ghid cedo (vade-mecum).pdf

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

1

Ghid (Vade-mecum) al ConvenţieiEuropene a Drepturilor Omului

(ediţia a 3-a)

Donna GomienProfesor conferenţiar în Drepturile OmuluiInstitutul de studii socialeHaga, Olanda

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova • 2006

Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

2

CZU 341.231.14G 69

Ediţia franceză:Vade-mecum de la Convention européenne des Droits de l’Homme (3e édition) ISBN 92-871-5747-2

Opiniile exprimate în acest Ghid aparţin autorului şi nu angajează responsabilitatea Consiliului Europei şi a Comisiei Europene.

Lucrarea nu reprezintă nici o interpretare ofi cială a instrumentelor juridice pe care le men-ţionează, care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Toate drepturile rezervate. Nici un extras din această publicaţie nu poate fi reprodus, înre-gistrat sau transmis, în orice formă sau prin orice mijloc care ar fi - electronică (CD-rom, Internet, etc.), mecanică, fotocopiere, înregistrare sau în oricare alt mod - fără autorizaţia prealabilă scrisă a Diviziunii ediţii, Directoratul Comunicare şi Cercetare. (F-67075 Strasbourg sau [email protected]).

Publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii generoase din par-tea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi Comisiei europene.

Coperta: Atelierul de creaţie grafi că, Consiliul Europei

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Gomien, DonnaGhid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

/ Donna Gomien. – Ed. a 3-a. – Ch.: Bir. de Inf. al Consiliului Europei în Rep. Moldova, 2006 (Î.S.F.E.-P. “Tipografi a Centrală“). – 192 p.

ISBN 978-9975-78-470-21000 ex.

-- 1. Drepturile Omului

341.231.14

Prima ediţie: 1991 A doua ediţie: 1998 A treia ediţie: 2005 Reeditată cu corectări în ianuarie 2000

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldovae-mail: [email protected]

ISBN 978-9975-78-470-2 © Consiliul Europei, 1991, 1998, 2005, 2006 © Comisia europeană, 2006 Editat în Republica Moldova, 2006


3

Cuprins

Ghidul utilizatorului ................................................................................ 9

Introducere ........................................................................................... 11

1. Statutul Consiliului Europei ......................................................... 11

2. Convenţia europeană a Drepturilor Omului ................................. 11

Capitolul 1 - Articolul 1 al Convenţiei ................................................ 13

Capitolul 2 - Dreptul la viaţă: articolul 2 al Convenţiei, şi Protocoalele nr. 6 şi 13 .................................................. 15

1. Lipsirea intenţionată de viaţă ....................................................... 162. Aspectele materiale ale dreptului la viaţă .................................... 17

Acţiunile guvernamentale care implică recurgerea la forţă în afara contextului detenţiei ....................................................... 17Acţiunile guvernamentale care implicăo privaţiune de libertate ................................................................ 17

3. Aspectele procedurale ale dreptului la viaţă................................. 18Efi cienţa anchetelor duse de autorităţi ........................................ 18Efi cienţa recursurilor .................................................................... 19

4. Dispariţii ....................................................................................... 205. Dreptul de a muri ......................................................................... 206. Abolirea pedepsei cu moartea...................................................... 21

Capitolul 3 - Tortura, tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante: articolul 3 ............................................ 23

1. Tortura ......................................................................................... 232. Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante ................. 23

Tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante în timpul unei detenţii .................................................................. 24

Maltratări fi zice ......................................................................... 24Condiţiile generale de detenţie ................................................. 24Condiţiile în „coridorul morţii” ................................................... 25Practici sau tratamente neadecvate în locurile de detenţie ...... 25

Tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă în afara închisorii ......................................................................... 26

Distrugerea caselor şi a bunurilor ............................................ 26Expulzarea forţată .................................................................... 26Protecţia minorilor .................................................................... 27

3. Extrădarea şi expulzarea ............................................................. 274. Lipsa informaţiei furnizate părinţilor celor dispăruţi ..................... 285. Discriminarea ca tratament degradant ........................................ 286. Aspectele procedurale ale interzicerii relelor tratamente ............ 29


4

Capitolul 4 - Sclavia şi munca forţată: articolul 4 ............................. 31

Capitolul 5 - Libertatea şi siguranţa persoanei: articolul 5 al Convenţiei, şi articolele 1 şi 2 a Protocolului nr. 4 ............................................................ 35

1. Legalitatea în raport cu articolul 5 ............................................... 372. Detenţia în contextul dreptului penal ............................................ 38

Detenţia în rezultatul unei condamnări penale: articolul 5.1.a ..... 38Detenţia provizorie: articolul 5.1.c ................................................ 38

3. Detenţia în contextul dreptului civil .............................................. 40Detenţia în vederea garantării executării unei obligaţiuni legale:articolul 5.1.b ............................................................................... 40Detenţia minorilor: articolul 5.1.d ................................................. 40Detenţia persoanelor alienate, a vagabonzilor, etc.: articolul 5.1.e ............................................................................... 41Privaţiunea de libertate în legătură cu imigrarea: articolul 5.1.f ................................................................................ 42

Privaţiunile extraordinare de libertate: dispariţiile ..................... 424. Garanţiile de procedură prevăzute de articolul 5 ......................... 43

Dreptul de a fi informaţi asupra motivelor arestării: articolul 5.2 .................................................................................. 44Garanţiile de procedură cu privire la detenţia preventivă: articolul 5.3 .................................................................................. 44Habeas corpus/recursul în amparo: articolul 5.4 ......................... 46

„Legalitatea” privaţiunii de libertate .......................................... 47Natura tribunalului şi echitatea proceduriidin punctul de vedere al articolului 5.4 ..................................... 47Operativitatea controlului prevăzut de articolul 5.4 .................. 48

5. Dreptul la reparaţie prevăzut în articolul 5.5 ................................ 496. Libertatea de circulaţie: articolul 2 al Protocolului nr. 4 ............... 50

Capitolul 6 - Dreptul la un proces echitabil: articolul 6 al Convenţiei, şi articolul 2 – 4 ale Protocolului nr. 7 ......................... 51

1. Ce sunt „drepturile şi obligaţiunile civile”? .................................... 522. Ce înseamnă „acuzaţii penale”? .................................................. 533. Ce nu sunt „drepturi şi obligaţiuni civile” şi „acuzaţii penale”? ..... 544. Dreptul la un tribunal în virtutea articolului 6.1 ............................ 55

Posibilitatea unei ingerinţe ex post facto a autorităţilor executive ............................................................... 56Accesul la un tribunal şi imunitatea ............................................. 57

5. Alte aspecte ale articolului 6.1 ..................................................... 58Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: generalităţi ............. 58Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor:tribunalele militare şi curţile de securitate ale Statului ................. 60Un tribunal „stabilit de lege” ......................................................... 60


5

Dreptul la un proces „într-un termen rezonabil” ........................... 61Dreptul la o audiere publică ......................................................... 62

6. Echitatea procedurii: aspectele suplimentare .............................. 63Principiul egalităţii armelor .......................................................... 63Respectarea cu bună credinţă a regulilor de procedură ............. 64Hotărâri motivate ......................................................................... 65Procese în contumacie ................................................................ 65Dreptul de a nu contribui la propria incriminare ........................... 66

7. Prezumţia nevinovăţiei: articolul 6.2 ............................................ 678. Garanţii procedurale prevăzute de articolul 6.3 ........................... 68

Dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege acuzatul şi de o manieră detaliată: articolul 6.3.a ............................................................................... 68Dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesarepentru pregătirea apărării: articolul 6.3.b...................................... 69Dreptul de a se apăra singur sau de a benefi cia de asistenţa unui apărător ales de el/de asistenţă judiciară: articolul 6.3.c ............................................................................... 69Dreptul la audierea martorilor: articolul 6.3.d .............................. 71Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret: articolul 6.3.e ............................................................................... 72

9. Drepturi garantate de Protocolul nr. 7 ......................................... 72

Capitolul 7 - Caracterul neretroactiv legii penale: articolul 7 .......... 73

Capitolul 8 - Motive de restricţie a exercitării drepturilor garantate: articolele 8.2, 9.2, 10.2, 11.2, 17 şi 18 ale Convenţiei, şi articolul 2 al Protocolului nr. 4 ....... 77

1. Doctrina restricţiilor inerente ........................................................ 772. Regulile interpretării stricte a clauzelor restrictive ........................ 783. Interpretarea expresiei „prevăzută de lege” ................................ 784. Interpretarea expresiei „necesară într-o societate democratică” ................................................................................ 795. Interzicerea actelor ce vizează distrugerea sau la limitarea mai amplă a drepturilor Convenţiei: articolul 17 .......................... 806. Aplicarea incorectă a clauzelor restrictive: articolul 18 ................ 82

Capitolul 9 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii, şi egalitatea între soţi: articolele 8 şi 12 al Convenţiei, şi articolul 5 al Protocolului nr. 7 ....................................................... 83

1. Dreptul la respect ........................................................................ 832. Natura vieţii private ...................................................................... 84

Dreptul la viaţa privată şi documentele de identitate ................... 85


6

Dreptul homosexualilor ................................................................ 85Drepturile transsexualilor ............................................................. 86Dreptul la un mediu sănătos ........................................................ 86Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în contextul unui doliu ..................................................................................... 86

3. Natura vieţii de familie ................................................................. 87Relaţii familiale când părinţii nu sunt căsătoriţi............................. 88

Copii născuţi în afara căsătoriei ............................................... 88Taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei .................................... 89

Drepturile protejate în cazul perturbărilor vieţii de familie ........... 89Dreptul deţinuţilor la viaţa de familie ........................................ 89Plasarea copiilor şi dreptul la vizită .......................................... 90Copiii plasaţi în tutela autorităţii publice ................................... 91

Imigrarea, expulzarea şi dreptul la viaţa de familie ..................... 924. Viaţa privată, corespondenţa şi domiciliul: supravegherea şi colectarea datelor ........................................... 945. Dreptul la respectarea domiciliului .............................................. 976. Dreptul la respectarea corespondenţei ....................................... 987. Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii: articolul 12 ..... 99

Capitolul 10 – Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie: articolul 9..................................................................... 101

1. Ingerinţa Statului în afacerile interne ale instituţiilor religioase .. 1022. Ingerinţa în crearea sau funcţionarea instituţiilor religioase ....... 1033. Dreptul persoanelor de a-şi manifesta convingerile ................... 104

Capitolul 11 – Libertatea de exprimare şi de informare: articolul 10................................................................... 107

1. Aria de aplicare a termenului „exprimare” din articolul 10 .......... 1072. Ierarhia valorilor protejate de articolul 10 ................................... 1083. Libertatea de exprimare în contextul dezbaterii publice ............. 1084. Libertatea de exprimare şi informaţiile public accesibile ............ 1145. Dezvăluirea surselor jurnaliştilor ................................................ 1146. Libertatea de exprimare şi respectarea aparatului judiciar......... 1157. Obligaţiile pozitive oferite Statului de către articolul 10 .............. 1168. Regimul de autorizare a instituţiilor de radiodifuziune ................ 1179. Libertatea cuvântului în sfera comerţului.................................... 11910. Libertatea de exprimare artistică ................................................ 12011. Obligaţiile şi responsabilităţile persoanelor particulare în conformitate cu articolul 10 .................................................... 12012. Dreptul de a primi şi de a comunica informaţii .......................... 122

Capitolul 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere: articolul 11 .................................................................. 123

1. Dreptul la întrunire paşnică ........................................................ 123


7

2. Dreptul de asociere .................................................................... 1253. Interzicerea sau dizolvarea unei asociaţii................................... 1264. Limitările la protecţia sindicatelor ............................................... 1285. Originalitatea dispoziţiilor restrictive ale articolului 11 ................ 129

Capitolul 13 – Dreptul la respectarea bunurilor: articolul 1 al Protocolului nr. 1 ................................. 131

1. Natura „bunurilor” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 ..... 1312. „Respectarea” bunurilor.............................................................. 1323. Controlul asupra folosirii bunurilor .............................................. 1344. Reparaţii în caz de deposedare de proprietate .......................... 1355. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi alte articole ale Convenţiei ..... 136

Capitolul 14 – Dreptul la instruire: articolul 2 al Protocolului nr. 1 ................................................... 139

Capitolul 15 – Dreptul la alegeri libere: articolul 3 al Protocolului nr. 1 ....................................................... 145

Capitolul 16 – Drepturile cetăţenilor şi străinilor: articolul 16 din Convenţie, articolele 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi articolul 1 al Protocolului nr. 7 ................................................... 149

Capitolul 17 – Interzicerea discriminării: articolul 14...................... 151

1. Discriminarea bazată pe sex ...................................................... 151Discriminarea împotriva femeilor ................................................ 151Discriminarea împotriva bărbaţilor.............................................. 152

2. Discriminare în baza credinţei religioase.................................... 1533. Discriminare bazată pe cetăţenie sau locul de reşedinţă ........... 1544. Discriminare bazată pe naştere.................................................. 1555. Discriminare bazată pe „orice altă situaţie” ................................ 156

Discriminare bazată pe orientare sexuală .................................. 156Alte motive invocate de discriminare .......................................... 157

6. Câteva cuvinte despre Protocolul nr. 12..................................... 158

Capitolul 18 – Dreptul la un recurs intern efectiv: articolul 13....... 159

1. Plângere „argumentată” în sensul articolului 13 ......................... 1592. Recurs „efectiv” în sensul articolului 13...................................... 1603. Raportul dintre articolul 13 şi alte articole ale Convenţiei........... 161

Capitolul 19 – Derogările în caz de răszboi sau alt pericol public: articolul 15.................................................................. 165

Capitolul 20 – Rezerve şi declaraţii de interpretare ........................ 169

Capitolul 21 – Procedurile prevăzute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului ................................................... 173


8

1. Curtea europeană a Drepturilor Omului: componenţa şi structura ............................................................. 1732. Curtea europeană a Drepturilor Omului: jurisdicţie .................... 174

Cereri interstatale: articolul 33.................................................... 174Cereri individuale: articolul 34 .................................................... 175

3. Condiţii de admisibilitate: articolul 35 ......................................... 176Epuizarea căilor interne de recurs.............................................. 176Regula celor şase luni ................................................................ 178Condiţii suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale .... 178

4. Procedurile de fond .................................................................... 179Examinarea contradictorie a unei cauze .................................... 179Procedura de reglementare amiabilă ......................................... 179

5. Alte proceduri în faţa Curţii ......................................................... 180Solicitarea măsurilor provizorii: articolul 39 din Regulamentul Curţii .............................................................. 180Radierea de pe rol: articolul 37 al Convenţiei............................. 181Implicarea unor terţe părţi: articolul 36 al Convenţiei ................. 181Satisfacţia echitabilă: articolul 41 al Convenţiei ......................... 181

6. Asistenţa judiciară: articolele 91-96 şi 101 din Regulament ....... 1827. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei ................................. 1828. Secretarul General al Consiliului Europei................................... 183

În loc de concluzie.............................................................................. 185

Anexe ................................................................................................... 187

Anexa 1: Mecanismul de implementare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului .............................................. 189

Anexa 2: Situaţia ratifi cărilor Convenţiei şi a protocoalelor sale ........... 190


9

Ghidul utilizatorului

Acest Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului îşi propune să facă o prezentare generală a:

- jurisprudenţei elaborate în cadrul Convenţiei europene a Drepturilor Omului;

- procedurilor referitoare la Comisia Europeană a Drepturilor Omului;

- rolului Comitetului Miniştrilor ca organ de control şi al Secretarului General al Consiliului Europei pentru ca această Convenţie Euro-peană a Drepturilor Omului să fi e pusă în aplicare.

Astfel, capitolele dedicate drepturilor substanţiale garantate de Convenţie, se referă în general numai la deciziile şi sentinţele cele mai importante şi/sau cele mai recente ale Curţii. El nu analizează numeroasele cauze interesante, dar mai puţin importante, nici cauzele ratate şi motivele res-pingerii lor, chiar dacă un asemenea bilanţ ar putea fi util. Ghidul acoperă jurisprudenţa Curţii până la sfârşitul anului 2003.

Capitolele privind procedurile practice se bazează în special pe cererile individuale, şi nu pe cele ale Statelor. Pe scurt, expresia „organele Con-venţiei” sau „judecătorii de la Strasbourg” desemnează atât fosta Comisie europeană a drepturilor Omului (care a încetat să existe) cât şi Curtea Eu-ropeană a Drepturilor Omului. Rareori când Ghidul face trimiteri la cereri, acesta nu citează decât numărul lor.

Pentru a înlesni lectura Ghidului, nu se menţionează nici titlul complet şi nici detaliile unei cauze de fi ecare dată când o citează. În situaţia exami-nării jurisprudenţei citarea diferitelor tipuri de decizii şi de hotărâri se face după cum urmează:

cererea nr.: trimite la o decizie de admisibilitate a Comisiei Europe-ne a Drepturilor Omului.

(data): trimite la o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

La fel pentru a înlesni citirea, Ghidul utilizează atât termenul Înalta Parte Contractantă, cât şi Stat contractant, Stat parte şi Stat.


10

Acest Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se limitează cu bună ştiinţă doar la jurisprudenţă şi la procedurile Curţii Europene a Drep-turilor Omului. Din lipsă de spaţiu, lucrarea nu analizează multe alte as-pecte ce i-ar putea interesa pe specialiştii în drepturile omului, atât la nivel internaţional, cât şi regional. De exemplu, aici nu se menţionează Carta Socială Europeană, care guvernează protecţia drepturilor economice, so-ciale şi culturale în cadrul multor State-membre ale Consiliului Europei, şi nici Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii, sau cele două instru-mente regionale adresate drepturilor minorităţilor, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Lucrarea nu se referă nici la iniţiativele lansate în domeniul drepturilor omului de către instanţele politice ale Consiliului Europei, nici la acelea ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Dimen-siunea Umană), nici chiar la rolul Uniunii Europene în protecţia anumitor drepturi. De asemenea, nu se menţionează nici mecanismul important al apărării drepturilor omului pus în aplicare de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de instituţiile sale specializate.


11

Introducere

1. Statutul Consiliului Europei

Principiul respectării drepturilor omului a constituit piatra unghiulară a Or-ganizaţiei încă de la apariţia Consiliului. La reuniunea de la Haga din 1948, Congresul European a jucat rolul catalizator în crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezoluţii care prevedea, în parte, următoarele:

Congresul

Consideră că uniunea sau federaţia ce se va înfi inţa trebuie să rămână deschisă către toate naţiunile europene guvernate democratic ce se vor angaja să respecte Carta Drepturilor Omului;

Hotărăşte să creeze o comisie pentru imediata îndeplinire a dublei sarcini – de a redacta această Cartă şi de a stabili normele pe care un Stat trebuie să le respecte pentru a merita numele de democraţie.

Esenţa celei dintâi dintre aceste două propoziţii se regăseşte în Articolul 3 al Statutului Consiliului Europei:

Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să recunoască principiul supremaţiei dreptului şi principiul în virtutea căruia orice persoană afl ată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.

Importanţa drepturilor omului este subliniată şi în alte prevederi ale Statu-tului Consiliului Europei, în Articolul 8 chiar se stipulează că grave încălcări ale drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale pot justifi ca suspen-darea sau expulzarea unui Stat membru din Consiliul Europei.

Statutul a fost semnat la 5 mai 1949. Elaborarea unei Carte pentru dreptu-rile omului a constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu şi, la numai optsprezece luni după adoptarea Statutului, cele zece State membre sem-nau la 4 noiembrie 1950 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

2. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată în acelaşi timp de Declaraţia Universală a Drepturi-lor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului.


12

Declaraţia Universală ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Con-venţiei Europene. Totuşi, nu trebuie subestimată importanţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la nivel internaţional. În Preambulul său, Convenţia enunţă aşa principii importante cum ar fi :

[…] bazele justiţiei şi păcii în lume […] se menţin, pe de o parte, datorită unui regim cu adevărat democratic şi, pe de altă parte, datorită înţelegerii şi respectării comune a Drepturilor Omului pe care le reclamă ei; […]

Guvernele Statelor europene, însufl eţite de acelaşi spirit şi posedând un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de supremaţia legii ..., iau primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile anunţate în declaraţia universală.

De aceea, Preambulul include noţiunea de democraţie politică ce nu fi gu-rează în Statutul Consiliului Europei. La fel de important este şi accentul pe care Preambulul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument inter-naţional important în domeniul drepturilor omului, având ca scop protec-ţia unui larg spectru de drepturi civile şi politice, luând forma unui tratat care din punct de vedere juridic este obligatoriu pentru Înaltele Părţi şi care instaurează un sistem de control al aplicării drepturilor la nivel in-tern. Probabil că cea mai revoluţionară contribuţie a sa se regăseşte în includerea unei dispoziţii conform căreia o Înaltă Parte Contractantă poa-te accepta controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura este iniţiată de un individ - şi nu de către un Stat - care începe procedura. Succesul Convenţiei rezultă în special din faptul că recunoaş-terea dreptului la recurs individual nu mai este facultativ: Statele care au ratifi cat Convenţia sunt de acum înainte obligate să accepte această competenţă a Curţii.


13

Capitolul 1 - Articolul 1 al Convenţiei

Articolul 1

Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane afl ate sub jurisdicţia lor drep-turile şi libertăţile defi nite în Titlul 1 al prezentei Convenţii.

Articolul 1 al Convenţiei Europene introduce un alt element important pen-tru legea internaţională a drepturilor omului: acesta prevede că Înaltele Părţi Contractante recunosc “oricărei persoane afl ate sub jurisdicţia lor” drepturile şi libertăţile defi nite de Convenţie. Expresia “oricărei persoane”, după exemplul expresiilor analoage pe care le regăsim şi în alte impor-tante instrumente internaţionale, subliniază natura universală a drepturilor omului recunoscute de Convenţie: acest instrument protejează nu numai drepturile cetăţenilor unui Stat, dar şi pe cele ale străinilor, apatrizilor, per-soanelor inapte, aşa cum sunt copiii şi persoanele cu mari disabilităţi.

Statele care ratifi că Convenţia acceptă în mod automat dubla obligaţiune care reiese din articolul 1. Ele trebuie, în primul rând, să se asigure că dreptul lor intern este compatibil cu Convenţia. Această cerinţă, însoţită de interdicţia enunţată în articolul 57 cu privire la formularea rezervelor cu caracter general, presupune că Statele care au ratifi cat acest instrument satisfac această obligaţiune odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei pe teritoriul lor. În unele cazuri, pentru aceasta, ele trebuie, să facă unele adaptări ale legislaţiilor lor şi a practicilor lor. În al doilea rând, Statele care aleg să ratifi ce Convenţia trebuie să combată orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale protejate de Convenţie.

Expresia “afl ate sub jurisdicţia lor” pare a limita numărul persoanelor care benefi ciază de dispoziţiile Convenţiei, dar în realitate nu face decât să stabilească legătura necesară dintre “orice persoană” şi Statul membru. Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabilă Convenţia, trebuie să fi e realmente posibil ca Statul să recunoască drepturile proclamate de Convenţie. Nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este sufi cient ca Statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a Drepturilor Omului. Un Stat poate, totuşi, defi ni într-o oarecare măsură latitudinea propriei sale jurisdicţii, însă ţinând cont mereu de limite ale dreptului internaţional şi în special ale articolelor pertinente din Convenţie. De exemplu, articolul 56 permite unei Înalte Părţi contractante de a lărgi importanţa Convenţiei „asupra


14

tuturor teritoriilor sau asupra unui teritoriu a căror relaţii internaţionale le asigură”.

Articolul 1 al Convenţiei este o dispoziţie-cadru care nu poate fi încălcată în mod separat. (Streletz, Kessler şi alţii c. Germaniei (2001) şi K.-H.W c. Germaniei (2001)).


15

Capitolul 2 - Dreptul la viaţă: articolul 2al Convenţiei, şi Protocoalele nr. 6 şi 13

Convenţia: articolul 21. Dreptul la viaţă al fi ecărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi apli-cată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă.

2. Moartea nu trebuie să fi e considerată ca o încălcare a Articolului în cazul când ea ar rezulta din recurgerea la forţa dovedită absolut necesară:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoa-ne deţinute legal;

c. pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecţie.

Protocolul nr. 6 (dispoziţii materiale)1. Pedeapsa cu moartea trebuie să fi e abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat.

2. Un Stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvâr-şite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă va fi aplicată doar în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză.

3. Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul Articolului 15 al Convenţiei nu este îngăduită.

4. Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul Articolului 57 al Con-venţiei nu este permisă.

Protocolul nr. 13 (dispoziţi materiale)1. Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă nici executat.

2. În termenii articolului 15 din Convenţie faţă de dispoziţiile prezentului Protocol nici o derogare nu este autorizată.

3. În termenii articolului 57 din Convenţie nu este admisă nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol.

Dreptul la viaţă este desigur unul din drepturile fundamentale din cele mai evidente. Astfel, este important de subliniat că nici articolul 2 care enunţă acest drept, nici Protocoalele nr. 6 şi 13 care cer abolirea pedepsei cu moartea nu prevăd protejarea necondiţionată a vieţii în sine sau nu ga-rantează o anumită calitate a vieţii. Aceste dispoziţii vizează mai degrabă protejarea individului împotriva oricărei forme de privare de viaţă impuse arbitrar de Stat (McCann şi alţii c. Regatului Unit (1995)) sau împotriva oricărei omucideri nelegitime săvârşite de către un complice privat (Ergi


16

c. Turciei (1998) şi Yaşa c. Turciei (1998). Protecţia cuprinde totodată ele-mente materiale şi procedurale.

1. Lipsirea intenţionată de viaţă

Articolul 2.1 declară că “dreptul fi ecăruia la viaţă va fi protejat de lege”. În termeni practici, aceasta înseamnă că Statul trebuie să implementeze efectiv o astfel de legislaţie, care ar penaliza omorurile intenţionate comi-se atât de persoane private, cât şi de agenţi ai organelor guvernamentale, acţionând în afara puterilor lor legale. De exemplu, Curtea a conchis asu-pra unei încălcări a articolului 2 într-o cauză unde un accident care s-a produs în timpul unei scurgeri municipale provocase moartea mai multor persoane. Autorităţile responsabile fusese recunoscute vinovate pentru „ negligenţă în exercitarea funcţiilor lor” şi fusese condamnate la o amendă foarte mică. În pofi da instrucţiunii care prevedea că autorităţile ştiau des-pre pericolul pe care îl reprezenta scurgerea până la accident, tribunale-le naţionale nu au examinat plângerile fondate pe punerea sub pericol a vieţilor umane. (Öneryildiz c. Turciei (2002)). Obligaţiunile impuse Statului de către articolul 2 pot de asemenea cuprinde şi alte acţiuni precum imple-mentarea unui cadru regulamentar aplicabil spitalelor, sau instalării unui sistem judiciar efi cient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se afl ă sub responsabilitatea profesioniştilor sănătăţii şi eventuala răspundere penală a acestora din urmă (Calvelli şi Ciglio c.Italiei (2002)).

În anumite circumstanţe, articolul 2 al Convenţiei poate face Statul res-ponsabil de obligaţiunea pozitivă de a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de către acţiunile altei persoane, cu condiţia totuşi de a nu impune autorităţilor o povară insuportabilă sau excesivă (a se vedea, de exemplu, Osman c. Regatului Unit (1998), Akkoç c. Turciei (2000) şi Kiliç c. Turciei (2000)).

În afară de pedeapsa capitală - care constituie obiectul excepţiei prevăzute în articolul 2.1 - articolul 2.2 enunţă trei excepţii suplimentare, cu toate că sunt bine circumscrise interzicerii generale de a aplica moartea în mod intenţionat. Ele se referă la necesitatea, în primul rând, de a asigura apă-rarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, într-al doilea rând, de a efectua o arestare conform legii sau de a împiedica evadarea unui deţinut şi, într-al treilea rând, de a reprima o revoltă sau o răscoală. Principiul care prezidează exercitarea puterii discreţionare a Statului în aplicarea unei din aceste excepţii este că recurgerea eventuală la forţă trebuie să fi e „absolut necesară”: o normă mai strictă şi mai exigentă în materie de evaluare a proporţionalităţii acţiunilor Statului decât cele enunţate în alte articole din Convenţie (a se vedea capitolul 8). Curtea a considerat că noţiunea de „recurgere la forţă” în articolul 2 nu se limitează la utilizarea armelor sau a


17

violenţei fi zice, şi se extinde la practici potenţial mortale precum demonta-rea unei baricade cu ajutorul unui automobil militar (McShane c. Regatului Unit (2002)).

2. Aspectele materiale ale dreptului la viaţă

Acţiunile guvernamentale care implică recurgerea la forţă în afara contextului detenţiei

Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cauze în care reclamantul denunţa o organizaţie şi un control neadecvat al operaţiunilor poliţieneşti sau militare care au provocat moartea încălcând dispoziţiile arti-colului 2 al Convenţiei. În prima cauză de acest tip (McCann şi alţii c. Rega-tului Unit (1995)), trei membri activi ai Armatei republicane irlandeze (IRA) fusese doborâţi de către membrii forţelor securităţii britanice în Gibraltar. După părerea Curţii, chiar dacă soldaţii britanici acţionase cu convingerea onestă că era necesar de a omorî interesaţii pentru a proteja viaţa altor per-soane, organizarea şi controlul operaţiunii în ansamblul său, şi, în special, evaluarea şi transmiterea informaţiilor soldaţilor de către Guvernul britanic la momentul morţii interesaţilor, nu era sufi cientă. După cauza McCann, Cur-tea a constatat un anumit număr de încălcări în cauze în care organizarea rea a agenţilor Statului rezultase cu pierderi de vieţi omeneşti (a se vedea, de exemplu, Güleç c. Turciei (1998): o persoană omorâtă de către forţele de securitate ale Statului în timpul unei manifestaţii; Ergi c. Turciei (1998): planifi carea şi executarea unei ambuscade de către forţele de securitate ale Statului fără măsuri sufi ciente pentru a proteja civilii; Oğur c. Turciei (1999): tragere asupra unei straje de noapte în timpul unei operaţiuni militare; şi Gül c. Turciei (2000): un om doborât de către poliţie cu uşa apartamentului său în timpul unei razii). Din contra, în ceea ce priveşte un cuplu tânăr omorât de un poliţist în cadrul unei operaţiuni de salvare a unor ostateci, Curtea a considerat că organizarea şi conduita operaţiunii corespundea cerinţelor articolului 2 (Andronicou şi Constantinou c. Ciprului (1997)).

Acţiunile guvernamentale care implică o privaţiune de libertate

Statul are obligaţiunea de a proteja persoanele plasate sub paza sa sau sub controlul său, în măsura în care interesaţii sunt deosebit de vulnerabili la acţiunile agenţilor Statului. În special, dacă o persoană sănătoasă moa-re în timpul arestului său, Statul trebuie să furnizeze o explicaţie plauzibilă (Velikova c. Bulgariei (2000) şi Salman c. Turciei (2000)).

Ţinând cont de gravitatea alegaţiilor care învinuiesc Statul de responsabi-litatea pentru moartea unui deţinut, Curtea a decis că nivelul probei cerute în această materie trebuia să se situeze „dincolo de orice îndoială rezona-bilă” explicând:


18

[o astfel de] probă poate rezulta dintr-un fascicul de indici, sau de prezumţii care nu au fost dezminţite, sufi cient de grave, precise şi concordante. Dacă evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau într-o mare măsură, sunt cunoscute exclusiv de către autorităţi, ca în cazul persoanelor supuse controlului lor în arest, orice rană sau deces survenit în această perioadă de detenţie permite unele prezumţii de fapt grave. Este convenabil de fapt de a considera că de misiunea probei sunt responsabile autorită-ţile, care trebuie să furnizeze o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare (Salman c. Turciei (2000), paragraful 100).

În ceea ce priveşte operaţiunile poliţieneşti şi militare în general, Statul este obligat să-şi asume responsabilitatea pentru persoanele în detenţie, această obligaţiune nu s-ar putea rezuma la o simplă prevenire a unei morţi consecutive în rezultatul recurgerii la forţă a agenţilor săi. Curtea a constatat astfel o încălcare a articolului 2 în cauze în care un deţinut fusese omorât într-o explozie în timp ce arăta forţelor de securitate am-plasarea unei ascunzători de muniţii (Demiray c. Turciei (2000)) şi când un tânăr fusese călcat în picoare şi bătut până la moarte de către un deţinut - care suferea de tulburări mintale acute cu antecedente penale şi medicale - care fusese plasat în aceeaşi celulă (Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002)).

3. Aspectele procedurale ale dreptului la viaţă

Efi cienţa anchetelor duse de autorităţi

Chiar în cauzele în care este imposibil de a identifi ca agenţii Statului respon-sabili pentru o moarte sau o crimă, Curtea a conchis deseori asupra unei încălcări a articolului 2 din motiv că autorităţile au dus o anchetă neefi cientă sau nu a dus deloc o anchetă. Scopul principal al unor astfel de anchete este de a veghea punerea în acţiune efi cientă a legilor naţionale care protejează dreptul la viaţă şi obligaţiunea asumată de responsabilii de o omucidere ne-legală. Autorităţile trebuie să întreprindă în mod automat o astfel de anchetă din moment ce ele au luat cunoştinţă de un deces survenit în circumstanţe nelegale sau de o omucidere ilicită. Adică ancheta trebuie să fi e declanşată chiar dacă părinţii victimei se abţin să depună o plângere (a se vedea, de exemplu, Ilhan c. Turciei (2000) şi Kelly şi alţii c. Regatului Unit (2001)).

Curtea a stabilit patru criterii principale pentru a evalua dacă o anchetă guvernamentală cu privire la o alegaţie de omucidere ilicită este „efi cientă” sau nu în calitate de garanţie parţială a dreptului la viaţă recunoscut de articolul 2. În primul rând, anchetatorii responsabili de verifi carea alega-ţiilor trebuie să fi e independenţi în raport cu agenţii Statului implicaţi în evenimentele în cauză (Güleç c. Turciei (1998) şi Oğur c. Turciei (1999)), totodată sub unghiul ierarhiei şi verifi cării faptelor (Ergi c. Turciei (1998): încălcare, în măsura în care procurorul se bazaze mult pe informaţiile fur-nizate de jandarmii implicaţi în incidentul care constituia obiectul anchetei; McShanne c. Regatului Unit (2002): încălcare, în măsura în care ancheta


19

fusese dusă de poliţiştii implicaţi, chiar dacă aceasta a fost indirect, în ope-raţiunea care constituia obiectul anchetei).

Cel de-al doilea criteriu de efi cienţă stabileşte o deosebire între obliga-ţiunile de rezultat şi de mijloace. În orice caz, obligaţiunea de a garanta dreptul la viaţă nu ar putea – din punct de vedere realist - fi interpretat că cere ca orice deces survenit în circumstanţe nelegale să implice o con-damnare penală: anumite cauze de omor nu sunt elucidate. Totuşi, Curtea a considerat că un Stat are obligaţiunea de a garanta ca orice anchetă cu privire la o asemenea moarte va permite de a determina dacă forţa utilizată era sau nu justifi cată în circumstanţele date, precum şi de a identifi ca şi de a pedepsi responsabilii. Curtea nu a acceptat argumentul unui guvern pârât conform căruia simplul fapt de a urmări anumite persoane pentru omucidere ilicită îl scuteşte de a urmări proprii săi agenţi, chiar în cazul în care autorităţile ştiau despre răpire sau de omor (Avşar c. Turciei (2001)). Curtea a stabilit de asemenea că „orice lacună în anchetă care este de natură să deranjeze identifi carea cauzei de deces a unei sau mai multor persoane riscă să se soldeze cu o încălcare a acestei norme” (a se vedea, de exemplu, McShane c.Regatului Unit (2002): un organ responsabil de anchetă nu a fost în măsură să contrazică anumiţi martori să depună în ca-drul unei anchete penale cu privire la o omucidere ilicită, ancheta nu a pu-tut constata o inculpare sau nu a avut alte rezultate susceptibile de a duce la identifi carea şi la urmărirea autorilor; Salman c. Turciei (2000) şi Gül c. Turciei (2000): autopsii neadecvate au fost considerate fi ind de natură să compromită efi cienţa oricărei anchete cu privire la un omor ilicit).

Cel de al treilea criteriu de efi cienţă este termenul în care autorităţile de-clanşează o anchetă cu privire la recurgerea la forţă care a dus la deces. Curtea a relevat că un răspuns rapid al autorităţilor când este vorba despre anchetarea recurgerii la forţa mortală în general poate fi considerată ca fi ind esenţială pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalităţii şi pen-tru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu privire la acte nelegale (Avşar c. Turciei (2001) şi McShanne c. Regatului Unit (2002)).

Cel de-al patrulea criteriu de efi cienţă ţine de un caracter sufi cient al con-trolului public al anchetei şi în special de posibilităţile apropiaţilor victimei de a aprticipa la procesul de investigaţii în măsura cerută de protecţia intereselor lor legitime (Shanaghan c. Regatului Unit (2001)): familia nu fusese informată de progresele anchetei cu privire la moartea aproapelui lor, inclusiv după ce procurorul a decis să nu o continue; şi Kelly şi alţii c. Regatului Unit (2001): avocatului reclamanţilor i-a fost refuzat accesul la declaraţiile martorilor utilizate la etapa anchetei judiciare).

Efi cienţa recursurilor

În majoritatea cauzelor unde reclamanţii pretind încălcări ale aspectelor procedurale ale articolului 2, Curtea se referă la efi cienţa anchetelor duse


20

în cadrul urmăririlor penale duse împotriva responsabililor pretinsului omor ilicit. Totuşi, judecătorii de la Strasbourg au considerat de asemenea că, în anumite circumstanţe, recursurile de drept civil sau administrativ pot fur-niza o protecţie adecvată care se bazează pe stabilirea unei responsabi-lităţi şi acordarea reparaţiilor (Calvelli şi Ciglio c. Italiei (2002): negligenţă medicală; şi Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002): negligenţa autorităţilor publice). Orice întârziere în plata unei despăgubiri acordate în cadrul procedurii civile sau administrative poate de asemenea contribui la constatarea unei încălcări ale aspectelor procedurale ale articolului 2 (Öneryildiz c. Turciei (2002)).

4. Dispariţii

În ultimii ani, Curtea europeană a Drepturilor Omului a fost nevoită să con-sidere încălcări ale articolului 2 în cauze care se refereau la dispariţii ale persoanelor plasate în gardă sau sub controlul guvernului. Aceste cauze pot fi în mod grosolan repartizate în două categorii, conform faptului dacă există sau nu documente sau alte probe ale detenţiei interesatului până la dispariţie.

În ceea ce priveşte prima categorie, Curtea constată deseori o încălcare atât a aspectelor materiale cât şi procedurale ale articolului 2. Încălcarea materială se fondează pe principiul că în prezenţa probelor circumstanţi-ale sufi ciente ale dispariţiei victimei în timp ce se afl a în mâinile agenţilor Statului, autorităţile trebuie să furnizeze explicaţii plauzibile cu privire la soarta persoanei în cauză, că corpul acestuia a fost găsit sau nu. Încălca-rea procedurală rezultă în mod fi resc din incapacitatea Statului pârât de a îndeplini criteriile menţionate mai sus (a se vedea, de exemplu, Ciçek c. Turciei (2001)).

Cât priveşte cea de-a doua categorie de cauze, Curtea nu poate în ge-neral constata decât o încălcare a aspectelor procedurale ale articolului 2 pentru că este de fapt imposibil de a stabili responsabilitatea agenţilor Statului pentru moartea presupusă a dispărutului (a se vedea, de exemplu, Tanrikulu c. Turciei (1999)). În această privinţă, trebuie de notat că Curtea a constatat o încălcare continuă a aspectelor procedurale a articolului 2 în cauza Cipru c.Turciei (2001): guvernul pârât s-a abţinut mai mulţi ani să ancheteze soarta a mii de persoane deţinute de soldaţii turci (sau plasaţi sub controlul lor) în nordul Ciprului care apoi au dispărut.

5. Dreptul de a muri

Dreptul la viaţă nu include dreptul de a muri. În cauza Pretty c. Regatului Unit (2002), Curtea a considerat că refuzul autorităţilor de a acorda o


21

imunitate de urmărire unui om în cazul în care el ar ajuta soţia sa să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2, chiar dacă interesata su-ferea de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile sale intelectuale.

6. Abolirea pedepsei cu moartea

Articolul 2.1 permite Statelor să aplice pedeapsa cu moartea ca pedeap-să capitală în anumite condiţii. Totuşi, Protocolul nr. 6 al Convenţiei cere abolirea lui, în afara anumitor circumstanţe extrem de limitate (la 31 de-cembrie 2003, acest instrument fusese ratifi cat de 43 de ţări) iar Proto-colul nr. 13 - intrat în vigoare la 31 decembrie 2003 - cere abolirea sa în orice circumstanţă (la 31 decembrie 2003, acest instrument fusese ratifi cat de 20 de ţări).


22


23

Capitolul 3 - Tortura, tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante: articolul 3

Articolul 3

Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Drepturile protejate de Articolul 3 al Convenţiei sunt în mod direct legate de integritatea persoanei şi de demnitatea umană a individului. Astfel, in-terdicţia de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane şi degradante sunt, prin urmare, drepturi de o natură extrem de serioasă care nu pot constitui obiectul unei derogări în virtutea articolului 15.

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat cele trei noţi-uni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor:

tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte grave şi foarte crude;

tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fi zice sau mintale;

tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică, nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa fi zică sau morală.

1. Tortura

Tortura corespunde celui mai înalt grad de rele tratament interzise în vir-tutea Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. Anumite exemple cu privire la cauzele în care Curtea a constatat că o persoană: fusese supusă la „o spânzurătoare palestiniană” – adică fi ind complet dezbrăcat a fost suspendat de braţe cu mâinile legate la spate - (Aksoy c. Turciei (1996)); violată în timpul arestului (Aydin c. Turciei (1997)); lovită cu sălbătăcie, târâtă de păr, expusă unui jet de urină şi ameninţată cu un pai de băuit lichide şi o seringă (Selmouni c. Franţei (1999)); supusă şocului electric, duşurilor reci şi fi erbinţi, lovită în cap şi expusă ameninţărilor cu rele trata-mente asupra copiilor (Akkoç c. Turciei (2000)). Cu toate că tortura poate fi aplicată unei persoane în scopul de a extorca mărturii sau informaţii, cum a fost în cazul Dikme c. Turciei (2000), Curtea a considerat că acest motiv nu era indispensabil pentru a constata faptul de aplicare a torturii.

2. Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante

Cu toate că tortura este aplicată în cadrul unei detenţii, Curtea a constatat încălcări ale interzicerii tratamentelor inumane sau degradante aplicate asu-pra deţinuţilor cât şi asupra persoanelor care nu erau private de libertate.


24

Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradanteîn timpul detenţiei

Maltratări fi zice

Curtea a constatat un anumit număr de încălcări grave ale articolului 3 în cauzele unde reclamantul fusese maltratat în timpul detenţiei sale. În cauzele Tomasi c. Franţei (1992) şi Ribitsch c. Austriei (1995), ea a con-chis încălcarea articolului 3 în cazuri când indivizii prezentase documente pertinente cu privire la rănile care le-au fost aplicate în timpul arestului, iar guvernul nu a prezentat nici o explicaţie credibilă cu privire la cauza aces-tor răni. În prima cauză, Curtea a subliniat de asemenea că lupta împotriva criminalităţii organizate sau a terorismului nu ar fi invocată pentru a justifi -ca relele tratamente ale unui deţinut. În cea de-a doua cauză menţionată, Curtea a precizat că orice recurgere la forţa fi zică care nu era neapărat necesară prin conduita deţinutului constituie, în principiu, încălcarea arti-colului 3. O asemenea conduită nu ar include refuzul de a se supune unei percheziţii până la înfăţişarea în faţa tribunalului (în cauza Satik şi alţii c. Turciei (2000), reclamanţii fusese loviţi din acest motiv de membrii perso-nalului penitenciar şi de către jandarmi).

Statului îi revine să verifi ce dacă forţa aplicată la momentul arestării nu contravine interzicerii relelor tratamente (Rehbock c. Sloveniei (2000): în-călcarea într-o cauză în care maxilarul reclamantului fusese frânt în timpul arestării sale). Datoria Statului este de a veghea ca un deţinut să nu fi e supus unor rele tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei pozitive de a proteja interesatul împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţi-nuţi. În cauza Pantea c. României (2003), o persoană plasată în detenţie preventivă fusese grav rănită de tovarăşii săi de celulă recidivişti, fără ca gardianul să considere că este necesar de a interveni. După acest inci-dent, iteresatul fusese încătuşat şi menţinut în aceeaşi celulă apoi a fost constrâns să călătorească în picoare într-un vagon de cale fi erată timp de mai multe zile fără să fi primit cea mai mică îngrijire pentru diversele frac-turi consecutive în rezultatul violenţelor asupra lui.

Curtea a subliniat că, dacă o persoană moare în închisoare, Statul este obligat de a furniza o explicaţie plaizibilă în ceea ce priveşte cauza de-cesului şi în special detaliile şi precizările cu privire la fracturile de care suferea (Salman c. Turciei (2000)).

Condiţii generale de detenţie

Până relativ nu demult, Curtea europeană a Drepturilor Omului era reticen-tă să constate o încălcare a articolului 3 cu privire la plângerile cu privire la condiţiile de detenţie şi nu la maltratările fi zice aplicate de autorităţi în închisoare. Totuşi, ea a conchis că a fost încălcată această dispoziţie într-o cauză când un deţinut a fost plasat într-o celulă strâmtă şi neaerisită cu


25

toalete fără cabine timp de cel puţin două luni (Peers c. Greciei (2001)) şi într-o celulă suprapopulată şi murdară dotată cu o instalaţie sanitară şi material pentru culcat nesatisfăcător, fără deschidere spre exterior care să permită intrarea aerului proaspăt şi lumina zilei şi fără cel mai mic loc pentru a face exerciţii (Dougoz c. Greciei (2001)). În cauza Kalashnikov c. Federaţiei Ruse (2002), reclamantul fusese reţinut într-o celulă de 17 metri pătraţi în compania a 23 de persoane. Iluminarea electrică şi televiziunea erau permanent aprinse iar prizonierii erau constrânşi să se culce pe rând Lipsa igienei provocase grave probleme de sănătate precum pierderea un-ghiilor la mâini sau picioare. Curtea a conchis o încălcare a articolului 3.

Condiţiile în „coridorul morţii”

În majoritatea închisorilor din ţările care mai aplică pedeapsa cu moar-tea, persoanele condamnate la pedeapsa capitală sunt deseori plasate în cartiere aparte („coridoarele morţii”), departe de alţi deţinuţi, şi supuşi unui regim foarte sever şi alte condiţii defavorabile. Aceşti factori, precum şi termenul lung când un deţinut condamnat riscă de a rămâne în acest coridor în Statele Unite, au incitat Curtea să constate că extrădare de către Regatul Unit a unui german spre Statele Unite - pentru a răspunde la o acuzaţie de omor pedepsit cu pedeapsa cu moartea - ar constitui o încăl-care a articolului 3 (Soering c. Regatului Unit (1989)).

Curtea a constatat mai multe încălcări ale articolului 3 cu privire la condiţi-ile din coridorul morţii în Ucraina: închiderea prizonierilor 24 de ore din 24 în celule minuscule fără iluminare naturală, cu acces limitat la apă şi insta-laţiile sanitare, imposibilitatea de a face exerciţii în aer liber, lipsa de orice activitate sau contact uman, etc. (a se vedea, de exemplu, Poltoratsky c. Ucrainei (2003) şi Kuznetzov c. Ucrainei (2003)).

Practici sau tratamente inadecvate în locurile de detenţie

Un individ în detenţie este totalmente dependent de autorităţi pentru a-şi satisface nevoile cele mai primare. Această vulnerabilitate provoacă obli-gaţiunea pentru aceste autorităţi de a ţine cont de particularităţile şi cerin-ţele fi ecărui deţinut, atât în timpul detenţiei interesatului precum şi atunci când este reţinut sau se afl ă sub controlul Statului.

În ceea ce priveşte decizia iniţială de plasare într-un centru de detenţie, Curtea a considerat că detenţia unei femei cu mari disabilităţi - în condiţii în care ea risca să-i fi e frig, condiţii care ar putea să-i provoace escare, căci patul său e foarte dur sau greu accesibil, şi o obliga să se ducă la toaletă sau să-şi facă toaleta cu mari difi cultăţi - constituia un tratament degradant contrar articolului 3 (Price c. Regatului Unit (2001)).

Curtea a conchis asupra unei încălcări a articolului 3 nu doar în privinţa maltratărilor fi zice aplicate deţinuţilor de către autorităţi, însă şi de îngrijirile medicale de care conţinutul sau circumstanţele în care ele au fost prestate


26

constituiau un tratament inuman sau degradant (a se vedea, de exemplu, McGlinchey şi alţii c. Regatului Unit (2003): tratament medical neadecvat aplicat de către autorităţile de detenţie unei persoane eroinomane care suferea de simptome de lipsă; Mouisel c. Franţei (2002): deţinut îngrijit pentru un cancer, tot timpul în lanţuri, supus îngrijirilor intime în prezenţa agenţilor escortei şi lipsit de o întreţinere adecvată).

Curtea a mai constatat încălcări ale articolului 3 într-o cauză în care un de-ţinut de sex masculin fusese percheziţionat la corp, inclusiv o examinare a părţilor genitale, în prezenţa unei femei (Valašinas c. Lituaniei (2001)) şi într-o cauză în care regimul de detenţie într-o închisoare cu regim de securitate maximă includea percheziţiile la corp (Van der Ven c. Olandei (2003)).

Curtea a examinat mai multe cauze în care reclamanţii alegau încălcări ale articolului 3 inerente controlului neadecvat sau necorespunzător ale condi-ţiilor de detenţie, ţinând cont de circumstanţele personale ale deţinutului. În cauza Keenan c. Regatului Unit (2001), părinţii unui tânăr care s-a sinucis în timp ce ispăşea o pedeapsă cu închisoarea de patru luni au ajuns să stabilească că drepturile interesatului în termenii articolului 3 au fost încăl-cate, totodată, din lipsa unei supravegheri efi ciente a stării sale şi a consul-taţiei specialiştilor în psihiatrie, şi impunerii sancţiunilor disciplinare.

Persoane internate pentru boli mintale grave sau alte probleme psihiatrice au susţinut uneori că supunerea forţată la un tratament medical sau alt tra-tament contravenea articolului 3. În hotărârea sa Herczegfalvy c. Austriei (1992), Curtea a considerat că o măsură necesară din punct de vedere terapeutic nu ar putea fi considerată ca fi ind inumană sau degradantă în sensul Convenţiei.

Tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă în afara închisorii

Distrugerea caselor şi a bunurilor

Conform jurisprudenţei elaborate în cadrul articolului 2, Curtea - dacă exa-minează alegaţii de încălcare a articolului 3 - nu abordează niciodată ches-tiunea motivelor sau intenţiilor Statului ale cărui acţiuni sunt denunţate. De exemplu, într-o cauză în care autorităţile au ars violent şi deliberat casele reclamanţilor - în prezenţa lor şi în pofi da securităţii lor, în timp ce interesa-ţii încercau să recupereze efecte personale - fără a le acorda apoi nici cea mai mică asistenţă, judecătorii de la Strasbourg au considerat inutil de a ancheta justifi cările eventuale ale Statului cu privire la aceste acţiuni. Cur-tea s-a mulţumit de a conchide că astfel de acţiuni constituie un tratament inuman în sensul articolului 3 (Selçuk şi Asker c. Turciei (1998)).

Expulzarea forţată

În cauza Denizci şi alţii c. Cipru (2001) s-a considerat că a fost atins pragul de „suferinţă intensă, psihică sau mintală”. Guvernul cipriot expulzase cu


27

forţa un anumit număr de turci originari spre nordul insulei iar poliţia rănise grav mai multe persoane în cursul operaţiunii. Curtea a considerat că con-ducerea operaţiunii a constituit un tratament inuman.

Protecţia minorilor

Curtea a considerat că obligaţiunile conferite Statului de articolul 3 includ protecţia persoanelor împotriva relelor tratamente aplicate atât de autorită-ţile naţionale cât şi de părţile private. În cauza A. c. Regatului Unit (1998), ea a considerat că lipsa protecţiei oferite de dreptul englez reclamantului împotriva relelor tratamente aplicate de tatăl său vitreg constitua o încăl-care a articolului 3; în cauza Z şi alţii c. Regatului Unit (2001), Curtea a asimilat cu o încălcare a articolului 3 faptul că autorităţile locale s-au ab-ţinut de a lua măsuri protectoare adecvate într-un caz de gravă negligen-ţă a torturilor aplicate copiilor maltrataţi de părinţii lor pe parcursul a mai multor ani. Trebuie de notat că autorităţile Statului, în aceste două cauze, cunoşteau perfect condiţia reclamanţilor şi nu au acţionat efi cient pentru a preveni urmărirea torturilor.

În cauza Tyrer c. Regatului Unit (1978), un delicvent juvenil fusese con-damnat la lovituri de bici pe insula Man. Curtea a considerat că asemenea violenţă instituţionalizată aducea atingere la demnitatea sa şi la integrita-tea sa fi zică tratându-l ca „pe un obiect în mâinile puterii publice”.

3. Extrădarea şi expulzarea

Se întâmplă ca o persoană particulară să se plângă de faptul că acţiunea unui Stat de a o extrăda şi a o expulza spre un alt Stat unde ea riscă tor-turi sau tratamente inumane sau degradante să constituie o încălcare a articolului 3 (a se vedea mai sus cauza Soering c. Regatului Unit (1989)). În ultimii ani, Curtea a dezvoltat ideea conform căreea trimiterea unei per-soane particulare în ţara unde ea riscă rele tratamente interzise poate con-duce la încălcarea articolului 3. Subliniind natura necondiţionată a interzi-cerii relelor tratamente, judecătorii de la Strasbourg au stabilit principiul că un Stat care doreşte să deporteze o persoană - chiar dacă interesatul a fost recunoscut vinovat de o infracţiune penală gravă (Ahmed c. Austriei (1996)) sau constiuie o ameninţare pentru securitatea naţională (Chahal c. Regatului Unit (1996)) - trebuie să procedeze la o evaluare independentă a soartei care îi este rezervată în ţara de întoarcere.

Cu toate că în general Statele parte precum şi organele Convenţiei exami-nează în primul rând factorii politici ai ţării de întoarcere pentru a aprecia dacă o expulzare riscă să constiuie o încălcare a articolului 3, Curtea a conchis în cel puţin o cauză asupra unei încălcări pentru că defi cienţa susţinerii afective şi fi naciare şi calitatea rea a îngrijirilor medicale în ţara de întoarcere nu erau în măsură de a satisface nevoile unui bolnav de sida


28

în faza terminală (D. c. Regatului Unit (1997)). În altă cauză, ea a conchis o încălcare, căci candidata la expulzare risca să fi e omorâtă pentru adulter (Jabari c. Turciei (2000)).

4. Lipsa informaţiei furnizate părinţilor celor dispăruţi

În ultimii ani, Curtea a considerat că părinţii pretinselor victime ale gra-velor încălcări ale drepturilor omului pot depune plângeri care pretind rele tratamente în numele lor sau a victimei. Astfel, chiar în cazul în care este imposibil de a determina dacă o persoană a suferit rele tratamente când se afl a în mâinile autorităţilor, incertitudinea care înconjoară soarta sa poate fi asimilată cu o încălcare deosebită a articolului 3. Curtea a considerat că această dispoziţie fusese încălcată în cauzele în care per-soanele apropiate părinţilor reclamantului dispăruse în împrejurări care implică responsabilitatea Statului şi când autorităţile nu verifi case ce se întâmplase cu interesatul sau nu răspunsese cerinţelor de informaţii care proveneau de la familie cu operativitatea şi sensibilitatea cerută. Judecătorii de la Strasbourg consideră că frica şi neliniştea părinţilor care nu ştiu nimic, uneori pe parcursul mai multor ani, ce i s-a întâmplat fi inţei lor dragi atinge pragul tratamentului inuman şi degradant interzis de articolul 3 (a se vedea, de exemplu, Kurt c. Turciei (1998), Taş c. Turciei (2000) şi Çiçek c: Turciei (2001)).

5. Discriminarea ca tratament degradant

În unele circumstanţe, Curtea a fost nevoită să examineze cauze în care un Stat instituţionalizase politici şi practici cu efecte atât de negative asupra unei părţi a populaţiei încât ele constituiau o încălcare a inter-zicerii tratamentelor degradante enunţate în articolul 3 al Convenţiei. În cauza Cipru c. Turciei (2001), guvernul reclamant adusese proba docu-mentară a tratamentului discriminatoriu al grecilor ciprioţi care locuiau pe peninsula Karpas în nordul insulei, inclusiv serioase restricţii în exer-citarea libertăţii fundamentale: de exemplu dreptul de a dărui un bun imobiliar unei rude dacă ea nu locuia de asemenea în nordul Ciprului, dreptul copiilor ciprioţi greci din regiune de a benefi cia de un nivel de instruire asemănător cu cel al copiilor ciprioţi turci (în lipsa instituţiilor de învăţământ secundare şi interzicerea de a reveni pentru cei care au ales să plece în altă parte), şi dreptul de a se deplasa liber (cu consecinţele respective asupra libertăţii de religie şi de asociere). Curtea a conside-rat că „condiţiile în care această populaţie este condamnată să trăiască înjosirea, şochează însăşi respectul demnităţii umane a membrilor săi”, şi a considerat că natura şi durata practicilor discriminatorii ating un ase-menea grad încât constituie un tratament degradant contrar articolului 3 al Convenţiei.


29

6. Aspectele procedurale ale interzicerii relelor tratamente

Curtea a adoptat, în materie de evaluare a aspectelor procedurale ale plângerilor care invocau o încălcare a articolului 3, aceeaşi abordare ca şi pentru articolul 2. În special, dacă judecătorii de la Strasbourg sunt in-capabili de a determina dacă tratamentul alegat a fost într-adevăr aplicat (încălcarea materială), oricum ei evaluează caracterul adecvat al răspun-sului guvernului la aceste alegaţii (încălcare procedurală). De exemplu, în cauzele în care reclamanţii afi rmă că au fost maltrataţi pe perioada deten-ţiei lor, Curtea poate să se declare uneori incapabilă de a stabili faptele constatând totodată o încălcare a articolului 3 dacă ancheta ofi cială cu privire la alegaţii nu corespunde criteriilor de efi cienţă (Assenov şi alţii c. Bulgariei (1998) şi Labita c. Italiei (2000)).


30


31

Capitolul 4 - Sclavia şi munca forţată: articolul 4

Articolul 4

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute.

2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii.

3. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

a. orice muncă cerută în mod normal unui deţinut în condiţiile prevăzute de Articolul 5 din prezenta Convenţie, sau în timpul în care se afl ă în libertate condiţionată;

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în ţările în care refuzul efectuării serviciului militar pe motive de conştiinţă este recunoscut de lege, un alt serviciu în locul celui militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

d. orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale.

Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o par-te, şi munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni aco-peră formele de sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urmă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe civile.

Articolul 4. 1: sclavia şi servitutea

Organele Convenţiei au examinat un număr mic de plângeri care ridică problema încălcării interzicerii enunţate în articolul 4.1. Majoritatea erau introduse de deţinuţi; toate au eşuat.

În cauza Van Droogenbroeck c. Belgiei (1982), un recidivist plasat la dis-poziţia autorităţilor administrative se plângea de a fi fost supus unui control echivalent cu aservirea interzisă de articolul 4.1. Curtea a respins acest mijloc menţionând că măsurile restrictive erau totodată limitate în timp şi supuse unui control judiciar. Ea a mai relevat că măsura denunţată nu afecta Statutul juridic al interesatului în măsura în care să-l plasesze într-o stare de sclavie sau de aservire.

În cauza W, X, Y, şi Z c. Regatului Unit (plâgerile nr 3435-3438/67), patru tineri, de 15 şi 16 ani, s-au angajat să slujească în marină timp de nouă ani. În cererea lor depusă pe lângă Comisie, ei pretindeau că din cauza vârstei lor la momentul iniţial al semnării aplicarea acestui acord era califi -


32

cată ca fi ind o aservire interzisă de articolul 4.1. În decizia sa care declara cererea admisibilă, Comisia a remarcat mai întâi că serviciul militar putea fi considerat ca o excepţie pentru interzicerea muncii forţate enunţate îm articolul 4.2, însă nu ca o excepţie la interzicerea aservirii enunţate în arti-colul 4.1. Ea a mai considerat că, în măsura în care legislaţia internă con-strânge Statul să obţină consimţământul părinţilor minorilor care doresc să se angajeze şi acolo unde acest consimţământ fusese obţinut în cele patru cazuri, reclamanţii erau obligaţi să completeze perioada lor de serviciu. Judecătorii de la Strasbourg au relevat în mod special că consimţământul elimină caracterul obligatoriu la muncă sau la serviciu.

Articolul 4.2: muncă forţată sau obligatorie

Organele Convenţiei au examinat un anumit număr de cauze care cădeau sub incidenţa articolului 4.2 (interzice munca forţată sau obligatorie) şi a articolului 4.3 (care enunţă excepţiile de la această interzicere generală). În loc să ajungă la defi niţiile independente ale expresiei „muncă forţată sau obligatorie”, Curtea a utilizat defi niţiile furnizate de convenţiile perti-nente ale Organizaţiei internaţionale ale muncii. Astfel în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983) un avocat tânăr belgian se plângea de faptul că obligaţiunea de a reprezenta persoane nevoiaşe pârâte, fără a obţine o compensaţie pentru serviciile prestate furnizat nici o rambursare a cheltu-ielilor suportate, era contrară articolului 4. 2. Curtea a început examinarea printr-o citare a articolului 2 al Convenţiei nr. 29 al OIM care defi neşte „Munca forţată” ca fi ind „orice muncă sau serviciu cerut de un individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care acest individ nu s-a oferit de bună voie”. Făcând concluzia asupra absenţei încălcării articolu-lui 4.2, Curtea a relevat în special elementele următoare: munca nu ieşea din cadrul activităţilor normale ale unui avocat, prestarea serviciilor care contribuie la formarea profesională şi munca cerută nu era prea grea. Ea a subliniat că sistemul belgian care constă în a admite din ofi ciu un apărător pentru persoanele nevoiaşe este totodată un mijloc de a garanta dreptul la un avocat, prevăzut de articolul 6.3.c al Convenţiei şi „o obligaţiune civică normală”, în sensul articolului 4.3.d.

La sfârşitul anului 2003, Curtea nu relevase nici o încălcare a interzicerii muncii forţate şi obligatorii decât într-o singură cauză în care reclamantul fusese supus şi la o discriminare: guvernul pârât impunea de fapt toţi cetă-ţenii de sex masculin - cu excepţia cetăţenilor de sex feminin - să serveas-că în corpul de genişti-pompieri sau, în caz contrar, să ofere o contribuţie fi nanciară (Karlheinz Schmidt c. Germaniei (1994)).

Comisia a examinat mai multe plângeri în care reprezentanţi ai diferitor profesii susţineau că obligaţiunea pe care erau impuşi să o respecte (de a presta un anumit tip de servicii sau de a le asigura într-un loc anumit) con-stituia o încălcare a articolului 4.2 al Convenţiei. După cum era de aşteptat,


33

majoritatea acestor plângeri au fost introduse de persoanele care practicau dreptul. În cauza Iversen (cererea nr 1468/62), totuşi, un dentist norvegian susţinea că faptul de a-l forţa să presteze servicii într-o localitate îndepărtată a ţării, după eşecul eforturilor comune de a găsi un dentist care doreşte să se instaleze în această regiune, implica încălcarea articolului 4.2. Anumiţi membri ai Comisiei au considerat că o astfel de rechiziţie putea fi justifi cată prin motivele indicate în articolul 4.3.c, „în cazurile de criză sau de calami-tate care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii”. Alţii au considerat că durata limitată, justa remunerare şi natura serviciilor care trebuiau furnizate erau compatibile cu alegerea profesiei de către reclamant.

Judecătorii de la Strasbourg au declarat inadmisibile mai multe cereri care abordau probleme pe terenul articolului 4.3.b care exclude din defi niţia „muncii forţate sau obligatorii” serviciile cerute de cei care refuză să înde-plinească obligaţiunile în ţările care recunosc acest lucru. Această dispozi-ţie nu obligă nici o Înaltă Parte contractantă să recunoască argumente de conştiinţă, sau să permită celor care refuză să îndeplinească obligaţiunile militare, invocând convingerile lor să îndeplinească un alt serviciu pentru perioade de timp echivalente aproximativ cu cele pe care le efectuează recruţii militari.


34


35

Capitolul 5 - Libertatea şi siguranţa persoanei: articolul 5 al Convenţiei şi articolele 1-2 ale Protocolului nr. 4

Convenţia: articolul 5

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu metodele prescri-se de lege:

a. dacă este deţinut legal în urma condamnării de către un tribunal compe-tent;

b. dacă a fost obiectul unei arestări sau al unei reţineri legale pentru nesu-punere la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c. dacă persoana a fost arestată şi deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d. dacă este vorba de deţinerea legală a unui minor, ce are ca scop supra-vegherea educaţională a sa sau deţinerea legală până la aducerea sa în faţa autorităţilor competente;

e. dacă este vorba despre deţinerea legală a unei persoane pentru a preveni răspândirea bolilor contagioase, a unui alienat, alcoolic sau dependent de droguri sau a unui vagabond;

f. dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane pentru a împiedica pătrunderea ilegală pe teritoriu, sau împotriva căreia se afl ă în curs o procedură de expulzare sau extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fi e informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţii îm-potriva ei.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.c. din acest Articol, trebuie să fi e adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.

4. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau reţinere are dreptul să îna-inteze un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii con-trare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.

Protocolul nr. 4: articolul 1

Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.


36

Protocolul nr 4: articolul 2

1. Orice persoană, care se afl ă legal pe teritoriul unui Stat, are în limitele acelui teri-toriu dreptul la libertatea deplasării şi alegerii locului de reşedinţă.

2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

3. Exerciţiul acestor drepturi nu poate constitui obiectul altor restricţii decât acelor prevăzute de lege, constituind măsuri necesare într-o societate democratică pentru interesele securităţii naţionale şi siguranţei publice, pentru menţinerea ordinii publice, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii şi a moralei, sau pentru protecţia dreptu-rilor şi libertăţii altora.

4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determi-nate, constitui obiectul restricţiilor, impuse în conformitate cu legea şi pot fi justifi cate de interesul public într-o societate democratică.

Articolul 5. 1 al Convenţiei garantează oricărei persoane dreptul la li-bertate şi la siguranţă, cu excepţia a şase categorii de circumstanţe care precizează restul dispoziţiei care oferă lista completă a excepţiilor de la regula generală. Cu alte cuvinte, o Înaltă Parte Contractantă nu are facul-tatea de a crea alte categorii de motive pentru a deţine sau aresta persoane particulare, care trebuie să acţioneze în limitele stabilite de Con-venţie. În afară de aceasta, Curtea interpretează chiar şi excepţiile foarte limitate, judecătorii de la Strasbourg susţinând că numai această abordare corespunde cu scopurile acestei prevederi.

Articolul 5 urmăreşte protecţia libertăţii persoanei fi zice şi, în mod deose-bit, interzicerea oricărei arestări sau deţineri arbitrare. După cum denotă numeroase cereri pe care Curtea le-a declarat inadmisibile, Articolul nu oferă protecţie împotriva formelor mai puţin grave de limitare a libertăţii individuale, cum ar fi , spre exemplu, aplicarea regulilor de circulaţie, înre-gistrarea obligatorie a străinilor sau a cetăţenilor, supravegherea deţinuţi-lor eliberaţi condiţionat, interdicţia de a circula pe timp de noapte sau alte tipuri de reglementări care nu restrâng în mod serios libertatea unui individ de a se deplasa în cadrul comunităţii.Totuşi, în cauza Nielsen c. Danemar-cii (1988), Curtea a acceptat că Articolul 5 nu se aplică în cazul unui copil în vârstă de doisprezece ani, internat într-un spital de psihiatrie la cererea părintelui căruia îi fusese încredinţat. Ea a adoptat aceeaşi abordare cu privire la o femee în vârstă afectată de o demenţă senilă plasată din ofi ciu de prefectură într-un cămin medicalizat (H.M. c. Elveţiei (2002)).

În câteva cauze, reclamanţii denunţau tipul locului detenţiei lor. Curtea nu a găsit o încălcare a prevederii unde un Stat deţine un criminal condamnat într-o închisoare simplă şi nu în una cu facilităţi medicale speciale cum a hotărât tribunalul, menţionând că în circumstanţele primare ale cazu-lui scopul principal al detenţiei este pedepsirea, şi nu tratamentul medical (Bizzotto c. Greciei (1996)). Din contra, în cauza Aerts c. Belgiei (1998), judecătorii de la Strasbourg au conchis asupra unei încălcări a articolului 5.1, reclamantul fi ind închis timp de şapte luni într-o anexă psihiatrică într-o


37

instituţie penitenciară ordinară şi nu într-o instituţie de protecţie socială desemnată de comisia de protecţie socială competentă.

1. Legalitatea în raport cu articolul 5

Precum se arată mai sus, articolul 5 interzice unui Stat de a deţine o persoană pentru un motiv altul decât cele limitative enumerate în aceas-tă prevedere (chiar dacă acest alt motiv este prevăzut de o lege internă aplicabilă). Aceasta înseamnă, totuşi, dacă privaţiunea de libertate nu se bazează pe nici un fundament juridic intern, Curtea constată o încălcare a articolului 5 (a se vedea, de exemplu, Laumont c. Franţei (2001), Bara-nowski c. Poloniei (2000), Quinn c. Franţei (1995), Labita c. Italiei (2000) şi K.F. c. Germaniei (1997): reclamanţii fusese deţinuţi după expirarea ter-menului sau a ordonanţei pertinente fără ca un motiv să justifi ce prelungi-rea acestei detenţii; şi Tsirilis şi Kouloumpas c. Greciei (1997): doi martori ai lui Iegova fusese deţinuţi pentru refuzul de a satisface serviciul militar încălcând legislaţia şi jurisprudenţa internă scutind de această obligaţie martorii lui Iegova. În două cauze mai relevante, Curtea a conchis o încăl-care a articolului 5 pentru că autorităţile cooperase la sechestrarea mem-brilor alegaţi ai unei secte în vederea deprogramării interesaţilor (Riera Blume şi alţii c. Spaniei (1999)) şi pentru că un membru al parlamentului fusese deţinut pentru deturnarea fondurilor publice pe temeiul că el a par-ticipat la hotărârea alocării ajutoarelor anumitor ţări pe cale de dezvoltare, în timp ce era membru al guvernului, deoarece nici o dovadă nu a fost adusă pentru a arăta că participarea la asemenea procese de decizii este ilegală din punctul de vedere al dreptului naţional, şi mai ales că persoana dată a obţinut un profi t fi nanciar în urma luării acestei decizii (Lukanov c. Bulgariei (1997)).

Primul atribut al noţiunii de „legalitate” în sensul articolului 5 este de a proteja individul împotriva oricărei privaţiuni nefondate sau arbitrare de libertatea sa (N.C. c. Italiei (2002) şi Winterwerp c. Olandei (1979)). Curtea interpretează această noţiune într-un mod autonom şi nu vede în dreptul intern decât un punct de pornire: conţinutul/sau aplicarea aces-tor prevederi pertinente trebuie să fi e apreciate ţinând cont de criteriile mai vaste de legalitate stabilite în cadrul jurisprudenţei Convenţiei (a se vedea capitolele 7 şi 8 în paginele următoare). În cadrul elaborării aces-tui principiu în contextul articolului 5, Curtea a conchis o încălcare dacă dreptul şi practica interne autorizează o prezumţie legală de fugă a orică-rei persoane inculpate de capete penale serioase neplasate în detenţie preventivă, dacă legea prevede detenţia preventivă obligatorie a recidi-viştilor (Caballero c. Regatului Unit (2000)) sau dacă autoritatea judiciară - pentru a determina necesitatea detenţiei - a recurs la o magie rituală a formulelor stereotip precum „starea probelor” fără a avansa argumente suplimentare.


38

Jurisprudenţa Curţii stabileşte că chestiunea de a şti dacă un individ a fost privat de libertatea sa contrar articolului 5 trebuie să fi e rezolvată de la caz la caz, ţinând cont de toate circumstanţele speţei. Astfel, în cauza Engel şi Alţii c. Olandei (1976), Curtea a apreciat că oprirea disciplinară a soldaţilor în cazărmi nu constituie o încălcare a Articolului 5, pentru că aceste restricţii nu „depăşesc cerinţele impuse de un serviciu militar normal”, în timp ce impu-nerea aceluiaşi gen de restricţii unor civili ar fi un fapt inadmisibil. De exem-plu, în cauza Lavents c. Letoniei (2002), Curtea a considerat că „citaţia la domiciliu” constituie o privaţiune de libertate în sensul articolului 5. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980), Curtea a declarat că faptul de a obliga un individ să rămână într-un perimetru restrâns afl at pe o insulă şi de a limita posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o privaţiune de libertate.

Desigur, judecătorii de la Strasbourg consideră că privaţiunea de libertate nu este legală decât dacă ea rezultă dintr-o ordonanţă eliberată de un tribunal sau, pentru o perioadă scurtă şi începută din nou, de către procu-ror. În afară de aceasta, pentru a exclude orice risc de detenţie arbitrară, fi ecare privaţiune de libertate trebuie să fi e supusă la un control judiciar independent şi să poată implica punerea în cauză a responsabilităţii au-torităţilor în termenii diverselor măsuri adoptate. În cauza Denizci şi alţii c. Cipru (2001), reclamanţii fusese arestaţi de către poliţiştii ciprioţi, apoi ex-pulzaţi spre nordul Ciprului. În timpul acestei operaţiuni, ei nu primise nici o explicaţie în ceea ce priveşte motivele detenţiei lor şi nu a fost comunicată nici o ordonanţă a unui tribunal, a unei judecăţi sau nu a fost emis nici un mandat de arest. Curtea a considerat că ilegalitatea arestării lor iniţiale a avut repercusiune asupra ilegalităţii detenţiei următoare.

2. Detenţia în contextul dreptului penalArticolul 5.1 prevede că un Stat poate deţine în stare de arest un individ pentru motive întemeiate de dreptul penal ori de dreptul civil. Alineatele a, cât şi c sunt fondate pe dreptul penal.

Detenţia în rezultatul unei condamnări penale: articolul 5.1.a

Articolul 5.1.a prevede că Statul poate deţine o persoană după condam-narea de către un tribunal competent. Articolul 5 tinde să protejeze indivi-dul împotriva detenţiei arbitrare: el nu interzice detenţia ea-însăşi încât o persoană condamnată în prima instanţă să poată fi menţinută în detenţie în timpul apelului eventual format. Curtea a considerat într-o cauză Van Droogenbroek c. Belgiei (1982) că „competenţa” unui „tribunal” care a pro-nunţat - măsura litigioasă [...] - nu este controversată [...]. Maniera cu care [autorităţile belgiene] au utilizat forţa lor a respectat exigenţele Convenţiei.

Detenţia provizorie: articolul 5.1.c

Principalul criteriu aplicabil al articolului 5.1.c este plauzibilitatea. Curtea a considerat că, pentru a justifi ca o privaţiune de libertate invocând o suspi-


39

ciune concretă în virtutea articolului 5.1.c, Statul nu este obligat să stabi-lească culpabilitatea. De fapt, această prevedere nu presupune nici chiar faptul ca poliţia să dispună deja de probe sufi ciente pentru a inculpa inte-resatul la momentul arestării sale sau în timpul primelor stadii ale anchetei (Ergadöz c. Turciei (1997)). Totuşi, Statul trebuie să bazeze arestarea şi detenţia - la această fază precoce a instrucţiei - pe fapte sau informaţii care consolidează cel puţin suspiciunea că o infracţiune a fost comisă şi că deţinutul prezintă o legătură sufi cientă cu această comitere.

În general, faptul de a clasa pe cineva ca fi ind terorist nu este sufi cient din punctul de vedere al articolului 5.1.c (Fox, Campbell şi Hartley c. Regatu-lui Unit (1990)). Din contra, această prevedere poate fi invocată pentru a justifi ca detenţia unei persoane în măsura de a contribui la ancheta poliţie-nească asupra faptelor şi împrejurărilor care servesc drept bază suspiciu-nilor concrete (Brogan c. Regatului Unit (1988)). Chiar în prima lor cauză (din hotărârea Lawless c. Irlandei în 1961), judecătorii de la Strasbourg au considerat că un Stat nu putea să deţină o persoană suspectată de tero-rism fără a-l face să compară în faţa unui tribunal şi fără a avea intenţia de a intenta un proces împotriva sa.

În virtutea articolului 5.1, motivele detenţiei trebuie să fi e totodată specifi ce şi legale în sensul Convenţiei. De exemplu, articolul 5 nu permite detenţia unei persoane în numele controlului social general sau a unor vagi suspiciuni de participare la activităţi criminale (Ječius c. Lituaniei (2000)): dreptul intern permitea „plasarea în detenţia preventivă pentru banditism, participarea la o asociaţie de răufăcători şi manipulări de intimidare”), nu mai mult decât să permită detenţia fondată pe motive neexpuse într-o decizie formală luată de autorităţile competente (Trzaska c. Poloniei (2000)).

Curtea a stabilit clar că principiile de securitate juridică şi de protecţie îm-potriva arbitrarului impun nu doar faptul de a fonda fi ecare privaţiune de libertate pe o bază legală specifi că însă de asemenea de a enunţa regulile precise care conduc situaţia deţinutului. Curtea a considerat permanent că pentru a fi acceptabil din punctul de vedere al articolului 5.1.c, o privaţiune de libertate trebuie să se fondeze pe o suspiciune însă aceasta nu ar putea justifi ca prelungirea detenţiei dincolo de un anumit termen (Stögmüller c. Austriei (1969)). Orice privaţiune nelimitată care nu este însoţită de o au-torizaţie judiciară este considerată ca fi ind incompatibilă cu aceste principii (Baranowski c. Poloniei (2000): detenţia fondată pe practica care constă „în a pune un deţinut la dispoziţia unui tribunal”; Kawka c. Poloniei (2001): detenţie bazată doar pe faptul că un proiect de acte de acuzaţie fusese prezentat tribunalului competent; şi Grauslys c. Lituaniei (2000): detenţia bazată pe faptul că cauza fusese deferită tribunalului sau că reclamantul avuse acces la dosar).

Orice detenţie efectuată în virtutea articolului 5.1.c este supusă controlului judiciar prevăzut de articolul 5.3 la începutul privaţiunii de libertate şi apoi


40

de articolul 5.4 . În ceea ce priveşte acest din urmă control, trebuie să rea-mintim că articolul 5.3 nu intră în joc decât în cazul privaţiunilor de libertate efectuate în virtutea articolului 5.1.c, în timp ce articolul 5.4 se referă la orice privaţiune de libertate chiar cele care intervin în contextul civil.

3. Detenţia în contextul dreptului civil

Alineatele b, d, e şi f ale articolului 5.1 enumeră în mod exhaustiv circumstan-ţele în care un individ poate fi privat de libertate în contextul dreptului civil ”.

Detenţia în vederea garantării executării unei obligaţiuni legale: articolul 5.1.b

Articolul 5.1.b permite de asemenea detenţia unei persoane pentru a se asigura că acesta se achită de “obligaţia prevăzută de lege”, de exemplu plata unei taxe de vot (Perks şi alţii c. Regatului Unit (1999)). Curtea a sta-tuat că orice asemenea obligaţie trebuie să fi e clară şi concretă, şi nu doar o obligaţie generală de respectare a legii (Engel şi Alţii c. Olandei (1976) şi Lawless c. Irlandei (1961)) sau să urmărească “schimbarea comporta-mentului unei persoane” (Ciulla c. Italiei (1989)). Chiar dacă o persoană poate în mod legitim să fi e deţinută pentru unul din motivele enunţate în articolul 5.1.b, maniera în care autorităţile exercită puterile lor asupra inte-resatului poate duce la constatarea unei încălcări cel puţin pentru metoda utilizată fi e disproporţională în raport cu obligaţiunea în cauză (Raninen c. Finlandei (1997): arestarea, detenţia şi încătuşarea unei persoane care re-fuză să îndeplinească obligaţiunile militare invocând convingerile sale sau pentru că autorităţile nu au preconizat mijloacele radicale pe care le-a pus detenţia pentru a soluţiona problema pusă (Witold Litwa c. Poloniei (2000): o persoană aproape oarbă fusese închisă într-o unitate de dezalcoolizare pentru şase ore şi jumătate după ce ar fi tulburat ordinea publică în stare de ebrietate, în timp ce dreptul intern prevedea măsuri mai puţin radicale pentru a controla situaţia).

Este important de notat că articolul 1 al Protocolului nr. 4 interzice de a „priva de libertate pe cineva pentru singurul motiv că el nu este în stare să execute o obligaţiune contractuală”. Nici o cauză pentru moment nu a fost intentată în termenii acestei prevederi.

Detenţia minorilor: articolul 5.1.d

Articolul 5.1.d permite unei Înalte Părţi contractante să deţină un minor pentru supravegherea sa educaţională sau pentru a-l aduce în faţa au-torităţii competente. Cererile care invocă aceste dispoziţii au fost la fel puţine.Totuşi, în cele două cauze principale pertinente (Bouamar c. Bel-giei (1988) şi D.G. c. Irlandei (2002)), Curtea a considerat că Statul pârât încălcase articolul 5.1.d justifi când detenţia unui minor prin necesitatea de a-l plasa sub „supraveghere educaţională” încarcerându-l de fapt în


41

închisoare sau în altă structură care nu dispune sau nu permite nici o activitate de acest tip.

Detenţia persoanelor alienate, a vagabonzilor, etc.: articolul 5.1.e

Articolul 5.1.e permite deţinerea în scopuri de sănătate şi control social într-un anumit număr de situaţii cu caracter umane fără de legătură între ele. Majoritatea cererilor întemeiate pe acest Articol contestă internarea în spita-le de psihiatrie. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a enunţat trei criterii ce permit clasifi carea noţiunii de “alienat” în sensul Articolului 5.1.e. În primul rând, Statul trebuie să aplice norme medicale obiective pentru a stabili starea de alienare a unui individ. În al doilea rând, starea de alienare trebuie să aibă un caracter sau o amploare sufi cientă pentru a justifi ca internarea. Iar în al treilea rând, Statul poate dispune internarea individului doar pe du-rata existenţei tulburării mintale. Acest ultim criteriu consacră implicit dreptul de a recurge la un control periodic asupra internării întemeiate pe „alienare”. Astfel de detenţii nu pot fi pe un termen nedeterminat. Totuşi, atât în cauza Winterwerp c. Olandei (1979), cât şi în cauza Ashingdane c. Regatului Unit (1985), Curtea a Statuat că Articolul 5.1.e nu impune Statului obligaţia de a-i asigura individului internat în baza acestei dispoziţii un tratament deosebit pentru a-l menţine în detenţie mai mult decât strictul necesar. Această pre-vedere constrânge totuşi Statul să se conformeze decizilor interne cu privire la tipul de structuri în care interesatul trebuie să fi e plasat (a se vedea cauza Aerts c. Belgiei (1998) citată mai sus).

Statul, de exemplu, nu poate să amâne nejustifi cat eliberarea din detenţia psihiatrică a unui individ care nu mai este bolnav mintal, până la eliberarea unui loc într-un cămin comunitar de îngrijire specială. Când Guvernul im-pune astfel de condiţii asupra eliberării, el trebuie să întreprindă măsuri de realizare a acelor condiţii (Johnson c. Regatului Unit (1997)).

În mod deosebit Curtea a examinat numeroase cauze îndreptate împotriva Olandei privind încălcarea Articolului 5.1.e şi a unei sau mai multor dispo-ziţii de procedură enunţate de Articolul 5. În cauza Van der Leer c. Olandei (1990), Curtea a hotărât că guvernul olandez nu a ţinut cont de Articolul 5.1., 2. şi 4. atunci când a autorizat internarea reclamantului într-un spital de psihiatrie fără să-l fi informat pe cel interesat despre existenţa hotărârii de internare şi fără să-l fi ascultat în această problemă. În cauza Wassink c. Olandei (1990), Curtea a hotărât că o procedură ce permite să se dispună internarea într-un spital de psihiatrie pe temeiul convorbirilor telefonice ar fi conformă cerinţelor Articolului 5, dar că absenţa grefi erului la şedinţa ulteri-oară de judecată ar fi fost contrară dreptului intern şi de aceea încălcă cerin-ţele de legalitate. În cauza Varbanov c. Bulgariei (2000), Curtea a constatat o încălcare a articolului 5.1.e (căci reclamantul fusese internat - pe motiv că suferea de tulburări mintale - la ordinul procurorului fără menţiunea celei mai mici evaluări efectuate de un expert în psihiatrie) şi articolul 5.4 (căci intere-satul nu dispunea de nici un recurs împotriva privaţiunii sale de libertate).


42

Privaţiunea de libertate în legătură cu imigrarea: articolul 5.1.f

Articolul 5.1.f., permite detenţia pe motive de imigrare, de azil şi de ex-trădare. De menţionat, că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se garantează dreptul la azil politic. Totuşi, condiţia legalităţii anunţată în Articolul 5.1.f înseamnă că Înaltele Părţi Contractante nu pot exercita în mod arbitrar puterea lor suverană în unul sau altul din domeniile ce ţin de această dispoziţie. În cauza (Bozano c. Franţei (1986), Curtea a ajuns la concluzia că privaţiunea de libertate suportată de reclamant nu era „legală”, în sensul acestei prevederi, căci în realitate era vorba despre o măsură de extrădare deghizată. În cauza Amuur c. Franţei (1996), Curtea a găsit o încălcare a acestei dispoziţii: câţiva indivizi în căutare de azil politic au fost deţinuţi în aria internaţională de decolare a unui aeroport francez timp de aproape trei săptămâni fără vreo posibilitate de a contesta detenţia.

În cauza Čonka c. Belgiei (2002), Curtea s-a pronunţat nu numai asu-pra încălcării a acestei prevederi dar şi a articolului 4 al Protocolului nr. 4 (care interzice expulzările în masă a străinilor); autorităţile belgiene ares-tase reclamanaţii în vederea expulzării lor după ce îi convocase ca ei să completeze dosarul lor cu privire la cererea de azil. Curtea a considerat că încălcarea rezulta într-o mare măsură din acţiunile necorespunzătoare ale autorităţilor (redactare înşelătoare a convocării şi obstrucţiunea exercitării drepturilor procedurale). În cauza Dougoz c. Greciei (2001), Curtea a asi-milat o încălcare a faptului că procurorul ordonase detenţia unei persoane în vederea deportării sale după ce organul competent pentru eliberarea acestui tip de ordonanţă în virtutea dreptului intern considerase că detenţia nu era necesară.

Detenţiile provizorii autorizate în virtutea articolului 5.1.f nu sunt limitate în timp, chiar dacă protecţiile procedurale ale articolului 5.4 trebuie să ră-mână accesibile şi efective (a se vedea, de exemplu, Chahal c.Regatului Unit (1996): un separatist sikh fusese deţinut timp de şase ani - aşteptând executarea unei hotărâri de expulzare în India - din cauza pericolului pe care îl reprezenta pentru securitatea naţională).

Privaţiunile extraordinare de libertate: dispariţiile

Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cazuri de încălcări alegate ale articolului 5 care vizau dispariţia persoanelor văzute pentru ultima dată în detenţia preventivă sau în mâinile autorităţilor naţio-nale, inclusiv armata sau poliţia. În prezenţa unei probe plauzibile a unei dispariţii care a avut loc în astfel de circumstanţe, Curtea respinge desigur argumentul Statului cu privire la absenţa documentelor care stabilesc că interesatul era de fapt în mâinile sale sau sub controlul său. De exemplu, în cauza Kurt c. Turciei (1998), Curtea a examinat o cerere care denunţa necomunicarea din partea autorităţilor de informare cu privire la soarta re-


43

zervată fi ului reclamantei în timp ce interesatul fusese văzut pentru ultima dată înconjurat de membrii forţelor de securitate. Constatând o încălcare a articolului 5, Curtea a subliniat că scopul garanţiilor oferite de acest articol, şi în special exigenţa de viteză şi de control judiciar impusă de paragrafele 3 şi 4, este de a reduce la minimum riscul de arbitrar, prevăzând ca actul de privaţiune de libertate să poată constitui obiectul unui control jurisdic-ţional independent şi să angajeze responsabilitatea autorităţilor. Curtea a notat de asemenea că această intervenţie judiciară promptă este un mijloc important de a detecta şi de a preveni măsurile care prezintă o ameninţare pentru viaţă sau maltratările grave. În instanţă, autorităţile nu păstrase nici o urmă a detenţiei iniţiale a celui dispărut, a locului unde s-a afl at ulterior sau ce s-a întâmplat apoi cu el. În ceea ce priveşte Curtea, faptul de a nu consemna astfel de date precum data şi ora arestării, locul detenţiei, nu-mele deşinutului, precum şi motivele detenţiei şi identitatea persoanei date în judecată, trebuie să fi e incompatibile cu însăşi obiectivele articolului 5 al Convenţiei.

Curtea a aplicat principiile menţionate mai sus într-o serie de cauze cu privire la dispariţia persoanelor plasate în detenţia preventivă sau sub con-trolul autorităţilor. În cauza Kurt, precum şi în alte cauze similare, Curtea a examinat gravitatea anchetei duse de autorităţi cu privire la dispariţii. În acest context, este necesar de notat că aceleaşi principii valorează - pentru anchete şi obligaţia de a răspunde - în virtutea articolelor 5,2 şi 3, inclusiv principiul că nici o prescripţie nu se aplică faţă de obligaţiunea de a duce o anchetă efi cientă asupra pretinselor dispariţii. De exemplu, în cauza Cipru c. Turciei (2001), Curtea a conchis asupra unei încălcări continuie a articolului 5 pentru că autorităţile turce se abţinuse de a duce o anchetă asupra soartei ciprioţilor greci daţi dispăruţi şi care n-au fost găsiţi - conform anumitor alegaţii plauzibile - în captivitate în mâinile turcilor în timpul dispariţiei lor care ajungea la mai multe zeci de ani.

4. Garanţii de procedură prevăzute de articolul 5

Spre deosebire de articolul 5.3 care enunţă protecţii specifi ce care se re-feră doar la persoanele private de libertate în condiţii prevăzute în articolul 5.1.c, protecţiile procedurale ale articolului 5 se extind asupra tuturor pri-vaţiunilor de libertate care intervin în contextul civil şi penal. Protecţia îm-potriva privaţiunilor arbitrare aparţin principiului pe care se bazează aces-te garanţii procedurale. În această privinţă, divergenţele între legislaţia şi practica naţionale pot constitui singurul factor care duce la constatarea unei încălcări a articolului 5. Totuşi, în anumite cauze, Curtea a considerat că greşelile mici de procedură care afectau detenţia într-un context de drept civil nu constituiau un motiv sufi cient pentru a sprijini constatarea unei încălcări a articolului 5 (Winterwerp c. Olandei (1979), Rutten c. Olan-dei (2001) şi Douiyeb c. Olandei (1999)).


44

Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării: articolul 5.2

Articolul 5.2, care prevede dreptul unui individ de a fi informat, în termenul cel mai scurt, şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. El nu cere ca informa-ţia dată să fi e la fel de detaliată ca cea care trebuie să fi e comunicată în termenii articolului 6.3 cu privire la acuzaţiile penale. Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 5.2 decât o singură dată, în cauza Van der Leer c. Olandei (1990), în speţă, autorităţile olandeze nu numai că nu informase reclamanta cu privire la motivele internării sale într-un spital de psihiatrie, dar nici că ea în realitate este privată de libertate. Din contra, Din moment ce este clar că o persoană în detenţie este conştientă de motivele privării sale de libertate, nu ar fi încălcat articolul 5.2 (Čonka c. Belgiei (2002): autorităţile convocase persoane pentru ca ele să completeze dosarul lor cu privire la cererea de azil, apoi le-a expulzat; şi Dikme c. Turciei (2000): reclamantul relevase el-însuşi că anumite acuzaţii fusese aduse contra lui în timpul interogatoriului său iniţial de către poliţie).

Garanţiile de procedură cu privire la detenţia preventivă: articolul 5.3

Dispoziţia Articolului 5.3. care stipulează că orice persoană afl ată în stare de detenţie în condiţiile prevăzute de Articolul 5.1.c trebuie să fi e imediat adusă în faţa judecătorului sau a altui magistrat, le oferă acestor persoane o dublă protecţie de formă şi de fond. Curtea a considerat că această pre-vedere impune puterea, pentru autoritatea judiciară, de a examina toate problemele care se raportează la detenţie şi de a lua decizia defi nitivă cu referire la criteriile juridice obiective. Pentru a îndeplini aceste funcţii, auto-ritatea în faţa căreea trebuie să compară acuzatul este obligată să asculte ceea ce acesta are de spus, apoi să decidă în mod independent conform procedurilor prevăzute de lege şi conform normelor juridice (Schiesser c. Elveţiei (1979)).

Autoritatea judiciară care determină necesitatea unei perioade iniţiale de detenţie trebuie să fi e abilitată să ordone eliberarea persoanei vizate dacă consideră că această măsură este de prisos (Aquilina c. Maltei (1999) şi Sabeur Ben Ali c. Maltei (2000)). Această autoritate trebuie de asemenea să fi e dotată cu puterea de a propune o punere în libertate sub cauţiune în locul detenţiei (Aquilina). În acest context, trebuie de notat că o decizie de eliberare presupune ispo facto că interesatul nu reprezintă un pericol pentru societate sau pentru desfăşurarea normală a procedurii. Rezultă că detenţia persoanei vizate în timpul punerii la punct a condiţiilor eliberării sale sub cauţiune poate constitui o încălcare a articolului 5.3, cum a fost în cauza Iwańczuk c. Poloniei (2001).

În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea magistratului, Curtea a considerat că un funcţionar nu putea să-şi asume în acelaşi timp rolul


45

de procuror şi de anchetator (Skoogström c. Suediei (1984) şi Huber c. Elveţiei (1990)). Nu mai mult decât faptul de a tolera ca decizia de detenţie să fi e luată de un procuror (Niedbala c. Poloniei (2000)) sau de un anche-tator ale cărui acte sunt supuse controlului ministerului public (Assenov c. Bulgariei (1998) şi Nikolova c. Bulgariei (1999)). În contextul privaţiunilor de libertate în cadrul forţelor armate, articolul 5.3 nu autorizează un şef al corpului de armată - chemat apoi să joace un rol în procedura intentată în faţa curţii marţiale - să ia o astfel de decizie (Hood c. Regatului Unit (1999) şi Stephen Jordan c. Regatului Unit (2000)).

Termenul „imediat” care fi gurează în articolul 5.3 este mai constrângător de-cât „ scurt timp” care fi gurează în articolul 5.4. De la sine înţeles, jurispru-denţa nu precizează timpul minimal prescris, însă este clar că o detenţie în secret pe perioade care pornesc de la douăsprezece la patrusprezece zile, fără a prezenta deţinuţii în faţa unei autorităţi judiciare competente, constituie o încălcare a articolului 5.3 (Aksoy c. Turciei (1996) şi Sakik şi alţii c. Turciei (1997)). Curtea nu a acceptat argumentele guvernului pârât conform cărora astfel de proceduri de detenţie în secret puteau să se justifi ce în cadrul stării de urgenţă decretate în regiunea dată sau în cadrul cauzelor survenite mai târziu în aceeaşi regiune (a se vedea, de exemplu, Demir şi alţii c. Turciei (1998) şi Dikme c. Turciei 2000)). La fel, în cauza Brogan şi alţii c. Regatului Unit (1988) şi O’Hara c. Regatului Unit (2001), Curtea a considerat că patru zile şi şase ore, şi şase zile şi treisprezece ore, respectiv, reprezentau peri-oade foarte lungi pentru a corespunde normei, în pofi da difi cultăţilor specifi -ce inerente anchetelor care vizau actele teroriste.

Curtea a admis, în calitate de justifi care iniţială a detenţiei, astfel de ele-mente precum probabilitatea de a părăsi cu avionul teritoriul (Neumeister c. Austriei (1968), Stögmüller c. Austriei (1969) şi Matznetter c. Austriei (1969)) şi pericolul de repetare a infracţiunilor (Matznetter). Ea a indicat totuşi clar că articolul 5.3 nu preconizează ca un Stat să deţină o perioadă nedefi nită un individ. Menţinerea în detenţie nu se poate justifi ca într-un caz precis decât în prezenţa indicaţiilor clare ale unui veritabil interes pu-blic care, în pofi da prezumţiei nevinovăţiei, să prevaleze dreptul la liber-tate iar dacă autorităţile judiciare naţionale, după ce au examinat argu-mentele care fac referire la un asemenea interes imperativ, sunt convinse şi motivează în acest sens decizia lor de refuz de cerere de eliberare. Persistenţa unei îndoieli rezonabile că persoana arestată a comis o in-fracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii detenţiei continue, însă Curtea a notat că la începutul unui anumit termen acest motiv nu ar fi su-fi cient şi că autorităţile judiciare trebuie să înainteze alte motive - totoda-tă „pertinente” şi „sufi ciente” - pentru a justifi ca prelungirea privaţiunii de libertate (Punzelt c. Republicii Cehe (2000); Statul trebuie de asemenea să ducă ancheta cu o diligenţă specifi că (Letellier c. Franţei (1991), Van der Tang c. Spaniei (1995), Assenov şi alţii c. Bulgariei (1998) şi Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).


46

Articolul 5.3 garantează dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, acest termen se socoate - în contextul articolului 5.3 - de la arestarea la momentul pronunţării sentinţei de primă instanţă. Curtea a stabilit că men-ţinerea în arest preventiv a unui individ timp de patru ani, deşi acesta a recunoscut de bună voie încă la începutul investigaţiei că a săvârşit infrac-ţiunile în cauză, constituie o încălcare a acestei dispoziţii (Muller c. Franţei (1997)). Ea a considerat lipsit de judecată un termen de cincisprezece luni într-o cauză în care autorităţile naţionale nu avansase nici un motiv pentru a justifi ca continuitatea detenţiei preventive a reclamantului, ţinând cont în special de faptul că în virtutea unei legi interne perioada în care un deţinut are acces la dosar nu este adăugată la durata globală a instrucţiei pregă-titoare şi a detenţiei (Ječius c. Lituaniei (2000)). Cu toate că un acuzat în detenţie are dreptul ca dosarul său să fi e tratat mai rapid decât al unei per-soane care este la libertate, eliberarea preventivă a interesatului nu face ca dreptul său de a fi judecat într-un termen rezonabil să dispară (Wemhoff c. Germaniei (1968)).

Habeas corpus/recurs în amparo: articolul 5.4

Articolul 5.4 garantează unui individ privat de libertate prin arest sau de-tenţie dreptul de a contesta în tribunal legalitatea unei asemenea măsuri privative. Această contestare trebuie să fi e audiată de un organ judiciar independent şi imparţial care aplică o procedură a cărei echitate este asi-gurată printr-o serie întreagă de garanţii. Orice contestare a legalităţii unei privaţiuni de libertate trebuie să fi e examinată într-un termen scurt iar in-teresatul trebuie să fi e eliberat dacă tribunalul consideră că detenţia este contrară legii. Spre deosebire de articolul 5.3 care se aplică la o etapă iniţială a detenţiei unei persoane bănuită de a fi comis o infracţiune penală, articolul 5.4 se aplică pe durata întregii durate de privaţiune de libertate care face parte din dreptul civil sau penal.

Cea mai mare parte a reclamanţilor care şi-au întemeiat cererile pe dis-poziţiile Articolului 5.4 au susţinut că autorităţile nu şi-au îndeplinit obli-gaţiunea de a efectua un control periodic asupra legalităţii privaţiunii de libertate. În cadrul acestei jurisprudenţe, Curtea a formulat principiul ge-neral conform căruia introducerea elementelor noi sau a unei modifi cări a situaţiei deţinutului poate obliga revizuirea faptului care era poate că la originea unei detenţii legitime. Acest principiu este valabil în special pentru cauzele în care o persoană este privată de libertatea sa pentru tulburări sau deranjament mintal: Curtea a considerat de fapt că aceste persoane aveau dreptul la o revizuire a legalităţii detenţiei lor la intervale rezonabile (a se vedea, de exemplu, Winterwerp c. Olandei (1979)). Dacă o persoană este privată de libertatea sa din cauza unei condamnări penale, Curtea a considerat de asemenea că dacă o perioada numită de pedeapsă (tariff) este ispăşită, un deţinut are dreptul la un control regulat al menţinerii sale în detenţie (Oldham c. Regatului Unit (2000), Stafford c. Regatului Unit


47

(2002), Hussain c. Regatului Unit (1996), Singh c. Regatului Unit (1996) şi Curley c. Regatului Unit (2000)).

„Legalitatea” privaţiunii de libertate

Garanţiile articolului 5.4 trebuie să fi e reluate de dreptul intern al tuturor Înaltelor Părţi contractante (Sabeur Ben Ali c. Maltei (2000): lipsa recur-sului care să permită contestarea legalităţii unei detenţii în dreptul maltez; Ječius c. Lituaniei (2000) şi Grauslys c. Lituaniei (2000: existenţa unei in-terziceri legale a recursului împotriva deciziilor judiciare care autorizea-ză o detenţie). Recursul propus trebuie să fi e efectiv şi sufi cient de sigur (controlul trebuie să se refere la legalitatea detenţiei şi nu să se bazeze pe verifi carea regularităţii procedurii sau detecţia abuzului de putere). Trebuie de notat că articolul 5.4 impune Statelor parte la Convenţie să ofere un recurs intern a cărui efi cienţă poate fi controlată de către judecătorii de la Strasbourg conform normelor elaborate de asemenea în virtutea altor articole ale Convenţiei. În cauza Sakik şi alţii c. Turciei (1997), Curtea a constatat o încălcare a acestei prevederi, în special pentru că guvernul pârât nu putea cita nici un exemplu de recurs fi nalizat pe baza articolului 5.4 sau a articolului corespunzător din Constituţia turcă.

Curtea a declarat clar că articolul 5.4 impune o determinare judiciară a lega-lităţii continue a detenţiei şi nu a ezitat să constateze o încălcare în cauzele unde autorităţile executive au fost nevoite să ofere o marjă de apreciere ex-cesivă în acest domeniu (a se vedea, de exemplu, Stafford c. Regatului Unit (2002), T. c. Regatului Unit (1999) şi V. c. Regatului Unit (1999)).

Dacă autorităţile plasează obstacole în calea indivizilor care doresc să se-sizeze organul judiciar competent pentru a controla legalitatea detenţiei lor, Curtea s-a pronunţat privitor la încălcarea articolului 5.4 (Čonka c. Belgiei (2002): reclamanţii fusese convocaţi sub pretextul de a completa dosarul lor de cerere de azil, iar apoi au fost arestaţi şi expulzaţi într-un termen foarte scurt pentru a le permite un control judiciar).

Natura tribunalului şi echitatea procedurii din punctul de vedere al artico-lului 5.4

Organul judiciar care efectuează controlul cererilor cu privire la o privaţiune de libertate trebuie să fi e independent şi imparţial şi să aplice garanţiie de procedură corespunzătoare (de exemplu, accesul la tribunal, reprezentarea de către un avocat în anumite cazuri şi informarea - asupra motivelor deten-ţiei - sufi cientă pentru a permite o constatare efi cientă). Principiile de echitate trebuie să fi e respectate, chiar dacă Statul invocă riscurile pentru securitatea naţională ca motiv de detenţie (Chahal c. Regatului Unit (1996)).

În conformitate cu poziţia sa referitoare la articolul 5.3 - adică dacă autori-tăţile executive nu pot fi abilitate să hotărască problemele de detenţie fără ca deciziile lor să poată fi obiectul unui recurs - Curtea a mai constatat o în-


48

călcare a articolului 5.4 în acest caz (Kampanis c. Greciei (1995), Nikolova c. Bulgariei (1999), Kawka c. Poloniei (2001) şi Dougoz c. Greciei (2001)). În contextul unei detenţii psihiatrice, judecătorii de la Strasbourg au relevat de asemenea o încălcare a articolului 5.4 într-o cauză în care un judecător examinase în prealabil reclamanta,îşi dăduse avizul său cu privire la sta-rea sa psihiatrică în calitate de expert, apoi participase la procesul de luare a deciziei: ei au considerat că, dacă protecţiile prevăzute în articolul 5.4 nu sunt la fel de riguroase ca cele ale articolului 6.1, imparţialitatea nu este cel puţin o normă cu care nu s-ar putea cădea de acord în această privinţă (D.N. c. Elveţiei (2001)).

Curtea a considerat că principiul de egalitate a armelor este valabil de asemenea şi pentru procedura habeas corpus care trebuie să aibă un caracter acuzator (Sanchez-Reisse c. Elveţiei (1986) şi Wloch c. Poloniei (2000)). În această privinţă, un acuzat trebuie să aibă acces la dosarul instrucţiei de care se serveşte jurisdicţia pentru a revedea o decizie de menţinere a prevenitului în detenţie (Lamy c. Belgiei (1989)) şi să pri-mească toate concluziile făcute asupra acestui punct de către ministerul public (Niedbala c. Poloniei (2000)). Dacă o detenţie relevează cazuri prevăzute în articolul 5.1.c, este indispensabilă o audiere (Graužinis c. Lituaniei (2000) şi Trzaska c. Poloniei (2000)).

În afară de aceasta, un deţinut poate fi abilitat să fi e reprezentat de un avo-cat în cadrul unei proceduri prevăzute de articolul 5.4 din moment ce ches-tiunea de a şti dacă este convenabil sau nu de a prelungi privaţiunea sa de libertate cere o anumită expertiză sau o analiză juridică urgentate (San-chez-Reisse c. Elveţiei (1986)) sau că deţinutul este foarte tânăr (Baumar c. Belgiei (1988)). Dacă un deţinut este reprezentat, avocatul său trebuie să acţioneze într-un mod efi cient şi imparţial (Magalhăes Pereira c. Por-tugaliei (2002): Curtea numise din ofi ciu un apărător care nu şi-a asumat rolul său în timpul procedurii, ceea ce a făcut ca tribunalul să ceară unui funcţionar al centrului de detenţie să reprezinte reclamantul), fără ingerinţa din partea autorităţilor naţionale (Lietzow c. Germaniei (2001): avocatul reclamantului nu a avut acces la dosarele criminale pertinente în cadrul controlului detenţiei preventive; şi Kawka c. Poloniei (2001): reclamantul şi avocatul său nu au putut cunoaşte motivele detenţiei sau să participe la procedurile în care procurorul a fost pe deplin implicat).

Un organism judiciar care controlează legalitatea unei detenţii nu poate plasa un obstacol foarte greu asupra deţinutului cerând de exemplu ca acesta să aducă dovadă că el nu va fugi, nu va recidiva sau nu se va opu-ne justiţiei (Nikolova c. Bulgariei (1999)).

Operativitatea controlului prevăzut de articolul 5.4

Chestiunea de a şti dacă Curtea va considera că un Stat a statuat „în termen scurt” sau nu cu privire la un recurs cu privire la legalitatea unei


49

detenţii în sensul articolului 5.4 depinde de mai mulţi factori ai naturii aces-tei detenţii. În Bezicheri c. Italiei (1989), de exemplu, Curtea a declarat că intervalul de timp care separă două controale succesive ale deciziei de detenţie provizorie trebuie să fi e relativ scurt, în timp ce intervalul între controalele unei întemniţări poate fi mai lungă fără a încălca Convenţia. În acest caz simbolic, un termen de cinci luni şi jumătate până la examinarea celui de-al doilea recurs de eliberare a fost considerat ca fi ind excesiv. În hotărârea sa De Jong Baljet şi Van den Brink c. Olandei (1984), Curtea a considerat că un termen între şase şi unsprezece zile până la controlul iniţial a unei decizii de detenţie era foarte mare. Ea a mai considerat ca fi ind excesive termenele de douăzeci şi două de zile (Rehbock c. Sloveniei (2000)), treizeci şi patru şi treizeci şi trei de zile (M.B.c. Elveţiei (2000)), de la trei la şase luni (Baranowski c. Poloniei (2000)) şi de la trei la şapte luni (Ilowiecki c. Poloniei (2001)).

În cauzele care se referă la o decizie de detenţie psihiatrică, Curtea a constatat o încălcare cu privire la termenele de patru luni (Koendjbiharie c. Olandei (1990)), opt săptămâni (E. c. Norvegiei (1990)), un an, opt luni şi nouă zile (Musial c. Poloniei (1999)) şi doi ani şi jumătate (Magalhăes Pereira c. Portugaliei (2002)).

5. Dreptul la reparaţie prevăzut în articolul 5.5

Articolul 5.5, care enunţă un drept la despăgubiri pentru „orice persoa-nă care este victima unei arestări sau a unei detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol”. Pentru ca Curtea să constate existenţa unei încălcări a articolului 5.5, trebuie mai întâi să ajungă la concluzia că nu s-a ţinut seama de unul sau mai multe dintre drepturile protejate de para-grafele precedente ale acestui articol (Murray c. Regatului Unit (1994)). Este important de evidenţiat că dreptul la despăgubiri prevăzut în această dispoziţie constituie un drept revendicat de către cel interesat de la auto-rităţile interne.

În cauza Sakik, menţionată mai sus, Curtea a avizat încălcarea articolului 5.5 pe temeiul că Guvernul turc nu a putut demonstra că cineva cândva a fost compensat în conformitate cu dispoziţiile legale interne, pe care gu-vernul le cita drept aplicabile. În cauza Tsirlis şi Kouloumpas c. Greciei (1997), Curtea, la fel, s-a pronunţat în legătură cu încălcarea articolului 5.5: jurisdicţia naţională a refuzat să-i despăgubească pentru detenţia lor nelegitimă, invocând un argument special, conform căruia detenţia lor s-a produs din cauza neglijenţei lor totale.

De altfel, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii europene pentru Drep-turile Omului puterea de a acorda „o satisfacţie echitabilă” unui individ în anumite împrejurări (a se vedea capitolul 21). Judecătorii de la Strasbourg au considerat că cele două dispoziţii nu se exclud reciproc şi că aprecierea


50

unei cereri impiedică însă Curtea să poată reexamina problema respectivă pe temeiul articolului 41 (Brogan şi alţii c. Regatului Unit (1988) şi Ciulla c. Italiei (1989)).

6. Libertatea de circulaţie: articolul 2 al Protocolului nr. 4

Articolul 2 al Protocolului nr. 4 enunţă două drepturi esenţiale: posibilitatea pentru oricine care se afl ă legal pe teritoriul unui Stat de a se deplasa liber sau de a alege locul de reşedinţă şi posibilitatea pentru orice persoană de a părăsi orice ţară. Articolul prevede de asemenea două tipuri de restricţii care pot afecta aceste drepturi: limitările generale, care sunt enunţate în cel de-al doilea paragraf al articolelor 8 -11 ale Convenţiei, şi limitarea specifi că care permite unui Stat de a restrânge libertatea de deplasare şi alegerea domiciliului în numele măsurilor „necesare într-o societate demo-cratică” pentru păstrarea interesului public. Trebuie de notat că un Stat nu poate invoca „interesul public” pentru a împiedica o persoană să emigreze: un punct important pentru ţările care suferă de o „fugă a minţilor” sau alte pierderi substanţiale ale resurselor umane. Curtea a constatat încălcări ale acestei dispoziţii în instanţe unde Statul a impus o serie de restricţii la libertatea de deplasare a unui individ, inclusiv obligaţiunea de a face raport regulat şi frecvent la poliţie (Raimondo c. Italiei (1994)), sau de a rămâne în arest la domiciliu pe întreaga perioadă a unei proceduri nereuşite care va dura mai mulţi ani (Luordo c. Italiei (2003): mai mult de patrusprezece ani şi Bottaro c. Italiei (2003): doisprezece ani şi şase luni).


51

Capitolul 6 - Dreptul la un proces echitabil: articolul 6 al Convenţiei şi articolele 2-4 ale Protocolului nr.7


1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un termen rezo-nabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege, care va hotărî fi e asupra încălcării privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotă-rârea trebuie să fi e pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să adu-că prejudiciu intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.

3. Orice persoană acuzată de o infracţiune are ca minimum următoarele drepturi:

a. să fi e informată, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c. să se apere singură sau să fi e asistată de un apărător ales de ea, şi dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistată în mod gratuit de un avocat din ofi ciu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d. să interogheze sau să solicite interogarea martorilor în apărarea sa şi să obţină citarea şi interogarea martorilor în apărarea sa în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e. să fi e asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vor-beşte limba folosită în timpul şedinţei de judecată.


1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către jurisdicţia superioară. Exercitarea acestui drept, incluzând motivele pentru care acesta poate fi exercitat, este reglementată de lege.

2. Acest drept poate constitui obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore aşa cum acestea sunt defi nite de lege sau când cel interesat a fost judecat în prima in-stanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Protocolul nr. 7: articolul 3Atunci când o condamnare penală defi nitivă este ulterior anulată sau când este acor-dată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs


52

o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită, conform legii ori practicii în vigoare a Statului respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputată total sau parţial.


Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pen-tru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre defi nitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui Stat.

Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale aparţinând Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent des-coperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente, sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

Nici o derogare de la prezentul Articol nu este permisă în temeiul Articolului 15 din Convenţie.

Articolul 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil pentru a se Statua cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unui individ sau pentru a hotărî asupra oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. Acesta este un articol pe care Comisia şi Curtea îl interpretează în mod extensiv, întrucât este de o importanţă fundamentală pentru funcţionarea democraţiei. Primul paragraf al articolului 6 se aplică atât în civil cât şi în penal în timp ce al doilea şi al treilea paragraf se aplică doar în penal.

1. Ce sunt „drepturile şi obligaţiunile civile”?

Curtea interpretează foarte larg noţiunea de „drepturi şi obligaţiuni civile”. În cauza Ringeisen c. Austriei (1971), Curtea a hotărât că aceşti termeni trebuie să fi e autonomi şi că de aceea nu este necesar să facem deosebi-re între problemele de drept privat şi de drept public şi nici să se limiteze aplicabilitatea acestei expresii la litigiile dintre particulari. Când un drept este explicat în legea internă a unui Stat, Curtea îl va considera drept civil în sensul Articolului 6.1 (Balmer-Schafroth şi alţii c. Elveţiei (1997) (dreptul la protecţia integrităţii fi zice); Winterwerp c. Olandei (1979) şi Matter c. Slo-vaciei (1999): determinarea Statutului de titular al capacităţii civile; astfel Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit (1995) şi Kurzac c. Poloniei (2001): dreptul de a se bucura de o bună reputaţie).

Pentru ca articlul 6 să se aplice într-un context civil, trebuie ca un „litigiu” care se referă la un drept civil. Curtea a spus de mai multe ori că articolul 6.1 se aplică procedurilor ale căror rezultat are o incidenţă directă asupra determinării şi/sau conţinutului material al unui drept sau a unei obliga-ţiuni cu caracter privat (König c. Germaniei (1978): retragerea dreptului de a conduce o clinică privată sau a dreptului de a continua să exercite medicina); Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei (1981): pro-cedura disciplinară în faţa unei asociaţii profesionale; De Moor c. Belgiei


53

(1994): procedura care stabileşte dreptul de a fi admis la barou; Feld-brugge c. Olandei (1986): procedură angajată pentru a continua să pri-mească alocaţii de asigurare medicală; Deumeland c. Germaniei (1986): procedură începută în faţa tribunalelor de securitate socială pentru a ob-ţine o pensie suplimentară de văduvie în cadrul regimului de asigurare contra accidentelor de muncă; şi Schouten şi Meldrum c. Olandei (1994): procedură care contestează obligaţiunea de a cotiza regimul de securi-tate socială). Procedurile începute în faţa Curţilor constituţionale sunt de asemenea conduse de articolul 6, dacă rezultatul lor este decisiv pentru un drept civil protejat de această dispoziţie (H. c. Franţei (1989) şi Kraska c. Elveţiei (1993)).

Chiar analiza abstractă a unei legi poate uneori fi decisivă pentru a profi ta de un drept civil, în această calitate, cerut de exigenţa de echitate (Süss-mann c. Germaniei (1996)). De fapt, orice procedură a cărui rezultat este decisiv pentru determinarea unui drept civil trebuie să corespundă criterii-lor articolului 6 (Ringeisen c. Austriei (1971)). Deciziile luate de Curţile con-stituţionale cu privire la fondul unei cauze pot, de asemenea, fi considerate ca decizii în sensul articolului 6, însă nu este la fel cu hotărârile acestor jurisdicţii care se pronunţă cu privire la conformitatea cu dreptul constituţi-onal intern al deciziilor făcute de tribunalele naţionale (Sramek c. Austriei (1984) şi Buchholz c. Germaniei (1981)).

2. Ce înseamnă „acuzaţii penale”?

La fel cum a făcut pentru noţiunea de „drept sau obligaţiune civilă”, Curtea europeană pentru drepturile Omului a adoptat o interpretare largă a noţi-unii de „acuzaţie penală” în sensul articolului 6 al Convenţiei şi aplică trei criterii pentru a determina dacă un subiect particular intră în câmpul său de aplicare, precum natura şi severitatea pedepsei ispăşite (Pierre-Bloch c. Franţei (1997)). În acelaşi timp, Curtea a mai afi rmat că declararea unei oarecare infracţiuni drept „necondamnabilă” nu înseamnă sustragerea acesteia de sub protecţia Articolului 6 (Adolf c. Austriei (1982) şi Öztürk c. Republicii Federative Germane (1984)). Dacă un control fi scal descoperă o importantă majorare de impozite, scopul care este totodată disuasiv şi represiv al penalităţilor, precum suma lor potenţială şi reală, este sufi cient pentru a arăta că reclamantul a fost acuzat de o infracţiune penală în sco-pul articolului 6 (Janosevic c. Suediei (2002) şi Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei (2002)).

În ceea ce priveşte chestiunea de a şti când o persoană este considerată ca fi ind „acuzată” de o infracţiune penală în sensul articolului 6.1, Curtea a estimat că răspunsul depinde de faptul de a şti dacă un Stat ia „alte măsuri care implică un astfel de reproş [cel de a fi îndeplinit o infracţiune penală] şi care are drept consecinţă, de asemenea, repercusiuni importante asupra


54

situaţiei suspectului” (Foti şi alţii c. Italiei (1982)). Organele Convenţiei au estimat ca criteriul „repercusiuni importante” prevede asemenea măsuri ca publicarea unui mandat, percheziţiile localurilor sau ale persoanelor. Pe de altă parte, nu răspunde acestui standard deschiderea unei anchete de poliţie, interogarea martorilor sau alte activităţi ce nu au un efect direct asupra celui interesat.

Într-un proces penal, etapa determinării pedepsei este, de asemenea, di-rijată de articolul 6. Curtea a conchis de asemenea o încălcare a acestei prevederi când perioada numită condamnabilă (tariff) a pedepsei aplicate unui deţinut condamnat fusese fi xat nu de către tribunal dar de secretarul de Stat al justiţiei (V. c. Regatului Unit (1999) şi Easterbrook c. Regatului Unit (2003)).

3. Ce nu sunt „drepturi şi obligaţiuni civile” şi „acuzaţii penale”? Articolul 6 se aplică cazurilor când o persoană poate invoca un „interes protejat” precum un drept enunţat în legislaţia naţională sau un drept ob-ţinut (de exemplu un drept la o pensie când interesatul a plătit cotizaţiile la o casă de pensii). El nu se aplică chestiunilor care depind de dreptul public precum deciziile cu privire la intrarea, afl area şi deportarea străinilor (Maaouia c. Franţei (2000)), extrădarea (Mamatkutlov şi Abdurasulovic c. Turciei (2004)) sau litigiile electorale (Pierre-Bloch c. Franţei (1997)). Pre-cum s-a arătat mai sus, articolul 6 nu se aplică cu atât mai mult în lipsa unui litigiu (Kienast c. Austriei (2003)).

Obligaţiunea de a achita impozitul nu intră în mod fi resc în câmpul de apli-care al articolului 6, în măsura în care Curtea consideră că chestiunile fi s-cale fac parte din prerogativele esenţiale ale autorităţii publice (Ferrazzini c. Italiei (2001)). Totuşi, dacă autorităţile impun amenzi sau alte penalităţi prin intermediul unei sancţiuni penale în cadrul unui contencios fi scal, dis-poziţiile articolului 6 cu privire la acuzaţiile în materie penală sunt aplicate (Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei (2002)) şi Janosevic c. Sue-diei (2002)). Curtea a stabilit de asemenea aceeaşi distincţie cu privire la exercitarea prerogativelor unui tribunal în materie de asigurare a calmului şi ordinii în sala de judecată prin intermediul sancţiunilor împotriva unei părţi care incită la tulburări (Putz c. Austriei (1996)). În cele două contexte, Curtea ţine cont de astfel de factori precum scopul desuasiv sau represiv al sancţiunilor eventuale impuse, precum şi natura şi caracterul acestei sancţiuni, pentru a determina dacă instanţa intră în câmpul de aplicare al articolului 6.1.

În general, articolul 6 nu se aplică relaţiilor interne între organele guverna-mentale şi funcţionarii lor (Neigel c. Franţei (1997): procedură în vederea unei reintegrări în rezultatul punerii în disponibilitate pentru convenenţă


55

personală), nici în cazurile când funcţionarul exercită o parte a drepturilor suverane ale Statului (Pellegrin c. Franţei (1999) şi Mosticchio c. Italiei (2000)). Totuşi, dacă o persoană îşi asumă doar aceste responsabilităţi de încredere la nivelul sectorului public, Curtea consideră că articolul 6 poate fi aplicat (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franţei (2000): nereînnoirea unui contract al unui expert tehnic pe lângă guvern şi Devlin c. Regatului Unit (2001): alegaţie de discriminare în recrutarea pentru un post de rang inferior în funcţia publică).

Articolul 6 poate uneori fi declarat inaplicabil măsurilor destul de nesemni-fi cative şi temporare, chiar în contextul penal (Escoubet c. Belgiei (1999): retragere temporară a unui permis de conducere în urma unui accident; Janosevic c. Suediei (2002) şi (Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suedi-ei (2002): refuzul tribunalelor de a suspenda efectul măsurilor de executa-re în timpul unor lungi proceduri de recurs contra unei majorităţi de impozit luate de fi sc). Totuşi, când efectul unei măsuri temporare este important şi riscă să aibă consecinţe ireversibile asupra rezultatului procedurii cu privire la faptul de a determina un drept, articolul 6 este aplicabil (Markass Care Hire Ltd c. Ciprului (2001): decizia provizorie a unui tribunal care obligă societatea reclamantă să restituie o mare porţiune din plata sa unei societăţi cu care ea a încheiat un acord de închiriere).

4. Dreptul la un tribunal în virtutea articolului 6.1

Administrarea echitabilă a justiţiei începe prin garantarea pentru orice per-soană a accesului la un tribunal care are toate atributele unei forme judici-are de control. Accesul la o instanţă judiciară trebuie să fi e real şi nu doar formal. Orice restricţie a accesului trebuie să urmărească un scop legitim şi mijloacele utilizate trebuie să fi e proporţionale acestui scop (Tinnelly & Sons Ltd. şi alţii şi McElduff şi alţii c. Regatului Unit (1998)). Cu toate că accesul la tribunal poate fi limitat în anumite împrejurări – de exemplu din cauza termenului legal, al depunerii de către solicitant într-o procedură civilă a unei garanţii la momentul formării unui recurs, sau al limitării ca-pacităţii de a exercita o acţiune în justiţie a minorilor şi incapabililor majori - aceste limitări nu trebuie să aducă atingere însăşi esenţei dreptului la un tribunal (Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei (1977); Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit (1995); Kreuz c. Poloniei (2001) şi Aït-Mouhoub c. Franţei (1998)). Curtea poate considera că articolul 6 a fost încălcat atunci când o jurisdicţie de apel respinge un recurs din cauză că apelantul nu a îndeplinit integral propriile sale obligaţiuni de a executa cauzele deciziei contestate (Annoni di Gussola şi alţii c. Franţei (2000), Bayle c. Franţei (2003), Pages c. Franţei (2003) şi Garcia Manibardo c. Spaniei (2000)).

În anumite împrejurări, este necesară o asistenţă juridică profesională pen-tru a se asigura că persoana vizată se bucură efectiv de dreptul său la un tribunal. În ceea ce priveşte persoanele nevoiaşe, această condiţie poate


56

fi îndeplinită prin intermediul ajutorului judiciar (Airey c. Irlandei (1979) şi Aerts c. Belgiei (1998)), sau, în lipsa unui astfel de ajutor cu privire la pro-cedurile civile, prin intermediul altor mijloace (Andronicou şi Constantinou c. Ciprului (1997)). Dacă un birou de ajutor jurisdicţional determină că o asistenţă profesională este crucială pentru buna desfăşurare a procedu-rii, accesul efectiv la tribunal capătă o astfel de reprezentare (Bertuzzi c. Franţei (2003): refuzul succesiv a mai multor avocaţi de a reprezenta în justiţie reclamantul - benefi ciar de ajutorul judiciar - în acţiunea sa de des-păgubiri contra unui avocat). Totuşi, Curtea a mai considerat că un Stat poate refuza să acorde ajutor judiciar fără a încălca articolul 6 dacă este clar că individul care cere acest ajutor cunoaşte bine legea aplicabilă şi nu se confruntă cu probleme complicate (McVicar c. Regatului Unit (2002)) sau în lipsa oricărui motiv serios de apel care cere asistenţa unui profesio-nal în drept (Del Sol c. Franţei (2002) şi Essaadi c. Franţei (2002)).

Un Stat nu poate limita nici exclude controlul judiciar al litigiilor care intră în câmpul de aplicare al articolului 6.1 (Glod c. României (2003): legalitatea de-ciziilor unui organ administrativ; şi Popovici şi Dumitrescu c. României (2003): naţionalizarea bunurilor imobiliare) sau excluderea anumitor categorii de jus-tiţiabili (Golder c. Regatului Unit (1975): prizonieri; Keegan c. Irlandei (1994), Sommerfeld c. Germaniei (2001) şi Hoffmann c. Germaniei (2001): taţi celi-batari; Luordo c. Italiei (2003): falimente; Philis c. Greciei (1991): inginer inde-pendent; Biserica catolică din Canée c. Greciei (1997) şi Sfi ntele mănăstiri c. Greciei (1994): biserici şi mănăstiri specifi ce). La fel, un Stat nu poate acţiona pentru a infl uenţa rezultatul unei proceduri pendinte în faţa tribunalelor sau de a limita efectele anumitor sentinţe exploatând dreptul intern (Rafi năriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994), Papageorgiou c. Greciei (1997), Multiplex c. Croaţiei (2003), Kutiċ c. Croaţiei (2002), Zielinski şi Pra-dal şi Gonzalez şi alţii c. Franţei (1999), Anagnostopoulos şi alţii c. Greciei (2000)). Chiar în lipsa unei legislaţii care afectuează rezultatul unei proceduri judiciare, dacă un tribunal refuză să examineze fapte esenţiale înainte de a se pronunţa, lipsindu-se astfel de exercitarea propriei sale jurisdicţii, este încălcat dreptul de acces la tribunal (Terra Woningen B.V. c. Olandei (1996), Chevrol c. Franţei (2003), Rotaru c. României (2000) şi Koskinas c. Greciei (2002)), la fel ca şi atunci când tribunalul cere unui ministru să interpreteze un tratat înainte de a respinge o cerere fondată pe această interpretare (Bea-umartin c. Franţei (1994)). În fi ne, autorităţile executive responsabile de exe-cutarea unei hotărâri legale nu pot refuza îndeplinirea (Jasiūniené c. Lituaniei (2003); Antonakopoulos, Vortsela şi Antonakopulou c. Greciei (1999): refuzul autorităţilor de a aplica sentinţele defi nitive şi obligatorii ale tribunalelor).

Posibilitatea unei ingerinţe ex post facto a autorităţilor executive

Principiul preeminenţei dreptului conferă Statului sau altor autorităţi publi-ce datoria nu doar să se conformeze ordonanţelor sau deciziilor judiciare


57

luate împotriva lor, însă de asemenea şi deciziile adoptate în contextul unei proceduri administrative (Hornsby c. Greciei (1997) şi Immobiliare Sa-ffi c. Italiei (1999)).

Dacă autorităţile executive dispun de puterea de a cere în mod unilateral revizuirea sau anularea unei decizii de justiţie defi nitive, poate fi încălcat articolul 6. De exemplu, dacă mai multe autorităţi guvernamentale sunt abi-litate să formuleze obiecţii împotriva rezultatului unei proceduri judiciare, Curtea consideră că posibilitatea de anulări repetate a unei judecăţi defi -nitive, este, ca atare, incompatibilă cu principiul de securitate a rapoartelor juridice (Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002)). Încălcarea poate rezulta de asemenea dintr-o situaţie în care Curtea supremă îşi ia competenţa de a statua cu privire la cererile care se referă la încălcarea drepturilor prote-jate de autorităţile executive (Vasilescu c. României (1998) şi Brumărecu c. României (1999)).

În anumite cazuri, autorităţile executive responsabile de punerea în acţi-une a deciziilor judiciare au oprit deciziile care puteau crea obstacole sau să întârzie la nesfârşit această punere în acţiune. În cauza Satka şi alţii c. Greciei (2003), Statul a blocat emiterea sentinţelor cu privire la proprietate a bunurilor imobiliare de orice efect practic, adoptând o serie de decrete administrative care descriau utilizarea rezervată acestor bunuri şi, în cauza Immobiliare Saffi c. Italiei (1999) - precum şi în nenumărate cauze similare - prefecturile responsabile de aplicarea deciziilor tribunalelor care ordonă restituirea proprietăţilor imobiliare utilizase puterea lor discreţionară pentru a refuza ajutorul poliţiei în operaţiile de expulzare. Un Stat nu poate cu atât mai mult invoca difi cultăţi fi nanciare pentru a justifi ca neplătirea indemni-zaţiilor acordate de un tribunal (Burdov c. Federaţiei Ruse (2002)).

Accesul la un tribunal şi imunitatea

Cu toate că articolul 6 se aplică la multe litigii între persoane particulare şi Stat, diverse imunităţi şi privilegii acordate Statului sau agenţilor săi pot împiedica tribunalele să statueze asupra anumitor cauze. Organizaţiile in-ternaţionale pot fi în situaţia de a acorda o imunitate de urmărire civilă în faţa tribunalelor naţionale din ţara lor gazdă (Waite şi Kennedy c. Germa-niei (1999): confl ict de lucru). La fel, imunitatea de care se bucură misiuni-le diplomatice şi ambasadele pot pune obstacole procedurale examinării anumitor plângeri civile de către tribunalele naţionale (Fogarty c. Regatului Unit (2001): litigiul cu privire la recrutarea pentru un post). În ceea ce pri-veşte litigiile civile care nu provin din dreptul muncii, Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6 în cauza în care tribunalele Regatului Unit a conchis asupra imunităţii urmăririlor civile ale guvernului kuweďtian Rega-tului Unit pentru reparaţiile care rezultau din rănile corporale aplicate prin tortură de agenţii acestui guvern (Al-Adsani c. Regatului Unit (2001)). În cauza McElhinney c. Irlandei (2001) de asemenea, Curtea a considerat că


58

Irlanda putea oferi imunitate Regatului Unit cu privire la acţiunile soldaţilor britanici în Irlanda de Nord astfel încât delictele civile comise de interesaţi să poată fi considerate ca acta jure imperii (îndeplinite în exercitarea pu-terii publice). Constatând că Irlanda nu depăşise marja sa de apreciere limitând dreptul de acces la un tribunal, Curtea a relevat că reclamantul putuse intenta o acţiune în faţa tribunalelor britanice.

Un Stat care îşi acordă sie sau funcţionarilor săi o imunitate de responsa-bilitate civilă în numele „interesului public” trebuie totuşi să ofere alte recur-suri pentru despăgubiri persoanelor care fusese rănite din cauza acţiunilor compartamentului agenţilor puterii publice (Osman c. Regatului Unit (1998)). La fel, a acorda membrilor aparatului judiciar o imunitate faţă de responsa-bilităţile civile nu este compatibil cu articolul 6 decât dacă alte mijloace sunt propuse persoanelor care doresc să obţină o compensaţie pentru pagubele care le-au fost aplicate de un membru al sistemului judiciar (Ernst şi alţii c. Belgiei (2003)). Curtea a considerat inadmisibil pentru un membru al par-lamentului de a invoca imunitatea sa pentru a scăpa de urmăririle pentru defăimare într-un litigiu care a survenit în afara contextului politic, în timp ce această imunitate se baza pe o rezoluţie adoptată de însăşi parlament şi că persoana care se considera defăimată nu dispunea de nici un alt mijloc de a obţine satisfacţie (Cordova c. Italiei (nr. 1 şi 2) (2003)).

5. Alte aspecte ale articolului 6.1

Precum s-a spus mai sus, articolul 6.1 face trimitere atât la procedurile cât şi la procedurile penale, pe când paragrafele 2 şi 3 ale articolului se aplică doar în penal. Este important atunci de reţinut că condiţiile generale enunţate în articolul 6.1 să convinţă condiţiilor prescrise de articolele mai specifi ce. Există de asemenea, principii care nu sunt deschise, aşa-numite de „echitate” care nu sunt în mod direct enunţate însă care au importanţa lor pentru a înţelege punerea lor în acţiune.

Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: generalităţi

Principiile ascunse pentru independenţa şi imparţialitatea unui tribunal sunt strâns legate de cele care conduc dreptul la un tribunal (a se vedea secţiunea precedentă). Principiul ascuns clauzei de independenţă şi im-parţialitate este separarea puterilor, însă nici Convenţia nici organele sale nu implică mijloacele de a răspunde acestei condiţii. Totuşi, din jurispru-denţa de la Strasbourg decurge clar că judecătorii nu pot fi legaţi prin in-terpretarea legii făcute de membrii puterii legislative sau executive. Curtea a constatat astfel o încălcare în cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002) în care Preşedintele Ucrainei scrisese la Curtea supremă de ar-bitraj pentru a-i cere să „apere interesele naţionalilor ucraineni” împotriva celor ai societăţii comerciale ruseşti reclamante. A existat de asemenea


59

o încălcare din moment ce funcţiile judiciare şi legislative sunt combinate (McGonnell c. Regatului Unit (2000): judecătorul din Guernesey prizida curtea care era responsabilă de a statua cu privire la contestarea aplicării unui plan de amenajare a teritoriului adoptat cu participarea sa în calitate de judecător adjunct).

Precum s-a spus mai sus apropo de dreptul la un tribunal, autorităţile gu-vernamentale nu pot trece cu tăcerea sau nu pot refuza să aplice deciziile luate de un tribunal judiciar (Hornsby c. Greciei (1997)).

În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea tribunalului însăşi, Cur-tea a stabilit că, chiar dacă persoane fi zice sunt califi cate pentru a trata o problemă dată şi dacă nu este un motiv de a pune la îndoială integritatea lor personală, este important ca să se păstreze aparenţa de imparţialitate şi independenţă obiectivă (Langborger c. Suediei (1989)). Această normă cere în mod special ca persoanele să statueze asupra unui punct specifi c fără a putea fi perceput ca întreţinând relaţii cu una din părţi (Sramek c. Austriei (1984): un membru al tribunalului era subordonat profesional unei dintre părţi; Pescador Valero c. Spaniei (2003): un judecător era angajat parţial de una din părţi la procedură; şi Sigurdsson c. Islandei (2003): soţul unui judecător datora nişte bani uneia din părţi).

Autorităţile judiciare implicate la etapa introducerii nu se pot afl a în cali-tate de magistraţi în cadrul şedinţei unui proces-penal. (Tierce şi alţii c. Saint-Marin (2000), Rojas Morales c. Italiei (2000), Castillo Algar c. Spaniei (1998)) la un judecător - care ocupă un post de autoritate în sistemul judi-ciar - nu pot numi judecătorii responsabili de a audia o cauză în care el are un interes (Daktaras c. Lituaniei (2000)).

În cauza De Cubber c. Belgiei (1984), nu era admisibil ca judecătorul de instrucţie şi judecătorul fondului să fi e aceeaşi persoană şi, în cauza Pier-sack c. Belgiei (1982), aceeaşi constatare a fost făcută cu privire la un preşedinte de tribunal care în prealabil participase la cauza judecată în calitate de procuror. În cauza Hauschildt c. Danemarcii (1989), Curtea a constatat o încălcare a articolului 6, căci judecătorul fondului hotărâse mai înainte asupra reţinerii provizorii a acuzatului: or, deciziile cu privire la de-tenţie trebuie să ţină cont de indicii de culpabilitate şi pot, în acest caz, să aducă un prejudiciu obiectivităţii procesului.

Convenţia nu impune proces înaintea juraţilor. Totuşi, într-o ţară în care este instituit sistemul judiciar, se aplică cerinţele de imparţialitate şi inde-pendenţă. Curtea constată o încălcare a dispoziţiei în cauza Holm c. Sue-diei (1993), deoarece majoritatea juraţilor au legături cu acuzatul, dar nu a constatat o încălcare atunci când judecătorul a dat instrucţiuni clare jura-ţilor, ce hotărau un caz penal împotriva unui membru al minorităţii rasiale, unde unul din juraţi a formulat în mod fals observaţii negative contra mino-rităţii din care făcea parte reclamantul (Sander c. Regatului Unit (2000)).


60

Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: tribunalele militare şi curţile de securitate ale Statului

Curtea a examinat mai multe cauze care denunţau lipsa independenţei şi a imparţialităţii curţilor de securitate ale Statului, tribunalelor militare şi alte tribunale care acţionau într-un context militar sau aproape militare. Judecătorii de la Strasbourg au elaborat o jurisprudenţă foarte clară care interzice judecarea civililor de către tribunalele militare, mai ales în prezen-ţa legăturilor structurale strânse între autorităţile executive şi ofi ţerii care prezidau procesele (a se vedea, de exemplu, Çiraklar c. Turciei (1998) şi Incal c. Turciei (1998)).

În ceea ce priveşte tribunalele militare, supravegherea sau controlul proce-sului de către autorităţile nejudiciare ridică mai pulte probleme. De exem-plu, în cauza Findlay c. Regatului Unit (1997), Curtea a conchis o încălcare a articolului 6 în măsura în care un „ofi ţer convocator” în faţa curţii marţiale plasase reclamantul în detenţie provizorie în aşteptarea procesului său, numit de judecătorii acestei curţi, desemnat de personalul militar care tre-buia să fi e ca ofi ţer procuror, ofi ţer procuror asistent şi ofi ţer apărător ad-junct, şi să confi rme pedeapsa aplicată. Orice persoană care îşi asumă un rol în cadrul curţii marţiale care are un rang inferior şi depinde de coman-damentul său. În pofi da introducerii următoare a animitor reforme în sis-tem, Curtea a mai relevat unele puncte vulnerabile ale sistemului în cauza Morris c. Regatului Unit (2002): doi judecători tineri fusese numiţi membri ai unei curţi marţiale pe o bază ad hoc şi unica cale de recurs împotriva de-ciziei negative consta într-o „autoritate de control” nejudiciară căreia curtea penală de apel îi refuzase autorizaţia de apel fără ca aceasta să considere necesar de a ţine o audiere. Totuşi, Curtea nu a considerat că a fost încăl-cat articolul 6 într-o cauză în care preşedintele unei curţi marţiale era pe punctul de a pleca la pensie şi nu mai putea decide evaluarea superiorilor săi ierarhici şi în care doi judecători ordinari aveau o instruire specială în materie de proceduri disciplinare (Cooper c. Regatului Unit (2003)).

Un tribunal „stabilit prin lege”

Curtea a constatat o lipsă a obligaţiunii de a stabili un tribunal prin lege în câteva cauze rare. În Coëme şi alţii c. Belgiei (2000), ea a constatat o încălcare a acestei prevederi pentru că curtea de casaţie hotărâse de a uni cauzele, din motivul că exista o legătură de conexiune între persoane par-ticulare şi ministru, lipsind astfel reclamanţii, împotriva voinţei lor, de jude-cătorul lor natural. Unind cauzele, Curtea de casaţie belgiană invocase un articol al Constituţiei - care prevedea, cu titlu excepţional, judecarea miniş-trilor de către această jurisdicţie - fără a cita cea mai mică prevedere care să poată servi drept bază legală pentru judecarea persoanelor fi zice. Dacă legea ea-însăşi fi xează componenţa unui tribunal, nerespectarea acestor


61

prevederi implică constatarea unei încălcări a articolului 6.1 (Posokhov c. Federaţiei Ruse (2003) şi Lavents c. Letoniei (2002)).

Dreptul la un proces „într-un termen rezonabil”

Cele mai multe cauze examinate de Curtea europeană a Drepturilor Omu-lui se referă incontestabil la un proces echitabil într-un termen rezonabil. Printre factorii pe care organele Convenţiei au examinat pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestui termen fi gurează complexitatea cauzei, mo-dul în care autorităţile au examinat dosarul, comportamentul reclamantului şi miza instanţei pentru acesta din urmă (a se vedea, de exemplu, Buch-holz c. Germaniei (1981)).

Curtea a evaluat complexitatea unei cauze în special în funcţie de natura faptelor sau de punctele de drept ridicate, de numărul acuzaţiilor, de părţi sau de martori, precum şi de existenţa eventuală a procedurilor paralele sau conexe sau de elemente internaţionale.

În ceea ce priveşte conduita reclamntului, Curtea a considerat că un individ acuzat de o infracţiune penală nu este obligat să ajute la accelerarea mer-sului procedurii intentate împotriva lui (Eckle c. Germaniei (1982)). Com-portamentul avocatului unei persoane poate fi atribuit acestei persoane, încât o întârziere în esenţă din cauza acţiunii sau a inacţiunii unui apărător nu implică încălcarea articolului 6 (Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).

În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea consideră că Sta-tul este responsabil de orice întârzieri cauzate de un organ administrativ sau judiciar. Fiecărui Stat îi revine deci de a ajusta sistemul său judiciar în aşa fel încât să permită organizarea proceselor într-un termen rezonabil. Curtea a respins argumentele guvernelor care nu respectă norma în mate-rie de termen, invocând insufi cienţa resurselor de personal sau creşterea masivă a volumului contenciosului (De Cubber c. Belgiei (1984) şi Guincho c. Portugaliei (1984)). Ea a mai refuzat de asemenea să admită că unele împrejurări politice pot justifi ca termenul lung când aceste împrejurări se produc mai mulţi ani după introducerea procedurii (Pammel c. Germaniei (1997) şi Probstmeier c. Germaniei (1997)). O stocare temporară nu im-plică responsabilitatea Statelor contractante, cu condiţia ca ele să ia rapid măsurile cerute pentru a face faţă unei situaţii excepţionale.

Termenul în procedurile civile începe odată cu data deschiderii procedurii iar în procedurile penale de la data acuzării. În procedurile civile, termenul inclu-de nu doar timpul cerut pentru a parveni la o decizie defi nitivă dar şi terme-nul necesar pentru executarea sentinţei (Di Pede c. Italiei (1996) şi Guillemin c. Franţei (1997)). În materie penală, Curtea a stabilit că termenul începe de la momentul notifi cării ofi ciale, provenind de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea de a fi săvârşit o infracţiune” (Deweer c. Belgiei (1980)). În cauza Eckle c. Republicii Federative Germane (1982), Curtea a adăugat


62

criteriul de a şti dacă situaţia [suspectă] a fost în mod substanţial afectată”, ceea ce reprezintă acelaşi criteriu ce se aplică pentru a decide dacă recla-mantul trebuie acuzat de o infracţiune penală (în această instanţă, cele două proceduri au continuat timp de 17 şi 10 ani respectiv.

Termenul ia sfârşit în ziua când decizia celei mai înalte instanţe naţionale devine defi nitivă. În linii generale Curtea îi permite Statului unele abateri în legătură cu durata procedurilor civile şi de cele penale. Ea a stabilit în mod coerent în cazurile legate de durata procedurilor de compensaţie înaintate de persoane infectate de SIDA prin transfuzie de sânge, Curtea se con-duce de criterii stricte (X. c. Franţei (1992), Karakaya c. Franţei (1994), A. şi alţii c. Danemarcii (1996)) şi în cazurile procedurilor care au legătură cu copiii plasaţi în grija autorităţilor publice şi problemele conexe (Hokkanen c. Finlandei (1994) şi Ignaccolo-Zenide c. Regatului Unit (2000)).

Dacă ea examinează miza procedurii pentru reclamantul care pretinde că o procedură este prea lungă, Curtea europeană pentru Drepturile Omului ţine cont de alte drepturi protejate susceptibile de a fi afectate de o în-târziere nepotrivite (Stratégies et Communication et Dumoulin c. Belgiei (2002): interesele comerciale ale unei societăţi lezate de durata anchetei penale asupra administratorului său delegat şi prin confi scarea, în cadrul instrucţiei, a pieselor contabile esenţiale). În această privinţă, judecătorii de la Strasbourg au remarcat că procedurile care se refereau la desemna-rea pazei sau dreptului la vizită a copiilor trebuie să fi e examinate deosebit de rapid (a se vedea, de exemplu, Nuutinen c. Finlandei (2000) şi E.P. c. Italiei (1999)), la fel şi procedurile care se referă la determinarea capaci-tăţii juridice a unei persoane în funcţie de sănătatea sa mintală (Matter c. Slovaciei (1999) şi Lutz c. Franţei (nr. 2) (2003)).

Cu toate că în principiu Curtea poate doar să cunoască cauze survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pe teritoriul unui Stat dat, ea ţine de asemenea cont - în cererile care se referă la durata procedurii - de speci-fi cul situaţiei la data intrării în vigoare.

Dreptul la o audiere publică

Scopul publicităţii procedurilor judiciare este de a proteja persoanele împo-triva unei administrări secrete a justiţiei. Interesele astfel protejate sunt nu doar cele ale părţilor în cauză, însă şi cele ale publicului în general: trebuie de fapt de păstrat încrederea în aparatul judiciar. Prin urmare, o procedură deschisă doar pentru părţi şi reprezentanţii lor nu corespunde exigenţelor acestei prevederi a Convenţiei (Kadubec c. Slovaciei (1998) şi Malhous c. Republicii Cehe (2001)). La fel, condiţia de asigurare a unei audieri publice nu este satisfăcută dacă un proces-penal se ţine în incinta unei închisori, cel puţin dacă se ia măsuri pentru a infoma publicul asupra locului acestei închisori, modalităţile de acces la tribunal şi alte informaţii similare (Riepan


63

c. Austriei (2000)). Totuşi, presa şi publicul pot fi excluşi de la audierile dis-ciplinare ţinute într-o închisoare (Campbell şi Fell c. Regatului Unit (1984)). Condiţiile de asigurare a audierii publice sunt valabile doar pentru etapele procedurii care afectează decizia judiciară într-o cauză dată şi respectarea sa trebuie să fi e verifi cată în conformitate cu caracteristicile procesului pre-conizat în ansamblul său (Axen c. Germaniei (1983)).

Curtea a precizat că caracterul public al audierii include de asemenea dreptul la o audiere în primă instanţă (Ezelin c. Franţei (1991), Bakker c. Austriei (2003), Stefanelli c. Saint-Marin (2000), Forcellini c. Saint-Marin (2003) şi Sigurthor Arnarsson c. Islandei (2003)), în special când o parte la cauză face în mod direct cerere (Fischer c. Austriei (1995) şi Eisenstecken c. Austriei (2000)) sau când o instanţă judiciară procedează la examinarea faptelor şi punctelor de drept (Fredin c. Suediei (nr. 2) (1994) şi Fischer c. Austriei (1995)). Totuşi, Curtea a considerat că o audiere nu este indispen-sabilă în cauzele care ridică probleme de fapt şi de fond care pot fi rezol-vate pe baza dosarului şi a concluziilor scrise de părţi. În orice caz, totuşi, sentinţele trebuie să fi e pronunţate public (Rushiti c. Austriei (2000)).

6. Echitatea procedurii: aspecte suplimentare

După cum s-a spus mai sus, Curtea a precizat conţinutul principiilor de echi-tate într-o jurisprudenţă abundentă care include numeroase cauze comple-xe. Principala considerare a judecătorilor de la Strasbourg în examinarea cauzelor de acest tip este următoarea: „Poate oare fi procedura în ansamblul său conformă normelor de echitate în sensul articolului 6.1 al Convenţiei”?

Principiul egalităţii armelor

Cel mai important dintre principiile neformulate ale Articolului (6) este cel al „egalităţii armelor” – ideea că fi ecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale pentru a-şi prezenta cauza (Neumeister c. Austriei (1968)) şi că nimeni nu trebuie să benefi cieze de un avantaj substanţial asupra ad-versarului său. Principiul egalităţii armelor include noţiunea conform căreia fi ecare din cele două părţi la o procedură are dreptul să obţină informaţii cu privire la faptele şi argumentele părţii adverse şi trebuie să aibă şanse egale de a răspunde celuilalt. Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 dacă o jurisdicţie internă a fondat deciziile sale pe argumente care nu le erau cunoscute apărătorilor (Slimane-Kaïd c. Franţei (2000), MacGree c. Franţei (2003), Krčmáŕ şi alţii c. Republicii Cehe (2000), Fortum Corporati-on c. Finlandei (2003), APEH Üldözötteinek Szövetsége şi alţii c. Ungariei (2000) şi Walston c. Norvegiei (2003)); dacă o parte a fost nevoită să refu-ze accesul la piesele procedurii (Kerojärvi c. Finlandei (1995), McMichael c. Regatului Unit (1995) şi Foucher c. Franţei (1997)) sau i-a fost refuzat dreptul de a înainta anumite dovezi (De Haes şi Gijsels c. Belgiei (1997)


64

şi Mantovanelli c. Franţei (1997)), plus lipsa unui martor cheie (Bönisch c. Austriei (1985), unde tribunalul a acceptat audierea numai a unei părţi (Hiro Balani c. Spaniei (1994), Ruiz Torija c. Spaniei (1994) şi Van Orshoven c. Belgiei (1997), Quadrelli c. Italiei (2000) şi Keegan c. Irlandei (1994)); şi când o parte nu a fost nici o dată informată despre datele relevante ale procesului intentat împotriva sa (Vacher c. Franţei (1996) K.D.B. c. Olandei (1998) şi Fretté c. Franţei (2002)). Ministerul public asumă obligaţiunea pozitivă de a divulga de fapt elementele de probă pertinente pentru apă-rare în timp util (Kuapila c. Finlandei (2000) şi Dowsett c. Regatului Unit (2003)). Prezenţa unui reprezentant al guvernului în timpul deliberărilor unui tribunal poate duce la exercitarea unei infl uenţe nepotrivite asupra procedurii (APBP c. Franţei (2002)).

În cauzele Colozza c. Italiei (1985), Monnel şi Morris c. Regatului Unit (1987), Botten c. Norvegiei (1996) şi Lobo Machado c. Portugaliei (1996), Curtea a hotărât că în majoritatea cazurilor, apărătorii trebuie să fi e pre-zenţi şi îndreptăţiţi de a lua parte în orice proces.

În cauzele care se referă la îndepărtarea copiilor de părinţii lor, retragerea drepturilor părinteşti şi alte probleme conexe care au legărură chiar cu dreptul la respectarea vieţii de familie, Curtea a conchis o încălcare dacă un copil fusese luat de la mama lui la doar câteva ore de la naşterea sa şi propus spre adopţie o săptămână mai târziu, fără ca părinţii să aibă posibilitatea de a obţine consultaţii juridice în timp ce autoritatea judiciară competentă nu se pronunţase asupra unor chestiuni importante (P., C. şi S. c. Regatului Unit (2002)). O abordare identică a fost adoptată în cauze similare care au implicat copii mici (a se vedea, de exemplu, Buchberger c. Austriei (2001) şi T.P. şi K.M. c. Regatului Unit (2001)).

În cauzele care implică minori, modalităţile de aplicare a principiului egali-tăţii armelor pot fi diferite. De exemplu, Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 într-o instanţă când doi tineri copii - acuzaţi de omor - s-a dove-dit că prezentau tulburări psihice posttraumatice şi erau parţial incapabili de a da instrucţiuni avocaţilor lor, de a avea o prestanţă adecvată la bară în cadrul propriei lor apărări sau de a participa plenar la procedura care a fost publică (V.c. Regatului Unit (1999) şi T. c. Regatului Unit (1999)).

Respectarea cu bună credinţă a regulilor de procedură

Este de la sine înţeles că, dacă un tribunal naţional comite o eroare de procedură care afectează echitatea procedurii şi omite apoi rectifi carea ei, articolul 6 este încălcat (Leoni c. Italiei (2000)). Curtea a conchis de ase-menea asupra unei încălcări a acestei prevederi în cauze unde tribunalul naţional aplicase reguli de procedură într-un mod foarte rigid (Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei (1998) şi Miragall Escolado şi alţii c. Spaniei (2000)), nu a respectat angajamentele sale faţă de o parte (Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002): tribunalul invitase reclamanta să facă apel pen-


65

tru a cere reparaţia unei lipse formale, apoi a respins acest recurs pe motiv că termenul de o lună prevăzut pentru introducerea apelului a fost depă-şit), şi a refuzat să examineze probele esenţiale sau substanţa plângerii (Tinnelly & Sons Ltd. şi alţii şi McElduff şi alţii c. Regatului Unit (1998)). În cazul când posibilitatea de a depune o plângere în civil depinde de instrucţiunea prealabilă a unei infracţiuni penale conexe, iar autorităţile nu declanşează acţiunea publică prescrisă, acest fapt poate fi asimilat unei încălcări a articolului 6 (Anagnostopoulos c. Greciei (2003)).

Curtea poate conchide asupra unei încălcări a articolului 6.1 în numele principiului de echitate dacă regulile de procedură care conduc o procedu-ră specifi că sunt lipsite de claritate. Ea a adoptat această poziţie în cauze-le Coëme şi alţii c. Belgiei (2000), un ministru al guvernului fusese judecat de Curtea de casaţie fără să fi fost informat despre regulile de procedură aplicabile până la proces) şi în cauza Vacher c. Franţei (1996), Curtea de casaţie respinsese un apel cu privire la puncte de drept pe motiv că recla-mantul nu prezentase cândva un memoriu fără a fi fi xat termenul). Hotărâri motivate

Articolul 6.1 constrânge tribunalele să expună motivele deciziilor lor. În special, tribunalele inferioare şi alte autorităţi abilitate să ia decizii trebuie să indice motivele pe care ei se fondează pentru a permite părţilor să uti-lizeze efi cient orice drept de recurs eventual (H. c. Belgiei (1987)). Dacă presupunem că această condiţie a fost îndeplinită, o curte de apel poate, în principiu, să se mulţumească de a relua motivele jurisdicţiei de primă instanţă (García Ruiz c. Spaniei (1999) şi Helle c. Finlandei (1997)).

Nici un tribunal nu poate substitui propriul său motiv cu cel al experţilor medicali pentru a determina un tip special de tratament sau de intervenţie chirurgicală (Van Kück c. Germaniei (2003)). La fel, un organ abilitat să ia decizii nu s-ar fonda pe un motiv contradictoriu intern (Hirvisaari c. Finlan-dei (2001): o casă de pensii justifi case reducerea pensiei de invaliditate a reclamantului subliniind că starea de sănătate a interesatului se deteriora-se după acordarea sumei integrale a acestei pensii).

Procese în contumacie

O persoană care nu a asistat la o procedură supusă articolului 6 nu renunţă din această cauză la protecţiile oferite de această prevedere. Curtea a consi-derat că un tribunal intern nu poate nici să refuze unui avocat de a reprezen-ta un client absent (Van Geyseghem c. Belgiei (1999), Van Pelt c. Franţei (2000) şi Pobornikoff c. Austriei (2000)), nici să respingă un apel cu privire la un drept care decurge din acest motiv (Guérin c. Franţei (1998), Omar c. Franţei (1998), Khalfaoui c. Franţei (1999) şi Papon c. Franţei (2002)).


66

La fel, Curtea nu interzice procesele prin contumacie/lipsă în instanţele unde acuzatul/pârâtul este de negăsit, însă a susţinut întotdeauna că o persoană recunoscută vinovată într-un astfel de proces are dreptul de a reclama un nou proces la întoarcerea sa în jurisdicţia dată (Colozza c. Italiei (1985) şi Osu c. Italiei (2002)).

Dacă o persoană eliberată sub cauţiune cu condiţia de a se prezenta la proces fuge şi este judecată în contumacie, ea nu poate invoca imposibili-tatea de a accede la tribunal (Karatas şi Sari c. Franţei (2002)).

Dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Curtea a examinat mai multe cauze în care o persoană invocase încălca-rea dreptului său de a nu contribui la propria incriminare, un principiu care nu fi gurează în mod direct în Convenţie. Principalul factor examinat de ju-decătorii de la Strasbourg în cauzele de acest tip este chestiunea de a şti dacă circumstanţele legate de pretinsa autoincriminare pot fi considerate ca reieşind din constrângere. Curtea a conchis că prezenţa unor astfel de circumstanţe într-o cauză unde un membru al personalului direcţiei unei întreprinderi fusese constrâns să furnizeze informaţii cu privire la activită-ţile comerciale ale acestuia unei autorităţi guvernamentale, care transmi-sese informaţiile autorităţilor de urmărire în vederea utilizării lor în cadrul urmăririlor începute ulterior împotriva interesatului (Saunders c. Regatului Unit (1996) şi I.J.L. şi alţii c. Regatului Unit (2000)). Ea a adoptat aceeaşi poziţie într-o cauză în care petiţionarul s-a plâns că a fost amendat pentru refuzul său de a prezenta declaraţii bancare şi documente legale, a căror existenţă era suspectată de autorităţile vamale, dar pe care nu le-au găsit în timpul percheziţiei locuinţei lui Funke c. Franţei (1993)).

Într-o serie de cauze legate de conduita interogatoriilor de poliţie, Curtea a conchis asupra unor încălcări ale articolului 6 dacă declaraţiile incriminate - obţinute de la suspect când el a fost privat de orice contact cu exteriorul în condiţii de detenţie opresive şi fără acces la un avocat - fusese utili-zate în cadrul procesului (Magee c. Regatului Unit (2000)). Ea a adoptat chiar o poziţie identică, fără a ţine cont de utilizarea lor în faţa tribunalului, faţă de declaraţiile sau probele obţinute conform unor metode discutabile (Heaney şi McGuinness c. Irlandei (2000): reclamanţii au obţinut informaţii contradictorii cu privire la drepturile lor în timpul interogatoriilor de poliţie, fapt ce i-a constrâns să renunţe la dreptul de a păstra liniştea). La fel, Curtea a avut ocazia să examineze plângeri cu privire la recurgerea la agenţi obişnuiţi în cadrul anchetelor criminale. Ea nu a relevat o încălcare a dreptului la un proces echitabil în cauza Lüdi c. Elveţiei (1992), în mă-sura în care poliţistul vizat a depus jurământ, judecătorul de instrucţie era la curent de misiunea sa iar autorităţile au deschis o anchetă preliminară împotriva reclamantului. Totuşi, ea a făcut o concluzie inversă în cauza Te-ixera de Castro c. Portugaliei (1998) unde poliţia a acţionat în afara oricărui


67

control judiciar şi unde reclamantul nu avea antecedente judiciare şi nu constituise obiectul unei anchete preliminare.

Există o legătură între declaraţiile incriminate obţinute prin constrângere şi concluziile defavorabile extrase de un suspect din dreptul său de a păstra liniştea: un aspect important a privilegiului de a nu contribui la propria in-criminare. Curtea a conchis asupra unei încălcări atât a articolului 6.1 cât şi a articolului 6.2 (care garantează dreptul la prezumţia de nevinovăţie) în instanţe unde persoanele au fost recunoscute vinovate pe motiv că au refuzat să răspundă la întrebările poliţiei (Heaney şi McGuiness c. Irlandei (2000) şi Quinn c. Irlandei (2000)). Chiar dacă un individ nu a constituit obiectul sancţiunilor penale pentru refuzul de a răspunde la întrebări, Cur-tea a conchis asupra unei încălcări din moment ce poliţia i-a comunicat informaţii contradictorii sau obscure cu privire la dreptul său de a păstra liniştea, mai ales dacă interesatul nu a avut acces la un avocat (Averill c. Regatului Unit (2000)). Judecătorii de la Strasbourg au considerat de asemenea că comunicarea instrucţiunilor neadecvate juraţilor cu privire la caracterul concluziilor care pot fi trase din tăcerea unui suspect în timpul unui interogatoriu de poliţie constituia o încălcare a articolului 6, în măsura în care acest viciu de procedură nu a fost reparat în apel (Condron c. Re-gatului Unit (2000): reclamantul a fost deţinut şi chestionat în timp ce el suferea de simptome de lipsă de heroină).

7. Prezumţia de nevinovăţie: articolul 6.2

Articolul 6.2 consacră prezumţia de nevinovăţie. Principiul care decurge din acest drept acordă benefi ciul îndoielii oricărei persoane acuzate de o infracţiune penală (in dubio pro reo). Curtea europeană a Drepturilor Omu-lui a examinat cauze cu privire la trei aspecte ale acestui drept. În ceea ce priveşte primul - dacă sarcina de a aduce probe sufi ciente pentru a demonstra culpabilitatea îi revine ministerului public - , Curtea a constatat o încălcare doar în cauze rare: Telfner c. Austriei (2001) unde tribunalele naţionale au recunoscut reclamantul vinovat în baza probelor foarte mici şi a speculaţiilor cu privire la rolul său într-un accident de automobil; A.P., M.P. şi T.P. c. Elveţiei (1997) şi E.L., R.L. şi J.O.-L. C. Elveţiei (1997) unde Statul aplicase amenzi moştenitorilor indivizilor care au fost declaraţi vi-novaţi de fraude fi scale în timp ce, conform judecătorilor de la Strasbourg, responsabilitatea penală nu este transmisibilă părţilor inocente.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect - când se prevede că auto-rităţile judiciare sau media nu trebuie să conchidă asupra culpabilităţii unei persoane până la pronunţarea deciziei defi nitive cu privire la această culpabilitate -, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6.2 în cauzele unde preşedintele parlamentului declarase public vinovat un ministru al guvernului acuzat de o infracţiune penală (Butkevičius c. Lituaniei (2002)) şi unde un înalt funcţionar şi poliţistul responsabil de o anchetă criminală


68

au declarat un suspect vinovat înainte chiar ca interesatul să fi e inculpat (Allenet de Ribemont c. Franţei (1995)).

În ceea ce priveşte al treilea aspect – procedurile posterioare procesului, nu pot servi drept mijloc de sugestie a vinovăţiei penale a unui individ achi-tat sau care au fost subiectul acuzaţiilor retrase în consecinţă -, Curtea a conchis lipsa încălcărilor într-o cauză în care reclamantul a fost rugat să achite cheltuielile de judecată şi o indemnizaţie de cheltuieli care sugerau vinovăţia lui (Minelli c. Elveţiei (1983): urmăriri judiciare abandonate pe motivul prescripţiei). Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 6.2, când tribunalele interne au refuzat să indemnizeze, pentru timpul petrecut în de-tenţie, persoane care au fost achitate de comiterea unor crime, tribunalul a declarat că suspiciunile nu pot fi înlăturate complet (Sekanina c. Austriei (1993), Rushiti c. Austriei (2000), Lamanna c. Austriei (2001) şi Weixelbra-un c. Austriei (2001)) sau în cazul când au estimat că, conform preponde-renţei probabilităţilor, persoanele achitate au comis actele în cauză (O. c. Norvegiei (2003) şi Hammern c. Norvegiei (2003)).

Cu toate acestea, Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 6.2 într-o cauză în care o persoană a fost condamnată în dreptul civil să plătească o in-demnizaţie pentru nişte fapte pentru care a fost deja achitat în penal (Ringvold c. Norvegiei (2003)). În cauza Phillips c. Regatului Unit (2001) Curtea a es-timat că Articolul 6.2 nu era aplicabil procedurilor de confi scare declanşate după o condamnare în cadrul procesului de determinare a vinovăţiei.

8. Garanţii procedurale prevăzute de articolul 6.3

Ca şi în cazul prezumţiei nevinovăţiei înscrise în paragraful 2, garanţiile oferite de paragraful 3 completează dreptul la un proces echitabil enunţat în paragraful 1. Printr-o interpretare în sens contrar, conţinutul paragrafului 3 exprimă acelaşi lucru, întrucât sunt schiţate drepturi minime ce trebuie garantate celui acuzat, nu şi totalitatea protecţiilor garantate de articolul 6 (Adolf c. Austriei (1982)). În general, exista totdeauna posibilitatea de a controla aprecierea echităţii procesului.

Dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege acuzatul şi de o manieră detaliată: articolul 6.3.a

Până astăzi, există foarte puţină jurisprudenţă cu privire la această dispo-ziţie. În cauza Brozicek c. Italiei (1989), Curtea a concluzionat în sensul unei încălcări a dreptului de a fi informat, deoarece o persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de a doua ţări. În ciuda cererilor sale de a i se traduce acuzaţiile, cea de a doua ţară a judecat cauza în lipsa persoanei şi a declarat-o în cele din urmă vinovată, fără a-i da vreun răspuns. În cauza Kamasinskii c. Austriei (1989) Curtea a decis că desemnarea de către Stat a unui avocat


69

al apărării în măsură să comunice atât în limba tribunalului, cât şi în cea a reclamantului răspunde condiţiilor puse de Articolul 6.3.a.

Mai recent Curtea a examinat plângeri cu privire la calitatea informaţiei conţinute în acuzaţiile penale formale şi a concluzionat încălcări în cauzele în care o Curte de Apel a recalifi cat delictul fără a permite apărării să se pregătească şi să prezinte alte argumente (Pélissier şi Sassi c. Franţei (1999): acuzaţiile penale erau imprecise; şi Mattoccia c. Italiei (2000): în-călcarea Articolului 6.1 şi a Articolului 6.3.b şi în care autorităţile au cerut achitarea unei amenzi pentru recurs abuziv de la individ pronunţându-şi decizia fără audiere (T. c. Austriei (2000): a fost constatată, de asemenea, o încălcare a articolului 6.3.b).

Dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pre-gătirea apărării: articolul 6.3.b

Această dispoziţie este strâns legată de dreptul de a fi informat plenar, garantat de Articolul 6.3.a, şi de dreptul de a fi reprezentat de un avocat, garantat de Articolul 6.3.c. Curtea a constatat încălcările acestei clauze în cauze în care un tribunal a recalifi cat o infracţiune penală la o etapă a pro-cedurii penale la care apărării îi este practic imposibil să reacţioneze (Sa-dak şi alţii c. Turciei (2001) şi Mattoccia c. Italiei (2000)) şi în care un mar-tor a modifi cat depoziţia sa în cursul procedurii fără ca apărarea să poată contesta valabil această schimbare de părere (G.B. c. Franţei (2001)).

Curtea a subliniat că una din „facilităţile” cele mai importante pentru pre-gătirea propriei apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic (Campbell şi Fell c. Regatului Unit (1984)). Datorită faptului că autorităţile responsabile de anchetă permit doar aceste consultaţii sub supravegherea lor, judecătorii de la Strasbourg au ajuns la concluzia unei încălcări (Lanz c. Austriei (2002)); s-a admis existenţa unei încălcări deoarece autorităţile au întârziat expedierea unei scrisori de la un deţinut adresate avocatului său (Domenichini c. Italiei (1996)).

În conformitate cu noţiunea de „decizie” asupra unei acuzaţii evocate an-terior, exigenţa Articolului 6.3.b cu privire la „timpul şi facilităţile necesare” se extinde la procedurile de recurs. Astfel, Curtea a conchis existenţa unei încălcări a acestei dispoziţii combinate cu Articolul 6.1 într-o cauză în care un tribunal militar nu a argumentat sufi cient hotărârea sa şi a oferit un timp destul de scurt pentru a înainta un recurs împotriva hotărârii (Hadjiana-stassiou c. Greciei (1992)).

Dreptul de a se apăra singur sau de a benefi cia de asistenţa unui apă-rător ales de el/de asistenţă judiciară: articolul 6.3.c

Articolul 6.3.c asociază dreptul de a se apăra şi, dacă este necesar, acorda-rea unui ajutor judiciar gratuit cerinţelor „intereselor justiţiei”, care corespund


70

în esenţă cu respectarea principiului egalităţii armelor examinat anterior. Curtea a estimat că dreptul de a benefi cia de un asemenea ajutor nu consti-tuie o variantă a dreptului de a se apăra, însă un drept independent conform căruia se aplică normele obiective. Criteriile care permit a fi determinată situaţia când interesele justiţiei solicită furnizarea unui ajutor judiciar gratuit, presupun natura acuzaţiilor aduse împotriva unei persoane şi necesitatea de a dezvolta argumente de susţinere cu privire la problemele complicate de drept (Pham Hoang c. Franţei (1992) şi Twalib c. Greciei (1998)).

În principiu, atunci când o persoană riscă să fi e privată de libertate, interese-le justiţiei solicită asistenţa unui consilier juridic (Quaranta c. Elveţiei (1991), Benham c. Regatului Unit (1996) şi Perks şi alţii c. Regatului Unit (1999)). Chiar dacă interesatul şi-a ispăşit o pedeapsă penală, el îşi păstrează drep-tul la acest consilier în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse împotriva lui pe parcursul detenţiei sale (Ezeh şi Connors c. Regatului Unit (2003)). Atunci când un Stat acordă un ajutor judiciar gratuit unei persoane acuzate de o infracţiune penală, el nu poate să-l retragă înainte de aprecierea defi nitivă a acuzaţiei în cauză în ultimă instanţă (R.D. c. Poloniei (2001)).

Dacă un caz dat ridică probleme legale care cer aplicarea unui anumit nivel de experienţă profesională, Statul nu-i poate cere acuzatului să-şi rezolve astfel de probleme de unul singur (Pakelli c. Germaniei (1983) şi Artico c. Italiei (1980)). În cazul Granger c. Regatului Unit (1990), recla-mantului i-a fost refuzat ajutorul legal de a acoperi cheltuielile unui avocat în cadrul unei audieri în apel îndreptată împotriva unei condamnări pentru jurământ fals: jurisdicţia de apel a prelungit ea însăşi audierea pentru a examina o problemă complexă de drept privind temeinicia plângerii. Curtea a constatat că Statul nu ţinuse seama de paragrafele 1 şi 3c. din articolul 6 interpretate împreună. Deşi Guvernul Regatului Unit a întreprins anumite schimbări în practică în urma acestei decizii, ele au fost insufi ciente în ca-uzele Boner c. Regatului Unit (1994) şi Maxwell c. Regatului Unit (1994).

În mai multe cazuri care tratau plângeri privite sub aspectul articolului 6.3.c, curtea a pus accentul pe deosebirea între protecţia de drept şi protejarea de fapt. De exemplu ea a constatat o încălcare a acestei dispoziţii atunci când un avocat al apărării numit de către tribunal nu a acţionat cu diligenţă în nu-mele clientului său (Artico c. Italiei (1980), Goddi c. Italiei (1984) şi Daud c. Portugaliei (1998)). Această noţiune de ajutor efectiv din partea avocatului i-a făcut pe judecătorii de la Strasbourg să concluzioneze încălcarea arti-colului 6.3.c într-o cauză, în care tribunalul a respins cererea de recurs în cazul când o audiere s-a desfăşurat în lipsa avocatului apărării, iar acestuia din urmă nu i s-a comunicat data (Alimena c. Italiei (1991)) şi în mai multe ca-uze în care un tribunal a refuzat avocatul să reprezinte clientul care nu asista personal la audiere (Poitrimol c. Franţei (1993), Lala c. Olandei (1994), Van Geyseghem c. Belgiei (1999), Van Pelt c. Franţei (2000) şi Karatas şi Sari c. Franţei (2002)). În fi nal, Curtea a estimat că avocatul apărării şi pârâtul tre-buie să poată comunica – oral sau în scris – în mod liber şi confi denţial ( S. c.


71

Elveţiei (1991)) (a se vedea, de asemenea, mai sus analiza consacrată ar-ticolului 6.3.b). Cei doi interesaţi trebuie să poată, de asemenea, comunica la timpul oportun din momentul arestării sau a unei detenţii în circumstanţe care în caz contrar riscă să aducă un prejudiciu ireparabil drepturilor apărării (John Murray c. Regatului Unit (1996): reclamantul a fost anunţat, în lipsa avocatului, de faptul că păstrarea tăcerii pe parcursul primelor interogatorii la poliţie pot fi utilizate ulterior împotriva lui).

În ceea ce priveşte dreptul de alegere a avocatului său, Curtea a hotărât că Statele sunt în drept să creeze barouri specializate sau să limiteze nu-mărul avocaţilor autorizaţi să pledeze în faţa unui tribunal dat, fără a în-călca totuşi articolul 6 din Convenţie (Reinhardt şi Slimane-Kaïd c. Franţei (1998) şi Meftah şi alţii c. Franţei (2002)).

Dreptul la audierea martorilor: articolul 6.3.d

Conţinutul şi jurisprudenţa articolului 6.3.d consolidează principiul egalităţii armelor care susţine articolul 6 în ansamblu. De exemplu, în cauza Bönis-ch c. Austriei (1985), Curtea a statuat că o instanţă de judecată trebuie să urmeze aceeaşi schemă pentru a interoga propriii experţi şi pe cei citaţi de apărare. Dreptul de convocare sau de confruntare a martorilor nu este un drept fără limite: tribunalele pot limita numărul martorilor citaţi de fi ecare par-te şi să aprecieze necesitatea de a asculta un anumit martor pentru a stabili faptele în speţă sau să ajungă la o decizie echitabilă (Perna c. Italiei (2003): faptul că un martor depoziţia căruia s-ar fi limitat la negarea în întregime a alegaţiilor formulate împotriva sa nu a fost convocat nu a fost analizat drept o încălcare a articolului 6.1 şi 6.3.d. Cu toate acestea, atunci când un tribunal refuză să admită o dovadă prezentată de către o parte, el trebuie să motive-ze refuzul său (Pisano c. Italiei (2000) şi Suominen c. Finlandei (2003)).

Fiecărui pârât îi este oferită posibilitatea adecvată şi convenabilă să con-teste şi să confrunte un martor al acuzării fi e că acesta îşi face declaraţia preliminară, sau la o etapă ulterioară a procedurii (Isgró c. Italiei (1991) şi Lucà c. Italiei (2001)). Această posibilitate trebuie să fi e acordată chiar dacă este difi cil de contactat un martor anumit, în special atunci când el locuieşte în afara jurisdicţiei (A.M. c. Italiei (1999)).

Curtea a conchis deseori încălcarea articolului 6.3.d în cazurile în care condamnările se bazau pe declaraţiile martorilor anonimi pe care apărarea nu a putut să-i interogheze (Kostovski c. Olandei (1989), Windisch c. Aus-triei (1990), Saďdi c. Franţei (1993) şi Birutis şi alţii c. Lituaniei (2002)). Ea a semnalat, de asemenea, încălcări în cazurile în care martori erau poliţişti anonimi (Van Mechelen c. Olandei (1997)) sau erau identifi caţi însă nu erau în măsură să fi e supuşi confruntării (Hulki Güneş c. Turciei (2003)).

Unele cauze ridică probleme în legătură cu oferirea statutului de „privile-giat” unor martori în conformitate cu normele dreptului intern. Atunci când


72

depoziţia unui martor anumit este crucială în instanţă, Curtea asimilează imposibilitatea apărării de a confrunta interesatul cu o încălcare (Unter-pertinger c. Austriei (1986), Bricmont c. Belgiei (1989) şi Sadak şi alţii c. Turciei (2001)).

Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret: Articolul 6.3.e

Curtea a acordat o largă interpretare dreptului la asistenţa gratuită a unui interpret atunci când cel acuzat nu înţelege limba folosită în tribunal. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koç c. Germaniei (1978), Curtea a declarat că această prevedere se aplică „tuturor acelor documente sau anunţuri din proces pe care trebuie să le înţeleagă pentru a benefi cia de un proces [echitabil]”. Ea a precizat aceasta enumerând printre elementele ce impun o interpretare sau o traducere pe contul Statului: actul de inculpare, moti-vele arestării şi audierea propriu-zisă. În principiu, jurisprudenţa menţiona-tă mai sus prevede că acuzatul trebuie să înţeleagă practic toate aspectele cauzei sale. Totuşi, în procesul Kamasinski c. Austriei (1989), Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6.3.e, deoarece avocatul apărării cunoştea perfect limba maternă a celui acuzat.

9. Drepturi garantate de Protocolul nr. 7

Hotărârile cu privire la o încălcare pretinsă a Protocolului nr. 7 din Conven-ţie sunt destul de rare. Cu toate acestea, Curtea a ajuns la concluzia unei încălcări a articolului 2 a acestui instrument în cauza Krombach c. Franţei (2001). O persoană judecată şi condamnată de către Curtea cu juraţi care a statuat în contumacie a fost împiedicată – în virtutea unei interdicţii legale – să poată face recurs pentru a contesta condamnarea sa şi să denunţe anumite vicii de procedură. Curtea europeană a Drepturilor Omului a consi-derat că restricţia drepturilor garantate de către această dispoziţie aduc atin-gere esenţei lor, mai ales că reclamantul cerea contestarea refuzului Curţii cu juraţi de a lăsa avocatul său să-l reprezinte pe parcursul procedurii în primă instanţă. Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7 în câteva cauze rare toate referindu-se la un reclamant recunoscut drept vinovat la moment de o infracţiune administrativă şi penală pentru aceleaşi fapte (Gradinger c. Austriei (1995), Franz Fischer c. Austriei (2001), W.F. c. Austriei (2002) şi Sailer c. Austriei (2002)).


73

Capitolul 7. Caracterul neretroactiv al legii penale: articolul 7

Articolul 7

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau inter-naţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.

2. Prezentul Articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinova-te de o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

În jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „lega-litate” în sensul Convenţiei cuprinde trei criterii generale de regularitate: accesibilitate, previzibilitate şi protejare împotriva acţiunilor arbitrare a au-torităţilor. Articolul 7 enunţă aceste principii în contextul specifi c de aplicare a dreptului penal normativ.

Articolul 7.1 al Convenţiei oferă individului garanţia de a nu fi condamnat pentru o infracţiune neprevăzută de lege în momentul când a fost săvâr-şită. Aceasta refl ectă principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla peona sine lege). De aici rezultă necesitatea cunoaşterii formelor de comportament interzis, pentru a fi responsabil de încălcarea interdicţiei.

În cauzele Streletz, Kessler şi Krenz c. Germaniei (2001) şi K.-H.W. c. Ger-maniei (2001), reclamanţii au fost condamnaţi pentru omucidere cu preme-ditare a persoanelor care au avut tentativa de a trece frontiera care separa la acel moment Republica Democrată Germană (RDG) şi Republica Fe-derativă Germană (RFG). Trei dintre aceşti reclamanţi au fost recunoscuţi vinovaţi în calitatea lor de actori principali indirecţi datorită faptului că au participat – la un nivel înalt în Guvernul RDG, în cadrul corpului de gardă a frontierei – la procese de luare a deciziilor care s-au fi nalizat cu ordinul de ucidere a oricărei persoane care încerca să treacă frontiera. Al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de moartea persoanelor menţionate care au încercat să treacă în Vest. Curtea a notat că se putea considera că reclamanţii – care ocupau cele trei funcţii înalte în Guvernul german de est – nu doar cunoşteau perfect legislaţia internă aplicabilă, dar şi de faptul că au jucat un rol determinant în implementarea acestei legislaţii. Curtea a notat, de asemenea, că reclamantul – care a tras în persoanele care încer-cau să treacă frontiera – nu putea să se apere invocând supunerea oarbă a ordinelor. Ea a mai subliniat şi faptul că dreptul intern în vigoare la acel moment în RDG defi nea perfect infracţiunile penale de care reclamanţii au fost recunoscuţi vinovaţi. Ţinându-se cont de claritatea şi de accesibilitatea


74

legii aplicabile, Curtea a estimat că condamnările penale ale reclamanţilor nu încălcau articolul 7.1 din Convenţie.

În instanţele în care reclamantul se plângea de faptul că a fost recunoscut vinovat de o infracţiune penală în virtutea unui text mai puţin clar al legii, Curtea a optat pentru o abordare bazată pe sensul comun: ea a estimat că elaborarea regulilor în materie de responsabilitate penală utilizând o interpretare judiciară poate permite o judecată a cauzei din moment ce această elaborare respectă natura profundă a infracţiunii considerate şi poate uşor fi prevăzută. În cazul C.R. c. Regatului Unit (1995) şi S.W. c. Regatului Unit (1995), Curtea a hotărât că condamnarea penală pentru tentativa de viol şi violarea propriei soţii nu încalcă Articolul 7 din Con-venţie, şi a declarat:

[…] renunţarea la inacceptabila idee, conform căreia soţul nu poate fi condamnat pentru violarea soţiei, este în conformitate nu numai cu noţiunea civilizată a unei căsătorii, dar, de asemenea, şi mai presus de toate, cu obiectivele fundamentale ale Convenţiei, esenţa principală a căreia este respectul faţă de demnitatea şi li-bertatea umană.

Curtea a declarat că o persoană încadrată într-o activitate profesională, de obicei, dă dovadă de precauţie în exercitarea funcţiilor sale şi ar fi re-zonabil de presupus recurgerea ei la sfaturi juridice în cazul în care o lege poate fi interpretată diferit şi încălcarea căreia prevede răspundere penală. Atunci când o persoană are motive de a înţelege şi de a evalua riscurile caracteristice unui mod de conduită particular, impunerea responsabilităţii penale nu reiese din încălcarea articolului 7 (Cantoni c. Franţei (1996)).

Curtea a estimat că în caz de modifi care a elementelor constitutive a unei infracţiuni penale, modifi care în cauză nu poate fi aplicată retroactiv în de-trimentul unei persoane acuzate de infracţiunea în cauză. În cauza Veeber c. Estoniei (2003), dreptul penal normativ de la momentul comiterii pretinse a infracţiunii cerea ca o sancţiune administrativă să fi fost aplicată în pre-alabil cu titlu de infracţiune similară pentru pronunţarea unei condamnări penale. Nici o sancţiune astfel nu a fost aplicată împotriva reclamantului, Curtea a conchis încălcarea articolului 7 pe motivul că reclamantul nu pu-tea să prevadă că risca o condamnare penală în circumstanţe.

Articolul 7.1 interzice printre altele unui Stat să-i aplice unui individ con-damnat o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Curtea a precizat că noţiunea de pedeapsă în sensul Articolului 7 este una largă, acoperind potenţial orice prejudiciu la care a fost expus individul la timpul comiterii crimei. Judecătorii de la Strasbourg au depistat de asemenea o încălcare a acestei dispoziţii în cauzele în care pedepse mai severe decât cele aplicabile la momentul producerii faptelor au fost aplicate unor indivizi condamnaţi pentru infracţiuni penale (Ecer şi Zeyrek c. Turciei (2001)) şi în care persoanele au fost pedepsite prin întemniţare în virtutea legilor care nu prevedeau o asemenea sancţiune


75

împotriva lor (E.K. c. Turciei (2002): un editor de cărţi supus întemniţării în virtutea unei legi care nu autoriza acest tip de pedepse doar pentru directori de publicaţii a revistelor şi a publicaţiilor periodice; şi Başkaya şi Okçuoğlu c. Turciei (1999): un editor de cărţi care a fost supus întemni-ţării în virtutea unei legi care autoriza acest tip de pedepse decât pentru redactor şef). În cauza Welch c. Regatului Unit (1995), Curtea a estimat că sechestrarea bunurilor reclamantului în virtutea unei legi adoptate după condamnarea sa – pentru un delict pasibil de această pedeapsă cu titlul noii legi – constituia o încălcare a articolului 7.

Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 7.1 în cauzele în care persoane au fost condamnate cu închisoarea care depăşea maximu-mul prevăzut de dreptul intern (Jamil c. Franţei (1995): Statul a prelungit cu douăzeci de luni pedeapsa pe motivul neachitării unei amenzi vamale, pe când amenda maximală autorizată la momentul la care reclamantul a comis delictul iniţial era de patru luni; şi Gabarri Moreno c. Spaniei (2003): tribunalele naţionale au recunoscut o eroare în pedeapsa aplicată fără a întreprinde însă măsuri pentru a o corecta).

Sfera de infl uenţă a articolului 7 se limitează esenţial la dreptul penal nor-mativ. Reiese că Curtea nu a depistat o încălcare a acestei dispoziţii într-o cauză în care reclamanţii denunţau o modifi care a perioadei de prescripţie şi a regulilor de procedură conexe aplicabile urmăririlor penale (Coëme şi alţii c. Belgiei (2000): natura infracţiunilor penale vizate a rămas neschim-bată) şi într-o cauză în care reclamantul se plângea de respingerea de către autorităţile competente a numeroase cereri de amânare a pedepsei (Grava c. Italiei (2003): amânarea se referea la executarea pedepsei şi nu pedeapsa însăşi).

Articolul 7.2 exclude interdicţia retroactivităţii legii în cazul oricărei acţiuni care, la momentul când a fost săvârşită, era considerată drept penală „în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civi-lizate”. Această dispoziţie trimite în mod direct la Principiile Nuremberg (şi Tokyo) şi la accentul pus de acestea pe crimele de război. Însuşi conţinutul dispoziţiei este inspirat direct din Articolul 38 al Statutului Curţii Internaţi-onale de Justiţie. Este interesant de arătat în acest context că utilizarea termenului „naţiuni civilizate” presupune că legislaţia şi practica Statelor care nu sunt parte a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului trebu-ie luate în considerare când se aplică Articolul 7.2. La fi nele anului 2003, Curtea nu a fost sesizată de nici o cerere care să denunţe vreo încălcare a acestei dispoziţii.


76


77

Capitolul 8 – Motive de restricţie a exercitării drepturilor garantate: articolele 8.2, 9.2, 10.2, 11.2, 17 şi 18 din Convenţie şi articolul 2 al Protocolului nr. 4

(Remarcă: pentru textul dispoziţiilor, să se facă referinţă la capitolele ce examinează drepturile fundamentale corespunzătoare.)

Articolele 8, 9, 10 şi 11 din Convenţie şi Articolul 2 al Protocolului nr.4 au în comun aceeaşi structură. Primul paragraf al acestor articole garantează anumite drepturi şi anumite libertăţi specifi ce, în timp ce al doilea paragraf al aceloraşi articole (sau în cazul Articolului 2 al Protocolului nr. 4, paragra-ful trei) indică ambele directive generale şi motivele pe care o Înaltă Parte Contractantă le poate invoca pentru a restrânge aplicarea acestor drepturi şi libertăţi. Această structură permite menţinerea echilibrului între drepturi-le individului şi interesele generale ale societăţii democratice în ansamblul lor, atunci când acestea pot intra în confl ict (Klass şi alţii c. Republicii Fe-derative Germane (1978)).

Atunci când Curtea nu constată nici o ingerinţă în exercitarea sau utiliza-rea unui drept protejat de primul paragraf al articolului pertinent, ea poate înceta examinarea plângerii invocate. Cu toate acestea, chiar şi în absen-ţa unei asemenea ingerinţe, judecătorii de la Strasbourg sunt în drept să verifi ce dacă Statul apărător şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a garanta exercitarea efectivă a dreptului sau libertăţii în cauză.

1. Doctrina restricţiilor inerente

Una dintre problemele importante pe care organele Convenţiei au trebuit să le soluţioneze în cauze în care se afl ă în joc echilibrul dintre individ şi societate, este cea de a şti dacă motivele ce justifi că restricţiile enumerate în diferite articole trebuie să fi e considerate ca exhaustive, sau dacă un Stat trebuie să fi e autorizat să impună individului restricţii pentru motive „implicite”. Iniţial, Curtea a respins ideea unei asemenea limitări a drep-turilor declarând că, dacă Statul poate considera că statutul unui individ membru al unui grup particular constituie un element, de acest statut se ţine cont când drepturile sau libertăţile sale sunt limitate, Statul nu poate acţiona în mod legitim, decât numai în limita clauzelor precise ale Articole-lor pertinente din Convenţie (De Wilde, Ooms şi Versyp („Vagabondaj”) c. Belgiei (1970, 1971, 1972); Golder c. Regatului Unit (1975)).


78

2. Regulile interpretării stricte a clauzelor restrictive

Clauzele restrictive cuprinse în cel de-al doilea paragraf menţionat mai sus sunt destul de largi. Pentru a se asigura că Statele nu abuzează de puterea ce se afl ă în aceeaşi poziţie cu acest caracter extensiv, Comisia a stabilit o regulă de interpretare riguroasă a acestor clauze, indicând în cauza Sunday Times c. Regatului Unit (1979):

O interpretare strictă presupune că nici un alt criteriu în afara celor menţionate în clauza de excepţie nu poate justifi ca o restricţie oricare ar fi aceasta şi că aceste criterii, la rândul lor, trebuie să fi e interpretate în aşa fel încât sensul cuvintelor să nu depăşească acceptarea lor obişnuită.

Regula strictei interpretări se aplică totodată celor două condiţii generale comune tuturor paragrafelor ce atenuează regula generală, adică orice restricţie adusă drepturilor şi libertăţilor trebuie să fi e prevăzută de lege şi „necesară într-o societate democratică”, pentru una din motivele precise enumerate în diferite articole. În examinarea unei cauze în care Guvernul a invocat una sau mai multe clauze restrictive, Curtea respectă această metodă de analiză: mai întâi, se determină dacă acţiunea Statului este sau nu „prevăzută de lege”. Dacă ea consideră că nu există aşa ceva, va concluziona în sensul unei încălcări şi nu va merge mai departe cu exa-minarea. Dacă, dimpotrivă, se consideră că acţiunea Statului răspunde criteriului de legalitate, se va examina atunci măsura în care aceasta poate fi considerată ca „necesară într-o societate democratică” în corespundere cu unul din scopurile legitime enumerate în articolul respectiv: menţinerea ordinii publice, protecţia sănătăţii sau moralei etc.

3. Interpretarea expresiei „prevăzută de lege”

Noţiunea de legalitate prevăzută de Convenţie se aplică tuturor domeniilor drepturilor interne – administrativ, regulamentar, constituţional – scris şi nescris (Golder c. Regatului Unit (1975), Silver şi alţii c. Regatului Unit (1983) şi Sunday Times c. Regatului Unit (1979)). Curtea a stabilit două mari condiţii de legalitate, cum s-a precizat în cazul Sunday Times:

Mai întâi, este necesar ca „legea” să fi e sufi cient de accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii sufi ciente, în circumstanţele cauzei, cu privire la normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând, nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată destul de precis, pentru a permite cetăţeanului să-şi regle-menteze conduita [...]

Din acel moment, pentru ca acţiunea sau măsura întreprinsă de un Stat să fi e considerată ca fi ind „prevăzută de lege”, în sensul Convenţiei, trebuie ca aceasta să fi e în egală măsură accesibilă şi previzibilă. Curtea a dezvol-tat această idee de legalitate în cauza Malone c. Regatului Unit (1984), cu referire la interzicerea abuzurilor de putere săvârşite de Stat:

“Legea” ar fi împotriva supremaţiei dreptului, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limita. În consecinţă, legea trebuie să defi nească extin-


79

derea şi modalitatea de exercitare a unei asemenea puteri cu sufi cientă claritate – ţi-nând seama de scopul legitim urmărit – pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului.

În aşa fel, cel de-al treilea component al legalităţii în viziunea Convenţiei se referă la existenţa legăturilor de conducere şi a mecanismelor care să garanteze controlul modului în care Statul utilizează marja sa de apreciere, cu scopul de a-l proteja pe individ de orice comportament arbitrar al auto-rităţilor guvernamentale, inclusiv abuzul de putere.

4. Interpretarea expresiei „necesară într-o societate democratică”

Atunci când controlează exercitarea de către Stat a puterii sale discreţio-nare pentru a limita aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Con-venţie, Curtea examinează mai întâi legalitatea actului litigios în funcţie de criteriile menţionate mai sus. Dacă o măsură statală corespunde cri-teriului de legalitate, organele Convenţiei examinează în continuare dacă acea măsură poate fi considerată „necesară într-o societate democra-tică”. Cu ocazia acestei examinări a respectării de către Stat a acestei condiţii, este important în divergenţele între interesele individului şi cele ale societăţii.

Curtea admite că nu are nici competenţa şi nici necesitatea de a exercita un control practic sau politic asupra acţiunilor Statului care decurg din sfe-ra de competenţă oferită lui. În cauza Handyside c. Regatului Unit (1976), ea a declarat:

Datorită contactelor directe şi constante cu forţele vitale din ţara lor, autorităţile de Stat sunt mai avantajate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului precis al acestor exigenţe [...] decât asupra „necesităţii” unei „restricţii” sau „acuzaţii” destinate să răspundă acestor cerinţe.

Din această optică rezultă că Curtea îi permite Statului o anumită putere discreţionară pentru a decide asupra compatibilităţii unei anumite decizii cu cerinţele Convenţiei. Această putere discreţionară este în mod unanim recunoscută sub denumirea „marjă de apreciere” a Statului.

Lăsând această marjă de apreciere Înaltelor Părţi Contractante la Conven-ţie, Curtea şi-a rezervat puterea de a controla exercitarea de către Stat a acestei puteri discreţionare în raport cu principiile şi cu limitările indicate nu numai în paragraful al doilea al articolelor pertinente, dar şi în alte arti-cole ale Convenţiei (a se vedea în continuare examinarea articolelor 17 şi 18). În cauza Handyside, Curtea a declarat că „marja de apreciere la nivel naţional [...] este însoţită de un control european”, remarcă făcută de mai multe ori în numeroase cauze.

Curtea a stabilit că Statul trebuie să unească criteriul „necesităţii într-o societate democratică” cu unul din principalele motive precise de re-


80

stricţie enumerate în articolul pertinent: un Stat nu poate în mod legitim să invoce necesitatea generală pentru a justifi ca limitarea drepturilor şi libertăţilor individului. Motivele de restricţie a drepturilor şi a libertăţilor enumerate în diferite articole vor fi examinate în capitolele următoare. Totuşi, este important de reţinut faptul că judecătorii de la Strasbourg includ în noţiunea de societate democratică idei cum ar fi pluralismul, toleranţa, deschiderea spirituală – nici unul din acestea nefi ind exprimate atât de exact în Convenţie (Handyside). Curtea la fel a defi nit termenul „necesar” ca nefi ind „sinonim cu indispensabil” şi neavând fl exibilitatea unor termeni ca “admisibil”, “normal”, “util”, “rezonabil” ori “oportun”” (Sil-ver, Handyside).

Organele Convenţiei fac o dublă analiză atunci când determină dacă o asemenea acţiune a Statului răspunde criteriului de „necesitate într-o so-cietate democratică”. Mai întâi, acestea cercetează dacă scopul restricţiei impuse este legitim. În al doilea rând, ele examinează dacă mijloacele utilizate pentru a restrânge dreptul sau libertatea în cauză sunt „propor-ţionale cu scopul legitim urmărit”. Această condiţie este adesea greu de îndeplinit de către Stat. Noţiunea de „necesitate” semnifi că că orice inge-rinţă în utilizarea unui drept protejat trebuie să corespundă unei necesităţi sociale imperioase şi, în special, să rămână proporţionat scopului legitim vizat. Pentru a verifi ca această condiţie de necesitate, Curtea ţine cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor de Stat. Cu toate acestea, ea consi-deră că este de datoria Statului apărător să demonstreze existenţa nece-sităţii sociale imperioase care să justifi ce ingerinţa (McLeod c. Regatului Unit (1998) şi Klamecki c. Poloniei (nr. 2)(2003)). Pentru a determina dacă un Stat a acţionat într-un proces anume în limitele libertăţii de apreciere, Curtea poate deseori să reexamineze dreptul şi practica altor State Părţi ale Convenţiei, precum şi practica instanţei. În lipsa comunităţii de vedere între părţi, Curtea îi va acorda Statului pârât o largă marjă de apreciere (X, Y şi Z c. Regatului Unit (1997)).

În afara restricţiilor autorizate de paragraful doi al articolelor 8–11, paragra-ful trei al articolului 2 al Protocolului nr. 4 şi articolele 17 şi 18 pot oferi alte motive de limitare a exerciţiului drepturilor fundamentale enunţate de alte articole ale Convenţiei.

5. Interzicerea actelor ce vizează distrugerea sau limitarea mai amplă a drepturilor Convenţiei: articolul 17

Articolul 17

Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând pentru un Stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute


81

în prezenta Convenţie sau de a aduce la limitări mai ample ale acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie.

Articolul 17 din Convenţie interzice unui Stat, unei grupări sau unui individ să acţioneze în asemenea mod încât să distrugă ori să limiteze drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie dincolo de ceea ce prevede însăşi Convenţia. De aici decurge faptul că Articolul 17 nu poate fi invocat decât în legătură cu susţinerea încălcării unuia sau mai multor drepturi funda-mentale protejate de Convenţie.

Structura şi funcţionarea articolului 17 diferă de acea a altor articole din Convenţie, întrucât se referă la două mari categorii de cauze: acelea în care Statul pretinde că un grup sau un individ a acţionat fără să ţină cont de principiu şi cauzele în care un grup sau un individ pretind că Statul a depăşit limitele puterii sale.

Pentru a examina prima categorie de cauze în temeiul articolului 17, este important de remarcat că atunci când un Stat invocă această dispoziţie împotriva unui grup sau a unui individ, el trebuie să scoată în evidenţă că, nerespectând acest articol, cel interesat a lezat astfel drepturile unui terţ. Deopotrivă Statul trebuie să stabilească faptul că el nu invocă articolul 17 decât în privinţa drepturilor specifi ce pe care se susţine că individul sau grupul nu le-a respectat. Astfel, în cauza Lawless c. Irlandei (1961), Curtea a spus că Regatul-Unit nu poate invoca articolul 17 pentru a justifi ca deci-ziile legate de articolul 5 (detenţia) sau articolul 6 (procesul echitabil), în-trucât reclamantul nici nu abuzase de aceste drepturi, nici nu le-a restrâns în scopuri contrare Convenţiei.

Dacă un individ sau un grup invocă articolul 17 împotriva Statului, în gene-ral Curtea consideră că, dacă reclamantul a invocat în egală măsură unul dintre articolele normative din Convenţie (care, în conţinutul său propriu, permite restricţii), organele Convenţiei îşi vor axa în principal examinarea lor mai curând în jurul acestora decât asupra acelor permise de articolul 17 (a se vedea Engel şi alţii c. Olandei (1976)).

Dimpotrivă, dacă cauzele ridică probleme pe terenul unor articole ale Con-venţiei ce prevăd, într-un mod mai puţin explicit sau mai puţin clar motivele restricţiei la exercitarea drepturilor enunţate de ele, Curtea poate examina plângerile referitoare la încălcările articolului 17 într-un mod mai independent. Ea a procedat,de exemplu, în cauza Lithgow şi alţii c. Regatului Unit (1986), în care reclamanţii pretindeau că Statul le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi nu a ţinut cont de ar-ticolul 17. Curtea a declarat că exercitarea de către Stat a puterii sale era compatibilă cu acest articol şi că măsurile, luate în scop legitim, nu urmăreau să distrugă sau să limiteze în mod excesiv drepturile reclamanţilor.

În majoritatea cererilor care invocă articolul 17, Curtea estimează că este inutilă examinarea încălcării pretinse din moment ce ea a analizat deja


82

aceleaşi fapte în legătură cu o altă dispoziţie a Convenţiei (a se vedea de exemplu Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982)).

6. Aplicarea incorectă a clauzelor restrictive: articolul 18

Articolul 18

Restricţiile care, în termenii acestei Convenţii, sunt aduse drepturilor şi libertăţilor respective nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Articolul 18 interzice Statelor să aplice restricţiile admisibile în alte scopuri decât acelea prevăzute de Convenţie. El poate fi invocat numai în legătu-ră cu unul din drepturile normative garantate de Convenţie. Curtea a fost totdeauna reticentă la examinarea afi rmaţiilor privind încălcarea Articolului 18 atunci când nu a existat o încălcare a drepturilor fundamentale invocate (Engel) sau când a examinat aplicarea clauzelor restrictive enunţate în alte articole invocate (Handyside, Bozano c. Franţei (1986)).


83

Capitolul 9 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii şi egalitatea între soţi: articolele 8 şi 12 ale Convenţiei şi articolul 5 al Protocolului nr. 7


1. Orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa sa.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.


Începând cu vârsta pubertăţii, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi a înte-meia o familie, potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept.


Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi de responsabilităţi cu caracter civil între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii ei. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

Articolele ce garantează respectarea vieţii private, a vieţii de familie, a do-miciliului şi a corespondenţei, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii şi egalitatea între soţi protejează un larg evantai de drepturi ce se suprapun şi corelează între ele. La fi nele anului 2003, Curtea europeană a Drepturilor Omului nu examinase încă nici o afi rmaţie cu privire la încăl-carea articolului 5 al Protocolului nr. 7. Cu toate acestea ea a fost sesizată de mai multe cereri care denunţau o încălcare a drepturilor protejate de articolul 8 combinat cu interzicerea discriminării (a se vedea capitolul 17 întitulat „Interzicerea discriminării: articolul 14”).

1. Dreptul la respect

De la început, este important de menţionat că organele Convenţiei au in-terpretat dreptul anunţat de articolul 8.1 în lumina prevederilor articolu-


84

lui 8.2 conform cărora “nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept.” La prima vedere, aceste cuvinte semnifi că fap-tul că Statul va respecta obligaţiile sale cu privire la articolul 8 prin simpla sa abţinere de a acţiona. Curtea a confi rmat în Cauza lingvistică belgiană (1968) această primă obligaţie a Statului de a se abţine de la orice ames-tec. Totuşi, organele Convenţiei au extrapolat, de asemenea, pornind de la fi lozofi a articolului 8, obligaţia Statului de a acţiona în aşa mod încât să asigure respectarea anumitor drepturi în anumite împrejurări. Cauza cheie în acest domeniu este Marckx c. Belgiei (1979), în care o mamă şi copilul său natural contestau legislaţia belgiană care obligă o mamă să angajeze o anumită acţiune pentru a i se acorda copilului său statut legal de fi ică a sa şi care îl refuză de a oferi copilului dreptul la un statut juridic legal faţă de alţi membri de familie. Curtea a hotărât că este o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie în sensul articolului 8 şi a menţionat:

Când un Stat determină în sistemul său legal intern regimul aplicabil anumitor legături de familie […], el trebuie să acţioneze într-un mod bine calculat, pentru a permite celor interesaţi să ducă o viaţă de familie normală.

Dreptul la respectare prevăzut de articolul 8 cuprinde, de asemenea, ca-pacitatea pentru un individ să intenteze o acţiune judiciară cu privire la în-călcarea vieţii sale private (Airey c. Irlandei (1979): Guvernul irlandez a re-fuzat să permită asistenţă juridică unei femei care dorea să obţină divorţul juridic de soţul său violent; X şi Y c. Olandei (1985): o minoră handicapată mintal nu deţinea facultăţile intelectuale necesare pentru a urmări în justiţie un individ pe care-l acuza de violenţe sexuale, şi nici reprezentantul său legal nu putea angaja urmăriri în locul acesteia deoarece interesata ajun-sese la vârsta la care era considerată aptă de a acţiona în nume propriu).

2. Natura vieţii private

Curtea interpretează pe larg noţiunea de viaţă privată în sensul articolului 8 şi introduce elemente cum ar fi numele şi identitatea, precum şi orien-tarea sau viaţa sexuală. Această dispoziţie de asemenea, este orientată pentru a proteja dreptul la identitate, precum şi dezvoltarea personalităţii şi relaţiilor cu alte persoane şi cu lumea exterioară sau dezvoltarea persona-lă, printre care se numără şi activităţile legate de o profesie sau un comerţ desfăşurate în localuri profesionale (Niemietz c. Germaniei (1982)).

Dreptul la viaţa privată este legat direct de noţiunea de integritate a per-soanei. Orice ingerinţă în integritatea fi zică trebuie interzisă de lege şi tre-buie cerut consimţământul interesatului. În caz contrar, o persoană afl ată într-o situaţie vulnerabilă, de exemplu un deţinut, va fi privat de garanţiile legale contra acţiunilor arbitrare. Curtea a concluzionat asupra unei încăl-cări a exigenţei de legalitate a articolului 8 astfel analizat în cauza Y.F. c. Turciei (2003) în care soţia reclamantului a fost constrânsă să se supună unui examen ginecologic în perioada detenţiei sale.


85

Dreptul la viaţa privată şi documentele de identitate

Într-un număr mare de State părţi la Convenţie, locuitorii trebuie să prezinte documente de identitate în cadrul contactului lor cu autorităţile sau chiar în viaţa de zi cu zi. Acţiunile care au un efect asupra acestor documente pot în consecinţă să ridice întrebări cu privire la dreptul la respectarea vieţii private garantat de articolul 8. Astfel Curtea a dezvăluit o încălcare a acestei dispo-ziţii în cauza B. c. Franţei (1992) (în parte pe motivul că Statul a refuzat să modifi ce registrul stării civile pentru a ţine cont de schimbarea sexului unui transsexual, atunci când legislaţia şi practica franceză cereau prezentarea unui extras din certifi catul de naştere în majoritatea procedurilor adminis-trative). Judecătorii de la Strasbourg au ajuns, de asemenea, la concluzia unei încălcări în cauza Smirnova c. Federaţiei Ruse (2003) în care Statul a refuzat să dea actele de identitate unei persoane care ieşea din închisoare în rezultatul unei detenţii preventive; Curtea a subliniat că, în viaţa de zi cu zi, cetăţenii ruşi trebuie să-şi demonstreze identitatea cu o serie de ocazii triviale (de exemplu pentru schimbarea valutei sau pentru cumpărarea unui bilet la tren) sau importante (de exemplu pentru a aplica la un serviciu sau pentru primirea îngrijirilor medicale). Curtea a dezvăluit, de asemenea, că faptul de a nu dispune de acte de identitate constituie în sine o infracţiune administrativă în Rusia şi că reclamanta a fost de fapt condamnată să plă-tească o amendă pe motivul incapacităţii de a prezenta actele sale.

Drepturile homosexualilor

Curtea a examinat mai multe cereri ce susţineau încălcări de către Stat ale drepturilor la viaţa privată din cauza criminalizării activităţilor homosexua-le. În cauzele Dudgeon c. Regatului Unit (1981) şi Norris c. Irlandei (1988) şi Modinos c. Ciprului (1993), Curtea a declarat că interzicerea actelor homosexuale între adulţii care le consimt constituie un amestec nejustifi cat în dreptul la respectarea vieţii private în sensul Articolului 8. Judecătorii de la Strasbourg au decis, de asemenea, încălcarea articolului 8 în care reclamantul a fost găsit vinovat de o infracţiune penală pentru că a parti-cipat la distracţii homosexuale înregistrate pe casete video, pe când riscul de a vedea aceste casete în domeniul public era extrem de mic (A.D.T. c. Regatului Unit (2000)). Pe de altă parte, Curtea nu a constatat o încălcare atunci când Guvernul a acuzat anumiţi indivizi de practici sadomasohiste totuşi consimţite (Laskey, Jaggaed şi Brown c. Regatului Unit (1997)). Într-o serie de cauze care contestau revocarea din forţele armate britanice a mai multor persoane care şi-au recunoscut deschis homosexualitatea şi intru-ziunea în mod abuziv – în scopul anchetei – în viaţa privată a interesaţilor, Curtea a decis iarăşi o încălcare a Articolului 8 (a se vedea de exemplu, Lustig-Prean şi Beckett c. Regatului Unit (1999) şi Beck şi alţii c. Regatului Unit (2002)).


86

Drepturile transsexualilor

În afara cauzei B. c. Franţei citate anterior, trebuie citate şi alte instanţe în care Curtea a dezvăluit încălcarea dreptului la viaţa privată a transsexua-lilor (Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002): reclamanta a fost tratată ca bărbat în ceea ce priveşte asigurarea pentru pensie şi împiedicată să se căsătorească; I. c. Regatului Unit (2002); şi Van Kück c. Germaniei (2003); încălcarea articolului 8 într-o cauză în care Statul a refuzat să or-done unei companii de asigurări să ramburseze tratamentele de conversie sexuală a unui transsexual; tribunalele interne au estimat că reclamanta a fost obligată să prezinte dovada necesităţii medicale a tratamentelor şi şi-au formulat deciziile lor în termeni care lăsau să se înţeleagă faptul că interesata şi-a provocat în mod deliberat transsexualitatea).

Dreptul la un mediu sănătos

Curtea a examinat mai multe plângeri care afi rmau încălcarea articolului 8 pe motivul incapacităţii autorităţilor de a proteja efi cient persoane particu-lare împotriva riscurilor pentru sănătatea lor sau pentru viaţa lor generate de condiţii de mediu precum exploatarea teritoriilor periculoase sau polu-ante de către întreprinderi publice sau private. Ea a concluzionat asupra încălcării articolului menţionat în instanţe în care riscurile sanitare pentru persoanele ce locuiesc în apropiere de aceste locuri erau clare sau în care autorităţile s-au abţinut de la luarea măsurilor care să reducă efectele (López Ostra c. Spaniei (1994): inacţiunea serviciilor de sănătate privind substanţele dăunătoare produse de o staţie de epurare construită în apro-pierea unui cartier locuit, în pofi da deciziilor favorabile reclamantei emise de jurisdicţiile civile şi penale; Guerra şi alţii c. Italiei (1998): neadoptarea de către autorităţile competente a măsurilor de informare a populaţiei cu privire la riscuri şi cu privire la măsurile care trebuie întreprinse în caz de accident legat de activitatea unei uzine chimice vecine).

Cu toate că Curtea a examinat mai multe plângeri care afi rmau o neres-pectare a articolului 8 ce rezulta din daune sonore generate de trafi cul ae-rian şi care afectau viaţa privată şi de familie, ea nu a depistat o încălcare a acestei prevederi nici până în prezent (Powell şi Rayner c. Regatului Unit (1990) şi Hatton şi alţii c. Regatului Unit (2003)). Chiar şi admiţând, în principiu, că deteriorarea mediului în urma activităţilor de dezvoltare poa-te uneori să afecteze drepturile garantate de articolul 8, judecătorii de la Strasbourg – într-un caz important consacrat acestei probleme – au esti-mat că legătura dintre activităţile denunţate şi impactul asupra drepturilor era prea delicată pentru a susţine plângerea (Kyrtatos c. Greciei (2003)).

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în contextul unui doliu

Atunci când Statul nu acţionează cu sufi cientă sensibilitate în ceea ce pri-veşte persoanele care şi-au pierdut o rudă apropiată, Curtea poate con-


87

stata o încălcare a articolului 8. Astfel a fost în cauza Pannullo şi Forte c. Franţei (2001) când autorităţile franceze au stabilit perioada de şapte luni pentru a restitui părinţilor corpul fi icei lor decedate la spital. Curtea a esti-mat că autorităţile nu au stabilit un echilibru just între dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi familiale şi necesitatea de a duce o anchetă efectivă cu privire la moartea unui copil. De asemenea. Ea a hotărât că a fost o încălcare într-o cauză în care unei persoane, plasată în detenţie preventivă, i-a fost refuzat dreptul de a asista la înmormântarea părinţilor săi (Ploski c. Poloniei (2002)).

3. Natura vieţii de familie

Aşa cum se întâmplă şi în cazul multor altor drepturi garantate de Conven-ţie, Curtea europeană a Drepturilor Omului interpretează pe larg noţiunea de „viaţă privată” în sensul articolului 8, estimând că existenţa sa este de fapt o întrebare de practică independentă de realitatea practică a legătu-rilor personale strânse (K. şi T. c. Finlandei (2001)). Pentru a determina dacă o relaţie poate fi analizată ca o „viaţă familială”, Curtea ţine cont de mai mulţi factori precum faptul de a coabita pentru membrii unui cuplu, durata relaţiei şi a angajamentului lor de a rămâne împreună manifestat mai ales prin naşterea copiilor în cadrul uniunii lor (Kroon şi alţii c. Olandei (1994) şi X,Y şi Z c. Regatului Unit (1997)). Copiii devin membrii unei celu-le familiale de la naşterea lor şi Curtea consideră că legătura astfel creată, foarte mult prezumată, nu poate fi ruptă de către Stat decât în prezenţa motivelor deosebit de serioase (Berrehab c. Olandei (1988), Hokkanen c. Finlandei (1994), Gül c. Suediei (1996) şi Ciliz c. Olandei (2000)).

Organele Convenţiei au interpretat expresia „viaţă de familie” în articolul 8 din Convenţie ca cuprinzând raporturile între rudele apropiate, care pot să joace un rol considerabil – de exemplu între bunei şi nepoţi (Marckx c. Bel-giei (1979)). Dacă Curtea a confi rmat că buneii puteau invoca protejarea articolului 8 din Convenţie, mai ales în cauzele Bronda c. Italiei (1998) şi Scozzari şi Giunta c. Italiei (2000), ea nu a constatat o încălcare în cauzele menţionate: judecătorii de la Strasbourg, de fapt, au constatat în cauza Bronda că plasarea nepotului cu scopul înfi erii sale, ţinându-se cont de ansamblul circumstanţelor, reieşea din marja de apreciere a Statului şi, în Scozzari şi Giunta, că autorităţile au reacţionat rezonabil refuzând să încredinţeze nepoţii bunicii lor – care locuia în Belgia şi cu care ei aveau puţine contacte – preferând să-i plaseze într-un cămin în Italia.

Dacă organele Convenţiei permit particularilor să invoce legăturile de sân-ge ca punct de plecare pentru stabilirea existenţei unei vieţi de familie, ele nu le acceptă ca factor determinant, întrucât există, de asemenea, ele-mente precum dependenţa fi nanciară sau psihologică a părţilor ce invocă acest drept. În general, Comisia şi Curtea favorizează relaţiile familiale „verticale” (copii minori, părinţi, bunici) mai curând decât cele „orizontale”


88

(fraţi, nepoţi şi nepoate etc.). Totuşi, în cauza Olsson c. Suediei (1988), în care trei copii au fost plasaţi în familii de adopţie ce se afl au foarte departe una de alta, Curtea a lăsat cel puţin să se înţeleagă că acei copii puteau să-şi revendice dreptul la respectarea vieţii lor de familie unul faţă de celă-lalt, independent de raportul cu părinţii lor.

Pentru persoanele care invocă acest drept, cea mai bună manieră de a dovedi existenţa „vieţii lor de familie” este de a stabili că cei ce revendică un asemenea drept se bucură deja de o astfel de viaţă. Totuşi, Curtea a hotărât că: „nu rezultă că protecţia oricărei vieţi de familie iese în întregime din cadrul articolului 8” (Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit (1985): în această cauză, femeile ce erau legal căsătorite sau logodite nu au fost în stare să întemeieze o viaţă de familie cu totul normală din pricina restricţiilor impuse de legislaţia referitoare la imigrare din Regatul Unit.

Dimpotrivă, Curtea a susţinut că Statul nu poate lua în mod legitim mă-suri pentru a distruge entitatea unei familii pe perioada divorţului părinţilor (Berrehab c. Olandei (1985): un tată marocan căsătorit şi divorţat apoi în Olanda, dar care menţinea relaţii strânse cu fi ica sa, încă foarte mică, şi contribuia în mod regulat la susţinerea sa materială, a susţinut cu succes că hotărârea de expulzare pronunţată împotriva sa era contrară articolu-lui 8). În acelaşi mod în cauza Ciliz c. Olandei (2000), Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8. Reclamantul, un cetăţean turc, a fost autorizat să locuiască în Olanda cu soţia şi feciorul său; în urma divorţului, el a pierdut dreptul de sejur nelimitat şi, incapabil de a-şi găsi un serviciu înainte de expirarea permisului său de sejur de un an, a fost expulzat în Turcia cu toate că regimul vizitelor sale încă nu fusese fi xat defi nitiv.

Relaţii familiale în cazul când părinţii nu sunt căsătoriţi

Copii născuţi în afara căsătoriei

De la momentul intrării în vigoare a Convenţiei, ipotezele cu privire la natura „familiei” au evoluat considerabil: sunt mulţi copii care se nasc în continua-re în familii cu un singur părinte sau în sânul cuplurilor care nu sunt căsă-torite, indicele divorţurilor a crescut şi alte schimbări au afectat structurile familiale. După cum s-a notat anterior în ceea ce priveşte cauza Marckx, în asemenea circumstanţe Curtea îşi concentrează în special analiza sferei de infl uenţă a articolului 8 asupra statutului şi protecţiei copilului în sânul celulei familiale. De exemplu, în cauza Johnston şi alţii c. Irlandei (1986), Curtea a estimat că Statul trebuia să urmărească ca situaţia juridică a unui copil conceput în afara căsătoriei (de către parteneri căsătoriţi ofi cial cu terţi însă care locuiesc împreună de mai mult timp) să fi e identică cu cea a unui copil al unui cuplu căsătorit. Însă Curtea nu a estimat că articolul 8 impune Irlandei să introducă posibilitatea divorţului sau să permită in-teresaţilor să-şi regularizeze într-un alt mod situaţia lor. Între timp, într-un


89

Stat care oferă această posibilitate, Curtea a estimat că un copil a stabilit legături mai puternice cu partenerul sau soţul unui părinte decât cu un pă-rinte natural şi că Statul putea să permită legitim acelui partener sau soţ să adopte interesatul (Söderbäck c. Suediei (1998)).

De asemenea, Curtea a estimat că un copil are un interes independent de a stabili identitatea tatălui său. În cauza Mikulić c. Croaţiei (2002), o mamă şi fi ica sa – născută în afara căsătoriei – au intentat o acţiune de stabilire a paternităţii împotriva tatălui presupus. Interesata nu s-a prezentat la mai multe audieri şi nu s-a conformat ordonanţelor care o impuneau să facă teste de ADN. Curtea a stabilit o încălcare relevând faptul că Statul este obligat să furnizeze alte mijloace pentru ca să formuleze rapid o decizie în problema paternităţii.

Taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei

Cum a fost deja cazul cu privire la drepturile homosexualilor şi a transse-xualilor, jurisprudenţa elaborată în cadrul Convenţiei în mod egal a evoluat profund pe parcursul timpului privind drepturile taţilor naturali. Curtea a examinat mai multe cauze care ridicau probleme cu privire la dreptul la viaţa de familie al acestor persoane, constatând încălcări atunci când co-pilul era dat spre adopţie fără ştirea sau consimţământul tatălui (Keegan c. Irlandei (1994)) şi atunci când un tată care era ca un membru deplin al familiei a fost tratat în mod diferit decât mama într-un proces obligatoriu legat de custodia copilului (McMichael c. Regatului Unit (1995 )). Atunci când un tată nu întreţine contacte regulate şi sufi ciente cu copilul său mic, Statul poate să-i refuze dreptul la recunoaşterea legală a paternităţii (You-sef c. Olandei (2002)).

Curtea a mai examinat mai multe cauze care se referă la dreptul unui tată natural de a-şi vedea copilul. În aceste instanţe ea acordă o importanţă majoră naturii şi la infl uenţa participării interesatului la procesul decizional şi modul în care autorităţile protejează interesele taţilor (a se vedea, de exemplu, Elsholz c. Germaniei (2000), Sommerfeld c. Germaniei (2001), Sahin c. Germaniei (2001) şi Hoffmann c. Germaniei (2001), precum şi capitolul 17 consacrat discriminării).

Drepturile protejate în cazul perturbării vieţii de familie

În afară de schimbările demografi ce şi sociologice observate în Europa, anumite evenimente pot să perturbeze, de asemenea, viaţa familiilor tradi-ţionale şi să afecteze dreptul la o viaţă de familie.

Dreptul deţinuţilor la viaţa de familie

Forţa dreptului la viaţa de familie a deţinuţilor diferă în dependenţă de ca-uza detenţiei: persoanele care ispăşesc o pedeapsă criminală se bucură în general de o protecţie inferioară faţă de cei deţinuţi din alte motive (pre-


90

cum cele enumerate în articolul 5 din Convenţie). De exemplu, faptul de a limita numărul vizitelor la una pe lună a fost analizată drept o încălcare a articolului 8 într-o instanţă în care reclamanta era deţinută cu scopul de a o constrânge să respecte o obligaţie legală şi nu contesta motivele încarce-rării sale (Nowicka c. Poloniei (2002, nu a fost tradusa)). Chiar dacă cei doi soţi sunt recunoscuţi vinovaţi de o infracţiune penală, Curtea estimează că o interdicţie a oricărui contact între ei timp de un an constituie o restricţie disproporţionată drepturilor care le sunt acordate de articolul 8 (Klamecki c. Poloniei (nr. 2) (2003)).

Atunci când autorităţile executive se bucură de o putere discreţionară ab-solută pentru a limita sau interzice vizitele sau corespondenţa familiei de-ţinuţilor, Curtea poate stabili o încălcare a articolului 8 care prevede că ingerinţele în dreptul la respectarea vieţii de familie trebuie să fi e „prevă-zute de lege” (Lavents c. Letoniei (2002), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003) şi mai multe cauze care vizează Ucraina). De altfel, atunci când un organ legislativ promulgă linii directoare în materie de limitare a vizitelor membri-lor familiei la categorii particulare de deţinuţi, Curtea poate decide asupra unei încălcări a articolului 8 doar dacă motivele sunt deosebit de convingă-toare şi există o posibilitate de a reduce restricţiile (Messina c. Italiei (nr. 2) (2000): regim special impus indivizilor asociaţi mafi ei).

Curtea a estimat că dreptul la viaţa de familie recunoscut de articolul 8 nu garantează dreptul pentru un deţinut condamnat să primească vizite con-jugale (Aliev c. Ucrainei (2003)).

Plasarea copiilor şi dreptul la vizită

Atunci când părinţii separaţi sau divorţaţi se afl ă în confl ict, părintele în grija căruia se afl ă copilul deseori împiedică accesul celuilalt părinte la co-pii. Deşi Curtea încredinţează Statului sarcina de a determina care, dintre părinţi şi celelalte rude, trebuie să deţină tutela copilului atunci când părinţii săi divorţează, pentru autorităţi faptul de a nu asigura exercitarea elemen-tară a dreptului de vizită a părintelui care nu deţine tutela copilului, poate fi comparat cu o încălcare a articolului 8 (Hokkanen c. Finlandei (1994) şi Hansen c. Turciei (2003)). Cu toate acestea, atâta timp cât Statul depune eforturi cu bună credinţă ca să ajungă la nişte acorduri în materie de vizi-te, Curtea nu stabileşte o încălcare a articolului 8 dacă principalul obsta-col pentru vizite este părintele care deţine tutela (Glaser c. Regatului Unit (2000) şi Nuutinen c. Finlandei (2000)). În aceeaşi ordine de idei, atunci când un părinte ia copilul – împiedicând astfel celălalt părinte, precum şi copilul, să-şi exercite dreptul său la o viaţă de familie normală – Curtea stabileşte o încălcare a articolului 8 din momentul în care autorităţile com-petente nu au reuşit să localizeze copilul, să restaureze drepturile afectate şi să penalizeze părintele care a răpit copilul pe nedrept (Ignacollo-Zenide c. României (2000) şi Maire c. Portugaliei (2003)); în plus, atunci când două State implicate într-o cauză internaţională de răpire a copilului de


91

către părinte, sunt părţi la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale a copiilor – care enunţă măsurile care trebuie întreprinse în acest caz – Curtea poate ţine cont de această circumstanţă în aprecierea cererii (astfel ea a considerat că Ar-ticolul 8 a fost încălcat în două cauze de acest tip: Iglesias Gil şi A.U.I. c. Spaniei (2003) şi Sylvester c. Austriei (2003)).

Copii plasaţi în tutela autorităţii publice

Curtea estimează întotdeauna că luarea în tutelă a copiilor de către auto-rităţile publice, oricât de legitimă ar fi , trebuie să fi e în mod normal consi-derată drept o măsură temporară urmată pe cât de rapid posibil de reuni-fi carea familiei (Erikson c. Suediei (1989), Johansen c. Norvegiei (1996) şi K.A. c. Finlandei (2003)). Statul are obligaţia pozitivă să aplice aceste principii, depunând întotdeauna efort pentru a proteja interesul superior al copilului (K. şi T. c. Finlandei (2001)). Cu toate că cooperarea părinţilor cu autorităţile responsabile ar fi un factor demn de a fi luat în consideraţie pentru determinarea faptului dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 8, nu este vorba de un singur factor în măsura în care autorităţile, au la nimic sarcina de a pune în acţiune măsurile capabile să menţină legătu-rile familiale (Olsson c. Suediei (1988), E.P. c. Italiei (1999) şi Gnahoré c. Franţei (2000)). Autorităţile trebuie nu doar să fi xeze o limită de timp în fi ecare ordonanţă de plasament care afectează dreptul la viaţă de familie, dar şi să urmărească ca modul în care ele asigură contactul între părinţi şi copii pe parcursul acestei perioade să favorizeze relaţiile pozitive între interesaţi (Scozzari şi Giunta c. Italiei (2000)).

În anumite cauze, Curtea a estimat că însăşi luarea în tutelă a copiilor de către autorităţile publice încălca dreptul la viaţa de familie protejat de arti-colul 8. De exemplu, în cauza Kutzner c. Germaniei (2002), Statul a înde-părtat copiii de părinţi în parte din cauza unei întârzieri în dezvoltarea lor, cu atât mai mult cu cât şi părinţii lor – care dispuneau se bucurau de capa-cităţi intelectuale limitate – au cerut şi obţinut ei-însăşi măsuri de asistenţă şi suport pedagogic. În cadrul relaţiilor familiei cu autorităţile, toţi experţii au certifi cat că părinţii nici nu au neglijat şi nici nu au maltratat copiii lor, şi mulţi chiar dintre ei au recomandat reunifi carea familiei. Curtea a stabilit existenţa unei încălcări a articolului 8 cu privire totodată la ordonanţa de plasament modalităţile sale de aplicare.

Cu toate că Curtea putea să se lase la discreţia Statului raţionalitatea deci-ziei de luare în tutelă a copiilor de către autorităţile publice, ea a constatat o încălcare a articolului 8 într-o instanţă în care Statul nu a furnizat părin-ţilor ocazia potrivită de a participa la procedura de adoptare a deciziilor cu privire la plasarea sau menţinerea copilului în afara cadrului familial şi, în anumite cazuri, să refuze părinţilor dreptul de vizită (O., H., W., B. şi R. (toate fi ind cauze în care Statul pârât era Regatul Unit) (1987), Olsson c. Suediei (1988), Buchberger c. Austriei (2001), T.P. şi K.M. c. Regatului Unit


92

(2001) şi Venema c. Olandei (2002)). În procedurile referitoare la copii tim-pul joacă un rol crucial, deoarece o întârziere în procedură riscă întotdeau-na în asemenea cazuri să tranşeze un litigiu printr-un fapt împlinit înainte ca tribunalul să fi audiat cauza (H. c. Regatului Unit (1987) şi Covezzi şi Morselii c. Italiei (2003)). Trebuie să se noteze faptul că numărul de cereri care afi rmau existenţa unei încălcări a dreptului la viaţă de familie în cadrul unei acţiuni de luare în tutelă a copiilor de către autorităţile publice denun-ţă, de asemenea o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de articolul 6 (a se vedea, de asemenea, capitolul 6).

Cu toate că Curtea europeană a Drepturilor Omului acceptă ideea că une-ori ar fi necesară retragerea copiilor de la părinţii lor, ea estimează în două cauze că luarea unui nou-născut de la mama sa constituia o măsură prea radicală pentru a fi compatibilă cu Articolul 8 din Convenţie, chiar dacă mama avea antecedente psihiatrice, relaţii de familie difi cile sau alte pro-bleme similare (a se vedea, de exemplu, K. şi T. c. Finlandei (2001)). În cauza P., C. şi S. c. Regatului Unit (2002), Curtea a constatat, de ase-menea, o încălcare a articolului 8 pe motivul rapidităţii cu care autorităţile competente au propus spre adopţie un nou născut după ce i l-au luat ma-mei precum şi pentru că acele autorităţi nu aveau permisul părinţilor de a participa pe deplin la procesul decizional.

Imigrarea, expulzarea şi dreptul la viaţă de familie

Articolul 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului cere Statelor părţi ca ele să recunoască tuturor persoanelor care se afl au în jurisdicţia lor – şi nu doar cetăţenilor lor – drepturi şi libertăţi defi nite în acest instru-ment. Realizarea acestui principiu apare fără îndoială drept cel mai clar în seria de cauze care afi rmau o încălcare a dreptului la viaţa de familie care rezulta din deportarea sau revocarea titlului de sejur al unei persoane care nu era cetăţean al unui Stat parte, însă care a stabilit o viaţă familială în vreuna dintre ele. Pentru a determina dacă o asemenea măsură poate fi analizată drept o încălcare a dreptului la viaţă de familie, Curtea europea-nă a Drepturilor Omului examinează un anumit număr de factori a căror complexitate face difi cilă enunţarea principiilor directoare clare extrase din jurisprudenţa sa.

Majoritatea cauzelor se referă la proiectul de expulzare a unui individ care a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni grave şi care a ispăşit în mod normal pedeapsa cu închisoarea care i-a fost impusă. În general, Curtea ţine cont nu doar de numărul sau de gravitatea delicte-lor comise, ci şi de situaţia personală a interesatului. Curtea a constatat încălcări în acele cazuri când persoana nu avea contacte reale cu ţara în care trebuia să fi e trimisă şi/ori avea legături foarte strânse cu familia sa, ce locuia în ţara care dorea să-l expulzeze (Moustaquim c. Belgiei (1991); Beldjoudi c. Franţei (1992); Nasri c. Franţei (1995); Amrollahi c. Dane-


93

marcii (2002) şi Jakupovic c. Austriei (2003): deportarea unui tânăr de 16 ani în Bosnia-Herţegovina unde el nu avea rude apropiate). În alte cazuri, Curtea, în mod normal, remite Statului rezolvarea întrebărilor (C. c. Belgiei (1996), Boughanemi c. Franţei (1996) şi Boujlifa c. Franţei (1997)).

În cauzele în care nu s-a comis nici o infracţiune penală, Curtea are tendin-ţa de a conchide asupra absenţei încălcării articolului 8 deoarece se poate presupune, în mod rezonabil, că viaţa comună a familiei susceptibilă de a fi perturbată din cauza plecării unui părinte poate fi reluată în ţara de origine a interesatului (Gül c. Elveţiei (1996): refuzul autorităţilor elveţiene de a permite fi ului minor al unui cetăţean turc titular al unui permis de sejur livrat din motive umanitare de a fi din nou cu tatăl său pe motivul că toată familia avea posibilitatea să se întoarcă în Turcia). Cu toate acestea, atunci când soţul unei persoane care nu este cetăţean al ţării riscă să fi e supus unor di-fi cultăţi în cealaltă ţară, Curtea estimează că separarea cuplului constituie o încălcare a articolului 8 (Boultif c. Suediei (2001): nu se putea aştepta de la o cetăţeană elveţiană ca ea să-şi urmeze soţul în Algeria, în măsura în care ea nu vorbea araba şi nu avea alte legături cu această ţară).

Curtea a estimat că în prezenţa unei dorinţe de a menţine viaţa şi legăturile familiale, Statul trebuie să aducă motive serioase pentru a întrerupe rela-ţiile între un părinte şi un copil sau pentru a împiedica reunifi carea familiei (Berrehab c. Olandei (1988): „bunăstarea economică a ţării” nu putea să justifi ce singură refuzul oferirii permisului de sejur unui tată marocan care menţinea relaţii strânse cu fi ica sa; şi Sen c. Olandei (2001): încălcarea articolului 8 pe motivul refuzului eliberării unui permis de sejur unui copil care locuia la rude în Turcia însă a cărui părinţi, un frate şi o soră locuiau de mai mult timp în Olanda).

Chiar şi atunci când un criminal condamnat are legături puternice cu ţara care l-a deportat, Curtea poate să se abţină în a stabili o încălcare a arti-colului 8 (Bouchelkia c.Franţei (1997): reclamantul a fost deportat după ce a fost condamnat pentru viol; ajuns la vârsta de 2 ani în Franţa, el avea o familie numeroasă care locuia legal în această ţară şi a recunoscut pater-nitatea unui copil născut de o franţuzoaică cu care s-a căsătorit; şi Dalia c. Franţei (1998): interdicţia defi nitivă a teritoriului francez cu însoţirea până la frontieră a unei cetăţene algeriene – condamnată pentru infracţiuni cu stupefi ante – ajunsă în Franţa la vârsta de 17 ani pentru a se uni cu familia sa numeroasă şi mamă a unui copil minor de naţionalitate franceză). Din contra, judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului 8 pentru fapte similare (Yilmaz c. Germaniei (2003): un cetăţean străin, năs-cut în Germania, petrecându-şi toată viaţa în această ţară şi tată al unui copil mic pe care-l avea cu o nemţoaică, a fost deportat (pentru că a comis mai multe infracţiuni grave când era încă minor) cu interdicţia de a reveni în ţară; şi Yildiz c. Austriei (2002): expulzarea unui străin în urma unei con-damnări care avea drept consecinţă separarea de soţia şi copilul său).


94

Problemele de imigrare şi deportare legate de bulversările istorice înregis-trate în Europa abia încep să fi e ridicate în faţa Curţii europene a Dreptu-rilor Omului. În cauza Slivenko c. Letoniei (2003), o femeie de origine rusă (prima reclamantă) care şi-a petrecut practic toată viaţa în Letonia s-a că-sătorit cu un ofi ţer al armatei ruse şi din uniunea lor s-a născut o fi ică (cea de-a doua reclamantă). Când Letonia şi-a obţinut independenţa, membrii familiei au fost înregistraţi drept „cetăţeni ai fostei URSS”. În consecinţă, soţul a fost constrâns să părăsească Letonia în cadrul unui tratat bilateral ce organiza retragerea forţelor armate ruse. Autorităţile au anulat în con-secinţă înregistrarea reclamantelor şi au ordonat deportarea lor. Astfel ele au fost expulzate din apartamentul lor, reţinute şi deţinute pentru scurt timp într-un centru pentru imigranţii ilegali. Cu toate că au sfârşit prin a părăsi Letonia şi au adoptat naţionalitatea rusă, ele sunt lipsite de dreptul – în termenii hotărârii lor de expulzare – de a reveni în Letonia timp de cinci ani şi, după ce trece acest termen, nu pot să revină decât pentru o peri-oadă care nu depăşea nouăzeci de zile în semestru, fapt ce a complicat vizitarea părinţilor bolnavi a primei reclamante. Curtea a stabilit încălcarea articolului 8.

Aşa cum a fost indicat în punctul 3 din capitolul 3, atunci când o persoană care reprezintă subiectul unei deportări pretinde că va fi expusă tratamen-telor rele în ţara de întoarcere, curtea cere ca Statul să evalueze acest risc independent de alţi factori.

4. Viaţa privată, corespondenţa şi domiciliul: supravegherea şi colectarea datelor

Organele Convenţiei au examinat un anumit număr de cauze în care re-clamantul a susţinut că colectarea şi utilizarea de către Stat a datelor cu privire la el sau supravegherea lui încălcau una sau mai multe dispoziţii ale articolului 8 din Convenţie: dreptul la respectarea vieţii private, a cores-pondenţei şi/sau a domiciliului. În cauza Klass şi alţii c. Germaniei (1978), reclamanţii se plângeau de faptul că supravegherea secretă asupra lor în timpul unei anchete penale nu ţinuse cont de dreptul lor la viaţă privată şi la corespondenţă (în acest context defi nit ca incluzând toate formele de comunicare privată) în sensul articolului 8. Curtea a susţinut că legislaţia germană ce reglementa supravegherea era sufi cient de clară şi că proce-durile de natură să asigure că orice măsură de supraveghere trebuie să fi e conformă cu condiţiile legii, erau sufi cient de riguroase pentru a răspunde cerinţelor de legalitate enunţate de articolul 8.2. Ea a susţinut de aseme-nea necesitatea Statului de a se apăra împotriva „pericolelor iminente” ce ameninţă „ordinea fundamentală democratică şi liberală” constituia un obiectiv legitim al Statului, „necesar într-o societate democratică pentru securitatea naţională şi pentru prevenirea faptelor penale”. În sfârşit, Cur-tea a apreciat că procedurile menţionate mai sus erau sufi ciente pentru a


95

garanta că orice acţiune exercitată de Stat era proporţională cu acest scop legitim. În cauza Malone c. Regatului Unit (1984), reclamanţii se plângeau de faptul că supravegherea secretă – exercitată asupra lor în cadrul unei anchete penale – a încălcat drepturile lor la respectarea vieţii private şi a corespondenţei (înţelese în acest context în sens larg) garantate de arti-colul 8. În instanţă, actele denunţate erau interceptările convorbirilor tele-fonice ale reclamantului de către poliţie şi „contorizarea” (utilizarea unui mecanism care inventarizează numerele formate la aparatul de telefon dat precum şi ora şi durata fi ecărui apel). Curtea a considerat că legislaţia britanică care autorizează interceptările telefonice era foarte vagă pentru a corespunde condiţiei de a fi „prevăzut de lege” în sensul articolului 8. Curtea a declarat, printre altele, că dacă, spre deosebire de ascultările telefonice, contorul ar constitui o practică comercială legitimă şi norma-lă, furnizarea contoarelor de înregistrare la poliţie, fără consimţământul persoanelor în cauză, ar constitui un amestec nejustifi cat în ce priveşte dreptul la respectarea vieţii private în sensul articolului 8.

La fel ca şi pentru alte articole din Convenţie (a se vedea, de exemplu, dis-cuţia consacrată dreptului la libertate în capitolul 5), atunci când Curtea a ajuns la concluzia că Statul nu a aplicat propriul său drept intern în materie de supraveghere sau alte activităţi de colectare a informaţiilor, ea stabileş-te că articolul 8 a fost încălcat (Perry c. Regatului Unit (2003)).

Inspirându-se din linia adoptată în cauzele de principiu Klass şi Malone, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8 pe motivul că regimul legal sau reglementar aplicabil interceptărilor telefonice nu răspundea normelor de legalitate impuse de Convenţie (a se vedea, de exemplu, Huvig c. Franţei (1990), Kruslin c. Franţei (1990), Valenzuela Contreras c. Spaniei (1998), Khan c. Regatului Unit (2000), Prado Bugallo c. Spaniei (2003), M.M. c. Olandei (2003), Armstrong c. Regatului Unit (2002) şi Hewitson c. Regatu-lui Unit (2003)). Amplasarea telefonului nu are incidenţă în aplicabilitatea Articolului 8 (Kopp c. Elveţiei (1998) şi Amann c. Suediei (2000): articolul 8 se aplică, de asemenea, localurilor profesionale precum birourilor de avocaţi); Lambert c. Franţei (1998): Articolul 8 se aplică, de asemenea, apelurilor telefonice efectuate pe o linie care aparţine unui terţ; şi Halford c. Regatului Unit (1997): Articolul 8 se aplică, de asemenea, lucrătorilor serviciului poliţiei care fac apelurile lor prin reţeaua de telecomunicaţii a comisariatului). Curtea a mai stabilit că principiile cu privire la interceptări se aplică, de asemenea, interceptării altor tipuri de mesaje schimbate cu ajutorul tehnologiilor de telecomunicaţie, în special radioemiţătoare perso-nale (Taylor-Sabori c. Regatului Unit (2002)).

Supravegherea şi urmărirea indivizilor într-un loc public nu provoacă au-tomat constatarea unei încălcări a articolului 8, chiar dacă protecţiile pre-văzute de articol intră în joc de la momentul în care un control inadecvat este exercitat asupra reţinerii şi utilizării materialului obţinut prin aceste


96

procedee. În ceea ce priveşte utilizarea informaţiilor private obţinute de că-tre autorităţi, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8 într-o cauză în care aceste informaţii, cu toate că au fost obţinute prin metode legitime, au fost în consecinţă aduse în domeniul public fără controlul adecvat al respectării vieţii private a interesatului (Craxi c. Italiei (nr. 2) (2003): autorităţile nu au controlat nici accesul presei la transcripţia apelurilor telefonice private, nici nu au respectat exigenţele legale în materie de determinare a materialelor – obţinute în rezultatul interceptărilor telefonice – care puteau fi citite public la proces; şi Peck c. Regatului Unit (2003): dezvăluirea publică a imaginilor de televiziune în circuit închis, care permiteau identifi carea unei persoane cu perturbări mintale).

Anchetele penale pot, după cum s-a văzut, să facă loc cererilor cu anumite plângeri specifi ce sub aspectul articolului 8. Curtea a stabilit o încălcare a acestei prevederi într-o cauză în care poliţia a recurs la mijloace de supra-veghere secretă pentru a înregistra vocile persoanelor care răspundeau la întrebările anchetatorilor, au păstrat înregistrările în scopul unei analize complementare şi au utilizat acea analiză la proces, totul fără a anunţa interesaţii de acţiunile întreprinse pe parcursul instrucţiunii (P.G. şi J.H. c. Regatului Unit (2001)). Acelaşi lucru ea l-a făcut într-o cauză în care poliţia, după ce a dat instrucţiuni unui informator, l-a introdus pe acesta în celula reclamanţilor şi a plasat un dispozitiv de înregistrare audio şi video în acea celulă, în camera de vizită a poliţiei, precum şi pe un codeţinut, înainte de a utiliza informaţiile astfel obţinute la proces (Allan c. Regatului Unit (2002)). Judecătorii de la Strasbourg au stabilit, de asemenea, o încălcare a artico-lului 8 dintr-o cauză în care o persoană privată a recurs la o interceptare clandestină a unei conversaţii telefonice cu ajutorul unui poliţist de rang înalt (A. c. Franţei (1993)).

Cauzele Gaskin c. Regatului Unit (1989) şi M.G. c. Regatului Unit (2002) se refereau la incapacitatea Statului de a răspunde efectiv la cererile for-mulate de către reclamanţi pentru a avea acces la dosarul lor – deţinut de serviciile sociale – şi să garanteze posibilitatea de a contesta un eventual răspuns de acces în faţa unui organ independent. Curtea a stabilit existen-ţa unei încălcări a articolului 8 în cele două cauze. Din contra, judecătorii de la Strasbourg au estimat că trebuia să se stabilească un echilibru în-tre drepturile părinţilor care îşi încredinţează copilul în scopul adopţiei şi dreptul copilului de a obţine informaţii cu privire la părinţii naturali. Notând că Statele se bucură de o marjă de apreciere în materie, judecătorii de la Strasbourg nu au relevat nici o încălcare a Articolului 8 într-o cauză în care autorităţile au refuzat să comunice aceste informaţii deoarece mama na-turală a solicitat păstrarea sectretului informaţiilor la naştere şi a renunţat defi nitiv la drepturile sale de părinte (Odièvre c. Franţei (2003)).

În sfârşit, în cauza Z. c. Finlandei (1997), Curtea a declarat că faptul de a limita termenul de confi denţialitate a dosarului medical al unui individ


97

poate conduce la încălcarea articolului 8 dacă dosarul era făcut public la expirarea acestei perioade. Curtea a mai hotărât că publicarea numelui şi a stării de sănătate a individului într-o decizie judiciară publică, când legea internă prevedea păstrarea confi denţialităţii acestei informaţii, la fel, con-stituie o încălcare a articolului 8.

5. Dreptul la respectarea domiciliului

Organele Convenţiei au examinat cereri în care se invocau încălcarea diferi-tor aspecte ale dreptului la respectarea domiciliului. Conform Curţii, se poate considera faptul că o persoană a întemeiat un domiciliu în sensul acestei prevederi, chiar dacă el a făcut aceasta contravenind dreptului intern (Buck-ley c. Regatului Unit (1996)). O persoană mai poate pretinde la inviolabilita-tea domiciliului şi în cazul când locuieşte într-o proprietate pe care o ocupă o perioadă semnifi cativă în fi ecare an (Mentes şi alţii c. Turciei (1997). În plus, Curtea a mai hotărât că şi ofi ciile cad în câmpul de acţiune al articolului 8 (Niemietz c. Germaniei (1992), Roemen şi Schmit c. Luxembourgului (2003) şi Société Colas Est şi alţii c. Franţei (2002)), precum şi automobilele în anu-mite circumstanţe (Ernst şi alţii c. Belgiei (2003)).

În cauza Mentes citată anterior, precum şi în multe alte cauze analogice, Curtea a stabilit încălcări ale dreptului la respectarea domiciliului deoarece domiciliile reclamanţilor au fost, după părerea lor, incendiate (sau distruse printr-un alt mijloc) de către forţele de ordine turce şi deoarece guvernul nu a prezentat nici o altă explicaţie pentru distrugerea lor (a se vedea, de exemplu, Selçuk şi Asker c. Turciei (1998) şi Bilgin c. Turciei (2000)).

Curtea a examinat mai multe cauze care vizau dreptul unei persoane de a-şi păstra domiciliul sau de acces la acesta. Într-o serie de cereri depuse împotriva Regatului Unit şi deschizându-se cu cauza Buckley citată an-terior, mai mulţi romi au afi rmat că au existat încălcări ale articolului 8 pe motivul refuzului venit din partea guvernului de a le permite să-şi instaleze caravanele în locuri neautorizate. Curtea a stabilit permanent că „obligaţia pozitivă” impusă Statelor de această dispoziţie nu cuprinde implementa-rea unei politici sociale generale care vizează satisfacerea necesităţilor particulare a romilor în materie de trai, cu atât mai mult cu cât Statul ar fi trebuit să furnizeze un domiciliu convenabil familiilor de romi incapabili să se stabilească cu traiul acolo unde ei îşi doresc (a se vedea, de asemenea, Chapman (2001), Beard (2001), Coster (2001), Lee (2001) şi Jane Smith (2001) c. Regatului Unit).

Curtea a stabilit o încălcare continuă a articolului 8 în cauza interstatală Cipru c. Turciei (2001) pe motivul refuzului guvernului turc de a autoriza întoarcerea – la căminul lor situat la nordul insulei – ciprioţilor greci depla-saţi (în afară de o încălcare sub aspectul articolului 8 „dintr-un punct de vedere global”, a dreptului ciprioţilor greci care locuiau în nordul Ciprului la


98

respectarea vieţii lor private şi a domiciliului). În cauza Gillow c. Regatului Unit (1986), Curtea a declarat că refuzul Statului de a acorda reclamanţilor autorizaţia de a ocupa propria casă era contrar articolului 8, deoarece exis-ta o disproporţie faţă de scopul, de altfel legitim, de a asigura bunăstarea economică a insulei Guernesey.

Cu toate că desfăşurarea anchetelor penale şi implementarea anumitor decizii anunţate de tribunalele civile pot înlocui fundamentul juridic pen-tru percheziţionarea domiciliilor private, Curtea cere sistematic ca aceste măsuri să fi e prevăzute de lege şi proporţionate în sensul conferit aces-tor termeni de către articolul 8. De asemenea, ea a constatat o încălcare a acestei dispoziţii pentru ilegalitate în cauzele Funke c. Franţei (1993), Crémieux c. Franţei (1993) şi Miailhe c. Franţei (1993) care se refereau la percheziţiile efectuate de către vameşi care se bucurau de o mare putere discreţionară în materie şi care nu erau supuşi nici unui control judiciar.

În cauza Chappell c. Regatului Unit (1989), Curtea nu a concluzionat totuşi asupra unei încălcări a articolului 8, atunci când autorităţile din Regatul Unit autorizaseră executarea simultană a unui mandat de percheziţie de către poliţie şi a unei ordonanţe judiciare ce autoriza reclamanţii dintr-o ac-ţiune civilă îndreptată împotriva celui în cauză, să efectueze o percheziţie la biroul şi la domiciliul său. La fel, nu s-a găsit o încălcare în cauza Murray c. Regatului Unit (1994): poliţiştii, care aveau autorizaţia cuvenită, au intrat în casa unui individ pentru a-l aresta.

Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8 într-o cauză în care domiciliul reclamanţilor a fost percheziţionat în virtutea unui mandat formulat în ter-meni foarte vagi şi fără ca interesaţii să fi primit cea mai mică informaţie suplimentară cu privire la motivele percheziţiei sau că pe numele lor a fost deschisă o anchetă penală (Ernst şi alţii c. Belgiei (2003)). Când poliţia ajută un terţ să pătrundă într-un domiciliu privat, Curtea estimează că poli-ţiştii au obligaţia de a se asigura de acordul proprietarului sau de existenţa unei ordonanţe judiciare valabile care să autorizeze acţiunea (McLeod c. Regatului Unit (1998): poliţia a ajutat fostul soţ al reclamantei şi avocatul său să pătrundă în fostul domiciliu conjugal şi să ia de acolo obiecte fără a aştepta sfârşitul perioadei de remitere a obiectelor în cauză aşa cum a fost fi xat în hotărârea de divorţ).

6. Dreptul la respectarea corespondenţei

Majoritatea cauzelor invocând încălcări ale dreptului la respectarea co-respondenţei au fost introduse de către deţinuţi. Curtea a declarat că dreptul unui prizonier la necenzurarea corespondenţei de către un om al legii sau un organ judiciar niciodată nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod, prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale (Golder c. Regatului Unit (1975), Campbell c. Regatului Unit (1992), Dome-


99

nichini c. Italiei (1996) şi Calogero Diana c. Italiei (1996)). Curtea este şi mai intransigentă asupra acestui punct deoarece autorităţile cenzurează, urmă-resc sau împiedică corespondenţa între un deţinut şi organele Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Salapa c. Poloniei (2002), Messina c. Italiei (nr. 2) (2002) şi (nr. 3) (2002), Valašinas c. Lituaniei (2001), A.B. c. Olandei (2002), Klamecki c. Poloniei (nr. 2) (2003) şi Matwiejcuk c. Poloniei (2003)).

Reţinerea corespondenţei unui deţinut cu autorităţile (judiciare sau alte-le) poate deopotrivă duce la faptul ca Curtea să constate o încălcare a articolului 8 din Convenţie. Acesta a fost cazul în cauza William Faulkner c. Regatului Unit (2002) în care judecătorii de la Strasbourg au estimat că autorităţile închisorii nu au avut nici un motiv legitim să nu expedieze scrisoarea adresată de către reclamant ministrului scoţian de Stat şi în cauza Cotlet c. României (2003) în care autorităţile închisorii au refuzat să furnizeze unui deţinut materiale pentru a scrie, au întârziat expedierea scrisorilor sale organelor Convenţiei şi au controlat toată corespondenţa.

Totuşi, Curtea a autorizat Statul să practice anumite restricţii privind co-respondenţa fără caracter juridic. În cauza Silver şi alţii c. Regatului Unit (1983), Curtea a hotărât că Statul putea în mod rezonabil să cenzureze scrisori care evocă prezenţa într-o anumită închisoare a unor deţinuţi peri-culoşi, a unor practici comerciale ilegale sau a altor aspecte asemănătoa-re. Totuşi, controlul general al corespondenţei unei persoane acuzate de infracţiuni deosebit de grave – din moment ce este nelimitat în timp şi nu urmăreşte un scop specifi c – este considerat drept o încălcare a articolului 8 (Lavents c. Letoniei (2002)). La fel, exercitarea unei marje de apreciere prea importante pentru a urmări corespondenţa generală, şi absenţa unui proces de control independent este considerată drept inacceptabilă (Petra c. României (1998): autorităţile închisorii aveau puterea de a nu distribui corespondenţa, cărţi, ziare şi reviste a căror „conţinut este considerat de directorul instituţiei penitenciare ca fi ind necorespunzătoare reeducării condamnatului”, deciziile sale nefi ind susceptibile de apel). Într-o cauză, Curtea a constatat o încălcare a articolului 8 deoarece autorităţile închisorii din Antilele olandeze au interzis orice fel de corespondenţă între foştii deţi-nuţi şi cei care încă nu şi-au ispăşit pedeapsa (A.B. c. Olandei (2002)).

Cu toate că majoritatea cererilor care pretind o încălcare a dreptului la co-respondenţă, examinate de către Curtea europeană a Drepturilor Omului vin de la deţinuţi, judecătorii de la Strasbourg au avut uneori ocazia de a statua cu privire la acest punct şi în alte contexte. Astfel Curtea a stabilit o încălcare a acestei dispoziţii a articolului 8 pentru că guvernul suedez a limitat convorbirile telefonice sau corespondenţa dintre o mamă şi fi ul său care a fost luat sub protecţia publică (Margareta şi Roger Andersson c. Suediei (1992)). Ea a dezvăluit, de asemenea, o încălcare în mai multe cauze în care au fost puse restricţii pe corespondenţa persoanelor sau întreprinderilor care erau în proces de falimentare. De exemplu, Curtea


100

a stabilit o încălcare atunci când un sindic falimentar a deschis scrisorile dintre reclamantul care a dat faliment şi avocaţii săi la momentul în care el încă nu dispunea de autorizări legale pentru a o face (Foxley c. Regatului Unit (2000)) şi când toată corespondenţa unei persoane care a dat fali-ment trebuia să tranziteze sindicul pe o perioadă îndelungată (Luordo c. Italiei (2003) şi Bassani c. Italiei (2003)).

7. Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii: articolul 12

Curtea a examinat puţine cereri care afi rmau încălcarea dreptului la căsă-torie şi la întemeierea unei familii. După cum a fost indicat anterior, articolul 12 nu garantează dreptul de a divorţa şi/sau pe acela de a te recăsători (Johnston şi alţii c. Irlandei (1986)). Cu toate că pe parcursul mai multor ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat să constate o încălcare a arti-colului 12 atunci când Statul refuză să înlesnească încheierea căsătoriei transsexualilor cu persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea, de exemplu, Rees c. Regatului Unit (1986), Cossey c. Regatului Unit (1990) şi Sheffi eld şi Horshan c. Regatului Unit (1998)), ei au cedat totuşi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi I. c. Regatului Unit (2002) invocând schimbările sociale majore care au afectat instituţia căsătoriei din momentul adoptării Convenţiei, precum şi bulversările dramatice generate de evoluţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii.

În cauza F c. Elveţiei (1987), Curtea a considerat că interdicţia temporară de a se recăsători, impusă unui bărbat – căsătorit şi divorţat de trei ori pe parcursul a optsprezece ani, care însă dorea să se căsătorească a patra oară – constituie o încălcare a dreptului de a se căsători garantat de artico-lul 12. Cu toate acestea ea nu a constat nici o încălcare a acestei prevederi într-o cauză în care reclamantul a pretins că durata procedurii de divorţ – mai mult de şaptesprezece ani – a reţinut pe nedrept stabilirea unei noi vieţi familiale, fără a face nici cea mai mică aluzie la o familie existentă pentru care el putea revendica dreptul la respectare în baza articolului 8 (Berlin c. Luxembourgului (2003)).


101

Capitolul 10 – Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie: articolul 9

Articolul 9

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi prin îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia.

Termenii „gândire”, „convingere”, „conştiinţă” şi „religie” pot acoperi o gamă întreagă de activităţi intelectuale şi spirituale. Drepturile la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie sunt larg exersate în inima şi mintea in-dividului. Numai atunci când omul îşi manifestă gândurile şi credinţa, Statul afl ă despre existenţa şi caracterul lor. Însă, în acest moment, o anumită manifestare poate ridica probleme şi în legătură cu libertatea de exprimare (articolul 10) sau alt articol al Convenţiei. Atunci când un caz a abordat anumite întrebări în legătură cu Articolul 9 şi alte articole, examinarea a fost întotdeauna limitată la încălcările celorlalte articole.

Curtea a descris importanţa drepturilor garantate în baza articolului 9 al Convenţei în cauza Kokkinakis c. Greciei (1993):

După cum este consfi nţit în Articolul 9, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie este una din fundamentele unei „societăţi democratice” în înţelesul Convenţiei. Ea este, în dimensiunea sa religioasă, unul din cele mai vitale elemente pentru stabilirea iden-tităţii credincioşilor şi a concepţiilor de viaţă, dar ea de asemenea este şi o achiziţie preţioasă pentru ateişti, agnostici, sceptici şi cei indiferenţi. Pluralismul indisociabil (indispensabil) de o societate democratică, care a fost câştigată cu un preţ mare de-a lungul secolelor, depinde de ea (paragraful 31).

Precizând sensul termenilor pe care îi enumeră Articolul 9, Curtea a refu-zat să accepte argumentul că, deoarece „gândirea” şi limbajul sunt atât de strâns legate, orice restricţie a unui Stat impusă utilizării unei limbi alese de către individ constituie un amestec în libertatea de gândire în sensul Articolului 9 (Cauza Lingvistică Belgiană (1968)). Curtea n-a făcut nici o distincţie între termenii „conştiinţă” şi „convingere”, dar în general a accep-tat afi rmarea de către un reclamant a faptului că o anumită idee sau poziţie intelectuală izvorăşte din domeniul lor. Totuşi manifestarea unei convingeri poate scăpa de sub protecţia Articolului 9.1 atunci când actul litigios nu constituie o manifestare a însăşi convingerii, dar a fost numai inspirat sau infl uenţat de aceasta (Kalaç c. Turciei (1997)).


102

1. Ingerinţa Statului în afacerile interne ale instituţiilor religioase

În ultimii ani, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 9 în cauzele în care Statul intervenise în organizarea sau afacerile interne ale grupurilor religioase. În Serif c. Greciei (1999) şi Agga c. Greciei (nr. 2) (2002) spre exemplu, reclamanţii au fost învinuiţi de infracţiune penală „de uzurpare a funcţiilor unui ministru de o „religie cunoscută” şi de purtare în public a îmbrăcămintei unui asemenea ministru”. Reclamanţii, cu toate că fusese aleşi în postul de mufti de comunităţile lor respective, au fost înlocuiţi cu alte persoane numite de guvern. Stabilind o încălcare a articolului 9, Curtea a menţionat că pedepsirea unei persoane din simplul motiv că ea s-a comportat ca un şef al unui grup religios care a decis voluntar să-l ur-meze este incompatibilă cu exigenţele pluralismului religios într-o socie-tate democratică. Curtea a mai subliniat că, într-o societate democratică, Statul nu este obligat să ia măsuri în vederea garantării unei conduceri unifi cate a comunităţilor religioase. În ceea ce priveşte temerile exprima-te de către guvernul reclamant că divizările în cadrul comunităţilor ar pu-tea crea tensionări, judecătorii de la Strasbourg au formulat următoarea observaţie:

Desigur Curtea recunoaşte riscul apariţiei tensionărilor în cazul în care o comunitate, religioasă sau de altă natură, se divizează, dar aceasta este una din consecinţele inevitabile ale pluralismului. În asemenea circumstanţe, rolul autorităţilor nu constă în eliminarea cauzei tensiunilor suprimând pluralismul, dar supravegherea asupra faptului ca grupurile concurente să se tolereze reciproc [...] (Agga c. Greciei (nr. 2) (2002), paragraful 60)).

Fapte similare au existat şi în cauza Hassan şi Chaush c. Bulgariei (2002). Curtea a stabilit o încălcare a articolului 9 deoarece guvernul a intervenit în organizarea şi conducerea comunităţilor musulmane din Bul-garia, în special: refuzând că înregistreze unele decizii adoptate în cadrul unei conferinţe naţionale a musulmanilor cum ar fi alegerea marelui mufti şi modifi carea statutului grupului; înregistrând un grup rival în calitate de singură organizaţie reprezentantă a islamului în Bulgaria; şi prin faptul că a permis acestui grup să înceapă expulzarea forţată a reclamanţilor din birourile lor în baza acestei înregistrări. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că:

[...] comunităţile religioase există în mod tradiţional şi universal în formă de structuri organizate. Ele respectă reguli pe care adepţii le consideră deseori ca fi ind de origine divină. Ceremoniile religioase au o semnifi caţie şi o valoare sacră pentru credincioşi deoarece ele sunt ofi ciate de către miniştrii cultului abilitaţi în acest scop de aceste reguli. Personalitatea acestora din urmă este cu siguranţă importantă pentru fi ecare membru activ al comunităţii. Participarea la viaţa comunitară este deci o manifestare a religiei, care este protejată de articolul 9 al Convenţiei.

Atunci când este pusă în cauză organizarea comunităţii religioase, articolul 9 trebuie să se interpreteze în viziunea articolului 11 al Convenţiei care protejează viaţa aso-


103

ciativă împotriva oricărei ingerinţe nejustifi cate din partea Statutului. Examinat sub acest aspect, dreptul credincioşilor la libertatea de religie presupune faptul că comu-nitatea poate funcţiona absolut paşnic, fără ingerinţa arbitrară a Statului. În rezultat, autonomia acestor comunităţi religioase este indispensabilă de pluralismul dintr-o societatea democratică şi se afl ă exact în centrul protecţiei oferite de articolul 9. Ea prezintă un interes direct nu doar pentru organizarea comunităţii ca atare, dar şi pentru benefi cierea efectivă de către toţi membrii săi activi de dreptul la libertatea de religie. Dacă organizarea vieţii comunitare nu este protejată de articolul 9 al Conven-ţiei, toate celelalte aspecte ale libertăţii de religie a individului vor deveni vulnerabile (paragraful 57).

2. Ingerinţa în crearea sau funcţionarea instituţiilor religioase

Curtea a considerat că o Biserică sau un corp ecleziastic poate, ca atare, să exercite în numele adepţilor săi drepturile garantate de articolul 9 al Con-venţiei (Cha’are Shalom Ve Tsedek c. Franţei (2000) şi Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei (2001)). Ea a stabilit încălcări ale articolului 9 în cauze în care Statul refuzase să acorde statut juridic organismelor de acest fel. Spre exemplu, în cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei (2001), guvernul refuzase să recunoască Biserica reclamantă pe motiv că membrii săi puteau liber să-şi practice religia în cadrul Mitropoliei Moldovei legal recunoscute. Astfel guvernul a împiedicat Biserica reclamantă să funcţioneze, preoţii să ofi cieze slujbele şi membrii săi să se reunească pentru a-şi practica religia. Refuzându-i personalitatea juridică, guvernul astfel a împiedicat Biserica să-şi protejeze efi cient bunurile sale în justiţie. Curtea a considerat că:

[...] în principiu, dreptul la libertatea religiei în sensul Convenţiei exclude aprecierea din partea statului referitor la legitimitatea credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau organele unei comunităţi religioase despărţite sau care ar viza constrângerea unei comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o face să se plaseze împotriva voinţei sale sub o conducere unică, ar constitui în egală măsură, o atingere la libertatea religiei. Într-o societate democratică, statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garan-ta ca comunităţile religioase să fi e plasate sau să rămână sub o conducere unică […]. Astfel, atunci când exerciţiul dreptului la libertatea religiei sau a unuia dintre aspectele sale este supus, conform legii interne, unui sistem de autorizare prealabilă, intervenţia unei autorităţi bisericeşti recunoscute în procedura de acordare a auto-rizaţiei, nu va fi conformă cu imperativele paragrafului 2 al articolului 9 [citat extras] (paragraful 117).

Curtea a stabilit numeroase încălcări ale articolului 9 în cauze în care Sta-tul a promulgat legi, a emis decrete sau a instituit practici obişnuite de a perturba libera manifestare a religiei. În cauza Manoussakis şi alţii c. Gre-ciei (1996), reclamanţii au fost condamnaţi pentru faptul că au înfi inţat şi au folosit localuri de cult fără autorizaţia prealabilă a administraţiei. Curtea a menţionat că în pofi da tentativelor concertate ale reclamanţilor de a obţine autorizaţia necesară, autorităţile responsabile au amânat pe un termen nedefi nit adoptarea deciziei lor în acest sens. Ea a considerat astfel, că în-temeierea unei condamnări penale pe nerespectarea formalităţilor legale,


104

pe când Statul însuşi nu şi-a îndeplinit rolul în această materie, constituie o încălcare a articolului 9.

În cauza interstatală Cipru c. Turciei (2001), Curtea a considerat că artico-lul 9 a fost încălcat în măsura în care restricţiile la libertatea de deplasare impuse unor ciprioţi greci rămaşi în partea nordică a insulei le restrângea capacitatea reclamanţilor de a-şi manifesta religia prin faptul că le limita accesul la localurile de cult situate în afara satelor unde locuiau şi partici-parea acestora la alte aspecte ale vieţii religioase.

Asociaţia religioasă reclamantă în cauza Cha’are Shalom Ve Tsedek c. Franţei (2000) pretindea că refuzul autorităţilor competente de a o auto-riza să practice o metodă particulară de sacrifi care rituală a animalelor destinate consumului uman constituia o încălcare a libertăţii religioase a membrilor săi. Curtea a stabilit că nu a avut loc o îngerinţă în drepturile protejate de articolul 9, în măsura în care asociaţia putea obţine din alte surse carnea animalelor sacrifi cate conform ritualului prescris.

3. Drepturile persoanelor de a-şi manifesta convingerile

În cauza Kokkinakis c. Greciei (1993), Curtea a stabilit o încălcare a arti-colului 9 în măsura în care guvernul nu a fost în stare să demonstreze că reclamantul, condamnat pentru proselitism, a folosit metode neadecvate în discuţiile despre convingerile sale religioase cu terţe persoane. Într-o hotărâre mai recentă, Larissis şi alţii c. Greciei (1998), Curtea din nou a stabilit o încălcare a articolului 9 într-o cauză în care ofi ţerii armatei gre-ceşti fusese persecutaţi pentru proselitism faţă de civili, menţionând că reclamanţii nu au exercitat nici o presiune neadecvată asupra interlocutori-lor. Totodată, judecătorii de la Strasbourg au considerat, în aceeaşi cauză, că Statul grec nu a încălcat articolul 9 luând măsuri particulare pentru a proteja subordonaţii reclamanţilor din cauza riscului particular de hărţuială practicat în cadrul structurii ierarhice a forţelor armate. În acelaşi sens, Curtea nu a relevat încălcarea articolului 9 într-o cauză în care Statul a constâns un judecător militar să se pensioneze pe motiv că anumite as-pecte ale comportamentului persoanei în cauză încălcase disciplina milita-ră şi principiul laicităţii garantat forţelor armate; ea a conchis că măsura de pensionare din ofi ciu nu prezintă o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 9 deoarece nu era motivată de modalitate în care reclamantul îşi manifes-tase religia (Kalaç c. Turciei (1997)).

Curtea a hotărât că un Stat nu poate constrânge persoanele să manifeste o religie ca o condiţie a exercitării unui mandat electiv (Buscarini şi alţii c. San Marino (1999): reclamanţii, o dată aleşi în Parlamentul San Marino, au fost constânşi să depună jurământul pe Evanghelie sub pedeapsa pierderii mandatului lor).


105

În cazul în care legislaţia şi regulamentele care fi xează regimul de detenţie nu precizează cu destulă claritate condiţiile exercitării dreptului deţinuţilor de a participa la slujbele religioase, de a fi vizitaţi de preoţi sau alţi con-ducători ai cultului sau de a-şi manifesta altfel religia, Curtea stabileşte o încălcare a articolului 9 pe motiv că asemenea lipsă de claritate nu este „în conformiate cu legea” (Poltoratskiy c. Ucrainei (2003) şi Kuznetsov c. Ucrainei (2003)).


106


107

Capitolul 11 – Libertatea de exprimare şi de informare: articolul 10

Articolul 10

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde liberta-tea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ames-tecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune la un regim de autorizare.

2. Exerciţiul acestor libertăţi ce presupune datorii şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, care con-stituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confi denţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.

Dreptul la libertatea de exprimare nu este doar o piatră de temelie a de-mocraţiei, dar şi o condiţie prealabilă pentru exercitarea a numeroase alte drepturi şi libertăţi consacrate de Convenţie. Datorită importanţei sale mai multe hotărâri, care au stabilit criteriile de interpretare a principiilor fun-damentale din Convenţie, au fost pronunţate în reclamaţii care invocau articolul 10.

1. Aria de aplicare a termenului „exprimare” din articolul 10

Articolul 10 precizează că dreptul la libertatea de exprimare „include drep-tul la libertatea de opinie şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei”. În cauza Handyside c. Regatului Unit (1976), Curtea a examinat în ce măsură condamnarea unui individ care publicase pentru elevi o carte de referinţă, prin care acorda sfaturi asupra problemelor sexuale şi altele, constituie sau nu o încălcare a drepturilor acestuia în temeiul articolului 10. Deşi Curtea a declarat că Statul acţiona în cadrul libertăţii sale de apreci-ere invocând clauza „ocrotirii moralităţilor” ce fi gurează în cel de-al doilea paragraf al Articolului, totuşi a precizat poziţia sa cu privire la rolul dreptului la libertatea de exprimare într-o societate democratică:

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei aseme-nea societăţi, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale dezvoltării fi e-cărui om [...] [Ea] este aplicabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” ce sunt primite în mod favorabil sau considerate ca ofensive ori neutre, dar de asemenea pentru cele care contrazic, şochează sau neliniştesc Statul sau orice altă categorie a populaţiei. Astfel sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschizător, fără de care nu există o „societate democratică”.


108

2. Ierarhia valorilor protejate de articolul 10

Cu toate că acest lucru nu întotdeauna este destul de clar, Curtea europea-nă a Drepturilor Omului a stabilit o ierarhie aproximativă a valorilor apărate de articolul 10, astfel încât diferite categorii de exprimări nu întotdeauna sunt protejate la acelaşi nivel. În cadrul acestei ierarhii, comentariile cu privire la probleme de interes public formulate de către personalităţi publi-ce în mass-media constituie forma cele mai mult protejată, iar exprimarea comercială, respectiv, mai puţin protejată.

3. Libertatea de exprimare în contextul dezbaterii publice

Curtea acordă o mare importanţă exercitării libertăţii de exprimare de că-tre membrii aleşi ai unui corp legislativ şi consideră că persoanele vizate trebuie să benefi cieze de o protecţie largă pentru a se exprima asupra su-biectelor ce prezintă interes pentru alegătorii săi şi pentru public în general. În această privinţă, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 în cauza în care un membru al Parlamentului a fost acuzat de insulte grave la adresa guvernului (Castells c. Spaniei (1992)). Ea şi-a reiterat poziţia într-o cauză în care un reprezentant ales a constituit obiectul unei hotărâri judecătoreşti care îi interzicea să-şi repete afi rmaţiile negative referitoare la o asociaţie privată care-şi sprijinea activ poziţia într-o discuţie publică controversată (Jerusalem c. Austriei (2001)). Stabilind o analogie între persoanele anga-jate într-o dezbatere publică, Curtea a considerat că asociaţiile procedând astfel trebuie să dea dovadă de un nivel înalt de toleranţă faţă de criticile din partea oponenţilor.

Însăşi personalităţile publice şi politice trebuie să fi e deschise pentru cri-tica din partea mijloacelor mass-media. Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei încălcări a articolului 10 din Convenţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentanţi aleşi câştigase procese de defăimare în faţa tribunalelor naţionale. În cauzele Lingens c. Austri-ei (1986), Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II) (1997), redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii pentru declaraţiile lor publice în probleme de politică generală. Fiecare dintre politicieni au întreprins acţiuni de defăimare în public a re-clamanţilor, toate reuşindu-le. Reclamanţii au susţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalcă libertatea de exprimare prevăzută de Arti-colul 10. Curtea a căzut de acord, evidenţiind în cazul Lingens că:

[…] libertatea presei ... furnizează opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile conducătorilor. În mod mai general, libertatea dezbaterilor politice se găseşte în însuşi miezul noţiunii de societate demo-cratică care domină Convenţia în întregime.


109

Prin urmare, limitele criticii acceptabile sunt mult mai largi în ce priveşte un politician, decât un individ simplu. Spre deosebire de cel de-al doilea, cel dintâi este expus în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea maselor de cetăţeni […] articolul 10 (2) permite protejarea reputaţiei altui […] om politic […] în benefi ciul lui de asemenea […], dar în astfel de cazuri, cerinţele unei asemenea protecţii trebuie să fi e puse în balanţă cu interesele discuţiei libere asupra problemelor politice.

Curtea a criticat legea austriacă referitoare la calomnie, care impune celui acuzat să facă proba veracităţii susţinerii sale, declarând că prin ea însăşi acest lucru ar putea constitui o încălcare a articolului 10:

A fost necesară o distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă existenţa faptelor poate fi dovedită, judecăţile nu pot fi demonstrate sub aspectul exactităţii lor […] în dreptul austriac jurnaliştii în asemenea caz nu pot scăpa de condamnare […] decât dacă pot dovedi adevărul aserţiunilor lor […] Conform judecăţilor de valoare, această cerinţă este realizabilă şi aduce atingere însăşi libertăţii de opinie, element funda-mental al dreptului garantat de articolul 10 al Convenţiei.

Curtea a mai arătat că aplicarea de sancţiuni de către guvern faţă de un jurnalist care a criticat o fi gură politică:

[…] cu atât mai puţin nu a constituit o formă de cenzură care să tindă să-l determine pe acesta să nu mai recurgă la critici […]. În contextul dezbaterii politice, o astfel de condamnare riscă să-i determine pe ziarişti să renunţe a mai contribui la discutarea publică a problemelor care interesează viaţa colectivităţii. Prin aceasta, ea este de natură să-şi îndeplinească sarcina de informaţie şi de control.

Curtea a aplicat principiile menţionate mai sus, înainte a ajunge la ace-eaşi concluzie, în numeroase cauze în care reclamanţii contestau con-damnările pentru defăimare pronunţate de către tribunale (a se vedea, spre exemplu, Feldek c. Slovaciei (2001)). Ea şi-a păstrat aceeaşi poziţie şi în cauzele în care tribunalele naţionale emisese ordonanţe de interzi-cere a repetării unor afi rmaţii pretinse a fi prejudiciabile sau insultătoare faţă de politicieni sau personalităţi publice (a se vedea, spre exemplu, Di-chand şi alţii c. Austriei (2002) şi Unabhängige Initiative Informationsviel-falt c. Austriei (2002)). Într-o cauză în care un tribunal naţional a emis o ordonanţă prin care interzicea societăţii reclamante să publice fotografi a unui politician în cadrul unei serii de articole consacrate situaţiei fi nancia-re a persoanei vizate, Curtea a considerat că puţin conta de a şti dacă o persoană sau imaginea sa era într-adevăr cunoscută publicului: factorul determinant era de a şti dacă această persoană făcea parte sau nu din domeniul public. În speţă, era clar că acesta este cazul în măsura în care personalitatea politică pusă în cauză îşi publicase curriculum vitae şi fo-tografi a sa pe pagina web a parlamentului austriac (Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Austriei (2002)). Astfel atunci când o persoană politică a ispăşit o pedeapsă pntru faptul că a comis o infracţiune penală, el nu se poate pretinde defăimat în cazul în care un jurnalist îi reproşează com-portamentul în această privinţă (Schwabe c. Austriei (1992)). Din contra, judecătorii de la Strasbourg nu au reţunut nici o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care Statul a sancţionat un jurnalist care şi-a exprimat


110

opiniile referitoare la o persoanlitate în termeni în special insultători şi jignitori, considerând că recurgerea la un asemenea limbaj nu se justifi -că nici prin preocuparea de a refl ecta o chestiune care interesează sau preocupă în mod serios publicul, nici prin necesitatea de a urmări un obiectiv social (Tammer c. Estoniei (2001)).

Cel puţin cu o ocazie, Curtea europeană a stabilit că persoanele politice, criticând presa, ele-însele pot depăşi uneori limitele acceptabile ale liber-tăţii de exprimare în sensul articolului 10. În cauza Wabl c. Austriei (2000), un jurnalist a obţinut o ordonanţă de interdicţie împotriva unui membru al parlamentului care califi case ca „jurnalism nazist” publicarea unei informa-ţii care dezvăluia incidentele survenite în timpul unei manifestaţii, incidente în care era implicată persoana interesată. Judecătorii de la Strasbourg au conchis lipsa încălcării articolului 10, ţinând cont de violenţa exprimării care echivala aproape cu acuzarea deputatului de un comportament con-siderat în Austria ca infracţiune penală.

Chiar dacă articolul 10 al Convenţiei nu oferă personalităţilor şi persoa-nelor politice naţionale un nivel special de protecţie, el nu recunoaşte nici un tratament favorabil persoanelor străine. În cauza Colombiani şi alţii c. Franţei (2002), reclamanţii au fost învinuiţi de „ofensare publică a şefului unui Stat străin” pentru că publicase un articol care se baza pe un raport – elaborat sub auspiciile Uniunii europene – în care Marocul era identifi -cat ca unul din cei mai importanţi exportatori mondiali de droguri şi erau exprimare îndoieli asupra voinţei reale a autorităţilor marocane, inclusiv a regelui Hassan II, de a lupta împotriva trafi cului de stupefi ante pe teritoriul său naţional. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că faptul de a oferi şefi lor de Stat o imunitate faţă de critică doar din singurul motiv al funcţiei sau statutului său, ar fi un privilegiu prea important pentru a fi compatibil cu articolul 10.

Curtea a examinat un număr sporit de plângeri care alegau o încălcare a articolului 10 în cauze în care un autor, redactor, director de publicaţie sau editor au fost condamnaţi pentru incitare la ură rasială sau violenţă, sau discursuri care aduceau atingere suveranităţii sau integrităţii teritoriale a Statului. Cu excepţii foarte rare, Curtea a apărat dreptul individului de a–şi exprima opiniile pe care tribunalele naţionale l-au limitat, constatând sistematic o încălcare a articolului 10 atunci când Statele persecutau re-clamanţii pentru afi rmaţii considerate ca constituind ameninţări la suvera-nitatea, indivizibilitatea sau integritatea Statului, atâta timp cât reclamanţii nu incitau la violenţă sau ură (a se vedea, spre exemplu, Incal c. Turciei (1998), Başkaya şi Okçuoğlu c. Turciei (1999) şi Karatas c. Turciei (1999)). Chiar dacă statul invoca un aspect sau altul al combaterii terorismului pen-tru a justifi ca o condamnare, judecătorii de la Strasbourg considerau că o asemenea afi rmaţie nu autorizează restrângerea nejustifi cată a dreptului publicului de a fi informat asupra chestiunilor controversate utilizând drep-


111

tul penal pentru a exercita presiuni asupra mass-mediei (Erdoğdu şi Ince c. Turciei (1999)). Statul este şi mai condamnabil în cazul în care permite unei autorităţi executive să interzică o publicaţie atunci când consideră că aceasta constituie o ameninţare pentru ordinea publică, mai ales dacă lucrarea în cauză a fost deja publicată şi distribuită în alte State părţi (As-sociation Ekin c. Franţei (2001)).

Curtea astfel demonstrează că este puţin predispusă să accepte argu-mentele Statelor care încearcă să împiedice o dezbatere deschisă asupra chestiunilor de interes general. Ea în special a constatat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost urmărit pentru incitare la ură rasială după difuzarea reportajului său consacrat unei mişcări a tine-rilor extremişti (Jersild c. Danemarcei (1994)). În cauza Lehideux şi Isorni c. Franţei (1998), reclamanţii au fost condamnaţi şi consideraţi responsa-bili, din punctul de vedere al dreptului civil, pentru proslăvirea crimelor sau delictelor de colaborare cu inamicul, pentru faptul că au publicat – într-un cotidian francez – un anunţ publicitar în susţinerea acţiunilor mareşalu-lui Pétain (care a colaborat cu inamicul în timpul celui de-al doilea război mondial). Asociaţia reclamantă fi ind înregistrată legal în Franţa în acest scop precis, Curtea a considerat că faptul de a o penaliza exact pentru ur-mărirea acestui obiectiv constituia o încălcare a articolului 10. Din contra, Curtea nu a relevat încălcarea acestei dispoziţii într-o cauză în care re-clamantul fusese condamnat penal pentru publicarea unei cărţi care nega Holocaustul şi reabilita nazismul. Curtea a considerat că negarea crimelor împotriva umanităţii era o formă acută de defăimare rasială şi incitare la ură rasială, şi că rescrierea istoriei sub acest aspect putea constitui un pericol sporit asupra ordinii publice. Asemenea acţiuni erau deci incompa-tibile cu democraţia şi drepturile omului şi urmăreau obiective interzise de către articolul 17 al Convenţiei (Garaudy c. Franţei (2003)); a se vedea şi capitolul 8 în paginile precedente).

Unele din cele mai importante cauze privind articolul 10 se referă la dreptul presei la libertatea de exprimare. În rezultat, rolul unui ziar este de a publi-ca informaţii şi idei cu privire la probleme de interes general. Astfel reiese că organele convenţei vor pune în balanţă foarte minuţios interesele presei de a publica informaţii şi cele ale Statului de a limita obţinera acestor infor-maţii de către public.

Cea mai semnifi cativă hotărâre privind libertatea presei prevăzută de articolul 10 este cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979). În speţă, reclamanţii pregătiseră pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare ştiinţifi că şi experimentele folosite de o companie farmaceutică înainte să comercializeze sedativul Talidomidă. La momentul publicării s-a constatat (prin intermediul mijloacelor inde-pendente de presă ) că mulţi copii s-au născut cu malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul sarcinii. Unele


112

familii din Regatul Unit care au suferit din această cauză au ajuns la un compromis extrajudiciar cu compania farmaceutică, altele erau încă în proces de negociere şi câteva familii se găseau în primele etape ale unui proces. Primind un exemplar al articolului respectiv, compania farmace-utică a cerut judecătorului şi a obţinut interzicerea publicării acestuia. Interdicţia a fost confi rmată de către cea mai înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insultă adusă curţii (contempt of court), aducând atingere sau prejudiciind mersul justiţiei în cadrul unei proceduri judiciare afl ate în curs. Curtea europeană a Drepturilor Omului a admis că ingerinţa era legală (în sensul Convenţiei) şi viza garantarea autorităţii şi imparţialităţii autorităţii judiciare. În schimb, ea a considerat că Guvernul Regatului Unit nu a reuşit să demonstreze că punerea în aplicare a dispoziţiei corespundea unei „nevoi sociale imperioase” sau era „proporţională cu scopul legitim urmărit”. Curtea a stabilit de aseme-nea că populaţia în general avea dreptul să primească informaţii asupra acestui subiect, chiar dacă faptele în cauză şi problemele ridicate alcătu-iau conţinutul unui litigiu în instanţă. Curtea a scos în relief mai mulţi fac-tori determinanţi pentru decizia sa, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al restricţiilor impuse de ingerinţă, tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdicţiei, durata şi caracterul prelungit al proceduri-lor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un compromis şi, în sfârşit, marea dezbatere publică asupra obiectului articolului. Astfel, Cur-tea a fi xat un nivel ridicat al protecţiei presei, întemeindu-l pe prezumţia că interesul general este mai bine servit când publicului i se oferă cât mai multe informaţii.

Numeroase State părţi la Convenţie sunt dotate cu o legislaţie care inter-zice publicarea informaţiilor ce vizează dosare afl ate pe rol în faţa instan-ţelor judiciare. În cauza Du Roy şi Malaurie c. Franţei (2000), doi jurnalişti au fost condamnaţi pentru faptul că au publicat informaţii referitoare la un proces penal cu constituirea părţii civile: o infracţiune cu caracter general şi absolut prevăzută de lege. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10, ţinând cont de caracterul absolut al acestei interdicţii şi de obstacolul rezul-tat pentru presă de a informa publicul despre un subiect care prezintă vădit interes public deoarece speţa viza personalităţi din sfera politică franceză şi punea în cauză acţiunile lor, cu un caracter pretins fraudulos, împotriva unei societăţi publice de gestionare a caselor de odihnă. Din contra, curtea nu a relevat nici o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost învinuit de defăimare pentru că publicase comentarii referitoare la un litigiu dintre conducătorii unui sindicat, inclusiv aluzii la comportamentul criminal al foştilor conducători, urmărirea cărora fusese oprită (Constanti-nescu c. României (2000)).

În cauza Barthold c. Germaniei (1985), un veterinar a acordat un interviu pentru presă cu pivire la existenţa serviciilor veterinare de urgenţă. Alţi ve-terinari care practicau în aceeaşi regiune s-au plâns pe lângă asociaţia lor


113

profesională că asemenea interviu constituia o „publicitate” interzisă de re-gulile deontologice. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 şi a remar-cat că reglementarea germană „nu era conformă libertăţii de exprimare”. Apicarea sa risca să descurajeze membrii anumitor profesii de a contribui la discutarea publică a problemelor vieţii colectivităţii şi să „creeze obsta-cole presei la îndeplinirea sarcinii sale de informare şi de control”.

Articolul 10 al Convenţiei oferă o protecţie atât persoanelor particulare cât şi jurnaliştilor şi personalităţilor. Curtea a stabilit o încălcare a acestei dispoziţii în cauza Maronek c. Slovaciei (2001) în care reclamantul a fost condamnat pentru defăimare pentru faptul că a scris o scrisoare deschisă într-un ziar cu privire la ocuparea ilegală a apartamentului său, invitând alte persoane care s-au confruntat cu aceeaşi problemă să întreprindă aceleaşi acţiuni. Curtea a menţionat că problemele abordate în scrisoare la moment prezentau interes general, ţinând cont de proiectele guvernului în materie de deznaţionalizare a apartamentelor care aparţineau Statului. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au stabilit o încălcare în cauza Bowman c. Regatului Unit (1998) în care reclamantul a fost urmărit pentru faptul că a distribuit broşuri înainte de alegeri generale, astfel încălcând o lege naţională care interzicea difuzarea mai mult de cinci cărţi pentru promovarea alegerii unui candidat în timpul perioadei preelectorale. Cur-tea a considerat că această restricţie nu era proporţională, în măsura în care presa putea să-şi exprime poziţia faţă de un candidat sau altul şi în care partidele politice erau autorizate să facă campanie în timpul acestei perioade.

După cum a fost indicat mai sus, în cauza Jerusalem Curtea a considerat că gradul de includere a unei persoane în viaţa publică determină nive-lul toleranţei de care dă dovadă persoana respectivă faţă de critici (a se vedea de asemenea Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (1999)). Astfel, şi în contextul unei dezbateri publice generale, Curtea aplică acelaşi număr de principii valabile pentru o dezbatere politică. Spre exemplu, ea consideră că eximarea opiniei cu privire la subiecte de interes public trebuie să be-nefi cieze de o vastă latitudine şi deseori consideră că obligând persoanele acuzate de defăimare să aducă probe în susţinerea veridicităţii afi rmaţiilor lor, Statul încalcă articolul 10. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au asimilat unei încălcări faptul de a acuza de defăimare reclamanţi, care s-au bazat pe documente publicate de guvern sau sub auspiciile acestuia (Bladet TromsØ şi Stensaas c. Norvegiei (1999)) sau chiar refuzul instanţe-lor judecătoreşti de a examina documente care au servit la redactarea arti-colelor pretinse defăimătoare (Dalban c. României (2000)). De asemenea, în cazul în care un jurnalist a utilizat materiale provenite de la un colegiu, el nu trebuie să fi e condamnat pentru defăimare pe motiv că el nu a efec-tuat o investigare sau o cercetare independentă cu privire la acest subiect (Thoma c. Luxembourgului (2001)).


114

4. Libertatea de exprimare şi informaţiile public accesibile

În cazul în care o informaţie este pe larg accesibilă publicului, Curtea de obicei conchide o încălcare a articolului 10 dacă jurnaliştilor li se interzi-ce să o utilizeze sau sunt pedepsiţi pentru faptul că au făcut acest lucru. Cauzele comune Observer şi Guardian c. Regatului Unit (1991) şi Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 2) (1991) se referă la publicarea, în aceste două ziare, a informaţiilor şi extraselor din Spycatcher, o carte publicată de un fost agent al serviciului britanic de securitate, în care acesta afi rma că serviciul a întreprins anumite activităţi ilegale. Curtea a decis că emiterea de către instanţe judecătoreşti a unui ordin provizoriu împotriva autorului era compatibilă cu articolul 10, deoarece se afl a în marja de apreciere a Statului în materie de evaluare a unor ameninţări asupra securităţii naţi-onale. Pe de altă parte, Curtea a conchis că menţinerea interdicţiei după ce confi denţialitatea documentelor fusese afectată prin difuzarea largă a informaţiilor contestate, în special publicarea şi vinderea cărţii în mai multe ţări şi importarea ei fără restricţii în Regatul Unit, a constituit o încălcare a articolului 10.

Curtea a aplicat ulterior acelaşi raţionament într-o altă cauză Vereniging Weekblad Bluf! c. Olandei (1995), în care redactorii unei reviste au publicat un reportaj despre activităţile serviciului intern de securitate. Deşi tirajul revistei în cauză a fost confi scat, iar redactorii arestaţi, personalul revistei a publicat un nou tiraj şi l-a distribuit a doua zi. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10. Ea de asemenea a constat o încălcare a acestei dispo-ziţii în cauza în care unei reviste i s-a interzis să publice fotografi a unei personalităţi suspectată de comiterea unei infracţiuni, cu toate că această publicare era permisă de dreptul intern (News Verlags GmbH şi CoKG c. Austriei (2000)); când doi jurnalişti au fost condamnaţi pentru faptul că au publicat informaţii cu privire la situaţia fi nanciară şi fi scală a directorului unei societăţi importante, pe când aceste informaţii erau larg accesibile în dosarele publice ale administraţiei fi scale (Fressoz şi Roire c. Franţei (1999)); sau când un jurnalist şi un apărător al mediului ambiant au fost condamnaţi pentru faptul că au încălcat, în timpul unei conferinţe de presă, confi denţialitatea unei anchete judecătoreşti evocând fapte care deja se afl au în sfera interesului public înainte de conferinţa în cauză (Weber c. Elveţiei (1990)).

5. Dezvăluirea surselor jurnaliştilor

Un aspect important al protecţiei extinse acordate mijloacelor mass-media în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare se referă la protecţia surselor confi denţiale de informare care constituie baza jurnalismului de


115

investigare. În cauza Goodwin c. Regatului Unit (1996), Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 deoarece guvernul nu numai că a impus un ordin de interzicere a publicării unui articol consacrat activităţilor comerciale a unei întreprinderi, dar a obţinut şi o ordonanţă de divulgare a surselor de informare reluate de autorul acesui articol. Deşi Curtea a considerat că protecţia drepturilor întreprinderii constituia un scop legitim, ea a decis că metodele alese pentru atingerea acestui scop erau neproporţionale. Jude-cătorii de la Strasbourg de asemenea au relevat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care autorităţile au percheziţionat domiciliul sau biroul jurnaliştilor pentru a identifi ca sursele de informare, în circumstanţe în care cei vizaţi nu erau deloc bănuiţi de complicitate la vreo activitate criminală (Roement şi Schmit c. Luxembourgului (2003) şi Ernst şi alţii c. Belgiei (2003). În aceste două cauze, Curtea a considerat că protecţia surselor jurnalistice a fost şi mai mult afectată de către aceste practici decât prin modalitatea utilizată în cauza Goodwin.

6. Libertatea de exprimare şi respectarea aparatului judiciar

Curtea s-a arătat mai restrictivă în ceea ce priveşte criticile presei referitoa-re la magistraţi sau aparatul judiciar decât în ceea ce priveşte criticile care vizează personalităţi. În cauza Barfod c. Danemarcei (1989), reclamantul publicase într-un ziar un articol în care critica hotărârea ce confi rma legalita-tea unei decizii luate de o colectivitate locală. El îşi întemeia critica pe faptul că doi dintre cei trei magistraţi nu erau judecători profesionişti angajaţi de guvernul local, organ care apărea în cauză în calitate de pârât. În articolul său, reclamantul exprima părerea că de la cei doi consilieri era de aşteptat ca să-şi “îndeplinească obligaţiile”, respectiv să voteze în favoarea interese-lor angajatului lor. Guvernul a pornit cu succes urmărirea pentru calomnie împotriva reclamantului, chiar dacă în acelaşi timp tribunalele interne rele-vau că magistraţii neprofesionişti nu ar fi trebuit să judece cauza. Curtea a hotărât că nu poate fi vorba de o încălcare a Articolului 10, declarând:

Interesul legitim al Statului de a proteja reputaţia celor doi judecători neprofesionişti nu intră în confl ict […] cu interesele reclamantului de a putea contribui la dezbaterile publice asupra imparţialităţii structurale a curţii superioare.

Într-o cauză în care reclamantul, un avocat, a fost sancţionat disciplinar pentru că a criticat aparatul judiciar în timpul unei conferinţe de presă, Curtea nu a relevat nici o încălcare a articolului 10 (Schöpfer c. Elveţiei (1998)). În schimb, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 în cauza De Haes şi Gijsels c. Belgiei (1997), în care un jurnalist a fost sancţionat pen-tru publicarea unui articol ce critica hotărârea judecătorească de încredin-ţare a unui copil unui bărbat condamnat de incest şi acte de violenţă faţă de copii, sugerând că judecătorii ce au luat această hotărâre au făcut-o din considerente politice.


116

Cât priveşte critica procurorilor şi altor funcţionari implicaţi în procese judi-ciare, Curtea a relevat o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care avo-catul apărării a fost învinuit de defăimare pentru faptul că a acuzat public, în termeni foarte duri, procurorul de comportament neadecvat într-un litigiu în care cei doi interesaţi reprezentau părţi opozante. Curtea a stabilit în-călcarea articolului 10 pe motiv că un procuror are dreptul la protecţie mai puţin decât un judecător şi astfel a menţionat că, deoarece critica contes-tată se referea la strategia celui interesat şi modalitatea în care acesta îşi îndeplinea funcţiile, ea nu putea fi asimilată unei insulte personale. Curtea a mai considerat că pericolul unui control exercitat a posteriori asupra criti-cilor exprimate de către un avocat al apărării la adresa unei alte părţi a pro-cedurii penale, procurorul, se combină greu cu îndatoririle acestui avocat de a apăra cu zel interesele clienţilor săi (Nikula c. Finlandei (2002)). Ea a ajuns la aceeaşi concluzie într-o cauză în care avocatul constituie obiectul unei sancţiuni disciplinare pentru declaraţiile pronunţate în virtutea exerci-tării profesiei în cadrul unei proceduri judiciare (Steur c. Olandei (2003)). Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au constatat o încălcare a arti-colului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost învinuit de defăimare prin intermediul presei pentru faptul că a acuzat un procuror că este susţină-torul unui partid politic, în măsura în care independenţa şi imparţialitatea magistraturii poate pe bun drept să constituie o problemă sporită de interes general. Totodată, ea nu a constatat nici o încălcare privind condamnarea celui interesat pentru că a afi rmat că procurorul făcea parte dintr-o stra-tegie de cucerire a parchetelor din mai multe oraşe, deoarece această afi rmaţie nu se sprijinea pe o bază factuală (Perna c. Italiei (2001)).

Cât priveşte respectarea cuvenită a procesului judiciar, Curtea nu a rele-vat nici o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care un jurnalist a fost învinuit de publicarea unui articol considerat ca fi ind susceptibil de a infl u-enţa rezultatul unei proceduri penale, pe când însăşi acuzatul era un fost vicecancelar şi ministru al Finanţelor. În acest articol, jurnalistul a analizat probele şi totodată şi-a exprimat opinia că acuzatul era vinovat de infracţi-unile alegate (Worm c. Austriei (1997)).

7. Obligaţiile pozitive oferite Statului de către articolul 10

Pe parcursul ultimilor ani, Curtea a impus principiul unei obligaţiuni pozitive de protecţie a jurnaliştilor şi a organelor de presă contra intimidării, hărţuirii sau violenţei. În cauza Özgür Gündem c. Turciei (2000), spre exemplu, ea a stabilit o încălcare a articolului 10 în măsura în care guvernul nu a oferit protecţie unui jurnalist care a constituit ţinta atacurilor teroriste. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că exercitarea libertăţii de exprimare are loc în special prin garantarea de către Stat a unui mediu sigur. În cazul în care jurnaliştii sau distribuitorii unui ziar sunt răniţi, maltrataţi sau chiar omorâţi


117

fără ca guvernul să răspundă cererii lor de protecţie şi de anchetare a acestor crime, există deci o încălcare a articolului 10 (Özgür Gündem).

În cauza Fuentes Bobo c. Spaniei (2000), Curtea a considerat că articolul 10 se aplică de asemenea şi relaţiilor dintre întreprinderile private de radio-difuziune şi patronii lor. În speţă, un producător de televiziune – a cărui pro-gram a fost anulat şi nu a primit o altă ofertă în loc – a criticat gestionarea întreprinderii vizate. La început el a fost supus unei pedepse disciplinare, iar mai apoi concediat. Constatând o încălcare a articolului 10, Curtea a reamintit obligaţia pozitivă a Statului de a proteja de asemenea dreptul la libertatea de exprimare în contextul relaţiilor de acest tip.

Curtea a considerat că dreptul la libertatea de exprimare nu creează un drept automat de acces la un for particular în vederea exercitării acestui drept şi a conchis lipsa încălcării articolului 10 într-un proces în care pro-prietarii unui centru comercial privat au refuzat reclamanţilor autorizaţia de a distribui volante, de a colecta semnături în susţinerea unei petiţii şi de a întreprinde alte activităţi în cadrul unei campanii de informare cu privire la un subiect de interes general pe plan local. Curtea totodată a avut grijă să menţioneze că în lipsa altor mijloace de comunicare a acestor opinii, la momentul când poate fi considerat că însăşi esenţa dreptului protejat se afl ă în pericol, Statul poate avea obligaţia pozitivă de a reglementa dreptul de proprietate în scopul garantării benefi cierii de drepturile prevăzute de către Convenţie (Appleby c. Regatului Unit (2003)).

8. Regimul de autorizare a instituţiilor de radiodifuziune

Articolul 10 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului permite explicit Statului să reglementeze instituţiile de radiodifuziune precizând în para-graful 1 următoarele: „Acest articol nu împiedică Statele să supună în-treprinderile de radiodifuziune, de televiziune şi de cinematografi e unui regim de autorizare”. Curtea a considerat că, în pofi da formulării acestei dispoziţii, Statele trebuie să fi e în stare să justifi ce criteriile şi practicile lor de autorizare în lumina scopului articolului 10 în general. Reclamanţii în cauzele Informationsverein Lentia şi Alţii c. Austriei (1993) şi Radio ABC c. Austriei (1997) au contestat refuzul guvernului de a le acorda o autorizare pentru radiodifuzare, contestând astfel şi monopolul Corporaţiei Austriece de Radiodifuziune. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 în ambele cazuri, atenţionând că monopolul Statului în sfera radiodifuziunii impune restricţii severe asupra pluralismului de idei şi poate fi justifi cat numai în cazurile când există o necesitate socială imperioasă. Ţinând cont de am-ploarea progresului tehnologic în sfera radiodifuziunii şi deschiderea unui număr important de frecvenţe de emisie, nici o necesitate de acest tip nu ar putea fi invocată pentru a justifi ca o interdicţie generală de exploatare a mijloacelor private de radiodifuziune.


118

Curtea a examinat câteva cauze în care se punea întrebarea dacă dreptul la radiodifuzare implică şi dreptul de a exclude implicarea guvernului la recepţia emisiunilor de radio sau televizate. În cauza Groppera Radio AG şi alţii c. Elveţiei (1990), o staţie elveţiană de radiodifuziune avea interese într-o fi lială italiană. Câteva persoane afi liate acestei societăţi s-au plâns de faptul că interzicerea de către Elveţia a retransmiterii emisiunilor radio produse de reclamanţi în Italia, de o societate elveţiană de cablu, consti-tuie o încălcare a articolului 10. Curtea a menţionat că dacă paragraful 1 al articolului 10 permite supunerea instituţiilor de radiodifuziune sau te-leviziune unui regim de autorizare, această prerogativă a Statului poate fi exercitată doar în contextul articolului în general. Totodată ea a conchis că legea internă era previzibilă şi în acelaşi timp accesibilă, iar restricţia însăşi răspundea unui scop legitim. De aceea, Curtea a hotărât că nu a existat o încălcare a articolului 10, pentru că Guvernul elveţian alesese un proce-deu „care putea fi liber considerat ca fi ind unul necesar pentru prevenirea încălcării legii [...şi care] nu constituia o formă de cenzură”.

În cauza Autronic AG c. Elveţiei (1990), guvernul a refuzat o autoriza-re unei societăţi elveţiene de telecomunicaţii pentru recepţionarea unor emisiuni de televiziune necodifi cate transmise de un satelit sovietic, din cauza lipsei acordului autorităţilor URSS. Curtea a observat în primul rând că recepţia emisiunilor de televiziune relevă dreptul de a primi infor-maţii în sensul paragrafului 1 al articolului 10. De asemenea ea a men-ţionat că legislaţia elveţiană pertinentă era sufi cient de accesibilă publi-cului specializat căruia i se adresa. Totuşi, judecătorii de la Strasbourg, în motivele lor care justifi cau constatarea unei încălcări, au considerat că emisiunile litigioase fi ind la dispoziţia publicul larg şi, conform opiniei guvernului elveţian, nu există nici un risc de a obţine informaţii secrete prin captarea acelor emisiuni, restricţiile impuse nu erau necesare într-o societate democratică, pentru că depăşeau limitele libertăţii de apreciere recunoscute Statului.

În cauza Demuth c. Elveţiei (2002), Curtea a avut ocazia de a preci-za că articolul 10 permite Statelor să reglementeze radiodifuziunea pe teritoriul său atât sub aspect tehnic cât şi sub alte aspecte (cum ar fi , spre exemplu, scopul, funcţiile şi conţinutul programelor), ţinând cont de necesitatea unui control al calităţii şi al echilibrului programelor. Recla-mantul contesta refuzul autorităţilor elveţiene de a-i elibera o autorizare de difuzare, prin cablu, a unui program televizat dedicat automobilelor. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit lipsa încălcării articolului 10, în măsura în care Societatea elveţiană de radio şi televiziune l-a asigurat că el va obţine autorizaţia dacă programul vizat va contribui la realizarea obiectivelor fi xate de legislaţia naţională (mai exact dacă va cuprinde şi elemente culturale).


119

9. Libertatea cuvântului în sfera comerţului

Curtea a examinat foarte puţine cauze în care se susţinea încălcarea ar-ticolului 10 în legătură cu libertatea de exprimare în sfera comerţului. În cauza Markt Intern GmbH şi Klaus Beerman c. Germaniei (1989), editorii unei publicaţii comerciale destinate întreprinderilor mici şi mijlocii, au pu-blicat un articol care relata un incident ce punea în cauză o mare între-prindere din aceeaşi branşă şi a invitat cititorii să furnizeze alte informaţii asupra incidentelor sau practicilor similare. Jurisdicţia internă competentă a hotărât că reclamanţii practicau un comerţ neloial şi le-a interzis publi-carea în viitor a declaraţiilor în astfel de probleme. Nestabilind o încălcare a articolului 10, Curtea a constatat că, după ce a afl at despre învinuirile aduse, întreprinderea imediat a deschis o anchetă în materie şi a observat că informaţia publicată despre incident în astfel de condiţii era prematură şi risca să aducă o daună neproporţională întreprinderii. În cauza Jacu-bowski c. Germaniei (1994), Curtea nu a constatat nici o încălcare a arti-colului 10, atunci când guvernul a acuzat o persoană care a fost eliberată de la serviciu şi care şi-a înfi inţat propria afacere în acelaşi domeniu, după care distribuia colegilor de breaslă extrase din ziar şi alte materiale în care era criticat fostul său patron.

În cauza Hertel c. Elveţiei (1998), Curtea a trebuit să facă o distincţie între un discurs strict comercial şi un discurs care de fapt se referea la o dezbatere de interes general. Statul a interzis unei persoane particulare să declare că pregătirea alimentelor cu ajutorul cuptoarelor cu microunde era periculoasă pentru sănătatea umană, după ce publicase un articol asupra problemei în cauză. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 deoarece exprimarea acestui tip de opinii nu intră în câmpul de aplicare al legii federale împotriva concurenţei neloiale invocate în susţinerea in-terdicţiei.

Cât priveşte accesul la mass-media electronică al persoanelor care doresc să difuzeze publicitate contra paltă, Curtea a stabilit o încălcare a artico-lului 10 într-o cauză în care reclamantul nu dispunea de nici un recurs împotriva unei interdicţii de difuzare a publicităţii şi în care mass-media solicitată era singura care putea să difuzeze informaţiile la scară naţională (VgT Verein gegen Tierfabriken c. Elveţiei (2001)). Totodată, ea a remarcat lipsa unei încălcări într-o cauză în care Statul refuzase să elibereze autori-zaţia pentru difuzarea publicităţii contra plată de către grupurile religioase, considerând că această restricţie se referea la marja de apreciere oferită autorităţilor naţionale, ţinând cont în special de existenţa altor mijloace de exprimare (Murphy c. Irlandei (2003)).


120

10. Libertatea de exprimare artistică

După cum a fost indicat la începutul acestui capitol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a oferit Statelor o vastă marjă de apreciere pentru a limita libertatea de exprimare a ideilor artistice. Într-o cauză în care era invocată clauza „protecţiei moralităţii”, reclamanţii se plângeau că guver-nul elveţian le confi scase mai multe tablouri cu conţinut vădit sexual, iar pictorul fusese condamnat la o amendă (Müller şi alţii c. Elveţiei (1988)). Constatând că măsurile luate de Stat erau justifi cate de paragraful doi, Curtea a reamintit că Statele dispun de o vastă marjă de apreciere pentru a determina ceea ce este “necesar” pentru “protecţia moralităţii”. Totuşi, în decizia sa, Curtea a precizat că termenul “exprimare” în sensul articolului 10, cuprinde libertatea de exprimare artistică, ceea ce “permite participa-rea la schimbul de informaţii şi de idei culturale, politice şi sociale de orice natură”. Judecătorii de la Strasbourg au permis de asemenea Statelor să aprecieze în ce măsură exercitarea libertăţii de exprimare artistică ris-că să ofenseze unele sentimente religioase ale unei părţi a populaţiei. În cauza Otto-Preminger–Institut c. Austriei (1994) şi Wingrove c. Regatului Unit (1996), Curtea nu a stabilit o încălcare a articolului 10 atunci când guvernele respective au interzis difuzarea fi lmelor în care erau prezentate imagini şi interpretări nerespectuoase ale anumitor personaje creştine.

În ultimii ani, Curtea a avut ocazia să examineze mai multe cauze în care au-torităţile au interzis publicarea operelor literare pe motiv că ele exprimau opinii politice interzise. La fel ca şi în cauzele referitoare la exercitarea libertăţii de exprimare într-un context relevant strict al dezbaterii de interes general sau al vieţii politice, judecătorii de la Strasbourg au conchis, în majoritatea cauzelor, o încălcare a articolului 10, invocând factori cum ar fi : efectul limitat asupra securităţii naţionale al operelor incriminate; incapacitatea Statului pârât de a dovedi că opiniile negative exprimate de autor ar putea incita la violenţă, la re-zistenţă armată sau răscoală; şi severitatea pedepselor aplicate (a se vedea, spre exemplu, Karatas c. Turciei (1999) şi Arslan c. Turciei (1999)).

11. Obligaţiile şi responsabilităţile persoanelor particulare în conformitate cu articolul 10

Conform articolului 10.1, „orice persoană” are dreptul la libertatea de ex-primare, care cuprinde libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei. Conform articolului 10.2, totuşi, un individ poate exercita această libertate numai în lumina obligaţiilor şi îndatoririlor sale. Prin jurisprudenţa sa analizată în acest capitol, Curtea europeană a Drepturilor Omului în ge-neral tinde să favorizeze membrii presei şi persoanele particulare în raport cu personalităţile sau fi gurile politice. În paralel, Curtea acceptă că un Stat poate limita libertatea de exprimare politică a funcţionarilor sau agenţilor săi şi a refuzat să constate încălcarea articolului 10 în cauze în care Statul a li-


121

mitat activitatea politică a funcţionarilor colectivităţilor locale (Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998) sau a membrilor forţelor armate, poliţiei sau serviciilor de securitate (Rekvényi c. Ungariei (1999)). Cât priveşte activităţile şi discur-surile nepolitice, totuşi Curtea întotdeauna stabileşte de la caz la caz dacă restricţia impusă unui funcţionar sau agent special este acceptabilă în virtu-tea articolului 10. Curtea a examinat un şir de cauze în legătură cu libertatea de exprimare a membrilor forţelor armate. În cauza Engel şi alţii c. Olandei (1976), Curtea a confi rmat interdicţia operată de guvern faţă de militari în sensul de a publica şi difuza un manifest ce critica anumite persoane res-ponsabile. Totodată Curtea a ajuns la o concluzie diferită în cauza Vereini-gung Demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei (1994), în care reclamanţii contestau refuzul de a permite distribuirea printre tinerii recrutaţi a publicaţiilor critice la adresa administraţiei militare. Stabilind o încălcare a articolului 10, Curtea a susţinut că publicaţia dată nu recomanda nici un tip de acţiuni care ar fi putut ameninţa disciplina militară şi nu depăşea „limita a ceea ce este permis în contextul discuţiei generale a ideilor, care trebuie tolerate atât de armata unui Stat democratic, cât şi de societatea pe care o deserveşte o astfel de armată”. Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 10 în cauza Grigoriades c. Greciei (1997), în care reclamantul a fost supus sancţiunilor disciplinare pentru că a trimis comandantului o scrisoare în care critica armata; scrisoarea nu a fost nici publicată, nici difuzată.

Curtea a examinat problema concedierii sau a refuzului de a angaja în legătură cu lipsa drepturilor lor la libertatea de exprimare conform artico-lului 10, schimbându-şi punctul de vedere de-a lungul timpului. În cauzele Kosiek c. Germaniei (1986) şi Glasenapp c. Germaniei (1986), Curtea a analizat doctrina Berufsverbot, aplicată de Republica Federativă Germa-nă, care cerea ca toţi funcţionarii să depună jurământ de credinţă faţă de Constituţie şi de valorile sale. Dna Glasenapp exprima o anumită simpatie faţă de concepţiile extremei stângi şi Dl Kosiek faţă de extrema dreaptă.

În ambele cazuri, guvernul a refuzat titularizarea în funcţia publică a re-clamanţilor, care trecuse fi ecare printr-o perioadă de probă ca profesori. Judecând măsurile întreprinse de guvern ca admisibile în privinţa Artico-lului 10, Curtea a evidenţiat în ambele cazuri că Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului nu garantează accesul la funcţiile publice. Ea a apreciat că autorităţile guvernamentale nu luaseră în considerare opiniile, comportamentul şi activităţile reclamanţilor decât pentru a aprecia dacă cei interesaţi şi-au făcut datoria de-a lungul perioadei de încercare şi dacă prezentau „califi cările personale necesare pentru a ocupa postul în cau-ză”. De menţionat, totuşi, în acest context că Organizaţia Internaţională a Muncii a desemnat o Comisie de anchetă pentru astfel de cazuri şi a conchis că Republica Federativă Germană şi-a încălcat obligaţiile sale în privinţa Convenţiei Biroului Internaţional al Muncii privind discriminarea în materie de funcţie (1958 nr.111). În 1995, Curtea a ajuns la o concluzie inversă în cauza Vogt c. Germaniei, în care a hotărât că revocarea unei


122

profesoare de limbă pe motiv că ea este membru al Partidului Comunist German constituie o încălcare a Articolului 10. De asemenea, Curtea a stabilit o încălcare într-o cauză în care preşedintele tribunalului administra-tiv din Liechtenstein a afi rmat în mod public că Curtea constituţională este competentă pentru a se pronunţa asupra interpretării Constituţiei în caz de neînţelegere dintre prinţ (guvernul) şi parlament. Prinţul a informat re-clamantul că consideră imposibil, din cauza propriilor opinii asupra acestui subiect, de a exercita o funcţie publică şi prin urmare a refuzat să cedeze mandatul său expirat (Wille c. Liechtenstein (1999)).

12. Dreptul de a primi şi de a comunica informaţii

Curtea a examinat dreptul, garantat individului prin articolul 10, de a primi informaţii cu privire la hotărârile administraţiei asupra unui post de funcţio-nar public. În cauza Leander c. Suediei (1987), Guvernul suedez refuzase să-i ofere reclamantului un post pe motivul că el nu corespundea condiţiilor de securitate prevăzute pentru acest post. Cel interesat a cerut informaţii privind conţinutul dosarului pe care Guvernul îl deţinea în chestiunea sa, cu scopul de a preciza sau de a respinge eventualele inexactităţi: guvernul i-a respins cererea. Curtea a motivat acest refuz susţinând, pe de o parte, că accesul la funcţiile publice nu constituie un drept protejat de Convenţie şi, pe de altă parte, că „libertatea de a primi informaţii„:

interzice în mod esenţial unui guvern să împiedice pe cineva să primească informaţii pe care alţii le urmăresc sau pot consimţi să le primească. În circumstanţe de genul celor din cauză, Articolul 10 nu acordă individului dreptul de a avea acces la un regis-tru în care fi gurează informaţii asupra situaţiei sale personale, nici nu obligă guvernul să i le comunice.

Din acest punct de vedere, Curtea a stabilit o încălcare a dreptului de a primi informaţii într-o cauză în care un individ afl at în detenţie psihiatrică a fost privat de lectură, radio şi televiziune, fără ca această măsură să fi fost prevăzută în deptul intern (Herczegfalvy c. Austriei (1992)).

Dreptul de a comunica informaţii, cât şi dreptul de a avea acces la informa-ţii despre posibilitatea avortului în străinătate a fost invocat în cauza Open Door Counselling and Dublin Well Woman şi alţii c. Irlandei (1992). Această cauză contesta ordonanţa pronunţată contra a două companii, cărora le-a fost interzisă comunicarea unor astfel de informaţii femeilor însărcinate, aceasta făcând parte din serviciile lor de consultaţie. Stabilind o încălcare a Artico-lului 10, Curtea a luat în considerare un şir de factori, inclusiv amploarea interdicţiei, faptul că asemenea informaţii erau disponibile în alte surse şi lipsa oricărei interziceri femeilor de a face avorturi în străinătate.

În cele din urmă, ar trebui să menţionăm că Curtea a stabilit o încălcare a articolului 10 într-o cauză în care autorităţile Turciei au supus unei cenzuri exagerate manualele şcolare destinate elevilor ciprioţi greci care locuiau în partea de nord a insulei (Cipru c. Turciei (2001)).


123

Capitolul 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere: articolul 11

Articolul 11

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui împreună cu alţii sindicate şi de a se afi lia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infrac-ţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, sau protecţia drepturilor şi libertăţii altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fi e impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat.

Drepturile garantate de articolul 1 sunt legate de valorile politice şi sociale ale societăţii democratice sau justifi cate de aceasta. Ele reprezintă, în mare măsură, o extindere şi o consolidare a drepturilor la libertatea de conştiinţă şi de religie enunţate în articolul 9 şi a dreptului la libertatea de exprimare enunţat în articolul 10. De fapt, articolul 9 autorizează implicit dreptul de întrunire şi asociere garantând fi ecărei persoane dreptul de a-şi manifesta religia sau convingerea „în colectiv, în public sau în particular”. În acelaşi timp, organele Convenţiei întotdeauna au susţinut că dreptul garantat de articolul 10 (libertatea de exprimare) vizează totodată şi activităţile în grup cum ar fi manifestaţiile. Deşi consideră că articolul 11 este un lex specialis în aceste cazuri, Curtea ţine cont de articolul 10 la interpretarea dreptului la libertatea de întrunire şi de asociere recunoscut de articolul 11 (Ezelin c. Franţei (1991) şi Partidul socialist şi alţii c. Turciei (1998)).

1. Dreptul la întrunire paşnică

Curtea europeană a Drepturilor Omului interpretează în mod extins dreptul la libertatea de întrunire şi consideră că el se referă în acelaşi timp la întru-nirile particulare şi cele desfăşurate pe cale publică, precum şi la întrunirile de stat şi defi lările publice; în plus, acest drept poate fi exercitat atât de persoane particulare, cât şi de organizatori (Djavit An c. Turciei (2003)). Luând în considerare această interpretare foarte extinsă, Curtea a conchis că Statul nu poate impune restrângeri arbitrare dreptului la întrunire paş-nică refuzând să elibereze autorizaţiile necesare pentru organizarea unei asemenea adunări sau pentru a participa la ea, refuzând să asigure mani-festaţiilor o protecţie din partea poliţiei sau refuzând să întreprindă alte mă-suri ce decurg din obligaţia sa pozitivă de a exercita acest drept. În cazul în care sunt puse în balanţă interesele legitime ale Statului din punctul de ve-dere al articolului 11 şi drepturile unui individ sau ale unui grup, judecătorii


124

de la Strasbourg iau în considerare şi alte eventuale modalităţi de control sau de represare a oricărui comportament inacceptabil care riscă să se producă (a se vedea, spre exemplu, Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgariei (2001)).

Curtea de asemenea a constatat o încălcare a dreptului la întrunire paşni-că într-o cauză în care Statul nu i-a permis unui individ să se deplaseze din partea de nord spre partea de sud a Ciprului pentru a asista la reuniuni bicomunitare (Djavit An c. Turciei (2003)). Reclamantul era „coordonatorul cipriot turc” al „Mişcării pentru un Stat cipriot independent şi federal”; o asociaţie neînregistrată de cirprioţi turci şi greci având drept scop conso-lidarea legăturilor dintre aceste două comunităţi. Curtea a subliniat lipsa aparentă a legii care le-ar permite ciprioţilor turci care locuiesc în nordul Ciprului să treacă peste „linia verde” şi să meargă în sudul insulei pentru a se reuni paşnic cu cirprioţii greci. Prin urmare, ea a stabilit că modalitatea în care au fost impuse restricţii asupra exercităţii, de către reclamant, a libertăţii de întrunire nu era „prevăzută de lege” în sensul paragrafului 2 al articolului 11 al Convenţiei.

Curtea a examinat limitele dreptului de întrunire paşnică recunoscută unei asociaţii neînregistate în hotărârea sa Stankov şi organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgariei (2001). Statul a refuzat să înregistreze o asociaţie al cărui scop era în special să unească toţi macedonienii care locuiesc în Bulgaria şi să obţină recunoaşterea minorităţii macedoniene. Organizaţia reclamantă totodată a declarat că nu doreşte să atenteze la integritatea teritorială a Statului, nici să recurgă la modalităţi violente sau ilegale pen-tru a atinge acest scop. Autorităţile nu le-au permis, de mai multe ori, să desfăşoare întruniri comemorative invocând pe de o parte refuzul de a în-registra asociaţia şi, pe de altă parte, probabilitatea rostirii declaraţiilor se-paratiste în cadrul acestor întruniri. Curtea europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, chiar dacă un grup de persoane face apel la autonomie, altfel spus, cere secesionarea unei părţi a teritoriului unei ţări – astfel fi ind necesare modifi cări constituţionale şi teritoriale fundamentale -, această atitudine nu justifi că în mod necesar interzicerea acestor adunări. Ea a sta-bilit o încălcare a articolului 11 şi a invitat autorităţile naţionale, în special, să dea dovadă de o vigilenţă particulară pentru ca opinia publică naţională să nu fi e protejată în detrimentul afi rmării tezelor minoritare, indiferent de nepopularitatea acestora.

În cauza Plattform „Ärzte für das Leben” c. Austriei (1988), Curtea a exami-nat obligaţia pozitivă a Statului de a oferi protecţie grupurilor ce-şi exercită dreptul la întrunire paşnică. În această cauză, Guvernul austriac a autori-zat desfăşurarea într-un loc precis a unei manifestaţii împotriva avorturi-lor: organizaţia reclamantă a solicitat atunci şi a obţinut posibilitatea de a schimba locul prevăzut cu unul unde era mai difi cil de a controla mulţimea. Autorităţile au indicat organizatorilor că poliţia nu ar fi putut acorda o sufi -


125

cientă protecţie împotriva unei eventuale contramanifestaţii, care de fapt s-a şi produs. Difi cultăţi similare au survenit şi la a doua manifestaţie. Organizaţia reclamantă s-a plâns de faptul că guvernul austriac încălcase articolul 11, întrucât nu luase măsurile dorite pentru a garanta desfăşura-rea manifestaţiilor fără vreun incident.

Curtea a declarat că Austria avea obligaţia de a asigura protecţia grupurilor ce-şi exercitau dreptul la întrunire paşnică:

Se poate întâmpla ca în timpul unei manifestaţii să se producă ciocniri sau încălcări din partea unor elemente ostile ideilor sau revendicărilor care urmau să fi e promova-te. Totuşi, participanţii trebuie să fi e în stare să menţină manifestaţia fără să se teamă că vor fi subiectul unor violenţe fi zice din partea adversarilor. O astfel de teamă ar putea fi pasibilă cu împiedicarea asociaţiilor sau a altor grupări de a-şi exprima liber ideile şi părerile pe teme arzătoare din viaţa societăţii. Într-o democraţie dreptul de a contramanifesta nu ar putea ajunge până la punctul de a paraliza exercitarea dreptu-lui de a manifesta (paragraful 32).

Curtea oferă totuşi Statelor o vastă marjă de apreciere în acest domeniu şi consideră că autorităţile naţionale îşi asumă o obligaţie de diligenţă, şi nu una de rezultat. În cazul speţei, Curtea a susţinut că autorităţile austriece luaseră toate măsurile rezonabile şi necesare pentru a oferi protecţie ma-nifestanţilor şi că de aceea nu au fost încălcate dispoziţiile articolului 11.

2. Dreptul de asociere

Organele Convenţiei au indicat clar că o asociaţie este mai formală şi mai organizată decât o întrunire şi presupune o grupare voluntară în vederea atingerii unui scop comun.

Criteriul „caracterului voluntar” este de o importanţă deosebită în cauzele care conţin o abordare „negativă” a drepturilor garantate de Articolul 11, altfel spus, dreptul de a nu se afi lia unei asociaţii sau unui sindicat. Curtea a examinat problema în cauza Young, James şi Webster (1981), în care reclamanţii susţineau că un acord între societatea căilor ferate britanice şi anumite sindicate ale feroviarilor, care impuneau angajaţii să se afi lieze unuia dintre aceste sindicate (closed shop), era contrar cauzei libertăţii de asociere ce fi gurează în articolul 11. Curtea a fost de acord cu acest punct de vedere, declarând că reclamanţii nu puteau fi constrânşi să se afi lieze unui sindicat pentru a-şi păstra funcţiile:

Dreptul de a fonda şi de a se alătura sindicatelor reprezintă un aspect particular al libertăţii de asociere [...] Noţiunea de libertate implică o anumită măsură de libertate de alegere în ce priveşte exercitarea ei [...]

De aici nu rezultă că aspectul negativ al libertăţii de asociere a fi ecărei persoane ar ieşi complet de sub incidenţa Articolului 11 şi că orice constrângere de a se alătura unui sindicat este compatibilă cu intenţia acelei dispoziţii. Dacă am interpreta Articolul 11 în sensul că ar autoriza orice fel de constrângere în sfera apartenenţei la un sin-dicat, acesta ar echivala cu atingerea esenţei a însăşi libertăţii pe care acest articol urmăreşte să o garanteze (paragraful 52).


126

Este important de evidenţiat că, în obiter dicta (remărcă incidente), Cur-tea a notat că astfel de acorduri „closed shop” nu încalcă în mod automat şi necesar articolul 11. Dar anume în acest caz concret drepturile recla-manţilor garantate de articolul 11 au fost încălcate, deoarece în joc se afl a menţinerea serviciului lor. Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 11 în cauza Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei (1993). În acest proces, unui taximetrist i-a fost acordată o licenţă numai cu condiţia de a se alătura Asociaţiei conducătorilor de autovehicule. El a făcut aceasta, dar ulterior termenul lui de membru a expirat şi în acel moment Asociaţia i-a anulat licenţa. Trei ani mai târziu, Parlamentul islandez a promulgat o lege care cerea tuturor taximetriştilor să fi e membri ai Asociaţiei. Curtea a stabilit că impunerea legală a unei astfel de obligaţii de membru era disproporţională scopului urmărit.

Caracterul voluntar al libertăţii de asociaţii a constituit obiectul cauzei Chassagnou şi alţii c. Franţei (1999). Reclamanţii posedau terenuri într-o zonă unde legea aplicabilă impunea tuturor proprietarilor de parcele mai mici de o anumită dimensiune să devină membri ai „asociaţiei intercomu-nale de vânătoare acceptată” locale şi să transfere acesteia drepturile lor la vânătoare. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 11 menţionând că vânătoarea – un drept care nu este garantat de Convenţie – nu poate fi comparat cu libertatea de asociere care este garantată de acest instru-ment. Curtea de asemenea a subliniat că obligaţia legală a unei persoane de a se alătura unei asociaţii care urmăreşte scopuri fundamentale con-trare convingerilor persoanei vizate şi prin urmare o obligă să acţioneze în pofi da conştiinţei sale încalcă echilibrul just între interesele antagoniste şi nu poate fi considerat ca fi ind proporţional cu scopul urmărit.

Curtea a considerat că un individ poate fi obligat să se afi lieze anumior organizaţii pe motiv că acestea nu sunt „asociaţii” în sensul articolului 11. În cauza Le Compte, Van Leuven şi de Meyere c. Belgiei (1981), Comisia a fost de acord că medicii reclamanţi puteau fi obligaţi să se alăture Ordi-nului Medicilor din Belgia, pe motiv că acesta nu era o „asociaţie” în sensul articolului 11 deoarece el şi-a asumat prerogative de drept public cum ar fi supravegherea asupra exercitării artei medicale de către membrii săi.

3. Interzicerea sau dizolvarea unei asociaţii

După cum a fost indicat mai sus, Curtea în general dezaprobă orice restrân-gere guvernamentală asupra drepturilor garantate de articolul 11 înainte de exercitarea acestor drepturi. În cauza Sidiropoulos şi alţii c. Greciei (1998), guvernul a refuzat să înregistreze o asociaţie al cărui scop statutar era de a păstra şi a dezvolta cultura populară macedonă şi de a proteja tradiţiile religiei. Motivele înaintate în susţinerea refuzului de înregistrare era o suspi-ciune simplă că adevăratele intenţii ale fondatorilor asociaţiei vizau punerea


127

în cauză a integrităţii teritoriale a ţării. Constatând o încălcare a articolului 11, Curtea a evidenţiat că refuzul de a înregistra asociaţia au privat reclamanţii de orice posibilitate de a urmări – colectiv sau individual – scopurile fi xate în statutul asociaţiei şi astfel de a exercita dreptul în cauză. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că scopul era perfect clar şi legitim în viziunea a mai multor instrumente de protecţie a drepturilor omului. Ei de asemenea au subliniat că legislaţia greacă nu prevede un sistem efectiv de control preventiv al asociaţiilor cu scop nelucrativ şi prin urmare acordă instanţelor judecătoreşti autoritatea de a dizolva orice asociaţie care urmăreşte, după obţinerea înregistrăii, scopuri diferite de cele fi xate în statut. În speţă, înre-gistrarea fusese refuzată înainte ca asociaţia să fi început activitatea, in-stanţa judiciară naţională competentă asimilând bănuielile privind viitoarea activitate şi voinţa conducătorilor săi cu un pericol real.

Această antipatie a Curţii faţă de restrângerile preventive impuse libertăţii de asociere – care ia forma unui refuz de înregistrare a unei asociaţii sau permitea ca obiectivele sale statutare să fi e pasiv urmărite – se referă şi la acţiunile guvernului referitoare la partidele politice. Totodată, în ambele contexte, Curtea a considerat că un Stat poate dizolva o asociaţie (politică sau de altă natură) care s-a făcut vinovată de întreprinderea activităţilor incompatibile cu actul său de constituire. De asemenea, judecătorii de la Strasbourg au examinat cauze în care un partid politic a fost dizolvat sau interzis: în majoritatea cazurilor, ei au stabilit o încălcare a articolului 11 şi au refuzat să examineze plângerile invocate în temeiul articolului 10 al Convenţiei sau al articolului 3 din Protocolul nr. 1.

La fel ca şi restrângerile la libertatea de întrunire analizate mai sus, deciziile naţionale de interzicere a unui partid deseori se bazează pe discursuri sau alte manifestări ale libertăţii de exprimare ale conducă-torilor formaţiunii vizate. Curtea a menţionat în repetate rânduri că chiar şi enunţarea fermă a revendicărilor politice sau prezentarea programe-lor ce vizează stabilirea diferitor structuri organizaţionale politice într-o ţară nu pot justifi ca interzicerea unui partid, odată ce acesta nu incită la violenţă împotriva guvernului sau persoanelor care nu-i împărtăşesc ideile. Curtea a relevat încălcări ale drepturilor la libertatea de asociere în numeroase cauze în care un partid politic a fost interzis chiar dacă niciodată nu depăşise cadrul unei dezbateri democratice; reclamanţii în consecinţă s-au limitat la exprimarea opiniilor sale cu fermitate fără să fi întrecut totuşi limita incitării la violenţă (a se vedea, spre exemplu, Par-tidul socialist şi alţii c. Turciei (1998)). Curtea a adoptat o poziţie şi mai hotărâtă în cauza Partidul comunist unifi cat turc şi alţii c. Turciei (1998) constatând o încălcare a articolului 11 deoarece partidul a fost dizolvat chiar înainte de a-şi fi început activitatea, din singura cauză a statutului şi al programului său (mai exact a menţionării cuvântului „comunist” în denumirea sa). În aceste două cauze menţionate mai sus, judecătorii de la Strasbourg au evidenţiat că programul unui partid politic sau declara-


128

ţiile conducătorilor săi pot uneori ascunde obiective şi intenţii diferite de cele proclamate. Totodată, pentru a fi siguri de aceasta, ar fi necesar de a compara conţinutul acestor programe sau statute cu acţiunile partidului şi ale conducătorilor săi, precum şi a poziţiilor pe care ei le apără. În cazul în care Statul urmăreşte conducătorii unei asociaţii, Curtea de asemenea ia în considerare în mare măsură rezultatul procesului penal (Yazar şi alţii c. Turciei (2002): nici un conducător al partidului nu fusese acuzat de infracţiunile menţionate în susţinerea deciziei de dizolvare).

Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o în-călcare a articolului 11, ea a considerat această practică acceptabilă în ca-zul în care partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile apărate de Convenţia europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Par-tidul prosperării) şi alţii c. Turciei (2003), Curtea a susţinut acţiunea guver-nului în acest domeniul pe motiv că partidul reclamant dorea să introducă şariatul [legea islamică] în Turcia şi să instaureze un regim teocrat. Curtea a considerat că şariatul se abate de la valorile protejate de Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru judecătorii de la Strasbourg, atunci când conducătorii unei asociaţii (sau unui partid politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democraţiei şi lichi-darea drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratică, această asociaţie nu poate invoca protecţia Convenţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor măsuri preventive.

4. Limitările la protecţia sindicatelor

Curtea europeană a Drepturilor Omului nu consideră că dreptul de a constitui sindicate şi de a se afi lia la ele, garantat de articolul 11, cuprinde dreptul sin-dicatelor de a pretinde un anumit nivel de angajament din partea asociaţiilor patronale. Ea şi-a exprimat poziţia în cauzele Sindicatul Naţional al Poliţiei Belgiene (1975), şi Sindicatul Suedez al mecanicilor de locomotivă (1976) şi nu a stabilit nici o ingerinţă în drepturile garantate de primul paragraf al articolului 11. Judecătorii de la Strasbourg au indicat, în ambele hotărâri, că diminuarea utilităţii apartenenţei la un sindicat rezulta din politica generală a Statului ce vizează limitarea numărului de organizaţii sindicale invitate să negocieze convenţii colective şi că această politică, în sine, nu era incom-patibilă cu libertatea sindicală. În cele din urmă, Curtea însăşi a declarat că Articolul 11 nu protejează dreptul la grevă şi permite Statului să constrângă sindicatele să utilizeze alte mijloace pentru a apăra interesele profesionale ale membrilor săi (Schmidt şi Dahlström c. Suediei (1976)).

În cauza Wilson, National Union of Journalists, Palmer, Wyeth & The Natio-nal Union of Rail, Maritime & Transport Workers, Doolan şi alţii c. Regatului Unit (2002), reclamanţii (persoane particulare şi sindicate la care ele erau afi liate) denunţau o încălcare a drepturilor lor garantate de articolul 11:


129

patronii lor privaţi le-au oferit contracte personale prin care semnatarii se angajau de asemenea să renunţe la orice recunoaştere şi reprezentare sindicală. Reclamanţii care au refuzat să semneze acest contract aveau salariu mai mic decât al angajaţilor care au acceptat un acord personal. În consecinţă, patronul i-a informat că el a desfăcut convenţia colectivă şi nu recunoaşte sindicatul. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare, considerând că Statul şi-a asumat o obligaţie pozitivă de a supraveghea ca patronii – publici sau privaţi – să se conforme exigenţelor articolului 11.

În speţă [...] patronii puteau astfel să trateze mai puţin favorabil salariaţii care nu erau dispuşi să renunţe la o libertate care reprezintă o trăsătură esenţială a apartenenţei la un sindicat. Într-un asemenea comportament poate fi observată o descurajare sau o limitare a utilizării de către salariaţi a recursului la afi liere sindicală pentru protecţia intereselor lor [...] dreptul intern nu interzicea patronilor să ofere avantajuri salariaţilor care au renunţat la dreptul lor la o reprezentare sindicală, chiar dacă exercitarea viza şi rezulta cu încetarea negocierii colective şi reducerea astfel în mod esenţial a auto-rităţii sindicatului, din moment ce patronul nu acţiona în scopul de a împiedica sau de a descuraja salariatul individual să fi e membru al unui sindicat.

Sub incidenţa dreptului britanic care se aplica la epoca faptelor, era posibil ca un patron să submineze sau să suprimeze în mod efectiv capacitatea unui sindicat de a lupta pentru protecţia intereselor membrilor săi. Curtea [...] consideră că permiţând patronilor să recurgă la pârghii fi nanciare pentru a determina salariaţii să renunţe la drepturi sindicale importante, Statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a garanta benefi cierea de drepturi consacrate în articolul 11 al Convenţiei. Această neîndeplinire atrage încălcarea articolului 11 atât în ceea ce priveşte sindicatele re-clamante cât şi în ceea ce priveşte reclamanţii individuali (paragrafele 47 şi 48).

Totodată Curtea şi-a reafi rmat şi poziţia tradiţională: articolul 11 nu garan-tează un tratament particular faţă de sindicate şi membrii lor. Mai mult de-cât atât, nu este necesar ca patronul să recunoască un sindicat particular ca interlocutor în cadrul unei negocieri colective sau a unei alte activităţi odată ce dreptul intern nu prevede vreo obligaţie de acest tip.

5. Originalitatea dispoziţiilor restrictive ale articolului 11

Contrar altor articole din Convenţie cu structură similară, articolul 11 cu-prinde în paragraful 2 o dispoziţie care oferă Înaltelor Părţi Contractante la Convenţie puterea de a restrânge exercitarea drepturilor garantate de paragraful 1 membrilor forţelor armate, poliţiei sau funcţionarilor publici. În cauza Rekvényi c. Ungariei (1999), Curtea a refuzat să asimileze unei încălcări a articolului 10 sau 11 interdicţia constituţională pentru poliţie de a se dedica activităţilor politice sau de a se alătura unui partid politic.

Judecătorii nu au fost menţionaţi în mod special pe lista angajaţilor guver-namentali a căror libertate de asociere poate fi legitim limitată de Stat, iar unii dintre ei au contestat limitările care le-au fost impuse. În cauza N.F. c. Italiei (2001), reclamantul era un judecător care spontan a abandonat


130

franc-masoneria cu un an înainte de adoptarea – de către Consiliul superi-or al magistraturi – a unei directive ce declara apartenenţa la unele asoci-aţii incompatibilă cu exercitarea funcţiior judiciare. Persoana vizată ulterior a constituit obiectul unei avertizări pentru apartenenţă la franc-masonerie. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat textul directivei prea puţin clar pentru a corespunde criteriilor de legalitate în sensul Convenţiei. O asociaţie de supunere masonică ce regrupa mai multe loje de aseme-nea a introdus, în virtutea articolului 11, o plângere ce contesta o lege regională care impunea oricărui candidat la o funcţie publică în cadrul unui organ cu caracter regional să facă o declaraţie de neapartenenţă la o lojă masonică (Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italiei (2001)). Curtea a conchis, în ambele cauze, o încălcare a articolului 11.


131

Capitolul 13 – Dreptul la respectarea bunurilor: articolul 1 al Protocolului nr. 1


Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţi-ile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.

Articolulul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei garantează dreptul la res-pectarea bunurilor sale, noţiune cunoscută, de regulă, ca „drept de proprie-tate”. Astfel cum se întâmplă cu majoritatea drepturilor materiale garantate de Convenţie, Statul poate restrânge exercitarea dreptului de proprietate. El poate lipsi un individ de bunurile sale „pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege”. La fel, mai poate „adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform in-teresului general” sau pentru a asigura plata diferitor amenzi, taxe etc. De aceea, Statul benefi ciază de o mare libertate de apreciere în privinţa aces-tui articol. Este important de evidenţiat interpretarea largă ce o dă Curtea termenului „persoană juridică”.

1. Natura „bunurilor” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1

Curtea a examinat un anumit număr de cauze care i-au permis să deli-miteze natura „bunurilor” în sensul acestui articol. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt (obiecte mobile şi imobile), Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili, în special la activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de chirie (Mellacher şi alţii c. Austriei (1989), sau reclamaţii fi nanciare fondate pe neexecuta-rea obligaţiilor contractuale sau pe necesitatea de a plăti prejudicii (Ra-ffi neries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994). Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile obţinute în cadrul unui regim de pensio-nare sau securitate socială (Vasilopoulou c. Greciei (2002), o „speranţă legitimă” de a putea realiza un plan de amenajare aprobat la modul cu-venit (Pine Valley Developments Ltd. şi alţii c. Irlandei (1991), o creanţă a Statului (S.A. Dangeville c. Franţei (2002)), o autorizaţie obţinută în cadrul exploatării unei activităţi comerciale (Tre Traktörer Aktiebolag c. Suediei (1989), clientela (goodwill) constituită datorită unei activităţi (Van


132

Marle şi alţii c. Olandei (1986) şi o revendicare de indemnizaţie pentru expropriere (a se vedea mai jos).

În virtutea Convenţiei, bunul nu există decât în momentul în care proprietarul poate avansa o revendicare a bunului. Altfel spus, dreptul de proprietate nu cuprinde dreptul de dobândire a unui bun. De aceea, în cauza Marckx c. Belgiei (1979) (examinată anterior sub aspectele Articolelor 8 şi 14), Curtea a hotărât că o mamă căreia i se refuzase dreptul de a face un testament de proprietate fi icei sale, este victima unei încălcări a drepturilor garantate de Articolul 1 al Protocolului nr.1, ceea ce nu era cazul fi icei, căci speranţa de a dobândi un bun este protejată de acest Articol. În cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983) (cauză examinată anterior în temeiul Articolului 4 şi în con-tinuare al Articolului 14), Curtea a susţinut că obligaţia unui avocat de a fur-niza în mod gratuit anumite servicii nu privează persoana vizată de bunurile existente şi deci nu există o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr.1. Ju-decătorii de la Strasbourg de asemenea au considerat că această dispoziţie nu poate fi interpretată ca impunând o limitare mai mică libertăţii Statelor contractante de a alege condiţiile în care ei acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate înainte de ratifi carea Convenţiei (Jantner c. Slovaciei (2003)). Totodată, în cazul în care el decide să procedeze astfel, Statul vizat trebuie să respecte condiţiile enunţate în articolul 1 din Protocolul nr. 1. În cauza Brumărescu c. României (1999) şi în cauze similare, Curtea a conchis o încălcare deoarece guvernul pârât a refuzat să restituie bunurile naţionali-zate anterior în pofi da existenţei unei hotărâri defi nitive şi obligatorii în acest sens. (În aceste cauze, judecătorii deseori au ajuns la concluzia că pe lângă încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 exista şi o încălcare a dreptului la o instanţă judiciară (garantat de articolul 6).

2. „Respectarea” bunurilor

În interpretarea pe care au acordat-o expresiei „respectare” a bunurilor, Cur-tea deseori a făcut o distincţie, în egală măsură, între noţiunile de a fi lipsit de un bun şi cea de reglementare a utilizării acestui bun. De exemplu, în cauza Sporrong şi Lönnroth c. Suediei (1982), reclamanţii susţineau că hotărârea municipalităţii din Stockholm, autorizând exproprierea oraşului, cu privire la orice bun, şi în mod nelimitat, aduce astfel atingere dreptului de proprietate în sensul Articolului 1 din Protocolul nr.1. Curtea a hotărât că, deşi exproprie-rile în cauză permiteau în mod teoretic proprietarilor exercitarea dreptului de folosinţă şi de dispoziţie cu privire la acele bunuri, în practică, posibilitatea de a le exercita era într-atât de redusă, încât punerea în aplicare a legii suedeze încalcă de fapt dreptul de respectare a bunurilor. Ea a ajuns la o concluzie similară în cauza Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italiei (2000) în care Statul a expropriat un teren în virtutea unei proceduri accelerate pentru a construi un traseu: ulterior s-a dovedit a fi imposibil de a transmite bunul proprietarului, chiar după anularea decretului de expropriere care era ilegal.


133

În cauza Sporrong şi Lönnroth menţionată mai sus, Curtea şi-a reiterat poziţia: Convenţia în general obligă menţinerea unui echilibru între intere-sul general şi drepturile fundamentale ale unui individ. Ea a precizat ideile sale în această materie în cauzele Lithgow şi alţii c. Regatului Unit (1987) şi James şi alţii c. Regatului Unit (1986). În cea din urmă cauză, reclamanţii au contestat punerea în aplicare în Regatul Unit a unei legislaţii autorizând locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung din anumite imobile re-zidenţiale să preia dreptul de proprietate de la proprietar, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţei existent la data tranzacţiei. Concluzionând în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de proprietate, Curtea a declarat:

[…] noţiunea de „utilitate publică” este amplă prin natura sa […] Apreciind ca fi ind normal faptul că legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică şi socială, Curtea respectă modalitatea în care el concepe imperativele „utilităţii publice”, însă mai puţin atunci când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri rezonabile […]Un transfer de proprietate operat în cadrul unei politici legitime – de ordin social, economic sau de alt fel – poate răspunde ideii de „utilitate publică” chiar dacă în ansamblul său colectivitatea nu se serveşte sau nu profi tă ea însăşi de bunul despre care este vorba.

Guvernul francez şi-a extins limitele de apreciere în legătură cu „utilitatea publică” asigurând plata taxelor în cauza Hentrich c. Franţei (1994). În această cauză, autorităţile regionale şi-au exercitat dreptul de a face o tran-zacţie a unei proprietăţi private în conformitate cu legislaţia care le acorda un discernământ general în astfel de acţiuni, dar nu acorda posesorului proprietăţii private garanţii procedurale sufi ciente. Curtea a stabilit: faptul că Statul, atribuindu-şi puterea absolută de a înlocui orice cumpărător de bunuri imobiliare cu singura intenţie de a uşura oprirea fraudelor fi scale, a făcut ca persoana vizată să suporte o sarcină neproporţională. Astfel a fost stabilită o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr.1. Preemţiunea s-a afl at şi în centrul cauzei Beyeler c. Italiei (2000) în care judecătorii de la Strasbourg au soluţionat cauza în acelaşi sens. Guvernul italian a aşteptat mulţi ani înainte de a-şi exercita dreptul său de preemţiune asupra unei opere de artă de mare valoare, abordând astfel chestiunea legalităţii unei acţiuni aparent scutită de orice limită de timp. El de asemenea a acordat o indemnizaţie reclamantului pentru luarea bunului său la un preţ cu mult mai scăzut decât preţul de piaţă existent la momentul adoptării deciziei de-fi nitive. Considerând că ocrotirea operelor artistice se referă incontestabil la interesul general, judecătorii de la Strasbourg au considerat că guvernul s-a îmbogăţit pe nedrept pe seama reclamantului.

Arbitrarul a fost în joc, de asemenea, în cauzele Katikaridis şi alţii c. Greciei (1996) şi Tsomtsos şi alţii c. Greciei (1996). Aceste cauze implică depose-darea de proprietate în scopul construirii unei autorute, fi ind aplicat statutul care stabilea o prezumţie irecuzabilă conform căreia plusvaloarea obţinută din munca de amenajare a drumului constituia o indemnizaţie sufi cientă pen-


134

tru persoanele în cauză. Curtea a hotărât că lipsa fl exibilităţii sistemului de acordare a indemnizaţiilor şi în particular imposibilitatea obţinerii unei decizii judiciară care să determine pierderile reale datorate exproprierii constituie o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr.1. În hotărârea sa Chassagnou c. Franţei (1999), Curtea în aceeaşi modalitate a asimilat unei încălcări a arti-colului 1 din Protocolul nr. 1 obligarea micilor proprietari agricoli să transfere drepturile lor de vânătoare în baza unei legi ce presupunea că acest sport este o activitate pe care doreşte s-o practice toată lumea.

Dreptul la „respectarea” bunurilor este încălcat atunci când un guvern nu permite accesul unui proprietar la bunul său pe parcursul a mai mulţi ani, astfel împiedicându-l să-l folosească sau de a exercita un oarecare control asupra utilizării proprietăţii sale. Curtea a ajuns la această concluzie în cauza Loizidou c. Turciei (1996), în care a respins un şir de argumente guvernamentale, inclusiv şi cel conform căruia situaţia politică din Cipru justifi că menţinerea refuzului de a-i permite unui cetăţean grec-cipriot ac-cesul la proprietatea sa, afl ată pe teritoriul controlat de Turcia. Curtea a observat că un „obstacol în fapt poate duce la încălcarea Convenţiei la fel ca şi un obstacol juridic”.

3. Controlul asupra folosirii bunurilor

Curtea a examinat numeroase cauze în care proprietarii unităţilor de lo-cuinţe se plângeau de controlul guvernului asupra folosirii proprietăţii. În afară de cauza Mellacher menţionată anterior, Curtea a mai examinat încă două cauze în care proprietarii apartamentelor nu puteau să obţină execu-tarea hotărârii de expulzare eliberată contra locatarilor cu un rang impor-tant. Curtea a ajuns la rezultate diferite în fi ecare cauză. În cauza Spadea şi Scalabrino c. Italiei (1995), ea a stabilit că reclamanţii nu au convenit asupra necesităţii de a locui în apartamentele în cauză, iar locatarii erau femei în vârstă, cu un venit modest, care au cerut autorităţilor oraşului să le găsească un loc de trai cu o chirie mică. Astfel nu a fost stabilită o încăl-care a Articolului 1 din Protocolul nr. 1. Însă în cauza Scollo c. Italiei (1995), totuşi, a fost stabilită o încălcare, deoarece reclamantul a adus dovada handicapului său fi zic şi a demonstrat necesitatea de a locui împreună cu familia sa în apartamentul în cauză.

Într-o serie de cauze care vizau Italia, Curtea a stabilit o încălcare în mod sistematic a articolului 1 din Protocolul nr. 1 într-o situaţie în care proprie-tarul bunurilor a obţinut o hotărâre judiciară defi nitivă de restituire a aces-tora, dar în care autorităţile executive au impus autoritar un calendar diferit pentru expulzările necesare pentru a da efect acestor hotărâri, astfel ca-uzând o întârziere considerabilă (a se vedea, spre exemplu, Immobiliare Saffi c. Italiei (1999)). Curtea a menţinut această poziţie în alte cauze în care autorităţile nu s-au conformat hotărârilor judiciare defi nitive (Antonet-to c. Italiei (2000): nedemolarea unui imobil construit ilegal; Satka şi alţii


135

c. Greciei (2003): restricţii îndelungate pentru utilizarea unui teren care rezulta dintr-un decret succesiv şi care îl califi ca ca spaţiu public şi priva de orice efect deciziile pronunţate de către jurisdicţiile competente; Iatridis c. Greciei (1999): refuzul autorităţilor executive de a înapoia bunul recla-mantului în calitate de locatar, după anularea unei hotărâri de expulzare). Un anumit număr de cauze semnifi cative au fost abordate în Statele părţi în tranziţie spre democraţie care au introdus diverse sisteme de restituire sau indemnizare a bunurilor naţionalizate de către regimurile precedente. În unele procese, Curtea a evidenţiat o „încălcare continuă” a articolului 1 din Protocolul nr. 1: reclamantul a obţinut o hotărâre validă care ordona restituirea bunului naţionalizat – uneori cu mulţi ani înainte de ratifi carea Convenţiei de către Statul vizat – dar această hotărâre niciodată nu a fost aplicată: Zwierzyński c. Poloniei (2001) şi Vasilescu c. României (1998). În acest tip de cauze, Curtea deseori relevă şi o încălcare a dreptului la o instanţă judiciară garantat de articolul 6 al Convenţiei.

Curtea a examinat uneori cauze în care reclamanţii depuneau plângeri asu-pra controlului folosirii proprietăţii în cadrul proceselor penale. În cauza Rai-mondo c. Italiei (1994), autorităţile italiene au sechestrat o mare parte din proprietatea care îi aparţinea unui bărbat suspectat de legături cu mafi a, aş-teptând până când el va confi rma că proprietatea a fost achiziţionată legal. Curtea nu a stabilit o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. 1, accentuând scopurile, pentru care mafi a foloseşte proprietatea, difi cultăţile cu care se confruntă guvernul în lupta împotriva mafi ei şi natura mandatelor de seches-tru. Curtea la fel nu a stabilit vreo încălcare într-o cauză, în care se contesta sechestrarea unui apartament, necesar ca probă în cadrul unui proces penal (Venditelli c. Italiei (1994)). În ambele cauze Curtea a stabilit încălcări atunci, când guvernul nu a întreprins acţiuni imediate pentru a restabili posibilitatea folosirii depline a proprietăţii în conformitate cu procedurile în cauză.

4. Reparaţii în caz de deposedare de proprietate

Curtea a examinat câteva cauze în care reclamanţii se plângeau de difi cul-tăţile legate de obţinerea compensaţiilor în caz de deposedare de proprie-tate. Pentru a determina dacă anumite măsuri guvernamentale corespund exigenţelor cerute de Articolul 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a examinat mai mulţi factori: complexitatea legilor şi procedurilor ce guvernează probleme-le exproprierii şi compensării (Zubani c. Italiei (1996), durata proceselor în legătură cu fi ecare dintre două acţiuni (Zubani şi Matos e Silva, Lda şi alţii c. Portugaliei (1996)), prejudiciul rezultând din durata privării (Guille-min c. Franţei (1997)) şi caracterul adecvat al compensaţiei ţinând cont de întârzierile de plată (Guillemin c. Franţei şi Akkuş c. Turciei (1997)).

Curtea a stabilit o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. 1 atunci când Statele Părţi la Convenţie au încercat, prin jocul legii, să evite obligaţiile lor de a despăgubi indivizii pentru deposedarea de proprietatea lor (a se


136

vedea, spre exemplu, Ex-regele Greciei şi alţii c. Greciei (2000). Un Stat nu poate în mod unilateral să modifi ce sau să rezilieze un contract încheiat cu o persoană privată fără a plăti compensaţii pentru pierderile pe care aceasta le-a suferit; de asemenea, un legislator nu poate anula indemni-zaţia efectuată în virtutea acestei modifi cări sau rezilieri (Compania Stran Greek Refi neries şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994)). La fel, un guvern nu poate anula, prin jocul legii, creanţele deja achitate contra unui grup particular de persoane sau contra Statului (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei (1995)).

S-ar cuveni să menţionăm că includerea unei referinţe la „principiile gene-rale ale dreptului internaţional” în articolul 1 al Protocolului nr. 1 prezintă cel puţin o utilitate dublă în viziunea obligaţiei Statului de a acorda indem-nizaţii persoanelor în baza bunurilor care le-au fost luate:

Mai întâi, ea permite necetăţenilor de a utiliza direct mecanismul Convenţiei pentru a invoca drepturile lor în baza principiilor pertinente ale dreptului internaţional, fără de care ei ar fi trebuit să încerce să obţină recurs la cale diplomatică sau în altă modalitate disponibilă de reglementare. Într-al doilea rând, ea le-a păstrat situaţia împiedicându-i să pretindă că intrarea în vigoare a Protocolului nr. 1 (P1) a avut ca efect restrângerea drepturilor lor (James şi alţii c. Regatului Unit (1986) şi Lithgow şi alţii c. Regatului Unit (1986).

Curtea a considerat că această diferenţă de tratament nu ar trebui să fi e asimilată unei încălcări a interzicerii discriminărilor consfi nţită de articolul 14 al Convenţiei, cu atât mai mult că deseori există raţionamente adecvate pentru a stabili o distincţie între cetăţeni şi necetăţeni din punctul de vede-re al indemnizaţiei, în primul rând în ceea ce priveşte atribuirea unui bun în cadrul unei reforme sociale. Curtea a subliniat că necetăţenii sunt mai vulnerabili din punctul de vedere al legislaţiei interne, în măsura în care, spre deosebire de cetăţeni, ei niciodată nu au participat la alegeri sau la desemnarea autorilor ei şi nu au fost consultaţi în cadrul adoptării ei. Într-al doilea rând, chiar dată atribuirea unui bun trebuie întotdeauna să intervină în interesul public, diferite consideraţiuni pot fi aplicate cetăţenilor şi nece-tăţenilor şi ar putea exista un raţionament legitim de a obliga cetăţenii să poarte o parte mai mare din povara interesului public. Totodată, Curtea a considerat că în caz de expropriere ilegală, principiul reparaţiei integrale (restitutio in integrum) trebuie să fi e aplicat în egală măsură şi cetăţenilor şi necetăţenilor (Papamichalopoulos şi alţii c. Greciei (1993)).

5. Articolul 1 al Protocolului nr.1 şi alte articoleale Convenţiei

Reclamanţii înaintau foarte des plângeri conform cărora Statul nu numai că le-a încălcat dreptul la proprietate, dar nici nu le-a oferit garanţii proce-durale sufi ciente pentru a contesta deciziile în materie. În primele cauze care abordau aceste două plângeri, Curtea a considerat că deşi materia-


137

litatea acţiunilor Statului cu privire la Articolul 1 al Protocolului nr. 1 poate evidenţia marja de apreciere a acestuia, calitatea procedurilor oferite indi-vidului care doreşte să le conteste cade adesea sub exigenţa procesului echitabil enunţat de articolul 6.1 (Allan Jacobsson (1989); Hakansson şi Sturesson (1990) şi Langborger (1989) toţi contra Suediei). Mai recent, Curtea a constatat de asemenea o încălcare a articolului 6 şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 într-o cauză în care durata proceselor civile a avut un efect negativ neproporţional asupra benefi cierii dreptului de proprietate (Luordo c. Italiei (2003)). Secţiunile precedente ale acestui capitol exa-minează alte contexte în care Curtea a examinat plângeri care invocau încălcarea concomitentă a acestor două dispoziţii.

În fi ne, după cum a fost menţionat, în cazul în care un Stat nu poate să respingă alegaţiile de destrugere a bunurilor (mobile sau imobile) private, Curtea conchide concomitent o încălcare a dreptului la respectarea domi-ciliului garantat de articolul 8 şi a dreptului la respectarea bunurilor garan-tat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Akdivar şi alţii c. Turciei (1996), Selçuk şi Asker c. Turciei (1998) şi numeroase alte cauze identice contra Turciei). Judecătorii de la Strasbourg au relevat o „încălcare continuă” a acestor dispoziţii în cauza interstatală Cipru c. Turciei (2001) din două consideren-te. În primul rând, refuzând proprietarilor ciprioţi greci a bunurilor imobile din partea de nord a Ciprului accesul, controlul, uzufructul şi benefi cierea de aceste drepturi de proprietate; într-al doilea rând, din cauza incapacităţii autorităţilor din nordul Ciprului de a garanta drepturile de proprietate cipri-oţilor greci care şi-au părăsit pământurile sau au dorit să le lase moştenire părinţilor care locuiesc în partea de sud a insulei.


138


139

Capitolul 14 – Dreptul la instruire: articolul 2 al Protocolului nr. 1


Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul pă-rinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ în conformitate cu convin-gerile lor religioase şi fi lozofi ce.

Dreptul la instruire în sensul acestui Articol cuprinde trei elemente inter-dependente. În prima sa frază, articolul stipulează că Statul nu trebuie să refuze nimănui dreptul la instruire, aceasta însemnând că el nu poate atenta la exercitarea dreptului unui individ la instruire, spre exemplu, îm-piedicându-l să recurgă la posibilităţile de instruire oferite de către Stat. Cea de-a doua frază a articolului enunţă alte două elemente componente ale dreptului la instruire. Mai întâi, îi conferă Statului o putere discreţionară totală pentru a determina natura şi amploarea participării sale la instruire şi la învăţământ. În general aceasta înseamnă că Statul nu deţine anumite posibilităţi de a oferi instruire sau de a garanta că orice individ va obţine instruirea pe care şi-o doreşte. În continuare, această frază garantează dreptul părinţilor de a li se respecta convingerile atunci când e vorba de instruirea copiilor lor.

În cauza Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen c. Danemarcii (1976), Curtea a stabilit rolul important pe care îl are instruirea într-o societate democratică, ob-servând că cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr.1 în special:

are în vedere (...) apărarea posibilităţii unui pluralism educativ, esenţial pentru con-servarea „societăţii democratice”, astfel cum este aceasta concepută de către Con-venţie. Ţinând seama de importanţa Statului modern, mai ales prin intermediul învă-ţământului public, acest deziderat trebuie realizat.

Spre deosebire de alte articole ale Convenţiei, care garantează proteja-rea unor drepturi materiale, articolul 2 din Protocolul nr.1 este structurat în termeni negativi: Statul nu este obligat să garanteze respectarea dreptului în cauză dar, în primul rând, el nu trebuie să-l refuze. Această dispoziţie situează Statul într-o bună poziţie pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor de încălcare, căci se poate dovedi difi cil pentru un individ să argumenteze cu sufi cientă energie că Statul are obligaţia de a nu se amesteca în exerci-tarea dreptului şi/sau să acţioneze afi rmativ pentru a garanta respectarea dreptului la instruire. În schimb, individului îi revine obligaţia să stabilească refuzul Statului privind dreptul său la instruire – ceea ce situează mult mai sus nivelul de abordare a problemelor, fi ind vorba de principii ale neames-tecului sau de o obligaţie pozitivă din partea Statului. Până la fi nele anului 2003, Curtea a stabilit această încălcare doar în două cauze. În cauza in-


140

terstatală Cipru c. Turciei (2001), guvernul reclamant afi rma că copiii Cipri-oţilor greci care locuiesc în nordul insulei erau lipsiţi de dreptul la instruire deoarece Republica turcă a Ciprului de Nord (RTCN) a renunţat la instituţi-ile medii care anterior ofereau un învăţământ conform tradiţiei lingvistice a cirprioţilor greci. În faţa organelor Convenţiei, Guvernul pârât a susţinut că copiii care doreau să benefi cieze de o instruire de acest tip erau liberi să frecventeze o şcoală din partea de sud a Ciprului. Constatând o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1, judecătorii de la Strasbourg au menţionat totodată că guvernul pârât a impus restricţii la introarcerea copiilor vizaţi în nordul insulei în timpul şi după frecventarea lor a instituţiilor medii de învăţământ din sud, fapt ce constituia o ingerinţă neproporţională în bene-fi cierea de viaţa lor familiară pentru a-şi putea exercita dreptul fundamental la instruire. De asemenea, ei au subliniat că guvernul pârât în realitate, a organizat învăţământul primar în limba greacă şi că el ar fi putut face ace-laşi lucru şi referitor la învăţământul mediu.

În cauza Campbell şi Cosans c. Regatului Unit (1982), mamele reclamante se plângeau de recurgerea la pedepse corporale în scopul impunerii disci-plinei în şcolile publice din Scoţia frecventate de copiii lor. În aceste cereri comune se susţinea în mod deosebit că recurgerea la pedepse corporale în şcoală încalcă drepturile garantate prin cea de-a doua frază a articolului 2, de a asigura ca educaţia copiilor lor să fi e în conformitate cu convingerile fi lozo-fi ce ale părinţilor. Cea de-a doua reclamantă la fel susţinea că suspendarea fi ului său de la şcoală încalcă dreptul la instruire garantat de prima frază a articolului. Curtea a stabilit încălcări în ambele cauze. Ea a examinat mai întâi argumentul Guvernului Regatului Unit, conform căruia funcţiile relative la administrarea internă a unei şcoli nu ţin de domeniul „educaţiei” şi al „învă-ţământului” în sensul articolului 2. În opinia judecătorilor de la Strasbourg:

Educaţia copiilor este suma procedeelor prin care, în orice societate, adulţii au tenta-ţia de a transmite celor mai tineri convingerile lor, obiceiurile sau alte valori, în timp ce învăţământul sau instruirea au în vedere în mod deosebit transmiterea cunoştinţelor şi formarea intelectuală [...]

Se poate susţine, într-un sens, că pedepsele corporale rezultă din administrarea in-ternă a unei şcoli care face uz de ele, dar în acelaşi timp constituie unul dintre proce-deele prin care aceasta încearcă să atingă scopul pentru care a fost creată, inclusiv dezvoltarea şi modelarea caracterului şi spiritului elevilor săi.

Curtea a examinat în continuare natura convingerilor fi lozofi ce ale părinţilor:Având în vedere Convenţia ca un tot întreg, [...] expresia „convingeri fi lozofi ce” în pre-zentul context denotă, în opinia Curţii, acele convingeri care merită respectul într-o „societate democratică” [...] şi nu sunt incompatibile cu demnitatea persoanei şi, mai mult, nu vin în contradicţie cu dreptul fundamental al copilului la instruire, prima frază a Articolului 2 dominând ansamblul acestei dispoziţii [...]

Opiniile reclamanţilor au tratat un aspect grav şi important al vieţii şi conduitei umane: integritatea persoanei, legitimitatea sau neligitimitatea aplicării unor pedepse corpo-rale şi eliminarea angoasei care suscită riscul unui tratament asemănător. Aceste opinii corespund fi ecărui criteriu din cele enumerate anterior.


141

Concluzionând în sensul unei încălcări a celei de a doua fraze a articolului 2, Curtea a examinat în continuare dacă Statul împiedicase exercitarea dreptului la instruire a unui copil căruia i s-a interzis să frecventeze şcoala, pe temeiul celei dintâi fraze. Comisia apreciase ca fi ind inutilă examinarea acestei probleme, căci ea o considerase subsumată încălcării prevăzute în cea de a doua frază a articolului, Curtea a considerat, totuşi, să statueze în mod separat asupra acestui punct:

Fără îndoială, pretenţiile Dnei Cosans în legătură cu articolul 2 îşi au originea, şi una, şi cealaltă, în existenţa pedepsei corporale ca o măsură disciplinară în şcoala frecventată de fi ul său [...] dar există o diferenţă apreciabilă între elementele reale ale ambelor plângeri. În cazul celei de-a doua fraze, reclamanta se plângea cu privire la frecventarea unei instituţii în care se recurge la o anumită practică, în timp ce pe temeiul celei dintâi ea se plângea de interzicerea de a o frecventa; această din urmă situaţie produce consecinţe de mai mare importanţă [...]

Articolul 2 constituie un tot ce domină prima sa frază, dreptul enunţat în cea de a doua frază sprijinindu-se pe dreptul fundamental la instruire [...]

În cele din urmă, cele două afi rmaţii se disting net datorită bazei lor juridice, una referindu-se la dreptul părintelui şi alta la dreptul copilului [...]

Dreptul la instruire, garantat de prima frază, cere, prin însuşi natura sa, o reglemen-tare din partea Statului, dar nu trebuie niciodată să-i atingă substanţa şi nici să aducă atingere altor drepturi consacrate de Convenţie şi de Protocoale.

În afară de cauza Cipru c. Turciei (2001), judecătorii de la Strasbourg au examinat diferite plângeri în care o politică sau o practică specifi că unui Stat era asimilată de fapt cu o încălcare a dreptului la instruire: niciuna din ele nu a avut câştig. În cauza privind anumite aspecte ale legilor cu privire la utilizarea limbilor în instruire de Belgia (Cauza Lingvistică Belgia-nă,1968), reclamanţii francofoni cu reşedinţa în partea fl amandă a Belgiei se plângeau că Guvernul belgian le-a refuzat să-şi educe copiii în limba franceză, încălcându-se astfel drepturile ce le aparţineau în conformitate cu articolul 2 din Protocolul nr.1. Curtea a descris conţinutul şi domeniul de aplicare a dispoziţiei invocate în felul următor:

Formularea negativă (a dreptului la instruire) confi rmă [...] că părţile Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga să-şi organizeze, pe cheltuiala lor, sau să subvenţioneze un învăţământ având o formă sau un conţinut determinat [...]

Toate Statele membre ale Consiliului Europei [...] au [...] un sistem de învăţământ general şi ofi cial [...] Nu poate fi deci vorba de a obliga fi ecare Stat să creeze un asemenea sistem, ci numai să garanteze persoanelor afl ate sub jurisdicţia Părţilor Contractante dreptul de a se servi, în principiu, de mijloacele de instruire existente la momentul dat [...]

Prima frază a articolului 2 din Protocolul nr.1 garantează în consecinţă, în primul rând, un drept de acces la instituţiile şcolare existente la un moment dat, acest acces nu constituie decât o parte a dreptului la instruire. Pentru ca „dreptul la instruire” să producă efecte utile, mai trebuie, în mod deosebit, ca individul care este titular al unui asemenea drept să aibă o posibilitate de a benefi cia de învăţământul urmat, adică de dreptul de a obţine, conform regulilor în vigoare în fi ecare Stat şi sub o formă sau alta, recunoaşterea ofi cială a studiilor efectuate [...]


142

Dreptul la instruire, garantat de prima frază a articolului 2 din Protocolul nr.1, implică, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea Statului [...] O astfel de reglementare nu trebuie niciodată să aducă atingere substanţei acestui drept, şi nici să contravină altor drepturi consacrate de Convenţie.

Cu privire la diferite chestiuni litigioase abordate de reclamant, Curtea a stabilit o încălcare doar într-un singur caz. Legislaţia belgiană permite co-piilor vorbitori de limbă fl amandă cu reşedinţa în anumite regiuni francofo-ne de a avea acces la şcolile fl amande din regiunile învecinate, dar fără a acorda acelaşi drept copiilor vorbitori de limbă franceză. Curtea a declarat că aceasta constituie o încălcare a dispoziţiei antidiscriminatorii a articolu-lui 14, combinat cu articolul 2 din Protocolul nr.1:

Condiţia reşedinţei nu este impusă în interesul instituţiilor şcolare, de raţionamente de ordin administrativ sau fi nanciar; ea ţine, în cazul reclamanţilor, doar de consi-derente referitoare la limbă. În afară de aceasta, măsura litigioasă nu respectă în întregime, în majoritatea cauzelor cu privire la reclamanţi şi la copiii lor, raportul de proporţionalitate dintre mijloacele utilizate şi scopul urmărit [...]

Exercitarea dreptului de instruire astfel cum acesta este conceput de Curte, şi mai cu seamă a dreptului de a avea acces la instituţiile şcolare existente, nu este, din acest punct de vedere, garantată tuturor, fără vreo discriminare întemeiată, în spe-cial, pe limbă.

Aceste trei cauze menţionate mai sus au tratat accesul la instruire ca atare. Organele Convenţiei de asemenea au examinat mai exact natura respectării drepturilor părinteşti cât priveşte datoria lor de asigurare a învăţăturii. Cauza principală în materie este Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen c. Danemar-cii (1976), în care câţiva părinţi au protestat împotriva introducerii educaţiei sexuale în programele şcolilor daneze. Problema devenea complicată prin faptul că Statul integrase educaţia sexuală într-un important număr de dis-cipline, ceea ce nu făcea posibil de a soluţiona cu uşurinţă preocupările pă-rinţilor, permiţându-le, de exemplu, să-şi retragă copiii de la anumite cursuri care nu corespundeau convingerilor lor. Curtea a descris în următorii termeni fundamentul fi lozofi c al clauzei de „respectare a drepturilor părinteşti”:

Achitându-şi o datorie naturală faţă de copiii lor, fi ind în primul rând responsabili pen-tru „asigurarea educaţiei şi instruirii”, părinţii pot cere Statului să li se respecte con-vingerile religioase şi fi lozofi ce. Dreptul lor corespunzând deci unei responsabilităţi strâns legate de valorifi carea şi de exercitarea dreptului la instruire.

Curtea a descris în continuare natura responsabilităţii Statului în acest do-meniu:

Cea de a doua frază a articolului 2 presupune în schimb că Statul, achitându-şi obli-gaţiile asumate în materie de educaţie şi de învăţământ, veghează asupra faptului ca informaţiile şi cunoştinţele cuprinse în program să fi e difuzate într-o manieră obiecti-vă, critică şi pluralistă. Statului îi este interzis să urmărească un scop de îndoctrinare care să poată fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi fi lozofi ce ale părinţilor. Acolo se situează limita ce nu trebuie depăşită.

Curtea a mai declarat că legalizarea şcolilor private nu constituie un răs-puns adecvat preocupărilor părinţilor, căci aceasta ar conduce la un re-


143

zultat inadmisibil în sensul că ar fi „respectate” doar drepturile părinţilor înstăriţi. De aceea, dacă Statul poate autoriza elevii să se lipsească de cursurile care ar aduce atingere convingerilor părinţilor sau să frecventeze şcoli private, aceste opţiuni nu l-ar scuti în mod automat de responsabilita-tea de a-şi achita obligaţiile care îi revin potrivit articolului 2 din Protocolul nr.1 în cadrul sistemului şcolilor publice. În această cauză, Curtea a decla-rat că dacă, în principiu, educaţia sexuală ar insufl a judecăţi de valoare, practică ce ar putea încălca drepturile părinţilor, în speţă, totuşi, măsurile luate de Guvernul danez erau acceptabile, pentru că acestea urmăreau informarea, dar nu îndoctrinarea elevilor.


144


145

Capitolul 15 – Dreptul la alegeri libere: articolul 3 al Protocolului nr. 1


Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, ale-geri libere prin vor secret, în condiţii care asigură libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ.

Articolul 3 din Protocolul nr.1 reprezintă singura dispoziţie de fond a Con-venţiei, care nu exprimă un drept sau o libertate şi care nu presupune ne-amestecul Statului. Această dispoziţie însă enunţă clar o obligaţie pozitivă pentru Stat. În cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a subliniat im-portanţa drepturilor garantate de acest articol şi a precizat că „existenţa unui corp legislativ reprezentativ, ales la intervale rezonabile, constituie baza unei societăţi democratice”.

Organele Convenţiei au examinat doar câteva cauze ce abordează pro-bleme în temeiul Articolului 3 din Protocolul nr.1. În cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei (1987), reclamanţii francofoni susţineau că legea bel-giană impunând candidaţilor aleşi în Consiliul Flamand depunerea unui jurământ în faţa Parlamentului în limba fl amandă, împiedică astfel alegă-torii francofoni să voteze pentru un candidat francofon, ceea ce contravine clauzei libertăţii de a alege. De la bun început, Curtea a subliniat că artico-lul 3 din Protocolul nr.1 „consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic este de o importanţă capitală”. Curtea a declarat în continuare că articolul nu obligă instaurarea unui sistem politic particular, spre exem-plu scrutinul majoritar sau în două tururi, sau reprezentarea proporţională. Cu atât mai mult el nu obligă de a acorda aceeaşi greutate tuturor voturilor în cadrul sistemului de pontaj, nici de a garanta tuturor candidaţilor şanse egale de câştig. Conform opiniei Curţii, libertatea de apreciere acordată Statului, care este exercitată ţinând seama de evoluţia politică particula-ră a ţării în cauză, nu oferă organelor Convenţiei decât posibilitatea de a evalua în ce măsură condiţiile impuse de Stat contravin sau nu esenţei drepturilor protejate.

În cauza Gitonas şi alţii c. Greciei (1977), Curtea nu a stabilit o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1 atunci când legea internă interzicea înaintarea candidaturii oricărei persoane care a deţinut un post ofi cial o perioadă mai mare de trei luni în decursul a trei ani până la alegeri. La aceeaşi concluzie ea a ajuns şi în cauza Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea înalţilor funcţionari ai colectivităţilor locale la anumite activităţi politice. În aceste cauze, judecătorii de la Strasbourg au considerat


146

că protecţia drepturilor terţilor la o democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale funcţionarilor, în numele imparţialităţii lor politice, nu este un mijloc neproporţional în raport cu scopul vizat.

În cauza Sadak şi alţii c. Turciei (nr. 2) (2002), reclamanţii au fost obligaţi să-şi părăsească funcţia de deputat după dizolvarea partidului lor politic de către Curtea constituţională pe motiv că fostul său preşedinte a pronunţat – în străinătate – anumite discursuri şi că comitetul său central a publicat o declaraţie scrisă care reda situaţia kurzilor în Turcia. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că dizolvarea imediată şi permanentă a partidului vizat şi încheierea consecutivă a mandatului parlamentar al reclamanţilor constituia o măsură extrem de severă care nu putea fi pro-porţională în raport cu un scop legitim vizat de către guvernul pârât. Curtea a subliniat că această măsură litigioasă „era incompatibilă cu însăşi esenţa dreptului de a fi ales şi de a-şi exercita mandatul, recunoscut reclamanţilor de articolul 3 al Protocolului 1, şi a atentat la puterea suverană a electora-tului care i-au ales deputaţi” (paragraful 40).

De asemenea Curtea a relevat o încălcare a articolului 3 din Proto-colul nr. 1 într-o cauză în care reclamanta s-a plâns de faptul că numele său a fost retras de pe lista candidaţilor la alegeri generale, pe motiv că, în conformitate cu dreptul intern, ea nu cunoştea sufi cient de bine unica limbă de lucru a parlamentului. Curtea a acceptat ideea că Statul impune parlamentului săi o singură limbă de lucru şi prin urmare obligă deputaţii săi să posede anumite aptitudini lingvistice. Totodată, în aceste circum-stanţe, judecătorii de la Strasbourg au considerat că reclamantei ia fost impusă o normă diferită, spre deosebire de alţi candidaţi, iar cunoştinţele sale lingvistice au fost evaluate – conform metodelor neprevăzute de lege – de către un singur şi unic funcţionar care benefi cia în această materie de o putere exorbitantă şi care a supus-o unui interviu esenţial cu privire la motivele orientării sale politice (Podkolzina c. Letoniei (2002)).

În cauza Labita c. Italiei (2000), guvernul a retras reclamantul de pe listele electorale pe motiv că acesta era bănuit de apartenenţă la mafi a. Recu-noscând că o asemenea măsură poate fi considerată ca urmărind un scop legitim atunci când vizează un membru al mafi ei, judecătorii de la Stras-bourg au menţionat că suspendarea dreptului de vot a continuat şi după achitarea persoanei vizate. Rezultă că menţinerea radierii de pe listele electorale nu se mai sprijinea pe un element concret care permitea „bănu-irea” reclamantului de apartenenţă la mafi a: a avut loc deci o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1.

În cauza Matthews c. Regatului Unit (1999), Curtea a constatat o încălcare a articoului 3 din Protocolul nr. 3 deoarece un cetăţean al Gibraltarului a solicitat să fi e înscris pe listele electorale în perspectiva alegerilor în Par-lamentul european, dar a obţinut un refuz pe motiv că actul CE din 1976


147

(relativ la alegeri directe) precizează că Regatul Unit nu aplică dispoziţiile acestui instrument doar în ceea ce priveşte regatul Unit. Constatând o în-călcare, judecătorii de la Strasbourg au remarcat că Parlamentul european constituie un organ legislativ important al Uniunii Europene legislaţia că-reia afectează populaţia Gibraltarului în aceeaşi măsură ca şi orice alt text de lege din dreptul intern. De asemenea ei au menţionat că regatul Unit a extins aplicarea Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi a Protocolului nr. 1 asupra Gibraltarului cu mult înainte de adoptarea actului comunitar în cauză. Această hotărâre cuprinde o analiză completă privind natura cor-pului legislativ în sensul Convenţiei şi rolul său în promovarea unui regim politic cu adevărat democratic.


148


149

Capitolul 16 – Drepturile cetăţenilor şi străinilor: articolul 16 din Convenţie, articolele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4 şi articolul 1 din Protocolul nr. 7


1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe terito-riul statului al cărui cetăţean este.

2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.


Expulzările colective ale străinilor sunt interzise.


1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate fi ex-pulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să aibă posibilitatea:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) să ceară examinarea cazului său; şi

c) să ceară să fi e reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente sau a uneia sau a mai multor persoane desemnate de această autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în para-graful 1. a, b şi c al acestui articol, atunci când această expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.

Protocoalele Convenţiei enunţă mai multe dispoziţii ce se referă la dreptu-rile străinilor având „reşedinţă legală” pe teritoriul Înaltelor Părţi Contrac-tante. Convenţia însăşi nu conţine decât o singură dispoziţie ce aduce restrângeri acestor drepturi. Se are în vedere articolul 16:

Nici o dispoziţie a Articolelor 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înal-telor Părţi Contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.

Acest articol enunţă o excepţie care ţine deopotrivă de principiul de nedis-criminare în sensul articolului 14 şi de principiul conform căruia orice Înaltă Parte Contractantă trebuie să garanteze oricărei persoane afl ate sub ju-risdicţia sa drepturile şi legităţile fundamentale consacrate de Convenţie. Până în prezent, Curtea a examinat doar câteva cauze care abordau pro-bleme în conformitate cu articolul 16. În cauza Piermont c. Franţei (1995), o cetăţeană germană, care era deputat european, s-a plâns pe anumite restricţii asupra libertăţii sale de exprimare şi mişcare impuse ei de auto-


150

rităţile franceze în timpul călătoriei sale în Polynesia franceză. Guvernul francez a invocat articolul 16 pentru a justifi ca restricţiile impuse asupra libertăţii exprimării ei: un argument pe care Curtea l-a respins pe motiv că reclamanta nu era doar cetăţeană a unui Stat Membru al Uniunii Europe-ne, dar şi membru al Parlamentului European.

Articolul 3 din Protocolul nr. 4 interzice Statului să-şi expulzeze propriii cetăţeni, fi e pe calea unei măsuri individuale, fi e pe calea unei măsuri co-lective. El la fel îi interzice Statului să-l lipsească pe un cetăţean de dreptul său de a intra pe teritoriul propriului Stat. Până în prezent, Curtea nu a pronunţat nici o hotărâre referitoare la această prevedere.

Articolul 4 din Protocolul Nr. 4 interzice expulzările colective de străini. Cur-tea a precizat acest articol hotărârea Čonka c. Belgiei (2002):

[...] Expulzarea colectivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4, ar trebui înţeleasă ca orice măsură care aduce constrângeri străinilor, în calitate de grup, de a părăsi o ţară, cu excepţia cazului în care o asemenea măsură este luată pe temeiul şi în con-siderarea unei examinări obiective şi raţionale a situaţiei particulare a fi ecăruia dintre străinii care constituie grupul [...] (paragraful 59).

În această cauză, autorităţile belgiene au invitat reclamantul şi familia sa la comisariat să completeze un dosar relativ la cererea lor de azil. Prezen-tându-se la comisariat, reclamanţii au fost arestaţi şi deportaţi împreună cu mai multe persoane în circumstanţe similare. Luând în considerare faptul că, înainte de operaţiunea litigioasă, instanţele politice responsabile au anunţat despre operaţiuni de acest tip şi au dat instrucţiuni administraţi-ei competente în vederea realizării lor, că toate persoanele vizate fuse-se invitate simultan la comisariat şi că ordinele de părăsire a teritoriului şi de arestare a lor aveau acelaşi conţinut, Curtea a considerat că acest procedeu avea trăsăturile unei expulzări colective. După cum, în afară de aceasta, deportările fusese efectuate foarte prompt, reclamanţii nu au avut posibilitatea să contacteze un avocat şi procedura lor de solicitare a azi-lului nu era încheiată, Curtea a conchis că procedura în cauză nu a oferit garanţii sufi ciente care să demonstreze că s-a ţinut cont de în mod diferen-ţiat şi real de situaţia individuală a fi ecărei dintre persoanele vizate. A fost stabilită deci o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 4.

Articolul 1 al Protocolului nr. 7 se axează în special pe examinarea ca-zurilor individuale. Primul paragraf interzice expulzarea oricărui străin cu „reşedinţă regulamentară” pe teritoriu şi care nu a fost autorizat să demon-streze motivele ce pledau împotriva expulzării sale, putea cere reexamina-rea cazului său şi putea fi reprezentat în faţa autorităţilor competente. Cel de-al doilea paragraf, totuşi, permite Statului să expulzeze străini înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful precedent „atunci când această expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau se înteme-iază pe motive de securitate naţională”. Până la fi nele anului 2003, Curtea încă nu a examinat nici un caz privind Articolul 1 din Protocolul nr. 7.


151

Capitolul 17 – Interzicerea discriminării: articolul 14

Articolul 14

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fi e asigurată, fără nici o deosebire, bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii po-litice sau orice alte opinii, originea socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Spre deosebire de alte instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Convenţia nu prevede o obligaţie generală de discriminare. În schimb, protejarea oferită de Articolul 14 este accesorie în raport cu alte drepturi materiale enunţate de Convenţie şi nu are o autonomie proprie. Astfel fi ind spus, Comisia şi Curtea au declarat totuşi că, şi în cazul când Statul şi-a îndeplinit obligaţiile sale, respectând unul dintre drepturile mate-riale invocate într-o cauză concretă, totuşi el ar putea încălca acest drept combinat cu Articolul 14. Aşa s-a întâmplat în Cauza lingvistică belgiană (1968), în care un grup de părinţi francofoni contestau faptul că li se in-terzisese copiilor lor accesul la şcolile francofone din periferia or. Bruxelles exclusiv din considerente care ţineau de locul de reşedinţă al părinţilor, în timp ce comunitatea fl amandă nu se confrunta cu această limitare.

1. Discriminarea bazată pe sex

Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe cauze în care reclamanţii denunţau o discriminare bazată pe sex. S-ar cuveni să menţionam că majoritatea plângerilor depuse în temeiul articolului 14 pro-vin de la bărbaţi.

Discriminarea împotriva femeilor

În cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit (1985), cei trei reclamanţi susţineau că punerea în aplicare a legislaţiei cu privire la imigrare în Regatul Unit era împotriva conţinutului Articolului 8 (viaţa de familie) şi a Articolului 14, întrucât astfel devenea mai difi cil ca bărbaţii străini să fi e împreună cu logodnicele sau cu soţiile lor ce-şi aveau reşe-dinţa legală în ţară, ceea ce nu se referea la femeile străine dornice să se alăture soţilor lor. Concluzionând asupra absenţei vreunei încălcări a Arti-colului 8, Curtea a evidenţiat că Statele Contractante nu sunt obligate să respecte alegerea unei ţări de reşedinţă pe care o face un cuplu căsătorit şi de aceea nu sunt obligate să autorizeze instalarea soţilor străini în ţară. Totuşi, Curtea a declarat că Regatul Unit încălcase Articolul 14, combinat cu Articolul 8, declarând:


152

Noţiunea de discriminare cuprinde de obicei cazurile în care un individ sau un grup se vede, fără vreo justifi care adecvată, mai puţin bine tratat decât altul, chiar dacă în Convenţie nu este prevăzut un tratament mai favorabil (paragraful 82).

De aici rezultă neechitatea creată de un anumit tratament care este pusă în joc cu privire la Articolul 14 şi nu compararea diferitelor opţiuni cu re-ferire la care Statul are posibilitatea de a alege atunci când el limitează exercitarea unui drept material.

În cauza Schuler-Zgraggen c. Elveţiei (1993), guvernul a anulat pensia de invaliditate a unei femei care născuse un copil, justifi când această decizie prin invocarea unei ipoteze conform căreia, devenind mamă, ea oricum îşi va părăsi locul precedent de muncă, pentru a deveni casnică. Curtea a stabilit o încălcare a Articolului 6.1 şi a Articolului 14 pe motiv că astfel de presupuneri nu au nici o justifi care rezonabilă sau obiectivă.

Curtea a remarcat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi a arti-colului 14 din Convenţie în cauza Wessels-Bergervoet c. Olandei (2002) referitoare la o cetăţeană olandeză şi soţul său care întotdeauna locuise în Olanda. Acesta a primit o pensie de bătrâneţe în termenii legali dar mai redusă, deoarece el a lucrat mai mulţi ani în Germania şi nu a plătit integral cotizaţiile în cadrul regimului olandez de pensionare. Ajunsă la bătrâneţe, şi reclamanta a primit o pensie redusă la fel ca a soţului său, cu toate că în virtutea dreptului material în vigoare la epoca faptelor o persoană căsăto-rită afl ată într-o situaţia similară îşi primea pensia integral.

Discriminarea împotriva bărbaţilor

Majoritatea cauzelor în care un bărbat denunţă o discriminare bazată pe sex se referă la dreptul la viaţa de familie garantat de articolul 8. În cauza Rasmussen c. Danemarcei (1984), unui bărbat care dorea să conteste paternitatea unui copil născut de soţia sa, i s-a refuzat autorizarea de a intenta o asemenea acţiune pe motiv că expirase termenul limită de înain-tare a ei. Din contra, soţia sa putea, dacă ar fi dorit, în orice moment înainte de majoratul copilului, să ceară stabilirea unor analize pentru stabilirea paternităţii. Curtea nu a găsit vreo încălcare a Articolului 14 combinat cu Articolul 8 (viaţa de familie), deoarece Guvernul danez putea justifi ca exis-tenţa unei deosebiri între situaţia tatălui şi cea a mamei.

Curtea a examinat mai multe cauze referitoare la dreptul tatălui natural de a-şi vedea copilul, atât în virtutea articolului 8 aparte (în ceea ce priveşte dreptul la viaţa de familie) cât şi în virtutea articolului 8 combinat cu arti-colul 14 (în ceea ce priveşte alegaţiile de tratament discriminatoriu faţă de taţii divorţaţi). Participarea taţilor naturali la luarea deciziilor referitoare la copiii lor este de obicei principalul element luat în considerare de către Curte. Spre exemplu, judecătorii de la Strasbourg au conchis o încălcare a dreptului la viaţa de familie şi a interzicerii de discriminare în cauza Ke-


153

egan c. Irlandei (1994), în care un tată, care a recunoscut copilul în afara căsătoriei, nu a fost nici consultat, nici informat în prealabil despre adopţia copilului său. În cauza Elsholz c. Germaniei (2000), Curtea a stabilit o în-călcare a articolului 8, dar nu a articolului 14, datorită revizuirii substanţiale şi profunde a circumstanţelor tatălui natural, care nu putea fi considerată ca fi ind mai puţin favorabilă decât dacă revizuirea ar fi fost acceptată de un tată divorţat. Totuşi, în câteva cazuri pronunţate ulterior împotriva Ger-maniei, Curtea a stabilit că legislaţia care reglementează accesul taţilor naturali la copiii lor nu prevăd o protecţie adecvată a dreptului la viaţa de familia a taţilor naturali. Drepturile reclamanţilor în temeiul articolului 8 exa-minate în viziunea articolului 14, fusese totuşi încălcate. (A se vedea, spre exemplu, Hoffmann c. Germaniei (2001) (încălcarea articolelor 8 şi 14, dar nu a articolului 8 separat), Sommerfi eld c. Germaniei (2003) şi Sahin c. Germaniei (2003)). În ultimele două cauze Curtea a stabilit încălcarea articolului 8 aplicat separat.)

În Karlheinz Schmidt c. Germaniei (1994), Curtea a stabilit o încălcare a articolului 4 (interzicerea muncii forţate) aplicat împreună cu articolul 14 într-o cauză în care un bărbat trebuia să-şi satisfacă serviciul într-o brigadă de pompieri sau să plătească o taxă pentru a fi scutit de această obligaţie în timp ce femeile nu erau supuse unei asemenea obligaţiuni.

În cauza Van Raalte c. Olandei (1997), Curtea a stabilit o încălcare atunci când femeile fără de copii în vârstă de peste 45 de ani erau scutite de pla-ta pentru fondul social în benefi ciul copiilor, în timp ce bărbaţii de aceeaşi vârstă nu erau scutiţi; iar în cauza Willis c. Regatului Unit (2002), Curtea a stabilit o încălcare a aceloraşi prevederi ale Convenţiei atunci când un bărbat văduv a fost lipsit de benefi ciile care reveneau femeilor văduve, pe când soţia lui a fost, pe parcursul întregii lor căsnicii, capul familiei şi a plă-tit integral toate contribuţiile de securitate socială cât timp a fost angajată, până când a fost nevoită să înceteze a lucra pe caz de boală.

Curtea a mai stabilit o încălcare a Articolului 8 combinat cu Articolul 14 pe temeiul discriminării sexuale în cauza Burghartz c. Elveţiei (1994), în care unui bărbat care se căsătorea nu i s-a permis să scrie numele soţiei înaintea numelui său, nici să ia numele ei ca nume de familie, în timp ce practica inversă era permisă.

2. Discriminare în baza credinţei religioase

Curtea a examinat relativ puţine cazuri care alegau încălcarea dreptului la libertatea de religie sau credinţă în combinaţie cu articolul 14. Până la fi nele anului 2003, Curtea a stabilit o singură încălcare a articolului 9 apli-cat în combinaţie cu articolul 14, în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000). În această cauză un Martor al lui Iehova a fost acuzat de săvârşirea unei crime pentru faptul că a refuzat să poarte uniforma militară. Ulterior lui


154

i-a fost refuzată posibilitatea de a se angaja în calitate de contabil titular pe motiv că fusese acuzat de crimă. Curtea a considerat că deşi Statul putea să aibă un interes legitim în excluderea unor infractori din anumite profesii, convingerea de a refuza din motive religioase sau fi lozofi ce de a purta uniformă militară nu poate fi considerată ca fi ind o dezonoare sau ruşine morală care să ducă la excluderea unei persoane dintr-o anumită profesie. Rezultă că nu a existat nici o justifi care obiectivă sau rezonabilă de a aplica faţă de reclamant un tratament diferit în raport cu alţi acuzaţi de săvârşirea unor crime.

Viaţa de familie a mai fost discutată şi în cauza Hoffmann c. Austriei (1993). Reclamantul în acest caz era o femeie, care devenise martorul lui Iehova, dar fusese mai înainte catolică. Ulterior, când ea şi soţul ei divorţase, tribu-nalele austriece au acordat copiii spre îngrijirea soţului. Curtea a constatat încălcarea dreptului ei la viaţa de familie consacrat în articolul 8 combinat cu articolul 14.

În cauza Chassagnou şi alţii c. Franţei (1999), micii proprietari rurali au fost constrânşi să se afi lieze unei asociaţii intercomunitare de vânătoare ac-ceptată şi să transfere acesteia drepturilor lor de vânătoare, pe când marii proprietari au fost scutiţi de această obligaţie. Curtea a stabilit totodată o încălcare a libertăţii de asociere garantată de articolele 11 şi 14 din Conven-ţie, a dreptului la proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi a interzicerii discriminării enunţate în articolul 14 al Convenţiei. Reclamanţii au declarat că se opuneau ferm ca pe pământurile lor să se vâneze.

Curtea a stabilit o încălcare a articolului 6.1 şi a articolului 14 în cauza Bi-sericii Catolice de la Canea c. Greciei (1997). În hotărârea lor, judecătorii de la Strasbourg au considerat că refuzul jurisdicţiei civile de a recunoaşte personalitatea legală a bisericii reclamante, în timp ce s-a procedat astfel în cazul altor structuri religioase, constituie o încălcare atât a dreptului de acces la tribunal, cât şi a dreptului de a nu fi discriminat.

3. Discriminare bazată pe cetăţenie sau loculde reşedinţă

Curtea s conchis o încălcare a dreptului la proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 în mai multe cauze în care cetăţenia sau statutul de reşedinţă permanentă aveau rolul central. În ca-uza Darby c. Suediei (1990), reclamantul denunţa o lege suedeză care obliga muncitorii nonrezidenţi să achite o taxă bisericească, în timp ce muncitorii rezidenţi puteau alege de a fi scutiţi de o asemenea taxă. Curtea a susţinut că o asemenea restricţie încalcă articolul 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14. Ea de asemenea a remarcat o încălcare a acestor dispoziţii într-o cauză în care Guvernul austriac a refuzat prestaţiile sociale unui străin cu reşedinţă legitimă pe motivul că el nu avea cetăţenia Austri-


155

ei, deşi achitase cotizaţiile în fondul social naţional (Gaygusuz c. Austriei (1996)) şi într-o cauză în care Guvernul francez a refuzat să acorde o alo-caţie de invaliditate unui cetăţean adoptat la o vârstă adultă de un cetăţean francez (Koua Poirrez c. Franţei (2003)).

În cauzele Streletz, Kessler şi Krenz c. Germaniei (2001) şi K.-H.W c. Ger-maniei (2001) reclamanţii au fost acuzaţi de omor împotriva persoanelor care au încercat să treacă din RDG în RFG. Ei au pretins că au fost dezavantajaţi în calitate de foşti cetăţeni ai RDG în raport cu cetăţenii RFG din punctul de vedere al principiului constituţional al neretroactivităţii legii penale (după cum este garantat de Legea fundamentală germană şi articolul 7 al Conven-ţiei europene a Drepturilor Omului). Totodată, judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul aplicat de către Curtea constituţională federală ger-mană proceda în aceeaşi modalitate şi în raport cu persoanele care nu erau foşti cetăţeni ai RDG. Prin urmare, ei au conchis absenţa unei discriminări în contradicţie cu articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 7.

În cauza Magee c. Regatului Unit (2000), Curtea a considerat că eventu-alele diferenţe între tratamentul persoanelor arestate şi deţinute în Irlanda de Nord şi tratamentul persoanelor arestate şi deţinute în alte regiuni ale Regatului Unit erau bazate pe situaţie geografi că şi nu pe o trăsătură sau alta sau pe statutul personal al celor vizaţi în sensul articolului 14.

4. Discriminarea bazată pe naştere

În numeroase cauze mai vechi în care reclamantul denunţa o discrimi-nare faţă de copiii născuţi în afara căsătoriei, Curtea a stabilit următorul principiu important: orice diferenţă de tratament operată de Stat între in-divizi afl aţi în situaţii similare trebuie să-şi găsească o justifi care obiectivă şi rezonabilă. Curtea a declarat că această regulă nu fusese respectată în cauza Marckx c. Belgiei (1979), în care mama şi copilul său natural susţineau că regimul juridic belgian aplicabil copiilor născuţi în afara căsă-toriei era contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 (proprietatea), articolului 8 (viaţa de familie) şi articolului 14 (discriminarea). Conform opiniei Curţii, situaţia mamei şi a copilului prezenta sufi ciente analogii cu aceea a unei femei căsătorite şi a copilului său, pentru ca Statul să nu poată justifi ca deosebirea de tratament pe care o impusese. Singura excepţie existentă avea în vedere plângerea copilului în sensul că îi fusese încălcat dreptul de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1: Curtea a declarat această dispoziţie inaplicabilă în ce priveşte eventualitatea unei moşteniri. Când peste douăsprezece ani, o pereche nouă de reclamanţi a înaintat o cerere, invocând aceleaşi circumstanţe ca şi în cauza Marckx, Curtea şi-a reafi rmat poziţia (Vermeire c. Belgiei (1991)).

Curtea a aplicat aceleaşi principii şi în cauza Inze c. Austriei (1987), sta-bilind o încălcare a interzicerii discriminării în legea austriacă de acordare


156

a moştenirii, care da prioritate copiilor născuţi în căsătorie spre deosebire de cei născuţi în afara căsătoriei, în atribuirea de terenuri agricole după moartea părinţilor. După hotărârea Inze judecătorii de la Strasbourg au examinat mai multe cauze care abordau chestiuni similare. În cauza Ma-zurec c. Franţei (2000), spre exemplu, reclamantul era un copil adulterin care nu putea pretinde decât la jumătate din moştenirea care i-ar fi revenit dacă s-ar fi născut în cadrul căsătoriei; a fost deci stabilită o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie. În cauza Camp şi Bourimi c. Olandei (2000), judecătorii de la Strasbourg au conchis o încălcare a articolului 8 combinat cu articolul 14 deoarece un copil – al cărui tată natural decedase înaintea naşterii sale şi care fusese declarat legitim (dar fără efect retroactiv) peste doi ani – a fost exclus din moştenirea tatălui său pe motiv că s-a născut în afara căsătoriei şi nu a fost legitim recunoscut de tatăl său.

5. Discriminare bazată pe „orice altă situaţie”

Discriminare bazată pe orientarea sexuală

Ţinând cont de data elaborării Convenţiei, nu este deloc suprinzător că dispoziţiile sale antidiscriminatorii nu cuprindeau expres „orientarea sexu-ală” ca motiv interzis de discriminare. Totodată, expresia atotcuprinzătoare „orice altă situaţie” este în general invocată cu suces în acest domeniu, cel puţin de câţiva ani; astfel Curtea a menţionat că: „La fel ca şi diferenţele bazate pe sex [...], diferenţele bazate pe orientarea sexuală trebuie să fi e justifi cate de motive deosebit de grave” (L. şi V. c. Austriei (2003), paragra-ful 45). Curtea a conchis o încălcare a dreptului la viaţa privată garantat în temeiul articolului 8 combinat cu articolul 14 cu privire la diferenţa între vârsta minimală necesară pentru obţinerea asentimentului pentru acte ho-mosexuale între adulţi spre deosebire de relaţiile heterosexuale sau lesbi-ene (hotărârile L. şi V. c. Austriei (menţionată mai sus) şi S.L. c. Austriei (2003)). Judecătorii de la Strasbourg au stabilit că homosexualii au dreptul nu doar la viaţa privată dar şi la viaţa de familie, inclusiv împreună cu eventualii lor copii. În cauza Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei (1999), Curtea a conchis o încălcare a articolului 8 combinat cu articolul 14 deoa-rece autoritatea părintească acordată tatălui la momentul divorţului a fost restrasă – în profi tul mamei – pe motiv că el era homosexual şi locuia cu un alt bărbat. Totodată, Curtea nu a constatat o încălcare a acestor două dispoziţii într-o cauză în care un homosexual s-a plâns de faptul că guver-nul a aplicat ilegal împotriva lui o discriminare respingându-i cererea de permisiune de a adopta un copil şi invocând implicit homosexualitatea sa. Totodată Curtea a remarcat că Convenţia nu garantează dreptul de a adopta copii ca atare şi că Statele membre ale Consiliului Europei au adop-tat abordări foarte diverse în această materie (Fretté c. Franţei (2002)).


157

De asemenea, Curtea a remarcat o încălcare a dreptului la respectarea do-miciliului combinat cu interzicerea discriminării într-o cauză în care parte-nerul supravieţuitor dintr-un cuplu homosexual nu a fost autorizat să ocupe un apartament închiriat până la decesul partenerului său de viaţă, pe când în virtutea legislaţiei interne o relaţie stabilă heterosexuală i-a dat dreptul la transmiterea contractului de închiriere (Karner c. Austriei (2003)). Alte motive invocate de discriminare

Reclamantul în cauza Bucheň c. Republicii cehe (2002), judecător militar la momentul când Constituţia cehă a anulat tribunalele militare, a fost revocat din funcţiile sale de carieră militară, ceea ce îi permitea în principiu să pri-mească o pensie militară. La momentul tranziţiei, persoana vizată a acceptat să ocupe o funcţie de judecător într-o jurisdicţie civilă. Ulterior, el a fost lipsit de această pensie, în baza unei legi de suspendare a plăţii pensiilor militare foştilor judecători militari care au acceptat funcţii de judecător în instanţele judiciare de drept comun, până la încetarea exercitării funcţiilor de judecător. Curtea a constatat o încălcare a dreptului la proprietate şi a interzicerii dis-criminării, menţionând că cel puţin două categorii de foşti membri ai forţelor armate regulate continuau să primească o alocaţie de pensie militară şi că guvernul nu a putut justifi ca această diferenţă de tratament.

În cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), un avocat stagiar belgian, desemnat să se ocupe fără de remunerare de dosarele unor clienţi indi-geni, se plângea de o încălcare a Articolului 4 (muncă forţată) combinat cu Articolul 14. Curtea a hotărât că Statul este îndreptăţit să ceară o ase-menea muncă din partea avocaţilor, deoarece nu numai avocaţii se afl ă într-o situaţie diferită de cea a altor specialişti neconstrânşi de asemenea obligaţii (dentişti, medici, judecători şi alţii), dar, în afară de aceasta, prac-tica litigioasă este unul dintre mijloacele datorită căruia Belgia poate pune în aplicare un alt drept garantat de Convenţie: cel al procesului echitabil enunţat în articolul 6.

În general, Curtea oferă Statelor o vastă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor între proprietarii şi locatarii locuinţelor şi nu este dispusă să stabilească o discriminare în cazul cererilor depuse de primii pe motiv că ceilalţi le plătesc o chirie prea mică (din cauza aplicării unei legislaţii sau a unui regulament conceput să rezolve problemele lo-cative ale indigenilor sau ale handicapaţilor). Spre exemplu, Curtea nu a stabilit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14, atunci când Guvernul italian a impus restricţii asupra dreptului anumitor proprietari de a recupera proprietatea pe care ei au dat-o cu chirie. Toto-dată, Curtea a hotărât că Statul are dreptul legitim să facă o distincţie, în acest domeniu, dintre proprietarii de imobile locative şi imobile destinate altor utilizări (Spadea şi Scalabrino c. Italiei (1995) şi Edoardo Palumbo c. Italiei (2000)). În cazul în care o persoană închiriază o locuinţă de Stat în


158

virtutea unui contract similar cu un contract obişnuit de închiriere încheiat între părţi private, Curtea consideră că Statul nu poate trata persoana viza-tă în mod diferit de locatarii unei locuinţe care aparţine persoanelor private (Larkos c. Ciprului (1999): încălcarea unui drept la respectarea domiciliului garantat de articolul 8 combinat cu articolul 14).

În cauza Pine Valley Developments şi alţii c. Irlandei (1991), reclamanţii au cumpărat un teren în baza unui certifi cat prealabil de urbanizare care ulte-rior fusese anulat de către curtea supremă. Apoi a fost promulgată o lege pentru validarea tuturor autorizaţiilor anulate de către această jurisdicţie cu excepţia autorizaţiei reclamanţilor. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că tratamentul diferit al persoanelor vizate constituia o discri-minare interzisă în cadrul exercitării dreptului de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.

6. Câteva cuvinte despre Protocolul nr. 12

După cum a fost indicat la începutul acestui capitol, câmpul de aplicare al interzicerii discriminării enunţată în articolul 14 este relativ restrâns. În 2000, Consiliul Europei a deschis deci spre semnare şi ratifi care Protocolul nr. 12 la Convenţie care prevede în special:

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol, [...]

Reafi rmând că principiul nediscriminării nu împiedică Statele părţi să ia măsuri pentru promovarea unei egalităţi depline şi efective, cu condiţia existenţei unei justifi cări obiective şi rezonabile a acestor măsuri, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fi e asigurată fără nici o dis-criminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.

Astfel, Protocolul nr. 12 introduce ideia conform căreia Statele pot întreprin-de acţiuni paliative în scopul promovării unei egalităţi depline şi efi ciente în circumstanţe asemănătoare, fără a cădea sub incidenţa interzicerii discrimi-nării. Astfel acest instrument extinde principiul de nediscriminare în dreptul intern, pe când exercitarea sa era aproape izolată de drepturile garantate de Convenţie. La fi nele anului 2003, acest protocol a fost ratifi cat de cinci ţări (pentru a intra în vigoare, trebuie să fi e ratifi cat de zece State).


159

Capitolul 18 – Dreptul la un recurs intern efectiv: articolul 13

Articolul 13

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a benefi cia de un recurs efectiv în faţa unei instanţe na-ţionale, chiar şi când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane care au acţionat în exercitarea funcţiunilor lor ofi ciale.

Articolul 13 al Convenţiei garantează „un recurs efectiv în faţa unei instan-ţe naţionale” oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de acest instrument au fost încălcate. Acest drept este o consecinţă logi-că a articolului 1 care impune Înaltelor Părţi contractante obligaţia de „a recunoaşte” drepturile şi libertăţile defi nite în Convenţie. Dispoziţia care vizează un recurs intern efectiv în scopul de a face să se respecte aceste drepturi şi libertăţi poate fi prin urmare considerată ca o parte a acestei obligaţii. Într-o hotărâre importantă ce delimitează aplicarea articolului 13, Curtea a declarat că protecţia oferită trebuie să se extindă asupra oricărei persoane care înaintează o plângere „argumentată” cu privire la drepturile recunoscute în Convenţie, iar autorităţile sunt obligate nu doar să ia o deci-zie cu privire la plângerea persoanei respective dar şi să-i acorde, în cazul când a avut loc o încălcare, o reparaţie echitabilă (Silver şi alţii c. Regatului Unit (1983)). Chiar dacă nu este necesar un control judiciar ofi cial, recursul trebuie să fi e exercitat în faţa unei instanţe care dispune de împuterniciri şi garanţii comparabile cu cele ale unei instanţe judiciare (Silver şi P.G. şi J.H. c. Regatului Unit (2001)).

1. Plângere „argumentată” în sensul articolul 13

Chiar dacă textul articolului 13 prevede oferirea unui recurs efectiv în caz de „încălcare” a unui drept sau a unei libertăţi recunoscute în Convenţie, în cauza Klass şi alţii c. Germaniei (1978) Curtea a considerat că, dacă o persoană nu are dreptul la un asemenea recurs în caz de încălcare, această condiţie nu ar trebui invocată de Stat pentru a împiedica perma-nent o persoană să stabilească această încălcare în faţa unei instanţe naţionale lipsind persoana vizată de orice recurs intern efectiv (a se vedea de asemenea Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei (2001)). Prin urma-re, constatarea unei încălcări a Convenţiei nu poate fi o condiţie a aplicării articolului 13. Rezultă că chiar Curtea însăşi poate constata o încălcare a articolului 13 într-o cauză în care ea nu stabileşte nici o încălcare a altei dispoziţii a Convenţiei, din momentul în care reclamantul poate demonstra că plângerea lui este „argumentată” în privinţa unuia sau a mai multor altor


160

articole din acest instrument (Valsamis c. Greciei (1996), Efsratiou c. Gre-ciei (1996) şi Camenzind c. Elveţiei (1997)).

2. Recurs „efectiv” în sensul articolului 13

Protecţia oferită de articolul 13 nefi ind absolută, dreptul la un recurs efectiv poate fi supus restricţiilor reieşind din contextul în care a fost comisă în-călcarea sau categoria de încălcări alegată. În acest caz, judecătorii de la Strasbourg nu consideră că articolul 13 este inaplicabil dar că exigenţa sa de „recurs efectiv” trebuia să fi e înţelească ca „un recurs atât de efectiv pe cât el poate fi , având în vedere aplicarea sa limitată [inerentă unui context particular]” (Klass şi alţii c. Germaniei (1978)). În cauza Klass menţionată mai sus, precum şi într-o serie de cauze analoage, reclamantul denunţa înregistrarea conversaţiilor sale telefonice şi supravegherea la care a fost supus în cadrul unei anchete penale. În aceste cazuri, Curtea a notat că asemenea măsuri ar putea fi rar utilizate dacă persoana supravegheată ar fi prevenită de măsurile luate împotriva sa. Totodată ea a considerat că „efectivitatea” în acest context necesită protecţii şi mai exact: notifi carea ulterioară a persoanei vizate (într-un termen rezonabil după dispariţia mo-tivului care a făcut necesară supravegherea), recursul la o instanţă inde-pendentă poate contesta supravegherea sau efectele sale asupra dreptului protejat, posibilitatea de a introduce o acţiune civilă în reparaţie în temeiul unui eventual prejudiciu suportat din cauza supravegherii. Întotdeauna în acelaşi context, judecătorii de la Strasbourg au considerat că excluderea în timpul unui proces a probelor obţinute în cadrul unei supravegheri ilega-le este o reparaţie necesară dar insufi cientă în temeiul încălcării asociate eventual cu dreptul al viaţa privată (Khan c. Regatului Unit (2000) şi Taylor-Sabori c. Regatului Unit (2002)).

Într-o serie de cauze în care reclamanţii fusese extrădaţi sau deportaţi în temeiul motivelor înaintate de către autorităţile executive, Curtea a con-statat că „efectivitatea” presupune că decizia adoptată poate constitui obiectul unui control independent în cadrul unei proceduri contradictorii desfăşurate în faţa unui organ care are capacitatea de a examina faptele speţei şi de a evalua motivele invocate de autorităţi, de a cântări interesul general înaintat de către Stat şi dreptul individual pus în cauză şi de a respinge afi rmaţiile executivului la acest capitol (Chahal c. Regatului Unit (1996), Jabari c. Turciei (2000) şi Al-Nashif c. Bulgariei (2002)). Cât priveş-te expulzarea unui Stat parte, efectivitatea recursului presupune că acesta este suspensiv deoarece măsurile prevăzute contravin Convenţiei şi riscă să aibă consecinţe ireversibile (Čonka c. Belgiei (2002): încălcarea artico-lului 13 din Convenţie şi a articolului 4 din Protocolul nr. 4 care interzice expulzarea colectivă a străinilor).

Doar în câteva cazuri rare, Curtea a evaluat „efectivitatea” unui recurs din punctul de vedere al imposibilităţii de a contesta aplicarea unei legi sau a


161

unui regulament intern care, în primul rând, încalcă un drept protejat de Convenţie. Spre exemplu, în Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit (1985), trei reclamanţi – femei cu statut permanent de reşedinţă în Regatul Unit – contestau legislaţia cu privire la imigrare care nu le permitea să-şi aducă soţii, pe când bărbaţilor dotaţi cu acelaşi statut li se permitea să intre în regatul Unt împreună cu soţiile. Această legislaţie fi ind explicită la acest capitol şi în lipsa posibilităţii de derogare specială, judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a dreptului reclamantelor la un recurs na-ţional efectiv în virtutea articolului 13. Astfel, Curtea a remarcat o încălcare a acestei dispoziţii în cauzele în care regulile penitenciare erau contrare Convenţiei, spre exemplu, cu privire la restricţiile impuse anumitor tipuri de corespondenţă (a se vedea, spre exemplu, Campbell şi Fell c. Regatului Unit (1984)). Totodată, în majoritatea cauzelor în care reclamanţii invocau o încălcare a articolului 13 sub aspectul controlului sau a cenzurării cores-pondenţei deţinuţilor, Curtea a constat o încălcare analizând situaţia ca o delegare a puterii discreţionare în această materie funcţionarilor responsa-bili de gestionarea unui centru de detenţie combinată cu lipsa oricărui re-curs – împotriva acţiunilor arbitrare sau nedrepte – care să poată fi intentat de persoanele vizate.

Cu condiţia respectării exigenţelor Convenţiei, Statele părţi benefi ciază de o anumită marjă de apreciere privind modalităţile de recurs prevăzut de articolul 13 (Kaya c. Turciei (1998)). Totodată, deşi amploarea obligaţiei oferite Statelor de către această dispoziţie variază în dependenţă de na-tura plângerii invocate de către reclamant, recursul trebuie să fi e „efectiv” atât în teorie cât şi în practică (Ilhan c. Turciei (2000)). Această condiţie a făcut Curtea să considere că o plângere fondată pe dreptul constituţional de a acţiona în justiţie sau de a avea acces la o instanţă judiciară nu poate fi asimilat cu un recurs efectiv împotriva unei proceduri exagerat de lungi în termenii articolului 13 al Convenţiei (Doran c. Irlandei (2003)). Curtea a in-terpretat termenul „efectiv” ca unul care impune un recurs adecvat şi acce-sibil care corespunde obligaţiei de rapiditate (Paulino Tomás c. Portugaliei (2003)). În cazul în care o persoană invocă inefi cienţa recursurilor interne existente, Curtea a considerat că guvernul pârât trebuie să demonstreze punerea în aplicare a acestor recursuri într-o cauză similară (Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei (1994), Valsamis c. Greciei (1996) şi Efstratiou c. Greciei (1996)).

3. Raportul dintre articolul 13 şi alte articole ale Convenţiei

În afară de articolul 13, alte două dispoziţii ale Convenţiei obligă Statele să ofere recursuri împotriva încălcării drepturilor protejate: articolele 5.4 (habeas corpus) şi 6.1 (procesul echitabil). Deoarece aceste două dispo-ziţii impun într-o modalitate explicită un acces la instanţele judiciare, orga-


162

nele Convenţiei mult timp au considerat inutil să examineze şi plângerea în temeiul articolului 13 în cauzele care abordau şi chestiuni cu privire la aceste dispoziţii. Deşi acesta întotdeauna este cazul referitor la articolul 5.4, înmulţirea cererilor adresate Curţii în care alegaţia unică sau princi-pală denunţă incapacitatea instanţelor naţionale de a garanta o audiere într-un termen rezonabil – drept garantat de articolul 6.1 al Convenţiei – a determinat judecătorii de la Strasbourg să-şi revadă poziţia tradiţională conform căreia constatarea unei încălcări a acestei dispoziţii le permitea să nu mai examineze orice altă plângere asociată în temeiul articolului 13, a se vedea spre exemplu Bouilly c. Franţei (1999)). În cauza Kudla c. Poloniei (2000), Curtea a considerat că dreptul de a-şi face audiată cauza într-un termen rezonabil este mai puţin efectiv în lipsa unei posibilităţi de a înainta mai întâi cererea în baza Convenţiei unei instanţe naţionale, astfel încât exigenţele articolului 13 să fi e percepute ca consolidându-le pe cele ale articolului 6.1 în loc de a fi absorbite de către obligaţia generală impusă de acesta din urmă (cel puţin în ceea ce priveşte procedurile neobişnuit de lungi). În circumstanţele speţei, a avut loc deci o încălcare a articolului 13 din cauza lipsei recursului intern efectiv împotriva tergiversării exagerate a procedurii: Curtea a explicat natura unui recurs efectiv în acest context insistând asupra faptului că el trebuie să permită atât prevenirea încălcării pretinse sau continuarea sa cât şi/sau să ofere o reparaţie adecvată pentru orice încălcare eventuală care deja a avut loc.

Numeroşi reclamanţi au invocat absenţa recursului efectiv pentru a de-nunţa o situaţie în care autorităţile naţionale nu au oferit reparaţii pentru omor sau tratamente rele ilicite. Curtea a examinat aceste pretenţii cu o atenţie particulară deoarece încălcările invocate vizează cele mai funda-mentale drepturi garantate de Convenie. În aceste cauze, judecătorii de la Strasbourg au considerat că o anchetă efi cientă în termenii articolului 13 cuprinde o investigaţie efectivă şi minuţioasă care să permită identifi -carea şi pedepsirea autorităţilor încălcării pretinse a unui drept conven-ţional, accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă şi, după caz, plata unei reparaţii victimei (Aksoy c. Turciei (1996), Aydin c. Turciei (1997), Assenov şi alţii c. Bulgariei (1998), Ilhan c. Turciei (2000) şi Kee-nan c. Regatului Unit (2001)). Aceleaşi principii se aplică şi alegaţiilor de încălcare a dreptului la viaţă garantat de articolul 2 (Tanli c. Turciei (2001), Tanrikulu c. Turciei (1999), Velikova c. Bulgariei (2000) şi Çiçek c. Turciei (2001)). Atunci când unicul mijloc de declanşare a unei anchete privind o încălcare pretinsă a unui drept fundamental enunţat în Convenţie depinde de o iniţiativă a autorităţii executive, articolul 13 este considerat ca fi ind încălcat dacă autoritatea competentă se abţine de a acţiona din momen-tul în care a fost informată despre actul litigios susceptibil să constituie o infracţiune (Egmez c. Ciprului (2000)). Curtea a considerat că inacţiunea unui funcţionar obligat să lanseze o anchetă reduce efi cienţa altor eventu-ale recursuri disponibile la epoca faptelor. În această privinţă, s-ar cuveni


163

să menţionăm, că, conform Curţii, reparaţia constituie un aspect important al recursului efectiv, în măsura în care ea exprimă durerea, neliniştea, an-xietatea şi frustraţia prezente în circumstanţele care au cauzat plângerea în temeiul acestor articole importante. În cazul în care dreptul intern nu permite plata unei reparaţii a prejudicilor morale suportate de victima unei încălcări atât de grave a drepturilor sale, judecătorii de la Strasbourg stabi-lesc o încălcare a articolului 13 (Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002) şi McGlinchey c. Regatului Unit (2003)).

În afara cauzelor în care articolul 13 era invocat într-o plângere ce denunţa o încălcare a articolelor 2 şi 3 din Convenţie, Curtea a examinat de asemenea şi cauze în care autorităţile guvernamentale erau acuzate de faptul că nu au răspuns într-o modalitate adecvată la alegaţiile privind demolarea caselor ce aparţineau persoanelor particulare. În aceste cazuri, judecătorii de la Stras-bourg, de asemenea au aplicat principiile descrise mai sus (a se vedea, spre exemplu, Mentes şi alţii c. Turciei (1997) şi multe alte cauze similare).


164


165

Capitolul 19 – Derogările în caz de război sau alt pericol public: articolul 15

Articolul 15

1. În caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri derogatorii privind obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, dar numai în măsura în care situaţia o cere şi cu condiţia că aceste măsuri să nu fi e în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional.

2. Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la Articolul 2, în afară de cazurile de deces ce rezultă din acte licite de război, şi de la Articolele 3, 4 (paragraful 1) şi 7.

3. Orice Înaltă Parte Contractantă care exercită acest drept de derogare va informa Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele care le-au inspirat. Ea trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei despre data la care aceste măsuri au încetat să fi e în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei capătă din nou aplicare.

Există mai multe mijloace care permit unei Înalte Părţi Contractante să limi-teze exercitarea drepturilor garantate de Convenţie. În momentul ratifi cării, Statul poate introduce o rezervă cu privire la una dintre dispoziţiile nor-mative ale Convenţiei (a se vedea examenul rezervelor, p.121). Iar atunci când răspunde unei cereri referitoare la încălcarea din partea sa a unuia dintre drepturile protejate de Convenţie, Statul poate invoca una din cau-zele restrictive aplicabile în conformitate cu Articolele 8 şi 11 (a se vedea discuţiile de mai sus, p. 48 şi următoarele). Articolul 15 din Convenţie per-mite în egală măsură Statelor să restrângă exerciţiul unui important număr de drepturi consacrate de Convenţie, dar numai în anumite împrejurări, excepţionale şi bine defi nite, şi conform unor proceduri precise. Această dispoziţie nu ar trebui, deci, să fi e invocată în mod nechibzuit.

După cum a fost convenit într-o cauză destul de gravă cum este derogarea de la un tratat cu privire la drepturile omului, articolul 15 enunţă condiţii foarte stricte care trebuie să fi e respectate de Statele care doresc să de-roge de la Convenţia europeană a Drepturilor Omului. În cauza Lawless c. Irlandei (1961), un membru al Armatei republicane irlandeze susţinea că procedurile şi condiţiile sale de detenţie oferite de Guvernul irlandez prezentau o încălcare a articolului 15 din Convenţie. Curtea a enunţat cri-teriile ce permit aprecierea existenţei condiţiilor prescrise de Articolul 15, în funcţie de „sensul normal şi obişnuit al cuvintelor”:

Existenţa [...] unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” [poate fi dedusă] [...] din îmbinarea mai multor elemente constitutive, şi anume: în primul rând, existenţa unei armate secrete pe teritoriul Republicii Irlanda care întreprinde acţiuni neconstituţi-onale şi foloseşte violenţa pentru a-şi atinge scopurile; în al doilea rând, faptul că această armată mai operează şi în afara Statului, compromite în mod serios relaţiile


166

Republicii Irlanda cu vecinii săi; şi în al treilea rând, creşterea progresivă şi alarmantă a activităţilor teroriste [...]

Curtea a examinat măsurile derogării luate în mod expres de Guvernul irlandez în lumina expresiei „numai în măsura în care situaţia o impune”:

În aprecierea Curţii [...] aplicarea legislaţiei ordinare nu a permis [...] să frâneze creşterea pericolului ce ameninţa Republica Irlanda [...] Tribunalele penale ordinare, chiar şi cele ale curţii penale speciale sau tribunale militare, nu erau sufi ciente pen-tru restabilirea păcii şi a ordinii publice [...] Colectarea de probe sufi ciente pentru a convinge persoanele implicate în activităţile IRA [...] se ciocnea de difi cultăţi din ce în ce mai mari din pricina caracterului militar şi secret al acestor grupuri şi a fricii pe care acestea o răspândeau în rândul populaţiei [...] Închiderea completă a frontierei ar fi antrenat, pentru întreaga populaţie, repercusiuni foarte grave, care ar fi depăşit cerinţele stării de urgenţă [...]

De altfel, Legea din 1940 referitoare la atingerile aduse securităţii Statului era însoţită de un anumit număr de garanţii menite să prevină abuzurile în contextul aplicării regimului detenţiei administrative. [...] Aplicarea legii era subordonată controlului per-manent al Parlamentului, care nu numai că primea, la intervale regulate, informaţii precise asupra puterii sale de executare, dar era în măsură, în orice moment, să abroge printr-o rezoluţie proclamarea guvernamentală care dispusese punerea în aplicare a acelei legi [...]

Imediat după proclamare, care a pus în vigoare puterea detenţiei, guvernul a anunţat în mod public că urma să elibereze orice persoană afl ată în detenţie, care îşi asuma angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu recurge la activităţi ilegale [...] Imediat după arestare, persoanele în cauză erau informate că vor fi eliberate după luarea acestui angajament [...] Existenţa acestei garanţii de eliberare, acordată în mod public de către guvern, constituia, pentru acesta din urmă, o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care îşi luaseră acel angajament.

Curtea a declarat că în speţă elementele constitutive şi aplicarea lor în cauza Lawless puteau fi califi cate ca măsuri strict limitate la cerinţele situ-aţiei, în sensul Articolului 15 din Convenţie.

În Cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, ra-portul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a precizat că expresia „pe-ricol public” include noţiunea de pericol iminent şi că, pentru ca Articolul 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente:

1. Pericolul trebuie să fi e actual sau iminent.

2. Acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni.

3. Acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii.

4. Criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional, adică măsurile sau re-stricţiile ordinare, autorizate de Convenţie pentru asigurarea securităţii, sănătăţii sau ordinii publice, sunt vădit insufi ciente.

Comisia a constatat în speţă că Guvernul grec nu făcuse dovada existenţei acestor condiţii.

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Comisia a examinat în mod ex-pres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii Articolului 15. Ea a evi-denţiat că un guvern nu poate invoca existenţa unui pericol public pentru


167

a justifi ca orice măsură pe care ar putea-o alege în vederea punerii sale în aplicare, dar că el trebuie să stabilească o legătură concretă între măsura luată şi situaţia ce impune stoparea acestei măsuri. În acelaşi timp, Comisia a apreciat că un guvern trebuie să autorizeze ameliorarea anumitor măsuri fără ca mai târziu să fi e recunoscut vinovat de încălca-rea articolului 15.

După intrarea în vigoare a Convenţiei, Statele membre au impus derogări în temeiul articolului 15. Regatul Unit, de exemplu, a înregistrat derogări, în special în legătură cu articolele 5 şi 6 din Convenţie în mai multe din coloniile sale (înainte de câştigarea independenţei de către acestea) şi în Irlanda de Nord. De exemplu, Regatul Unit a făcut cunoscută o dero-gare de la articolul 5 în legătură cu punerea în aplicare a legii cu privire la lupta împotriva terorismului, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului declarase că acest guvern încălcase articolul 5 încarcerând, fără de inculpare şi fără garanţii de procedură corespunzătoare, unele per-soane suspectate de a fi participat la activităţi „teroriste” (Brogan şi alţii c. Regatului Unit (1988)).

Turcia a făcut înregistrarea primei sale derogări în 1961 pentru integritatea teritoriului naţional. În cele din urmă, Guvernul turc a abrogat-o, dar a de-pus o altă derogare, aplicabilă anumitor localităţi şi pentru anumite perioa-de. De atunci, Turcia a depus în mai multe rânduri derogări pentru aceste localităţi sau pentru altele. Curtea a declarat că un guvern nu poate extinde o derogare cu un scop geografi c limitat pentru a acoperi zone care nu sunt incluse în această derogare (Sakik şi alţii c. Turciei (1997)).

Grecia a depus prima sa derogare după lovitura de stat din aprilie 1967, după care au urmat multe altele până în anul 1969, perioadă în care Gu-vernul grec a denunţat Convenţia. Grecia se va retrage apoi din Consiliul Europei, pentru a se reintegra mai târziu în această organizaţie. Ea a re-devenit parte a Convenţiei în 1974.

Republica Irlandă şi-a exercitat în două rânduri competenţele derogării în legătură cu punerea în aplicare a legii sale asupra competenţelor ex-cepţionale.

Articolul 15.2 interzice orice derogare de la articolele 2, 3, 4 şi 7 din Con-venţie. Interdicţia este absolută în ce priveşte articolul 3 (tortura, trata-mentele şi pedepsele inumane sau degradante) şi articolul 4.1 (sclavia). Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie este singurul drept de la care nu se poate deroga în privinţa articolului 4, deoarece el se referă la statutul sau situaţia completă a persoanei, în timp ce alte drepturi garantate de acest Articol se referă la o muncă care are caracter involuntar, dar de natură ocazională sau temporară.

Interzicerea de a aduce derogări în ce priveşte dreptul la viaţă are mai puţină forţă decât alte interdicţii. Astfel, articolul 15.2 permite Statului să


168

derogheze de la articolul 2, „în caz de deces rezultând acte licite de răz-boi”. Protocolul nr.6 referitor la abolirea pedepsei cu moartea interzice derogări de la dispoziţiile sale, totuşi prevederile sale normative auto-rizează Statul să prevadă pedeapsa cu moartea „pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război”, ceea ce constituie o categorie de excepţii cu sferă mai largă decât cea prevăzută în articolul 2 din Convenţie.


169

Capitolul 20 – Rezerve şi declaraţii de interpretare

Conform Convenţiei, Statul poate limita aplicarea şi efectul articolelor ce protejează anumite drepturi materiale prin introducerea de rezerve la arti-colul sau la articolele pertinente. În sensul articolului 2.1.d din Convenţia Naţiunilor Unite din 1969 cu privire la dreptul tratatelor (numită „Convenţia de la Viena”), care, în unele privinţe a codifi cat principiile generale ale in-terpretării tratatelor, expresia “o rezervă” însemnând:

O declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul său sau denumirea sa, făcută de un Stat când acesta semnează, ratifi că, acceptă sau aprobă un tratat sau aderă la el, prin care urmăreşte să excludă sau să modifi ce efectul juridic al anumitor dispoziţii ale tratatului în aplicarea lui faţă de acest Stat [...]

Aplicarea Convenţiei nefi ind bazată pe principiul reciprocităţii între State, ci mai curând pe acceptarea de către Înaltele Părţi Contractante a obligaţiilor unilaterale, Convenţia de la Viena nu mai furnizează indicaţii cu privire la rezervele făcute de State la acest instrument.

Articolul 57 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului se citeşte astfel:1. Orice Stat poate, în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instru-mentului său de ratifi care, să formuleze o rezervă cu privire la o dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege încă în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului Articol.

2. Orice rezervă emisă în conformitate cu prezentul Articol presupune o scurtă expu-nere a legii în cauză.

De aceea acest articol enunţă două condiţii esenţiale pentru ca rezervele să fi e admisibile: (a) rezerva trebuie să fi e consecinţa directă a unei legi interne care nu este conformă cu o dispoziţie a Convenţiei (subînţelegân-du-se că legea trebuie să fi e în vigoare atunci când rezerva e formulată); şi (b) rezerva trebuie să fi e formulată cu privire la o dispoziţie particulară din Convenţie. Până astăzi, judecătorii de la Strasbourg nu au făcut deosebire între termenii „rezervă” şi „declaraţie de interpretare”, acesta din urmă ra-portându-se la declaraţia făcută de o anumită ţară de care acceptă să fi e legată prin dispoziţia unui anumit tratat cu condiţia că această dispoziţie să aibă o interpretare particulară. Atât rezervele, cât şi declaraţiile inter-pretative restrâng efectul şi punerea în aplicare a unei dispoziţii dintr-un tratat pentru Statul în cauză.

Prima condiţie pusă de articolul 57 interzice Statului să formuleze rezerve cu privire la o lege votată după ratifi carea Convenţiei de către acest stat; a doua permite unui Stat să înainteze o rezervă numai în legătură cu o „dis-poziţie particulară” din Convenţie. În ciuda redactării articolului 57, Comisia


170

a permis Statelor să adopte legi noi sau reglementări care sunt în esenţă aceleaşi ca şi cele afl ate în vigoare în momentul când rezerva originală a fost formulată. Curtea a considerat că nu este obligată să valideze o rezer-vă formulată după ratifi carea Convenţiei, deoarece orice rezervă trebuie să menţioneze legile specifi ce în vigoare la momentul depunerii sale. Prin urmare, judecătorii de la Strasbourg examinează temeiul oricărei plângeri ce vizează invocarea de către un Stat a unei rezerve de acest fel (Fischer c. Austriei (1995)).

Curtea a declarat că un Stat nu poate să formuleze o rezervă privind un ar-ticol din Convenţie care nu tratează direct drepturile materiale şi libertăţile fundamentale. În cauza Loizidou c. Turciei (1995), reclamatul a contestat tentativa Guvernului turc de a limita exercitarea dreptului de recurs indi-vidual şi competenţa Curţii, într-o epocă când acceptarea acestor două mecanisme era facultativă. Pentru a stabili interzicerea unor astfel de re-stricţii, Curtea a declarat:

Dacă [...] rezervele principale şi teritoriale erau permise conform acestei dispoziţii, Părţile Contractante sînt libere să subscrie la regimuri distincte de punere în aplicare a obligaţiilor convenţionale [...] Un astfel de sistem [...] nu numai că va reduce serios rolul [...] Curţii [...], dar şi va diminua efi cacitatea Convenţiei ca un instrument consti-tuţional de ordine publică europeană.

Ultima frază a paragrafului 1 al articolului 57 interzice rezervele „cu ca-racter general”. În cauza Belilos c. Elveţiei (1988), reclamantul s-a plâns de faptul că imposibilitatea de a face apel la tribunal împotriva unei decizii administrative încalcă dreptul la un proces echitabil în conformitate cu Arti-colul 6.1 din Convenţie. Ca răspuns la plângere, Guvernul elveţian a făcut trimitere la declaraţia sa interpretativă a Articolului 6.1, formulată astfel:

Pentru Consiliul Federal Elveţian, garanţia unui proces echitabil ce fi gurează în arti-colul 6.1 din Convenţie, relativ fi e la contestaţiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fi e la temeinicia întregii acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva persoanei în cauză, urmăreşte doar să asigure un control judiciar fi nal al actelor sau hotărârilor autorităţii publice care se referă la asemenea drepturi sau obligaţii, sau la examinarea temeiniciei unei asemenea acuzaţii.

Organele Convenţiei au considerat că conţinutul declaraţiei avea drept efect privarea aproape în întregime a celui acuzat de protecţia oferită de Convenţie şi că, astfel, declaraţia are o însemnătate prea generală pentru a se concilia cu exigenţele articolului 57, cel puţin în materie de procedură penală. Curtea a dat următoarele explicaţii:

Prin „rezervă cu caracter general”, Articolul 57 înţelege în special o rezervă redactată în termeni prea vagi sau ampli pentru a putea aprecia sensul şi câmpul de aplicare exact [...] Cuvintele „control judiciar fi nal al actelor sau hotărârilor autorităţii publice” [...] nu permit a măsură justeţea angajamentului luat de Elveţia, în mod deosebit cu privire la categoriile de litigii vizate şi asupra punctului de cunoaştere dacă „un control juridic fi nal” se exercită sau nu asupra faptelor unei cauze. Acestea se pretează dife-ritelor interpretări, în timp ce Articolul 57 (1) impune precizie şi claritate. În rezumat, acestea cad sub lovitura interdicţiei rezervelor cu caracter general.


171

După hotărârea Belilos, Guvernul elveţian a anulat rezerva în ceea ce pri-veşte acuzaţiile penale şi procedurile relative la determinarea unui drept sau a unei obligaţii cu caracter civil în sensul articolului 6.

Paragraful 2 al articolului 57 stipulează că “orice rezervă emisă conform prezentului articol comportă un scurt expozeu al legii în cauză”. Aceas-tă dispoziţie completează în mod esenţial condiţiile puse de paragraful 1, de a şti dacă o rezervă se referă la o lege “în acel moment în vigoare” şi nu trebuie să fi e cu caracter general. Obiectivul paragrafului 2 este să vegheze ca Statele ce emit o rezervă la Convenţie să furnizeze informaţii sufi ciente, astfel încât judecătorii de la Strasbourg să poată aprecia legiti-mitatea acesteia. În cauza Weber c. Elveţiei (1990), reclamantul susţinea că avusese loc o încălcare a dreptului său într-un proces public pentru a statua cu privire la acuzaţia penală adusă împotriva sa. Guvernul elveţian a răspuns cu următoarea rezervă:

Principiul publicităţii şedinţelor de judecată, proclamat de Articolul 6 (1) din Convenţie, nu va fi aplicabil procedurilor ce tratează […] temeinicia unei acuzaţii penale şi care, conform unor legi cantonale, se desfăşoară înaintea unei autorităţi administrative.

Principiul publicităţii pronunţării hotărârii va fi aplicat fără a prejudicia dispoziţiile legi-lor cantonale de procedură civilă şi penale care prevăd că hotărârea nu se pronunţă în şedinţa publică, dar se comunică în scris părţilor.

Curtea a declarat această rezervă nevalabilă din motivul că Guvernul el-veţian nu anexase “o expunere scurtă a legii [sau legilor] în cauză”, cum o cere articolul 57.2. Evocând cauza Belilos, Curtea a subliniat că această omisiune încălca o condiţie de fond, şi nu numai una de formă. Judecătorii de la Strasbourg au ajuns la o concluzie similară în cauza Eisenstecken c. Austriei (2000), cu privire la o rezervă astfel formulată:

Dispoziţiile articolului 6 din Convenţie vor fi aplicate în măsura în care ele nu pot atenta, nici într-un fel, la principiile relative la publicitatea procedurii juridice enunţate în articolul 90 al Legii federale constituţionale în versiunea sa din 1929.

Curtea a remarcat că rezerva în cauză nu cuprinde „o expunere scurtă” a legii considerate ca nefi ind în conformitate cu articolul 6 al Convenţiei şi a declarat:

Din conţinutul rezervei poate fi dedus faptul că Austria intenţiona să excludă din câmpul de aplicare al articolului 6 orice proceduri civile şi penale în faţa tribunalelor ordinare – şi în faţa oricărui alt organ cvasi-judiciar – din moment ce legile particu-lare autorizează audierile cu uşile închise. Totodată, o rezervă care se referă pur şi simplu la o dispoziţie facultativă, nelimitativă, a Convenţiei, şi care nu invocă şi nu menţionează dispoziţiile speciale ale ordinii juridice austriece ce exclud publicitatea dezbaterilor, „nu oferă la un nivel sufi cient „garantarea care nu va depăşi dispoziţiile excluse explicit” de către Austria”.


172


173

Capitolul 21 – Procedurile prevăzute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului

Articolul 19 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului declară că sar-cina esenţială a Curţii europene a Drepturilor Omului este „de a asigura respectarea angajamentelor” asumate de către Înaltele Părţi contractante la acest instrument. Curtea nu poate decide de la sine să examineze situ-aţia drepturilor omului într-o anumită ţară. Iniţiativa de activare a acestui mecanism internaţional de control revine indivizilor sau Înaltelor Părţi con-tractante. Convenţia stabileşte o distincţie între dreptul de înaintare a unei plângeri oferit Statelor şi cel oferit persoanelor private.

1. Curtea europeană a Drepturilor Omului: componenţa şi structura

Numărul de judecători care fac parte din Curtea europeană a Drepturilor Omului este egal cu numărul Înaltelor Părţi contractante. Articolul 21 din Convenţie stabileşte criteriile de selectare şi prevede că ei trebuie „să po-sede cele mai înalte calităţi morale şi să reunească condiţiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcţii judiciare sau să fi e consultanţi juridici cu o com-petenţă notorie”. Ei ocupă un loc la Curte cu titlu individual şi, pe durata mandatului lor, ei nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu exigenţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate ce rezultă din acti-vitatea lor deplină. Judecătorii sunt aleşi de către adunarea parlamentară în numele fi ecărei Înalte Părţi contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentată de Înalta Parte contractantă vizată. Ei îşi exercită mandatul pe un termen de şase ani şi pot fi realeşi. Mandatul unui judecător expiră dacă el atinge vârsta de 70 de ani.

În interese de efi cienţă, Curtea este organizată în comitete din trei jude-cători, în camere din 7 judecători şi într-o Mare Cameră din 17 judecători. Fiecare comitet din 3 judecători este împuternicit, printr-o decizie umani-mă, să declare neadmisibilă o cerere individuală (sau să o scoată de pe rol) în cazul în care o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară. Camerele din 7 judecători decid asupra admisibilităţii şi fon-dului cauzelor care nu au fost şterse de pe rol de către un comitet, precum şi asupra admisibilităţii şi fondului cererilor interstatale. Dacă o cameră consideră că cauza cu care a fost sesizată abordează o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau există riscul de a fi adoptată o ho-tărâre în contradicţie cu o hotărâre adoptată anterior, ea se poate disesiza în favoarea Marii Camere, cel puţin dacă o parte nu se opune. Un colegiu din 5 judecători din Marea Cameră poate de asemenea examina – doar în


174

baza dosarului existent – cererile de trimitere în faţa Marii Camere depuse de către o parte într-un termen de trei luni de la data pronunţării hotărârii vizate pronunţată de către o cameră. Pentru a decide dacă trebuie sau nu să fi e acceptată cererea, Marea Cameră verifi că dacă cauza abordează „o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenţiei sau a proto-coalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general” (articolul 43 din Protocolul nr. 11 la Convenţie). Judecătorul ales din partea unui Stat parte la litigiu este membru de drept al camerei şi al Marii Camere.

2. Curtea europeană a Drepturilor Omului: jurisdicţie

Curtea europeană a Drepturilor Omului exercită două tipuri de jurisdicţie. În virtutea articolului 47 din Convenţie, ea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative în probleme juridice cu privire la in-terpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot re-feri nici la probleme referitoare la conţinut sau la extinderea drepturilor şi libertăţilor defi nite în capitolul I al Convenţiei şi în protocoalele sale, nici la alte probleme cunoscute de Curte sau Comitetul Miniştrilor ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie.

În 2002, Comitetul Miniştrilor a cerut pentru prima dată Curţii un aviz con-sultativ în virtutea articolului 47. Cererea viza coexistenţa Convenţiei pen-tru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Comunităţii Statelor independente şi Convenţiei europene a Drepturilor Omului. După primirea cererii, Curtea a comunicat-o guvernelor tuturor Părţilor contrac-tante, solicitându-le eventuale observaţii scrise cu privire la întrebarea de a şti dacă această cerere ţine de competenţa sa consultativă. La fi nele anului 2003 procedura mai era pendantă.

Cea mai importantă competenţă exercitată de Curte este incontestabil ju-risdicţia sa contencioasă în cauzele interstatale şi individuale. Ratifi când Convenţia europeană a Drepturilor Omului, fi ecare Stat automat acceptă jurisdicţia Curţii europene a Drepturilor Omului cu privire la cauzele inter-statale (articolul 33) şi cererile individuale (articolul 34).

Cereri interstatale: articolul 33

Articolul 33Orice Înaltă Parte Contractantă poate sesiza Curtea de orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi protocoalelor sale pe care o consideră imputabilă unei alte Înalte Părţi Contractante.

În virtutea acestei dispoziţii, un Stat poate deci să denunţe încălcări comise împotriva persoanelor care nu sunt cetăţeni ai unui Stat contractant, sau chiar împotriva persoanelor care sunt cetăţeni ai Statului pârât. În această privinţă, dreptul de cerere interstatală este asemănătoare cu o actio popularis.


175

Deoarece cererile interstatale pot fi introduse fără ca un Stat să se pretindă a fi „victimă”, Curtea benefi ciază de o vastă competenţă ratione personae în virtutea articolului 33. În instanţe în care un Stat denunţă legislaţia sau practicile administrative ale altei Părţi contractante, Statul reclamant nu este obligat să invoce că încălcările pretinse au atentat la drepturile per-soanelor concrete. În asemenea cazuri, orice încălcare pretinsă a drep-turilor garantate este un motiv sufi cient de acţionare. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), judecătorii de la Strasbourg referitor la plângerile interstatale au declarat următoarele:

O „încălcare” rezultă din însăşi existenţa unei legislaţii care introduce, ordonează sau autorizează măsuri incompatibile cu drepturile şi libertăţile protejate [...]

Organele Convenţiei totuşi nu pot descoperi o încălcare de acest gen decât dacă legislaţia atacată în virtutea articolului 24 utilizează termeni destul de clari şi pre-cişi pentru a o remarca imediat; în caz contrar, ele trebuie să statueze în funcţie de modalitate în care Statul pârât interpretează şi aplică in concreto textul sau textele incriminate.

Curtea a invocat acest principiu şi în cauza Cipru c. Turciei (2001) pentru a stabili o încălcare a articolului 6 din Convenţie din cauza existenţei unei practici „legislative” care permitea recurgerea la tribunale militare pentru a judeca persoane civile.

Cereri individuale: articolul 34

Articolul 34Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fi zică, orice organi-zaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părţi contractante, a drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele sale. Înaltele Părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efi cientă al acestui drept.

Dreptul la recurs individual, unul din mijloacele cele mai efective de pro-tecţie a drepturilor omului, este elementul cheie al sistemului de control stabilit de Convenţie. Acest instrument apără drepturile persoanelor fi zice şi juridice şi nu a grupurilor ca atare. Pratic, aceasta înseamnă că doar păr-ţile direct afectate de încălcarea unuia sau a mai multor drepturi protejate de Convenţie pot depune o cerere în faţa judecătorilor de la Strasbourg. Convenţia nu prevede actio popularis. Chiar într-o cerere „grupată”, fi ecare reclamant trebuie să pretindă a fi victimă. Totodată, o persoană juridică – spre exemplu o asociaţie înregistrată – în anumite circumstanţe poate depune o plângere în numele membrilor săi (a se vedea, spre exemplu, Cha’are Shalom Ve Tsedek c. Franţei (2000) şi Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei (2001)).

În lipsa oricărei declaraţii expres contrare Statului pârât, Curtea este com-petentă de a examina problemele survenite după ratifi carea Convenţiei de către acesta, ţinând cont de condiţiile de admisibilitate impuse de articolul


176

35. În numeroase cauze, Curtea a fost totuşi sesizată cu probleme sur-venite iniţial înainte de ratifi care şi care vizau în mod esenţial depăşirea „termenului rezonabil” (prescris de articolul 6) de către procedurile judi-ciare naţionale încă pendantă la momentul ratifi cării. În asemenea caz, judecătorii de la Strasbourg de obicei ţin cont de starea procedurii la data ratifi cării şi nu doar de faptele survenite după această dată.

Ultimii ani, Curtea a avut ocazia să precizeze importanţa obligaţiei făcu-tă Statelor de „a nu împiedica prin nici o măsură exercitarea efi cientă” a dreptului de a înainta cereri individuale prevăzut în articolul 34. Curtea a considerat că esenţa acestei dispoziţii este de a garanta reclamanţilor (sau potenţialilor reclamanţi) posibilitatea de a comunica liber cu ea fără a fi supuşi de către autorităţi presiunilor în vederea retragerii sau modifi cării plângerii lor (Akdivar şi alţii c. Turcieie (1996)).

3. Condiţii de admisibilitate: articolul 35

Articolul 351. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum rezultă din principiile dreptului internaţional general recunoscute şi într-un termen de şase luni, începând de la data deciziei interne defi nitive.

2. Curtea nu se va ocupa de nici o cerere individuală introdusă în aplicare de Articolul 34, dacă aceasta:

a) este anonimă; sau

b) este în esenţă identică cu cea care a fost deja examinată de Curte, sau deja îna-intată altei instanţe internaţionale de anchetă ori de reglementare şi dacă aceasta nu conţine fapte noi.

3. Curtea va declara drept inadmisibilă orice cerere individuală de introducere în aplicare a Articolului 34, dacă o va considera incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor ei, vădit neîntemeiată sau abuzivă.

4. Curtea va respinge orice cerere pe care o va considera inadmisibilă în privinţa acestui Articol. Ea poate proceda astfel în orice etapă a procedurii.

Paragrafele 1 şi 4 ale articolului 35 se aplică atât în cazul cererilor intersta-tale, cât şi al celor individuale, în timp ce paragrafele 2 şi 3 se aplică doar în cazul cererilor individuale.

Epuizarea căilor interne de recurs

Toate instanţele judiciare sau cvasijudiciare care tratează drepturile omului la nivel internaţional şi competente pentru a examina recursurile individua-le împotriva unui Stat aplică această regulă: un individ trebuie să epuizeze toate recursurile interne posibile înainte de a depune un recurs formal la organul internaţional de control. Această practică refl ectă principiul gene-ral de drept internaţional întemeiat pe convingerea că un Stat trebuie să poată rectifi ca o eventuală încălcare a obligaţiilor sale internaţionale pe


177

căi juridice interne proprii, înainte de a fi supus unui control şi/sau unei su-pravegheri la nivel internaţional (Hentrich c. Franţei (1994)). Curtea se va ocupa de caz numai atunci când autorităţile statale nu restabilesc dreptul încălcat şi nu acordă o reparaţie echitabilă ca efect al acelei încălcări.

Termenul „epuizarea recursurilor interne” a fost interpretat în mai multe rânduri ca o obligaţie făcută de reclamant pentru a epuiza toate recursurile oferite de dreptul intern, cu caracter administrativ sau judiciar. Reclamantu-lui individual, totuşi, i se cere doar să epuizeze recursurile recunoscute lui ca un drept, dar nu ca un privilegiu. De aceea, dacă el trebuie să introducă recurs la toate organele judiciare afl ate la dispoziţia sa, nu înseamnă însă că el este obligat să ceară anumite servicii sociale (Cererea nr.214/56) sau graţiere din partea executivului, ceea ce Comisia consideră a fi un „recurs extraordinar”, prin urmare, un recurs efectiv (Cererea nr. 8395/78). Pentru a determina în ce măsură un reclamant a epuizat recursurile interne, Co-misia va proceda la examinarea fondului cauzei, astfel cum aceasta s-a derulat la nivel intern, cât şi efi cacitatea recursurilor puse la dispoziţie de ordinea juridică internă. Un reclamant nu este obligat să invoce Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în faţa jurisdicţiei interne al cărei conţinut este în esenţă acelaşi (Cardot c. Franţei (1991) şi Ahmet Sadik c. Greci-ei (1996)). Reclamantul, totuşi, trebuie să invoce Convenţia atunci când aceasta constituie unicul temei juridic al unei cereri (Deweer c. Belgiei (1980)). De asemenea, reclamantul trebuie să folosească toate mijloacele de procedură prevăzute de legea internă susceptibile să prevină o încălca-re a Convenţiei (Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1988)).

Statului pârât îi revine eventual să formuleze obiecţii în sensul că reclaman-tul nu a epuizat căile de recurs interne (Cererea nr. 9120/80) şi să dove-dească existenţa unor căi de recurs interne sufi ciente (Cererea nr. 9013/80). Statele pârâte au în mod egal sarcina să dovedească faptul că recursurile existente sunt efi cace. Atunci când există o acţiune de despăgubire pentru încălcarea dreptului, un astfel de recurs trebuie să fi e nu numai teoretic, ci şi practic (Navarra c. Franţei (1993)). La fel, recunoaşterea principiului con-form căruia un individ are dreptul la compensaţie pentru confi scarea averii este insufi cientă atunci când individul încă mai este lipsit de proprietate şi nu a fost compensat în urma deposedării ilegale (Guillemin c. Franţei (1997). Recursurile interne posibile pot fi considerate inefi ciente pe motiv că pre-cedentele stabilite în dreptul Statului sunt împotriva şanselor de a reuşi ale reclamantului (Keegan c. Irlandei (1995) sau pentru că obiectul unei cereri corespunde în mod direct unei cauze deja tranşate de autorităţile interne (Cererile nr. 7367/76 şi 7819/77). Recursurile contra unei expulzări sau unei hotărâri de expulzare nesuspendate de executare, nu ar putea fi considerate ca recursuri efective, fi ind vorba cel puţin de cereri întemeiate pe articolul 3 (interzicerea torturii, a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degra-dante) (Cererile nr. 10400/83 şi 10564/83). În sfârşit, atunci când avocatul reclamantului indică fără echivoc că un anumit recurs nu are nici o şansă


178

de reuşită, reclamantul este în general dispensat de obligaţia de a-l epuiza (Cererea nr. 10000/82). Totuşi, dacă avocatul exprimă îndoieli asupra unei soluţii fericite în cauză, reclamantul trebuie să îndeplinească acea condiţie a epuizării căilor prescrise de articolul 35.1 (Cererea nr. 10789/84).

Este important de evidenţiat că atunci când o cerere a fost declarată inad-misibilă pentru că nu au fost epuizate căile de recurs interne, aceasta nu constituie decât un obstacol provizoriu: Curtea poate reexamina aceeaşi cerere dacă aceasta îi este din nou prezentată de îndată ce reclamantul a epuizat recursurile interne afl ate la dispoziţia sa.

Regula celor şase luni

Articolul 35.1 obligă reclamantul să înainteze cererea sa Curţii în termen de şase luni, începând de la data deciziei interne defi nitive pronunţate asupra chestiunii litigioase. Această dispoziţie care limitează dreptul la recurs trebuie interpretată de o manieră restrictivă. O simplă scrisoare de la reclamant va fi considerată ca o „reclamaţie” în scopul legii de şase luni, atunci când scopul reclamantului este sufi cient de clar (Papageorgiou c. Greciei (1997)).

Data de la care începe să curgă termenul de şase luni se referă nu doar la data pronunţării deciziei interne, ci şi la aceea la care reclamantul a luat cunoştinţă de deciziile respective şi deci a fost în măsură să depună cerere la Curte. Această exigenţă a unui „termen de prescripţie” de şase luni poate fi aplicată rezonabil numai dacă există un eveniment concret şi identifi cabil. De aceea, în cauzele când împotriva unei decizii sau a unui act al puterii publice nu se prevede posibilitatea de a le ataca pe calea re-cursului, termenul respectiv începe să curgă din momentul în care decizia sau actul defi nitiv au efect (Cererile nr. 8206/78 şi 8440/78). Atunci când cererea se referă la aplicarea unei dispoziţii de lege care are drept efect o încălcare continuă, nu există „punct de plecare” de la care termenul de şase luni ar putea curge (Cererea nr. 8317/78).

Condiţii suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale

Paragrafele 2 şi 3 ale articolului 35

Articolele 35.2 şi 35.3 din Convenţie enumeră condiţiile de admisibilitate apli-cate doar cererilor individuale. Conform acestor dispoziţii, Curtea nu poate reţine nici o cerere anonimă sau care ar fi esenţialmente aceeaşi cu o altă cerere deja examinată de ea sau supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare. În aceste două cazuri din urmă, Curtea poate totuşi să examineze cererea dacă ea conţine fapte noi relevante.

Condiţia impusă de articolul 35.2.b, refl ectă principiul în conformitate cu care aceeaşi cauză nu poate fi judecată decât o singură dată (sau regula res judicata). Textul Articolului enunţă două condiţii ce privesc criteriul „si-


179

militudinii esenţiale”: cea dintâi, pentru cererile deja examinate de Curte, cea de-a doua pentru cererile deja supuse altor instanţe internaţionale. Problema ridicată în acest din urmă caz nu avea o mare importanţă prac-tică în timpul punerii în aplicare a Convenţiei, dar a fost dobândită odată cu crearea altor instanţe internaţionale ce analizau problemele drepturilor omului, de exemplu, Comitetul Drepturilor Omului (Pactul Internaţional Re-lativ la Drepturile Civile şi Politice). Noţiunea de „informaţii noi” cuprinde numai fapte care nu erau cunoscute la momentul primei cereri sau au sur-venit după ce Curtea s-a pronunţat iniţial asupra cauzei.

Articolul 35.3 obligă Curtea să declare inadmisibilă o cerere care este „in-compatibilă cu dispoziţiile prezentei Convenţii şi ale protocoalelor sale, în mod evident neîntemeiată sau abuzivă”. Conceptul incompatibilităţii a fost aplicat în cazurile când se consideră că obiectul cauzei a scăpat de sub competenţa organelor Convenţiei.

Cel de-al doilea element al Articolului 35.3, „evident neîntemeiat”, a dat naştere unei bogate jurisprudenţe. Această condiţie de admisibilitate urmărea să împiedice Curtea de a fi constrânsă să examineze în fond o cerere care, după o examinare preliminară, nu părea să releve câmpul de aplicare al Convenţiei.

Cel de-al treilea element al Articolului 35.3, „cererea abuzivă”, nu a fost des invocat în respingerea unei cereri ca fi ind inadmisibilă. Termenul, totuşi, a fost invocat atunci când reclamantul nu a răspuns numeroaselor cereri formulate pe parcursul examinării reclamaţiei sau atunci când reclamantul făcea declaraţii defăimătoare la adresa reprezentanţilor guvernului pârât.

4. Procedurile de fond

Odată ce Curtea declară o cerere admisibilă, articolul 38 din Convenţie intră în joc. Acest articol prevede următoarele două proceduri.

Examinarea contradictorie a unei cauze

Conform paragrafului 1.a din articolul 38, Curtea continuă examinarea con-tradictorie a unei cauze admisibile împreună cu reprezentanţii părţilor. Cur-tea este liberă să procedeze la o anchetă, dacă o consideră necesară. Dacă e cazul, dispoziţia prevede ca Statele interesate să „pună la dispoziţie toate facilităţile necesare”: o obligaţie care cuprinde acţiuni cum ar fi punerea mar-torilor la dispoziţie, autorizaţia de acces la locurile de detenţie, etc.

Procedura de reglementare amiabilă

Paragraful 1.b din articolul 38 plasează Curtea la dispoziţia părţilor, „cu scopul reglementării amiabile a cauzei, în baza respectului drepturilor


180

omului, astfel cum este recunoscut în Convenţie şi în protocoalele sale”. Procedura de reglementare amiabilă este confi denţială (articolul 38.2).

Articolul 38.1.b. descrie două aspecte ale procedurii de reglementare amiabilă. Primul este medierea dintre părţi; al doilea este principiul ce guvernează astfel de medieri, potrivit căruia orice reglementare amiabilă este făcută „pe baza respectării drepturilor omului”. Astfel, rolul Curţii în orice proces de reglementare este de a garanta interesul colectiv pentru respectul drepturilor omului – chiar şi într-o cauză specifi că în care părţile au convenit să reglementeze cauza între ele. Această funcţie a Curţii ca protector imparţial al drepturilor omului este în mod particular importantă atunci când consecinţele unei asemenea încălcări depăşesc interesul re-clamantului individual care a introdus cauza şi atunci când acele conse-cinţe pot cere Statului implicat să adopte măsuri generale pentru a împie-dica încălcările aceluiaşi drept vis-à-vis de alţi indivizi. Multe reglementări amiabile au fost rezolvate atunci când guvernul Statului pârât a întreprins măsuri administrative sau, în unele cazuri, legislative, pentru a remedia posibile încălcări ale Convenţiei. Altele au luat forma unei plăţi a sumei convenite cu reclamantul.

În caz de reglementare amiabilă în conformitate cu articolul 38.1.b., Curtea şterge cauza de pe rol printr-o decizie în formă de hotărâre. Această hotă-râre este defi nitivă şi Curtea o transmite Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să supravegheze executarea eventualelor angajamente asumate în cadrul reglementării (articolul 43 din Regulamentul Curţii).

În afară de „circumstanţele excepţionale”, toate audierile în faţa Curţii sunt publice. În price caz, pronunţarea hotărârii este publică. Curtea nu este obligată să statueze în unanimitate şi fi ecare judecător îşi poate prezenta opinia personală, care va fi publicată împreună cu avizul majorităţii Curţii.

5. Alte proceduri în faţa Curţii

Solicitarea măsurilor provizorii: articolul 39 din Regulamentul Curţii

O funcţie importantă a Curţii europene a Drepturilor Omului nu a fost pre-văzută de convenţie, dar de articolul 39 din regulamentul Curţii. Această dispoziţie permite fi ecărei Cameri sau preşedintelui său – fi e la solicitarea unei părţi, fi e a oricărei alte persoane interesate, fi e din ofi ciu – să „indice părţilor orice măsură provizorie pe care consideră că trebuie s-o adopte în interesul părţilor sau a bunei desfăşurări a procedurii”. Contextul principal în care Curtea a exercitat această prerogativă este cea în care un reclamant pretinde că va fi supus unui înalt nivel de rele tratamente dacă va fi deportat sau extrădat unei Părţi. În cazul în care un Stat parte ignoră o solicitare for-mulată în virtutea articolului 39, Curtea ţine cont de acest factor pentru a de-termina dacă a avut loc încălcarea articolului 3 (Cruz Varas şi alţii c. Suediei


181

(1991)) şi dacă Statul vizat nu şi-a îndeplinit obligaţiunea de a nu împiedica exercitarea efi cientă a dreptului de introducere a cererii individuale prevăzut de articolul 34 (Mamatkulov şi Abdurasulovic c. Turciei (2004)).

Radierea de pe rol: articolul 37 al Convenţiei

Curtea poate uneori să şteargă o cauză de pe rol, procedură reglementată de articolul 37 al Convenţiei şi este aplicabilă atunci când circumstanţele permit de a concluziona că reclamantul nu intenţionează să-şi mai menţină cererea, că litigiul a fost rezolvat sau că nu mai există vreun motiv de a continua examinarea cererii. Curtea trebuie să menţină orice cerere pe rol, „dacă respectarea drepturilor omului, astfel cum este defi nită în Convenţie şi protocoalele ei, o impun”.

Radierea de pe rol este deosebit de importantă atunci când retragerea cererii sau inacţiunea reclamantului se întemeiază pe un acord preala-bil între Statul pârât şi reclamantul însuşi, fără participarea sau infl uenţa Curţii. Spre deosebire de procedura „reglementării amiabile” prevăzută de articolul 38 al Convenţiei şi pentru că această formă de reglementare infor-mală scapă de procedurile de investigaţie ale Curţii, acordul nu trebuie să fi e în mod necesar inspirat de respectarea drepturilor omului. Curtea este totuşi competentă să examineze o cerere din ofi ciu, chiar dacă reclamantul a încetat să se intereseze de cauză sau dacă a declarat intenţia de a-şi retrage cererea.

Implicarea unor terţe părţi: articolul 36 al Convenţiei

Articolul 36 al Convenţiei guvernează intervenţiile celei de-a treia părţi în procedura examinată în faţa Curţii. Paragraful 1 al acestei dispoziţii abili-tează orice Înaltă Parte Contractantă, cetăţeanul căreia este reclamant să prezinte observaţii scrise şi să participe la proces.

Paragraful 2 permite de asemenea Preşedintelui Curţii să invite orice Înal-tă Parte Contractantă care nu participă la proces sau orice persoană inte-resată în afara reclamantului să înainteze observaţii scrise şi să participe la audienţe. Aceste terţe intervenţii discreţionare trebuie să fi e „în interesul unei bune administrări a justiţiei”.

Satisfacţia echitabilă: articolul 41 al Convenţiei

Articolul 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că, dacă o Înaltă Parte Contractantă îşi încalcă obligaţiunile sale prevăzute de Con-venţie şi dacă legea internă nu prevede o compensaţie adecvată pentru această încălcare, atunci „prin hotărârea Curţii, dacă e necesar, se acordă o satisfacţie echitabilă părţii vătămate”. În multe cazuri, Curtea a hotărât că stabilirea încălcării în sine constituie deja o satisfacţie echitabilă, iar în


182

altele că e sufi cientă o sumă simbolică de bani. Pe de altă parte, în une-le cazuri Curtea a înmânat sume importante reclamanţilor care au avut câştig de cauză, inclusiv interesele atunci când Guvernul întârzia abuziv să efectueze plata. În unele cazuri Curtea a ordonat restituirea bunurilor care fusese ilegal expropriate. De asemenea ea poate acorda rambursa-rea cheltuielilor în virtutea articolului 41.

Curtea de obicei examinează plângerile de satisfacţie echitabilă prevăzute de articolul 41 în partea hotărârii sale consacrată faptelor speţei. Totodată când este imposibil de a soluţiona chestiunea la momentul adoptării deci-ziei, Curtea poate rezerva răspunsul său pentru o hotărâre ulterioară.

6. Asistenţa judiciară: articolele 91-96 şi 101 din Regulament

În cazul în care un reclamant nu dispune de mijloace fi nanciare sufi ciente pentru a face faţă parţial sau deplin cheltuielilor la care el este expus în cadrul înaintării cererii sale în faţa Curţii, preşedintele camerei îi poate acorda o asistenţă judiciară gratuită începând cu data prezentării în scris a observaţiilor părţii contractante reclamante sau expirării termenului limită oferit în acest scop. Pentru a avea dreptul la această asistenţă, reclaman-tul trebuie să îndeplinească o declaraţie în care să fi e indicate resursele sale care să fi e certifi cată de către autoritatea sau autorităţile interne co-respunzătoare. Dacă situaţia fi nanciară a reclamantului se ameliorează sau dacă Curtea consideră că asistenţa nu mai este necesară, preşedinte-le camerei poate în orice moment să retragă sau să modifi ce benefi cierea de asistenţă judiciară. De obicei, totuşi, asistenţa rămâne a fi efectivă pe întreaga durată a procedurii.

7. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei

Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei este alcătuit din miniştrii Afacerilor externe din toate Statele membre ale Consiliului. De aceea, spre deosebire de membrii Curţii Europene a Drepturilor Omului, membrii Comitetului apar în calitate de reprezentanţi ai guvernelor şi nu cu titlu individual de experţi în domeniul drepturilor omului. Cauzele curente ale Comitetului Miniştrilor sunt în general abordate de Delegaţii lor (ambasadorii Statelor membre). Împu-ternicirea Comitetului Miniştrilor de a solicita avize consultative de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost analizat anterior.

Articolul 46.1 prevede că Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor fi nale ale Curţii în litigii la care ele sunt părţi. Conform articolului 46.2 „hotărârea fi nală a Curţii este transmisă Comi-tetului Miniştrilor care va supraveghea executarea ei”. Această suprave-ghere poate consta în controlul reformelor legislative sau administrative


183

angajate de către State în rezultatul constatării unei încălcări sau, în cazul hotărârilor de „satisfacţie echitabilă” în temeiul articolului 41, poate fi un control al plăţii efectuate de către Stat în calitate de reparaţie fi xată reclamantului.

Este important să reamintim că Comitetul Miniştrilor nu este împuternicit să intervină direct în supravegherea şi executarea unei hotărâri de către Statul care a comis încălcarea. Dacă Statul alege să ignore sau să nu dea un efect deplin hotărârii Curţii sau unei deciziii a Comitetului Miniş-trilor, Comitetul poate cel puţin convinge Statul să respecte dispoziţiile organelor Convenţiei. Astfel, unele dintre cele mai grave sancţiuni nu sunt instituite de Convenţia propriu-zisă dar fi gurează în Statutul Consi-liului Europei. Articolul 3 din acest instrument stipulează prin urmare că respectarea drepturilor omului este un principiu fundamental care deter-mină apartenenţa unui Stat la Consiliul Europei. Articolul 8 prin urmare abilitează Comitetul Miniştrilor să suspendeze, sau chiar să excludă din Consiliu orice Stat membru vinovat de serioase încălcări ale drepturilor omului.

8. Secretarul General al Consiliului Europei

Secretarul General este depozitarul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca şi al tuturor altor convenţii elaborate de Consiliul Europei. Une-ori, această funcţie este foarte limitată, de exemplu, în ceea ce priveşte Convenţia însăşi: conform Articolului 59.4, Secretarul General se limitează să aducă la cunoştinţa Statelor membre ale Consiliului Europei numele Statelor care o ratifi că sau aderă la Convenţie.

Secretarului General i se cere să informeze toate Înaltele Părţi Contractan-te asupra oricărei denunţări a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului conform Articolului 58.

Conform Articolului 15 din Convenţie, orice Stat care deroghează de la obli-gaţiile prevăzute de Convenţie, la fel, trebuie să informeze în deplină măsu-ră Secretarul General despre măsurile luate şi despre motivele de care s-au condus. Statul care exercită acest drept de derogare trebuie de asemenea să informeze Secretarul general despre data la care el va anula măsurile şi va reveni la aplicarea deplină a Convenţiei. De-a lungul perioadei de dero-gare, Secretarul General nu are obligaţia expresă de a informa alte Înalte Părţi Contractante despre derogare sau termenii ei.

Pe lângă funcţia de depozitar şi uneori de transmitere a informaţiei către Înaltele Părţi Contractante la Convenţie, Secretarul General are funcţii mai directe de supraveghere a Convenţiei. Articolul 52 îl abilitează să solicite oricărei Înalte Părţi Contractante „explicaţii asupra modului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei Conven-ţii”. Secretarul General nu cere decât ocazional aceste explicaţii şi atunci


184

când o face, aceste cereri trimit la un punct precis şi se adresează tuturor Înaltelor Părţi Contractante, nu doar unui Stat în mod deosebit. Este impor-tant de evidenţiat că articolul 52 nu acordă Secretarului General puterea de a lua o oarecare măsură cu privire la informaţiile primite de la o Înaltă Parte Contractantă.


185

În loc de concluzie

În ciuda insufi cienţelor, acest Ghid a încercat să demonstreze în ce mod Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – instrumentul juridic cel mai pu-ternic din lume care garantează protecţia drepturilor fundamentale ale indi-vidului – a evoluat datorită interpretării pe care i-au dat-o Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa acestor organe completează în realitate esenţa Convenţiei şi îi conferă formă şi viaţă, depăşind instru-mentul propriu-zis. Interpretările acestora asupra noţiunilor de preeminenţă a legii şi a societăţii democratice constituie fundamentele sistemului euro-pean al drepturilor omului şi furnizează importante directive ţărilor Europei Centrale şi Orientale care s-au încadrat recent în acest sistem.

În acelaşi timp, e necesar să se facă un avertisment: Convenţia Euro-peană a Drepturilor Omului nu constituie un panaceu care să permită re-medierea tuturor defi cienţelor privind drepturile omului în Europa. Apărută imediat după război, aceasta pune în mod exclusiv accentul asupra indi-vidului şi asupra protecţiei drepturilor sale elementare. În consecinţă, ea nu poate, deocamdată, să dea un răspuns din punct de vedere juridic unui important număr de întrebări ce privesc actualitatea arzătoare în domeniul dreptului omului, fi ind vorba în special de drepturile economice şi sociale cum ar fi drepturile culturale sau drepturile grupurilor minoritare. Totuşi, în ciuda limitărilor Convenţiei Europene, politicienii şi oamenii legii trebuie să îmbrăţişeze tradiţia umanistă pe care o încarnează aceasta şi să facă să înfl orească palmaresul său, deja remarcabil. Admiterea în Consiliul Euro-pei şi aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a ţărilor Eu-ropei Centrale şi Orientale trebuie să imprime un nou elan acestor eforturi, obligând în acelaşi timp Consiliul Europei şi noile State membre sau cele care aspiră să devină membre, să fi ltreze propriile lor realizări pentru a se impune şi a se angaja din nou să garanteze acest înalt nivel al protecţiei drepturilor omului ce serveşte stabilităţii vieţii morale şi politice a Europei.


186


187

ANEXE


188


189

Anexa 1: Mecanismul de implementare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului

Până la 1 noiembrie 1998, în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului îşi exercitau jurisdicţia două organe: Comisia europeană a Dreptu-rilor Omului şi Curtea europeană a Drepturilor Omului. După această dată, a intrat în vigoare o versiune revizuită a acestui instrument. Ea instituie un singur organ – Curtea europeană a Drepturilor Omului – responsabilă de punerea în aplicare a noului mecanism de control. Schema de mai jos prezintă vechea şi noua procedură.


190

Anexa 2: Situaţia ratifi cărilor Convenţiei şi protocoalelor sale

Con

venţ

ia e

uro-

peană

a D

rept

u-ril

or O

mul

ui

Prot

ocol

ul n

r. 1

Prot

ocol

ul n

r. 4

Prot

ocol

ul n

r. 6

Prot

ocol

ul n

r. 7

Prot

ocol

ul n

r. 12

Prot

ocol

ul n

r. 13

Prot

ocol

ul n

r. 14

Albania 02.10.96 02.10.96 02.10.96 21.09.00 02.10.96 26.11.04Andora 22.01.96 22.01.96 26.03.03Armenia 26.04.02 26.04.02 26.04.02 29.09.03 26.04.02Austria 03.09.58 03.09.58 18.09.69 05.01.84 14.05.86 12.01.04Azerbaidjan 15.04.02 15.04.02 15.04.02 15.04.02 15.04.02Belgia 14.06.55 14.06.55 21.09.70 10.12.98 23.06.03Bosnia şi Herţegovina 12.07.02 12.07.02 12.07.02 12.07.02 12.07.02 29.07.03 29.07.03Bulgaria 07.09.92 07.09.92 04.11.00 29.09.99 04.11.00 13.02.03Croaţia 05.11.97 05.11.97 05.11.97 05.11.97 05.11.97 03.02.03 03.02.03Cipru 06.10.62 06.10.62 03.10.89 19.01.00 15.09.00 30.04.02 12.03.03Republica Cehă 18.03.92 18.03.92 18.03.92 18.03.92 18.03.92 02.07.04Danemarca 13.04.53 13.04.53 30.09.64 01.12.83 18.08.88 28.11.02 10.11.04Elveţia 28.11.74 13.10.87 24.02.88 03.05.02Estonia 16.04.96 16.04.96 16.04.96 17.04.98 16.04.96 25.02.04Finlanda 10.05.90 10.05.90 10.05.90 10.05.90 10.05.90 29.11.04Franţa 03.05.74 03.05.74 03.05.74 17.02.86 17.02.86Georgia 20.05.99 07.06.02 13.04.00 13.04.00 13.04.00 15.06.01 22.05.03 10.11.04Germania 05.12.52 13.02.57 01.06.68 05.07.89 11.10.04Grecia 28.11.74 28.11.74 08.09.98 29.10.87Islanda 29.06.53 29.06.53 16.11.67 22.05.87 22.05.87 10.11.04Irlanda 25.02.53 25.02.53 29.10.68 24.06.94 03.08.01 03.05.02 10.11.04Italia 26.10.55 26.10.55 27.05.82 29.12.88 07.11.91Letonia 27.06.97 27.06.97 27.06.97 07.05.99 27.06.97Liechtenstein 08.09.82 14.1195 15.11.90 05.12.02Lituania 20.06.95 24.05.96 20.06.95 08.07.99 20.06.95 29.01.04Luxembourg 03.09.53 03.09.53 02.05.68 19.02.85 19.04.89Malta 23.01.67 23.01.67 05.06.02 26.03.91 15.01.03 03.05.02 04.10.04Moldova 12.09.97 12.09.97 12.09.97 12.09.97 12.09.97MonacoNorvegia 15.01.52 18.12.52 12.06.64 25.10.88 25.10.88 10.11.04Olanda 31.08.54 31.08.54 23.06.82 25.04.86 28.07.04Polonia 19.01.93 10.10.94 10.10.94 30.10.00 04.12.02Portugalia 09.11.78 09.11.78 09.11.78 02.10.86 03.10.03România 20.06.94 20.06.94 20.06.94 20.06.94 20.06.94 07.04.03Federaţia Rusă 05.05.98 05.05.98 05.05.98 05.05.98San Marino 22.03.89 22.03.89 22.03.89 22.03.89 22.03.89 25.04.03 25.04.03Serbia şi Muntenegru 03.03.04 03.03.04 03.03.04 03.03.04 03.03.04 03.03.04 03.03.04Slovacia 18.03.92 18.03.92 18.03.92 18.03.92 18.03.92Slovenia 28.06.94 28.06.94 28.06.94 28.06.94 28.06.94 04.12.03Spania 04.10.79 27.11.90 14.01.85Suedia 04.02.52 22.06.53 13.06.64 09.02.84 08.11.85 22.04.03“fosta RepublicăIugoslavă aMacedoniei”

10.04.97 10.04.97 10.04.97 10.04.97 10.04.97 13.07.04 13.07.04

Turcia 18.05.54 18.05.54 12.11.03Ucraina 11.09.97 11.09.97 11.09.97 04.04.00 11.09.97 11.03.03Ungaria 05.11.92 05.11.92 05.11.92 05.11.92 05.11.92 16.07.03Regatul Unit 08.03.51 03.11.52 20.05.99 10.10.03

Actualizat la 10 octombrie 2005

Pentru detalii referitoare la situaţia semnărilor şi ratifi cărilor convenţiilor Consiliului Europei puteţi consulta pagina internet a Ofi ciului pentru Tratate: http://conventions.coe.int/


191

Com. 9187Întreprinderea de Stat, Firma Editorial-Poligrafi că “Tipografi a Centrală”,

MD-2068, Chişinău, str. Florilor, 1tel. 43-03-60, 49-31-46

ghid cedo (vade-mecum).pdf

Documents