul centru comercial cu scopul de a distribui broşuri prinintermediul cărora doreau să atragă atenţia cetăţenilor asupra împotrivirii lor la proiectulaleşilor locali de a construi pe terenuri de joacă şi de a le priva astfel copiii de spaţii verziunde se puteau juca. Curtea a hotărât că, în cazul în care interdicţia de a avea acces la oproprietate are ca efect împiedicarea oricărei exercitări efective a libertăţii de exprimare sau încazul în care se poate considera că esenţa însăşi a acestui drept este alterată, aceasta nuexclude posibilitatea ca statul să aibă obligaţia pozitivă de a proteja exercitarea drepturilorprevăzute de convenţie, reglementând dreptul de proprietate.

55. În continuare, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă există o obligaţiepozitivă, trebuie să se ţină seama – preocupare subiacentă a convenţiei în integralitatea sa – deechilibrul just care trebuie păstrat între interesul general şi interesele indivizilor. Întindereaacestei obligaţii variază inevitabil, în funcţie de diversitatea situaţiilor din statele contractanteşi de alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse. Această obligaţie nutrebuie să fie interpretată nici în sensul de a impune autorităţilor o sarcină insuportabilă sauexcesivă (a se vedea, printre altele, Özgür Gündem împotriva Turciei, nr. 23144/93, pct. 43,CEDO 2000-III). În cele din urmă, pentru a stabili existenţa unei obligaţii pozitive în temeiulart. 10 din convenţie, Curtea a luat în considerare natura libertăţii de exprimare în cauză,capacitatea acesteia de a contribui la dezbaterea publică, natura şi întinderea restricţiiloraplicate libertăţii de exprimare, existenţa unor alternative pentru exercitarea acestei libertăţi,precum şi importanţa drepturilor contrare altora sau publicului în general (Appleby, citatăanterior, pct. 42-43 şi 47-49).

56. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că neexecutarea uneihotărâri judecătoreşti în favoarea unui istoric reprezintă o încălcare a art. 10 din convenţie,având în vedere că hotărârea în cauză priveşte un element esenţial al dreptului la libertatea deexprimare (Kenedi împotriva Ungariei, nr. 31475/05, pct. 43- 45, 26 mai 2009).

b) Aplicarea în cauză a principiilor menţionate anterior

57. În prezenta cauză, reclamanţii au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă caredispune ca reprezentanţii societăţii Tele M să le permită accesul la redacţia Radio M Plus.Totuşi, această hotărâre a rămas neexecutată chiar şi după ce reclamanţii au solicitatexecutarea silită şi după ce s-au adresat unui executor judecătoresc autorizat să procedeze laexecutarea silită.

58. Curtea remarcă faptul că părţile au opinii divergente în ceea ce priveşte sensul pecare Curtea ar trebui să îl adopte în examinarea prezentei cauze. Dacă Guvernul consideră căaceasta ar trebui să analizeze justificarea unei eventuale ingerinţe în dreptul reclamanţilor, înschimb aceştia pretind că a nu a fost respectată obligaţia pozitivă care revine statului întemeiul art. 10 din convenţie. În ceea ce o priveşte, Curtea remarcă de la început căautorităţile nu au nicio răspundere directă în raport cu această restricţie privind libertatea deexprimare a persoanelor în cauză. Aceasta nu este convinsă că poate să rezulte vreorăspundere din partea statului din faptul că o societate privată împiedică accesul reclamanţilorla redacţia postului de radio (Appleby, citată anterior, pct. 41). Totuşi, rămâne să se pronunţecu privire la problema de a stabili dacă statul pârât a respectat sau nu o eventuală obligaţiepozitivă de a proteja de o ingerinţă din partea altora – în speţă reprezentanţii societăţii Tele M– exercitarea drepturilor pe care reclamanţii le au în temeiul art. 10 din convenţie.

59. Curtea va examina, în primul rând, problema de a stabili dacă statul avea oobligaţie pozitivă faţă de reclamanţi având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei. Estenecesar să se reamintească faptul că, în această privinţă, Curtea a sancţionat deja inerţiaautorităţilor naţionale în raport cu alte tipuri de acţiuni infracţionale ale terţilor, care aduseserăatingere libertăţii de exprimare a jurnaliştilor (a se vedea Appleby citată anterior; ÖzgürGündem citată anterior, şi Dink împotriva Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 şi7124/09, pct. 106-108 şi 137-138, 14 septembrie).

60. În acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa elaborată în temeiul art. 6 dinconvenţie care garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţădreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, 19martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Problema care trebuiesoluţionată în prezenta cauză este de a stabili dacă, la interesul personal al unui justiţiabil de apune în executare o hotărâre care îi este favorabilă şi la interesul general al societăţii pentru obună administrare a justiţiei, care au fost consacrate de Curte în cauzele privind neexecutareahotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby, citată anterior, pct. 41) se poate adăuga interesulreclamanţilor de a li se respecta dreptul la libertatea de exprimare, prin intermediul executăriiunei hotărâri judecătoreşti definitive.

61. În speţă, Curtea remarcă faptul că Guvernul nu contestă că, prin accesul la redacţiaşi echipamentele staţiei de radio Radio M Plus, reclamanţii doreau să îşi exercite profesia dejurnalişti de radio, care, în mod evident, reprezintă un element esenţial al dreptului lalibertatea de exprimare (a se vedea Kenedi, citată anterior, pct. 43, şi, mutatis mutandis,Társaság a Szabadságjogokért împotriva Ungariei, nr. 37374/05, pct. 27, 14 aprilie 2009). Înschimb, Guvernul contestă, astfel cum se confirmă în atestarea C.N.A., că staţia menţionatăanterior a avut activităţi de radiodifuziune în perioada 2002-2004 (a se vedea supra, pct. 52) şiafirmă că, prin urmare, reclamanţii nu ar fi putut exercita nicio activitate jurnalistică înaceastă societate.

62. Curtea precizează, de la început, că nu are competenţa de a se pronunţa cu privirela legalitatea activităţilor unei staţii de radio locale. Aceasta observă că atestarea C.N.A.menţionează acordarea şi transferurile licenţelor audiovizuale deţinute de societăţile în litigiu,şi anume Radio M Plus şi Tele M, şi concluzionează că staţia de radio nu a exercitat nicioactivitate de radiodifuziune în perioada 2002-2004. Totuşi, Curtea remarcă faptul că somaţiileadresate de C.N.A. ca urmare a diverselor transferuri ilegale nu au fost urmate de o decizie deretragere a licenţei audiovizuale nr. 246/1997 pe care o exploata Radio M Plus, în temeiulLegii nr. 504/2002 a audiovizualului. De altfel, nu a fost efectuată nicio retragere în temeiul

art. 57 din aceeaşi lege, care îi permite C.N.A.-ului să retragă licenţa audiovizuală în cazul încare titularul său încetează să difuzeze serviciul de programe timp de 45 de zile, din motive denatură tehnică, şi timp de 96 de ore, pentru orice alte motive (a se vedea supra, pct. 35).Având în vedere considerentele anterioare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernuluiconform căruia neexecutarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 nu a încălcat dreptul lalibertatea de exprimare a reclamanţilor, pe motiv că Radio M Plus nu a desfăşurat activităţi deradiodifuziune în perioada 2002-2004.

63. În continuare, Curtea observă că prezenta cauză nu priveşte imposibilitatea de acomunica anumite informaţii sau idei unor terţe persoane, ci modul de exercitare a uneiprofesii căreia Curtea îi recunoaşte rolul esenţial într-o societate democratică, şi anume acelade „câine de pază” [a se vedea recent Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr.40660/08 şi 60641/08, pct. 102, 7 februarie 2012]. În concluzie, un element esenţial pentrulibertatea de exprimare, şi anume modalitatea sa de exercitare, era în joc pentru reclamanţi.De asemenea, trebuie să se constate că nu era vorba de o simplă vocaţie a exercitării unuiastfel de drept. Reclamanţii dispuneau de mijloacele tehnice care permit comunicarea deprograme radio. Curtea observă că din documentele aflate la dosar reiese că reclamanţii auputut să publice câteva articole în presa scrisă naţională şi locală în cursul anilor 2002 şi 2003(a se vedea supra, pct. 33-34). Totuşi, aceasta admite că posibilitatea de a scrie articole înziare nu poate compensa libertatea jurnaliştilor de a alege modalitatea de exprimare. Or,conform jurisprudenţei Curţii, în afară de esenţa ideilor şi a informaţiilor exprimare, art. 10din convenţie protejează, de asemenea, modalitatea de exprimare a acestora (Jersild împotrivaDanemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298, News Verlags GmbH & Co.KGîmpotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 39-40, hotărârea din 11 ianuarie 2000, şi Vérités SantéPratique SARL, citată anterior). În fapt, nu este de competenţa Curţii şi nici a instanţelornaţionale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de redactare ar trebui să fieadoptată de jurnalişti (Jersild, citată anterior, pct. 31). Este necesar să se ţină seama, deasemenea, de potenţialul impact al transmiterii unor opinii, care are o anumită importanţăatunci când este vorba despre libertatea de exprimare, deoarece se ştie că mijloacele deinformare în masă audiovizuale au adesea efecte mult mai imediate şi puternice decât presascrisă (Purcell şi alţii, citată anterior). În consecinţă, Curtea nu poate să admită niciargumentul Guvernului conform căruia reclamanţii aveau alte alternative pentru a-şimanifesta libertatea de exprimare.

64. În plus, Curtea aminteşte că statul este ultimul garant al pluralismului, în special înceea ce priveşte presa audiovizuală, ale cărei programe se difuzează adesea pe scară foartelargă (Informationsverein Lentia şi alţii împotriva Austriei, 24 noiembrie 1993, pct. 38, seriaA nr. 276). Acest rol devine cu atât mai indispensabil atunci când independenţa presei suferăpresiuni externe exercitate de politicieni şi deţinători ai puterii economice. Prin urmare,trebuie să se acorde o importanţă specială contextului libertăţii presei din România lamomentul faptelor. Or, conform rapoartelor întocmite de mai multe organizaţii naţionale şiinternaţionale, situaţia presei din România în perioada 2002-2004 nu era satisfăcătoare (a sevedea supra, pct. 39-43). În aceste rapoarte se subliniază, între altele, faptul că presa locală seafla, direct sau indirect, sub controlul responsabililor politici sau economici ai regiunii. Curteanu poate ignora faptul că, în prezenta cauză, reclamantul afirmă că a suferit presiuni politice şieconomice care au determinat vânzarea unei părţi din participaţia sa la o societate deteleviziune (a se vedea supra, pct. 10-12). În aceste condiţii, măsurile pe care trebuia să leadopte statul, având în vedere rolul acestuia de garant al pluralismului şi al independenţeipresei, au o importanţă considerabilă.

65. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea consideră că autorităţilenaţionale erau obligate să adopte măsuri eficiente pentru a asista reclamanţii în punerea înexecutare a hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii din 6 decembrie 2002 a TribunaluluiNeamţ. Or, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamanţi, acestora li s-a refuzat accesul la

redacţia staţiei de radio. Doar reclamantului i s-au restituit, la 25 octombrie 2004,echipamentele aparţinând societăţii Radio M Plus.

66. Curtea reaminteşte că exercitarea puterii statale care poate influenţa drepturile şilibertăţile garantate de convenţie antrenează răspunderea statului, independent de forma încare sunt exercitate aceste puteri [Wos împotriva Poloniei (dec.), nr. 22860/02, CEDO2005-IV, şi Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, pct. 33, 17 ianuarie 2006]. Înplus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entităţi o parte din puterile sale nu o poatesustrage de la responsabilităţile care i-ar fi revenit dacă ar fi ales să le exercite el însuşi (a sevedea, mutatis mutandis, Wos, citată anterior). Prin urmare, în calitate de depozitar alautorităţii publice, statul trebuia să aibă un comportament diligent şi să îi asiste pe reclamanţiîn executarea hotărârii care le-a fost favorabilă, în special prin intermediul executorilorjudecătoreşti.

67. În speţă, Curtea remarcă faptul că reclamanţii au solicitat foarte rapid executareasilită a hotărârii din 6 decembrie 2002. În consecinţă, un executor judecătoresc s-a deplasat dedouă ori împreună cu aceştia la sediul staţiei de radio, dar reclamanţii au fost primiţi într-ocameră goală la parterul imobilului şi numai executorul a putut vizita studiourile dotate cuechipamente speciale, situate la etajul doi al imobilului (a se vedea supra, pct. 19-22). Deşiexecutorul judecătoresc a precizat că hotărârea executorie era clară şi că nu era necesarăiniţierea unei acţiuni în instanţă pentru a clarifica înţelesul şi întinderea dispozitivuluiacesteia, nu a solicitat concursul şi asistenţa forţelor de poliţie, care se impuneau având învedere comportamentul necooperant al debitorilor, şi nu a întreprins niciun demers pentru aobţine executarea hotărârii favorabile reclamanţilor. Or, în speţă, ţinând seama de mizaprocedurii pentru reclamanţi, care doreau să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio, şiavând în vedere faptul că era vorba despre o ordonanţă preşedinţială, procedura de executaresilită impunea măsuri urgente. Curtea nu poate admite motivele prezentate de executor în faţaGuvernului în 2008 pentru a justifica neexecutarea hotărârii din 6 decembrie 2002 (a se vedeasupra, pct. 29). În fapt, din documentele aflate la dosar nu reiese că aceste motive au fostnotificate reclamanţilor, acestea fiind invocate pentru prima dată în faţa Curţii [a se vedea,mutatis mutandis, Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 110, CEDO 2006-III(extrase)].

68. În măsura în care Guvernul susţine că reclamanţii ar fi putut să formuleze ocontestaţie la această executare, în temeiul art. 399 C. proc. civ., sau să iniţieze o acţiunedisciplinară împotriva executorului judecătoresc, în temeiul Legii nr. 188/2000, pentru a seplânge de refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare (a se vedea supra, pct. 45),Curtea reaminteşte că a hotărât deja că Guvernul nu a demonstrat caracterul eficient al căilorde atac în cauză (Constantin Oprea, citată anterior, pct. 41 in fine, şi Elena Negulescuîmpotriva României, nr. 25111/02, pct. 43, 1 iulie 2008). În special, Guvernul nu a oferitexemple de jurisprudenţă internă pentru a dovedi că, în absenţa notificării refuzuluiexecutorului judecătoresc de a continua executarea şi în absenţa încheierii oficiale a acesteiproceduri, reclamanţii ar fi putut angaja răspunderea executorului judecătoresc. De altfel,acesta nu a precizat nici în ce fel acţiunea disciplinară era o cale de atac la care reclamanţiiaveau acces direct şi care putea determina executarea hotărârii definitive, având în vedere căaceasta nu putea fi iniţiată decât de colegiul director al camerei executorilor judecătoreşti saude către ministrul justiţiei şi putea avea ca rezultat doar suspendarea din funcţie a executorului[Topciov împotriva României (dec.), 17369/02, 15 iunie 2006].

69. În plus, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia reclamanţiiaveau, de asemenea, posibilitatea de a obţine executarea în temeiul art. 5802 C. proc. civ. saude a iniţia o acţiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unordespăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ. (a se vedea supra, pct. 45), Curtea remarcă, înprimul rând, că Guvenrul nu a arătat în ce fel ar fi putut fi aplicate dispoziţiile art. 5802 C.proc. civ. de către reclamanţi, şi anume să procedeze la executare ei înşişi sau prin intermediulunui terţ.

70. De asemenea, în ceea ce priveşte posibilitatea de a iniţia o acţiune de obligare adebitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc.civ., Curtea remarcă faptul că aceste căi de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte depunere în executare a hotărârii definitive şi, prin urmare, nu sunt de natură să remedieze directîncălcarea pretinsă. Presupunând că, având în vedere caracterul său special, obligaţia deexecutare ar fi necesitat intervenţia personală a creditorului şi că aceste mijloace de aconstrânge debitorul ar fi putut, în principiu, să se dovedească a fi căi de atac eficiente şiaccesibile, Curtea constată că, în speţă, reclamanţii au apelat deja la alte mijloace indirecte, şianume două plângeri penale, dar că aceştia nu au reuşit să obţină executarea hotărâriidefinitive. Or, conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant trebuie să folosească în modnormal căile de atac interne cu adevărat eficiente şi suficiente. În cazul în care a fost utilizatăo cale de atac, nu se impune utilizarea altei căi al cărei scop este practic acelaşi (a se vedeaGhibusi împotriva României, nr. 7893/02, pct. 28, 23 iunie 2005).

71. Ţinând seama de considerentele precedente, Curtea constată că reclamanţii au luatiniţiativa unor acte de executare suficiente şi au depus eforturile necesare pentru a obţineexecutarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002. Or, esenţialul arsenalului juridic pus ladispoziţia reclamanţilor pentru a pune în executare hotărârea care le era favorabilă, şi anumesistemul executorilor judecătoreşti, s-a dovedit a fi inadecvat şi ineficient. În plus, prinneadoptarea unor măsuri eficiente şi necesare pentru a asista reclamanţii în executareahotărârii judecătoreşti definitive şi executorii menţionate anterior, autorităţile naţionale auprivat dispoziţiile art. 10 din convenţie de orice efect util şi au refuzat exercitarea de cătrereclamanţi a profesiei de jurnalist de radio.

72. Prin urmare, trebuie să fie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interneinvocată de Guvern şi să se constate că a fost încălcat art. 10 din convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

73. Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptulintern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

74. Reclamanţii solicită 20 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-arfi suferit în perioada 2002-2004. Aceştia susţin că suma solicitată corespunde salariilor pecare reclamanta ar fi trebuit să le primească în calitate de redactor şi, ulterior, de directoare deprograme a staţiei radio Radio M Plus, pierderii de venituri suferită de reclamant în calitate dedirector şi participant la 20% din profitul respectivei staţii de radio, costurilor presupuse deînfiinţarea unei noi societăţi de radiodifuziune şi interdicţiei de a avea acces la redacţia staţieide radio. În sprijinul acestei solicitări, reclamanţii au prezentat contractul de muncă alreclamantei, din care reiese că, începând cu luna octombrie 2002, aceasta primea un salariulunar de 6 milioane ROL, bilanţul contabil al societăţii Radio M Plus, în care se precizascăderea considerabilă a profitului acesteia pentru lunile octombrie şi noiembrie 2002, precumşi cartea de muncă a reclamantului, din care reiese faptul că a lucrat, începând cu 1 februarie2003, în calitate de coordonator de proiect pentru o organizaţie neguvernamentală şi. ulterior.ca inginer de sisteme, precum şi salariile primite.

75. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamanţii solicită 5 000 EUR. Aceştia nuprecizează dacă solicită suma citată anterior individual sau împreună. În această privinţă,reclamanţii solicită Curţii să ia în considerare importanţa valorilor aflate în joc pentru aceştia,având în vedere că au fost împiedicaţi să îşi exercite profesia de jurnalişti, eforturile depuse şiprocedurile iniţiate pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002,

precum şi suferinţa care le-a fost cauzată de eşuarea tuturor acestor proceduri şi de lipsaprotejării drepturilor recunoscute de justiţie şi, în linii mai generale, de absenţa protejăriimijloacelor de informare în masă independente împotriva presiunilor politice şi economicespecifice la momentul faptelor.

76. Guvernul consideră că solicitarea reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material estespeculativă deoarece prezenta cauză priveşte numai art. 10 din convenţie şi nu art. 1 dinProtocolul nr. 1 la convenţie şi că reclamanţii nu au dovedit existenţa unei legături decauzalitate între prejudiciul solicitat şi pretinsa încălcare a convenţiei.

77. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că acesta ar fi suficientcompensat printr-o constatare a încălcării. În subsidiar, Guvernul consideră că pretenţiilereclamanţilor sunt excesive şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciulmoral solicitat şi pretinsa încălcare a convenţiei.

78. Curtea subliniază că, pentru acordarea unei reparaţii echitabile în speţă,fundamentul care trebuie reţinut constă în încălcarea art. 10 din convenţie din cauza inerţieiautorităţilor naţionale care nu au adoptat măsurile eficiente şi necesare pentru a asistareclamanţii în executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii favorabile acestora şicare le-ar fi permis să îşi exercite profesia de jurnalişti de radio. În opinia Curţii, esteincontestabil că reclamanţii au suferit un prejudiciu material din această cauză. Cu toateacestea, Curtea subliniază că, având în vedere caracterul în mod necesar aleatoriu alprejudiciului care decurge din încălcare, ar putea fi imposibilă stabilirea cu precizie a sumelornecesare pentru acordarea unei reparaţii integrale (restitutio in integrum) pentru pierderilemateriale suferite de un reclamant [hotărârea Young, James şi Webster împotriva RegatuluiUnit (art. 50) din 18 octombrie 1982, pct. 11, seria A nr. 55]. Curtea beneficiază în materie deo putere de apreciere de care face uz în funcţie de ce anume consideră a fi echitabil [hotărârileSunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1) (art. 50), 6 noiembrie 1980, pct. 15, seria A nr.38 şi Smith şi Grady împotriva Regatului Unit (reparaţie echitabilă), nr. 33985/96 şi33986/96, pct. 18-19, CEDO 2000-IX]. De asemenea, Curtea consideră că reclamanţii ausuferit un prejudiciu moral, având în vedere angoasa şi stresul considerabile pe care aceştia le-au resimţit cu siguranţă.

Prin urmare, pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să li se acordecelor doi reclamanţi împreună 18 000 EUR pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată

79. De asemenea, reclamanţii solicită 37,5 milioane ROL pentru cheltuielile dejudecată efectuate în faţa instanţelor interne şi 4 500 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii.

80. Guvernul se opune acestei solicitări.81. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea

cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şirezonabil al acestora. În speţă, Curtea remarcă, de la început, că respectivele contracte deasistenţă judiciară depuse la dosar au fost semnate doar de reclamant. Ţinând seama deconţinutul acestor documente şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil săacorde suma totală de 5 500 EUR pentru toate cheltuielile şi o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

82. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe ratadobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majoratăcu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilorde atac interne şi o respinge;

2. Declară cererea admisibilă;3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie;4. Hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, sumeleurmătoare, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, caretrebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

i) reclamanţilor, împreună, 18 000 EUR (optsprezece mii de euro) pentru toateprejudiciile;

ii) primului reclamant, 5 500 EUR (cinci mii cinci sute de euro) cu titlu de cheltuielide judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sumetrebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumutmarginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şimajorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete decerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 mai 2012, în temeiul art.77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep CasadevallGrefier Preşedinte

1

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 17 decembrie 2004

în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 501 din 14 iunie 2005

(Cererea nr. 33.348/96)

În cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră formată din: domnii

L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, G. Ress, Sir Nicolas Bratza, domnulI. Cabral Barreto, doamna V. Strážnická, domnii C. Bîrsan, P. Lorenzen, J. Casadevall, B.Zupančič, J. Hedigan, M. Pellonpää, A.B. Baka, R. Maruste, M. Ugrekhelidze, K.Hajiyev, judecători, şi domnul P.J. Mahoney, grefier,

după deliberare în Camera de Consiliu la 1 septembrie 2004 şi 10 noiembrie 2004,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată.

PROCEDURĂ

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.348/96 îndreptată împotriva României, princare doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpănă (primul reclamant) şi RaduMazăre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeană a DrepturilorOmului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenţiapentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat la Constanţa.Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu,subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii susţin, în particular, o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la respectarealibertăţii de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, datorată condamnării lor caurmare a publicării la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.

4. Cererea a fost înaintată Curţii la 1 noiembrie 1998, dată intrării în vigoare aProtocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).

5. Cererea a fost atribuită primei secţiuni a Curţii (art. 52 paragraful 1 din regulament).În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 paragraful 1 dinConvenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 paragraful 1 din regulament.

6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiunilor (art. 25 paragraful1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secţiuni, astfelremaniată (art. 52 paragraful 1).

7. La 10 septembrie 2002, a fost declarată parţial admisibilă de o cameră a secţiuniiamintite (camera), formată din următorii judecători: domnul J.-P. Costa, preşedinte,domnul L. Loucaides, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul V. Butkevych,doamna W. Thomassen, doamna A. Mularoni, judecători, precum şi doamna S. Dollé,grefier de secţie.

2

8. La 10 iunie 2003, camera a pronunţat o hotărâre; cu cinci voturi la două (domnul J.-P.Costa şi doamna W. Thomassen), a decis că dreptul reclamanţilor garantat de art. 10din Convenţie nu a fost încălcat.

9. La 2 septembrie 2003, partea reclamantă a solicitat, în temeiul art. 43 din Convenţieşi al art. 73 din regulament, trimiterea cauzei în faţa Marii Camere. Această solicitare afost formulată şi semnată, în numele celor doi reclamanţi, de primul dintre aceştia,domnul C. Cumpănă.

10. Un colegiu al Marii Camere a admis cererea la 3 decembrie 2003.11. Compunerea Marii Camere a fost hotărâtă în conformitate cu art. 27 paragrafele 2

şi 3 din Convenţie şi cu art. 24 din regulament.12. La 15 martie 2004, Guvernul a prezentat observaţii privind cererea de trimitere

formulată de partea reclamantă.13. Reclamanţii au răspuns printr-o scrisoare din 17 august 2004. Al doilea reclamant a

anexat la aceasta o declaraţie în care a arătat că susţine cererea de trimitere a cauzei înfaţa Marii Camere, formulată de primul reclamant.

14. La 1 septembrie 2004 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, oaudiere publică (art. 59 paragraful 3 din regulament).

S-au prezentat în faţa Curţii:• pentru Guvern:- doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat, agent,- domnul R. Rotundu, coagent,- doamnele R. Paşoi, A. Prelipcean, C. Roşianu, consilieri;• pentru reclamanţi:- domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat,- doamna D. Mocanu-Caraiani, consilier.Curtea a ascultat pledoariile domnului M. Mocanu-Caraiani, urmat de doamnele R.

Rizoiu şi C. Roşianu, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Împrejurările speţei15. Reclamanţii, domnii Constantin Cumpănă şi Radu Mazăre, sunt născuţi în anul

1951 şi, respectiv, 1968 şi locuiesc în Constanţa.

A. Împrejurările speţei

1. Originile cauzeia) Contractul de asociere între primărie şi societatea "Vinalex"16. Prin Hotărârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa,

în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, a impus o amendă însarcina conducătorilor de vehicule staţionate neregulamentar pe drumul public şi aîmputernicit societatea S.C. CBN din Constanţa să desfăşoare activităţi de ridicare,transport şi depozitare a acestor vehicule.

17. Prin Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanţa aautorizat firma "Vinalex" să asigure serviciile de ridicare, transport şi depozitare avehiculelor staţionate neregulamentar pe drumul public.

3

18. La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primărie şi firmarespectivă, semnat, în numele autorităţilor, de viceprimar (în continuare D.M.) şi dejurista primăriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994,primarul municipiului Constanţa a solicitat firmei "Vinalex" să pună capăt activităţilordesfăşurate în temeiul contractului, informând-o cu această ocazie că analizeazăposibilitatea rezilierii contractului.

b) Conţinutul articolului în litigiu19. La 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti de profesie, au publicat în ziarul local

"Telegraf", al cărui redactor-şef era al doilea reclamant, un articol intitulat "Fostulviceprimar D.M. şi actuala judecătoare R.M., prin concurs de infracţiuni, au realizatescrocheria Vinalex". Numele fostului viceprimar şi al fostei juriste a primăriei, doamnaR.M., care devenise între timp judecător, figurau integral în titlu şi în textul articolului.

20. Semnat de cei doi reclamanţi, articolul avea următorul conţinut:"Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a emis Hotărârea

nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestaţia de blocare, ridicare, transport, depozitare şieliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectuează de S.C. CBN-SRL.» (...)Astfel, serviciile de specialitate din Primărie trebuia [sic] să urmărească şi săstabilească modalităţile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotărârii Consiliuluilocal. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, după şase luni de la adoptarea Hotărâriinr. 33, în mod ilegal, încălcând cu bună ştiinţă prevederile Legii nr. 69/1991, a fostîncheiat «Contractul de asociere în participaţiune» (...) cu o cu totul altă firmă decât ceaautorizată iniţal, denumită S.C. «Vinalex». Dar, reţineţi! documentul respectiv estesemnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (...), iar în locul juristuluiM.T., semnătura aparţine unei anume M.

De unde şi prin ce minune a apărut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primăriei, dacăHotărârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizează societatea CBN SRLsă realizeze o simplă prestare de servicii? De reţinut că, în dosarul acestui caz, nu existănici un act potrivit căruia Societatea CBN SRL şi-ar fi dat acordul de a renunţa laactivitatea de ridicare a maşinilor! (...) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat),prin contractul de asociere, a împuternicit nişte hăndrălăi, angajaţii Vinalex-ului, săconstate staţionarea neregulamentară a maşinilor! - cu alte cuvinte să-şi bată joc decetăţeni şi de avutul lor personal.

În ce constă sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria? Conform Legii 69/91(art. 82 şi 29), orice contract de asociere cu o societate comercială poate fi încheiat doarîn urma unei hotărâri a Consiliului local adoptată cu votul a cel puţin două treimi dinnumărul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie săaibă, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (...). Contractul cu Vinalex afost negociat şi semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotărârea dinvară, care, aşa cum am mai arătat, se referea la o altă firmă, dar la nici o asociere!

Având în vedere că, înaintea perfectării acestui contract, Primăria mai încheiase altepatru contracte (urmând calea legală), persoanele semnatare nu pot invocanecunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă! Şi pentru că fiecare încălcareconştientă a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, încazul de faţă este de la sine înţeles că dl ex-viceprimar, jurist, a luat mită (şpagă) de labeneficiarul contractului obligându-şi sau constrângându-şi subordonaţii, printre careR.M., să încalce legea.

4

Curtea de Conturi din Constanţa a depistat această flagrantă escrocherie, care i-aadus beneficii uriaşe mituitorului (S.C. Vinalex) (...). Infractorul [S.C. Vinalex] nu afăcut niciodată dovada deţinerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare şiblocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroasemaşini particulare şi, implicit, a existenţei a mii de reclamaţii în acest sens.

Mai mult, aşa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile,respectiv până la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai aveadreptul, sub nici o formă, să atingă avutul particular al vreunui cetăţean! Cu toateacestea, el a continuat să ridice maşinile, să încaseze ilegal nişte bani (...). Nu înţelegemcum Poliţia şi-a dat concursul, acordând asistenţă infractorului, în ultimele patru luni!

Să ne oprim puţin şi asupra fostei juriste a Primăriei şi actualei judecătoare R.M. Oria semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cumulterior a ajuns judecător (împărţind dreptatea pe baza aceloraşi legi pe care nu lecunoaşte), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare! Nu ne miră că aceeaşi judecătoareeste cercetată de Curtea de Conturi ... pentru o altă nelegiuire comisă tot de Primărie(despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însă ilar faptul căpreşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (suspendare), motivând că suma ar fi... prea mică!

Realizând parcă faptul că laţul se strânge, Serviciul de coordonare, organizareresurse umane, al Primăriei (...) a emis adresa (...) către S.C. Vinalex, căreia îi pune învedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual,până la data de 16.12.1993: «nu aţi prezentat documente doveditoare privindachiziţionarea unor alte utilaje, tip platformă, pentru buna desfăşurare a activităţii»(conform clauzei din contract prevăzută de art. 3 - n.n.). În aceeaşi adresă, Vinalex estesomată să se prezinte cu balanţele lunare şi i se pune în vedere că: «Întrucât nu aţi făcutdovada deţinerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerămcota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociaţiunii în proporţie egală cuconstituirea părţilor».

Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastră «vorbesc» de la sinedespre ilegalitatea şi escrocheria «Vinalex»."

21. Articolul era însoţit de fotografia unei maşini de poliţie prezente la ridicarea unuivehicul staţionat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase dincontractul de asociere şi din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa din30 iunie 1992, precum şi de pasaje din anumite articole din Legea nr. 69/1991 privindrăspunderea şi alte atribuţii ale primarului, ale prefectului şi ale consilierilor locali şijudeţeni.

22. Articolul era însoţit şi de o caricatură reprezentând un bărbat şi o femeie, braţ labraţ, cărând un sac inscripţionat "Vinalex", plin cu bancnote. Dialogul dintre cele douăpersonaje era următorul:

"Măi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasă c-ai făcut treabă bună, tot amscos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americă...

D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ... dacă tu te faci avocat, io mă facjudecătoare şi-o rezolvăm de-un mapamond ..."

c) Concluziile controlorilor financiari ai Curţii de Conturi

5

23. La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judeţene deConturi Constanţa a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificărifinanciare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanţa pentru anul 1992,constatând următoarele:

a) alegerea, de către consiliul local, la 30 iunie 1992, a societăţii S.C. CBN pentruefectuarea ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar nu a fost motivată de nici oofertă scrisă din partea respectivei societăţi, nici de obiectul de activitate al acesteia;

b) consiliul local nu şi-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintrePrimărie şi societatea "Vinalex" şi nu a fost realizată şi nici supusă aprobării consiliului oexpertiză a bunurilor asociatului "Vinalex", contrar dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privindadministraţia publică locală;

c) repartizarea profitului asupra căruia părţile au convenit prin contract, anume 70%pentru societatea "Vinalex" şi 30% pentru consiliul local, nu era conformă cu aportulfiecăruia dintre asociaţi la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliullocal şi 23,6% pentru societatea "Vinalex", ceea ce a antrenat o pierdere de venit îndetrimentul consiliului local.

Compartimentul de Control Financiar a estimat că era necesar să se solicite primaruluimunicipiului Constanţa, în calitatea sa de ordonator de credite, "să intre în legalitate" cuprivire la obligaţiile părţilor decurgând din contractul menţionat şi să fie mai eficientcând încheie astfel de asocieri cu agenţi privaţi în viitor.

24. Reclamanţii au prezentat în faţa Curţii un raport al Curţii de Conturi, datat 17martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de maisus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primărie şi societatea "Vinalex",indicând că se impune rezilierea acestuia. Reclamanţii nu au menţionat existenţa unuiastfel de raport în procedura penală îndreptată împotriva lor ca urmare a apariţiei în ziar aarticolului în litigiu.

2. Procesul penal împotriva reclamanţilora) Procedura în faţa instanţei de fond25. La 14 aprilie 1994, după apariţia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecată pe

reclamanţi la Judecătoria Constanţa pentru insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzutede art. 205 şi 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însoţeaarticolul, care o înfăţişa ca pe o "«damă», avându-se grijă ca fusta să fie destul de scurtă,pentru a-mi evidenţia anumite «elemente», cu care am fost dotată, în semn de batjocură,la braţul unui bărbat încărcat cu un sac de bani". A afirmat că articolul, desenul şidialogul dintre personaje au îndemnat cititorii să creadă că avea relaţii intime cu D.M. şia subliniat că atât ea, cât şi fostul viceprimar erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva.

26. La termenul din 13 mai 1994, instanţa a amânat cauza datorită lipsei reclamanţilor,a fixat un nou termen la 27 mai 1994 şi a dispus aducerea cu mandat a acestora.

27. La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat că îşi asumă întreagarăspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-şef. El a explicat, cu privire la caricatură, că aceasta este un mijloc de critică folosit înmod curent în presă şi că nu a intenţionat să aducă atingere reputaţiei reclamantei. Carăspuns la o întrebare a instanţei, a recunoscut că a cunoscut că, în baza ordinuluiprimarului municipiului Constanţa, societatea "Vinalex" a obţinut autorizaţia primaruluide a proceda la ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar, dar a declarat că nu a

6

considerat, totuşi, util să publice această informaţie. A mai subliniat, în final, că nudoreşte să încheie o tranzacţie cu partea vătămată, dar că este gata să publice un articol înfavoarea acesteia, dacă aceasta dovedeşte că ceea ce a publicat era fals.

28. La 10 iunie 1994, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei. Au solicitat acordareaunui nou termen, arătând că, datorită calităţii de judecător a reclamantei, le era imposibilsă găsească în Baroul Constanţa un avocat care să accepte să îi reprezinte.

29. La o dată neprecizată, Baroul Constanţa, la cererea judecătoriei, a certificat căreclamanţii nu s-au lovit de refuzul tuturor avocaţilor din Barou şi că, în orice caz,conducerea Baroului nu a fost sesizată cu această problemă.

30. La 15 iunie şi la 1 iulie 1994, instanţa a amânat cauza pentru lipsa reclamanţilor.31. Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a dispus

strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară.32. La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe. La 21

decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie şi 17 mai 1995 au avutloc mai multe şedinţe de judecată.

33. La termenele din 21 decembrie 1994 şi 25 ianuarie 1995, reclamanţii, deşi legalcitaţi, nu s-au prezentat. Instanţa a emis pe numele lor un mandat de aducere pentrutermenele din 25 ianuarie şi, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamanţii nu s-au prezentat.

34. La termenele din 27 februarie şi 20 martie 1995, reprezentanţii ziarului "Telegraf"au solicitat în numele reclamanţilor, care lipseau, amânarea cauzei. Instanţa a admiscererea.

35. La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul Bucureşti a acceptat să îi apere pereclamanţi.

36. La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul dimineţii, N.V. a solicitat instanţei săexamineze cauza după ora 11,30. Instanţa a admis cererea. Cu toate acestea, la strigareacauzei la ora 12,00 şi, ulterior, la ora 14,30, instanţa a constatat că nici reclamanţii, niciavocaţii nu erau prezenţi în sală şi a amânat cauza pentru 17 mai 1995.

37. La termenul din 17 mai 1995 instanţa a rămas în pronunţare, după ce a constatat cănici reclamanţii, deşi legal citaţi, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-ohotărâre din aceeaşi zi, instanţa a apreciat că reclamanţii s-au făcut vinovaţi de insultă şicalomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi, respectiv, 206 din Codul penal şi i-acondamnat la 3 luni închisoare pentru insultă şi 7 luni închisoare pentru calomnie şi adispus executarea pedepsei mai severe, şi anume 7 luni de închisoare. Instanţa a aplicat şipedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art.64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos).

Instanţa a impus, de asemenea, reclamanţilor interzicerea exercitării profesiei dejurnalist pentru o perioadă de un an după executarea pedepsei cu închisoarea, măsură desiguranţă prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos).

În sfârşit, instanţa i-a condamnat să plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantumde 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la dataevenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.

38. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut mai întâi că:"Instanţa ia act că, atât la Judecătoria Constanţa, cât şi la Judecătoria Lehliu-Gară,

partea vătămată a fost mereu prezentă, iar inculpaţii, în mod nejustificat, au lipsit îngeneral, deşi au fost legal citaţi. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vătămată,R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vătămată a depus la dosar exemplarul din ziarul

7

local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul menţionat în plângereaprealabilă şi caricatura unde este ridiculizată.

Instanţa ia act că atât inculpaţii, cât şi partea responsabilă civilmente, deşi legal citaţi,nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, prezentă fiind numai partea vătămată.

Instanţa ia act că inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă aveau cunoştinţă de dosarulpenal în care erau implicaţi, de termenele de judecată, că aveau apărător ales (care asolicitat instanţei o dată amânarea şi a doua oară lăsarea la a doua strigare a dosaruluidupă ora 11,30).

Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre a fost audiat la Judecătoria Constanţa, în şedinţapublică din 27 mai 1994, reţinându-se următoarele: inculpatul consideră că nu esteobligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist să fie absolvent al Facultăţii de ziaristică;inculpatul refuză să răspundă instanţei dacă a avut şi alte acte dintre cele care au stat labaza emiterii Hotărârii nr. 33 de către Consiliul Local al Municipiului Constanţa; înţelegeprin noţiunea de concurs de infracţiuni săvârşirea mai multor infracţiuni; înţelegeîncălcarea legii penale prin concurs, încălcarea mai multor infracţiuni; consideră că parteavătămată, în calitate de juristă la Primărie, prin semnarea contractului a încălcat maimulte articole din Legea nr. 69/1991; precizează că nu poate face încadrarea juridicăexactă a infracţiunilor săvârşite de partea vătămată întrucât nu intră în competenţa saacest lucru; declară că tot ce a avut de spus în legătură cu partea vătămată a spus înarticolul apărut în ziar; consideră că peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind că prinea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputaţiei vreunei persoane (recte parteavătămată).

Instanţa reţine că inculpatul R. Mazăre îşi asumă întreaga responsabilitate pentru tot cese publică în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-şef; (...) că are cunoştinţă dedispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publică; căa citit integral Hotărârea Guvernului şi nu a publicat-o integral din lipsă de spaţiu; căinculpatul declară că a citit integral şi contractul de asociere încheiat de Primărie şisemnat de partea vătămată, doamna R.M., dar nu avea cunoştinţă că HotărâreaGuvernului să facă vorbire de contracte de asociere; (...) că inculpatul avea cunoştinţă căprintr-o dispoziţie a primarului municipiului Constanţa a fost împuternicită firma«Vinalex» să efectueze serviciul ridicării autoturismelor parcate neregulamentar, dar aconsiderat că nu este necesară publicarea ei în ziar; că, în încheiere, inculpatul declară că«având în vedere gravitatea faptelor comise cred că nu este necesar să discut în prealabilcu partea vătămată. În cazul în care ar exista documente care să dovedească nerealitateacelor arătate de mine, sunt de acord să public un articol care să fie în favoarea părţiivătămate»."

39. În ceea ce priveşte înscrisurile de care s-a prevalat partea vătămată, instanţa a arătatcă:

"La dosar, partea vătămată, R.M., a depus, pe lângă articolul din ziarul «Telegraf»,Hotărârea nr. 33 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, având labază Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care s-a hotărât ridicareaautovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice,Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primăriei Municipiului Constanţa (...) prin care sedispune autorizarea firmei «Vinalex» să ridice, să transporte şi să depozitezeautovehiculele staţionate neregulamentar pe arterele de circulaţie («Condiţiile efectuăriiprestaţiilor figurează în contractul de asociere ce urmează a fi perfectat»); Hotărârea

8

Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care sunt autorizaţi primarii să dispunăridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând launităţi specializate, acordându-le autorizaţie, şi Dispoziţia nr. 369 din 1 iulie 1994, emisăde primarul municipiului Constanţa, prin care se autorizează firma «Vinalex» pentruefectuarea unor astfel de servicii."

40. Cu privire mai ales la articolul şi la caricatura în litigiu, instanţa s-a pronunţat dupăcum urmează:

"... semnat de inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă, acest articol viza partea vătămatăR.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publică, afectându-i sentimentul propriude autopreţuire prin acuzaţiile (în scris) aduse prin semnele şi simbolurile cu ţintădeterminată asupra ei.

Instanţa reţine că aceste fapte există, sunt prevăzute de legea penală, prezintă pericolsocial nu atât prin rezultatul material (deformare materială a realităţii exterioare), cât maiales prin consecinţele psihosociale pe care le antrenează, prin dezinformarea sauinformarea incorectă a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte şipersoane, instaurându-se o scară de valori greşită, avându-se în vedere rolul şi impactulmijloacelor de informare în masă asupra tuturor, creând traume psihice părţii vătămate.La această apreciere instanţa a avut în vedere calitatea deosebită a părţilor în proces,respectiv partea vătămată, R.M., juristă, reprezentantă a autorităţii judecătoreşti şiinculpaţii, R. Mazăre şi C. Cumpănă, reprezentanţi ai mass-media.

Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre realizează gravitatea faptelor comise de el, dar,în mod iresponsabil, declară că «am cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului a fostîmputernicită firma "Vinalex", dar am considerat că nu este necesară publicarea şi aacestei dispoziţii» (...).

Instanţa consideră că publicarea articolului în ziar nu putea avea la bază «un intereslegitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectă informare a opiniei publice.Instanţa reţine că inculpaţii (...) au «uitat» conţinutul art. 30 alin. (6) din Constituţie:«Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară apersoanei şi nici dreptul la propria imagine» şi al art. 31 alin. (4) din Constituţie:«Mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate să asigure informareacorectă a opiniei publice.»

Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vătămată (...) reiese că aceasta adorit permanent stingerea procesului penal prin împăcare, dacă inculpaţii ar fi retractatcele scrise în articol.

Se reţine că partea vătămată este persoană publică, că în urma apariţiei articolului înziar, conducerea instituţiei şi conducerea ierarhic superioară au întrebat-o despre proces,mai ales că trebuie să se prezinte la examenul de definitivat".

b) Procedura în faţa instanţei de recurs41. La o dată neprecizată, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei primei

instanţe din 17 mai 1995.42. La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Călăraşi, după ce a constatat cauza

în stare de judecată şi lipsa reclamanţilor, deşi legal citaţi, precum şi faptul că aceştia nuşi-au motivat recursul, a rămas în pronunţare.

43. Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, după examinarea cauzeireclamanţilor sub toate aspectele, potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală (încontinuare CPP), a menţinut hotărârea primei instanţe, pe care a considerat-o legală.

9

Această decizie, trimisă la arhivă în data de 23 noiembrie 1995, a rămas definitivă şiexecutorie, nefiind supusă nici unei căi ordinare de atac.

c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general44. La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un

recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17 mai 1995 şi 2 noiembrie 1995, în care aarătat că:

a) instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor deduse judecăţii. Subliniindcă reclamanţii nu au făcut decât să scoată în relief, prin caricatură, acuzaţiile lor potrivitcărora anumiţi funcţionari ai Primăriei erau corupţi, el a arătat că faptele deduse judecăţiinu constituiau elementul material al infracţiunii de insultă, prevăzută de art. 205 dinCodul penal;

b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi să le plăteascăera deosebit de ridicat şi obiectiv nejustificat; şi, în sfârşit,

c) condiţiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul căruia instanţele pot interziceexercitarea unei meserii unei persoane care a săvârşit acte ilegale pe motivul incapacităţii,lipsei de pregătire sau pentru alte motive care o fac nepotrivită pentru exercitareameseriei, nu erau îndeplinite în cauză, nici o probă neatestând fără echivoc inaptitudineareclamanţilor de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potenţial pecare îl comportă aceasta.

45. Prin decizia definitivă din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respinsrecursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:

"Prin probele administrate în cauză s-a stabilit că la data de 12 aprilie 1994, inculpaţiiR. Mazăre şi C. Cumpănă au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanţaarticolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. şi judecătoarea R.M., prin concurs deinfracţiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul căruia rezultă că în cursulanului 1992, în timp ce îndeplinea funcţia de consilier juridic din cadrul Consiliului Localal Municipiului Constanţa, partea vătămată R.M. a participat la acţiunile frauduloase alesocietăţii comerciale Vinalex.

Se constată, totodată, că în cuprinsul articolului menţionat inculpaţii au inclus ocaricatură în care partea vătămată a fost prezentată în compania unui bărbat purtând înspate un sac încărcat cu bani, de natură să lezeze onoarea, demnitatea şi imaginea publicăa acesteia.

Rezultând, aşadar, că prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpaţii au imputatpărţii vătămate săvârşirea unor fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, i-ar atragerăspunderea penală, în mod corect cele două instanţe au reţinut în sarcina acestoracomiterea infracţiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 din Codul penal.

Fapta aceloraşi inculpaţi, care în cuprinsul articolului menţionat au inclus o caricatură,în care partea vătămată era prezentată în compania unui bărbat, purtând în spate un sacîncărcat cu bani, de natură să aducă atingere onoarei şi reputaţiei acesteia, constituieinfracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal (...)."

46. În privinţa cuantumului daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi săle plătească, Curtea Supremă a arătat că:

"(...) obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale, în sumă de 25 milioane lei, a fostjustificată, fiind de notorietate faptul că, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994,într-un ziar de mare tiraj, inculpaţii au lezat grav demnitatea şi onoarea părţii vătămate."

10

47. Curtea Supremă a decis, în sfârşit, cu privire la pretinsa ilegalitate a măsuriiinterzicerii temporare a exercitării profesiei de jurnalist, că:

"(...) aplicarea măsurilor de siguranţă în alte limite decât cele prevăzute de lege,neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de lege care permit procurorului săfacă recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotărârilor atacate".

3. Situaţia reclamanţilor după condamnarea lor prin decizia definitivă şi executoriedin 2 noiembrie 1995

a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii a interziceriiunor drepturi

48. Reclamanţii nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseseră condamnaţi prindecizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat după pronunţare, procurorul general asuspendat executarea pentru o perioadă de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP(paragraful 61 in fine de mai jos).

49. Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângă CurteaSupremă de Justiţie i-a informat pe reclamanţi că a prelungit suspendarea executării pânăla data de 27 noiembrie 1996.

50. La 22 noiembrie 1996, reclamanţii au fost graţiaţi, măsură care a înlăturatexecutarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, măsura a puscapăt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos).

b) Cu privire la interzicerea exercitării profesiei de jurnalist

(i) primul reclamant51. După cum reiese din cartea de muncă a primului reclamant, care a prezentat Curţii

o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Călăraşi din 2 noiembrie 1995:a) acesta a continuat să îşi desfăşoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca şef al

rubricii "Eveniment" până la data de 1 februarie 1996, dată la care a fost transferat îninteres de serviciu la societatea C., pe un post identic şi cu aceeaşi remuneraţie;

b) în perioada în care a lucrat la sediul societăţii C., salariul său a fost majorat;c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datorită reducerii

numărului de posturi de către angajator, motiv de concediere prevăzut de art. 130 alin. (1)lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea dată;

d) nu a mai desfăşurat o activitate salarizată până la data de 7 februarie 2000, dată lacare a fost angajat în baza unui contract pe durată nedeterminată la societatea A., caredactor-şef adjunct.

(ii) al doilea reclamant52. În urma deciziei definitive şi executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a

continuat să deţină funcţia de redactor-şef la ziarul «Telegraf», după cum reiese dintr-oscrisoare pe care a prezentat-o Curţii la 19 ianuarie 2000.

53. Între 1 septembrie 1997 şi 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat înParlamentul României, 25 milioane lei i-au fost deduşi din indemnizaţia parlamentară şiviraţi în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotărârii Judecătoriei Lehliu-Gară din2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).

11

54. La o dată neprecizată, ulterioară acestei hotărâri, a fost ales primar al municipiuluiConstanţa, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

II. Drept intern pertinent

A. Codul penal

1. Infracţiuni contra persoanei55. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul săvârşirii faptelor:Articolul 205 - Insulta"Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin

orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la olună la 2 ani sau cu amendă."

Articolul 206 - Calomnia"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiunepenală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoarede la 3 luni la 3 ani sau cu amendă."

56. În Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şiangajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europeisublinia că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere exerciţiului libertăţilorfundamentale şi, în special, libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară aConsiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere acesteprevederi.

57. În ceea ce priveşte reforma legislativă, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privindnoul cod penal român pedepseşte exclusiv cu amendă penală săvârşirea infracţiunii decalomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminată ca infracţiune.Aceste modificări legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005.

2. Pedepsele58. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul săvârşirii faptelor:Articolul 64 - Interzicerea unor drepturi"Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a

unora din următoarele drepturi:a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a

folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;d) drepturile părinteşti;e) dreptul de a fi tutore sau curator."Articolul 71 - Conţinutul şi executarea pedepsei accesorii"Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul 64.

Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de dreptinterzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea decondamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţiereatotală sau a restului de pedeapsă [...]."

12

3. Măsurile de siguranţă59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul săvârşirii faptelor:Articolul 115 - Interzicerea unei funcţii sau profesii"Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care

îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii,meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de aexercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.

Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin unan, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat."

4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării60. Dispoziţiile legale pertinente sunt redactate astfel:Articolul 120 - Efectele graţierii"Graţierea are ca efect înlăturarea [...] executării pedepsei [...].Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative."Articolul 134 - Reabilitarea"Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa

închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune."

B. Codul de procedură penală (CPP)61. Dispoziţiile pertinente, astfel cum sunt redactate:Articolul 409"Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei poate ataca cu recurs

în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre definitivă."Articolul 410"Hotărârile definitive de condamnare (...) pot fi atacate cu recurs în anulare [...]: I. (...)

4. când s-au aplicat pedepse [...] în alte limite decât cele prevăzute de lege; (...) 7. cândfaptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; (...)."

Articolul 412"Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de

introducerea recursului în anulare."

ÎN DREPT

I. Chestiune preliminară: Întinderea competenţei Marii Camere

62. În observaţiile Guvernului privind cererea de retrimitere a cauzei la Marea Cameră,formulată de unul dintre reclamanţi, s-a subliniat că cel de-al doilea reclamant nu şi-a datîn mod expres acordul pentru cererea de retrimitere. Or, cel de-al doilea reclamant nu erareprezentat de primul reclamant la data la care acesta din urmă a înaintat Curţii cererea deretrimitere mai sus menţionată.

63. Guvernul consideră că întinderea competenţei Marii Camere este limitată laîncălcarea libertăţii de exprimare a primului reclamant. În consecinţă, Guvernul solicită

13

Marii Camere să nu se pronunţe asupra capătului de cerere a celui de-al doilea reclamantîn virtutea art. 10 din Convenţie.

64. Reclamanţii s-au opus cererii formulate de Guvern şi solicită Curţii să soluţionezecauza în ansamblul ei, întrucât cererea de retrimitere la Marea Cameră a fost introdusă înnumele amândurora, cu atât mai mult cu cât Convenţia nu prevede expres consecinţelenesemnării documentului de către unul dintre reclamanţi.

65. În ceea ce priveşte această controversă, sarcina Curţii este de a stabili care suntlimitele examinării prezentei cauze sub aspectul cererii de retrimitere la Marea Cameră,introdusă de reclamant în baza art. 43 din Convenţie, care prevede:

"1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate,în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.

2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în carecauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei saua Protocoalelor sale sau o altă problemă gravă cu caracter general.

3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzeiprintr-o hotărâre."

66. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, "cauza" retrimisă în faţa Marii Camerepriveşte în mod necesar toate aspectele cererii soluţionate anterior de o Cameră înhotărârea sa, neexistând nici un fundament care să permită o retrimitere parţială acauzei (K. şi T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140 - 141, CEDO2001-VII, şi Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23 - 24,CEDO 2003-V). "Cauza" retrimisă în faţa Marii Camere este cererea astfel cum a fostdeclarată admisibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii,Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotrivaCiprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu părţile care auparticipat la procedura desfăşurată în faţa Camerei respective, evident cu păstrareacalităţii procesuale avute la data declarării admisibilităţii cererii.

67. Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul şi litera art. 37 paragraful 1 in fine dinConvenţie, în baza căruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacă respectareadrepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacădin circumstanţele cauzei se poate concluziona că persoana interesată nu doreşte să o maimenţină, ipoteză expres prevăzută de art. 37 paragraful 1 c) şi cu care poate fi asimilatănesemnarea cererii de retrimitere a cererii de către cel de-al doilea reclamant (mutatismutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).

68. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl. Mazăre a achiesat înmod expres, prin declaraţia sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnată deprimul reclamant (paragrafele 9 şi 13 de mai sus), menţinându-şi astfel, deşi a posteriori,capătul de cerere în baza art. 10 din Convenţie, declarat admisibil de Cameră, precum şivoinţa de a supune cauza spre examinare Marii Camere.

69. În consecinţă, competenţa Marii Camere nu este limitată la modul indicat deGuvern.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie

14

70. În opinia reclamanţilor, condamnarea lor ca urmare a publicării unui articol într-unziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintă o atingere adusă libertăţii lor de exprimare,în sensul art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprindelibertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fărăamestecul autorităţilor publice (...).

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fisupusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, careconstituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei saua drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puteriijudecătoreşti."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii71. Reclamanţii consideră că atingerea adusă libertăţii lor de exprimare decurgând din

condamnarea lor de către instanţele interne nu corespundea unei "nevoi socialeimperioase" pentru a fi justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10menţionat. Ei subliniază, în primul rând, că prin publicarea articolului incriminat într-unziar local au urmărit să atragă atenţia opiniei publice asupra unor chestiuni de naturăpublică şi politică, legate de neregularităţile pe care, în opinia lor, primăria le-a comisprin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privată.

72. Precizând că în articolul lor nu au făcut nici o referire legată de viaţa privată apărţii vătămate, doamna R.M., ceea ce demonstrează buna lor credinţă, reclamanţii susţincă acea caricatură despre care au fost acuzaţi că aduce atingere vieţii private a fosteijuriste de la primărie nu reprezintă decât o satiră umoristică şi că, în aceste condiţii,exagerarea anumitor trăsături caracteristice ale persoanelor şi circumstanţelor trebuietolerată. În opinia lor, doar imaginaţia bogată a doamnei R.M. a putut conduce laconsiderarea caricaturii în speţă ca fiind o insinuare cu privire la relaţiile intime pe careaceasta le-ar fi întreţinut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit să preiaaceastă interpretare răuvoitoare.

Ei afirmă că instanţele interne nu au văzut în acea caricatură un mijloc de a sugera căar fi existat relaţii extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugă căei nu ar fi ezitat să descrie în articolul lor - într-o manieră detaliată, explicită şi directă -eventualele relaţii intime între doi funcţionari ai primăriei, dacă ar fi avut cunoştinţă deacestea.

73. Ei sunt de părere că trebuie să se considere că au verificat în mod adecvatinformaţiile aduse la cunoştinţă publicului, informaţii care s-au întemeiat în acel momentpe un raport - a cărui credibilitate nu a fost contestată de nimeni - adoptat la 17 martie1994 de către Curtea de Conturi, singura instituţie publică abilitată să controlezegestionarea finanţelor publice. Ei precizează că au avut, de asemenea, şi surse îninteriorul primăriei şi la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvălui fără a leexpune unor riscuri.

74. Reclamanţii subliniază că nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor în faţa instanţelorinterne datorită unor motive obiective, legate în principal de protecţia surselor, precum şidin cauza atitudinii instanţelor naţionale care nu au acţionat, în virtutea rolului lor activ,

15

pentru a stabili adevărul afirmaţiilor lor. Ei apreciază că "adevărul jurnalistic", careurmăreşte să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, sedistinge de "adevărul judiciar" stabilit de instanţele naţionale şi care urmăreşte săangajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chemată sădezvăluie faptele cu aceeaşi exactitate cu care organele de anchetă sunt ţinute să o facă.

75. Reclamanţii arată că afirmaţiile privind nelegalitatea contractului public încheiat deprimărie şi pentru care ei au fost condamnaţi au fost confirmate de raportul Curţii deConturi. Ei justifică faptul că au atras atenţia opiniei publice la doi ani după semnareacontractului prin aceea că la acel moment au intrat în posesia raportului menţionat. Deasemenea, ei subliniază că articolul incriminat o viza pe doamna R.M. în calitatea sa defuncţionară a primăriei, la data săvârşirii faptelor descrise în articol, şi nicidecum încalitatea sa de judecător, calitate pe care ea o avea la data apariţiei articolului.

76. În ultimul rând, ei arată că neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonereazăGuvernul de răspunderea privind atingerea adusă libertăţii lor de exprimare şi că eiconsideră că sancţiunile la care au fost condamnaţi au fost excesive şi puteau aduceatingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzurăindividuală şi generală.

2. Guvernul77. În opinia Guvernului, condamnarea reclamanţilor a fost o măsură necesară într-o

societate democratică, din moment ce publicarea articolului în cauză constituia oîncălcare manifestă a eticii jurnalistice. Având în vedere că reclamanţii nu au adus lacunoştinţă publică informaţii întemeiate şi precise şi nu au fost de bună-credinţă când auafirmat că doamna R.M. era coruptă, Guvernul arată că reclamanţii nu au dovedit în faţainstanţelor interne că au verificat aceste informaţii, limitându-se la a preciza că au ţinutcont de anumite decizii ale consiliului local şi ale primăriei şi de o hotărâre a Guvernului,care prin conţinutul lor nu justifică în nici un fel acuzaţiile grave de corupţie adusedoamnei R.M.

78. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanţii nu au indicat niciodată în faţajudecătorilor naţionali un alt document sau alte informaţii ca sursă pentru articolul lor, înciuda faptului că erau conştienţi că există o decizie a primăriei care autorizase societatea"Vinalex" să furnizeze serviciul public la care făcea referire contractul de asociere.Întemeindu-se în special pe declaraţia făcută de cel de-al doilea reclamant în faţaTribunalului Constanţa, Guvernul afirmă că pentru reclamanţi publicarea acestuidocument nu era nici necesară şi nici relevantă, având în vedere că ar fi contrazis, înrealitate, mesajul transmis prin articolul în cauză. De altfel, Guvernul atrage atenţiaasupra a ceea ce consideră a fi referiri neechivoce la viaţa privată a doamnei R.M. - deexemplu, utilizarea de diminutive în textul care însoţea caricatura - care, în mod evident,nu erau de natură să contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus lacunoştinţă publicului.

79. De asemenea, Guvernul arată, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut probaverităţii afirmaţiilor lor de natură factuală (faptică) asupra pretinsei corupţii şicomplicităţi a doamnei R.M. la încheierea ilegală a contractelor şi, pe de altă parte, auomis să furnizeze în faţa instanţelor interne o bază factuală minimă, propice să fondezejudecăţile lor de valoare asupra moralităţii şi competenţei fostei juriste de la primărie. Înaceastă privinţă, Guvernul arată că instanţele au apreciat că reclamanţii se fac vinovaţi de

16

săvârşirea infracţiunii de insultă şi de calomnie, după ce au stabilit reaua-credinţă areclamanţilor.

80. În particular, în ceea ce priveşte raportul Curţii de Conturi, Guvernul apreciază căacest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificăriiafirmaţiilor incriminate, în măsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adică la mai multde o lună după publicarea articolului. Pe de altă parte, reclamanţii nu au invocat în faţainstanţelor interne nici existenţa unui astfel de raport şi nici faptul că verificările erau încurs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instanţele de posibilitatea de a solicitadocumentele oficiale pertinente de la autorităţile de control.

81. De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziariştilor răspundea unei nevoisociale imperioase de a proteja viaţa privată şi reputaţia doamnei R.M. şi, implicit,prestigiul justiţiei, în măsura în care calitatea de judecător în funcţie a părţii vătămate afost subliniată în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul consideră căafirmaţiile reclamanţilor, departe de a privi o dezbatere de interes general, conţineau, înfapt, insulte la adresa judecătorului în cauză, ceea ce ar fi justificat, printre altele,gravitatea sancţiunii aplicate.

82. În această privinţă, Guvernul arată că interdicţia impusă reclamanţilor de a exercitaprofesia de ziarist avea natura unei măsuri de siguranţă şi nu caracterul unei pedepse,fiind necesară ţinând cont de campania de defăimare declanşată de reclamanţi împotrivapărţii vătămate; potrivit Guvernului, o astfel de măsură era de natură să prevină oricerecidivă. În orice caz, se arată că această sancţiune nu a avut efecte practice asupraactivităţii profesionale a reclamanţilor.

83. În cele din urmă, subliniind că aceştia nu au executat pedeapsa cu închisoarea lacare fuseseră condamnaţi, Guvernul susţine că graţierea acordată reclamanţilor se înscrie,în fapt, în politica generală a autorităţilor române de a se opune la condamnareajurnaliştilor la pedeapsa închisorii pentru delicte privind libertatea de exprimare.Guvernul arată că puterea legiuitoare a urmat aceeaşi tendinţă, recentele iniţiative dereforme legislative având ca rezultat dezincriminarea insultei şi eliminarea pedepsei cuînchisoarea pentru infracţiunea de calomnie (a se vedea "dreptul intern pertinent",paragraful 57 de mai sus).

B. Aprecierea Curţii

1. Asupra existenţei unei ingerinţe84. Nu s-a contestat că sancţionarea reclamanţilor de către instanţele naţionale ca

urmare a publicării unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant eraredactor-şef, se analizează ca o "ingerinţă" în exercitarea de către reclamanţi a libertăţiide exprimare.

85. Asemenea limitare încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele impuse deparagraful 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerinţa "era prevăzută delege", dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivulparagraf şi dacă era "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestorscopuri.

2. Asupra justificării ingerinţei86. Avându-se în vedere hotărârile instanţelor naţionale, este evident că ingerinţa era

"prevăzută de lege", adică de art. 205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate

17

la epoca faptelor (paragraful 55) şi nu se pot contesta accesibilitatea şi previzibilitateaacestora, şi că se urmărea un scop legitim, adică "protecţia drepturilor altuia", în special areputaţiei doamnei R.M., funcţionară la primărie la data săvârşirii faptelor şi judecător ladata publicării articolului (paragrafele 40 şi 45 de mai sus).

87. Opiniile părţilor sunt divergente asupra caracterului "necesar într-o societatedemocratică" a ingerinţei incriminate. Revine aşadar Curţii să analizeze respectarea, înspeţă, a acestei condiţii impuse de paragraful 2 al art. 10 precitat, nu fără a reaminti înprealabil principiile care se degajă din jurisprudenţa sa în materie.

a) Principii generale88. Condiţia "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă

ingerinţa incriminată corespundea "unei nevoi sociale imperioase". Statele contractantebeneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi,dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât şi deciziilede aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea estecompetentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de "limitare" se conciliazăcu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Pernaîmpotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; AsociaţiaEkin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII).

89. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a sesubstitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art . 10hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz şi Roire împotrivaFranţei [GC], Cererea nr. 29.183/95, paragraful 45, CEDO 1999-1). Nu rezultă de aici cătrebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată înlumina tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputatereclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au făcut (News Verlags GmbH & CoKGîmpotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).

90. În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autorităţilenaţionale pentru a justifica ingerinţa sunt "pertinente şi suficiente" şi dacă măsuraincriminată era "proporţională cu scopurile legitime urmărite" (Chauvy şi alţii împotrivaFranţei, Cererea nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curteatrebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă afaptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art.10 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2.547 - 2.546, paragraful 51).

91. Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între,pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte,dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 dinConvenţie ca element al vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptareaunor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private înrelaţiile dintre indivizi.

b) Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate

(i) "Nevoie socială imperativă"

18

92. În cauza de faţă, instanţele interne au considerat că reclamanţii au adus atingere,prin conţinutul articolului incriminat, demnităţii şi imaginii publice ale doamnei R.M.,prin aceea că i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloaseale societăţii "Vinalex" şi prin reprezentarea într-o caricatură a doamnei la braţul unuibărbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de natură să o traumatizeze psihic şisă dezinformeze publicul (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Trebuie examinat dacămotivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamanţilorau fost pertinente şi suficiente.

93. Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important:rolul indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică(Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC],Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăşeascăanumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îirevine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale,informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interesgeneral (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărâreadin 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233 - 234, paragraful 37; Thoma împotrivaLuxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şialţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).

94. Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principalinformaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şifuncţionari publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cuocazia încheierii unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentruimobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice (paragraful 20de mai sus).

95. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatealocală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prinintermediul presei. Împrejurarea că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturiîntr-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlorifinanciari (paragraful 23 de mai sus) nu face decât să confirme faptul că articolulincriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, careavea dreptul să fie informată.

96. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că raportul menţionat a fost adoptat dupăaproximativ o lună de la data publicării articolului, Curtea subliniază că rolul ziariştilorde investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unorasemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră înposesia informaţiilor pertinente. Or, la o simplă lectură a articolului se observă că la dataredactării sale reclamanţilor le era cunoscută cel puţin versiunea iniţială a raportuluiCurţii de conturi, dacă nu raportul definitiv (paragrafele 23 şi 24 de mai sus), mijloaceleprin care părţile interesate şi-au procurat textul în cauză fiind specifice libertăţii deinvestigare inerente exercitării profesiei lor.

97. Ca şi instanţele naţionale, Curtea notează că articolul litigios conţine şi afirmaţiivizând-o direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului şiîn numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).

19

Aceste afirmaţii transmit mesajul că partea interesată era implicată într-o serie de actefrauduloase ale societăţii "Vinalex". Acestea au fost redactate într-un stil virulent, dupăcum rezultă din utilizarea unor termeni duri precum "escrocherie" şi "concurs deinfracţiuni" sau a unor fraze precum "persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterealegii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă", "dl. ex-viceprimar (...) a luat mită (...)obligându-şi sau cointeresându-şi subordonaţii, (...) R.M.", "ori a semnat contractul deasociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător(...), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare", sau, mai departe, "ni se pare însă ilarfaptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (...) motivând că suma ar fiprea mică" (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).

98. Trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru apreciereaexistenţei unei "necesităţi sociale imperioase" care să justifice existenţa unei ingerinţe înexercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şijudecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu potfi supuse unei probări a exactităţii lor [a se vedea, de exemplu, hotărârile De Haes şiGijsels împotriva Belgiei, citată mai sus, pag. 235, paragraful 42, şi Harlanova împotrivaLetoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].

99. Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unuiterţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţide valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovediexcesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotrivaAustriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).

100. În speţă, afirmaţiile reclamanţilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate subforma unei alternative - "ori a semnat contractul (...) necunoscând legile ţării (...), ori aluat şpagă" -, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare.Totuşi, dacă analizăm afirmaţiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusivcaricatura care îl însoţeşte, se observă că ele includ, în realitate, acuzaţii de fapt precise laadresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegaleşi că ar fi primit mită. Afirmaţiile reclamanţilor au creat cititorilor impresia că doamnaR.M. avusese un comportament necinstit şi interesat şi puteau conduce la formareaopiniei că "escrocheria" de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care ar fiprimit-o constituiau fapte stabilite şi nu erau puse la îndoială.

101. Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alertapublicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţicomise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cumenţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de afurniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97,paragraful 57 in fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotrivaLetoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).

102. Cu atât mai mult ar fi fost cazul în speţă, avându-se în vedere că era vorba deacuzaţii grave referitoare la doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală,cum a arătat de altfel Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996 (paragraful45 de mai sus). În această privinţă, trebuie amintit că exercitarea libertăţii de exprimareimplică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 suntsupuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizezeinformaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ş.a.

20

împotriva Franţei, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; Colombaniş.a., citată mai sus, paragraful 65, Harlanova (dec.), citată mai sus; McVicar împotrivaRegatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83 - 86, CEDO 2002-III).

103. Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regăseşte în cauză. După analiza tuturorelementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au apreciat că acuzaţiilereclamanţilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate deformată şi nu sesprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Curtea nu susţine tezareclamanţilor conform căreia instanţele române nu au avut un rol activ în investigareafaptelor, astfel încă să ajungă la "adevărul judiciar" (paragraful 74 de mai sus).Dimpotrivă, din faptele cauzei rezultă că instanţele sesizate au acordat reclamanţilortimpul necesar pregătirii apărării (paragrafele 26, 30, 32, 33 şi 36 de mai sus), mergândchiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor(paragrafele 26 şi 33 de mai sus).

104. De asemenea, şi un alt factor are însemnătate în speţă: atitudinea reclamanţilor întimpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut şiJudecătoria Lehliu-Gară şi Tribunalul Călăraşi (paragrafele 38 şi 42 de mai sus), căreclamanţii au manifestat o evidentă lipsă de interes faţă de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa tribunalului, deşi fuseseră legalcitaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs (paragraful 42 de mai sus) şi, în toatestadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probă însusţinerea afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentruacestea (paragrafele 24 şi 27 de mai sus).

105. Curtea notează în special că reclamanţii nu au prezentat în faţa instanţelornaţionale o copie a raportului Curţii de Conturi şi nici măcar nu au indicat, în cadrulprocedurii penale îndreptate împotriva lor, că afirmaţiile lor aveau la bază un astfel deraport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecătorilor naţionali să ceară Curţii deConturi prezentarea documentului cu titlu de probă în cadrul procesului penal, după cum,pe bună dreptate, a arătat Guvernul pârât (a se vedea paragraful 80 in fine).

106. Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor conform căruia aceştia nu auprezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şijurisprudenţa constantă conform căreia protecţia surselor ziariştilor reprezintă una dintrepietrele unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate săsprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general (ase vedea Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Roemen şi Schmit împotrivaLuxemburgului, Cererea nr. 51.772/99, paragraful 57, CEDO 2003-IV), Curteaprecizează că obligaţia reclamanţilor de a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauzănu implica deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaserăinformaţiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispoziţiaCurţii nu rezultă că, pe întreaga durată a procedurii penale îndreptate împotrivareclamanţilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în faţajudecătoriei (paragraful 27 de mai sus), raportul Curţii de Conturi, pe care este evident căs-au întemeiat reclamanţii, reprezenta un document cu caracter confidenţial a căruidivulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sancţiuni pentru ei sau pentru sursele lor.

107. Cu atât mai mult, reclamanţii nu ar trebui să susţină că motivele reţinute deinstanţele naţionale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în

21

vedere că ei înşişi nu au oferit instanţelor argumentele şi elementele de probă de care seprevalează acum în faţa Curţii, lipsind astfel instanţele naţionale de posibilitatea de aaprecia în deplină cunoştinţă de cauză dacă aceştia au depăşit sau nu limitele criticiiadmisibile (a se vedea paragrafele 24, 73 şi 75 de mai sus).

108. În plus, Curtea reţine că dacă raportul respectiv - în măsura în care acesta fuseseemis de Curtea de Conturi - putea fi considerat ca o bază factuală solidă şi credibilăpentru afirmaţiile care au pus sub semnul întrebării legalitatea contractului dintreprimărie şi societatea "Vinalex" (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani ş.a., citată maisus, paragraful 65; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată mai sus, paragraful 68), acesta nuprecizează nimic, nici măcar nu sugerează, cu privire la pretinsele încălcări ale legii,săvârşite de fostul viceprimar şi de doamna R.M., sau cu privire la faptul că ar fi primitmită pentru încheierea contractului.

109. În ceea ce priveşte modul în care autorităţile au abordat acest caz, Curtea reţine căinstanţele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptulreclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe dealtă parte, dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea (a se vedeaparagraful 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispoziţie, Curteaapreciază că motivele reţinute de instanţe în vederea condamnării reclamanţilor au fostpertinente şi suficiente.

110. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel decazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionaleputeau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare areclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundeaunei "nevoi sociale imperioase". Urmează să se analizeze în ce măsură limitareamenţionată a fost proporţională scopului legitim urmărit, având în vedere pedepseleaplicate.

(ii) Proporţionalitatea pedepsei111. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere

la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare,garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, paragraful 37,CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, paragraful 69,CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, paragrafele 41 - 42,Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, citată mai sus, paragrafele 63 - 64). Astfel, Curteatrebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepseleaplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei ladezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotrivaDanemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25 - 26, paragraful35).

112. În cauză, pe lângă obligarea lor la plata de daune-interese pentru prejudiciul moralcauzat doamnei R.M., reclamanţilor li s-a aplicat o pedeapsă de 7 luni de închisoare cuexecutare, însoţită de interzicerea unor drepturi civile şi a practicării profesiei de ziaristtimp de un an (paragraful 37 de mai sus). Aceste sancţiuni sunt, evident, foarte severe.

113. Chiar dacă statele părţi au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cuobligaţiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (paragraful 91 de mai sus, infine), de a reglementa modul de exercitare a libertăţii de exprimare, astfel încât să seasigure prin lege o protecţie adecvată a reputaţiei persoanelor, acestea trebuie să evite

22

adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea funcţiei sale de alertarea publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autorităţilor (paragraful 93de mai sus). Există riscul ca jurnaliştii de investigaţie să se abţină de la exprimarea cuprivire la chestiuni de interes general - precum presupuse nereguli în alocarea unorcontracte publice către societăţi comerciale - dacă aceştia sunt supuşi riscului de a ficondamnaţi, atunci când legislaţia prevede astfel de sancţiuni pentru atacuri nejustificatela adresa reputaţiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercităriiprofesiei.

114. Efectul descurajant pe care teama faţă de asemenea sancţiuni îl are asupraexercitării de către ziarişti a libertăţii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Willeîmpotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, paragraful 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Elci ş.a. împotriva Turciei, Cerereanr. 23.145/93 şi 25.091/94, paragraful 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentrusocietate în ansamblul său, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate înconsiderare în cadrul aprecierii proporţionalităţii - şi, prin urmare, al justificării -pedepselor aplicate în cauză reclamanţilor, care aveau, desigur, după cum Curtea a arătatmai sus, dreptul de a supune atenţiei publicului problema semnării unui contract departeneriat între autorităţile locale şi societatea privată respectivă (paragrafele 94 şi 95 demai sus).

115. Deşi stabilirea pedepselor este în principiu de competenţa instanţelor naţionale,Curtea consideră că aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune în domeniul preseinu este compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantată de art. 10 dinConvenţie, decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectatealte drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul difuzării unui discurs de incitare la urăsau la violenţă (a se vedea, mutatis mutandis, Feridun Yazar împotriva Turciei, Cerereanr. 42.713/98, paragraful 27, 23 septembrie 2004; Surek şi Ozdemir împotrivaTurciei [GC], Cererea nr. 23.927/94 şi 24.277/94, paragraful 63, 8 iulie 1999). În legăturăcu acest aspect, Curtea ia notă de iniţiativele legislative ale autorităţilor române care,recent, au condus la dezincriminarea insultei şi la eliminarea pedepsei cu închisoareapentru calomnie (paragraful 57 de mai sus).

116. Nici un element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a uneipersoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură săjustifice aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însăşi natura sa, o astfel de pedeapsă are,fără îndoială, un efect descurajant, iar faptul că reclamanţii nu au executat-o nu schimbăîn nici un fel această concluzie din moment ce graţierea de care au beneficiat este omăsură aparţinând puterii discreţionare a preşedintelui ţării; în plus, dacă un asemenea actde clemenţă urmăreşte scutirea persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nuînlătură şi condamnarea (paragrafele 50 şi 60 de mai sus).

117. În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamanţilor a fost însoţită deinterzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal(paragraful 58 de mai sus). Într-adevăr, ca urmare a suspendărilor succesive aleexecutării, acordate de procurorul general (paragrafele 48 şi 49 de mai sus), reclamanţiinu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii,conform legislaţiei interne în materie (paragraful 50 de mai sus in fine). Rezultă că oasemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane

23

condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplicăpedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveştenecesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr.46.572/99, paragraful 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şinu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penalăa reclamanţilor.

118. În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an,aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa saconstantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilortrebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a sevedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, paragraful 56 in fine). Curteaconsideră că, deşi circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinţeconcrete în privinţa reclamanţilor (paragrafele 51 şi 52 de mai sus), aceasta a fost de ogravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din parteareclamanţilor.

119. Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel deinterdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţeleinterne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţiade "câine de pază" în cadrul unei societăţi democratice.

(iii) Concluzie120. Dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a

reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diverseleinterese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiileaplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate,prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnareareclamanţilor pentru insultă şi calomnie.

121. Curtea consideră că, în speţă, instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări"necesare" libertăţii de exprimare a reclamanţilor.

122. Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încălcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

123. Conform art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât oînlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacăeste cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul

124. Primul reclamant solicită 2.537,65 dolari S.U.A., echivalentul a 2.108 euro,pentru prejudiciul material ca urmare a beneficiului neîncasat prin încetarea contractuluisău de muncă între 14 aprilie 1997 şi 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat de o altăsocietate de presă.

24

Cel de-al doilea reclamant solicită 2.445,10 dolari S.U.A., echivalentul a 2.033 euro,reprezentând echivalentul a 25 milioane lei la plata cărora au fost obligaţi în solidar ambiireclamanţi, dar care, în realitate, au fost achitaţi doar de către el doamnei R.M.

125. Reclamanţii solicită, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-ar fi suferit ca urmare asuferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsă cuînchisoarea de o asemenea gravitate, afectării reputaţiei şi carierei lor şi a stresuluideterminat de nesiguranţa în care au trăit timp de mai mult de un an după condamnarealor, avându-se în vedere că pedeapsa privativă de libertate putea fi pusă oricând înexecutare.

126. Guvernul consideră că daunele-interese care ar putea fi acordate, dacă este cazul,primului reclamant nu ar trebui să acopere decât beneficiul nerealizat pe duratainterdicţiei exercitării profesiei, adică între 22 noiembrie 1996 şi 22 noiembrie 1997. Nuformulează obiecţii faţă de cererea de acordare a daunelor materiale formulată de aldoilea reclamant.

127. În schimb, Guvernul apreciază că reclamanţilor nu trebuie să li se acordedespăgubiri pentru prejudiciul moral. Evidenţiind că condamnarea celui de-al doileareclamant nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi carierei sale, având în vedere alegereasa ca deputat în Parlamentul României şi ca primar al Constanţei, Guvernul consideră căhotărârea Curţii ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.

128. În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la pierderea veniturilor salariale aleprimului reclamant, Curtea arată că nu există o legătură de cauzalitate directă suficientstabilită între aceasta şi încălcarea art. 10 din Convenţie constatată de Curte. Concret,concedierea din 14 aprilie 1997 a fost motivată de reducerea personalului unităţii(paragraful 51 de mai sus), iar reclamantul nu a transmis nici un element din care sărezulte că s-a străduit fără succes să îşi găsească un nou loc de muncă înainte de încetareainterdicţiei. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului.

129. Având în vedere concluzia sa conform căreia condamnarea reclamanţilor ar fiputut fi considerată ca o măsură "necesară într-o societate democratică" în vederearestabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauză dacă sancţiunea penalăşi interdicţiile aplicate nu ar fi fost evident disproporţionate (paragrafele 120 şi 121 demai sus), Curtea va respinge şi cererea celui de-al doilea reclamant privind restituireasumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit să o achite părţii vătămate înbaza hotărârilor interne.

130. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că simpla constatare aîncălcării art. 10 din Convenţie reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentrurepararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi.

B. Cheltuieli de judecată

131. Fără a indica valoarea acestora şi fără a oferi acte justificative, reclamanţii solicitărestituirea cheltuielilor de judecată suportate de aceştia în faţa instanţelor interne şi în faţaCurţii. Aceştia lasă la aprecierea Curţii stabilirea sumei care ar putea fi acordată cu acesttitlu.

132. Guvernul nu se opune, în principiu, acestei cereri, sub rezerva transmiterii actelorjustificative necesare.

25

133. Curtea reaminteşte că, în aplicarea art. 41 din Convenţie, aceasta acordă doarcheltuieli de judecată cu privire la care se stabileşte că au fost cu adevărat suportate, căacestea au fost necesare şi că au o valoare rezonabilă. În plus, art. 60 paragraful 2 dinregulament prevede că orice pretenţie formulată în baza art. 41 din Convenţie trebuieindicată în cifre exacte, detaliată şi însoţită de actele justificative necesare, în lipsa căroraCurtea poate respinge o asemenea cerere, în întregime sau în parte (a se vedea, deexemplu, Vides Aizsardzibas Klubs, citată mai sus, paragraful 56).

134. În cauză, Curtea constată că reclamanţii nu şi-au precizat cererea în nici un fel,neindicând cuantumul şi nejustificând cheltuielile de judecată pretinse. În consecinţă,hotărăşte să nu acorde nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,CURTEA:

1. hotărăşte, în unanimitate, că art. 10 din Convenţie a fost încălcat;2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că simpla constatare a unei încălcări reprezintă, în

sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral care ar fi fost eventualsuferit de reclamanţi;

3. respinge, cu 6 voturi la 1, restul cererii de reparaţie echitabilă.Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică în Palatul

Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 17 decembrie 2004.

Paul Mahoney,grefier

Luzius Wildhaber,preşedinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, conform art. 45 paragraful 2 din Convenţie şi art. 74paragraful 2 din regulament, opiniile următoare:

- opinia concordantă a domnului Cabral Barreto, la care s-au alăturat domnii Ress şiBîrsan;

- opinia parţial dizidentă a domnului Costa.

OPINIA CONCORDANTĂa domnului judecător Cabral Barreto la care se alătură domnii judecători Bîrsan şi

Ress

Împărtăşesc opinia majorităţii că Marea Cameră este competentă să examinezeprezenta cauză în întregul ei în legătură cu ambii reclamanţi, dar nu pot fi de acord cuîntreaga motivare.

După părerea mea, factorul semnificativ este că domnul Mazăre a susţinut şi a acceptatcererea de trimitere în faţa Marii Camere, făcută în numele său de domnul Cumpănă.

Cu toate acestea, dacă majoritatea sugerează în paragraful 68 din hotărâre că, atuncicând există mai mulţi reclamanţi, trimiterea cauzei la Marea Cameră îi permite acesteia să

26

examineze global aspectele cererii examinate de cameră (a se vedea paragraful 66), nupot fi de acord.

După părerea mea, trebuie făcută distincţia între cauzele în care există un singurreclamant şi cele în care sunt mai mulţi.

În prima situaţie, trimiterea în faţa Marii Camere la cererea părţilor - statul saureclamantul - implică examinarea globală a cererii, chiar dacă solicitarea se limitează laanumite aspecte sau capete de cerere (K. şi T. împotriva Finlandei, citată în hotărâre).

În ipoteza în care există mai mulţi reclamanţi, iar cererea de trimitere la Marea Camerăprovine de la un singur reclamant, părerea mea este că Marea Cameră nu are competenţade a examina capetele de cerere ale altui reclamant împotriva voinţei acestuia, decât dacăobiectul litigiului este legat indivizibil de toţi reclamanţii (care să fi fost reuniţi în aceeaşiprocedură).

Mi se pare dificil de susţinut că totalitatea reclamanţilor se află într-o astfel de situaţiede indivizibilitate şi că interesele lor nu pot fi analizate separat.

Chiar şi într-o situaţie unică, adică un act izolat al autorităţilor care a cauzat încălcăriale Convenţiei pentru mai multe persoane, examinarea diferenţiată şi autonomă acapetelor de cerere ale reclamanţilor este posibilă din punct de vedere juridic şi chiardezirabilă.

În aceste împrejurări, Curtea a acceptat întotdeauna rezolvarea cauzei cu privire la unuldintre reclamanţi; de exemplu, nimic nu împiedică soluţionarea amiabilă a cauzei între unreclamant şi stat, care să pună capăt cererii sale, procedura continuând cu examinareacapetelor de cerere ale celorlalţi reclamanţi.

Dacă interpretez corect paragraful 67, majoritatea consideră că, în temeiul art. 37 alin.1 din Convenţie, Marea Cameră poate examina capetele de cerere ale unui reclamant carenu i-a solicitat intervenţia.

După părerea mea, o astfel de interpretare merge prea departe. Posibilitatea de acontinua examinarea este, în fapt, supusă condiţiei ca cererea să fi fost radiată de pe rolpentru unul dintre motivele enunţate în alin. 1 din art. 37.

Odată ce camera şi-a pronunţat hotărârea, hotărâre acceptată de stat, Marea Camerătrebuie să se limiteze la examinarea cererii reclamantului care solicită trimiterea cauzei.

Pentru ceilalţi reclamanţi, hotărârea Camerei va deveni definitivă în conformitatecu art. 44 alin. 2.

Desigur, este posibil ca între hotărârea Camerei şi hotărârea Marii Camere să existecontradicţii şi, în consecinţă, să se aplice soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie.

Totuşi, aceasta poate interveni şi în alte situaţii, în special în ipoteza în care anumiţireclamanţi soluţionează cauza pe cale amiabilă, în vreme ce alţii obţin în final o hotărâreîn care se arată că nu a existat o încălcare.

Soluţia pe care o recomand, în ciuda riscului pronunţării unor hotărâri contradictorii decătre Cameră şi Marea Cameră, este singura care garantează respectarea principiilor careguvernează procedura în faţa Curţii, cum sunt principiul egalităţii armelor şi principiulcontradictorialităţii.

E dificil de spus cum poate Marea Cameră să soluţioneze "cauza" unei persoane carenu se prezintă în faţa sa ca parte în procedură fără să aducă atingere principiilor caretrebuie respectate în speţă.

27

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂa domnului judecător Costa

Sunt de acord cu hotărârea Marii Camere, pe care o consider excelentă. Cu excepţiaunui singur punct: refuzul de a acorda reclamanţilor orice reparaţie echitabilă.

Curtea a considerat că nu este cazul să acorde o reparaţie pentru prejudiciul material,deşi cel de-al doilea reclamant a plătit daune-interese doamnei R.M.: or, Curtea ia înconsiderare sumele plătite de un reclamant părţii adverse în temeiul hotărârilorjudecătoreşti şi în mod normal condamnă statul pârât să le ramburseze atunci cândlegătura de cauzalitate este stabilită (a se vedea, de exemplu, Nikula împotrivaFinlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 63, CEDO 2002-II).

Curtea a apreciat, de asemenea, în ceea ce priveşte daunele morale, că faptul că aconstatat o încălcare a Convenţiei constituie o reparaţie suficientă. Este adevărat că ea aajuns frecvent, deşi nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu, Nilsenşi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 23.118/96, paragraful 56, CEDO 1999-VIII - dar în sens invers Hotărârea Nikula împotriva Finlandei citată mai sus, paragraful65), în vreme ce în cauzele privind durata procedurii ea acordă în mod sistematicreclamanţilor sume cu titlu de daune morale, datorită "anxietăţii" sau "angoasei" cauzatede o durată nerezonabilă a procedurii. Se ridică semne de întrebare cu privire la aceastăseveritate în cazul încălcării unui drept material şi cu privire la această generozitate în cazde încălcare procedurală (a se vedea în acest sens, de exemplu, opiniile separate încauza Di Mauro împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 34.256/96, CEDO 1999-V). Se poateobserva, de asemenea, că, în prezenta cauză, reclamanţii, condamnaţi la pedeapsaînchisorii, au încercat cu certitudine sentimente de anxietate sau chiar angoasă, cel puţinpână la graţiere, care, în plus, nu a înlăturat pedepsele accesorii.

În sfârşit, Curtea a decis să nu acorde nimic domnilor Cumpănă şi Mazăre pentrucheltuieli de judecată, deşi au fost reprezentaţi în faţa instanţelor interne şi în faţa MariiCamere a Curţii. Este drept că au lăsat la aprecierea acesteia stabilirea cuantumului ce leva fi acordat cu acest titlu (paragraful 131 din hotărâre). Curtea s-a limitat să constate cănu au justificat cheltuielile. Or, statuând în echitate, ar fi putut tot atât de bine săconsidere că unele cheltuieli au fost făcute în orice caz şi să admită cererea acordând osumă forfetară, ceea ce se întâmplă frecvent.

Pe scurt, reclamanţii n-au obţinut decât o satisfacţie platonică sau o victorie ŕ laPyrrhus (după cum preferăm o imagine desprinsă din filosofia ateniană sau din regatul luiEpir). Aceasta mi se pare, indiferent de comportamentul lor, oarecum excesiv: încă odată, un reclamant care pierde toate procesele în faţa instanţelor interne obţine, practic întoate cazurile, sume deloc neglijabile în temeiul art. 41, chiar dacă a avut o atitudinedilatorie sau a acţionat cu rea-credinţă. Consider că aceasta reprezintă, în sine, ojustificare (chiar dacă izolată!) a dezacordului cu pct. 2 şi 3 din dispozitiv.

_____________

1

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din

România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro).

Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii

sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy

of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro).

Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion

in the Court’s database HUDOC.

MAREA CAMERĂ

CAUZA AXEL SPRINGER AG ÎMPOTRIVA GERMANIEI

(Cererea nr. 39954/08)

Hotărâre

Strasbourg

7 februarie 2012

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din

Nicolas Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Françoise Tulkens, Josep Casadevall, Lech

Garlicki, Peer Lorenzen, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, David Thór Björgvinsson, Ján

Šikuta, Mark Villiger, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nona Tsotsoria,

Zdravka Kalaydjieva, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Michael O’Boyle,

grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 13 octombrie 2010 şi 7 decembrie 2011,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 39954/08 îndreptată împotriva Republicii

Federale Germania, prin care o persoană juridică de drept german, societatea pe acţiuni Axel

Springer AG („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18 august 2008 în temeiul art. 34 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanta se plânge de interdicţia care i-a fost impusă de a prezenta informaţii

privind arestarea şi condamnarea unui actor cunoscut, care încălcase legislaţia privind

drogurile. Aceasta pretinde că a fost încălcat art. 10 din convenţie.

3. Cererea a fost repartizată iniţial Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din

Regulamentul Curţii). La 13 noiembrie 2008, o cameră a secţiei respective a hotărât să aducă

cererea la cunoştinţa Guvernului. Astfel cum îi permitea art. 29 § 3 din convenţie, în

versiunea aflată în vigoare la vremea respectivă, aceasta a decis, de asemenea, să examineze

2

în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. La 30 martie 2010, o cameră, compusă din

judecătorii Peer Lorenzen, preşedinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark

Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska şi Zdravka Kalaydjieva, precum şi

Claudia Westerdiek, grefier de secţie, după ce a decis să conexeze prezenta cerere cu cererile

Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi 60641/08), privind refuzul instanţelor

germane de a interzice orice nouă publicare a două fotografii, şi-a declinat competenţa în

favoarea Marii Camere, niciuna din părţi necontestând această măsură, după ce au fost

consultate în acest sens (art. 30 din convenţie şi art. 72 din regulament).

4. Compunerea Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu fostul art. 27 § 2 şi 3

din convenţie (devenit art. 26 § 4 şi 5) şi art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011, s-a

încheiat mandatul preşedintelui Curţii, Jean-Paul Costa. Nicolas Bratza i-a succedat în funcţie

şi de la acea dată a asigurat preşedinţia Marii Camere în cauză (art. 9 § 2 din regulament).

Jean-Paul Costa şi-a păstrat funcţia de judecător ulterior expirării mandatului, în temeiul

art. 23 § 3 din convenţie şi art. 24 § 4 din regulament. În cadrul ultimelor deliberări, Lech

Garlicki şi Nona Tsotsoria, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe Rait Maruste şi Christos

Rozakis, indisponibili (art. 24 § 3 din regulament).

5. Preşedintele Marii Camere a hotărât să menţină aplicarea art. 29 § 3 din convenţie

în faţa Marii Camere, în vederea examinării simultane a admisibilităţii şi a fondului cererilor.

De asemenea, acesta a decis ca prezenta cerere şi cererile Von Hannover împotriva

Germaniei, citate anterior, să fie instrumentate simultan (art. 42 § 2 din regulament).

6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la

admisibilitatea şi fondul cauzei. Guvernul a prezentat comentarii scrise cu privire la

observaţiile reclamantei.

7. Au fost primite observaţii şi de la organizaţiile neguvernamentale Media Lawyers

Association, Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World

Association of Newspapers and News Publishers, care au fost autorizate de preşedinte să

intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament). Părţile

au avut posibilitatea de a răspunde la aceste comentarii (art. 44 § 5 din regulament).

8. La 13 octombrie 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului

din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern,

A. Wittling-Vogel, din cadrul Ministerului Federal al Justiţiei, agent,

C. Walter, profesor de drept public, consilier,

von Ungern-Sternberg, asistent,domnul Sommerlatte, de la Oficiul Federal al Culturii,

şi A. Maatsch, judecător la Tribunalul Regional din Hamburg, consilieri;

– pentru reclamantă

U. Börger, avocat, consilier,

K. Hesse, avocat, consilier.

Curtea a ascultat declaraţiile şi răspunsurile judecătorilor Walter şi Börger.

În urma solicitării preşedintelui Marii Camere să prezinte informaţii suplimentare

privind organizarea unei conferinţe de presă de către Parchetul din München, ca urmare a

arestării actorului X, ulterior părţile au prezentat în scris un anumit număr de documente cu

privire la acest subiect.

În fapt

3

I. Circumstanţele cauzei

9. Reclamanta este o societate pe acţiuni cu sediul în Hamburg. Aceasta editează

cotidianul de mare tiraj Bild. Prezenta cauză priveşte publicarea, de către acest cotidian, a

două fotografii ale lui X, un actor de televiziune cunoscut. Din mai 1998 până în noiembrie

2003, X a jucat rolul comisarului Y, erou al unui serial TV poliţist, difuzat seara pe un canal

de televiziune privat, până în 2005. În octombrie 2004, fuseseră difuzate 103 episoade, dintre

care ultimele 54 cu X în rolul comisarului Y. Cota medie de audienţă a serialului era de 18%

(adică între 3 şi 4,7 milioane de spectatori pe episod).

10. La 14 iunie 2003, reclamanta a dezvăluit că X fusese condamnat pentru deţinere

ilegală de droguri. După ce a primit un avertisment din partea lui X, aceasta s-a angajat, sub

sancţiunea unei amenzi convenite, să nu difuzeze informaţia conform căreia X fusese

condamnat la o pedeapsă de cinci luni de închisoare cu suspendare şi la plata unei amenzi de

5 000 de euro (EUR) pentru deţinerea, la domiciliul acestuia, a patru grame de cocaină, pe

care şi le trimisese din Brazilia prin curier.

A. Arestarea lui X

11. La 23 septembrie 2004, în jurul orelor 23, X a fost arestat la festivalul berii din

München (Oktoberfest) pentru posesie de cocaină. Printr-o declaraţie solemnă (eidesstattliche

Versicherung), o ziaristă din cadrul societăţii reclamante a afirmat că întrebase poliţiştii

prezenţi la faţa locului dacă X fusese arestat şi care era motivul arestării. Poliţia confirmase că

X fusese arestat în cortul firmei de bere Käfer, având asupra lui cocaină, fără să ofere mai

multe detalii.

12. Conform acestei declaraţii, ziarista îl contactase pe procurorul W., purtătorul de

cuvânt al Parchetului de pe lângă Tribunalul Regional München I, şi îi solicitase informaţii.

W. confirmase că X fusese arestat în cortul firmei Käfer, găsindu-se asupra lui cocaină.

Conform lui W., agenţi de poliţie îmbrăcaţi civil îl arestaseră pe X deoarece îl văzuseră

făcând un gest suspect cu mâna în timp ce ieşea de la toaletă. Agenţii îl percheziţionaseră şi,

găsind asupra lui un plic cu 0,23 grame de cocaină, l-au reţinut. Conform lui W., arestarea a

avut loc la 23 septembrie, în jur de orele 23, fiind în curs de soluţionare o plângere penală.

B. Articolele în litigiu

1. Primul articol

13. În ediţia sa din 29 septembrie 2004, cotidianul Bild, editat de reclamantă, a

publicat pe prima pagină, cu caractere mari, următorul titlu:

„Cocaină! Comisarul Y prins la festivalul berii din München. „

Articolul, scris cu caractere mici, se citeşte după cum urmează:

„A ieşit de la toaletă tapotându-şi nasul în mod suspect şi a fost arestat! La festivalul berii, poliţia l-a

prins pe X [[...] ani, comisarul Y la televizor], în posesia unui plic mic ce conţinea cocaină. Pentru detalii, citiţi

pagina 12.”

La pagina doisprezece a cotidianului era scris următorul titlu:

„Starul TV X prins având asupra sa cocaină. Un covrig (Brezn), o halbă de bere [conţine un litru de bere

– Maß] şi o linie de cocaină (Koks).”

4

Articolul, scris cu caractere mici, se citeşte după cum urmează:

„Noaptea de joi, orele 23. La festivalul berii, lumea a băut, a petrecut, s-a legănat braţ la braţ. Şi a tras

pe nas [...]. În cortul celebrităţilor, starul micului ecran X [[...] ani, cu numele real [...]] a ieşit de la toaleta

bărbaţilor. Îşi tapota nasul, atrăgând astfel atenţia agenţilor de poliţie. Agenţii l-au controlat pe actor, vedeta

serialului de televiziune Y (din care se difuzaseră, până în luna iunie, mai mult de 60 de episoade în cinci ani).

COCAINĂ! X a avut asupra lui o hârtie care conţinea 0,23 grame de cocaină. S-a emis mandat de arestare

provizorie. Procurorul general W. din München a declarat pentru Bild: „Făcea un gest suspect cu mâna, îşi tapota

nasul cu degetele. Bineînţeles că acest lucru a atras atenţia agenţilor noştri. O anchetă este în curs de desfăşurare.

Totuşi, este vorba doar de o cantitate mică de cocaină. W.: „Chiar în mijlocul terenului unde se desfăşura

festivalul – ar fi putut fi tutun de prizat, dar oamenii noştri au fler pentru lucrurile astea....”. X era deja certat cu

justiţia pentru deţinere de droguri. În iulie 2000, comisarul din serialul TV fusese condamnat la o pedeapsă de

cinci luni de închisoare cu suspendare şi doi ani termen de încercare, precum şi la plata unei amenzi de 5 000

EUR. Acesta a fost acuzat de import ilegal de droguri. Cu ocazia unui sejur în Brazilia, X aranjase ca patru

grame de cocaină să fie trimise prin curier la adresa lui din München. Termenul de încercare expirase de doi ani.

Cantitatea de drog găsită în cort [...] este nesemnificativă. La ce se poate aştepta actorul? Conform unui expert în

drept interogat de Bild: „Chiar dacă a expirat termenul de încercare, condamnarea anterioară este recentă. X riscă

să primească o pedeapsă cu închisoarea cu executare de până la şase luni”. De ce închisoare? „Se pare că X nu s-

a speriat suficient de pedeapsa cu închisoarea cu suspendare”. Actorul a fost supus fără îndoială unui examinări a

părului. Fiecare centimetru de păr permite să se stabilească dacă a fost folosită cocaină şi în ce cantitate. Ieri, X a

refuzat să facă vreun comentariu. PS: „În toate toaletele din cort [...] erau panouri pe care scria: „Consumul de

droguri se pedepseşte conform legii penale!”

Articolul era însoţit de trei fotografii ale lui X, una pe prima pagină, celelalte două pe

pagina doisprezece.

14. În aceeaşi zi, în cursul dimineţii, agenţii de presă şi alte ziare şi reviste au relatat

despre arestarea lui X, făcând parţial referire la articolul publicat în Bild. În cursul zilei

respective, W. a confirmat faptele prezentate de cotidianul Bild altor mijloace de informare în

masă scrise şi unor canale de televiziune, dintre care două („RTL” şi „Pro7”) au difuzat

reportaje chiar în aceeaşi seară. Într-unul din reportaje, procurorul W. a făcut următoarea

declaraţie:

„Agenţii de poliţie l-au văzut pe X. făcând un gest suspect cu mâna în timp ce ieşea de la toaletă.

Agenţii au tras concluzia că prizase ceva. A fost percheziţionat şi s-a găsit asupra lui un plic cu 0,213 grame de

cocaină. Fusese condamnat deja pentru import de droguri. Primise o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare.

Acesta nu se află la prima infracţiune (Ersttäter). Ar fi trebuit să ştie că nu trebuia să se atingă de droguri. Acum

se poate aştepta la o nouă pedeapsă cu închisoarea, deşi cantitatea găsită asupra lui este nesemnificativă.

2. Al doilea articol

15. La 7 iulie 2005, cotidianul Bild a publicat în paginile din interior un articol intitulat

„Comisarul X din serialul TV recunoaşte în instanţă că a prizat cocaină. Primeşte o amendă de

18 000 euro!”, care are următorul cuprins:

„München – La televizor, joacă rolul unui comisar care pune răufăcătorii în spatele gratiilor. Ieri,

actorul X [...] ani, [...] a fost adus, la rândul său, în faţa instanţei şi a mărturisit! X, care trebuia să dea explicaţii

Tribunalului din München pentru „posesie ilegală de droguri”, a recunoscut că a consumat droguri! Avocatul lui

X [...] a declarat: „Recunoaştem pe deplin faptele de care suntem acuzaţi în actul de acuzare”. X a mărturisit în

faţa instanţei: „Am fumat canabis ocazional şi am consumat cocaină din când în când. Acest lucru nu m-a făcut

fericit. Nu era un obicei, dar se întâmpla din când în când”. Întrebarea judecătorului [...]: „Consumaţi droguri în

prezent?” Răspunsul lui X: „Nu, fumez ţigări.” Sentinţa: o pedeapsă cu amenda de 18 000 EUR. Instanţa:

„Mărturisirea completă a acuzatului a fost în favoarea lui.” La televizor, X continuă anchetele de partea legii şi

ordinii. La Viena, acesta se află în faţa camerelor pentru serialul TV [...] care ar trebui să înceapă să fie difuzat

pe al doilea canal în toamnă.”

Articolul era însoţit de o fotografie a lui X.

5

C. Procedurile în faţa instanţelor germane

16. Imediat după apariţia articolelor, X a chemat în judecată reclamanta în faţa

Tribunalului Regional din Hamburg. La răspunsul iniţial, reclamanta a anexat declaraţia

ziaristei sale (supra, pct. 11 şi 12), precum şi numeroase articole din presă referitoare la X,

printre care mai multe interviuri acordate de acesta, în special revistei Bunte, însoţite de

fotografia persoanei în cauză.

1. Prima procedură

a) Procedura de ordonanţă preşedinţială

17. La 30 septembrie 2004, Tribunalul Regional din Hamburg a interzis publicarea

primului articol, după ce a fost sesizat de X cu o cerere de ordonanţă preşedinţială, la 29

septembrie 2004. În hotărârea din 12 noiembrie 2004, instanţa a confirmat interdicţia. La 28

iunie 2005, Curtea de Apel Hamburg a confirmat hotărârea.

La 6 octombrie 2004, tribunalul regional a interzis, de asemenea, publicarea

fotografiilor care ilustrau acest articol. În hotărârea din 12 noiembrie 2004, acesta a confirmat

interdicţia. Reclamanta nu a atacat această hotărâre, care a rămas definitivă.

b) Procedura pe fond

i. Hotărârea tribunalului regional

18. La 11 noiembrie 2005, Tribunalul Regional din Hamburg a interzis orice nouă

publicare a primului articol aproape în totalitate, sub sancţiunea plăţii de penalităţi cu titlu

cominatoriu, în temeiul art. 823 § 1 şi art. 1004 § 1 (prin analogie) din Codul civil (supra, pct.

47), interpretat în lumina dreptului la protejarea personalităţii (Allgemeines

Persönlichkeitsrecht). Instanţa a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 5 000 EUR cu titlu

de penalităţi, precum şi la plata cheltuielilor de judecată (811,88 EUR, sumă la care se adăuga

dobânda legală calculată începând din 4 noiembrie 2004).

19. Conform tribunalului regional, reportajul în litigiu, care menţiona numele lui X şi

era însoţit de fotografii ale acestuia, reprezenta o ingerinţă considerabilă a personalităţii

reclamantului, care, având în vedere dezvăluirea comportamentului său delictual, fusese, să

spunem, pus la stâlpul infamiei şi discreditat în faţa publicului. Conform instanţei, în ciuda

acestor efecte negative, astfel de reportaje ar fi fost totuşi legale dacă ar fi avut ca obiect

infracţiuni grave care făceau parte din istoria contemporană şi despre care presa avea dreptul

să relateze. Orice ingerinţă în sfera privată a unui infractor era totuşi limitată de principiul

proporţionalităţii, care implica o punere în balanţă a intereselor conflictuale. Tribunalul a

considerat că, în speţă, dreptul la protecţia personalităţii lui X prevala asupra interesului

publicului de a fi informat, chiar dacă nu era contestată veridicitatea faptelor relatate de

cotidianul Bild. Nici natura infracţiunii săvârşite, nici personalitatea lui X, nici alte

circumstanţe nu justificau reportajul în litigiu.

20. Tribunalul a evidenţiat faptul că, deşi o încălcare a legislaţiei privind drogurile nu

reprezenta o infracţiune minoră, cu atât mai mult cu cât, în speţă, era vorba despre cocaină, un

drog puternic, X avea asupra sa doar o cantitate mică din acest drog şi nu fusese acuzat de

trafic de droguri. Prin urmare, era vorba despre un tip de infracţiune de o gravitate medie, sau

chiar minoră, care făcea obiectul a numeroase proceduri penale şi nu reprezenta niciun interes

special pentru public. Instanţa a adăugat că, spre deosebire de infracţiunile grave (precum

jafurile armate spectaculoase ori crimele), nu existau circumstanţe speciale de natură să

diferenţieze infracţiunea în cauză de infracţiunile ordinare, chiar dacă se pleca de la ipoteza

conform căreia consumul de droguri era mai răspândit în rândul personalităţilor lumii artelor

6

şi ale mass-mediei decât în alte cercuri. În plus, modul în care fusese conceput reportajul

confirma faptul că infracţiunea în sine nu era una importantă. Acesta punea accent mai mult

pe persoana lui X decât pe infracţiunea în sine, care probabil că nu ar fi fost relatată niciodată

în presă dacă ar fi fost săvârşită de o persoană necunoscută publicului. În mod similar,

conform tribunalului, deşi condamnarea anterioară a lui X pentru fapte similare era de natură

să crească interesul publicului, era totuşi singurul antecedent judiciar al persoanei în cauză şi,

în plus, data de mai mulţi ani.

21. Conform tribunalului, publicarea articolelor în litigiu nu era justificată nici de

personalitatea lui X. În mod cert, publicul avea un interes pentru comisarul Y, personaj al

unui serial TV relativ popular, dar nu pentru persoana actorului care juca rolul respectiv.

Nimic nu indica faptul că X atrăgea atenţia publicului datorită prestaţiei sale de actor sau a

altor activităţi care îl includeau într-un cerc de persoane cu privire la care publicul avea

nevoie de o informare permanentă. În orice caz, interesul pentru X nu depăşea interesul pe

care îl arăta în mod obişnuit publicul pentru actorii principali din serialele TV germane.

22. Tribunalul a observat că reclamanta publicase numeroase articole despre X, care

acopereau o perioadă de şase ani, dar se refereau în special la ultimii trei ani. În marea lor

majoritate, aceste publicaţii se limitau totuşi la a menţiona pur şi simplu numele actorului,

adesea fără fotografii, în cadrul unor enumerări ale celebrităţilor invitate la diverse

evenimente. Dacă era incontestabil faptul că X participase la peste 200 de producţii

cinematografice şi televizate naţionale şi internaţionale, acest lucru nu spunea foarte multe

despre importanţa sa publică. Într-adevăr, unii actori puteau să fi jucat în sute de seriale de

televiziune şi totuşi să rămână necunoscuţi publicului. Nu exista nicio dovadă că X îşi făcuse

un nume datorită unei anumite prestaţii sau ocupa în societate o poziţie importantă care îl

adusese în atenţia publicului.

23. X încercase, într-o anumită măsură, să atragă atenţia publicului atunci când

acordase interviuri anumitor reviste în perioada 2000-2003. Prin urmare, trebuia să dea

dovadă, în ceea ce priveşte reportajele publicate despre el, de o toleranţă mai mare decât alte

personaje cunoscute care trăiau discret. Conform instanţei, X nu se apropiase de public într-o

asemenea măsură încât să renunţe implicit la dreptul său la protecţia personalităţii.

24. În plus, tribunalul regional a admis că faptul că actorul încălcase legea, în vreme ce

juca rolul unui comisar de poliţie care avea sarcina de a lupta împotriva criminalităţii,

reprezenta un eveniment mai distractiv pentru public decât dacă actorul ar fi jucat orice alt rol.

Totuşi, această divergenţă între rol şi viaţa personală a actorului nu însemna că publicul îl

confunda cu personajul fictiv. X nu făcea decât să intre în pielea comisarului, aşa cum putea

să o facă în cazul oricărui alt personaj, fără să adopte însă, în viaţa sa cotidiană,

comportamentul personajului în cauză. Faptul că un actor nu adopta stilul de viaţă al

personajului pe care îl juca nu putea fi considerat un eveniment extraordinar care să merite să

fie relatat. Or, conform instanţei, spectatorii ştiau să facă diferenţa între actor şi rolul său,

chiar şi atunci când notorietatea actorului respectiv se datora, în esenţă, încarnării unui singur

personaj.

25. În plus, tribunalul regional a considerat că X nu pozase într-un model de virtute

morală şi nici nu adoptase o poziţie cu privire la probleme legate de consumul de droguri.

Interviurile realizate de reclamantă nu conţineau niciun comentariu de-al lui X în această

privinţă. În numărul 48/2003 al revistei Bunte, X declarase, în treacăt, că nu avea alcool în

casă şi că devenise un mare expert în ceaiuri. Conform instanţei, faptul că X făcuse un

comentariu concis cu privire la condamnarea sa anterioară în cele două interviuri din 2000 şi

2001 nu însemna că se prezentase ca un susţinător sau detractor al luptei împotriva drogurilor

sau ca un expert în materie. Acest subiect a fost tratat doar marginal în interviu, care privea în

principal perspectivele profesionale şi problemele relaţionale ale actorului.

26. Subliniind că, la punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, criteriile hotărâtoare

erau gradul de notorietate a lui X şi importanţa infracţiunii de care era acuzat, tribunalul

regional a considerat că speţa privea un actor a cărui notorietate nu era excepţională şi care

7

era acuzat de o infracţiune care, deşi nu era nesemnificativă, era puţin spectaculoasă şi putea

fi considerată destul de obişnuită în lumea entertainment-ului. Prin urmare, publicul nu avea

un mare interes de a fi informat cu privire la un fapt destul de banal, în vreme ce informaţia

publicată constituia o ingerinţă gravă (gravierend) în dreptul lui X la protecţia personalităţii

sale.

27. În cele din urmă, tribunalul regional a considerat că reclamanta a susţinut în mod

eronat că publicarea articolului era legală deoarece urmărea interese legitime. Cu siguranţă,

ataşatul de presă al Parchetului din München informase un număr mare de reporteri mass-

media cu privire la faptele comise de X şi le dezvăluise identitatea acestuia. Nu existau

îndoieli cu privire la faptul că parchetul putea fi considerat drept o „sursă privilegiată”

(privilegierte Quelle) de informaţii, care nu necesitau, de regulă, verificări privind

veridicitatea conţinutului lor. În plus, trei agenţii de presă difuzaseră informaţii similare.

Totuşi, chiar presupunând că ar fi primit toate informaţiile înainte de publicarea articolului în

litigiu, reclamanta putea doar să concluzioneze că informaţiile respective erau reale, fără să

fie scutită de obligaţia de a verifica dacă publicarea lor era justificată în ceea ce priveşte

dreptul lui X la protecţia personalităţii sale. În opinia instanţei, problema veridicităţii unei

informaţii furnizate de o autoritate publică trebuia să se distingă de cea a legitimităţii difuzării

ulterioare a informaţiei respective în presă.

28. Tribunalul a considerat că se putea presupune că serviciile publice, în special

parchetul şi poliţia, făceau eforturi, în temeiul principiului neutralităţii, de a nu oferi

informaţii decât după ce au pus cu atenţie în balanţă interesele publice şi cele ale persoanelor

în cauză. Totuşi, aceste instituţii nu erau neapărat într-o poziţie mai îndreptăţită decât un

editor pentru a pune în balanţă interesele aflate în loc în ceea ce priveşte difuzarea acestor

informaţii prin intermediul mass-media.

29. În speţă, gradul de notorietate a lui X şi problema existenţei unui interes al

publicului de a fi informat cu privire la arestarea acestuia puteau fi apreciate mai bine de către

reclamantă decât de un membru al Parchetului din München. În această privinţă, tribunalul a

considerat că era necesar să se ţină seama şi de contextul publicării informaţiei respective:

serviciile publice nu erau în măsură nici să anticipeze orice posibilă diseminare a informaţiei

factuale în orice context previzibil, nici să prevadă dacă un reportaj care menţiona numele

persoanei în cauză era justificat sau nu. Prin urmare, editorii nu puteau să considere în general

că dezvăluirea identităţii unei persoane de către o sursă privilegiată va face legal orice fel de

reportaj privind persoana vizată, fără să fi pus în prealabil în balanţă interesele aflate în joc.

30. Tribunalul regional a precizat că erau situaţii în care puteau exista îndoieli în ceea

ce priveşte aprecierea autorităţilor publice. Astfel, în cazul lui X, s-a ridicat întrebarea dacă

era oportun ca parchetul să se fi pronunţat cu privire la pedeapsa pe care acesta se putea

aştepta să o primească atunci când cercetarea penală abia începuse. Tribunalul a concluzionat

că reclamanta nu putea susţine că se bazase pe dezvăluirea numelui lui X de către parchet.

ii. Hotărârea curţii de apel

31. La 21 martie 2006, curtea de apel a respins acţiunea reclamantei, dar a redus la

1 000 EUR cuantumul penalităţilor impuse părţii în cauză. Precizând că era de acord cu

concluziile tribunalului regional, aceasta a reamintit că dezvăluirea numelui unui suspect în

cadrul unui reportaj privind o infracţiune constituia, de regulă, o încălcare gravă a dreptului la

protecţia personalităţii persoanei în cauză, chiar şi în cazul în care era vorba despre o

încălcare de gravitate medie sau minoră a legislaţiei privind drogurile. În cazul lui X,

informarea publicului cu privire la faptul că acesta consumase cocaină putea avea consecinţe

negative asupra şanselor actorului de a obţine roluri pe viitor şi, în special, de a putea

participa la spoturi publicitare sau de a juca roluri în seriale de televiziune care se adresează

unui public tânăr.

8

32. Curtea de apel a reamintit criteriile relevante în ceea ce priveşte punerea în balanţă

a drepturilor presei şi a dreptului la protecţia personalităţii, astfel cum au fost stabilite de

Curtea Federală de Justiţie (infra, pct. 48). Aceasta a confirmat că natura infracţiunii, precum

şi circumstanţele concrete ale săvârşirii acesteia nu depăşeau cadrul criminalităţii obişnuite şi

nu ar fi reprezentat niciun interes dacă autorul său ar fi fost un necunoscut. Conform curţii de

apel, posesia şi consumul de cantităţi mici de droguri nu au un efect nociv asupra terţilor sau

asupra publicului în general. Având în vedere că X nu consumase cocaina în cort de faţă cu

toată lumea, comportamentul său nu punea în pericol nici tinerii spectatori tentanţi să îl imite

datorită faptului că este o vedetă de televiziune.

33. Curtea de apel admite că exista un interes special al publicului de a fi informat şi

distrat deoarece X era cunoscut unui public larg şi că o lungă perioadă de timp (längerer

Zeitraum) jucase rolul unui comisar de poliţie, adică un personaj care apăra legea şi ordinea în

filme. Totuşi, chiar dacă X juca rolul comisarului respectiv, nu însemna că el însuşi devenise

un idol sau un model comportamental pozitiv în calitate de ofiţer de poliţie, ceea ce ar fi putut

spori interesul publicului pentru problema de a stabili dacă viaţa sa privată corespundea

personajului său. Era evident că actorul X nu putea fi identificat cu comisarul Y pe care îl

încarna. Existenţa unor cluburi de admiratori şi apariţiile publice ale lui X în calitate de actor

care îl interpreta pe comisarul Y nu schimbau cu nimic această constatare. Era foarte posibil

ca înfăţişarea lui X, modul său de a se prezenta şi atitudinea degajată pe care o adopta în

filmele sale să fie atrăgătoare pentru ceilalţi, mai ales pentru spectatorii tineri. Dar acest lucru

nu însemna că era considerat de către aceştia din urmă drept un model moral a cărui imagine

trebuia să fie corectată de reportajul în litigiu.

34. Publicaţiile prezentate de reclamantă erau într-adevăr dovada faptului că X era

foarte popular, dar nu permiteau să se considere că acesta se folosise de confesiuni privind

viaţa lui privată pentru a atrage atenţia publicului. Reportajul nu se justifica nici pe motiv că

X fusese arestat în public, într-un cort, având în vedere că drogul fusese consumat în toaleta

bărbaţilor, adică într-un loc care ţinea de sfera privată protejată, şi nu fusese observat de

public. În cele din urmă, chiar dacă s-ar stabili că arestarea lui X era o chestiune de interes

public considerabil, acest lucru nu ar fi valabil în ceea ce privea descrierea şi calificarea

infracţiunii săvârşite departe de ochii publicului.

35. În ultimul rând, confirmând concluziile tribunalului regional în ceea ce priveşte

rolul parchetului din München, curtea de apel a precizat totuşi că reclamantei i se putea

reproşa doar o neglijenţă minoră, având în vedere că informaţiile comunicate de parchet o

determinaseră să creadă că reportajul în litigiu era legal. Era la fel de adevărat că divulgarea

ilegală de către parchet nu putea să facă legală publicarea de către reclamantă. În consecinţă,

curtea de apel a redus penalităţile la 1 000 EUR. Aceasta nu a autorizat recursul deoarece

hotărârea sa nu era contradictorie cu jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie.

iii. Deciziile Curţii Federale de Justiţie

36. La 7 noiembrie 2006, Curtea Federală de Justiţie a respins cererea reclamantei

pentru obţinerea autorizării recursului, pe motiv că respectiva cauză nu avea o importanţă

fundamentală şi nu era necesară pentru evoluţia dreptului sau pentru a garanta o jurisprudenţă

uniformă.

37. La 11 decembrie 2006, această instanţă a respins recursul societăţii reclamante

care se plângea că nu avusese posibilitatea de a-şi prezenta argumentele (Anhörungsrüge). S-a

subliniat că, la punerea în balanţă a interesului publicului de a fi informat cu privire la o

procedură penală publică şi a ingerinţei în sfera privată a acuzatului, curtea de apel luase în

considerare circumstanţele cauzei şi pronunţase decizia în conformitate cu criteriile stabilite

în jurisprudenţă. Nu exista nicio dovadă că nu fuseseră respectate criteriile relevante pentru

punerea în balanţă. Curtea Federală de Justiţie a precizat că faptul că concluziile instanţelor

9

civile nu erau cele dorite de reclamantă nu justifica introducerea unui recurs şi nu constituia o

încălcare a dreptului său de a fi ascultată.

2. A doua procedură

a) Procedura ordonanţei preşedinţiale

38. La 15 august 2005, în cadrul unei proceduri de ordonanţă preşedinţială, Tribunalul

Regional din Hamburg a admis cererea lui X de interzicere a oricărei noi publicări a celui de-

al doilea articol.

b) Acţiunea principală

i. Hotărârea tribunalului regional

39. Prin hotărârea din 5 mai 2006, tribunalul regional a admis cererea lui X din

acţiunea principală, a dispus ca reclamanta să se abţină de la orice nouă publicare a celui de-al

doilea articol, sub sancţiunea plăţii de penalităţi, şi a obligat-o la plata sumei de 449,96 EUR

cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă la care s-a adăugat dobânda legală calculată începând

din 22 septembrie 2005. Acesta s-a bazat, în esenţă, pe aceleaşi motive precum cele expuse în

hotărârea din 11 noiembrie 2005 (supra, pct. 18-30). S-a precizat că trebuia să se facă

distincţie între cauza de faţă şi cea care făcuse obiectul hotărârii Curţii Federale de Justiţie din

15 noiembrie 2005 (infra, pct. 48), în măsura în care persoana în cauză în această ultimă

decizie, prinţul Ernst August von Hannover, se bucura de o notorietate mult mai mare decât

X, ceea ce autoriza presa să relateze sancţiunea considerabilă impusă în acea cauză.

ii. Hotărârea curţii de apel

40. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri. La 12 septembrie 2006,

Curtea de Apel Hamburg a respins apelul, în esenţă, pentru aceleaşi motive precum cele

expuse în hotărârea din 21 martie 2006 (supra, pct. 31-35). În ceea ce priveşte criteriile

relevante pentru punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, aceasta a precizat că, în

conformitate cu hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 13 iunie 2006 (infra, pct. 49),

faptul că o persoană se bucura de o anumită notorietate sau era cunoscută publicului nu era

suficient în sine pentru a justifica existenţa unui interes al publicului de a fi informat cu

privire la comportamentul persoanei în cauză. În speţă, interesul publicului de a fi informat şi

distrat, care rezulta din notorietatea lui X şi din faptul că acesta a încarnat o perioadă lungă de

timp personajul unui comisar de poliţie, nu era suficient pentru a justifica ingerinţa în dreptul

acestuia de a decide el însuşi informaţiile pe care era dispus să le dezvăluie (informationelle

Selbstbestimmung).

41. În măsura în care reclamanta a invocat rata de audienţă mare a serialului de

televiziune Y, curtea de apel a considerat că acest lucru nu dovedea că X avea funcţia unui

model comportamental pozitiv sau a unui model negativ. Dacă exista un model pentru

milioane de telespectatori, acest model era personajul comisarului. Curtea de apel a amintit,

de asemenea, că faptul că arestarea lui X avusese loc în public nu făcea reportajul în litigiu

legal, având în vedere că infracţiunea fusese săvârşită departe de ochii publicului, în toaleta

bărbaţilor. Sigur că gestul suspect cu mâna al lui X atrăsese atenţia agenţilor de poliţie de la

faţa locului, dar nu se stabilise faptul că alte persoane prezente în cort observaseră că X

consumase cocaină.

42. Curtea de apel a adăugat că, deşi faptul că „presa serioasă” relatase cazul putea

indica existenţa unui interes considerabil (nicht geringes) de a face un reportaj cu acest

subiect, nu se putea concluziona totuşi că ingerinţa în dreptul lui X la protecţia personalităţii

sale fusese legală.

10

43. Curtea de apel nu a autorizat recursul cu motivarea că hotărârea sa nu era în

contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie, în special cu hotărârea acesteia din 15

noiembrie 2005 (infra, pct. 48).

iii. Deciziile Curţii Federale de Justiţie

44. La 17 aprilie 2007, Curtea Federală de Justiţie a respins cererea reclamantei pentru

obţinerea autorizării recursului, pe motiv că respectiva cauză nu avea o importanţă

fundamentală şi nu era necesară pentru evoluţia dreptului sau pentru a garanta o jurisprudenţă

uniformă. La 12 iunie 2007, aceasta a respins recursul reclamantei care se plângea că nu

avusese posibilitatea de a-şi prezenta argumentele.

3. Decizia Curţii Constituţionale Federale

45. La 5 martie 2008, o cameră a Curţii Constituţionale Federale, compusă din trei

judecători, a hotărât să nu admită recursul constituţional al reclamantei împotriva hotărârilor

judecătoreşti pronunţate în prima şi a doua procedură. Aceasta a precizat că nu îşi motivează

decizia.

4. Alte hotărâri judecătoreşti privind societatea reclamantă

46. La 12 septembrie 2006 şi 29 ianuarie 2008, Tribunalul Regional din Hamburg a

obligat societatea reclamantă să îi plătească lui X două penalităţi cu titlu cominatoriu, fiecare

în valoare de 5 000 EUR, pentru încălcarea ordonanţei din 15 august 2006 (supra, pct. 38).

Tribunalul i-a reproşat reclamantei în special faptul că a publicat în cotidianul Die Welt din 7

iulie 2006 şi pe pagina de internet a acestuia (welt.de) la 22 martie 2007 următoarea declaraţie

a unuia dintre redactorii-şefi:

„Prin urmare, nu am avut niciun fel de drept să relatăm procesul popularului actor X pentru deţinere de

cocaină, deşi acesta era un recidivist binecunoscut şi infracţiunea a fost comisă la festivalul berii din München.”

II. Dreptul şi practica interne şi documentele europene relevante

A. Dreptul şi practica interne

1. Codul civil

47. Art. 823 alin. (1) din Codul civil (Bürgerliches Gestezbuch) prevede că persoana

care, acţionând cu intenţie sau din culpă, încalcă în mod ilegal dreptul la viaţă, la integritate

corporală, la sănătate, la libertate, la proprietate sau alt drept similar al altei persoane este

obligat să repare prejudiciul care a rezultat.

Conform art. 1004 alin. (1) din acelaşi cod, dacă posesia este tulburată în alt fel decât

prin furt sau deţinere ilegală, proprietarul poate solicita autorului să înceteze. Dacă există

motive pentru a se teme de noi prejudicii, proprietarul poate cere pronunţarea unei ordonanţe

preşedinţiale.

2. Jurisprudenţa relevantă

48. În hotărârea din 15 noiembrie 2005 (nr. Vi ZR 286/04), Curtea Federală de Justiţie

a reamintit jurisprudenţa sa constantă conform căreia criteriile hotărâtoare pentru a aprecia

legalitatea unui reportaj care menţionează numele persoanei în cauză erau natura infracţiunii

şi personalitatea suspectului. La originea acestei cauze se aflau o amendă şi o interdicţie de

circulaţie, pronunţate de instanţele franceze pentru viteză excesivă pe o autostradă (211 în loc

11

de 130 km/h), în privinţa unei persoane cunoscute. Curtea Federală de Justiţie a arătat, pe de o

parte, că excesul de viteză fusese atât de mare încât putea fi considerat drept expresia unui

dispreţ extrem pentru regulile de circulaţie şi, pe de altă parte, că această infracţiune a expus

ceilalţi automobilişti unor riscuri considerabile. În plus, atât felul în care persoana în cauză se

comportase în public în trecut, cât şi originea sa şi faptul că era soţul unei persoane foarte

cunoscute conduceau la concluzia că interesul presei pentru publicarea unui reportaj de ştiri

trebuia să prevaleze asupra dreptului persoanei respective la protecţia personalităţii. Curtea

Federală de Justiţie a precizat că hotărârea Curţii Von Hannover împotriva Germaniei din 24

iunie 2004 (nr. 59320/00, CEDO 2004-VI) nu justifica o concluzie diferită. Reportajele (şi

fotografiile) care făceau obiectul acestei hotărâri priveau doar scene din viaţa cotidiană a

prinţesei Caroline von Hannover şi nu serveau decât la satisfacerea curiozităţii unui anumit

public în ceea ce priveşte viaţa privată a acesteia.

49. Prin decizia din 13 iunie 2006 (nr. 1 BvR 565/06), o cameră a Curţii

Constituţionale Federale, alcătuită din trei judecători, a hotărât să nu admită recursul

constituţional introdus împotriva acestei hotărâri a Curţii Federale de Justiţie şi a confirmat

concluziile acesteia.

B. Texte adoptate în cadrul Consiliului Europei

1. Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri

50. Pasajele relevante din Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri,

adresată statelor membre în ceea ce priveşte difuzarea de către mass-media a informaţiilor

legate de procedurile penale, adoptată la 10 iulie 2003, la cea de-a 848-a reuniune a

Delegaţilor Miniştrilor, sunt redactate astfel:

„ [...]

Reamintind că mass-media are dreptul de a informa publicul datorită dreptului publicului de a primi

informaţii, inclusiv informaţii privind probleme de interes public, în temeiul art. 10 din convenţie, şi că aceasta

are datoria profesională să facă acest lucru;

Reamintind că dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la

respectarea vieţii private şi de familie, garantate la art. 6 şi 8 din convenţie, reprezintă cerinţe fundamentale care

trebuie să fie respectate în orice societate democratică;

Subliniind importanţa reportajelor realizate de mass-media privind procedurile penale pentru a informa

publicul, pentru a face vizibilă funcţia disuasivă a dreptului penal şi pentru a permite publicului să exercite un

drept de a examina funcţionarea sistemului judiciar penal;

Ţinând seama de interesele eventual conflictuale protejate de art. 6, 8 şi 10 din convenţie şi de

necesitatea de a asigura un echilibru între aceste drepturi în lumina circumstanţelor fiecărui caz în parte, luând în

considerare în mod corespunzător rolul de control al Curţii Europe a Drepturilor Omului pentru a garanta

respectarea angajamentelor contractate în temeiul convenţiei;

[...]

Recomandă, recunoscând totodată diversitatea sistemelor juridice naţionale în ceea ce priveşte

procedurile penale, guvernelor statelor membre:

1. să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea

punerii în aplicare a principiilor prezentate în anexa la prezenta recomandare, în limitele respectivelor dispoziţii

constituţionale,

[...]

Anexa la Recomandarea Rec(2003)13

Principii privind difuzarea prin intermediul mass-mediei de informaţii referitoare la procedurile

penale

Principiul 1 – Informarea publicului prin intermediul mass-mediei

Publicul trebuie să poată primi informaţii privind activităţile autorităţilor judiciare şi ale serviciilor de

poliţie prin intermediul mass-mediei. În consecinţă, ziariştii trebuie să aibă posibilitatea de a relata şi de a face

comentarii privind funcţionarea sistemului judiciar penal în mod liber, numai sub rezerva limitelor prevăzute în

aplicarea următoarelor principii.

Principiul 2 – Prezumţia de nevinovăţie

12

Respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie face parte integrantă din dreptul la un proces

echitabil.

În consecinţă, opiniile şi informaţiile privind procedurile penale în curs de desfăşurare ar trebui

comunicate sau difuzate prin intermediul mass-mediei doar în cazul în care acest lucru nu aduce atingere

prezumţiei de nevinovăţie a suspectului sau a acuzatului.

Principiul 3 – Veridicitatea informaţiei

Autorităţile judiciare şi serviciile de poliţie ar trebui să furnizeze mass-mediei doar informaţii verificate

sau fondate pe prezumţii rezonabile. În acest ultim caz, mass-mediei ar trebui să i se precizeze clar acest lucru.

Principiul 4 – Accesul la informaţii Atunci când ziariştii au obţinut în mod legal, în cadrul unor proceduri penale în desfăşurare, informaţii

din partea autorităţilor judiciare sau a serviciilor de poliţie, autorităţile şi serviciile respective ar trebui să pună la

dispoziţie astfel de informaţii, fără discriminare, tuturor ziariştilor care solicită sau au solicitat acelaşi lucru.

[...]

Principiul 8 – Protejarea vieţii private în contextul unor proceduri penale în curs

Furnizarea de informaţii privind persoanele suspectate, acuzate sau condamnate, precum şi privind alte

părţi la procedurile penale, ar trebui să respecte dreptul acestora la protejarea vieţii private, în conformitate cu

art. 8 din convenţie. Ar trebui să se asigure o protecţie specială părţilor care sunt minori sau altor persoane

vulnerabile, victimelor, martorilor şi familiilor persoanelor suspectate, acuzate sau condamnate. În toate cazurile,

ar trebui să se acorde o importanţă deosebită efectului prejudiciabil pe care divulgarea informaţiilor care permit

identificarea acestora îl poate avea asupra persoanelor vizate în acest Principiu.”

2. Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind

dreptul la respectarea vieţii private

51. Pasajele pertinente din această rezoluţie, adoptată de Adunarea Parlamentară la 26

iunie 1998, sunt redactate astfel:

„[...]

6. Adunarea este conştientă de faptul că dreptul la respectarea vieţii private face adesea obiectul unor

atingeri, chiar şi în ţările dotate cu o legislaţie specifică pentru protejarea acesteia, deoarece viaţa privată a

devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. În special persoanele publice

sunt victimele acestor atingeri, deoarece detaliile vieţii lor private reprezintă un argument de vânzare. În acelaşi

timp, persoanele publice trebuie să fie conştiente că poziţia caracteristică pe care o adoptă în societate şi care

este adesea consecinţa propriei lor alegeri generează automat o presiune mare în viaţa lor privată.

7. Persoanele publice sunt cele care exercită funcţii publice şi/sau folosesc resurse publice şi, mai

general, toate persoanele care joacă un rol în viaţa publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt

tip.

8. Mass-media aduce adesea atingere dreptului la respectarea vieţii private în numele unei interpretări

unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 din Convenţia europeană a drepturilor

omului, considerând că cititorii săi au dreptul să ştie tot despre persoanele publice.

9. Este adevărat că anumite fapte care ţin de sfera vieţii private a persoanelor publice, în special

politicieni, pot fi de interes pentru cetăţeni şi că, prin urmare, este legitim ca acestea să fie aduse la cunoştinţa

cititorilor care sunt, de asemenea, alegători.

10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor

două drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenţia europeană a drepturilor omului:

dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare.

11. Adunarea reafirmă importanţa dreptului la respectarea vieţii private a fiecărei persoane şi a dreptului

la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăţi democratice. Aceste drepturi nu sunt nici

absolute şi nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanţă egală.

12. Adunarea reaminteşte totuşi că dreptul la respectarea vieţii private garantat la articolul 8 din

Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva

ingerinţei autorităţilor publice, dar şi împotriva ingerinţei persoanelor particulare şi a instituţiilor private,

inclusiv mijloacele de informare în masă.

13. Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenţia europeană a drepturilor

omului şi, în plus, numeroase legislaţii naţionale care includ dispoziţii ce garantează această protecţie, nu este

necesar, în consecinţă, să se propună adoptarea unei noi convenţii pentru a garanta dreptul la respectarea vieţii

private. [...]”

În drept

I. Cu privire la disjungerea cererii

13

52. Curtea remarcă faptul că, înainte să se desesizeze în favoarea Marii Camere,

Camera conexase prezenta cerere cu cererea Von Hannover împotriva Germaniei (nr.

40660/08 şi 60641/08 – supra, pct. 3). Totuşi, având în vedere natura faptelor şi a chestiunilor

de fond care fac obiectul acestor cauze, Marea Cameră a considerat adecvată disjungerea

cererilor nr. 40660/08 şi 60641/08 de prezenta cerere.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

53. Societatea reclamantă se plânge de interdicţia care i-a fost impusă de a relata

arestarea şi condamnarea lui X. Aceasta invocă art. 10 din Convenţie, ale cărui părţi relevante

în speţă sunt redactate astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi

libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama

de frontiere [...].

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor

formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru [...], protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...] sau pentru a garanta autoritatea şi

imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Cu privire la admisibilitate

54. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul

art. 35 § 3 a) din Convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

55. Guvernul admite că hotărârile judecătoreşti în litigiu constituie o ingerinţă în

exercitarea de către reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare. Totuşi, această

ingerinţă era prevăzută de lege şi urmărea un scop recunoscut drept legitim de către Curte, şi

anume protejarea sferei private (News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei,

nr. 31457/96, pct. 44, CEDO 2000-I). Problema disputată în speţă era aceea de a stabili dacă

ingerinţa era proporţională şi în special dacă punerea în balanţă de către instanţele naţionale a

dreptului reclamantei la libertatea de exprimare şi a dreptului lui X la respectarea vieţii sale

private era conformă cu criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii. În această privinţă, era

necesar să se ţină seama de rolul ocupat de persoana vizată de reportaj, de scopul acestuia şi

de gravitatea sancţiunii impuse presei.

56. Guvernul face referire la constatările instanţelor naţionale conform cărora, spre

deosebire de comisarul Y, X nu era o persoană foarte cunoscută publicului şi, prin urmare, nu

putea fi considerat personaj public. În hotărârea privind cel de-al doilea articol, tribunalul

regional făcuse distincţie între X şi prinţul Ernst August von Hannover (supra, pct. 39).

Interviurile acordate de X presei nu fuseseră suficiente în sine pentru a creşte interesul

publicului de a fi informat cu privire la acesta. Conform Guvernului, ar trebui să revină

instanţelor naţionale sarcina de a aprecia gradul de notorietate a unei persoane. Acest lucru

este valabil în special în cazurile limită care necesită o apreciere a faptelor şi a situaţiilor

sociale pe care Curtea nu o poate face în ceea ce priveşte orice potenţial personaj public din

47 de state.

14

57. În ceea ce priveşte obiectul reportajelor, Guvernul recunoaşte că, în cazurile în

care presa relata comiterea unor infracţiuni, aceasta îndeplinea, de regulă, rolul său de „câine

de pază”, în special în cazul în care era vorba despre desfăşurarea unei proceduri penale. În

acest caz, interesul publicului era mai important decât atunci când presa relata doar detalii

privind viaţa privată a unei persoane. Totuşi, în speţă, publicul nu avea niciun interes să fie

informat cu privire la infracţiunea comisă de X , care nu a putut fi disociat de persoana

făptuitorului. Prezenta speţă nu contestase funcţionarea sistemului justiţiei, precum în cauza

Oboukhova împotriva Rusiei (nr. 34736/03, 8 ianuarie 2009), ci privise doar o încălcare

minoră a legislaţiei privind drogurile, fără o gravitate deosebită, comisă de un actor mai mult

sau mai puţin cunoscut.

58. Evaluarea gravităţii infracţiunii ar trebui să intre sub incidenţa marjei de apreciere

a autorităţilor naţionale. În speţă, instanţele au considerat că gravitatea era medie, sau chiar

minoră. Guvernul precizează că valoarea amenzii era relativ ridicată datorită veniturilor lui X

Instanţa penală stabilise această valoare pentru 90 de zile-amendă, astfel încât infracţiunea să

nu apară în cazierul judiciar al lui X (destinat angajatorilor).

59. Guvernul contestă susţinerea reclamantei conform căreia procurorul din München

a ţinut o conferinţă de presă şi a publicat un comunicat de presă cu privire la arestarea lui X

înainte de publicarea primului articol (a se vedea infra, pct. 69).

60. În ceea ce priveşte natura sancţiunii impuse reclamantei, Guvernul subliniază că

acesteia i s-a interzis doar publicarea conţinutului articolelor în litigiu şi a fost obligată la

rambursarea unor cheltuieli de judecată modeste. Reclamantei nu i s-a aplicat nicio sancţiune

penală şi nici nu a fost obligată să plătească daune-interese, spre deosebire de editorii din alte

cauze în care fuseseră pronunţate pedepse cu închisoarea, interdicţia de a exercita profesia de

ziarist, confiscarea tuturor exemplarelor ediţiei unui ziar şi obligarea la plata de despăgubiri

considerabile [a se vedea Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct.

112, CEDO 2004-XI; Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlags GmbH împotriva Austriei,

nr. 58547/00, pct. 41, 27 octombrie 2005; şi Flinkkilä şi alţii împotriva Finlandei,

nr. 25576/04, pct. 89, 6 aprilie 2010]. Guvernul adaugă că, în plus, instanţele germane nu au

interzis orice reportaj privind arestarea şi procesul lui X; problema fusese faptul că reclamanta

nu păstrase anonimatul actorului la momentul arestării acestuia şi înainte de proces.

61. Guvernul insistă asupra marjei de apreciere de care statul dispune în speţă. Această

marjă depinde de natura activităţilor în joc şi de scopul restricţiilor. De altfel, în jurisprudenţa

recentă a Curţii, aceasta a recunoscut statelor o marjă de apreciere amplă în cauzele care

privesc art. 8 din convenţie (Armonienė împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 38, 25

noiembrie 2008, şi A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 66, 9 aprilie 2009). În general,

marja statelor este mai mare atunci când nu există un consens la nivel european. Conform

Guvernului, deşi există în mod cert o tendinţă de armonizare a sistemelor juridice în Europa,

totuşi există în continuare diferenţe care sunt dovedite de eşecul negocierilor în vederea

adoptării unui regulament al Uniunii Europene referitor la normele care reglementează

conflictul de legi privind obligaţiile necontractuale [Regulamentul (CE) nr. 864/2007 din 11

iulie 2007 – Regulamentul Roma II]. Marja de apreciere este amplă şi în cazul în care

autorităţile naţionale trebuie să păstreze un echilibru între interese private şi publice

concurente sau diferite drepturi protejate de convenţie [Evans împotriva Regatului Unit (MC),

nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007-IV, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr.

44362/04, pct. 78, CEDO 2007-XIII]. În plus, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene confirmă acest lucru (hotărârile Omega din 14 octombrie 2004, C-36/02, şi

Schmidberger din 12 iunie 2003, C-112/0).

62. Guvernul susţine că particularitatea cauzelor în care, precum în cazul în speţă,

instanţei naţionale i se solicită să pună în balanţă drepturile şi interesele a două sau mai multe

persoane particulare constă în faptul că procedura în faţa Curţii reprezintă o continuare a

procedurii naţionale, fiecare din părţile la această procedură având posibilitatea de a sesiza

Curtea. Tocmai din acest motiv, nu este suficientă o singură soluţie, fiind vorba de punerea în

15

balanţă a intereselor aflate în joc, ci ar trebui să existe un „coridor” de soluţii, în limitele

căruia instanţa naţională ar trebui să găsească o posibilitate de a pronunţa decizii conforme cu

convenţia. În lipsa acestuia, Curtea însăşi ar trebui să se pronunţe cu privire la fiecare din

aceste cauze, ceea ce ar intra în atribuţiile sale doar într-o mică măsură.

63. Guvernul precizează că o astfel de tendinţă a fost ceva mai scăzută la nivel

naţional deoarece Curtea Constituţională Federală acordă instanţelor ordinare o marjă de

apreciere în această privinţă şi se abţine să substituie propria punere în balanţă celei a acestor

instanţe. De altfel, acest lucru ar putea explica absenţa motivării deciziei Curţii

Constituţionale Federale în speţă. Tendinţa, la nivel naţional, de a reduce sfera controlului

unei instanţe constituţionale ar trebui să se aplice cu atât mai mult în cazul Curţii Europene a

Drepturilor Omului, care are sarcina de a examina punerea în balanţă realizată de instanţele

din cele 47 de state membre, ale căror ordini juridice sunt încă foarte eterogene.

64. Conform Guvernului, Curtea nu trebuie să intervină decât în cazul în care

instanţele interne nu au ţinut seama de anumite circumstanţe specifice atunci când au realizat

punerea în balanţă sau dacă rezultatul acesteia este în mod evident disproporţionat (a se

vedea, de exemplu, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 111-120). Această concluzie este

confirmată, de asemenea, de art. 53 din convenţie: dacă, în relaţia dintre stat şi cetăţean,

creşterea libertăţii persoanei implică doar o limitare a posibilităţii de ingerinţă din partea

statului în relaţia dintre doi cetăţeni, acordarea unei importanţe mai mari dreptului uneia

dintre persoanele în cauză restrânge dreptul celorlalţi, lucru interzis de art. 53 din convenţie.

b) Societatea reclamantă

65. Societatea reclamantă susţine că, la momentul faptelor, X era un actor cunoscut

care juca rolul principal într-un serial TV poliţist extrem de popular, în special în rândul

tinerilor spectatori de sex masculin, care, în plus, îl aleseseră drept al doilea cel mai popular

actor în 2002. Prin urmare, X nu era o persoană obişnuită care nu atrăgea atenţia mass-mediei,

precum a fost cazul în alte cauze soluţionate de Curte (a se vedea, în special, Sciacca

împotriva Italiei, nr. 50774/99, CEDO 2005-I; Toma împotriva României, nr. 42716/02,

24 februarie 2009; şi Egeland şi Hanseid împotriva Norvegiei, nr. 34438/04, 16 aprilie 2009).

66. Conform reclamantei, comiterea unei fapte de natură penală nu este, prin natura sa,

niciodată o problemă pur privată. În plus, în speţă, X recidivase, având în vedere că fusese

condamnat deja, în iulie 2000, la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni cu suspendare şi la

plata unei amenzi de 5 000 EUR pentru posesie de droguri.

67. Interesul publicului de a fi informat era mai important decât dreptul lui X la

respectarea vieţii sale private. Persoana în cauză încercase – din proprie iniţiativă – să atragă

atenţia publicului, avea o valoare pe piaţă corespunzătoare gradului său de notorietate,

permisese să i se facă fotografii cu ocazia unor evenimente publice şi acordase presei

interviuri în care dezvăluia aspecte ale vieţii sale private, inclusiv consumul de droguri.

Având rolul unui model şi intrând de bună voie în arena publică, X ar fi trebuit să admită

faptul că atrăgea atenţia publicului, în special dacă săvârşea o faptă de natură penală. Conform

reclamantei, persoanele care folosesc de mass-media pentru a fi promovate trebuie să se

aştepte ca mass-media să prezinte informaţii reale despre comportamentul lor. În cazul lui X,

acest lucru era cu atât mai adevărat cu cât, ulterior primei sale condamnări pentru posesie de

droguri, afirmase că nu mai consuma droguri. Astfel, acesta renunţase la dreptul său la o viaţă

privată.

68. În plus, reclamanta subliniază faptul că nu era contestată veridicitatea faptelor

relatate în reportajele în litigiu [a se vedea, a contrario, Pedersen şi Baadsgaard împotriva

Danemarcei (MC), nr. 49017/99, CEDO 2004-XI]. De asemenea, informaţiile difuzate nu

fuseseră de natură să influenţeze desfăşurarea anchetei preliminare sau a procesului (a se

vedea, a contrario, Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53886/00, 24 noiembrie 2005);

acestea cuprindeau nu numai detalii privind viaţa privată a lui X, ci şi informaţii factuale

16

serioase privind dreptul penal şi consecinţele consumului de droguri. Prezenta cauză se

deosebea de cauza Von Hannover (citată anterior), cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de

X, reclamanţii din această cauză încercaseră întotdeauna să îşi protejeze viaţa privată.

69. Reclamanta aminteşte că a relatat arestarea lui X după divulgarea, de către

autoritățile competente cu efectuarea urmăririi penale, a faptelor şi a identităţii persoanei

arestate. În susţinerea orală din cadrul şedinţei, în special în răspunsul la întrebările adresate

de judecători, aceasta a afirmat că, înainte de publicarea articolelor în litigiu, Parchetul din

München ţinuse o conferinţă de presă – în prezenţa camerelor de televiziune – în cadrul căreia

furnizase informaţii detaliate. În plus, parchetul publicase un lung comunicat de presă privind

acest subiect. Prin urmare, reclamanta nu publicase decât informaţii care fuseseră făcute

publice deja. Or, ar fi descurajant pentru ziarişti să nu poată publica astfel de informaţii.

Astfel, participarea la o conferinţă de presă ar fi o pierdere totală de timp.

70. În concluzie, reclamanta subliniază că presa nu trebuie să fie limitată la a publica

doar reportaje privind personalităţi politice. Conform acesteia, având în vedere că

personalităţile cunoscute publicului larg au posibilitatea să îşi construiască imaginea folosind

mass-media, aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a corecta această imagine atunci când nu

mai corespunde realităţii. Nu se punea problema să se afirme supremaţia libertăţii de

exprimare asupra dreptului la respectarea vieţii private. Totuşi, libertatea de exprimare ar

trebui să prevaleze în cazul în care persoana vizată are o notorietate care depăşeşte nivelul

regional şi a ales de bună voie să îşi promoveze această notorietate.

2. Observaţiile terţilor intervenienţi

a) Media Lawyers Association

71. Asociaţia intervenientă susţine că dreptul la reputaţie nu este protejat de convenţie.

Publicarea unui articol defăimător despre o persoană nu constituie în sine o ingerinţă în

exercitarea drepturilor garantate de art. 8 din convenţie. Dreptul mass-mediei de a relata orice

subiect de interes public şi în special de a informa publicul cu privire la procedurile judiciare

ar trebui să facă obiectul unei ample şi solide protecţii atunci când sunt puse în balanţă

drepturile care decurg din art. 8 şi art. 10 din convenţie. Asociaţia intervenientă subliniază că

menţionarea numelui persoanei vizate sau precizarea oricăror alte elemente care pot conduce

la identificarea acesteia joacă un rol important în îndeplinirea sarcinii constând în informarea

publicului.

72. Conform jurisprudenţei Curţii Supreme a Regatului Unit, un reportaj privind

procedurile judiciare care nu ar putea include numele părţilor ar fi golit de substanţă; cititorii

ar fi mai puţin interesaţi şi editorii i-ar acorda o importanţă mai mică. De asemenea, asociaţia

insistă asupra importanţei marjei de apreciere editoriale care trebuie acordată presei şi asupra

principiului publicării de informaţii privind procedurile judiciare, la care mass-media

contribuie în mod esenţial şi de la care pot exista excepţii doar în circumstanţe speciale,

precum necesitatea de a proteja o parte sau un martor prin acordarea anonimatului. În afara

acestor circumstanţe, ar trebui ca dreptul mass-mediei de a publica reportaje privind proceduri

judiciare, eventual însoţite de fotografii, să nu fie suspus niciunei restricţii.

b) Intervenţia comună a Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World

Association of Newspapers and News Publishers

73. Cele trei asociaţii interveniente subliniază că, în statele contractante, se observă o

tendinţă de asimilare de către instanţele naţionale a principiilor şi normelor stabilite de Curte

în ceea ce priveşte punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi art. 10 din

convenţie, chiar dacă problema de a stabili ce importanţă are o anumită circumstanţă poate

varia de la un stat la altul. Acestea solicită Curţii să lase statelor contractante o marjă amplă

de apreciere. În această privinţă, asociaţiile susţin că art. 53 din convenţie pledează în

17

favoarea unei astfel de marje. În hotărârea Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [(MC), nr.

25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 113, CEDO 1999-III], Curtea a recunoscut, de altfel,

statelor contractante o marjă importantă în cazurile în care este vorba despre situaţii în care

sunt în joc interese concurente.

74. De asemenea, statele contractante dispun, în general, de o marjă mai amplă atunci

când este vorba despre obligaţiile lor pozitive în domeniul relaţiilor între persoane de drept

privat sau în alte domenii în care, într-o societate democratică, pot exista în mod rezonabil

divergenţe de opinie considerabile (Fretté împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 41, CEDO

2002-I). De asemenea, Curtea a recunoscut deja o marjă amplă într-o cauză al cărei obiect era

punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi art. 10 din convenţie (A. împotriva

Norvegiei, citată anterior, pct. 66). Rolul ei este tocmai de a se asigura că statele contractante

instituie un mecanism care permite să se procedeze la o punere în balanţă şi să se verifice

dacă factorii specifici luaţi în considerare de instanţa naţională în această privinţă sunt

conformi cu convenţia şi jurisprudenţa sa. Ar trebui să intervină doar în cazul în care

circumstanţele luate în considerare de instanţa naţională sunt în mod evident

necorespunzătoare sau concluziile instanţelor naţionale au în mod clar un caracter arbitrar ori

nu respectă interesele persoanei în cauză în ceea ce priveşte protejarea sferei private sau a

reputaţiei acesteia. În caz contrar, ar risca să devină o instanţă de recurs pentru astfel de

cauze.

3. Motivarea Curţii

75. Părţile nu au contestat faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţă au

constituit o ingerinţă în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat

de art. 10 din convenţie.

76. O ingerinţă este contrară convenţiei dacă nu respectă cerinţele prevăzute la

paragraful 2 din articolul 10. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceasta era „prevăzută

de lege”, dacă avea unul sau mai multe scopuri legitime enunţate în acest paragraf şi dacă era

„necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui scop sau a acestor scopuri.

77. Nu se contestă faptul că ingerinţa era prevăzută la art. 823 alin. (1) şi art. 1004

alin. (1) din Codul civil (supra, pct. 18 şi 47), interpretate în lumina dreptului la protecţia

personalităţii. Nu se contestă nici faptul că aceasta avea un scop legitim, şi anume protecţia

reputaţiei sau a drepturilor altora, în sensul art. 10 § 2 din convenţie, ceea ce poate include,

conform jurisprudenţei Curţii (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO

2004-VI, şi Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007), dreptul la

respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie. În schimb, părţile nu sunt de acord în

privinţa problemei de a stabili dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

a) Principiile generale

i. Cu privire la libertatea de exprimare

78. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei

societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării

fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte

„informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi

pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism,

toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum

este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o

interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se

vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A

nr. 24; Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58148/00, pct. 42, CEDO 2004-IV; şi Lindon,

18

Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45,

CEDO 2007-IV].

79. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl

joacă presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în

special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de

a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate

problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor

referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar,

presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [Bladet Tromsø şi Stensaas

împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999-III, şi Pedersen şi

Baadsgaard, citată anterior, pct. 71].

80. Această sarcină include faptul de a prezenta şi de a comenta procedurile judiciare,

fapt care, cu condiţia să nu depăşească limitele precizate mai sus, contribuie la difuzarea lor

şi, prin urmare, le face compatibile cu cerinţa conform căreia şedinţele trebuie să fie publice,

prevăzută la art. 6 § 1 din convenţie. Este de neconceput faptul ca problemele soluţionate de

instanţe să nu poată, anterior sau simultan, să genereze discuţii şi în alte părţi, fie în reviste de

specialitate, în presă sau în rândul publicului, în general. La funcţia mass-mediei, care constă

în comunicarea unor astfel de informaţii şi idei, se adaugă dreptul publicului de a le primi

(News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 56, CEDO 2000-I;

Dupuis şi alţii împotriva Franţei, nr. 1914/02, pct. 35, CEDH 2007-VII; şi Campos Dâmaso

împotriva Portugaliei, nr. 17107/05, pct. 31, 24 aprilie 2008).

81. Libertatea jurnalistică include şi posibilitatea de a recurge la anumită doză de

exagerare, sau chiar de provocare (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 71). În plus,

nici Curţii şi nici instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea

modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (Jersild împotriva

Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298, şi Eerikäinen şi alţii împotriva

Finlandei, nr. 3514/02, pct. 65, 10 februarie 2009).

ii. Cu privire la restricţiile privind libertatea de exprimare

82. Totuşi, art. 10 § 2 din convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de exprimare

cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi” care sunt valabile şi pentru mass-media, chiar şi atunci

când este vorba despre chestiuni de un mare interes general. Aceste îndatoriri şi

responsabilităţi pot avea o importanţă deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce

atingere reputaţiei unei persoane menţionate nominal şi de a fi încălcate „drepturile altora”.

Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti mass-media de obligaţia care îi

revine de obicei de a verifica declaraţiile factuale defăimătoare la adresa persoanelor

particulare. Existenţa acestor motive depinde în special de natura şi gradul defăimării în

cauză, precum şi de măsura în care mass-media poate considera în mod rezonabil sursele sale

ca fiind credibile în ceea ce priveşte alegaţiile (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct.

78, şi Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 89, CEDO

2007-III).

83. Curtea reaminteşte că dreptul la protejarea reputaţiei este un drept care este

protejat de art. 8 din convenţie, fiind un element care ţine de viaţa privată (Chauvy şi alţii,

citată anterior, pct. 70; Pfeifer, citată anterior, pct. 35; şi Polanco Torres şi Movilla Polanco

împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010). Noţiunea de „viaţă privată”

este o noţiune largă, care nu poate avea o definiţie exhaustivă şi care include integritatea

fizică şi morală a persoanei şi, prin urmare, poate îngloba multiple aspecte ale identităţii unui

individ, precum identificarea şi orientarea sexuală, numele sau elemente legate de dreptul la

imagine [S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 66,

CEDO 2008-...].Cuprinde informaţii personale cu privire la care un individ poate avea

încrederea legitimă că nu vor fi publicate fără consimţământul său (Flinkkilä şi alţii, citată

19

anterior, pct. 75, şi Saaristo şi alţii împotriva Finlandei, nr. 184/06, pct. 61, 12 octombrie

2010).

Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul asupra reputaţiei unei persoane

trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să

prejudicieze beneficiul personal al dreptului la respectarea vieţii private (A. împotriva

Norvegiei, citată anterior, pct. 64). De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art. 8

pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor

acţiuni, precum săvârşirea unei fapte de natură penală (Sidabras şi Džiautas

împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004-VIII).

84. Atunci când examinează necesitatea unei ingerinţe într-o societate democratică în

vederea „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”, Curţii i se poate solicita să verifice dacă

autorităţile naţionale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de

convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: şi anume, pe de o parte, libertatea de

exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii

private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva

Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit,

nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).

iii. Cu privire la marja de apreciere

85. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 10 din convenţie, statele contractante dispun

de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în

cadrul libertăţii de exprimare protejată de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei, nr.

41205/98, pct. 60, CEDO 2001-I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 68).

86. Totuşi, această marjă merge mână în mână cu un control european în ceea ce

priveşte atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică, chiar şi atunci când sunt emise de o

instanţă independentă (Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei, nr. 53678/00, pct. 38,

CEDO 2004-X, şi Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 70). În exercitarea competenţei sale de

control, Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor naţionale, ci îi revine sarcina de a

verifica, ţinând seama de ansamblul cauzei, dacă deciziile pronunţate de instanţe în temeiul

competenţei acestora de apreciere se conciliază cu dispoziţiile invocate din convenţie

[Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010; Polanco Torres şi

Movilla Polanco, citată anterior, pct. 41; şi Petrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2

noiembrie 2010].

87. În cauze precum prezenta speţă, Curtea consideră că soluţionarea cererii nu poate

varia, în principiu, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa în temeiul art. 10 din convenţie de

către editorul care a publicat reportajul în litigiu, fie în temeiul art. 8 de către persoana care

face obiectul reportajului. Aceste drepturi merită a priori un respect egal [Hachette Filipacchi

Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03, pct. 41, 23 iulie 2009; Timciuc

împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva

Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi punctul 11 din Rezoluţia

Adunării Parlamentare – supra, pct. 51]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui, în

principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri.

88. În cazul în care punerea în balanţă a acestor două drepturi de către autorităţile

naţionale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să

existe motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne

[MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155, şi Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei

(MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011].

iv. Criteriile relevante pentru punerea în balanţă

20

89. În ceea ce priveşte punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a

dreptului la respectarea vieţii private, criteriile care decurg din jurisprudenţă şi care sunt

relevante în speţă sunt enumerate în continuare.

α) Contribuţia la o dezbatere de interes general

90. Un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a

articolelor din presă la o dezbatere de interes general [Von Hannover, citată anterior, pct. 60;

Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, pct. 68; şi Standard

Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 21277/05, pct. 46, 4 iunie 2009]. Definiţia a

ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Curtea

consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a recunoscut existenţa unui astfel de

interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau săvârşirea de

infracţiuni (White împotriva Suediei, nr. 42435/02, pct. 29; Egeland şi Hanseid, citată

anterior, pct. 58; Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată anterior, pct. 72), ci şi în cazul în

care privea probleme legate de sport sau artişti (Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH

împotriva Austriei, nr. 5266/03, pct. 25, 22 februarie 2007; Colaço Mestre şi SIC – Sociedade

Independente de Comunicação, S.A. împotriva Portugaliei, nr. 11182/03 şi 11319/03, pct. 28,

26 aprilie 2007; şi Sapan împotriva Turciei, nr. 44102/04, pct. 34, 8 iunie 2010). În schimb,

eventualele probleme conjugale ale preşedintelui unui stat sau dificultăţile financiare ale unui

cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de interes general [Standard Verlags GmbH,

citată anterior, pct. 52, şi Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 43].

β) Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului

91. Rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul

reportajului şi/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În

această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele

care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane

publice. Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o

protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru

persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi

Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la

o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea

funcţiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte

detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover,

citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are

sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes

public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă, în

circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa

privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice,

acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în

cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la

detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii unui anumit segment al

publicului în această privinţă (Von Hannover, citată anterior, pct. 65, cu trimiterile citate, şi

Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 53; a se vedea şi punctul 8 din Rezoluţia

Adunării Parlamentare – supra, pct. 51). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o

interpretare mai strictă [Von Hannover, citată anterior, pct. 66; Hachette Filipacchi Associés

(ICI PARIS), citată anterior, pct. 40; şi MGN Limited, citată anterior, pct. 143].

γ) Comportamentul anterior al persoanei în cauză

21

92. Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că

fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă,

de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare [Hachette Filipacchi Associés

(ICI PARIS), citată anterior, pct. 52 şi 53, şi Sapan, citată anterior, pct. 34]. Totuşi, simplul

fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice

protecţie împotriva publicării reportajului sau a fotografiei în cauză (Egeland şi Hanseid,

citată anterior, pct. 62).

δ) Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora

93. Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor joacă, de asemenea, un

rol important. Curtea a hotărât deja că garanţia oferită ziariştilor la art. 10, în ceea ce priveşte

rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiţiei ca aceştia să

acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile şi

precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu, Fressoz şi Roire

împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO 1999-I; Pedersen şi Baadsgaard, citată

anterior, pct. 78; şi Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 103, CEDO 2007-V].

ε) Conţinutul, forma şi consecinţele publicării

94. Modul în care sunt publicate un reportaj sau o fotografie şi maniera în care

persoana în cauză este prezentată în reportaj sau în fotografie pot, de asemenea, să fie luate în

considerare [(Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei

(nr. 3), nr. 66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005; Reklos şi Davourlis împotriva

Greciei, nr. 1234/05, pct. 42, 15 ianuarie 2009; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr.

43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de

asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local,

important sau puţin important (Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 47, şi

Gourguénidzé împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 55, 17 octombrie 2006).

ζ) Gravitatea sancţiunii impuse

95. În cele din urmă, natura şi gravitatea sancţiunilor impuse sunt factori care trebuie,

de asemenea, să fie luaţi în considerare atunci când este apreciată proporţionalitatea unei

ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior,

pct. 93, şi Jokitaipale şi alţii, citată anterior, pct. 77).

b) Aplicarea în cazul de faţă

i. Contribuţia la o dezbatere de interes general

96. Curtea remarcă faptul că articolele în litigiu privesc arestarea şi condamnarea

actorului X, adică fapte judiciare publice despre care se poate considera că prezintă un anumit

interes general. Într-adevăr, publicul are, în principiu, un interes să fie informat şi să se poată

informa cu privire la proceduri penale, respectând totodată cu stricteţe prezumţia de

nevinovăţie (News Verlags GmbH & Co.KG, citată anterior, pct. 56; Dupuis şi alţii, citată

anterior, pct. 37; şi Campos Dâmaso, citată anterior, pct. 32; a se vedea şi Recomandarea

Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri şi, în special, principiile 1 şi 2 din anexa la aceasta –

supra, pct. 50). Totuşi, gradul acestui interes variază, putând evolua în cursul procedurii – din

momentul arestării – în funcţie de diverşi factori, precum notorietatea persoanei în cauză,

circumstanţele cauzei şi orice element nou care apare în cursul procedurii.

ii. Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului

22

97. Curtea evidenţiază concluziile foarte diferite la care au ajuns instanţele naţionale în

cadrul aprecierii gradului de notorietate a lui X. Astfel, în opinia tribunalului regional, acesta

nu era o personalitate aflată în centrul atenţiei publicului şi nu reuşise să devină atât de

apropiat de public încât să fi renunţat la dreptul la protejarea persoanei sale, în ciuda

notorietăţii în calitate de actor şi a apariţiilor frecvente la televizor (supra, pct. 23). În schimb,

curtea de apel a considerat că X era foarte cunoscut publicului, că se bucura de o popularitate

mare şi că, o anumită perioadă de timp, jucase rolul unui comisar de poliţie, fără să fi devenit

însă un model al aplicării legii, ceea ce ar fi justificat interesul publicului pentru faptul de a

stabili dacă acesta se comporta în viaţa privată asemenea personajului său (supra, pct. 33 şi

34).

98. Curtea consideră că, în principiu, aprecierea gradului de notorietate a unei

persoane revine, în primul rând, instanţelor interne, în special în cazul în care este vorba

despre o persoană cunoscută la scară naţională. Aceasta evidenţiază în speţă faptul că, la

momentul faptelor, X era actorul principal al unui serial poliţist foarte popular, în care

interpreta personajul central, comisarul Y. Popularitatea actorului se datora în special acestui

serial din care, la momentul apariţiei primului articol, fuseseră difuzate 103 episoade, ultimele

54 cu X în rolul comisarului Y. Prin urmare, nu era vorba, astfel cum a sugerat aparent

tribunalul regional, de un actor de plan secund a cărui notorietate rămăsese limitată, în ciuda

unui număr mare de apariţii în filme (peste 200 – supra, pct. 22). În această privinţă, este

necesar să se remarce, de asemenea, faptul că curtea de apel a făcut referire nu numai la

existenţa unor cluburi de admiratori ai lui X, dar şi la faptul că admiratorii acestuia ar fi putut

fi încurajaţi să îl imite consumând droguri, dacă infracţiunea nu ar fi fost săvârşită departe de

ochii publicului (supra, pct. 32).

99. În plus, deşi se poate afirma că, de regulă, publicul face distincţie între un actor şi

personajul pe care acesta îl interpretează, poate exista totuşi o legătură strânsă între

popularitatea actorului în cauză şi personajul pe care îl joacă în cazul în care, precum în speţă,

persoana în cauză este cunoscută în principal pentru rolul respectiv. În cazul lui X, acest rol

era, în plus, cel al unui comisar de poliţie, a cărui misiune era să asigure respectarea legii şi să

lupte împotriva criminalităţii. Or, acest fapt era de natură să crească interesul publicului de a

fi informat cu privire la arestarea lui X pentru o săvârşirea unei infracţiuni. Ţinând seama de

aceste elemente şi de termenii utilizaţi de instanţele naţionale pentru a evalua gradul de

notorietate a lui X, Curtea consideră că aceasta era suficient de mare pentru ca persoana în

cauză să fie considerată drept personaj public. Acest considerent întăreşte, prin urmare,

interesul publicului de a fi informat cu privire la arestarea lui X şi la acţiunea penală pusă în

mişcare împotriva sa.

100. În ceea ce priveşte obiectul reportajelor, instanţele naţionale au considerat că

infracţiunea săvârşită de X nu era minoră, cocaina fiind un drog puternic. Cu toate acestea,

gravitatea infracţiunii era medie sau chiar minoră, având în vedere, pe de o parte, cantitatea

mică de droguri care se afla în posesia lui X şi care, în plus, era destinată consumului personal

şi, pe de altă parte, numărul mare de infracţiuni de acest tip şi de procedurile penale aferente.

Instanţele naţionale nu au acordat multă importanţă faptului că X fusese deja condamnat

pentru o infracţiune similară, subliniind că era singurul antecedent judiciar al acestuia şi că, în

plus, fusese săvârşită în urmă cu câţiva ani. Acestea au concluzionat că interesul reclamantei

de a publica articolele în litigiu se datora doar faptului că X era autorul unei infracţiuni care,

dacă ar fi fost săvârşită de o persoană necunoscută, probabil că nu ar fi făcut niciodată

obiectul unui reportaj (supra, pct. 20).

Curtea poate subscrie, în esenţă, la această apreciere. Totuşi, aceasta aminteşte că

arestarea lui X a avut loc în public, într-unul din corturile de la festivalul berii din München.

Or, în opinia curţii de apel, acest fapt genera un interes public important în speţă, chiar dacă

acest interes nu includea descrierea şi caracterizarea infracţiunii în cauză, având în vedere că

aceasta fusese săvârşită departe de ochii publicului.

23

iii. Comportamentul lui X înainte de publicarea articolelor în litigiu

101. Un alt factor este comportamentul anterior al lui X faţă de mass-media, având în

vedere că el însuşi dezvăluise detalii din viaţa sa privată într-un anumit număr de interviuri

(supra, pct. 25). În opinia Curţii, acesta dorise să fie în centrul atenţiei, astfel încât, ţinând

seama de notorietatea lui, „speranţa legitimă” a acestuia de a i se proteja eficient viaţa privată

era, prin urmare, limitată [a se vedea mutatis mutandis, Hachette Filipacchi Associés (ICI

PARIS), citată anterior, pct. 53, şi, a contrario, Eerikäinen şi alţii, citată anterior, pct. 66].

iv. Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora

102. În ceea ce priveşte modalitatea de obţinere a informaţiilor publicate, reclamanta

susţine că relatase arestarea lui X numai după divulgarea, de către autorităţile de urmărire

penală, a faptelor şi a identităţii acuzatului. De asemenea, aceasta afirmă că toate informaţiile

pe care le-a publicat fuseseră deja făcute publice, în special cu ocazia unei conferinţe de presă

şi într-un comunicat de presă al parchetului (supra, pct. 69). Guvernul contestă faptul că a fost

ţinută o astfel de conferinţă de presă de către parchet şi subliniază că, abia după apariţia

primului articol al reclamantei, procurorul W. a confirmat altor mjiloace de informare în masă

faptele relatate de aceasta.

103. Curtea remarcă faptul că documentele care i-au fost prezentate nu permit

confirmarea afirmaţiilor reclamantei referitoare la organizarea unei conferinţe de presă şi

difuzarea unui comunicat de presă anterior publicării primului articol. Dimpotrivă, în urma

unei întrebări adresate de Curte în şedinţă, afirmaţiile în cauză s-au dovedit a fi nefondate.

Curtea consideră că atitudinea reclamantei în această privinţă este regretabilă.

104. Totuşi, din hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţă şi din observaţiile părţilor

la procedura internă rezultă că acest aspect nu a fost dezbătut în faţa instanţelor naţionale. În

scopul examinării prezentei cereri, Curtea se limitează, prin urmare, la a observa că

reclamanta a anexat la toate replicile sale din diversele proceduri interne declaraţia unuia

dintre ziariştii săi privind modalitatea în care fuseseră obţinute informaţiile publicate la 29

septembrie 2004 (supra, pct. 11 şi 12), declaraţie a cărei veridicitate nu a fost contestată de

Guvern. În consecinţă, deşi reclamanta nu poate pretinde în mod întemeiat faptul că a publicat

pur şi simplu informaţii care fuseseră făcute publice la o conferinţă de presă a Parchetului din

München, nu este mai puţin adevărat că confirmarea informaţiilor publicate şi, în special,

identitatea lui X proveneau de la poliţie şi de la procurorul W., care, la momentul faptelor,

era, în plus, purtătorul de cuvânt al Parchetului din München.

105. În consecinţă, având în vedere că primul articol era întemeiat pe informaţii

transmise de ataşatul de presă al Parchetului din München, acesta avea o bază factuală

suficientă [Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 72; Eerikäinen şi alţii, citată

anterior, pct. 64; şi Pipi împotriva Turciei (dec.), nr. 4020/03, 15 mai 2009]. De asemenea,

veridicitatea faptelor relatate de cele două reportaje nu a fost contestată de părţi la procedura

internă şi nici de părţi la procedura în faţa Curţii (a se vedea Karhuvaara and Iltalehti, citată

anterior, pct. 44).

106. Totuşi, pentru instanţele naţionale care au examinat cauza, faptul că aceste

informaţii proveneau de la Parchetul din München însemna pur şi simplu că reclamanta putea

să se bazeze pe veridicitatea lor, dar nu o scutea pe aceasta de obligaţia de a pune în balanţă

interesul său de a le publica şi interesul lui X la respectarea vieţii sale private. În opinia

acestora, punerea în balanţă putea fi realizată doar de presă, deoarece o autoritate publică nu

era în măsură să ştie în ce fel sau sub ce formă urma să fie difuzată informaţia respectivă

(supra, pct. 27-30).

107. Conform Curţii, nimic nu sugerează că nu a fost realizată o astfel de punere în

balanţă. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că, ţinând seama de natura infracţiunii

săvârşite de X, de gradul său de notorietate, de circumstanţele arestării sale şi de veridicitatea

24

informaţiilor în cauză, reclamanta, după ce a obţinut confirmarea informaţiilor în cauză de

către înseşi autorităţile de urmărire penală, nu avea motive suficient de puternice să creadă că

trebuia să păstreze anonimatul lui X. În acest context, trebuie să se amintească, de asemenea,

că procurorul W. a confirmat altor reviste şi unor canale de televiziune toate informaţiile

dezvăluite de reclamantă în ziua apariţiei primului articol. De asemenea, la apariţia celui de-al

doilea articol, faptele care au condus la condamnarea lui X erau deja cunoscute de public (a se

vedea, mutatis mutandis, Aleksey Ovchinnikov împotriva Rusiei, nr. 24061/04, pct. 49, 16

decembrie 2010). De altfel, însăşi curtea de apel a considerat că reclamantei i se putea reproşa

doar o neglijenţă minoră, având în vedere că informaţiile comunicate de parchet o

determinaseră să considere că reportajul în litigiu era legal (supra, pct. 35). În opinia Curţii,

nu s-a demonstrat că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă publicând articolele în litigiu. v. Conţinutul, forma şi consecinţele articolelor în litigiu

108. Curtea remarcă faptul că primul articol s-a limitat la a relata arestarea lui X,

informaţiile obţinute de W. şi aprecierea juridică a gravităţii infracţiunii de către un expert

juridic (supra, pct. 13). În ceea ce priveşte cel de-al doilea articol, acesta nu a făcut decât să

relateze pedeapsa pronunţată de tribunal la sfârşitul unei şedinţe publice şi după mărturia lui

X (supra, pct. 15). Prin urmare, articolele nu au dezvăluit detalii din viaţa privată a lui X, ci au

privit, în esenţă, circumstanţele şi urmările arestării (Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 84,

şi Jokitaipale şi alţii, citată anterior, pct. 72). Acestea nu conţineau nicio expresie insultătoare

sau afirmaţie nefondată (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 82). Faptul că în primul

articol au fost folosite anumite expresii destinate în mod verosimil să capteze atenţia

publicului nu poate, în sine, să ridice o problemă în temeiul jurisprudenţei Curţii (Flinkkilä şi

alţii, citată anterior, pct. 74, şi Pipi, decizie citată anterior).

În plus, Curtea observă că tribunalul regional a interzis publicarea fotografiilor care

însoţeau articolele în litigiu şi că reclamanta nu a contestat această interdicţie. Prin urmare,

aceasta consideră că forma articolelor în litigiu nu a reprezentat un motiv pentru interzicerea

publicării lor. De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că publicarea articolelor avusese

consecinţe reale asupra lui X. vi. Gravitatea sancţiunii impuse reclamantei

109. În cele din urmă, în ceea ce priveşte gravitatea sancţiunilor impuse reclamantei,

Curtea consideră că, deşi au fost indulgente, acestea au putut exercita un efect descurajant

asupra reclamantei. În orice caz, acestea nu se justificau având în vedere elementele

enumerate mai sus.

c) Concluzie

110. În concluzie, deşi pertinente, motivele prezentate de statul pârât nu sunt suficiente

pentru a stabili că ingerinţa incriminată era necesară într-o societate democratică. În ciuda

marjei de apreciere de care dispun în materie statele contractante, Curtea consideră că nu

există un raport de proporţionalitate rezonabil între, pe de o parte, restricţiile impuse de

instanţele naţionale în ceea ce priveşte dreptul societăţii reclamante la libertatea de exprimare

şi, pe de altă parte, scopul legitim urmărit.

111. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

112. Art. 41 din convenţie prevede:

25

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul

intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,

Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

113. Societatea reclamantă solicită 27 734,28 EUR cu titlu de prejudiciu material,

sumă care corespunde amenzii contravenţionale şi penalităţilor pe care a trebuit să i le

plătească lui X (11 000 EUR, a se vedea supra, pct. 31 şi 46), cheltuielilor de judecată ale lui

X (1 261,84 EUR, a se vedea supra, pct. 18 şi 40) şi onorariilor avocaţilor lui X

(15 472,44 EUR) pe care aceasta a fost obligată să le ramburseze. În această ultimă privinţă,

aceasta a făcut trimitere la hotărârea Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2)

(nr. 10520/02, pct. 46, 14 decembrie 2006).

114. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.

115. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate suficientă între încălcarea

constatată şi sumele solicitate, cu excepţia sumei de 5 000 EUR corespunzătoare penalităţilor.

În consecinţă, acordă 17 734, 28 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

116. Reclamanta solicită 32 522,80 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Această

sumă include cheltuielile de judecată (6 610 EUR) şi onorariile avocaţilor pentru toate

procedurile în faţa instanţelor civile (13 972,50 EUR), în faţa Curţii Constituţionale Federale

(5 000 EUR) şi în faţa Curţii (5 000 EUR), precum şi cheltuielile de traducere pentru

procedura în faţa Curţii (1 941,30 EUR). Reclamanta precizează că, deşi a convenit cu

avocaţii o valoare a onorariilor mai ridicată, aceasta nu solicită decât sumele corespunzătoare

baremelor stabilite de lege. În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru introducerea acţiunii în

faţa Curţii Constituţionale Federale şi pentru depunerea cererii în faţa Curţii, reclamanta lasă

acest aspect la aprecierea Curţii, precizând totodată că solicită cel puţin suma de 5 000 EUR

pentru fiecare procedură.

117. Guvernul remarcă faptul că reclamanta limitează solicitările sale privind

onorariile avocaţilor la sumele prevăzute de baremele aplicabile în Germania, ceea ce nu este

criticabil. Totuşi, acesta contestă sumele solicitate pentru procedura în faţa Curţii

Constituţionale Federale şi în faţa Curţii din cauza absenţei detaliilor. Acesta precizează că în

cazul în care Curtea Constituţională Federală respinge un recurs constituţional, aceasta

stabileşte, de regulă, valoarea litigiului la 4 000 EUR. Onorariile avocaţilor aferente s-ar

ridica în acest caz la 500 EUR, cu toate cheltuielile incluse.

118. Curtea consideră rezonabile sumele solicitate şi, în consecinţă, le acordă.

C. Dobânzi moratorii

119. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata

dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Disjunge, în unanimitate, cererile Von Hannover împotriva Germaniei

(nr. 40660/08 şi 60641/08) de prezenta cerere;

2. Declară, în unanimitate, prezenta cerere admisibilă;

3. Hotărăşte, cu doisprezece voturi la cinci, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

4. Hotărăşte, cu doisprezece voturi la cinci,

26

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele

sume:

i. 17 734,28 EUR (şaptesprezece mii şapte sute treizeci şi patru de euro şi douăzeci şi

opt de cenţi), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de

prejudiciu material;

ii. 32 522,80 EUR (treizeci şi două de mii cinci sute douăzeci şi doi de euro şi optzeci

de cenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru

cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume

trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut

marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi

majorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru

celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul

Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 7 februarie 2012.

Michael O’Boyle Nicolas Bratza

Grefier adjunct Preşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi 74 § 2 din regulament, la prezenta

hotărâre este anexat un rezumat al opiniei separate a judecătorului López Guerra, la care s-au

raliat judecătorii Jungwiert, Jaeger, Villiger şi Poalelungi.

N.B. M.O’B.

Opinia separată a judecătorului López Guerra

la care se raliază judecătorii Jungwiert, Jaeger, Villiger şi Poalelungi (Traducere)

Nu subscriu la constatarea Marii Camere privind încălcarea art. 10 din convenţie. În

opinia mea, Marea Cameră nu avea niciun motiv pentru a concluziona, în speţă, că instanţele

interne nu au protejat în mod corespunzător dreptul societăţii reclamante la libertatea de

exprimare.

Bineînţeles că sunt de acord cu modul în care Marea Cameră s-a pronunţat cu privire

la faptele cauzei. Aceasta a stabilit în mod întemeiat că a existat o ingerinţă în exercitarea de

către societatea reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este

recunoscut la art. 10 din convenţie (în speţă, dreptul de a publica anumite informaţii), ca

urmare a sancţiunilor judiciare impuse reclamantei pentru publicarea în presă a două articole

privind arestarea şi condamnarea unui terţ. Mă raliez, de asemenea, la concluzia Marii

Camere conform căreia sancţiunile erau prevăzute de lege şi urmăreau un scop legitim, şi

anume respectarea drepturilor altora, în speţă dreptul la respectarea vieţii private (inclusiv

dreptul la respectarea reputaţiei), protejat de art. 8 din convenţie. Aprob, de asemenea,

declaraţia Marii Camere (pct. 76 din hotărâre) conform căreia Curtea trebuie să stabilească

dacă sancţiunile erau necesare, într-o societate democratică, în sensul art. 10 § 2 din

convenţie. În plus, astfel cum se precizează la punctele următoare din hotărâre, pentru a

răspunde la această întrebare, Curtea trebuie să stabilească dacă instanţele interne au pus în

balanţă în mod corespunzător drepturile şi interesele concurente, şi anume dreptul la libertatea

de exprimare, pe de o parte, şi dreptul la respectarea vieţii private, pe de altă parte.

Divergenţa mea de opinie cu hotărârea Marii Camere derivă din următorul

raţionament. Conform jurisprudenţei sale constante, citată în prezenta hotărâre, [Petrenco

27

împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010, Petrov împotriva Bulgariei (dec.),

nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010, şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei,

nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010], Curţii nu îi revine sarcina de a se substitui

instanţelor naţionale competente pentru a judeca fondul cauzei, ci are obligaţia de a controla

hotărârile pronunţate de aceste instanţe în exercitarea puterii lor de apreciere. În ceea ce

priveşte respectarea art. 10 din convenţie, instanţele interne beneficiază de o anumită marjă de

apreciere [Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI, şi

Lappalainen împotriva Finlandei (dec.), nr. 22175/06, 20 ianuarie 2009] deşi, astfel cum, de

altfel, a subliniat Marea Cameră în prezenta hotărâre (pct. 86), hotărârile acestora sunt supuse

controlului Curţii. În această privinţă, Curtea a stabilit o serie de criterii care trebuie aplicate

pentru a aprecia modul în care instanţele naţionale pun în balanţă drepturi contradictorii, în

special contribuţia informaţiilor publicate la o dezbatere de interes general, comportamentul

anterior şi gradul de notorietate a persoanei în cauză, conţinutul şi veridicitatea informaţiilor,

precum şi natura sancţiunilor şi a pedepselor aplicate. Atunci când pun în balanţă drepturile

contradictorii din cauzele cu care sunt sesizate, autorităţile naţionale (în speţă instanţele

naţionale) trebuie să aplice aceste criterii pentru a adopta o decizie, aplicând totodată dreptul

intern atunci când procedează, cu beneficiul unei examinări directe, la aprecierea faptelor şi a

circumstanţelor cauzei.

Pentru a-şi exercita atribuţiile de control fără a deveni o instanţă de gradul patru de

jurisdicţie, în cadrul sarcinii sale constând în a garanta respectarea drepturilor protejate de

convenţie, Curtea trebuie, în esenţă, în acest tip de cauze, să verifice dacă instanţele interne au

pus în balanţă în mod corespunzător drepturile contradictorii şi au ţinut seama de criteriile

relevante care decurg din jurisprudenţa Curţii, fără să comită o eroare evidentă sau să

neglijeze un factor important. În cazul în care sunt respectate aceste condiţii prealabile, adică

instanţele interne au pus în balanţă în mod expres drepturile şi interesele concurente şi au

aplicat criteriile relevante care decurg din jurisprudenţa menţionată, aprecierea suplimentară

de către Curte a intereselor concurente, examinând încă o dată faptele şi circumstanţele

cauzei, este echivalentă cu erijarea acesteia într-o instanţă de gradul patru de jurisdicţie (sau,

precum în speţă, de gradul cinci).

În prezenta cauză, instanţele interne (în principal tribunalul regional şi Curtea de Apel

Hamburg) au procedat cu siguranţă la punerea în balanţă impusă. Pentru fiecare articol

publicat, în două ocazii consecutive, aceste instanţe au apreciat interesele concurente care

decurg din libertatea de exprimare şi protejarea vieţii private. Într-o motivare amplă, acestea

au explicat hotărârile lor definitive şi motivele pentru care au acordat o importanţă mai mare

protejării dreptului la respectarea vieţii private şi a reputaţiei. În hotărârile lor, au examinat în

detaliu diversele aspecte ale problemei, în special interesul publicului de a fi informat, gradul

de notorietate a persoanei vizate, natura infracţiunii de care a fost învinuită şi ulterior acuzată

şi pentru care a fost condamnată, precum şi gravitatea sancţiunii impuse societăţii reclamante.

În plus, deşi indirect, instanţa de apel naţională s-a bazat în mod conştient pe criteriile Curţii,

făcând referire la hotărârea Curţii Federale de Justiţie din 15 noiembrie 2005, care citează şi

aplică în mod expres criteriile care decurg din hotărârea Hannover împotriva Germaniei din

24 iunie 2004.

În mod cert, este posibil ca instanţele interne să aplice criteriile relevante în mod

evident nerezonabil sau să nu aprecieze în mod corespunzător anumiţi factori importanţi.

Totuşi, în speţă, hotărârile pronunţate atât de tribunalul regional, cât şi de Curtea de Apel

Hamburg, demonstrează că ambele instanţe au pus cu atenţie în balanţă ansamblul de fapte

relevante în cauză, beneficiind de cunoştinţele lor şi de contactul continuu cu realitatea socială

şi culturală a ţării lor, într-un mod care nu poate fi considerat arbitrar, neglijent sau în mod

evident nerezonabil.

Ţinând seama de elementele precedente, consider că, în speţă, nu există niciun motiv

de natură să justifice controlul de către Curte al hotărârilor pronunţate de instanţele interne.

Acestea au pus în balanţă interesele concurente, aplicând criteriile relevante în acest scop. Nu

28

au comis nicio eroare evidentă de apreciere şi nu au neglijat niciun factor pertinent. Cu toate

acestea, în speţă, în loc să îşi concentreze aprecierea pe chestiunea de a stabili dacă instanţele

interne au aplicat în mod eficient criteriile menţionate anterior, Marea Cameră a ales să

reexamineze aceleaşi fapte precum cele care fuseseră deja examinate de instanţele naţionale,

în ciuda faptului că instanţele interne realizaseră deja o apreciere detaliată a circumstanţelor

cauzei într-un mod care nu era evident nerezonabil şi cu beneficiul suplimentar al examinării

lor directe în contextul în care au avut loc evenimentele. Analizând aceleaşi fapte, aplicând

aceleaşi criterii şi realizând acelaşi exerciţiu de punere în balanţă ca şi instanţele naţionale,

Marea Cameră a ajuns la o concluzie diferită, acordând o importanţă mai mare protejării

dreptului la libertatea de exprimare decât protejării dreptului la respectarea vieţii private.

Totuşi, tocmai acest lucru nu intră în atribuţiile Curţii în conformitate cu jurisprudenţa sa,

adică aceasta nu are sarcina de a se erija într-o instanţă de gradul patru de jurisdicţie, pentru a

repeta o examinare efectuată în mod corespunzător de către instanţele naţionale.

1

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al

Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în

scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro)

and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole

purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Marea Cameră

CAUZA VON HANNOVER ÎMPOTRIVA GERMANIEI (nr. 2)

(Cererile nr. 40660/08 şi 60641/08)

Hotărâre

Strasbourg

7 februarie 2012

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Nicolas

Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Françoise Tulkens, Josep Casadevall, Lech Garlicki, Peer

Lorenzen, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Mark

Villiger, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nona Tsotsoria, Zdravka

Kalaydjieva, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier

adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 13 octombrie 2010 şi 7 decembrie 2011,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 40660/08 şi 60641/08) îndreptate împotriva

Republicii Federale Germania, prin care un resortisant al Principatului Monaco, prinţesa

Caroline von Hannover, şi un resortisant german, prinţul Ernst August von Hannover

(„reclamanţii”), au sesizat Curtea la 22 august şi respectiv 15 decembrie 2008 în temeiul art.

34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

(„convenţia”).

2. Reclamanţii considerau refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare a

unor fotografii ale acestora drept o încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii private,

garantat la art. 8 din convenţie.

3. Cererile au fost repartizate iniţial Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul

Curţii – „regulamentul”). La 13 noiembrie 2008, o cameră a secţiei respective a hotărât să

aducă cererea nr. 40660/08 la cunoştinţa Guvernului german („Guvernul”). Astfel cum îi

permitea art. 29 § 3 din convenţie, în versiunea sa aflată în vigoare la vremea respectivă,

aceasta a decis, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

La 8 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a cincea a hotărât să aducă cererea nr. 60641/08 la

cunoştinţa Guvernului. Astfel cum îi permitea art. 29 § 3 din convenţie, în versiunea sa aflată

în vigoare la vremea respectivă, acesta a decis, de asemenea că admisibilitatea şi fondul

cauzei vor fi examinate împreună. La 24 noiembrie 2009, o cameră a Secţiei a cincea a decis

să conexeze cele două cereri.

2

La 30 martie 2010, camera, compusă din judecătorii Peer Lorenzen, preşedinte, Renate

Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska şi

Zdravka Kalaydjieva, precum şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie, după ce a decis să

conexeze prezentele cauze cu cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei (nr. 39954/08),

comunicată de aceasta la 13 noiembrie 2008 şi care priveşte interdicţia impusă societăţii

reclamante de a publica două reportaje privind arestarea şi condamnarea penală a unui actor

de televiziune, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna din părţi

necontestând această măsură, după ce au fost consultate în acest sens (art. 30 din convenţie şi

art. 72 din regulament).

4. Componenţa Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu fostul art. 27 § 2 şi 3 din

convenţie (devenit art. 26 § 4 şi 5) şi art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011 s-a încheiat

mandatul lui Jean-Paul Costa, Preşedintele Curţii. Nicolas Bratza i-a succedat în funcţie şi de

la acea dată a asigurat preşedinţia Marii Camere în speţă (art. 9 § 2 din regulament). Jean-Paul

Costa şi-a păstrat funcţia de judecător ulterior expirării mandatului, în temeiul art. 23 § 3 din

convenţie şi art. 24 § 4 din regulament. În cadrul ultimelor deliberări, Lech Garlicki şi Nona

Tsotsoria, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe Rait Maruste şi Christos Rozakis, în

imposibilitate de a participa (art. 24 § 3 din regulament).

5. Preşedintele Marii Camere a hotărât să menţină aplicarea art. 29 § 3 din convenţie în faţa

Marii Camere, ca admisibilitatea şi fondul cererilor să fie examinate împreună. De asemenea,

acesta a decis ca prezentele cereri şi cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei să fie

examintate simultan (art. 42 § 2 din regulament).

6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea

şi fondul cauzei. Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii scrise cu privire la observaţiile

celeilalte părţi.

7. Au fost primite observaţii şi de la Asociaţia Editorilor de Reviste din Germania

(Verband Deutscher Zeitungsverleger), de la editura care publicase una din fotografiile în

litigiu, societatea Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG, de la Media Lawyers Association, Media

Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World Association of Newspapers

and News Publishers, care fuseseră autorizate de preşedinte să intervină în procedura scrisă

(art. 36 § 2 din convenţie şi 44 § 2 din regulament). Părţile au avut posibilitatea de a răspunde

la aceste comentarii (art. 44 § 5 din regulament).

8. După ce a fost informat, la 17 noiembrie 2008, cu privire la dreptul acestuia de a

prezenta observaţii, Guvernul Principatului Monaco a precizat Curţii că nu intenţiona să

participe la procedură. Informat din nou cu privire la acest drept, la 31 martie 2010, ca urmare

a deciziei camerei de desesizare în favoarea Marii Camere, Guvernul monegasc nu şi-a

exprimat intenţia de a participa la procedură.

9. La 13 octombrie 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din

Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern doamna A. WITTLING-VOGEL, din Ministerul Federal al

Justiţiei, agentă, domnul C. WALTER, profesor de drept public, consilier,

doamna A. VON UNGERN-STERNBERG, asistent,R. SOMMERLATTE, de la Oficiul

Federal al Culturii, şi

A. MAATSCH, judecător la Tribunalul Regional din Hamburg,consilieri;

– pentru reclamanţi

domnii M. PRINZ, avocat în Hamburg,

M. LEHR, avocat în Hamburg, consilieri, doamna S. LINGENS,

avocat consilieră.

Curtea a ascultat declaraţiile domnilor Walter şi Prinz.

3

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

10. Reclamanţii, fiica cea mare a prinţului Rainier III de Monaco şi soţul acesteia, s-au

născut în 1957 şi respectiv 1954 şi locuiesc în Monaco.

A. Originea cauzelor

11. De la începutul anilor ‘90, reclamanta a încercat, adesea pe cale judiciară, să obţină

interzicerea publicării în presă a fotografiilor din viaţa sa privată.

12. Două serii de fotografii, publicate în 1993 şi respectiv 1997 în trei reviste germane şi

care o înfăţişează pe reclamantă în compania actorului Vincent Lindon sau a soţului său, au

făcut obiectul a trei serii de acţiuni în faţa instanţelor germane şi, în special, al unor hotărâri

principiu, precum cea a Curţii Federale de Justiţie din data de 19 decembrie 1995 şi a Curţii

Constituţionale Federale din 15 decembrie 1999, prin care cererile reclamantei au fost

respinse.

13. Aceste acţiuni au făcut obiectul hotărârii din 24 iunie 2004, Von Hannover împotriva

Germaniei (nr. 59320/00, CEDO 2004-VI), în care Curtea a concluzionat că hotărârile

judecătoreşti în cauză aduseseră atingere dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale

private, drept garantat la art. 8 din convenţie.

14. În ceea ce priveşte raţionamentul instanţelor interne, Curtea a făcut următoarele

constatări:

„72. Or, Curtea are dificultăţi în a adopta interpretarea de către instanţele interne a art. 23 § 1 din Legea

privind drepturile de autor din domeniul artistic, care constă în calificarea unei persoane ca atare drept o

personalitate «absolută» din istoria contemporană. Implicând o protecţie foarte limitată a vieţii private şi a

dreptului la imagine, o astfel de calificare poate fi înţeleasă în ceea ce priveşte personalităţile vieţii politice

care ocupă funcţii oficiale. Totuşi, aceasta nu se poate justifica pentru o persoană „privată” precum

reclamanta, pentru care interesul publicului larg şi al presei se bazează exclusiv pe apartenenţa la o familie

domnitoare, în vreme ce ea însăşi nu îndeplineşte nicio funcţie oficială.

În orice caz, Curtea consideră că, în aceste condiţii, pare să se impună o interpretare restrictivă a acestei

legi, astfel încât statul să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de protejare a vieţii private şi a dreptului la

imagine în sensul convenţiei.

73. În cele din urmă, trebuie să se facă o distincţie clară şi evidentă între personalităţile «absolute» şi

personalităţile «relative» din istoria contemporană, astfel încât, într-un stat de drept, persoanele particulare

să dispună de indicaţii precise cu privire la comportamentul pe care trebuie să îl adopte; în special, trebuie

să ştie exact când şi unde se află într-o sferă protejată sau, dimpotrivă, într-o sferă în care trebuie să se

aştepte la o ingerinţă din partea altor persoane şi mai ales din partea presei de senzaţie.

74. Curtea consideră, prin urmare, că acele criterii reţinute în speţă de instanţele interne nu erau suficiente

pentru a asigura o protecţie efectivă a vieţii private a reclamantei: în calitate de personalitate «absolută» din

istoria contemporană, aceasta poate – în numele libertăţii presei şi al interesului publicului – să se prevaleze

de o protecţie a vieţii sale private doar în cazul în care se află într-un spaţiu izolat, ferită de ochii publicului,

şi dacă, în plus, reuşeşte să o dovedească, ceea ce poate fi dificil. Dacă aceste elemente lipsesc, ea trebuie

să accepte să fie fotografiată aproape tot timpul, în mod sistematic, şi ca aceste fotografii să fie ulterior

difuzate pe scară largă, chiar dacă, precum în speţă, aceste fotografii şi articolele care le însoţesc se

raportează exclusiv la detalii din viaţa sa privată.

75. În opinia Curţii, criteriul de izolare spaţială, dacă poate să pară clar în teorie, în practică pare prea vag

şi dificil de stabilit în avans pentru persoana în cauză: În speţă, simpla calificare a reclamantei drept

personalitate «absolută» din istoria contemporană nu este suficientă pentru a justifica o astfel de intruziune

în viaţa privată a acesteia.”

B. Fotografiile în litigiu

4

15. În consecinţă, prevalându-se de hotărârea pronunţată de Curte în cauza reclamantei,

reclamanţii au iniţiat mai multe acţiuni în faţa instanţelor civile, cu scopul de a interzice orice

nouă publicare a fotografiilor apărute în revistele germane.

1. Fotografiile publicate în revista Frau im Spiegel

16. Primele trei fotografii au fost publicate de editura Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG în

revista Frau im Spiegel.

a) Prima fotografie

17. Prima fotografie, apărută în numărul 9/02 din 20 februarie 2002, îi înfăţişează pe

reclamanţi plimbându-se în timpul vacanţei de schi de la St. Moritz. Aceasta este însoţită de

un articol intitulat: „Prinţul Rainier – nu este singur acasă” („Fürst Rainier – Nicht allein zu

Haus”). Articolul este scris după cum urmează:

„Primele flori de magnolie de deschid în parcul palatului de Monaco – dar prinţul Rainier (78 ani) pare să

nu aibă ochi pentru primăvara înfloritoare. Face o plimbare cu fiica sa, Stéphanie (37 ani). Aceasta îl

susţine. Merge cu greu. Îi este frig, deşi afară e soare. Bătrânul senior este obosit. Monegaştii şi-au văzut

prinţul pentru ultima dată în urmă cu trei săptămâni. Cu ocazia festivalului circului: părea vesel şi bine

dispus alături de fiica sa, care râdea. Dar de atunci nu a mai părăsit palatul. Nici măcar pentru sărbătoarea

Sfintei Devota, patroana naţională. Ţara este îngrijorată. La fel şi copiii prinţului Rainier. Prinţul Albert

(care participă în prezent la Jocurile Olimpice din Salt Lake City), prinţesa Caroline (în vacanţă la St.

Moritz împreună cu prinţul Ernst August von Hannover) şi prinţesa Stéphanie fac cu schimbul pentru a

avea grijă de tatăl lor. Nu trebuie să rămână singur acasă când nu se simte bine. Nu fără iubirea copiilor

lui.”

Pe aceeaşi pagină, sunt publicate o fotografie a prinţului Rainier împreună cu fiica lui,

prinţesa Stéphanie, şi o fotografie a prinţului Albert de Monaco, făcută cu ocazia Jocurilor

Olimpice de la Salt Lake City.

b) A doua fotografie

18. A doua fotografie, apărută în numărul 9/03 din 20 februarie 2003, îi înfăţişează pe

reclamanţi la St. Moritz în timp ce se plimbau. Legenda corespunzătoare are textul: „Ernst

August von Hannover şi soţia lui, prinţesa Caroline de Monaco, profită de soarele şi zăpada

din St. Moritz.” Pe aceeaşi pagină apare o fotografie în format mic a prinţului Albert şi două

fotografii cu membrii unei familii regale europene. Articolul care însoţeşte aceste fotografii,

intitulat „Plăcere regală în zăpadă”, relatează plăcerea persoanelor fotografiate de a se afla la

St. Moritz.

c) A treia fotografie

19. În a treia poză, apărută în numărul 12/04 din 11 martie 2004, reclamanţii se află într-un

telescaun la Zürs am Arlberg în timpul vacanţei lor de schi. Pe aceeaşi pagină, figurează o

fotografie în format mic a prinţului Rainier împreună cu reclamanta şi a prinţului Albert,

făcută cu ocazia sărbătorii naţionale din 19 noiembrie şi intitulată „Aceasta a fost ultima

intrare în scenă a prinţesei”. O altă fotografie aşezată la mijlocul paginii o înfăţişează pe

reclamantă la Bal de la Rose (Balul Trandafirului).

Trei fotografii ilustrează articolul intitulat „Prinţesa Caroline. Toată lumea din Monaco o

aşteaptă”, din care pasajele relevante în speţă se citesc după cum urmează:

„Biletele de intrare pentru Balul Trandafirului, care va avea loc la 20 martie în Monaco, s-au vândut de

câteva săptămâni. Iar invitaţii vor veni doar pentru ea: Prinţesa Caroline von Hannover (47 ans). De la

sărbătoarea naţională, nu a participat la nicio întâlnire oficială (...) A lipsit de la festivalul circului şi de la

sărbătoarea Sfintei Devota, patroana principatului Monaco. În fiecare an, fiica cea mare a prinţului Rainier

(80 ani) deschide în mod tradiţional balul. Ea a succedat-o în acest rol pe mama sa, care şi-a pierdut viaţa

într-un accident, iar acest bal este balul preferat al prinţesei Caroline (...) Prinţul, grav bolnav, tocmai a ieşit

din spital după o operaţie pe inimă şi nu va putea asista la bal. Este încă prea slăbit. Alocuţiunea de bun

venit, pe care o va rosti în onoarea invitaţilor va fi retransmisă prin intermediul unor camere de televiziune

5

şi proiectată pe un ecran mare. Prinţesa Caroline şi soţul ei Ernst August von Hannover vor deschide Balul

Trandafirului printr-un vals.

Cei doi au sărbătorit cea de-a cincea aniversare a căsătoriei lor în ianuarie. Şi mai era ceva de sărbătorit în

casa von Hannover: prinţul a împlinit 50 de ani la 26 februarie. Şi-a sărbătorit aniversarea în compania

prinţesei Caroline şi a câtorva prieteni în staţiunea montană St. Moritz, albă de zăpadă. De fapt, cuplul şi-a

petrecut vacanţa în Zürs am Arlberg, dar, pentru sărbătoarea aniversară, au coborât câteva zile în Palace

Hotel din St. Moritz.”

2. Fotografia publicată în revista Frau Aktuell

20. Editura WZV Westdeutsche Zeitschriftenverlag GmbH & Co. KG a publicat în

numărul 9/02 din 20 februarie 2002 al revistei Frau Aktuell aceeaşi fotografie (sau o

fotografie aproape identică) ca aceea apărută în aceeaşi zi în revista Frau im Spiegel nr. 9/02

(supra, pct. 17). Articolul care însoţeşte această fotografie din Frau Aktuell este intitulat:

„Aceasta este dragostea adevărată. Prinţesa Stéphanie. Doar ea se ocupă de prinţul bolnav.”

Pasajele din acest articol relevante în speţă sunt redactate astfel:

„Viaţa sa amoroasă poate să pară dezordonată. Totuşi, un lucru este sigur: când vine vorba de tatăl ei,

prinţesa Stéphanie ştie unde îi este inima. În vreme ce restul familiei călătoreşte în întreaga lume, ea s-a

grăbit să fie alături de prinţul Rainier (78 ani), a cărui sănătate pare foarte alterată. Este singura care are

grijă de monarhul bolnav. Căci sora lui Stéphanie, Caroline (45 ani), şi-a luat câteva zile de vacanţă

împreună cu soţul ei Ernst August (48 ani) şi fiica lor Alexandra (2 ani) în staţiunea mondenă de schi St.

Moritz din Elveţia. Prinţul Albert era la Jocurile Olimpice din Salt Lake City, unde participa la cursa de bob

patru persoane. «Pentru a cincea şi ultima dată», a explicat acesta. Din când în când acesta dispărea câteva

zile. Se zvoneşte că prinţul de Monaco şi-a revăzut iubita, Alice Warlick (24 ani), o sportivă americancă

practicantă a săriturii cu prăjina, despre care se spune că va fi viitoarea lui soţie. Prinţul [Rainier], care

detestă să rămână singur momentan, s-a bucurat mult de vizita mezinei lui. Stéphanie şi-a devotat mult timp

prinţului. Au făcut împreună plimbări lungi şi şi-au împărtăşit tot ce aveau pe suflet. «Rainier a savurat

prezenţa fiicei sale mezine. Când este alături de el, înfloreşte cu adevărat. În aceste momente, uită chiar şi

că este bătrân şi bolnav”, povestesc monegaştii. « Stéphanie ar trebui să îl viziteze mult mai des».”

Pe aceeaşi pagină, sunt reproduse şi fotografia prinţesei Stéphanie în compania tatălui ei,

apărută în aceeaşi zi în revista Frau im Spiegel nr. 9/02 (supra, pct. 17), un portret al acesteia,

precum şi alte două fotografii, una cu prinţul Albert singur şi alta cu prinţul şi Alice Warlick.

C. Procedurile în litigiu

1. Procedurile iniţiate de reclamantă

a) Prima procedură

i. Hotărârea Tribunalului Regional din 29 aprilie 2005

21. La o dată neprecizată din 2004, reclamanta a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg,

cu scopul de a interzice Editurii Ehrlich & Sohn orice republicare a celor trei fotografii.

22. Prin hotărârea din 29 aprilie 2005, tribunalul regional a admis această cerere, pe motiv

că reclamanta nu-şi exprimase acordul cu privire la difuzarea acestor fotografii, condiţie

prevăzută la art. 22 din Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic („Legea privind

drepturile de autor” – supra, pct. 70). Totuşi, acesta a precizat că, şi dacă s-ar considera că nu

era necesar consimţământul în cazul primei fotografii, în special pentru că era vorba de o

imagine care ţinea de istoria contemporană (Bildnis aus dem Bereich der Zeitgeschichte), în

sensul art. 23 § 1 din aceeaşi lege, publicarea sa nu ar fi justificată. În temeiul alineatului 2 din

această dispoziţie, publicarea unei astfel de imagini era legală doar în cazul în care nu aducea

atingere unui interes legitim al persoanei vizate. Conform tribunalului, problema stabilirii

dacă exista un astfel de interes legitim trebuia să fie apreciată prin punerea în balanţă a

intereselor persoanei şi a interesului publicului de a fi informat.

23. Tribunalul regional a considerat că, în speţă, era important dreptul reclamantei la

protecţia personalităţii sale. Făcând referire în mare măsură la concluziile Curţii din hotărârea

6

Von Hannover, acesta a considerat în special că relaţia reclamantei cu tatăl ei, chiar dacă

acesta era bolnav, nu era obiectul unei dezbateri de interes public, cu atât mai mult cu cât

persoana în cauză avea o simplă legătură de rudenie cu prinţul unui stat cu o importanţă

scăzută în politica internaţională şi aceasta nu exercita nicio funcţie oficială.

24. Tribunalul regional a precizat că, deşi acest raţionament nu era pe deplin conform cu

principiile emise de Curtea Constituţională Federală, care nu admitea existenţa unui interes

legitim decât în cazul în care persoana fotografiată se retrăsese într-un loc izolat, ferită de

ochii publicului, nu era obligat de această jurisprudenţă într-o asemenea măsură încât să nu

poată fi luată în considerare jurisprudenţa Curţii în materie.

ii. Hotărârea curţii de apel din 31 ianuarie 2006

25. Editura a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

26. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel Hamburg a anulat hotărârea, pe

motiv că era necesar ca drepturile fundamentale ale presei să prevaleze asupra dreptului

reclamantei. Aceasta a arătat că, deşi scopul principal al reportajelor era divertismentul,

publicarea acestor fotografii era totuşi legală în sensul hotărârii Curţii Constituţionale

Federale din 15 decembrie 1999, ale cărei considerente principale (tragende Erwägungen)

obligau curtea de apel. Aceasta a precizat că persoanele din viaţa publică trebuiau să fie în

mod cert protejate împotriva riscului de a fi fotografiate în orice moment şi loc şi de a li se

publica ulterior aceste fotografii. Cu toate acestea, conform curţii de apel, interesul legitim al

acestor persoane, în sensul art. 23 § 2 din Legea privind drepturile de autor, nu trebuia să aibă

drept consecinţă interzicerea oricărui reportaj privind persoane cunoscute publicului larg în

afara apariţiilor lor oficiale. În orice caz, dreptul la respectarea vieţii private nu impunea

interzicerea publicării de fotografii făcute în locuri publice accesibile tuturor şi în care

persoana în cauză se află alături de un număr mare de persoane.

iii. Hotărârea Curţii Federale de Justiţie din 6 martie 2007

27. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

28. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 51/06), Curtea Federală de Justiţie a

respins cererea persoanei în cauză privind prima fotografie.

În ceea ce priveşte a doua şi a treia fotografie, aceasta a admis cererea, a casat hotărârea

curţii de apel şi a restabilit interdicţia pronunţată de tribunalul regional.

29. Curtea Federală de Justiţie a considerat că opinia curţii de apel nu corespundea

conceptului de protecţie graduală (abgestuftes Schutzkonzept) care fusese dezvoltat de

jurisprudenţă pornind de la art. 22 şi 23 din Legea privind drepturile de autor şi pe care îl

clarificase în mai multe decizii recente, pronunţate ulterior hotărârii Von Hannover şi drept

răspuns la rezervele de principiu pe care le exprimase Curtea. Conform acestui concept

modificat privind protecţia, art. 23 § 1 din Legea privind drepturile de autor, care prevedea o

excepţie de la regula conform căreia o fotografie nu putea fi publicată fără consimţământul

prealabil al persoanei în cauză, lua în considerare interesul publicului de a fi informat şi

libertatea presei. Prin urmare, era necesar să se pună în balanţă drepturile concurente care

decurg din art. 1 § 1 şi 2 § 1 din Legea fundamentală şi art. 8 din convenţie, pe de o parte, şi

cele care decurg din art. 5 § 1, a doua teză, din Legea fundamentală şi din art. 10 din

convenţie, pe de altă parte, în aprecierea problemei de a stabili dacă publicaţia contestată ţinea

sau nu de domeniul istoriei contemporane, în sensul art. 23 § 1 nr. 1 din Legea privind

drepturile de autor.

30. Curtea Federală de Justiţie a adăugat că critica formulată de Curte în ceea ce priveşte

expresia „personalitate absolută din istoria contemporană” privea fondul chestiunii de a stabili

în ce condiţii astfel de persoane cunoscute publicului larg puteau face obiectul unor reportaje.

Aceasta a considerat că, independent de chestiunea de a şti dacă reclamanta trebuia să fie

considerată o personalitate absolută din istoria contemporană, persoana în cauză era, în orice

caz, o persoană cunoscută publicului şi care atrăgea atenţia acestuia în mod special. Conform

7

Curţii Federale de Justiţie, acest fapt, coroborat cu faptul că reclamanta nu se afla într-un loc

izolat, ferită de ochii publicului, atunci când au fost făcute fotografiile, nu era totuşi suficient

pentru a nu proteja sfera privată a acesteia. Acest lucru rezultă nu numai din opinia Curţii, ci

şi dintr-o înţelegere corectă a conceptului de protecţie astfel dezvoltat.

31. Prin urmare, în opinia Curţii Federale de Justiţie, publicarea imaginilor unei persoane

care, datorită importanţei sale în istoria contemporană, trebuia, în principiu, să tolereze

difuzarea fotografiilor care o înfăţişau, în temeiul art. 23 § 1 nr. 1 din Legea privind drepturile

de autor, era totuşi ilegală dacă se aducea atingere intereselor sale legitime (art. 23 § 2). Nu

putea exista nicio excepţie de la obligaţia de a obţine acordul persoanei decât în cazul în care

era vorba de un reportaj sau un eveniment important în istoria contemporană. Expresia

„istoria contemporană” – asemenea expresiei „valoare informativă” – trebuia să fie

interpretată în sens larg şi pornind de la interesul publicului. Aceasta includea orice chestiune

de interes general din societate şi reportajele de divertisment, care puteau să contribuie, de

asemenea, la formarea unei opinii, sau chiar să stimuleze sau să influenţeze această opinie mai

mult decât informaţiile pur factuale.

32. Deşi libertatea presei şi interzicerea cenzurii impuneau ca presa să poată decide singură

subiectul despre care intenţiona să facă un reportaj şi ce anume dorea să publice, presa nu era

scutită de obligaţia de a pune în balanţă interesul său de publicare şi protejarea sferei private a

persoanei în cauză. Cu cât era mai mare valoarea informativă pentru public, cu atât interesul

de a fi protejat devenea mai puţin important. Invers, cu cât valoarea informativă era mai mică,

cu atât cântărea mai greu protejarea persoanei în cauză. Interesul cititorilor de a se distra avea,

de regulă, o importanţă mai mică decât protejarea sferei private şi, prin urmare, acest interes

al cititorilor nu era demn de protecţie.

33. Curtea Federală de Justiţie a declarat că, în consecinţă, chiar şi în ceea ce priveşte

persoanele care, până în prezent, fuseseră considerate personalităţi din istoria contemporană,

era necesar să fie examinată chestiunea de a şti dacă reportajul în litigiu trebuia să facă

obiectul unei dezbateri privind faptele (mit Sachgehalt) şi dacă conţinutul acestuia depăşea o

simplă dorinţă de a satisface curiozitatea publicului. În această privinţă, nu era exclus să se ia

în considerare gradul de notorietate al persoanei în cauză.

34. Curtea Federală de Justiţie a subliniat că această manieră de a pune în balanţă interesele

aflate în joc era conformă cu cerinţele Curţii referitoare la o protecţie eficientă a sferei private

şi cu imperativele libertăţii presei şi că nu intra în conflict cu forţa obligatorie a hotărârii

Curţii Constituţionale Federale din 15 decembrie 1999. Desigur, aceasta limitase protejarea

sferei private împotriva publicării unor fotografii nedorite la cazuri de izolare spaţială. Totuşi,

acest lucru nu împiedica atunci când erau puse în balanţă, să se ţină seama într-o măsură mai

mare de valoarea informativă pentru public. De altfel, Curtea Constituţională Federală

confirmase [recent] punerea în balanţă de către Curtea Federală de Justiţie conform acestor

criterii, într-o hotărâre care privea reclamantul (decizia din 13 iunie 2006, nr. 1 BvR 565/06).

35. În opinia Curţii Federale de Justiţie, având în vedere că valoarea informativă a

fotografiei era criteriul hotărâtor pentru punerea în balanţă şi că fotografia contestată în cazul

cu care era sesizată fusese publicată în contextul unui reportaj scris, conţinutul textului care

însoţea fotografia nu putea fi ignorat.

36. Aplicând criteriile astfel dezvoltate cazului care i-a fost prezentat, Curtea Federală de

Justiţie, începând cu a doua şi a treia fotografie, a arătat că a doua fotografie îi înfăţişa pe

reclamanţi în timpul vacanţei de schi pe o stradă animată din St. Moritz. Deşi presa putea, în

principiu, să decidă singură conţinutul publicaţiilor sale şi deşi reclamanţii se aflau într-adevăr

într-un loc public, în mijlocul altor persoane, nici articolul, nici fotografia nu priveau un

eveniment de interes general sau din istoria contemporană. Vacanţele personalităţilor celebre

ţineau de domeniul cheie (Kernbereich) al sferei private. Publicarea articolului şi a fotografiei

nu servea decât unor scopuri de divertisment, fără nicio importanţă socială şi, prin urmare, nu

putea să se facă fără consimţământul reclamantei.

8

37. Curtea Federală de Justiţie a arătat că a treia fotografie îi înfăţişa pe reclamanţi într-un

telescaun la Zürs, în timpul vacanţei lor de schi. Dacă Balul Trandafirului care urma să aibă

loc în Monaco, despre care se vorbea în articolul care însoţea poza, putea eventual să fie

considerat drept un eveniment din istoria contemporană, prezentând un interes social general,

nu exista nicio legătură între fotografie şi acest eveniment. Fotografia avea ca scop

completarea fragmentului din articol în care se prezentau informaţii privind petrecerea

aniversară din St. Moritz a reclamantului şi vacanţa de schi din Zürs a reclamanţilor. Prin

urmare, era vorba despre informaţii care ţineau exclusiv de sfera privată a reclamantei şi care

nu serveau decât unui interes de divertisment. În consecinţă, nici a treia fotografie nu putea fi

publicată fără consimţământul reclamantei.

38. În ceea ce priveşte prima fotografie, Curtea Federală de Justiţie a remarcat faptul că,

deşi aceasta nu conţinea informaţii legate de vreun eveniment din istoria contemporană sau nu

contribuia la o dezbatere de interes general, acest lucru nu era valabil pentru textul care o

însoţea. Desigur, partea care se referea la vacanţa de schi a reclamantei nu avea nicio legătură

cu un eveniment din istoria contemporană sau de interes general, chiar dacă s-ar pleca de la o

interpretare amplă a acestor expresii. În schimb, în ceea ce priveşte sănătatea prinţului

Rainier, Curtea Federală de Justiţie a afirmat în special următoarele:

„Obiectul informării era, de asemenea, boala prinţului de Monaco, care domnea la vremea respectivă.

Boala acestuia reprezenta, prin urmare, un eveniment din istoria contemporană, despre care presa putea să

scrie. Calitatea redactării şi a concepţiei articolului nu sunt hotărâtoare, deoarece libertatea presei nu

permite ca aplicabilitatea unui drept fundamental să depindă de calitatea produsului presei şi a articolului

redactat. Acest lucru este valabil, de asemenea, în măsura în care articolul comentează comportamentul

membrilor familiei pe perioada bolii prinţului, şi, în orice caz, reclamanta nu a atacat articolul în această

privinţă. Fotografia în litigiu susţine şi ilustrează această informaţie.”

39. Curtea Federală de Justiţie concluzionează că, în aceste circumstanţe şi după aprecierea

contextului reportajului în ansamblu, reclamanta nu avea interese legitime care să se fi putut

opune publicării fotografiei care înfăţişa reclamanţii în plină stradă. Aceasta a considerat că

fotografia în cauză nu avea, în special, efectul unei încălcări proprii (eigenständiger

Verletzungseffekt) care să poată justifica o concluzie diferită şi că nimic nu indica faptul că

fotografia fusese făcută clandestin sau cu mijloace tehnice echivalente care să facă publicarea

acesteia ilegală.

iv. Hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 26 februarie 2008

40. Prin hotărârea din 26 februarie 2008, Secţia întâi (Senat) a Curţii Constituţionale

Federale a respins acţiunile constituţionale introduse de reclamantă (nr. 1 BvR 1626/07) şi ale

Editurii Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG (nr. 1 BvR 1602/07) împotriva hotărârii Curţii

Federale de Justiţie (nr. VI ZR 51/06).

În aceeaşi hotărâre, aceasta a admis acţiunea constituţională (nr. 1 BvR 1606/07) a Editurii

Klambt-Verlag GmbH & Cie împotriva interzicerii, pronunţată de Curtea Federală de Justiţie

(hotărârea din 6 martie 2007, nr. VI ZR 52/06), oricărei noi publicări a unei fotografii apărute

în revista 7 Tage, care îi înfăţişează pe reclamanţi în vacanţă într-un loc neprecizat şi care

însoţeşte un reportaj scris privind posibilitatea de a închiria o vilă de vacanţă a familiei

von Hannover din Kenya. Această procedură face obiectul unei cereri distincte a reclamantei

în faţa Curţii (nr. 8772/10).

41. Curtea Constituţională Federală a observat, în primul rând, că hotărârile judecătoreşti

constituiau o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantei la protejarea personalităţii sale,

garantat la art. 1 § 1 şi 2 § 1 din Legea fundamentală. Acest drept, precum şi libertatea presei,

nu erau totuşi garantate în mod nelimitat. Limitele libertăţii presei erau stabilite la art. 22 şi

următoarele din Legea privind drepturile de autor, precum şi la art. 8 din convenţie.

Prevederile Legii privind drepturile de autor şi art. 10 din convenţie restrângeau dreptul la

protejarea personalităţii. În ordinea juridică germană, convenţia avea rangul unei legi federale

ordinare. La nivelul dreptului constituţional, drepturile şi libertăţile pe care le garanta

9

Constituţia, precum şi jurisprudenţa Curţii, serveau drept repere de interpretare pentru a stabili

conţinutul şi sfera de aplicare ale unui drept fundamental.

42. Curtea Constituţională Federală a amintit jurisprudenţa Curţii privind art. 8 şi 10 din

convenţie, precum şi propria jurisprudenţă referitoare la diferitele drepturi fundamentale aflate

în joc, reluând principiile care decurg din hotărârea principiu a acesteia din 15 decembrie

1999 (Von Hannover, citată anterior, pct. 25). Aceasta a adăugat că, în măsura în care o

imagine nu aducea prin ea însăşi o contribuţie la formarea opiniei publice, valoarea sa

informativă trebuia să fie apreciată în contextul articolului care însoţea fotografia. Cu toate

acestea, în ipoteza în care acest articol nu ar fi decât nu pretext pentru a publica o fotografie a

unei persoane cunoscute publicului larg, nu ar exista nicio contribuţie la formarea opiniei

publice şi, prin urmare, nu ar fi oportun să se acorde întâietate interesului de publicare faţă de

protecţia personalităţii.

43. În continuare, Curtea Constituţională Federală declară că, pentru a aprecia ce anume

impunea protecţia personalităţii, era necesar să se ţină seama nu numai de circumstanţele în

care fusese făcută fotografia, de exemplu dacă fusese făcută clandestin sau dacă era fructul

unei urmăriri permanente de către fotografi, ci şi de situaţia în care fusese surprinsă persoana

în cauză şi de modul în care era reprezentată aceasta. Dreptul la protecţia personalităţii căpăta

atunci mai multă greutate în cazul în care fotografia expunea detalii din viaţa privată care nu

făceau, de obicei, obiectul unor dezbateri publice. Acelaşi lucru era valabil şi în cazul în care

persoana respectivă putea să se aştepte în mod legitim, ţinând seama de circumstanţe, să nu fie

publicată nicio fotografie, deoarece se aflase într-o situaţie care ţinea de sfera privată

(räumliche Privatheit), mai ales într-un loc protejat în mod special. Dreptul la protecţia

personalităţii putea, de asemenea, să prevaleze asupra interesului de publicare în afara

situaţiilor de izolare spaţială, în special atunci când persoana în cauză se afla într-un moment

de destindere sau de relaxare, eliberată de constrângerile vieţii profesionale sau cotidiene.

44. Curtea Constituţională Federală a subliniat că nu era necesar, în această privinţă, să se

acorde importanţă repartizării unor obligaţii procedurale privind prezentarea faptelor şi

sarcina probei. Era necesar să se asigure că nici presa, nici persoana vizată nu erau

împiedicate să dovedească circumstanţele relevante pentru punerea în balanţă a intereselor.

Dacă presa intenţiona să publice o fotografie fără consimţământul persoanei în cauză, i se

putea impune să expună, în mod substanţial, condiţiile în care fusese făcută fotografia, pentru

a-i permite instanţei să examineze chestiunea de a stabili dacă aşteptările legitime ale

persoanei în cauză se opuneau publicării fotografiei.

45. Curtea Constituţională Federală a reamintit că era de competenţa instanţelor civile să

aplice şi să interpreteze prevederile de drept civil, în lumina drepturilor fundamentale aflate în

joc şi ţinând seama de convenţie. Rolul acesteia se limita la a verifica dacă instanţa a ţinut

seama suficient de influenţa drepturilor fundamentale atunci când a interpretat şi aplicat legea

şi a pus în balanţă drepturi divergente. Aceasta era şi sfera controlului instanţei constituţionale

în ceea ce priveşte chestiunea de a stabili dacă instanţele şi-au îndeplinit obligaţia de a integra

jurisprudenţa Curţii în domeniul respectiv din ordinea juridică naţională (Teilrechtsordnung).

Faptul că punerea în balanţă a drepturilor de către instanţă în litigii multipolare – adică litigii

care implică interese divergente – şi complexe poate avea, de asemenea, alt rezultat, nu era un

motiv suficient pentru a determina instanţa constituţională să corecteze o hotărâre

judecătorească. Cu toate acestea, exista o încălcare a Constituţiei în cazul în care nu fuseseră

respectate sfera de protecţie (Schutzbereich) sau domeniul de aplicare a unui drept

fundamental aflat în joc şi, prin urmare, punerea în balanţă fusese defectuoasă, sau în cazul în

care cerinţele care decurg din dreptul constituţional sau din Convenţie nu fuseseră luate în

considerare în mod corespunzător.

46. Examinând cazul care i-a fost înaintat, Curtea Constituţională Federală a observat că

hotărârea Curţii Federale de Justiţie şi criteriile dezvoltate de aceasta nu erau criticabile din

punct de vedere al dreptului constituţional. Aceasta a considerat, în special, că nimic nu

împiedicase Curtea Federală de Justiţie să se abată de la propria jurisprudenţă constantă în

10

materie şi să dezvolte un nou concept de protecţie. Faptul că aceasta nu contestase, în

hotărârea sa de principiu din 15 decembrie 1999, conceptul anterior de protecţie al Curţii

Federale de Justiţie însemna doar că acesta fusese conform cu criteriile de drept

constituţional. Acest lucru nu implica însă faptul că un alt concept nu putea să îndeplinească

aceste criterii. În special, nimic nu împiedicase Curtea Federală de Justiţie să renunţe la

conceptul său juridic de „personalitate din istoria contemporană” şi să dea întâietate unei

puneri în balanţă a intereselor contradictorii, atunci când a examinat chestiunea de a stabili

dacă o fotografie ţinea de domeniul istoriei contemporane şi, din acest motiv, putea fi

publicată fără consimţământul persoanei în cauză (cu excepţia cazului în care aceasta aducea

atingere unui interes legitim al persoanei respective).

47. Aplicând criteriile astfel stabilite fotografiilor în cauză şi începând cu cea de-a doua şi

a treia fotografie, a căror interzicere de publicare fusese contestată de Editura Ehrlich & Sohn

(supra, pct. 40), Curtea Constituţională Federală a arătat că Curtea Federală de Justiţie ţinuse

cont de faptul că a doua fotografie o înfăţişa pe reclamantă într-un loc public, care nu era

izolat sau protejat de public, dar că aceasta acordase totuşi o greutate decisivă faptului că

reportajul nu se referea la vacanţa de schi a reclamantei, adică o situaţie care aparţinea

domeniului cheie al sferei private şi care răspundea nevoii de relaxare a reclamantei, şi că,

prin urmare, nu exista alt interes pentru public decât satisfacerea curiozităţii acestuia. De

altfel, contrar a ceea ce pretindea editura, interesul cititorilor pentru costumul ultimul răcnet al

reclamantei nu corespundea niciunui interes public. În plus, articolul nu menţiona acest aspect

nicăieri.

48. În opinia Curţii Constituţionale Federale, aceeaşi concluzie se impunea şi în ceea ce

priveşte a treia fotografie. Nici articolul în care se comenta călătoria reclamantei şi a soţului

său la St. Moritz pentru a sărbători aniversarea acestuia, nici fotografia în care aceştia apar

într-un telescaun nu aveau niciun interes de informare pentru public în afară de satisfacerea

curiozităţii acestuia. Deşi articolul menţiona, de asemenea, Balul Trandafirului – un

eveniment care, conform Curţii Federale de Justiţie, putea eventual să fie considerat ca ţinând

de istoria contemporană – nu a fost identificată nicio legătură între acest eveniment şi

fotografie.

49. Examinând aceeaşi fotografie, Curtea Constituţională Federală a considerat că Curtea

Federală de Justiţie considerase în mod corect că boala prinţului care conducea principatul

Monaco era un eveniment de interes general. În consecinţă, presa avusese dreptul să relateze

în acest context şi felul în care copiii prinţului îşi împăcau obligaţiile de solidaritate familială

cu nevoile legitime ale vieţii lor private, printre care se număra dorinţa de a pleca în vacanţă.

Concluzia Curţii Federale de Justiţie, conform căreia fotografia publicată avea o legătură

suficientă cu evenimentul descris în articol, nu era criticabilă din punct de vedere al dreptului

constituţional.

50. Curtea Constituţională Federală a subliniat că Curtea Federală de Justiţie precizase

faptul că protejarea personalităţii putea să prevaleze în cazul în care fotografia în cauză fusese

făcută în condiţii deosebit de defavorabile persoanei vizate, de exemplu, dacă fotografia

fusese făcută clandestin sau era fructul unei urmăriri permanente de către fotografi. Cu toate

acestea, editura oferise detalii privind efectuarea fotografiei în litigiu, fără ca reclamanta să fi

denunţat insuficienţa acestor informaţii în faţa instanţelor civile „inferioare” sau în faţa Curţii

Federale de Justiţie. În special, persoana în cauză nu susţinuse că fotografia contestată fusese

făcută în condiţii care îi erau defavorabile.

51. Curtea Constituţională Federală a respins, de asemenea, acuzaţia reclamantei conform

căreia Curtea Federală de Justiţie nu respectase sau nu luase în considerare în mod

corespunzător jurisprudenţa Curţii. Amintind că un astfel de capăt de cerere putea fi invocat în

faţa sa dacă era întemeiat pe un drept fundamental garantat de legea fundamentală, aceasta a

arătat că Curtea Federală de Justiţie luase în considerare hotărârile Von Hannover (citată

anterior) şi Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei (nr. 53678/00, CEDO 2004-X) şi nu

îşi încălcase obligaţia de a respecta criteriile stabilite de convenţie. Procedând la o analiză a

11

jurisprudenţei Curţii în materie, Curtea Federală de Justiţie a arătat că, atunci când trebuiau

puse în balanţă drepturi divergente, criteriul hotărâtor al acesteia era chestiunea de a stabili

dacă ansamblul reportajului (articol şi fotografie) contribuia la formarea liberă a opiniei

publicului. În plus, era necesar să se facă o distincţie între personajele politice, personajele

publice şi persoanele obişnuite. Dacă acestea din urmă beneficiau de cea mai mare protecţie,

personalităţile politice nu se puteau aştepta decât la o protecţie scăzută împotriva unor

reportaje care le vizau.

52. Conform jurisprudenţei Curţii (Gourguénidzé împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct.

57, 17 octombrie 2006, şi Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, pct. 27, CEDO 2005-I),

reclamanta făcea parte din personajele publice, ceea ce îi permitea presei, în prezenţa unui

interes de informare a publicului, să publice fotografii, chiar dacă acestea priveau viaţa

cotidiană publică a persoanei în cauză. O astfel de publicare, de altfel protejată la art. 10 din

convenţie, putea servi la exercitarea unui control public asupra comportamentului privat al

persoanelor influente din viaţa economică, culturală sau jurnalistică. Curtea Constituţională

Federală a reamintit că fusese deja criticată de către Curte abordarea instanţelor naţionale care

aplicaseră criterii prea restrictive la examinarea chestiunii de a stabili dacă mass-media

raporta sau nu probleme de interes general atunci când relata circumstanţe care ţineau de viaţa

privată a unei persoane care nu aparţinea sferei politice (cu trimitere la Tønsbergs Blad A.S. şi

Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 87, CEDO 2007-III). Totuşi, era suficient ca

reportajul să aibă ca obiect, cel puţin într-o anumită măsură, probleme importante care ţin de

domeniul politic sau de alte domenii (cu trimitere la Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior,

pct. 45).

53. Curtea Constituţională Federală concluzionează că Curtea Federală de Justiţie

considerase în speţă că reportajul în litigiu aborda teme importante într-o societate

democratică. În hotărârea sa Von Hannover, citată anterior, Curtea nu exclusese din principiu

posibilitatea ca un reportaj care contribuia la o dezbatere privind probleme de interes general

să fie însoţit de fotografii care arată o scenă din viaţa cotidiană a unei personalităţi politice sau

a unui personaj public. Deşi, în cauza Von Hannover, Curtea concluzionase că fotografiile

contestate în această cauză nu aveau o valoare informativă, nu era criticabil din perspectiva

dreptului constituţional faptul că respectiva Curte Federală de Justiţie, după ce apreciase

circumstanţele cazului care îi fusese prezentat ţinând seama de jurisprudenţa Curţii, ajunsese

la concluzia că fotografia în cauză avea o valoare informativă.

b) A doua serie de proceduri

54. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg cu scopul

de a interzice orice nouă publicare a fotografiei apărute în revista Frau Aktuell nr. 9/02 din 20

februarie 2002.

55. Prin hotărârea din 1 iulie 2005, tribunalul regional a admis cererea reclamantei.

56. Prin hotărârea din 13 decembrie 2005, Curtea de Apel din Hamburg a admis apelul

editurii şi a anulat hotărârea tribunalului regional.

57. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 14/06), Curtea Federală de Justiţie a

respins recursul reclamantei din aceleaşi motive precum cele prezentate în hotărârea sa din

aceeaşi zi (nr. VI ZR 51/06 – supra, pct. 28-39). Aceasta a precizat că reclamanta nu susţinuse

în faţa acesteia – şi, de altfel, nimic nu indica acest lucru – că fotografia fusese făcută

clandestin sau cu mijloace tehnice echivalente care făceau publicarea sa ilegală.

58. Prin Decizia din 16 iunie 2008 (nr. 1 BvR 1625/07), o cameră formată din trei

judecători din cadrul Curţii Constituţionale Federale a hotărât să nu admită acţiunea

constituţională a reclamantei, fără să motiveze decizia sa.

12

2. Procedurile iniţiate de reclamant

a) Prima procedură

59. La 30 noiembrie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg cu

scopul de a interzice editurii Ehrlich & Sohn GmbH & Co. KG orice nouă publicare a trei

fotografii apărute în revista Frau im Spiegel.

60. Prin hotărârea din 1 iulie 2005, tribunalul regional a admis această cerere.

61. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel din Hamburg a admis apelul

editurii.

62. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 50/06), Curtea Federală de Justiţie a

respins recursul reclamantului privind prima fotografie. În ceea ce priveşte a doua şi a treia

fotografie, aceasta a admis recursul, a casat hotărârea curţii de apel şi a restabilit interdicţia

pronunţată de tribunalul regional. Aceasta şi-a întemeiat concluziile pe aceleaşi motive

precum cele expuse în hotărârea sa nr. VI ZR 51/06 din aceeaşi zi (supra, pct. 28-39). În ceea

ce privea notorietatea reclamantului, aceasta a confirmat opinia curţii de apel conform căreia

reclamantul era o persoană cunoscută publicului, în special în calitate de soţ al reclamantei,

care atrăgea în mod special atenţia publicului.

63. Prin Decizia din 16 iunie 2008 (nr. 1 BvR 1624/07), o cameră formată din trei

judecători din cadrul Curţii Constituţionale Federale a hotărât să nu admită acţiunea

constituţională a reclamantului, fără să motiveze decizia sa.

b) A doua procedură

64. La 29 noiembrie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Regional din Hamburg cu

scopul de a interzice orice nouă publicare de către Editura WZV Westdeutsche

Zeitschriftenverlag GmbH & Co. KG a fotografiei apărute în revista Frau Aktuell.

65. Prin hotărârea din 24 iunie 2005, tribunalul regional a admis cererea reclamantului.

66. Prin hotărârea din 13 decembrie 2005, Curtea de Apel Hamburg a admis apelul editurii.

67. Prin hotărârea din 6 martie 2007 (nr. VI ZR 13/06), Curtea Federală de Justiţie a

respins recursul reclamantului din aceleaşi motive precum cele prezentate în hotărârea sa din

aceeaşi zi (nr. VI ZR 14/06 – supra, pct. 57).

68. Prin Decizia din 16 iunie 2008 (nr. 1 BvR 1622/07), o cameră formată din trei

judecători din cadrul Curţii Constituţionale Federale a hotărât să nu admită acţiunea

constituţională a reclamantului, fără să motiveze decizia sa.

II. Dreptul intern şi european relevante

A. Constituţia Federală

69. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei Federale sunt redactate astfel:

Art. 1 § 1

„Demnitatea fiinţei umane este intangibilă. Toate autorităţile publice au obligaţia să o respecte şi să o

protejeze.”

Art. 2 § 1

„Fiecare om are dreptul la dezvoltarea liberă a personalităţii sale, cu condiţia să nu aducă atingere

drepturilor celorlalţi şi nici să nu încalce ordinea constituţională sau legea morală [Sittengesetz]”.

Art. 5 § 1 şi Art. 5 § 2

„Fiecare om are dreptul să se exprime şi să difuzeze liber opinia sa verbal, în scris sau prin intermediul

unor imagini şi să se informeze fără restricţii din surse care sunt accesibile tuturor. Libertatea presei şi

libertatea de informare prin radio, televiziune sau cinema sunt garantate. Nu există cenzură.

13

2. Limitele acestor drepturi se găsesc în dispoziţiile legilor generale, în dispoziţiile legale privind

protecţia tinerilor şi în dreptul la respectarea onoarei personale [Recht der persönlichen Ehre].”

B. Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic

70. Art. 22 § 1 din Legea privind drepturile de autor din domeniul artistic (Gesetz

betreffend das Urheberrecht an Werken der bildenden Künste und der Photographie –

Kunsturhebergesetz) prevede că imaginile nu pot fi difuzate decât cu autorizaţia expresă a

persoanei în cauză. Art. 23 § 1 nr. 1 din lege prevede excepţii de la această regulă în cazul în

care imaginile în cauză ţin de istoria contemporană (Bildnisse aus dem Bereich der

Zeitgeschichte), cu condiţia ca publicarea lor să nu aducă atingere unui interes legitim

(berechtigtes Interesse) al persoanei în cauză (art. 23 § 2).

C. Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind

dreptul la respectarea vieţii private

71. Pasajele relevante în speţă din această rezoluţie, adoptată de Adunarea Parlamentară la

26 iunie 1998, sunt redactate astfel:

„1. Adunarea aminteşte dezbaterea de actualitate pe care a consacrat-o dreptului la respectarea vieţii

private în cursul sesiunii din septembrie 1997, la câteva săptămâni după accidentul care a costat-o viaţa pe

prinţesa de Wales.

2. Cu această ocazie, anumite voci au solicitat o consolidare la nivel european a protecţiei vieţii private, în

special a persoanelor publice, prin intermediul unei convenţii, în vreme ce altele considerau că viaţa privată

era suficient de protejată de legislaţiile naţionale şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că nu

trebuia să se aducă atingere libertăţii de exprimare.

3. Pentru a aprofunda reflectarea asupra acestui subiect, comisia pentru probleme juridice şi drepturile

omului a organizat o audiere la Paris la 16 decembrie 1997, cu participarea atât a persoanelor publice sau a

reprezentanţilor acestora, cât şi a mass-mediei.

4. Dreptul la respectarea vieţii private, garantat la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a

fost deja definit de Adunare în Declaraţia privind mijloacele de comunicare în masă şi drepturile omului din

cadrul Rezoluţiei 428 (1970) ca fiind „dreptul de a-şi trăi viaţa după bunul plac, cu un minim de ingerinţe”.

5. Pentru a ţine seama de apariţia unor noi tehnologii ale comunicării ce permit stocarea şi utilizarea de

date personale, este necesar să se adauge la această definiţie dreptul de a-şi controla propriile date.

6. Adunarea este conştientă de faptul că dreptul la respectarea vieţii private face adesea obiectul unor

atingeri, chiar şi în ţările dotate cu o legislaţie specifică pentru protejarea acesteia, deoarece viaţa privată a

devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. În special persoanele

publice sunt victimele acestor atingeri, deoarece detaliile vieţii lor private reprezintă un argument pentru

vânzare. În acelaşi timp, persoanele publice trebuie să fie conştiente că poziţia caracteristică pe care o

adoptă în societate şi care este adesea consecinţa propriei lor alegeri, antrenează automat o presiune mare în

viaţa lor privată.

7. Persoanele publice sunt cele care exercită funcţii publice şi/sau folosesc resurse publice şi, mai general,

toate persoanele care joacă un rol în viaţa publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt

tip.

8. Mass-media aduce adesea atingere dreptului la respectarea vieţii private în numele unei interpretări

unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor

omului, considerând că cititorii săi au dreptul să ştie totul despre persoanele publice.

9. Este adevărat că anumite fapte care ţin de sfera vieţii private a persoanelor publice, în special

politicieni, pot fi de interes pentru cetăţeni şi că, prin urmare, este legitim ca acestea să fie aduse la

cunoştinţa cititorilor care sunt, de asemenea, alegători.

10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor două

drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenţia europeană a drepturilor omului:

dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare.

14

11. Adunarea reafirmă importanţa dreptului la respectarea vieţii private a fiecărei persoane şi a dreptului

la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăţi democratice. Aceste drepturi nu sunt

nici absolute şi nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanţă egală.

12. Adunarea reaminteşte totuşi că dreptul la respectarea vieţii private garantat la art. 8 din Convenţia

europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva

ingerinţei autorităţilor publice, dar şi împotriva ingerinţei persoanelor particulare şi a instituţiilor private,

inclusiv mijloacele de informare în masă.

13. Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenţia europeană a drepturilor

omului şi, în plus, numeroase legislaţii naţionale care includ dispoziţii ce garantează această protecţie, nu

este necesar, în consecinţă, să se propună adoptarea unei noi convenţii pentru a garanta dreptul la

respectarea vieţii private.

(...)”

D. Rezoluţia Comitetului de Miniştri privind executarea hotărârii Von Hannover (nr.

59320/00) din 24 iunie 2004

72. Rezoluţia Comitetului de Miniştri (CM/ResDH(2007)124), inclusiv anexa (extrase), adoptată la 31 octombrie 2007 în cadrul celei de-a 1007-a reuniuni a Delegaţilor

Miniştrilor, este redactată astfel:

„Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 46 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, care prevede supravegherea de către Comitet a executării hotărârilor definitive ale

Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Convenţia” şi „Curtea”);

Având în vedere hotărârile transmise de Curte Comitetului odată devenite definitive;

Amintind că încălcarea Convenţiei constatată de Curte în această cauză priveşte atingerea adusă

respectului la viaţa privată a reclamantei, prinţesa Caroline Von Hannover, fiica cea mare a prinţului

Rainier III de Monaco, ca urmare a respingerii de către instanţele germane a cererilor sale care vizau

interzicerea publicării anumitor fotografii care o priveau (încălcarea art. 8) (a se vedea detalii în anexă);

Având în vedere că a solicitat Guvernului statului pârât să îl informeze cu privire la măsurile adoptate în

urma hotărârii Curţii, ţinând seama de obligaţia Germaniei de a se conforma acestora în conformitate cu art.

46 § 1 din convenţie;

Având în vedere că a examinat informaţiile transmise de Guvern în conformitate cu Regulile Comitetului

pentru aplicarea art. 46 § 2 din convenţie;

Asigurându-se că statul pârât a plătit părţii reclamante, în termenul stabilit, reparaţia echitabilă prevăzută

în hotărâre (a se vedea detalii în anexă),

Reamintind că aceste constatări ale Curţii privind încălcarea impun, în afara plăţii reparaţiei echitabile

acordate de Curte în hotărârile sale, adoptarea de către statul pârât, dacă este necesar:

– a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcărilor şi să elimine consecinţele, dacă este posibil

prin restitutio in integrum; şi

– a unor măsuri generale, care să permită prevenirea unor încălcări similare;

DECLARĂ, după ce a examinat măsurile adoptate de statul pârât (a se vedea anexa), că şi-a îndeplinit

funcţiile în temeiul art. 46 § 2 din convenţie în prezenta cauză şi

DECIDE încheierea examinării cauzei.

Anexa la Rezoluţia CM/ResDH(2007)124

Informaţii privind măsurile adoptate cu scopul de a se conforma hotărârii din cauza

(...)

I. Plata reparaţiei echitabile şi măsuri individuale

(...)

b) Măsuri individuale

Reclamanta nu a luat nicio măsură pentru a împiedica noi publicări ale fotografiilor în cauză ulterior

hotărârii Curţii Europene, deşi a avut această posibilitate în temeiul dreptului german. În schimb, aceasta a

15

sesizat instanţele cu privire la o fotografie similară (a se vedea partea Măsuri cu caracter general, punctul

4). Conform informaţiilor de care dispune Secretariatul, fotografiile contestate în această cauză nu au fost

republicate în presa germană.

II. Măsuri generale

– Publicarea şi difuzarea hotărârii Curţii Europene: Hotărârea a făcut obiectul unei acoperiri mediatice

largi, precum şi al unor discuţii în cadrul comunităţii juridice germane. La fel ca în cazul tuturor hotărârilor

Curţii Europene, aceasta este accesibilă publicului pe site-ul internet al Ministerului Federal de Justiţie

(www.bmj.de, Themen: Menschenrechte, EGMR) care include un link direct către site-ul internet al Curţii

pentru hotărârile în germană (www.coe.int/T/D/Menschenrechtsgerichtshof/Dokumente_auf_Deutsch/). În

plus, hotărârea a fost difuzată printr-o scrisoare de către Agentul guvernamental autorităţilor şi instanţelor

interesate.

– Schimbare în jurisprudenţă: instanţele au ţinut seama de hotărârea Curţii Europene în cauze similare cu

care au fost sesizate, recunoscându-i astfel un efect direct în dreptul german:

1) Asociaţia unui cântăreţ celebru a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Berlin (KG Urt. v.

29.10.2004, 9 W 128/04 Neue Juristische Wochenschrift, NJW, 2005, p. 605- 607).

2) Principiile convenţiei astfel cum au fost stabilite de Curtea Europeană în hotărârile sale au fost, de

asemenea, confirmate, deşi nu erau direct relevante, în hotărârea tribunalului de instanţă din Hamburg, prin

care a fost interzisă exploatarea comercială a popularităţii fostului cancelar Schröder (AG Hambourg, Urt.

v. 2.11.2004, 36A C 184/04, NJW-RR 2005, p. 196-198).

3) Pe baza hotărârii Curţii Europene, Curtea Civilă Federală a confirmat o hotărâre care autoriza

publicarea unui articol privind o amendă contravenţională aplicată soţului reclamantei pentru exces de

viteză pe o autostradă franceză. Curtea a considerat că publicul avea un interes legitim de a fi informat cu

privire la această infracţiune, deoarece acest tip de comportament face obiectul unei dezbateri publice

(BGH, Urt. v. 15.11.2005, VI ZR 286/04, disponibilă pe site-ul www.bundesgerichtshof.de).

4) În ceea ce priveşte reclamanta, în iulie 2005, Curtea Regională din Hamburg (Landgericht), făcând

referire la hotărârea Curţii Europene, s-a pronunţat în favoarea reclamantei, interzicând publicarea unei

fotografii care înfăţişa reclamanta alături de soţul ei pe o stradă din St Moritz, în timpul vacanţei lor de

schi. Cu toate acestea, în decembrie 2005, instanţa de al doilea grad de jurisdicţie (Curtea de Apel

Hamburg, Oberlandesgericht) a casat această decizie, întemeindu-se mai degrabă pe jurisprudenţa Curţii

Constituţionale Federale din Germania (Bundesverfassungsgericht). Ca urmare a unei cereri de revizuire

introdusă de reclamantă, Curtea Federală Civilă (Bundesgerichtshof) a decis, la 6 martie 2007, că fotografia

în cauză putea fi publicată. În raţionamentul său, evaluând diversele interese aflate în joc, instanţa internă a

ţinut seama în mod explicit de standardele convenţiei, astfel cum au fost stabilite în hotărârea Curţii

Europene (BGH Urt. v. 6.3.2007, VI ZR 14/06, disponibilă pe site-ul www.bundesgerichtshof.de) (...).”

În drept

I. Cu privire la disjungerea cererilor

73. Curtea remarcă faptul că, înainte să se desesizeze în favoarea Marii Camere, camera

conexase prezentele cereri cu cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei (nr. 39954/08 –

supra, pct. 3). Totuşi, având în vedere natura faptelor şi a chestiunilor de fond care fac

obiectul acestor cauze, Marea Cameră a considerat adecvată disjungerea cererii nr. 39954/08

de prezentele cereri.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

74. Reclamanţii se plâng de refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare

a fotografiei apărute la 20 februarie 2002 în revistele Frau im Spiegel nr. 9/02 şi Frau aktuell

nr. 9/02. Aceştia pretind că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii lor private, astfel

cum este garantat la art. 8 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate

astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (...)

16

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care

acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este

necesară pentru [...] protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

75. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul

art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

76. Guvernul subliniază, de la început, că nu există niciun conflict între Curtea

Constituţională Federală şi Curte. Acesta aminteşte că, în hotărârea sa din 14 octombrie 2004

(hotărârea Görgülü – nr. 2 BvR 1481/04, Culegere de hotărâri şi decizii ale Curţii

Constituţionale Federale nr. 111, p. 307), Curtea Constituţională Federală a precizat că faptul

că instanţa naţională nu ţinuse cont suficient de convenţie sau de jurisprudenţa Curţii putea

face obiectul unei acţiunui constituţionale în faţa acesteia. Acesta susţine că, în speţă, Curtea

Federală de Justiţie şi Curtea Constituţională Federală au luat în considerare jurisprudenţa

Curţii, în special hotărârea Von Hannover. Prin urmare, nu se putea vorbi deloc despre o

atitudine de refuz din partea acestor instanţe, care, dimpotrivă, acordaseră dreptului

personalităţii o protecţie mai mare decât înainte.

77. Guvernul remarcă faptul că prezentele cereri privesc, până la urmă, doar o singură

fotografie. Conform acestuia, deşi este adevărat că fotografiile publicate la 20 februarie 2002,

fără să fie identice, sunt în mod verosimil din aceeaşi serie, este la fel de adevărat că, pentru

un spectator neutru, este vorba despre aceeaşi reprezentare fotografică a reclamanţilor, în

ciuda diferenţelor de format şi de încadrare. Guvernul aminteşte că celelalte fotografii

examinate în Decizia Curţii Constituţionale Federale din 26 februarie 2008 fie au fost

interzise publicării de către Curtea Federală de Justiţie, fie fac obiectul unei cereri diferite în

faţa Curţii. Alte fotografii, menţionate de reclamanţi în observaţiile lor, nu ar putea fi luate în

considerare de Curte, având în vedere că procedurile interne în această privinţă nu erau încă

finalizate.

78. Guvernul arată că, până la hotărârea Von Hannover, instanţele germane au utilizat

noţiunea, caracterizată printr-o absenţă a flexibilităţii, de „personalitate absolută din istoria

contemporană”, care nu beneficia decât de o protecţie redusă în dreptul german. Ca urmare a

hotărârii Von Hannover, Curtea Federală de Justiţie a renunţat la acest concept şi a dezvoltat

conceptul de protecţie (gradată), în temeiul căruia era necesar, de acum înainte, să se

demonstreze pentru fiecare fotografie că există un interes de a o publica. În plus, conform noii

abordări adoptate de Curtea Federală de Justiţie, punerea în balanţă a intereselor aflate în joc

consta în a stabili dacă publicarea contribuia la o dezbatere publică. Valoarea informativă a

publicării are o importanţă deosebită în această privinţă. Pe scurt, noua jurisprudenţă a Curţii

Federale de Justiţie, confirmată de Curtea Constituţională Federală, acorda o importanţă mai

mare protecţiei personalităţii, astfel cum o demonstrează faptul că două din cele trei fotografii

iniţiale au fost interzise. În plus, fotografia în litigiu şi articolele care o însoţeau se disting net

de fotografiile şi comentariile lor care făcuseră obiectul hotărârii Von Hannover.

79. Guvernul contestă acuzaţia reclamanţilor conform căreia prima reclamantă este, în

conformitate cu constatările univoce ale Curţii, o persoană privată. În mai multe hotărâri,

Curtea ar fi calificat-o pe aceasta drept personaj public, diferenţiind-o de o persoană privată

(Gourguénidzé, citată anterior, pct. 40; Sciacca, citată anterior, pct. 27; şi Reklos şi Davourlis

17

împotriva Greciei, nr. 1234/05, pct. 38, 15 ianuarie 2009). Incluzând reclamanţii în categoria

persoanelor publice, instanţele germane nu au făcut decât să reia jurisprudenţa Curţii. Membră

a unei dinastii domnitoare, reclamanta se prezenta publicului în funcţii oficiale din principat.

În plus, aceasta prezida „Fundaţia Prinţesa Grace de Monaco”, ale cărei activităţi au fost

făcute publice de către administraţia monegască în Anuarul oficial al principatului.

80. Guvernul precizează că reclamanţii nu au denunţat în faţa instanţelor naţionale

circumstanţele în care fuseseră făcute fotografiile în litigiu, deşi este vorba despre elemente de

care acestea, de regulă. ţin seama în mod corespunzător. Conform acestuia, deşi fotografiile în

litigiu au fost în mod cert făcute fără ştirea şi fără consimţământul persoanelor în cauză, acest

lucru nu înseamnă însă că acestea au fost făcute clandestin sau în condiţii defavorabile

reclamanţilor.

81. Guvernul susţine că particularitatea cauzelor în care, precum în cazul în speţă, instanţei

naţionale i se solicită să pună în balanţă drepturile şi interesele a două sau mai multe persoane

private constă în faptul că procedura în faţa Curţii reprezintă o continuare a procedurii iniţiale,

fiecare din părţile la procedura internă având posibilitatea de a sesiza Curtea. Tocmai din

acest motiv, nu este suficientă o singură soluţie, fiind vorba de punerea în balanţă a intereselor

aflate în joc, ci ar trebui să existe un „coridor” de soluţii, în limitele căruia instanţa naţională

ar trebui să găsească o posibilitate de a pronunţa decizii conforme cu convenţia. În lipsa

acestuia, Curtea însăşi ar trebui să se pronunţe cu privire la fiecare din aceste cauze, ceea ce ar

intra în atribuţiile sale doar într-o mică măsură. În consecinţă, aceasta ar trebui să limiteze

sfera controlului său şi să intervină doar în cazul în care instanţele interne nu au ţinut seama

de anumite circumstanţe specifice la punerea în balanţă sau dacă rezultatul punerii în balanţă

este în mod evident disproporţionat [a se vedea, de exemplu, Cumpănă şi Mazăre împotriva

României (MC), nr. 33348/96, pct. 111-120, CEDO 2004-XI]. Guvernul susţine că, în relaţia

dintre stat şi cetăţean, creşterea libertăţii persoanei implică doar o limitare a posibilităţii de

ingerinţă din partea statului, în vreme ce, în relaţia dintre doi cetăţeni, acordarea unei

importanţe mai mari dreptului uneia dintre persoanele în cauză restrânge dreptul celorlalţi,

lucru interzis la art. 53 din convenţie. În consecinţă, sfera controlului Curţii este redusă în

astfel de cauze.

82. Guvernul insistă asupra marjei de apreciere de care statul dispune în speţă. Această

marjă depinde de natura activităţilor în joc şi de scopul restricţiilor. De altfel, în jurisprudenţa

recentă a Curţii, aceasta a recunoscut statelor o marjă de apreciere amplă în cauzele care

privesc art. 8 din convenţie (A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 66, 9 aprilie 2009, şi

Armonienė împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 38, 25 noiembrie 2008). În general, marja

statelor este mai mare atunci când nu există un consens la nivel european. Conform

Guvernului, deşi există în mod cert o tendinţă de armonizare a sistemelor juridice în Europa,

totuşi există în continuare diferenţe care se află, de altfel, la originea eşecului negocierilor în

vederea adoptării unui regulament al Uniunii Europene referitor la normele conflictuale din

domeniul delictelor civile [Regulamentul (CE) nr. 864/2007 din 11 iulie 2007 – Regulamentul

Roma II]. Marja de apreciere este amplă şi în cazul în care autorităţile naţionale trebuie să

păstreze un echilibru între interese private şi publice concurente sau diferite drepturi protejate

de convenţie (Dickson împotriva Regatului Unit [MC], nr. 44362/04, pct. 78,

CEDO 2007-XIII, şi Evans împotriva Regatului Unit [MC], nr. 6339/05, pct. 77,

CEDO 2007-IV). În plus, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene confirmă acest

lucru (hotărârile Schmidberger din 12 iunie 2003, C-112/00, şi Omega din 14 octombrie

2004, C-36/02).

b) Reclamanţii

83. Reclamanţii doresc să sublinieze contextul prezentelor cereri. Din momentul în care

reclamanta şi-a pierdut primul soţ într-un accident tragic în 1985, mass-media şi-a dat seama

că povestea văduvei şi a celor trei copii ai săi se preta vânzării şi constituia o piaţă lucrativă.

Deşi codul civil francez interzicea realizarea şi publicarea unor astfel de fotografii în Franţa,

18

reclamanţii au fost totuşi urmăriţi de paparazzi care vindeau aceste fotografii pe alte pieţe, în

special în Germania. Total necunoscut publicului înainte, reclamantul a fost urmărit, de

asemenea, de paparazzi după căsătoria sa cu prima reclamantă şi naşterea copilului lor.

Conform jurisprudenţei instanţelor civile germane, confirmată de Curtea Constituţională

Federală în 1999, reclamanţii ar fi putut să se opună publicării unor astfel de fotografii numai

dacă s-ar fi aflat într-un loc izolat, feriţi de ochii publicului. Reclamanţii avuseseră constant

sentimentul că sunt observaţi, urmăriţi şi persecutaţi şi, prin urmare, îşi puseseră multe

speranţe în hotărârea Von Hannover, în care Curtea a contestat această jurisprudenţă. Din

acest motiv introduseseră, prin urmare, şase cauze pilot privind fotografii comparabile cu cele

care făcuseră obiectul hotărârii Von Hannover. Or, autorităţile germane nu au fost dispuse să

adere la această hotărâre. Acest lucru este dovedit în special, pe de o parte, de declaraţia

ministrului federal al justiţiei şi a cancelarului german de la acea vreme, conform cărora

hotărârea Curţii nu avea un caracter obligatoriu pentru instanţele germane, jurisprudenţa

Curţii Constituţionale Federale având rang superior convenţiei, şi, pe de altă parte, de opiniile

exprimate de judecătorii raportori respectivi din cauzele Caroline von Hannover în faţa Curţii

Constituţionale Federale, într-un interviu şi într-un articol juridic publicate în 2004 şi

respectiv 2009.

84. Germania a refuzat până în prezent în mod categoric să execute hotărârea Von

Hannover, încălcând art. 46 din convenţie. Astfel, în hotărârea Görgülü, Curtea

Constituţională Federală a subliniat că era necesară o executare schematică a hotărârilor

Curţii. Curtea de apel a observat clar în speţă că a prevalat hotărârea Curţii Constituţionale

Federale din 1999. În ceea ce priveşte Curtea Federală de Justiţie şi Curtea Constituţională

Federală, acestea nu au respectat hotărârea Von Hannover şi au continuat să folosească

noţiunea de personalitate (absolută) din istoria contemporană, deşi aceasta a fost contestată de

Curte, care a utilizat termenii „persoană de mare notorietate” sau „persoană cunoscută

publicului larg” şi – de facto – elementul de izolare spaţială, recurgând de acum înainte la

expresia „momente de destindere şi relaxare în afara obligaţiilor vieţii profesionale sau

cotidiene”. Reclamanţii au continuat să facă obiectul unor reportaje în presă privind viaţa lor

cotidiană şi privată şi să fie persecutaţi de paparazzi, fără ca justiţia germană să aibă în vedere

încetarea acestor lucruri. Nefiind în măsură să ştie dacă sunt protejaţi împotriva hărţuirii din

partea paparazzi, aceştia denunţă o situaţie de insecuritate juridică intolerabilă şi un risc

financiar enorm legat de procedurile judiciare pe care trebuie să le iniţieze.

85. Reclamanţii susţin că niciuna din fotografii, luate în considerare separat sau în

contextul articolului care le însoţeşte, nu contribuie la o dezbatere de interes general într-o

societate democratică. Acestea servesc doar pentru a satisface curiozitatea anumitor cititori.

Chestiunea de a şti unde şi cum îşi petrec reclamanţii vacanţele nu este, în mod evident, o

problemă de interes public. O plimbare a reclamanţilor în timpul vacanţei lor nu reprezintă un

eveniment din istoria contemporană, cu atât mai puţin cu cât nu intră sub incidenţa exercitării

unei funcţii oficiale.

86. Menţionarea bolii îndelungate a prinţului Rainier în articolul care însoţeşte fotografiile

în litigiu nu poate schimba această constatare. Articolul nu tratează problema de a şti dacă

boala prinţului îl împiedica să îşi asume obligaţiile de suveran. Doar câteva fraze informează

cititorul privind boala; esenţialul articolului relatează viaţa privată a reclamanţilor şi a altor

membri ai familiei princiare. Boala prinţului a fost doar un pretext pentru a etala viaţa privată

a reclamanţilor. Dacă existau îndoieli în ceea ce priveşte justificarea publicării fotografiei care

îl înfăţişează pe prinţul Rainier împreună cu fiica lui, Stéphanie, publicarea fotografiei în

litigiu în mod clar nu era justificată. Chiar dacă s-ar recunoaşte valoarea informativă a bolii

prinţului, nu ar exista nicio legătură serioasă între vacanţa la schi a reclamanţilor şi această

boală. În plus, un simplu articol ar fi fost suficient pentru a satisface interesul publicului.

87. Reclamanţii susţin că nu era nimic excepţional sau condamnabil în faptul că aceştia au

petrecut, asemenea altor familii, câteva zile într-o vacanţă de schi împreună cu fiica lor, în

timp ce prinţul era bolnav. Această informaţie nu avea nicio influenţă asupra guvernării

19

principatului monegasc. Tocmai atunci când o persoană este afectată de o boală îndelungată

rudele acesteia au nevoie de o protecţie specială în timpul celor câteva zile care le permit să se

relaxeze. Dacă boala unei rude ar fi suficientă pentru a justifica publicarea unor fotografii,

garanţiile art. 8 ar fi subminate şi presa ar putea relata permanent informaţii cu privire la viaţa

privată a reclamanţilor. În cazul fotografiilor care înfăţişează reclamanţii alături de prinţ,

evenimentul de istorie contemporană ar fi vizita, iar atunci când reclamanţii se află în altă

parte, evenimentul ar fi absenţa lor. Mass-media germana a înţeles foarte bine: Era suficient

să îmbogăţească un reportaj cu ajutorul unor fraze pentru a-i conferi în mod artificial o

valoare informativă.

88. Reclamanţii denunţă absenţa a doi factori importanţi în punerea în balanţă efectuată de

instanţele germane. Susţin că acestea nu au ţinut seama de faptul că nu au încercat niciodată

să îşi etaleze viaţa privată în mass-media, ci că au încercat mereu să lupte împotriva oricărei

publicări ilegale. Astfel, aceştia au avut o speranţă legitimă privind protejarea vieţii lor

private. În plus, spre deosebire de Curte, instanţa germană nu a luat în considerare faptul că

reclamanţii erau permanent urmăriţi şi persecutaţi de paparazzi şi că fotografiile fuseseră

făcute fără ştirea şi fără consimţământul lor. De altfel, primei reclamante nu i s-a cerut

niciodată să urce pe tronul principatului monegasc: atunci când fuseseră realizate fotografiile,

tatăl său era încă în viaţă; după moartea acestuia, fratele acesteia, Albert, este cel care a

succedat la tron.

89. În ceea ce priveşte marja de apreciere, reclamanţii susţin că autorităţile germane nu mai

beneficiază de ea de la pronunţarea hotărârii Von Hannover, în care Curtea a stabilit clar

criteriile care trebuie să fie respectate în cauzele privind publicarea ilegală de fotografii. În

plus, exista în materie un consens la nivel european, la care se ajunsese în special sub

influenţa acestei hotărâri şi care este dovedit şi de adoptarea unei rezoluţii de către Adunarea

Parlamentară în 1998. Diferenţele care mai există nu sunt decât de nuanţă. În ceea ce priveşte

hotărârea Von Hannover, aceasta se înscria într-o linie jurisprudenţială stabilită şi fusese

confirmată de nenumărate ori ulterior. În plus, în opinia reclamanţilor, este de mirare că, în

calitate de instanţă supremă europeană, Curtea trebuie să se mulţumească cu un control mai

moderat decât cel exercitat de Curtea Constituţională Federală care, în procedura privind

fotografia publicată în revista 7 Tage (supra, pct. 40), nu a ţinut seama de opinia a unsprezece

judecători profesionişti care examinaseră cauza, înlocuind opinia acestora cu propria opinie

până în cele mai mici detalii.

2. Observaţiile terţilor intervenienţi

a) Asociaţia Editorilor de Reviste din Germania

90. Asociaţia intervenientă subliniază că hotărârea Von Hannover pronunţată de Curte a

avut o influenţă considerabilă asupra libertăţii presei din Germania. În urma acestei hotărâri,

instanţele germane au acordat libertăţii presei o importanţă mult mai redusă decât înainte.

Deciziile acestora în materie au fost de atunci înainte conforme cu jurisprudenţa Curţii, la care

fac, de altfel, deseori referire. Asociaţia susţine că presa, în cadrul rolului său de „câine de

pază”, are sarcina nu numai de a urmări parlamentele, guvernele şi evenimentele politice, ci şi

de a observa viaţa publică în general din domeniile public, economic, cultural, social, sportiv

sau altele. Asemenea membrilor altor familii regale, prima reclamantă are un rol de model şi

este în mod cert o persoană publică. Asociaţia intervenientă aminteşte că, din 2003, persoana

în cauză este „Ambasadoare a bunăvoinţei” a UNESCO, titlu decernat unor persoane celebre

precum Nelson Mandela, Claudia Cardinale sau Pierre Cardin. În plus, Curtea calificase prima

reclamantă drept o persoană publică în hotărârile ulterioare hotărârii Von Hannover. Conform

asociaţiei, dacă viaţa privată beneficia deja de o protecţie considerabilă înainte de hotărârea

Von Hannover, aceasta a fost extinsă ulterior. Prin urmare, instanţele germane nu au depăşit

marja lor de apreciere. Norma, astfel cum există în Franţa, nu poate constitui un model pentru

Europa.

20

b) Editura Ehrlich & Sohn GmbH & Co KG

91. Editura intervenientă aminteşte importanţa libertăţii presei în Germania, în special

ţinând seama de perioada naţional-socialistă a ţării. Aceasta subliniază că articolele de

divertisment beneficiază, de asemenea, de protecţia libertăţii presei, conform unei

jurisprudenţe constante a Curţii Constituţionale Federale. În plus, fiica fostului prinţ,

conducător al unei ţări europene, sora prinţului suveran actual şi soţia şefului unei foste

dinastii nobile germane, prima reclamantă este în mod incontestabil o persoană publică ce

prezintă interes, cel puţin în Europa. În cele din urmă, editura susţine că, ulterior hotărârii Von

Hannover, pronunţată de Curte în 2004, instanţele germane au operat un reviriment de

jurisprudenţă, limitând posibilitatea de publicare a fotografiilor unor persoane realizate în

afara unor manifestări oficiale şi fără consimţământul persoanelor în cauză, limitând astfel

considerabil libertatea de informare şi a presei.

c) Media Lawyers Association

92. Asociaţia intervenientă susţine că art. 8 din convenţie nu creează un drept la imagine, la

fel cum nu creează nici un drept la reputaţie. Publicarea fotografiei unei persoane nu

reprezintă în sine, în mod necesar, o ingerinţă în drepturile garantate de această dispoziţie.

Existenţa unei ingerinţe depinde de un ansamblu de circumstanţe şi impune îndeosebi un

anumit grad de gravitate. Este vitală protejarea durabilă a dreptului mass-mediei de a relata

orice subiect de interes public. Conform asociaţiei, deşi Curtea, în hotărârea sa Von Hannover,

a recunoscut în mod întemeiat că este important să se ţină seama de contextul în care a fost

realizată o fotografie, aceasta a mers prea departe atunci când a afirmat – în mod eronat – că

orice publicare a unei fotografii intră sub incidenţa art. 8. Din nefericire, Curtea confirmase

această poziţie în hotărârile pronunţate ulterior. Asociaţia susţine că abordarea adecvată este

să se examineze în primul rând dacă fotografia publicată intră sau nu sub incidenţa sferei

private. În acest context, este necesar să se examineze problema de a şti dacă, ţinând seama de

toate circumstanţele, persoana în cauză avea o speranţă legitimă că viaţa sa privată este

protejată. În cazul unui răspuns negativ, examinarea s-ar încheia, deoarece nu s-ar putea

aplica art. 8 din convenţie. În cazul unui răspuns afirmativ, instanţa naţională ar trebui să

procedeze la punerea în balanţă a drepturilor divergente – cu o valoare egală – care decurg din

art. 8 şi 10 din convenţie, ţinând seama totodată de toate circumstanţele cauzei. Exerciţiul

punerii în balanţă şi rezultatul acestuia ţin de marja de apreciere a statelor. Curtea nu ar trebui

să intervină decât în cazul în care autorităţile naţionale nu au procedat la o punere în balanţă

sau deciziile acestora nu sunt rezonabile. În cele din urmă, decizia de a adăuga o fotografie la

un reportaj scris era la discreţia editorului, căruia instanţa nu ar trebui să i se substituie.

d) Intervenţia comună a Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World

Association of Newspapers and News Publishers

93. Cele trei asociaţii interveniente subliniază că, în statele contractante, se observă o

tendinţă de asimilare de către instanţele naţionale a principiilor şi normelor stabilite de Curte

în ceea ce priveşte punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi 10 din convenţie,

chiar dacă problema de a stabili ce importanţă are o anumită circumstanţă poate varia de la un

stat la altul. Acestea solicită Curţii să lase statelor contractante o marjă amplă de apreciere. În

această privinţă, asociaţiile susţin că art. 53 din convenţie pledează în favoarea unei astfel de

marje. În hotărârea Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [(MC), nr. 25088/94, 28331/95 şi

28443/95, pct. 113, CEDO 1999-III], Curtea a recunoscut, de altfel, statelor contractante o

marjă importantă în cazurile în care este vorba despre situaţii în care sunt în joc interese

concurente. De asemenea, statele contractante dispun, în general, de o marjă mai amplă atunci

când este vorba despre obligaţiile lor pozitive în domeniul relaţiilor între persoane private sau

în alte domenii în care, într-o societate democratică, pot exista în mod rezonabil divergenţe de

opinie considerabile (Fretté împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 41, CEDO 2002-I). În rest,

Curtea a recunoscut deja o marjă amplă într-o cauză al cărei obiect era punerea în balanţă a

21

drepturilor care decurg din art. 8 şi 10 din convenţie (A. împotriva Norvegiei, citată anterior,

pct. 66). Rolul acesteia este tocmai de a se asigura că statele contractante instituie un

mecanism care permite să se procedeze la o punere în balanţă şi să se verifice dacă factorii

specifici luaţi în considerare de instanţa naţională în această privinţă sunt conformi cu

convenţia şi jurisprudenţa sa. Aceasta ar trebui să intervină doar în cazul în care

circumstanţele luate în considerare de instanţa naţională sunt în mod evident

necorespunzătoare sau concluziile instanţelor naţionale au în mod clar un caracter arbitrar sau

nu respectă interesele persoanei în cauză în ceea ce priveşte protejarea sferei private sau

reputaţiei acesteia. În caz contrar, aceasta ar risca să devină o instanţă de apel pentru astfel de

cauze.

3. Motivarea Curţii

a) Cu privire la obiectul cererii

94. Curtea subliniază, de la început, faptul că nu i s-a cerut, în speţă, să examineze

problema de a stabili dacă Germania şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din art. 46 din

convenţie în ceea ce priveşte executarea hotărârii Von Hannover, pronunţată de Curte în 2004,

această sarcină revenind Comitetului de Miniştri [Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT)

împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 61, CEDO 2009-..., şi Öcalan împotriva

Turciei (dec.), nr. 5980/07, 6 iulie 2010]. Prezentele cereri privesc doar noile proceduri

iniţiate de reclamanţi ulterior hotărârii Von Hannover în ceea ce priveşte publicarea altor

fotografii care îi înfăţişează (supra, pct. 15-20).

b) Principii generale

i. Cu privire la viaţa privată

95. Curtea aminteşte că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la

identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia;

garanţia oferită la art. 8 din convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea,

fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi. Aşadar există o

zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate ţine de

viaţa privată. Prin urmare, publicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei

persoane, chiar dacă aceasta este o persoană publică [Schüssel împotriva Austriei (dec.),

nr. 42409/98, 21 februarie 2002; Von Hannover, citată anterior, pct. 50 şi 53; Sciacca, citată

anterior, pct. 29; şi Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 27, 14 octombrie 2008].

96. În ceea ce priveşte fotografiile, Curtea a subliniat că imaginea unei persoane este unul

din principalele atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi

îi permite să se diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie,

astfel, una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în

principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include în special posibilitatea

acestuia de a refuza publicarea sa (Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 40).

97. Curtea aminteşte, de asemenea, că, în anumite circumstanţe, o persoană, chiar şi

cunoscută publicului, se poate prevala de o „speranţă legitimă” privind protejarea şi

respectarea vieţii sale private (Von Hannover, citată anterior, pct. 51; Leempoel & S.A. ED.

Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, pct. 78, 9 noiembrie 2006; Standard Verlags

GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr.

21277/05, pct. 48, 4 iunie 2009; şi Hachette Filipacchi

Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03, pct. 53, 23 iulie 2009).

98. În cauzele de tipul celei care face obiectul examinării, nu este în cauză un act al

statului, ci pretinsa insuficienţă a protecţiei acordate de instanţele interne vieţii private a

reclamanţilor. Or, deşi art. 8 vizează în esenţă să protejeze individul împotriva ingerinţelor

arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să nu comită

astfel de ingerinţe: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente

22

respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot implica adoptarea unor măsuri

care vizează respectarea vieţii private, chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (X şi

Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, seria A nr. 91, şi Armonienė, citată

anterior, pct. 36). Acest lucru este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva

abuzurilor din partea terţilor (Schüssel, citată anterior; Von Hannover, citată anterior, pct. 57;

şi Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 35).

99. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se

pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în

ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele

concurente aflate în joc (White împotriva Suediei, nr. 42435/02, pct. 20, 19 septembrie 2006,

şi Gourguénidzé, citată anterior, pct. 37).

ii. Cu privire la libertatea de exprimare

100. Având în vedere că prezentele cereri necesită o examinare a echilibrului just care

trebuie păstrat între dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi dreptul editurii la

libertatea de exprimare, garantat la art. 10 din convenţie, Curtea consideră util să se raporteze

şi la principiile generale privind aplicarea acestui echilibru.

101. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei

societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării

fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte

„informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi

pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism,

toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum

este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o

interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se

vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A

nr. 24; Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58148/00, pct. 42, CEDO 2004-IV; şi Lindon,

Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45,

CEDO 2007-IV].

102. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă

presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în

ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a

comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate

problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor

referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar,

presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [Bladet Tromsø şi Stensaas

împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999-III, şi Pedersen şi

Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 71, CEDO 2004-XI].

În plus, nici Curţii şi nici instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în

alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz [Jersild împotriva

Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298, şi Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr.

69698/01, pct. 146, CEDO 2007-V].

103. În cele din urmă, Curtea aminteşte că libertatea de exprimare include publicarea de

fotografii [Österreichischer Rundfunk împotriva Austriei (dec.), nr. 57597/00, 25 mai 2004, şi

Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10520/02, pct. 29 şi 40, 14

decembrie 2006]. Totuşi, este vorba despre un domeniu în care protecţia reputaţiei şi a

drepturilor altora are o importanţă deosebită, având în vedere că fotografiile pot conţine

informaţii foarte personale sau chiar intime cu privire la un individ sau familia acestuia (Von

Hannover, citată anterior, pct. 59; Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr.

71111/01, pct. 42, CEDO 2007-VII; şi Eerikäinen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 3514/02,

pct. 70, 10 februarie 2009).

23

În plus, fotografiile care apar în aşa-numita presă „de senzaţie” sau în „presa

sentimentală”, care, de regulă, are ca obiect satisfacerea curiozităţii publicului cu privire la

detaliile vieţii strict private ale unei persoane [Société Prisma Presse împotriva Franţei (dec.),

nr. 66910/01 şi 71612/01, 1 iulie 2003, şi Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată

anterior, pct. 40], sunt adesea realizate într-o atmosferă de hărţuire continuă, care îi poate

genera persoanei în cauză un sentiment foarte puternic de intruziune în viaţa sa privată sau

chiar de persecuţie (Von Hannover, citată anterior, pct. 59, şi Gourguénidzé, citată anterior,

pct. 59).

iii. Cu privire la marja de apreciere

104. Curtea aminteşte că alegerea măsurilor care pot garanta respectarea art. 8 din

convenţie în relaţiile dintre indivizi ţine, în principiu, de marja de apreciere a statelor

contractante, indiferent dacă obligaţiile care îi revin statului sunt pozitive sau negative. Există

mai multe modalităţi diferite de a asigura respectarea vieţii private. Natura obligaţiei statului

va depinde de aspectul vieţii private aflat în cauză [X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, citată

anterior, pct. 24, şi Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98, pct. 46, CEDO 2003-III].

De asemenea, în temeiul art. 10 din convenţie, statele contractante dispun de o anumită

marjă de apreciere pentru a examina necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în libertatea de

exprimare protejată de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60,

CEDO 2001-I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 68).

105. Totuşi, această marjă merge mână în mână cu un control european atât asupra legii,

cât şi a deciziilor care o aplică, chiar dacă acestea sunt emise de o instanţă independentă (a se

vedea, mutatis mutandis, Peck împotriva Regatului Unit, nr. 44647/98, pct. 77, CEDO 2003-I,

şi Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 38). În exercitarea competenţei sale de control,

Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor naţionale, ci îi revine sarcina de a verifica,

ţinând seama de ansamblul cauzei, dacă deciziile pronunţate de instanţe în temeiul

competenţei acestora de apreciere se conciliază cu dispoziţiile invocate din convenţie

[Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010; Polanco Torres şi

Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 41, 21 septembrie 2010; şi Petrov

împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010].

106. În cauze precum prezenta speţă, care necesită o punere în balanţă a dreptului la

respectarea vieţii private şi a dreptului la libertatea de exprimare, Curtea consideră că

soluţionarea cererii nu poate să varieze, în principiu, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa

în temeiul art. 8 din convenţie de către persoana care face obiectul reportajului, fie în temeiul

art. 10 de către editorul care l-a publicat. Aceste drepturi merită a priori un respect egal

[Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 41; Timciuc împotriva

României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva Regatului

Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi punctul 11 din Rezoluţia Adunării

Parlamentare – supra, pct. 71]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie

aceeaşi în ambele cazuri.

107. În cazul în care punerea în balanţă de către autorităţile naţionale a fost realizată

respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase

pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne [MGN Limited

împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 8 ianuarie 2011, şi Palomo Sánchez şi

alţii împotriva Spaniei (GC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12

septembrie 2011].

iv. Criteriile relevante pentru punerea în balanţă

108. În ceea ce priveşte punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a

dreptului la respectarea vieţii private, criteriile care decurg din jurisprudenţă şi care sunt

relevante în speţă sunt enumerate în continuare.

24

α) Contribuţia la o dezbatere de interes general

109. Un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a

articolelor din presă la o dezbatere de interes general (Von Hannover, citată anterior, pct. 60;

Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată anterior, pct. 68; et Standard Verlags GmbH, citată

anterior, pct. 46). Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de

circumstanţele cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a

recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme

politice sau crime săvârşite [White, citată anterior, pct. 29; Egeland şi Hanseid împotriva

Norvegiei, nr. 34438/04, pct. 58, 16 aprilie 2009; şi Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată

anterior, pct. 72), ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau artişti ai scenei

(Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 5266/03, pct. 25, 22 februarie

2007; Colaço Mestre şi SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. împotriva

Portugaliei, nr. 11182/03 şi 11319/03, pct. 28, 26 aprilie 2007; şi Sapan împotriva Turciei,

nr. 44102/04, pct. 34, 8 iunie 2010]. În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui

preşedinte de republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost

considerate probleme de interes general [Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 52, şi

Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 43].

β) Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului

110. Rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul reportajului

şi/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această

privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care

acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice.

Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o

protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru

persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi

Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la

o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea

funcţiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte

detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover,

citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are

sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes

public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă în

circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa

privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice,

acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în

cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la

detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această

privinţă (Von Hannover, citată anterior, pct. 65 cu trimiterile citate, şi Standard Verlags

GmbH, citată anterior, pct. 53; a se vedea şi punctul 8 din Rezoluţia Adunării Parlamentare –

supra, pct. 71). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă

[Von Hannover, citată anterior, pct. 66; Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată

anterior, pct. 40; şi MGN Limited, citată anterior, pct. 143].

γ) Comportamentul anterior al persoanei în cauză

111.Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că

fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări

anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare [Hachette

Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 52-53, şi Sapan, citată anterior, pct. 34].

Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în

25

cauză de orice protecţie împotriva publicării fotografiei în litigiu (Egeland et Hanseid, citată

anterior, pct. 62).

δ) Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării

112. Modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în

cauză este prezentată în fotografie sau reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare

[Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei (nr. 3), nr.

66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005; Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct.

42; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr. 43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010].

Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie

de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important

(Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 47, şi Gourguénidzé, citată anterior, pct. 55).

ε) Circumstanţele în care au fost realizate fotografiile

113. În cele din urmă, Curtea a hotărât deja că nu se poate face abstracţie de contextul şi de

circumstanţele în care au fost realizate fotografiile publicate. În această privinţă, este necesar

să se examineze problema de a stabili dacă persoana vizată şi-a dat acordul pentru realizarea

şi publicarea fotografiilor (Gourguénidzé, citată anterior, pct. 56, şi Reklos şi Davourlis, citată

anterior, pct. 41) sau dacă acestea au fost realizate în urma sau cu ajutorul unor manevre

frauduloase [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 47, şi Flinkkilä şi

alţii împotriva Finlandei, nr. 25576/04, pct. 81, 6 aprilie 2010]. De asemenea, trebuie să se

ţină seama de natura sau de gravitatea intruziunii şi de repercusiunile publicării fotografiei

asupra persoanei vizate (Egeland şi Hanseid, citată anterior, pct. 61, şi Timciuc, hotărâre

citată anterior, pct. 150). Pentru o persoană de drept privat necunoscută publicului, publicarea

unei fotografii poate fi considerată o ingerinţă mai gravă decât un reportaj scris (Eerikäinen şi

alţii, citată anterior, pct. 70, şi A. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 72).

c) Aplicarea principiilor în prezenta speţă

114. Curtea evidenţiază modificările aduse de către Curtea Federală de Justiţie

jurisprudenţei sale anterioare în urma hotărârii Von Hannover. Această instanţă a subliniat în

special că era necesar ca, pe viitor, să se acorde importanţă problemei de a stabili dacă

reportajul în litigiu contribuia la o dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea

simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului. În această privinţă, Curtea a precizat, de

asemenea, că, cu cât era mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei

persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuia să devină mai puţin important şi

invers. Remarcând că libertatea de exprimare includea şi reportajele de divertisment, aceasta a

precizat totodată că interesul cititorilor de a se distra era, în general, mai puţin important decât

protecţia sferei private.

115. Curtea Constituţională Federală a confirmat această abordare, precizând că faptul că

nu contestase, în hotărârea sa din 15 decembrie 1999, jurisprudenţa anterioară a Curţii

Federale de Justiţie, nu însemna că o altă concepţie privind protecţia – care privilegia mai

mult punerea în balanţă a intereselor conflictuale în cadrul examinării problemei de a stabili

dacă o fotografie ţinea de domeniul istoriei contemporane şi, în consecinţă, putea, în

principiu, să fie publicată fără consimţământul persoanei vizate – nu putea fi conformă cu

Constituţia.

116. În măsura în care reclamanţii pretind, în această privinţă, că noua abordare a Curţii

Federale de Justiţie şi a Curţii Constituţionale Federale nu face decât să reia jurisprudenţa

anterioară utilizând alţi termeni, Curtea aminteşte că nu îi revine sarcina de a examina in

abstracto legislaţia şi practica naţională relevante, ci să analizeze dacă modul în care acestea

au fost aplicate în cazul reclamanţilor a încălcat art. 8 din convenţie (Karhuvaara et Iltalehti,

citată anterior, pct. 49).

26

117. Curtea subliniază că, aplicând noua sa abordare, Curtea Federală de Justiţie, a

considerat că nici fragmentul din articol care însoţea fotografiile în litigiu referitor la vacanţa

de schi a reclamanţilor, nici fotografiile în sine nu conţineau informaţii legate de un

eveniment din istoria contemporană şi, prin urmare, nu contribuiau la o dezbatere de interes

general. Curtea Federală de Justiţie a considerat că totuşi acest lucru nu era valabil în măsura

în care articolele prezentau informaţii care se refereau, de asemenea, la boala prinţului Rainier

III, suveran conducător al Principatului Monaco la vremea respectivă, şi la comportamentul

membrilor familiei sale în cursul acestei boli. În opinia acesteia, era vorba despre un

eveniment din istoria contemporană despre care se putea scrie în reviste şi care le autoriza să

adauge la reportajele scrise fotografiile în litigiu, deoarece confirmau şi ilustrau această

informaţie.

În ceea ce o priveşte, Curtea Constituţională Federală a subliniat în acest sens că astfel,

Curtea Federală de Justiţie admisese faptul că boala prinţului domnitor al Principatului

Monaco putea fi considerată drept un eveniment de interes general şi că, prin urmare, presa

avusese dreptul de a relata maniera în care copiii prinţului conciliau obligaţiile lor de

solidaritate familială cu necesităţile legitime ale vieţii lor private, printre care şi dorinţa lor de

a merge în vacanţă. În plus, aceasta a confirmat că exista o legătură suficientă între fotografia

publicată şi evenimentul descris în articol.

118. Curtea observă că aprecierea de către Curtea Federală de Justiţie a valorii informative

a fotografiei în litigiu în lumina articolului care o însoţea nu este criticabilă în temeiul

convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom, citată anterior, pct.

87, şi Österreichischer Rundfunk împotriva Austriei, nr. 35841/02, pct. 68 şi 69, 7 decembrie

2006). În ceea ce priveşte calificarea bolii prinţului Rainier ca fiind un eveniment din istoria

contemporană, în opinia Curţii, ţinând seama de motivele prezentate de instanţele germane,

această interpretare nu poate fi considerată nerezonabilă (a se vedea mutatis mutandis,

Editions Plon, citată anterior, pct. 46-57). În această privinţă, este necesar să se sublinieze că

respectiva Curte Federală de Justiţie a confirmat interdicţia de a publica celelalte două

fotografii în care apar reclamanţii în circumstanţe comparabile tocmai pentru că publicarea

acestora servea doar unor scopuri de divertisment (supra, pct. 36 şi 37). Prin urmare, Curtea

poate admite că fotografiile în litigiu, apreciate în lumina articolelor care le însoţesc, au adus,

cel puţin într-o anumită măsură, o contribuţie la o dezbatere de interes

27

general. În acest sens, Curtea ţine să amintească faptul că, la funcţia presei de diseminare a

informaţiilor şi ideilor privind toate problemele de interes general i se adaugă dreptul

publicului de a le primi (supra, pct. 102).

119. În măsura în care reclamanţii denunţă riscul ca mass-media să nu respecte condiţiile

stabilite de Curtea Federală de Justiţie, utilizând orice eveniment din istoria contemporană

drept pretext pentru a justifica publicarea unor fotografii care îi înfăţişează, Curtea constată

că, în cadrul prezentelor cereri, nu are obligaţia să se pronunţe cu privire la conformitatea cu

convenţia a unor eventuale viitoare publicări ale fotografiilor persoanelor în cauză. După caz,

aceştia vor avea posibilitatea de a sesiza instanţele naţionale competente în acest sens. În plus,

Curtea observă că, în hotărârea sa, Curtea Constituţională Federală a precizat că, în ipoteza în

care un articol ar fi doar un pretext pentru a publica fotografia unei persoane cunoscute

publicului larg, nu ar exista nicio contribuţie la formarea unei opinii publice şi, prin urmare,

nu ar fi adecvat să se acorde întâietate interesului de publicare faţă de protecţia personalităţii.

120. Într-adevăr, Curtea Federală de Justiţie aderă la ideea conform căreia reclamanţii erau

personaje cunoscute publicului, care atrăgeau în mod deosebit atenţia acestuia, fără să expună

motivele care stau la baza acestei concluzii. Totuşi, Curtea consideră că, indiferent de

problema de a stabili dacă şi în ce măsură reclamanta îşi asumă funcţii oficiale în numele

Principatului Monaco, nu se poate pretinde că reclamanţii, având în vedere gradul lor de

notorietate incontestabilă, sunt persoane de drept privat obişnuite. Dimpotrivă, aceştia trebuie

să fie consideraţi drept persoane publice (Gourguénidzé, citată anterior, pct. 40; Sciacca,

citată anterior, pct 27; Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct 38; şi Guiorgui Nikolaïchvili

împotriva Georgiei, nr. 37048/04, pct. 123, CEDO 2009-...)

121. Curtea Federală de Justiţie a examinat problema de a stabili dacă fotografiile în litigiu

fuseseră făcute în circumstanţe defavorabile reclamanţilor. În această privinţă, Guvernul

susţine că realizarea fotografiilor fără ştirea reclamanţilor nu înseamnă în mod necesar că

acestea au fost făcute clandestin, în condiţii defavorabile reclamanţilor. În ceea ce îi priveşte,

reclamanţii pretind că fotografiile au fost realizate într-un climat de hărţuire generală, cu care

s-au confruntat permanent.

122. Curtea remarcă concluzia Curţii Federale de Justiţie conform căreia reclamanţii nu

invocaseră existenţa unor circumstanţe defavorabile în această privinţă şi că nimic nu indica

faptul că fotografiile fuseseră făcute clandestin sau cu ajutorul unor mijloace echivalente, de

natură să facă publicarea acestora ilegală. În ceea ce o priveşte, Curtea Constituţională

Federală a precizat că editura în cauză furnizase detalii privind realizarea fotografiei apărute

în revista Frau im Spiegel, dar că reclamanta nici nu denunţase insuficienţa acestor informaţii

în faţa instanţelor civile, nici nu susţinuse faptul că fotografia contestată fusese realizată în

condiţii care îi erau defavorabile.

123. Curtea observă că, conform jurisprudenţei instanţelor germane, circumstanţele în care

au fost realizate fotografiile constituie unul din factorii care sunt examinaţi în mod normal la

punerea în balanţă a intereselor aflate în joc. În speţă, din deciziile instanţelor naţionale reiese

că acest element nu impunea o examinare mai aprofundată, având în vedere lipsa unor

indicaţii relevante din partea reclamanţilor şi absenţa unor circumstanţe deosebite care să

justifice interzicerea publicării fotografiilor. De altfel, Curtea remarcă, astfel cum a evidenţiat

Curtea Federală de Justiţie, că fotografiile care înfăţişează reclamanţii în plină stradă în St.

Moritz, iarna, nu erau în sine insultătoare într-o asemenea măsură încât să justifice

interzicerea lor.

d) Concluzie

124. Curtea constată că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, instanţele naţionale au

procedat la o apreciere detaliată a dreptului editurilor la libertatea de exprimare şi a dreptului

reclamanţilor la respectarea vieţii lor private. Astfel, acestea au acordat o importanţă

primordială problemei de a stabili dacă fotografiile, examinate în lumina articolelor care le

28

însoţesc, contribuiseră la o dezbatere de interes general. În plus, acestea au examinat

circumstanţele în care fuseseră realizate fotografiile.

125. Curtea subliniază, de asemenea, că instanţele naţionale au luat în considerare în mod

explicit jurisprudenţa Curţii în materie. În vreme ce Curtea Federală de Justiţie şi-a modificat

jurisprudenţa în urma hotărârii Von Hannover, Curtea Constituţională Federală nu numai că a

confirmat această jurisprudenţă, dar a şi procedat la o analiză detaliată a jurisprudenţei Curţii,

drept răspuns la capetele de cerere ale reclamanţilor conform cărora hotărârea Curţii Federale

de Justiţie nu respectase convenţia şi jurisprudenţa Curţii.

126. În aceste condiţii şi ţinând seama de marja de apreciere de care dispun în materie

instanţele naţionale atunci când pun în balanţă interese divergente, Curtea concluzionează că

acestea nu şi-au încălcat obligaţiile pozitive în temeiul art. 8 din convenţie. Prin urmare, nu a

fost încălcată această dispoziţie.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Disjunge cererea Axel Springer AG împotriva Germaniei (nr. 39954/08) de prezentele

cereri;

2. Declară prezentele cereri admisibile;

3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul

Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 7 februarie 2012.

Michael O’Boyle Nicolas Bratza

Grefier adjunct Preşedinte

1

Traducere din limba francezăConsiliul EuropeiCurtea Europeană a Drepturilor OmuluiSecţia a III-a

HOTĂRÂREAdin 14 octombrie 2008

în Cauza Petrina împotriva României(Cererea nr. 78060/01)

StrasbourgCerere de trimitere în faţa Marii Camere în curs

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie.Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Petrina împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei

camere formate din:Josep Casadevall, preşedinte,Corneliu Bîrsan,Boštjan M. Zupančič,Egbert Myjer,Ineta Ziemele,Luis López Guerra,Ann Power, judecători,

şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 septembrie 2008,a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află cererea nr. 78060/01, introdusă împotriva României

de un cetăţean al acestui stat, domnul Liviu Petrina (reclamantul), care a sesizat Curteala data de 16 ianuarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental,domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 21 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea inadmisibilă în parte şia hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie. La datade 15 noiembrie 2007, prevalându-se de prevederile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea ahotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1940 şi locuieşte la Bucureşti.5. La data de 7 octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate (« Starea de

veghe ») având drept subiect proiectul de lege privind accesul la informaţiile aflate înarhiva fostelor servicii de securitate ale statului (« Securitate ») , C.I. (ziarist lasăptămânalul Caţavencu) a afirmat, între altele, că în cadrul Partidului NaţionalŢărănesc (« P.N.Ţ ») s-ar afla foşti agenţi ai acestui serviciu. Acesta a afirmat deasemenea că era vorba despre « eroi falşi », de « agenţi ai Securităţii » care ar fi făcutînchisoare « pentru altceva » şi care pretindeau că sunt « foşti deţinuţi politici ». Acesta

2

a dat drept exemplu numele reclamantului. La dosar a fost prezentată o transcriere apasajelor relevante ale acestei emisiuni.

6. La data de 27 octombrie 1997, în săptămânalul Caţavencu C.I. a publicat unarticol intitulat « Halucinantele fapte ale secretarului de stat Indescifrabil Grigore » încare reclamantul figura drept fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe, avândgradul de « căpitan în Securitate », fiind de asemenea « o cârtiţă » în P.N.Ţ. La dosar afost prezentată copia acestui articol.

7. La data de 5 noiembrie 1997, reclamantul a depus o plângere penalăconstituindu-se parte civilă la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti împotriva lui C.I., pentruinsultă şi calomnie. Reclamantul a denunţat drept calomnioase afirmaţiile lui C.I. făcuteîn cursul emisiunii televizate din data de 7 octombrie 1997, potrivit cărora ar fi un fostagent de Securitate, « infiltrat ilegal în Partidul Naţional Ţărănesc », precum şi afirmaţiiledin articolul de presă publicat la data de 27 octombrie 1997 în săptămânalul Caţavencu,potrivit cărora era un « căpitan în Securitate » şi « o cârtiţă în Partidul NaţionalŢărănesc ».

8. La data de 30 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a achitat peC.I. şi a respins pretenţiile civile ale reclamantului. Instanţa, după ce a constatat că C.I.era autorul afirmaţiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un caracter« general, imprecis şi că în consecinţă infracţiunile nu existau, datorită lipsei unuielement intenţional ». Instanţa a considerat că săptămânalul Caţavencu era o publicaţiecu rol moralizator şi umoristic. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei sentinţe.

9. Prin hotărârea judecătorească din data de 18 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti arespins recursul reclamantului ca neîntemeiat. Instanţa a considerat că afirmaţiile lui C.I.constituiau « judecăţi de valoare care derivau din libertatea de opinie şi din dreptul săude a comunica idei ». Instanţa a invocat cauza Lingens împotriva Austriei (Hotărârea din8 iunie 1986), în care se face distincţia între « fapte » şi « judecăţi de valoare », fapteleputând fi dovedite spre deosebire de judecăţi. Instanţa a subliniat apoi importanţaaplicării directe a Convenţiei în dreptul intern, în special în practica internă. Instanţa areamintit că, sub rezerva paragrafului 2 din art. 10 din Convenţie, libertatea deexprimare contează nu numai pentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cubunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care« scandalizează, şochează sau neliniştesc ». În ceea ce priveşte presa, instanţa asubliniat că aceasta nu trebuie să depăşească limitele dreptului la o reputaţie bună, ciare drept sarcină să transmită cetăţenilor informaţii şi idei. Această libertate este cu atâtmai mult mai importantă de fiecare dată când presa comunică informaţii asupra vieţiipolitice şi politicienilor. În sfârşit, instanţa, citând cauza Lingens, a observat că « omulpolitic beneficiază şi el, chiar şi atunci când nu acţionează în cadrul vieţii sale private,dar în aceste cazuri imperativele acestei protecţii trebuie puse în balanţă cu intereselediscuţiei libere a chestiunilor politice ».

10. La data de 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui M.D., ziarist laCaţavencu, o plângere penală constituindu-se parte civilă pentru insultă şi calomnie. Ela menţionat că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat căreclamantul era « maior în Securitate » şi că, prin intermediul său, membrii P.N.Ţ. aupretins că sunt parlamentari « adevăraţi » în timpul Parlamentului provizoriu din 1990.

11. Prin sentinţa din data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureştil-a achitat pe M.D. de acuzaţiile de insultă şi calomnie şi a respins pretenţiile civile alereclamantului. Instanţa a motivat această sentinţă prin lipsa, în afirmaţiile în litigiu,

3

atribuirii reclamantului unei « anumite fapte, identificate prin detalii enunţate ». Instanţaa constatat de asemenea că inculpatul era pamfletar, articolul în cauză având unasemenea caracter şi că « consecinţele acestui gen de pamflet erau întotdeaunabenefice pentru societate ».

12. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentinţe, care a fostrespins prin decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, acesta reluândacelaşi raţionament.

13. La data de 14 decembrie 2004, reclamantul a prezentat la dosar un certificatdin partea Consiliului Naţional pentru studierea arhivelor Departamentului Securităţii deStat (Securitate), indicând că reclamantul nu figura printre persoanele care au colaboratcu organele Securităţii.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT14. Dispoziţiile pertinente ale codului penal român, aşa cum au fost redactate la

vremea comiterii faptelor, prevedeau următoarele:INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Articolul 205 - Insulta« Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi

sau prin orice alte mijloace, sau prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cuînchisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă (...).

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoaneivătămate (...) »

Articolul 206 - Calomnia« Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la osancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseştecu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă. »

Articolul 207 – Proba verităţii« Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau

imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la cares-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. »

15. Codul penal a fost modificat în anul 2004 prin Legea nr. 301/2004 a căruiintrare în vigoare nu a fost prevăzută decât pentru 1 septembrie 2008. Noul text referitorla calomnie prevede următoarele :

« Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinateprivitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la osancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseştecu amendă de la 10 la 200 de zile.

(...) »16. Codul penal a fost modificat şi completat prin Legea nr. 160 din data de 30

mai 2005 privind aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002,publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.

Articolul unic al acestei ordonanţe prevede următoarele :« (...)A. art. 1 alin. 1 : Alineatul 1 al articolului 206 va avea următorul cuprins:Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o

4

sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseştecu amendă de la 2.500.000 ROL la 130.000.000 ROL (...). »

17. Legea nr. 178 din 4 iulie 2006 de modificare a codului penal şi a altor legi aabrogat art. 205-207 din cod.

18. Prevederile referitoare la accesul cetăţenilor la dosarul personal ţinut deSecuritate şi vizând demascarea caracterului de poliţie politică al acestei organizaţii, sepot rezuma după cum urmează :

a) Legea nr. 187/1999, publicată la data de 9 decembrie 1999 în MonitorulOficial. Un rezumat al prevederilor relevante ale acestei legi figurează în HotărâreaRotaru împotriva României ([GC], nr. 28341/95, paragraful 32, CEDH 2000-V).

b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (O.U.G.) nr. 16/2006 de modificare a Legiinr. 187/1999, publicată în Monitorul Oficial din 27 februarie 2006. Această ordonanţăavea drept scop remedierea dificultăţilor intervenite în aplicarea Legii nr. 187/1999.

c) Decizia nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, publicată la data de 2 februarie2008 în Monitorul Oficial. Această decizie declară legea nr. 187/1999, modificată deordonanţa nr. 16/2006, neconstituţională. Judecătorii Curţii Constituţionale au consideratcă activitatea Consiliului Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) erade natură jurisdicţională, ceea ce făcea din acesta o instanţă extraordinară, interzisă deConstituţia română (art. 125, alineatul 5). Considerentele deciziei insistă între altele pelipsa, în procedura la C.N.S.A.S., garanţiilor unui proces echitabil.

d) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (O.U.G.) nr.24/2008 privind accesul lapropriul dosar şi deconspirarea Securităţii.Această ordonanţă are drept scop găsireaunei soluţii în urma situaţiei create de decizia Curţii Constituţionale şi transformareaC.N.S.A.S. în autoritate administrativă autonomă, fără nicio atribuţie jurisdicţională.

e) Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S., publicat în MonitorulOficial din 18 aprilie 2008. Acest regulament reglementează organizarea şi funcţionareaC.N.S.A.S. în calitate de autoritate administrativă autonomă, sub ControlulParlamentului.

ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie19. Invocând art. 10 din Convenţie, reclamantul se plânge în esenţă că a suferit o

atingere adusă dreptului la o bună reputaţie şi dreptului la onoare datorită afirmaţiilor luiC.I. făcute în cursul emisiunii televizate din data de 7 octombrie 1997 şi din data de 27octombrie 1997 în revista Caţavencu. El invocă aceleaşi plângeri în ceea ce priveşteafirmaţiile lui M.D. din data de 13 ianuarie 1998 din săptămânalul Caţavencu. Curteareaminteşte mai întâi că cunoaşte încadrarea juridică a faptelor ce i-au fost prezentatespre examinare. De altfel, aceasta a statuat în trecut că dreptul la apărarea reputaţieieste un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 dinConvenţie (a se vedea, Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, infine, CEDH 2004-VI). Art. 8 din Convenţie, prevede următoarele:

« 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, adomiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui dreptdecât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie omăsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelorpenale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »

5

A. Asupra admisibilităţiii) Observaţie preliminară20. Guvernul îşi exprimă îndoiala în privinţa datei introducerii cererii, fără a invoca

totuşi o excepţie în acest sens. El afirmă că nu ar exista nicio dovadă asupra dateiintroducerii cererii şi solicită Curţii să-i confirme dacă termenul de şase luni, aşa cumeste prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie, a fost respectat în cauză.

21. Reclamantul indică faptul că data introducerii cererii este 16 ianuarie 2001,data trimiterii primei sale scrisori Curţii, informaţie care se regăseşte de asemenea încadrul hotărârii parţiale asupra admisibilităţii cauzei, din 21 ianuarie 2003. Acestaconsideră că cererea sa a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 35 alin. 1 dinConvenţie.

22. Curtea reaminteşte, cum reiese din Hotărârea sa din 21 ianuarie 2003 asupraadmisibilităţii cauzei, că prezenta cauză a fost introdusă la data de 16 ianuarie 2001(data primei scrisori a reclamantului) şi că hotărârile interne definitive datează din datade 18 iulie 2000. În consecinţă, termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 dinConvenţie a fost respectat.

ii) Asupra excepţiei de incompatibilitate ratione materiae invocate de Guvern23. Guvernul consideră că afirmaţiile pe care reclamantul le califică drept

calomnioase nu sunt de natură să-i afecteze viaţa privată şi solicită Curţii să respingăaceastă plângere pentru incompatibilitate ratione materiae cu Convenţia. În opiniaGuvernului, apartenenţa sau nu a reclamantului la Securitate priveşte mai alesaspectele vieţii publice şi nu private a acestuia. Faptul de a face parte din aceastăorganizaţie sau de a colabora cu ea reprezintă, în opinia Guvernului, o manifestare avoinţei din partea reclamantului similară cu aderarea la o asociaţie, la un partid politic,sau la orice altă activitate în afara vieţii private. În opinia Guvernului, în momentulcomiterii faptelor, participarea unei persoane la serviciile Securităţii putea fi verificată întemeiul legii nr. 14 din 3 martie 1992 privind organizarea şi funcţionarea serviciuluiromân de informaţii (consultarea documentelor secrete după acordul prealabil aldirectorului Serviciului).

24. Guvernul consideră că afirmaţiile ziariştilor au fost exprimate în cadrul uneidezbateri publice privind numirea reclamantului, personaj politic cunoscut, într-un post încadrul Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul recunoaşte că afirmaţiile în litigiu potreprezenta o ingerinţă în dreptul la respectarea reputaţiei reclamantului, dar fără caaceasta să poată constitui o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private.Acesta invocă a contrario cauza Earl Spencer and Countess Spencer împotrivaRegatului Unit al Marii Britanii ((decizie), nr. 28851/95 şi 28852/95, 16 ianuarie 1998).Guvernul reaminteşte că în caz de conflict între libertatea de exprimare şi reputaţia,Curtea nu le poate acorda aceeaşi însemnătate, libertatea presei fiind mai importantă,mai ales când este vorba despre oameni politici. În final, Guvernul afirmă că, dacă viaţaprivată a unei persoane ar putea fi eventual pusă în discuţie prin dezvăluirea unor faptereale şi privind aspecte care nu ar trebui să fie dezvăluite în public, în cazul în speţă eravorba despre afirmaţii false care nu pot prejudicia reclamantul deoarece nu privescaspecte legate de viaţa sa privată.

25. Guvernul consideră că în speţă este vorba despre un conflict între particularice se referă la informaţii asupra trecutului reclamantului, care nu sunt nici secrete, niciconfidenţiale, privind viaţa publică a acestuia. În opinia Guvernului, prezenta cauză estediferită de cauza Rotaru citată anterior şi prezintă o situaţie similară celei din cauza

6

Ždanoka împotriva Letoniei ((decizie), nr. 58278/00, 6 martie 2003) (folosireainformaţiilor publice asupra colaborării reclamanţilor, politicieni, cu fostele regimuricomuniste).

26. Reclamantul consideră că abordarea sugerată de Guvern potrivit căreia« aderarea la Securitate » ar fi similară cu aderarea la o asociaţie sau un partid politic,ar fi abuzivă. El insistă asupra faptului că instanţele române nu şi-au îndeplinit sarcinade a apăra dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. În opiniareclamantului, după căderea comunismului în 1989, Securitatea a fost comparată cugrupările criminale naziste. Acesta consideră că regimul care a urmat căderiicomunismului a împiedicat accesul la dosarele deţinute de Securitate pentru a puteaexercita o anumită confuzie şi a manipula opinia publică. În observaţiie sale de răspunsla cele formulate de Guvern, asupra admisibilităţii şi temeiniciei cauzei, reclamantulsolicită Curţii să ordone Guvernului român să-i clarifice situaţia în ceea ce priveşteapartenenţa la Securitate. El adaugă că nu este vorba despre un conflict întreparticulari, aşa cum afirmă Guvernul, deoarece C.I. şi M.D. ar apăra interesele unuianumit partid politic. În final, reclamantul face referire la certificatul eliberat deC.N.S.A.S. care dovedeşte că nu a fost identificat drept agent sau colaborator alSecurităţii.

27. Curtea reaminteşte că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care seraportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritateasa fizică şi morală ; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal săasigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cusemenii. Aşadar există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-uncontext public, poate aparţine « vieţii private » (a se vedea Von Hannover împotrivaGermaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). Curtea a concluzionat căpublicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei persoane chiar dacăaceastă persoană este una publică (Schüssel împotriva Austriei (decizie), nr. 42409/98,21 februarie 2002 şi Von Hennover citată anterior, paragraful 53).

28. În prezenta cauză este vorba despre două publicaţii şi despre o emisiunetelevizată care ar fi putut afecta reputaţia reclamantului. Or, Curtea reaminteşte că,potrivit jurisprudenţei, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate deelement al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea Abeberryîmpotriva Franţei (decizie), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004 şi Leempoel & S.A. EDCiné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, paragraful 67, 9 noiembrie 2006). În cauzaChauvy citată anterior (care viza o atingere adusă libertăţii de exprimare), Curtea aconsiderat că reputaţia unei persoane, afectată de publicarea unei scrisori, era protejatăde art. 8 din Convenţue şi că sarcina sa era aceea de a verifica dacă autorităţile aupăstrat echilibrul just în apărarea celor două valori garantate de Convenţie (articolele 8şi 10) şi care pot fi în conflict în acest gen de cauze.

29. Indiferent dacă este vorba despre publicarea unui raport din parteaautorităţilor statului, în cazul unei anchete privind activitatea comercială a societăţiireclamanţilor (a se vedea Fayed and the House of Fraser Holdings plc împotrivaRegatului Unit al Marii Britanii, nr. 17101/90, decizia Comisiei din 15 mai 1992), saudespre publicarea unei serii de articole acuzând reclamantul de omor (a se vedea Whiteîmpotriva Suediei, nr. 42435/08, paragrafele 19 şi 30, 19 septembrie 2006), sau desprefolosirea unei expresii calomniatoare, însoţită de o fotografie a reclamantului, publicatăîntr-un magazin săptămânal (a se vedea Minelli împotriva Elveţiei, (decizie), nr.

7

14991/02, 14 iunie 2005), Curtea confirmă apărarea dreptului la reputaţia unei persoanedin partea art. 8 din Convenţie, drept parte integrantă a dreptului la respectarea vieţiiprivate. Într-o altă cauză, problema apărării dreptului la respectarea reputaţiei de cătreart. 8 din Convenţie a fost lăsată deschisă (a se vedea Gunnarsson împotriva Islandei,nr. 4591/04, 20 octombrie 2005). În final, în cauza Pfeifer împotriva Austriei (nr.12556/03, paragraful 35, in fine, 15 noiembrie 2007), Curtea a considerat că reputaţiaunei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală şi fizică, care privesc viaţasa, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice. În consecinţă, art. 8se aplică în speţă. Reiese că excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

30. Curtea constată apoi că această plângere nu este în mod manifestneîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată căaceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

B. Asupra fondului31. Guvernul consideră că o eventuală aplicare a art. 8 din Convenţie în speţă ar

conduce la un conflict între două drepturi fundamentale garantate de Convenţie, dreptulla respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare. Fiecare din aceste drepturi arputea, în opinia Guvernului, să restrângă exercitarea celuilalt şi să fie el însuşi restrâns.Acesta consideră că în speţă dreptul la apărarea reputaţiei se confruntă cu libertatea deexprimare. Guvernul reaminteşte importanţa marjei de aprecieri a statului, atât potrivitart. 8 cât şi art. 10 din Convenţie.

32. Guvernul consideră că o eventuală condamnare a ziariştilor ar fi fost contrarăprevederilor art. 10 din Convenţie. În opinia sa, este incontestabil că în speţă era vorbadespre o dezbatere de interes public, şi anume interesul de a cunoaşte colaboratoriifostului regim şi de a evita ca aceste persoane să ocupe posturi în noua democraţieinstaurată. Este cazul reclamantului, care a candidat la postul de Secretar de stat înMinisterul Afacerilor Externe. Aceasta ar justifica, în opinia Guvernului, caracterul real alafirmaţiilor. Guvernul consideră că reclamantului îi revenea sarcina de a dovedicontrariul, situaţie în care instanţele interne ar fi putut condamna în acest caz ziariştiipentru calomnie. În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 dinConvenţie, în opinia Guvernului, sistemul judiciar ar trebui să ofere reclamantului o calede atac pentru a obţine reparaţia pretinsei încălcări ; or, în cauză, reclamantul abeneficiat de posibilitatea de a depune plângere pentru calomnie, lucru ce a fostevidenţiat de instanţele interne ; şi, de altfel, aşa cum Curtea a constatat când s-apronunţat asupra admisibilităţii la data de 21 ianuarie 2003, procedura în litigiu a avut uncaracter echitabil.

33. Reclamantul afirmă că nu a lucrat niciodată pentru Securitate. În opinia sa,autorităţilor naţionale le revine sarcina de a efectua cercetări pentru a descoperi dacăafirmaţiile corespund realităţii. În această privinţă, el consideră că autorităţile au refuzatsă permită accesul celor interesaţi la informaţiile aflate în dosarele Securităţii, pentru amanipula opinia publică şi a-i calomnia pe membrii opoziţiei, din care făcea şi el parte. Înopinia sa, nu era vorba despre împiedicarea exercitării libertăţii de exprimare ci numaide impunerea anumitor limite afirmaţiilor calomnioase care îi prejudiciaseră dreptul larespectarea reputaţiei sale. Acesta face referire la observaţiile Guvenului, potrivit căroraafirmaţiile ziariştilor aveau un caracter real, ceea ce contrazice motivaţia reţinută deinstanţele interne şi confirmă susţinerea sa.

34. Curtea constată că reclamantul nu se plânge de o acţiune a statului, ci de oapărare insuficientă a reputaţiei sale din partea acestuia.

8

35. Curtea reafirmă faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea individuluide ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să seabţină de la asemenea ingerinţe ; acestui angajament negativ i se pot alătura obligaţiilepozitive legate de respectarea efectivă a vieţii private sau de familie. Ele pot impuneadoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei.Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la odefiniţie precisă ; principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. Mai precis, în cele douăcazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general şiinteresele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (a se vedeaPfeifer citată anterior, paragraful 37).

36. În cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextulobligaţiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat echilibrul just înapărarea dreptului reclamantului la reputaţie, element ce face parte din apărarea vieţiiprivate şi a libertăţii de exprimare protejate de art. 10 (a se vedea, între altele, VonHannover citată anterior, paragraful 70).

37. Curtea observă că afirmaţiile ziaristului C.I. făcute în timpul emisiuniitelevizate din data de 7 octombrie 1997 conţineau afirmaţii directe privind colaborareareclamantului cu Securitatea. Articolul de presă publicat la data de 27 octombrie 1997de acelaşi ziarist a întărit aceleaşi afirmaţii. Cu acest prilej, C.I. nu punea la îndoialăcalitatea reclamantului de agent al Securităţii, atribuindu-i chiar un grad superior înierarhia fostelor servicii secrete (a se vedea paragrafele 5 şi 6 de mai sus). Articolul dindata de 13 ianuarie 1998, publicat de M.D., privea acelaşi subiect şi conţinea afirmaţiisimilare (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Curtea consideră că, deşi au existat treiepisoade diferite, afirmaţiile în litigiu se înscriau în cadrul aceleiaşi dezbateri şi făceaparte dintr-o campanie de presă îndreptată împotriva reclamantului.

38. Curtea reaminteşte că libertatea de exprimare constituie una din bazeleesenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numaipentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate dreptinofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ca scandalizează, şochează sauneliniştesc. Astfel impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nuexistă « societate democratică ». Presa joacă un rol esenţial într-o societatedemocratică : dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special deapărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica,respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturorchestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde şi posibila recurgere la oanumită doză de exagerare, ba chiar de provocare (a se vedea Von Hannover citatăanterior, paragraful 56).

39. În acest context, Curtea consideră că obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8din Convenţie trebuie să intre în discuţie dacă afirmaţiile în cauză depăşesc limitelecriticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie (cf. mutatis mutandis Chauvy citatăanterior, paragraful 70 in fine).

40. Curtea reaminteşte de asemenea că art. 10 alin. 2 din Convenţie nu lasădeloc spaţiu pentru restrângeri ale libertăţii de exprimare în domeniul discursului politicisau al chestiunilor de interes general. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai amplefaţă de un om politic, vizat în această calitate decât faţă de un simplu particular : spredeosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent alfaptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor cât şi din partea masei de cetăţeni ; în

9

consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (a se vedea Feldek împotrivaSolvaciei, nr. 20032/95, paragraful 74, CEDH 2001-VIII).

41. În practica sa, Curtea face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacăconcreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea.Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţiide opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cf. cauzeiLingens citată anterior, pag. 28, paragraful 46 şi Ivanciuc împotriva României, (decizie),nr. 18624/03, 8 septembrie 2005).

42. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implicăobligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare sepoate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cf. cauzei Ivanciuc citatăanterior şi Cumpănă şi Mazăre citată anterior (paragrafele 98-101)).

43. Curtea consideră că subiectul dezbaterii în cauză – adoptarea unei legislaţiicare să permită dezvăluirea numelor foştilor colaboratori ai Securităţii – dezbateremediatizată şi urmărită cu atenţie de marele public, reprezenta un interes major pentrusocietatea română întreagă. Colaborarea oamenilor politici cu această organizaţie era ochestiune socială şi morală foarte sensibilă în contextul istoric specific al României (a sevedea mutatis mutandis C.V. Tudor împotriva României (decizie), nr. 6928/04, 15 iunie2006).

44. Curtea consideră că în ciuda caracterului satiric al săptămânalului Caţavencu,articolele în cauză erau de natură să jignească reclamantul, deoarece nu exista niciunindiciu privind eventuala apartenenţă a acestuia la această organizaţie. Ea constată deasemenea că mesajul articolelor în litigiu era clar şi direct, lipsit de orice element ironicsau umoristic.

45. Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alertapublicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleşilor localişi funcţionarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numeleşi funcţiile, implica pentru ziarişti în speţă obligaţia de a furniza o bază reală suficientă(Lešnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, paragraful 57 in fine, CEDH 2003-IV ; VidesAizsardzïbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, paragraful 44, 27 mai 2004). Or, încauză nu era vorba nici despre o chestiune care nu intră în categoria faptelor istoricestabilite clar, nici despre o informaţie privind trecutul reclamantului, divulgată dereclamantul însuşi, nici despre raporturi oficiale ce ar putea constitui o bază pentrudivulgarea unor informaţii (a se vedea a contrario Chauvy (paragraful 69), citată anteriorşi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei ([GC], nr. 21980/93, paragrafele 68-72, CEDH 1999-III).

46. Atunci când s-a examinat însemnătatea afirmaţiilor în litigiu, în ansamblul lor,a reieşit că cuprindeau acuzaţii reale şi că cei doi ziarişti intenţionau să transmită opinieipublice un mesaj prea puţin echivoc – şi anume că reclamantul, personaj politiccunoscut în noua democraţie română, a deţinut o poziţie importantă în aparatul derepresiune comunistă, se « erijase » după Revoluţia din 1989 în apărător al democraţiei(a se vedea, mutatis mutandis, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, paragraful 100 şiPerna, citată anterior, paragraful 47). Curtea este convinsă că afirmaţiile în litigiu vizaudirect persoana reclamantului şi nu capacităţile profesionale (a se vedea a contrario şimutatis mutandis Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, paragrafele 51-52, CEDH2002-II).

10

47. În acest context şi ţinând cont de climatul de teroare instaurat de agenţiifostelor servicii de informaţii, Curtea nu poate împărtăşi opinia instanţelor interne potrivitcăreia afirmaţiile lui C.I. şi M.D. aveau un caracter « general şi nedeterminat ». De altfel,Guvernul nu contestă caracterul real al afirmaţiilor (a se vedea paragraful 31 de maisus).

48. Prin urmare, Curtea nu crede că se poate vedea în asta recurgerea la « dozade exagerare » sau de « provocare » a cărei folosire este permisă în cadrul exercităriilibertăţii jurnalistice (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 49,Culegere, 1999-VI). Potrivit acesteia, prezenta cauză reprezintă o prezentare deformatăa realităţii, lipsită de orice bază reală (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescuîmpotriva României, nr. 28871/95, paragraful 73, CEDH 2000-VIII).

49. Curtea este de părere că în speţă afirmaţiile celor doi ziarişti au depăşitlimitele acceptabile, acuzând reclamantul că a făcut parte dintr-o grupare de represiuneşi teroare folosită de vechiul regim drept instrument al poliţiei politice. La aceasta seadaugă lipsa unui cadru legislativ care să permită, la acea vreme, accesul publicului ladosarele Securităţii, situaţie care nu i se poate reproşa reclamantului.

50. Chiar dacă s-ar admite că afirmaţiile în cauză ar putea fi considerate dreptjudecăţi de valoare, Curtea consideră că sunt lipsite de orice bază reală. Nu existaniciun indiciu că reclamantul ar fi lucrat în calitate de agent de Securitate ; şi răspunsuloficial al C.N.S.A.S., în 2004, a confirmat de altfel lipsa oricărei implicări a reclamantuluiîn structurile Securităţii (a se vedea paragraful 13 de mai sus).

51. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Ždanoka citată anterior, invocată deGuvernul pârât, Curtea consideră că această cauză este complet diferită de cauza citatăanterior. Astfel, în cauza invocată, informaţiile care au condus la neeligibilitateareclamantei nu erau nici secrete, nici măcar confidenţiale, deoarece puteau fi consultateliber în arhiva publică.

52. În aceste împrejurări, Curtea nu este convinsă că considerentele prezentatede instanţele interne pentru a apăra libertatea de expresie erau suficiente pentru apredomina în faţa reputaţiei reclamantului. Curtea consideră că nu exista un raport deproporţionalitate rezonabil între interesele concurente implicate.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie53. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât oînlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacăeste cazul, o satisfacţie echitabilă."

54. Reclamantul solicită 175.200 euro cu titlu de prejudiciu material suferitdatorită afirmaţiilor calomnioase care l-ar fi împiedicat să fie numit secretar de stat laMinisterul Afacerilor Externe şi ulterior să devină ambasador. Această sumă corespundebeneficiului nerealizat din salariile pe care reclamantul l-ar fi putut încasa dacă ar fiocupat funcţiile susmenţionate. El solicită de asemenea 100.000 euro cu titlu deprejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. Acesta afirmă că ar fi suferit el personal şiapropiaţii săi suferinţe importante în urma afirmaţiilor calomnioase în cauză, viaţa saprivată şi cariera sa fiind afectate pentru o lungă perioadă de timp. Această situaţie ar ficu atât mai gravă, în opinia reclamantului, cu cât una din persoanele care au adus

11

atingere dreptului său la o bună reputaţie, C.I. a recunoscut recent că a colaborat cuSecuritatea.

55. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamanţi pentru reparaţia unuieventual prejudiciu material este excesivă, având în acelaşi timp un caracter speculativşi ulterior. El invocă în acest sens jurisprudenţa Iliya Stefanov împotriva Bulgariei (nr.67755/01, paragraful 92, 22 mai 2008). În orice caz, Guvernul susţine că prejudiciulmaterial invocat de reclamant nu a fost demonstrat şi face trimitere la jurisprudenţaEmre împotriva Elveţiei (nr. 42034/04, paragraful 99, 22 mai 2008). În final, acestaconsideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea reprezenta o reparaţiesatisfăcătoare pentru prejudiciul moral pretins suferit.

56. Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului în ceea ce priveşte cererea deprejudiciu material formulată de reclamant. De altfel, legătura dintre afirmaţiilecalomnioase în speţă şi pierderea salariului invocat este pur speculativă. Prin urmare,nicio sumă nu poate fi datorată cu acest titlu (cf. mutatis mutandis Emre citată anterior,paragraful 99).

57. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigurîn legătură directă cu încălcarea art. 8 din Convenţie pe care a constatat-o. Curtea estede părere că reclamantul a resimţit cu siguranţă sentimente de frustrare şi de neliniştepe care constatarea unei încălcări sau publicarea prezentei Hotărâri nu ar fi suficientespre a le repara. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate aşa cumprevede art. 41, aceasta decide să-i acorde 5.000 euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:1. respinge excepţia preliminară invocată de Guvern ;2. declară restul cererii admisibilă ;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie ;4. hotărăşte :i) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 dinConvenţie, 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral, la care se vaadăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant ;

ii) că această sumă va fi convertită în moneda statului pârât la cursul deschimb valabil la data plăţii ;

iii) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentulefectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egalăcu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca CentralăEuropeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14

octombrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,

preşedinteSantiago Quesada,

grefier