cedo - garantii procedurale

5/17/2018 CEDO - Garantii Procedurale - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/cedo-garantii-procedurale 1/43

C.E.D.O.-Garanţii proceduraleCURS 1

NOŢIUNI PRELMINARE

Consiuliul Europei s-a constituit la Londra în 1949 prin adoptarea statutului.Statutul Consiliului Europei prevede în art.1 că menţinerea şi realizarea drepturilor

omului reprezintă unul dintre mijloacele pentru realizarea scopului Consiliului Europei,care constă în unitatea între membrii săi pentru protecţia şi realizarea idealurilor şi principiilor care formează patrimoniul lor comun şi pentru facilitarea progresului economicşi social.

Art.2 din Statut condiţionează aderarea statelor de respectarea drepturilor omului.Consiliul Europei reprezintă principala organizaţie internaţională interguvernamentală lanivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.

Calitatea de membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea principiului statului de drept, acceptarea principiului potrivit căruia persoana aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea principiilor inserate în obligaţiile prevăzute la art.5 din Statut atrage unadin următoarele sancţiuni prevăzute în art.8 din Statut:

• suspendarea dreptului de reprezentare;• retragerea din Consiliul Europei la cererea Comitetului de miniştri, cu

acest obiect;• încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizie a

Comitetului Miniştrilor.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a materializat scopul ConsiliuluiEuropei privitor la prodecţia drepturilor omului. Convenţia a fost adoptată la 4 mai 1950 şia intrat în vigoare la 3 sept. 1953.

România a semnat Convenţia şi protocoalele sale adiţionale în vigoare la acea datăla 7 oct. 1993, odată cu depunerea intrumentelor de aderare la Statulul Consiliului Europei.Au fost ratificate prin Legea nr. 30/1994 şi în ordinea juridică naţională, pentru România,Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie 1994, dată la care intrumentele de ratificare au fostdepuse la Secretarul General al Consiliului Europei.

DREPTURILE GARANTATE DE CEDO ŞI PROTOCOALELE SALE

În forma iniţială Convenţia garanta următoarele drepturi:1. dreptul la viaţă;2. dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane

sau degradante;3. dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi interzicearea muncii forţate;4. dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei;5. dreptul la un proces echitabil;6. dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse (ex) post facto;

1



7. dreptul la viaţa privată şi de familie;8. libertatea de conştiinţă, gândire şi religie;9. libertatea de expresie;10. libertatea de asociere şi de întrunire paşnică;11. dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie.

Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare în art.14 şi obligaţia de a seacorda un remediu eficace, prin instanţele naţionale, oricărei persoane ale cărei drepturi aufost violate (art.13).

Aceste drepturi au fost lărgite prin protocoalele adiţionale ulterioare. Până în prezent au fost adoptate 14 protocoale adiţionale la Convenţie, cel de-al 14-lea fiind în cursde ratificare.

Protocolul 1 priveşte dreptul la proprietate, dreptul la educaţie, angajamentulstatelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile.

Protocolul 4 priveşte interdicţia privării de libertate pentru nerespectarea

obligaţiilor contractuale, dreptul la liberă circulaţie, interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării colective a străinilor.

Protocolul 7 priveşte garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor, dreptulla recurs în materie penală, dreptul la reparaţie în caz de eroare judiciară, interdicţia ca o persoană să fie judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeaşi faptă şi egalitatea întresoţi.

Protocoalele 5 şi 8 amendau dispoziţiile referitoare la organizarea şi funcţionareaorganelor Convenţie, adică fosta Comisie şi Curtea, integrate ulterior în textul Convenţiei,fără a mai avea o existenţă distinctă.

Protocolul 9 a fost abrogat prin Protocolul 11 care a modificat mecanismul decontrol al Convenţie prin instituirea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Protocoalele 1, 4, 7 şi 6 privitoare la abolirea pedepsei cu moartea sunt protocoalenormative. Lor li se adaugă Protocolul 13 la Convenţie, care aboleşte pedeapsa cu moarteaîn orice circumstanţe. Dacă Protocolul 6 interzice pedeapsa cu moartea doar în timp de pace, admiţând-o pentru faptele comise pe timp de război, Protocolul 13 vizeazăinterzicerea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe şi a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.

Protocolul 12 la Convenţie a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005 şi priveşte

interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.Protocolul 14 va aduce modificări substanţiale în privinţa competenţei Curţii,

durata mandatului judecătorilor, condiţiile de judecată ale Curţii, condiţii de admisibilitatea cererii individuale, posibilitatea de intervenţie într-o cerere aflată deja pe rol în faţacamerei, soluţionarea amiabilă a litigiului, executarea hotărârilor Curţii.

PRINCIPIILE SISTEMULUI CEDO

2



Principiile sistemului CEDO se impart in 2 categorii:1. principii conveţionale- cele care rezultă din textul Convenţiei,

din interpretarea ei;2. principii jurisprudenţiale- cele care rezultă din jurisprudenţa

Curţii.

A. PRINCIPII CONVENŢIONALE:

1. Principiul solidarităţii .

Sistemul de protecţie prezintă un caracter colectiv. Drepturile omului sunt ataşatecalităţii de persoană şi sunt inerente acesteia. Convenţia creează o garanţie obiectivă atât în privinţa existenţei drepturilor cât şi în privinţa exerciţiului lor. Solidaritatea statelor în aasigura existenţa drepturilor garantate se materializează în 2 aspecte:

- nonreciprocitatea- particularitate faţă de dreptul tratatelor. Potrivit

Convenţiei de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor, violarea chiar substanţială de către un stat parte a Convenţie privind drepturile omului nudă dreptul celorlalte state sau părţi să-i suspende aplicarea. Aceastaînseamnă că Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi întrestatele contractante şi creează obligaţii obiective, garantate colectiv.

- aplicabilitatea directă- norma internaţională nu necesită, pentru a fi aplicată,să fie introdusă în dreptul intern printr-o dispoziţie specială. Prin urmare,obligaţiile asumate de statele părţi la Convenţie sunt obiective şi solidare,trăsături care se regăsesc şi în mecanismul creat pentru garantareaexerciţiului drepturilor, cu consecinţa caracterului subsidiar almecanismului central.

2. Principiul suveranităţii .

Convenţia se bazează pe constituţionalul statelor. Protecţia suveranităţii statelor serealizează pe două căi: nuanţarea obligaţiilor statelor şi asigurarea respectării intereselor statelor.

Nuanţarea obligaţiilor statelor, ca mod de realizare a principiului suveranităţii, serealizează prin două modalităţi:

a) Prin intermediul rezervelor la Convenţie. Convenţia permite rezerve la dispoziţiilesale, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere integrităţii sale, adică să nu aducăatingere obiectului şi scopului tratatului. Art.57 din Conveţie interzice rezervele cu

caracter general ori cele făcute în termeni foarte vagi.b) Prin intermediul dispoziţiilor facultative. Pot viza, pe de o parte, mecanismul decontrol instituit prin Protocolul 11 prin care s-a creat Curtea Europeană aDrepturilor Omului şi prin care s-au suprimat clauzele facultative în privinţarecursurilor individuale. Pe de altă parte, dispoziţiile facultative pot viza protocoalele adiţionale prin care a fost extinsă categoria de drepturi protejate deConvenţie care sunt facultative, în sensul că nu obligă decât statele care le-auratificat.

3



Asigurarea respectării intereselor statelor. Convenţia recunoaşte o anumită libertatestatelor precizând că anumite drepturi pot suferi anumite modificări, adică restrângeri sauderogări. Aceste drepturi poartă demunirea de drepturi condiţionale.

Drepturi le intangibile sunt drepturi de care beneficiază o persoană, oriunde ar fi şi înorice circumstanţe s-ar afla; acestor drepturi nu li se poate aduce nici o atingere de cătrestatele părţi: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente ori pedepse inumane ori degragante, dreptul de a nu fi supus sclaviei, dreptul laneretroactivitatea legii penale, dreptul de a nu fi judecat de 2 ori pentru aceeaşi faptă sauregula non ibis in idem.

Toate aceste 5 drepturi intangibile constituie standardul minim al dreptului european aldrepturilor omului.

Drepturile condiţionale sunt drepturi cărora cu titlu excepţional, li se pot aduce limităricu caracter temporar prin intermediul clauzei de derogare prevăzută de art.15 (1) din

Convenţie şi , de asemenea, li se pot aduce restrângeri prevăzute chiar de Convenţie.Aceste drepturi sunt drepturi obişnuite iar restrângerile lor sunt justificate prinnecesitatea ocrotirii unor valori generale, cum ar fi siguranţa naţională, ordinea publică,sănătatea, morala publică, drepturile şi interesele altora.

Cu excepţia dreptului la un proces echitabil, unde doar publicitatea dezbaterilor poateface obiectul unor limitări, Convenţia conţine pentru majoritatea drepturilor condiţionale oclauză generală de ordine publică care autorizează statul parte să restrângă exerciţiuldreptului respectiv, fără însă a aduce atingere substanţei dreptului. Această clauză figureazăîn paragraful 2 al majorităţii articolelor din Convenţie şi, potrivit ei, exerciţiul dreptului încauză poate face obiectul doar al restrângerilor prevăzute de lege şi necesare într-osocietate democratică pentru protecţia ordinii publice.

CLAUZA DE DEROGARE

Potrivit art.15(1) din Convenţie, statul parte la Convenţie este autorizat să suspende beneficiul sau exerciţiul dreptului în caz de război sau de pericol public excepţional.Această împrejurare înseamnă că prin această clauză, obligaţia de respectare a Convenţieisubzistă, însă este adaptată împrejurărilor excepţionale.

Aplicarea clauzei reclamă îndeplinirea a 3 condiţii cumulative:-să existe un pericol public care ameninţă existenţa naţiunii sau starea de război;- măsurile luate să fie absolut necesare şi să fie luate în modul cel mai strict cerut desituaţia în cauză;

- măsurile derogatorii nu pot aduce atingere drepturilor intangibile enumerateart.15(2).

B. PRINCIPII JURISPRUDENŢIALE

4



Jurisprudenţa Curţii interpretează teleologic şi deductiv Convenţia. Aceasta înseamnăcă Tratatul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se interpretează în luminacondiţiilor actuale, Curtea interpretând-o prin adaptare la noile realităţi sociale.

În mod constant Curtea interpretează Convenţia în lumina obiectului şi scopului său,ceea ce înseamnă că drepturile omului nu sunt doar garantate ci şi protejate în dezvoltarea

şi producerea lor. Există două principii jurisprudenţiale ale Convenţiei: principiulefectivităţii şi principiul subsidiarităţii.

I. Principiul efectivităţii

Implică realizarea a două dimensiuni:1. prima constă în existenţa unor obligaţii pozitive însarcina statelor în scopul aplicării colective a Convenţiei;2. cea de-a doua domensiune constă în efectul utilităţii

Convenţiei, ceea ce înseamnă identificarea la nivel jurisprudenţial a unor noţiuni şi semnificaţii autonome, conform Convenţiei şi jurisprudenţei, şi

aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei. 1.obligaţiile pozitive ale statelor

• Noţiunea de obligaţii pozitive ale statelor este considerată a înlăturadistincţia artificială între drepturile civile, politice şi economice, sociale şi culturale,aşa cum sunt ele prevăzute în cele 2 Pacte ale ONU din 1966, distincţie potrivitcăreia obligaţiile pozitive ale statelor ar exista doar în privinţa drepturilor economice, sociale şi culturale.• Conform jurisprudenţei Curţii, realizarea unui număr cât mai mare dedrepturi civile şi politice, enumerate în Convenţie, obligă statele să adopte măsuri

pozitice, adesea de natură economică şi socială.• Curtea Europeană a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive în sensul adoptăriiunor măsuri rezonabile şi adecvate protecţiei drepturilor.

Ex: dreptul efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistemde asistenţă judiciară gratuită sau a unui sistem de traduceri pentru străini,sau, respectul efectiv al vieţii de familie impune statului obligaţie de a luamăsuri care să garanteze drepturile copilului natural, respectiv mijloacele denatură a duce o viaţă de familie normală.

• Potrivit Curţii, pot exista 2 categorii de ingerinţe în drepturile garantate ale deConvenţie:

- ingerinţele active, care constau în neîndeplinirea

de către state a obligaţiilor negative;- ingerinţele pasive, care constau în neîndeplinireade către state a obligaţiilor pozitive.

• Recunoaşterea de către Curte a obligaţiilor pozitive ale statelor înseamnă că de fapt Curtea sancţionează intruziunea statului în drepturile omului.• O altă categorie de obligaţii pozitive o constituie reglementarearaporturilor între particulari. Astfel, deşi Conveţia este un tratat şi se aplicăraporturilor dintre stat şi particulari, Curtea a făcut aplicarea Convenţiei şi în

5



raporturile dintre individuali, ceea ce înseamnă că drepturile fundamentale trebuierespectate atât de partea publică, cât şi de către particulari în raporturile dintre ei.• Prin urmare, dacă legislaţia internă sau inacţiunea autorităţilor statului permit încălcări ale drepturilor omului săvârşite de particulari, statul va firesponsabil de aceste încălcări, în temeiul art.1 din Convenţie. Vorbim prin urmare

de drepturi cu efect ______ , ceea ce înseamnă că statele pot fi obligate să îşimodifice legislaţiile care permit unor particulari să încalce drepturi fundamentaleale altor particulari. Ex: libertatea familială, de exprimare, de întrunire.

2. efectul util

• Efectul util înseamnă că atunci când norma este susceptibilă de 2 sensuri, se vainterpreta în sensul în care să producă efecte juridice şi nu în sensul în care să nu producă nici un efect.• Sunt 3 modalităţi de realizare a efectului util:

1. tehnica noţiunilor autonome- noţiunile autonome permit Convenţiei să definească uniformobligaţiile statelor şi menţin o egalitate de tratament între statelecontractante.

Ex: -drepturile şi obligaţiile cu caracter civil;- acuzaţie în materie penală;

- familie, domiciliu.2. aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei

– art.13 şi art.14 din Convenţie prevăd dreptul la un recurs efectiv înfaţa unei instanţe naţionale, respectiv interdicţia oricărei discriminări.

- interpretarea

literală a Conveţiei duce la concluzia că aceste drepturi suntcomplementare, adică nu au o existenţa independentă din moment cedispoziţiile care le consacră nu pot fi puse în aplicare decât împreunăcu un alt articol din Convenţie. Ex: dreptul de recursnu poate fi conceput decât în raport cu o măsură care aduce atingereunui drept recunoscut de Convenţie. Discriminarea nu există decâtraportat la existenţa şi exerciţiul altui drept.

- Curtea a dat dispoziţiilor art.13 şi art.14 o semnificaţie autonomă, considerând că ele se aplicăchiar şi în situaţiile în care nu este violat concomitent un alt art. dinConvenţie. A proceda în alt mod înseamnă a lipsi aceste două articole

de efectul lor util.3. interpretarea restrictivă a limitărilor aduse drepturilor - aceasta înseamnă că dreptul invocat trebuie respectat chiar dacă

este susceptibil de a fi limitat prin chiar dispoziţiile Convenţiei.- în această materie Curtea exercită un control extrem de

riguros, urmărind respectarea unor criterii bine determinate înaprecierea măsurilor de limitare a drepturilor.

- în aplicarea principiului efectivităţii Convenţiei, Curtea

6



aplică principiul proporţionalităţiiEx: limitarea adusă în materia dreptului de proprietate,

Curtea a reţinut justul echilibru ce trebuie menţinut între cerinţeleinteresului general al comunităţii şi imperativele protecţiei dreptuluiindividual. De asemenea, principiul proporţionalităţii şi găsit aplicarea

şi în aprecierea conformităţii cu Convenţia a măsurilor de limitare alibertăţii de exprimare, a libertăţii de asociere, a dreptului la viaţa privată şi de familie.

Ex: în materia respectării dreptului la respectulcorespondenţei, Curtea a reţinut că sunt măsuri necesare confiscareacorespondenţei deţinuţilor, netransmiterea corespondenţei unuideţinut, limitarea posibilităţii de a coresponda cu părinţii, controlulcorespondenţei deţinutului cu avocatul său.

II. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

În raport cu sistemele de drept naţionale, de protecţie a drepturilor omului, mecanismulde protecţie prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar. Aceasta înseamnărecunoaşterea autonomiei autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei. Principiulsubsidiarităţii fundamentează teoria marjei de aprecier.

Autonomia autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei.- Convenţia stabileşte o serie de normeinternaţionale care trebuie respectate de către state în raporturile cu indivizii.

- statele sunt obligate să asigure beneficiuldrepturilor şi lebertăţilor consacrate de Convenţie, de aici şi concluzia potrivit căreia

Convenţia are un caracter subsidiar, secundar în raport cu dreptul intern, fără a-lînlocui, doar completându-l, acoperindu-i lacunele.- aceasta înseamnă că autorităţile naţionale aulibertatea de a alege măsurile de punere în practică a obligaţiilor asumate prinConvenţie. Controlul Curţii vizează doar conformitatea acestor măsuri cu dispoziţiileConvenţiei.- în ipoteza în care un drept nu este definit în modconcret în dispoziţiile Convenţiei, Curtea recunoaşte statelor posibilitatea de a-şi alegemijloacele de asigurare a respectării acestor drepturi.- în exercitarea controlului său, Curtea recunoaştediversitatea europeană a sitemelor şi a culturilor juridice.

- lipsa de uniformitate europeană în materiemăreşte posibilitatea de manevră a statelor în punerea în practică a Convenţiei. Deaceea, atunci când se pronunţă asupra unei cereri individuale, Curtea nu se pronunţă înabstract, ci în concret. Ea nu apreciază conformitatea unui text intern cu Convenţia, cidoar modul în care acest text a fost aplicat celui interesat.

Marja de apreciere a statelor în aplicarea Convenţiei.

7



- Din caracterul subsidiar al sitemului european de protecţie a drepturilor omului, Curtea a decis că este o consecinţă nescrisă în Convenţie,marja de apreciere a statelor în aplicarea Convenţiei.

- Teoria marjei de apreciere conferă statelor o

putere discreţionară în aplicarea limitărilor drepturilor protejate. Ea limitează întindereaacestei puteri discreţionare şi în consecinţă, întinderea controlului exercitat de Curte asupraacestei măsuri limitative. Prin urmare Curtea practică o autolimitare judiciară.

- Marja de apreciere în substanţa ei înseamnă că,în principiu, statelor li se permite un anumit grad de discreţie, suspus totuşi supravegheriiinstanţei Europene, atunci când se iau măsuri legislative, administrative sau judiciare înaplicarea vreunei dispoziţii a Convenţiei.

- Teoria marjei de apreciere a apărut dinnecesitatea recunoaşterii diversităţii condiţiilor de aplicare a Convenţiei în statele

contractante, generată de sistemele de drept diferite a acestor state.- Anumite concepte nu primesc o interpretare

unitară sau măcar apropiată în sistemele de drept naţionale. Convenţia însăşi nu este unsistem rigid, iar interpretarea ei în lumina unei marje de apreciere a statelor părţi constituieo modalitate de a-i asigura flexibilitatea în raport cu realităţile interne ale fiecăreia dintreacestea. De aceea, Curtea nu defineşte aceste concepte, lăsându-le la aprecierea statelor în ale interpreta şi aprecia prin măsuri legislative, administrative şi judiciare, dispoziţiileConvenţiei.

- Curtea aplică marja de apreciere în acele cazuri

în care Convenţia însăşi trimite la legislaţiile naţionale, dar şi atunci când consideră căautorităţile naţionale sunt mai în măsură decât judecătorul internaţional să aprecieze oanumită situaţie de limitare a unor drepturi. Este vorba de:

* paragraful 2. art.8 dreptul la respectarea vieţii private şi de familie .

* paragraful 2 art.9 privitor la libertatea de conştiinţă şi religie * paragraful 2 art.10libertatea de exprimare *paragraful 2 art.11 libertatea de întrunire şi de asociere.

- Marja de apreciere nu este fixă. Ea se aplică în

considerarea spiritului şi scopurilor Convenţiei. Ea diferă în raport de circumstanţelefiecărui caz în parte. Curtea recunoaşte în general statelor o marjă de apreciere în stabilirearestricţiilor necesare într-o societate democratică începând cu cauza Silver vs. MareaBritanie (1983) a stabilit un set de criterii care determină întinderea acestei marje pentru caacţiunea statului să fie necesară într-o societate democratică.

Astfel, restricţia în cauză trebuie: - săcorespundă unei nevoi sociale imperioase;

- să fie proporţională cu scopul urmărit;

8



- paragrafele Convenţiei care prevăd excepţii dela un drept garantat sunt de strictă interpretare.

Domeniul de aplicare a marjei de apreciere în jurisprudenţa Curţii.

Prima problemă jurisprudenţială constă în distincţia făcută de Curte între sfera publicăa exercitării unui anumit drept şi drepturile legate de aspectele intime ale vieţii private ale persoanei.

În această materie, marja de apreciere este restrânsă. În materie de viaţă privată,interdicţia adusă de un stat exerciţiului unui drept poate fi justificată dacă priveşte sfera publică însă marja de apreciere este restrânsă dacă limitarea vizează viaţa privată a persoanei.

Astfel, în cauza din 1991(1981?) împotriva Regatului Unit care privea incriminarea decătre legislaţia regatului Irlandei de Nord a relaţiilor homosexuale masculine, Curtea aconstatat o violare a art.8 din Convenţie, arătând că marja de apreciere a statului în acest

domeniu este foarte restrânsă, având drept criteriu în stabilirea ei nu numai natura scopuluirestricţiei dar şi natura activităţii indicate.

Domeniul libertăţii de exprimare.

Marja de apreciere este reatrânsă.În cauza care privea interdicţia unui ziar de a publica un articol privind talidomida

(tranchilizant din cauza căruia se presupunea că mai multe sute de copii s-au născut cumalformaţii grave şi în legătură cu care exista un proces intentat fabricantului şivânzătorului substanţei respective), Curtea a dat o semnificaţie foarte restrânsă marjei deapreciere reţinând că interdicţia nu poate fi considerată ca necesară într-o societate

democratică, deoarece nu corespunde unei nevoi sociale atât de presante care să prevalezefaţă de interesul public privind libertatea de exprimare.

Tot în acest domeniu al libertăţii de exprimare, dar de data aceasta politică, într-o cauzădin 1996 împotriva Austriei, Curtea a reţinut că dimensiunea libertăţii de exprimare esteuna din sferele în care statul nu poate interveni decât dacă dovedeşte că există motivetemeinice pentru a justifica o astfel de intervenţie restrictivă.

Cauza a pornit de la condamnarea penală a unui ziarist pentru defăimarea cancelaruluiAustriei. Curtea a reţinut o încălcarea a art.10 din Convenţie, considerând că limitelecriticii admisibile sunt mai largi pentru un om politic decât pentru un particular. Pe de altă

parte, având în vedere de situaţia că primul beneficiază şi de protecţia paragrafului 2 alart.10 , exigenţele de protejare a reputaţiei sale trebuie puse în balanţă cu intereselediscutării libere a problemelor politice.

Marja de apreciere largă.

Opus acestor aplicări restrânse se află art.8 din Convenţie care priveşte viaţa familialăşi privată şi art.1 din Protocolul 1 –dreptul la proprietate privată.

9



Art.8 din Convenţie.În anul 1986, într-o cauză împotriva Regatului Unit, Curtea a decis că refuzul de a da

curs cererii unui transsexual operat de a i se corecta certificatul de naştere, nu constituie oîncălcare a dreptului la respect pentru viaţa privată deoarece pentru moment trebuie lăsatăMarii Britanii grija de a determina pănâ la ce punct poate răspunde la celelalte exigenţe aletranssexualilor, Curtea recunoscând gravitatea problemei cu care se confruntă transsexualii.

6 ani mai târziu (1992), într-o cauză contra Franţei, Curtea a reţinut contrariul, stabilindo încălcare a art.8 într-o situaţie similară. Curtea a reţinut cu toată marja de aprecierenaţională, că există o ruptură a echilibrului just care trebuie păstrat între interesul general şiinteresul particular. Diferenţa de soluţie s-a fundamentat pe faptul că inserţia în actul denaştere a situaţiei transsexualilor din Franţa, constituia deja o practică anterioară în Franţa.

Art.1, paragraf 1, Protocol

În acest domeniu s-a considerat că statele beneficiază de o marjă de apreciere extinsămai ales în privinţa legislaţiei referitoare la naţionalizare, expropriere, redistribuirea proprietăţii, remedierea unei injustiţii sociale. În consecinţă nu există un set de criteriidistinctive pentru aplicarea marjei de apreciere, ci aceasta va varia în funcţie decircumstanţele materiei şi istoricul cauzei.

S-a propus înlăturarea acestei doctrine de aplicaţie a marjei de apreciere de la caz la cazşi înlocuirea ei cu standarde comune europene în anumite domenii protejate de Convenţie: protecţia vieţii private, a proprietăţii, etc.

Până atunci, doctrina marjei de apreciere asigurând un cadru conceptual care

legitimează puterea de control şi decizie a Curţii faţă de instituţiile alese ale statelor membre. Ea asigură interpretarea evolutivă a Convenţiei prin faptul că asigură un echilibruîntre reprezentanţii autorităţilor naţionale aleşi după regula majorităţii şi evoluţia practiciiasigurată de Convenţie.

Doctrina marjei de apreciere asigură concilierea acţiunii efective a Convenţiei cu puterile suverane şi responsabilităţile guvernanţilor într-o societate democratică. Eacontribuie la autolimitarea judiciară a Curţii limitând de fapt legiferarea pe cale judiciară, pastrându-se pt. judecătorul internaţional doar rolul de a interpreta Convenţia fără a creareguli de sine-stătătoare.

10



ART.6, ART.7, ART.13 C.E.D.O.

ART.1 CONVENŢIE

Convenţia reglementează, în principiu, drepturi cu un conţinut material şi substanţialcare pot fi invocate direct în ordinea internă a statelor contractante, drepturi cu privire lacare statele s-au obligat să le asigure respectarea din partea tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.

Art.1 reprezintă o emblemă generală a tuturor drepturilor garantate de Convenţie.Alături de aceste drepturi, denumite substanţiale, cum ar fi dreptul la viaţă, libertate

siguranţă, C.E.D.O. reglementează 2 drepturi procedurale, care nu au în vedere anumitelibertăţi ale unei anumite persoane ci constituie garanţii cu privire la punerea în valoare adrepturilor şi lebertăţilor ce sunt recunoscute în faţa instanţelor judiciare.

Este vorba despre art.13 din Convenţie care reglementează dreptul la un recurs efectivîn faţa instanţelor naţionale precum şi de art. 7 din Convenţie care reglementează 2 garanţiispecifice, în materie penală: legalitatea incriminării şi a pedepsei şi neretroactivitatea legii

penale.

ART.13

Art. 13 din Convenţie, însă, priveşte toate drepturile garantate de convenţie precum şialte drepturi procedurale pe care Convenţia le reglementează, în timp ce art.7 se aplică înmaterie penală.

ART.6

Art.6 din Convenţie priveşte dreptul la un proces echitabil , atât în materie civilă cât şiîn materie penală şi are o aplicabilitate generală în toate procesele civile şi penale.

Dreptul înscris în art.6 este un drept procesual din moment ce apără toate drepturile personal patrimoniale ale unui subiect de drept, în cadrul procedurilor interne care trebuiesă se deruleze în cadrul unui proces echitabil, dar privit ca o obligaţie ce revine statelor el poate fi analizat ca un drept substanţial care antrenează răspunderea internaţională astatului în caz de nerespectare.

Art.6 din Convenţie poartă denumirea de dreptul la un proces echitabil .

Paragraf 1 . Conform acestui paragraf orice persoană are dreptul la judecarea în modechitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei de către o instanţăindependentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penalăîndreptate împotriva sa .

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public dar accesul în sala de şedinţe poate fiinterzis presei sau publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, îninteresul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate

11



democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proceso impun sau în măsura considerată absolut necesară, de către instanţă, atunci când, înîmprejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Paragraf 2. Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată

nevinovată până ce vinovăţia va fi pe deplin stabilită.

Paragraf 3. Orice acuzar are în special dreptul:• Să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege

şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotrivasa;

• Să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;• Să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu

dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fiasistat gratuit de un avocat din oficiu atunci când interesele justiţiei ocer;

• Să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citareasau audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martoriiacuzării;

• Să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nuvorbeşte limba folosită la audieri.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă o componentă a ordinii publice europene adrepturilor omului care obligă statele să asigure efectivitatea acestui drept.

Obligaţia impusă statelor este o obligaţie de rezultat. Aceasta înseamnă că statele au

libertatea de a adopta în ordinea juridică internă măsurile corespunzătoare apte de a asigura producerea rezultatului.

Ordinea publică europeană a fost invocată în faţa Curţii în materie de exequator, Curteareţinând că jurisdicţia unui stat parte la Convenţie nu poate, fără a încălca ea însăşidispoziţiile art.6, să recunoască pe cale de exequator, efectele produse de o hotărâre judecătorească străină care a fost obţinută prin încălcarea principiilor art.6. Prin urmare, jurisdicţiile statelor contractante au obligaţia să verifice compatibilitatea hotărârilor jurisdicţiilor străine, cu art.6 din Convenţie şi să refuze învestirea lor cu forţă executorie,dacă au fost obţinute cu încălcarea art.6 din Convenţie fără ca prin aceasta să încalce eleînsele Convenţia.

Substanţa dreptului la un proces echitabil.

Paragraful 1 al art.6 din Convenţie se referă la dreptul general la un proces echitabil înmaterie civilă şi penală, iar paragrafele 2 şi 3 ale art.6 din Convenţie, reprezintă garanţiispecifice ale dreptului la un proces echitabil în materie penală şi civilă.

12



Potrivit paragrafului 1 al art.6 din Convenţie, procesul echitabil include 3 componentede esenţă:

• Drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi orice acuzaţie în materie penală;• Dreptul la un tribunal independent şi imparţial;• Caracterul echitabil al procedurii care include: -dezbaterea publică a cauzei

-desfăşurarea proceduriiiintr-un termenrezonabil.

Domeniul de aplicarea al art.6 paragraf 1 din Convenţie.

6 categorii de litigii constituie suportul juridic al contestaţiilor cu privire la drepturile şiobligaţiile cu caracter civil. Acestea sunt noţiuni autonome la Convenţie.

I.Litigii de drept privat .

Convenţia nu determină conţinutul material al drepturilor şi obligaţiilor civile înordinea juridică a statelor. Această sintagmă se defineşte prin efectele pe care le produce însistemele de drept naţionale, drepturi şi obligaţii civile spre a se stabili dacă este vorba deun drept sau o obligaţie.

Conţinutul dreptului disputat se apreciază prin raportare atât la dispoziţiile Convenţieicât şi la dispoziţiile normelor naţionale de drept, noţiunea de drepturi şi obligaţii cucaracter civil având caracter autonom.

Curtea a stabilit criteriile după care se poate delimita noţiunea de „contestaţie privitoarela drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”. Textul garantează fiecărei persoane dreptul laun tribunal competent să examineze orice contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiilecu caracter civil ce îi aparţin, atât în procedura contencioasă cât şi în cea graţioasă.

Aplicabilitatea art.6 paragraf 1 din Convenţie, sub aspect civil, este condiţionată derealizarea următoarelor condiţii:

1. să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi valorificat pe caleaunei acţiuni în justiţie în dreptul intern;

2. contestaţia să fie reală şi serioasă, ea poate privi existenţa dreptului,întinderea dreptului şi modalităţile în care se exercită;

3. rezultatul procedurii să fie direct şi determinat cu privire la existenţadreptului.

Art.6 paragraf 1 se aplică atunci când o acţiune în justiţie are un obiect patrimonial, personal nepatrimonial ori dacă soluţia pronunţată este determinată pentru drepturile şi

obligaţiile cu caracter privat. Aceasta înseamnă că noţiunea de contestaţie este privită însensul material, preponderent faţă de cel formal. Textul nu conferă conţinut materialdrepturilor şi obligaţiilor civile în ordinea juridică internă. Conţinutul acestora este dat în principiu de normele interne care trebuie să îi asigure şi mijloacele de apărare.

Caracterul civil al unui drept se determină la momentul la care dreptul îşi găseşterealizarea efectivă indiferent de natura titlului executor care îl consacră.

13



Ex: dacă în dreptul intern al unui stat parte se prevede o procedură compusă din douăetape, una prin care dreptul naţional statuează prin intermediul unei instanţe naţionaleasupra dreptului de creanţă şi o etapă prin care se fixează cuantumul creanţei, în sensulart.6 paragraf 1 din Convenţie, dreptul cu caracter civil va fi determinat doar în momentulîn care s-a determinat cuantumul dreptului, adică după pronunţarea jurisdicţiei şi asupra

întinderii şi modalităţilor de exercitare a dreptului şi nu doar asupra existenţei lui.

Obligaţie, în sensul art.6 paragraf 1 din Convenţie, reprezintă latura pasivă a unui dreptsubiectiv de natură civilă care, la rândul lui, reprezintă o prerogativă, o putere, o facultaterecunoscută titularului ei, persoană fizică sau juridică în sistemul Convenţiei.

Curtea a recunoscut şi posibilitatea apărării unei aparenţe de drept ori să se poatăsusţine rezonabil că un astfel de drept este recunoscut pe plan intern.

În această situaţie, Curtea va ţine cont de substanţa acelui drept şi de efectele pe care le produce.

Art.6 paragraf1 din Convenţie nu priveşte doar contestaţiile (acţiunile în justiţie)

privitoare la un drept subiectiv ce aparţine domeniului dreptului privat, ci el (contestaţiile)vizează şi litigiile dintre particulari şi stat în ipoteza în care statul acţionează în cadrul unor raporturi juridice de drept privat şi nu de deţinător al autorităţii publice.

Categorii de drepturi şi obligaţii în jurisprudenţa Curţii:

1. Drepturi civile personal nepatrimoniale şi cele patrimoniale.

a) Dreptul la o bună reputaţie reprezintă un drept cu caracter civil precum şi dreptulde a obţine în justiţie repararea atingerilor ce i s-ar aduce de orice persoană.

Ex: Curtea a recunoscut reclamantului, membru al familiei celui condamnat pe

nedrept, un drept propriu la bună reputaţie precum şi dreptul la restabilirea onoarei şireputaţiei întregii familii căreia îi aparţine cel condamnat (Curza vs. Polonia).

Un alt domeniu este cel al capacităţii de drept civil al unei asociaţii, adică obţinereacapacităţii juridice a asociaţiei în procedura de drept intern de înregistrare a persoanei juridice.

b) Starea şi capacitatea persoanelor :- tăgada paternităţii copilului din căsătorie;- acţiunile din dreptul familiei;- tutela minorului;

- dreptul de vizită recunoscut părinţilor;- dreptul de a avea legături personale cu copilul născut din afara căsătoriei;- încredinţarea copilului în urma divorţului.

c) Litigii privitoare la exerciţiul dreptului de proprietate.

14



Procedurile în cadrul acestora trebuie să fie determinante şi să fie de natură ainfluenţa dreptul de proprietate al persoanei, cum sunt cele din dreptul civil ori procedurade expropriere, confiscare, sistematizare, etc.

d) Litigii privind acţiunile în angajarea răspunderii contractuale pentrunerespectaea obligaţiilor asumate de părţi.

e) Litigiile privind acţiunile în despăgubire ca urmare a cauzării unui prejudiciu pentru un fapt ilicit.

f) Litigii privind dreptul la despăgubire în cadrul procesului penal cât şi în cazul în

care, prin plângerea penală, victima se constituie parte civilă.

g) Litigii succesorale, chiar şi în cazul în care o parte a procedurii se desfăşoară în

faţa unui notar desemnat de tribunal.

h) Litigii de dreptul muncii, de proprietate intelectuală.

Ex: procedura de restituire a unor fonduri către o societate constituie o contestaţie cucaracter civil , pe care aceasta o poate solicita în mod legitim chiar dacă aceasta îşi aresorgintea în legislaţia fiscală şi duce şi la plata de impozite.

Intră în acestă categorie şi punerile în executare a oricărui titlu indiferent de naturalui.

Nu sunt supuse art.6 paragraf1 al Convenţiei procedura ordonanţei preşedinţialedatorită caracterului temporar al măsurilor dispuse.

II. Litigii privitoare la securitatea social ă.

15



Contizaţii, pensii, ajutor de şomaj şi între statele membre ale Consiliului Europeiexistă o mare diversitate în privinţa modului în care legislaţiile naţionale şi jurisprudenţacorespunzătoare concep natura juridică a dreptului la prestaţii sociale.

Unele state le conferă caracterul de norme de drept public, altele le concep ca norme de

drept privat şi există şi o categorie mixtă.Curtea a statuat asupra mai multor elemente din care se poate deduce ponderea decaracter public sau privat al contestaţiei în discuţie, în funcţie de care se aplică sau nu art.6 paragraf 1 din Convenţie.

Elementele de drept public care exclud de la aplicare art.6 paragraf1:• Caracterul normelor juridice aplicabile în materie. În litigiile privitoare la

prestaţiile sociale şi la asigurarea pentru caz de boală, legislaţia se îndepărteazăde la cea aplicabilă contractelor de asigurare de drept civil. Statul este cel carecontrolează regimul juridic al asigurărilor sociale prin desemnarea categoriilor de beneficiari prin determinarea nivelului de contribuţie şi prestaţii.

• Obligaţia de asigurare pentru boală se naşte din lege iar asiguratul primeşte prestaţiile datorate din momentul în care îndeplineşte condiţiile impuse.

• Statul preia în tot sau în parte cuantumul primelor de asigurare.

Gama elemnetelor care pledează pentru aplicarea art.6 paragraf1:

• Este un drept subiectiv patrimonial şi nu pune în discuţie puterea publică înraport cu persoana.

• Calitatea de salarial al unei întreprinderi care îi conferă statutul de beneficiar alunor prestaţii sociale rezultă din contractul de muncă.

• Dreptul comun este cel care stabileşte regimul naţional de asigurare pentru boală.

În materia asigurărilor sociale, Curtea a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art.6 paragraf 1 în litigii care privesc dreptul de a primi o alocaţie de şomaj, dreptul de a primi oalocaţie de concediu pentru creşterea copilului, plata unei pensii de asigurări socialesoţiei/soţului unui funcţionar decedat.

Nu intereseaza natura juridică a procedurii naţionale prin care se valorifică dreptul la

prestaţii sociale (contencios administrativ, Curte de conturi). Interesează numai natura juridică a dreptului subiectiv ce se discută în cadrul acestor proceduri, natură dată deelementele evocate.

III. Litigii privitoare la accesul şi exerci iul unei ţ profesii.

16



Prezintă aspect patrimonial contenciosul privitor la administrarea ori exerciţiul unor profesii liberale (profesia de medic). În cadrul exerciţiului activităţii de medic, Curtea areţinut că această activitate are un caracter privat chiar dacă, potrivit dispoziţiilor naţionale,medicul veghează la sănătatea populaţiei, stabilindu-se astfel o responsabilitate socială a

întregii profesii (speţa...împotriva Germaniei 1978).Prin urmare, nu interesează natura administrativă a organelor chemate să soluţionezelitigiile privitoare la exerciţiul profesiei şi nici faptul că ele acţionează în domeniu caautorităţi competente în exercitarea puterii publice.

În privinţa exercitării profesiei de avocat, Curtea a luat în considerare, pentru a stabiliapartenenţa cauzei la dispoziţiile art.6 paragraf1 în cauza împotriva Belgiei (1983), natura privată a dreptului în cauză. În acea speţă s-a discutat dreptul unui avocat radiat din Baroude a cere reînscrierea în tabelul ordinului naţional al avocaţilor.

Pentru elementele de drept public pleda faptul că sunt reglementate prin lege de cătrestat condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat şi de organizare a barourilor,

precum şi participarea avocaţilor la administrarea justiţiei ca serviciu public, cu monopolul pledoariei în instanţe. La aceasta se adăuga şi obligaţia conducătorului baroului de aorganiza un birou de consultanţă şi apărare pentru justiţiabilii lipsiţi de apărare.

Pentru elenetele de drept privat . Profesia de avocat este în mod tradiţional o profesieliberală şi cu excepţia cazului desemnării din oficiu a unui apărător, avocatul are clientelăstabilită fără intervenţia vreunei autorităţi publice, liber stabilite şi în consecinţă, cabinetulşi clientela avocatului sunt elemente patrimoniale în sensul art.6 paragraf1.

Într-un plan mai larg, impunerea unor condiţii pentru a accesa la o anumită profesie,creează pentru cel care are de îndeplinit un drept de acces pentru profesia respectivă, adicăun drept de natură civilă. Tot civile sunt şi contestaţiile cu privire la măsurile disciplinarece pot fi aplicate de ordinele profesionale.

IV. Litigii privitoare la func ia publicţ ă.

Contenciosul privitor la funcţia publică în jurisprudenţa Curţii a evoluat astfel:Iniţial, Curtea a reţinut că, contestaţiile privitoare la recrutarea, desfăşurarea carierei,

încetarea funcţiei funcţionarilor nu intră sub auspiciile art.6 patagraf1 din Convenţie.Textul este aplicabil numai dacă funcţionarul reclamă drepturi pur patrimoniale. Cu

toate acestea, împrejurarea că agenţi ai statului pot exercita în statele membre aleConsiliului Europei funcţii echivalente însă în baza unor raporturi juridice cu regim diferit,unii în regim de drept public, alţii de drept privat, alţii în regim contractual angajaţi de stat,a determinat Curtea să îşi reorienteze practica.

În acest mod, noţiunea de funcţie publică este interpretată autonom permiţând astfelasigurarea unui tratament egal pentru agenţii funcţiei publice ce ocupă funcţii echivalenteori similare în statele contractante, independent de faptul că sunt agenţi ai funcţiei publiceîn regim de drept public, sau pe bază de contract în regim de drept privat.

Criteriul este cel funcţional, adică natura funcţiilor şi responsabilităţilor exercitate decel în cauză.

17



Prin urmare, art.6 paragraf1 din Convenţie, nu se aplică litigiilor (contestaţiilor) care privesc agenţi ai funcţiei publice din cadrul administraţiei atunci când acestea acţioneazăca deţinătoare ale puterii publice.

Nu se aplică art.6 paragraf1 în cazurile:a. Contenciosul la suplimentul de salariu pretins de înalţi funcţionari ai

Ministerului de externe, ambasadori sau reprezentanţi permanenţi, privitor la activitatea desfăşurată în străinătate; b. Demiterea unui judecător;c. Pensia de reparaţiune în calitate de ofiţer de rezervă pentru leziunile suferite

cu prilejul îndeplinirii activităţii militare.

V. Litigii dintre particulari şi puterile publice .

Pentru a stabili dacă o contestaţie priveşte un drept civil, interesează caracterele juridice ale dreptului în discuţie, nefiind esenţială împrejurarea că autoritatea publică

acţionează ca persoană juridică de drept privat ori este deţinătoare a puterii publice.Prezintă prin urmare relevanţă efectele juridice directe ale actelor autorităţii publice,

adică dacă au fost de natură să creeze, să modifice sau să stingă un raport de drept civil.Astfel, refuzul Curţii supreme a unui stat de a autoriza intentarea unei căi de atac în

raport cu normele naţionale de procedură, nu decide asupra unei contestaţii privitoare la undrept sau obligaţii cu caracter civil, deşi obiectul litigiului privea exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantului.

Tot astfel şi procedura de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil atuncicând o instanţă naţională respinge o cerere pentru motive procedurale, nu decide asupraunei contestaţii cu caracter civil.

Tot astfel, nu reprezintă un caz de responsabilitate civilă întemeiată pe ilegalitatea

persecuţiilor naţionale-socialiste germane, indemnizarea victimelor regimului nazist printr-o lege federală germană deoarece acestea aveau dreptul la o indemnizare de drept public.Argumentul folosit era acela că reglementarea era specială şi soluţiona printr-un act deautoritate probleme născute din comiterea unor crime de stat iar consecinţele lor nu suntdrepturi civile chiar dacă au o natură patrimonială.

De asemenea, decizia prin care autoritatea de stat indemnizează victimele unor catastrofe naturale, deşi naşte în favoarea celor interesaţi un drept patrimonial, nu stabileştedrepturi cu caracter civil, datorită caracterului ei de drept public.

Nu au caracter civil:

• Litigiile referitoare la obligaţia de satisfacere a serviciului militar ori o altăactivitate de interes social prin care obligaţia este înlocuită pentru cei care nu o pot satisface din motive religioase ori convingeri personale;

• Refuzul de a elibera un paşaport deoarece nu este o decizie privind ocontestaţie care să aibă ca obiect un drept cu caracter civil;

• Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene pe teritoriul statelor membre deoarece, deşi creează drepturi direct aplicabile în sistemele naţionale

18



de drept, nu sunt drepturi cu caracter civil, ci consecinţa unor norme de drept public.

Intră în categoria contestaţiilor cu caracter civil, acte ale autorităţilor publice care pot

crea, modifica ori stinge drepturi patrimoniale şi prin urmare art.6 paragraf1 se aplicăcontestaţiilor în cadrul cărora acestea sunt discutabile.

Ex: decizia autităţii proviciale Austriece în materie de tranzacţii imobiliare prin care s-arefuzat aprobarea unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil străin.

Ex: obligaţia impusă unui proprietar forestier de a planta anumite esenţe de arbori cucheltuieli considerabile sub ameninţarea unei sancţiuni.

Ex: cererea de indemnizare privitoare la cheltuielile judiciare, reafirmate de o procedură care a avut ca obiect obţinerea unei decizii administrative de anulare a unei

licenţe de transport.Proceduri care vizează efectele unor acte administrative prin care s-a dispus comasarea

de terenuri agricole.Ex: menţinerea unei licenţe la care reclamantul pretinde că are drepturi în vederea

continuării unei activităţi profesionale comerciale.

Ex: clasarea ca rezervaţie a unor terenuri şi prin aceasta limitarea folosirii lor de cătrereclamanul proprietar pentru producţia agricolă.

Ex: interdicţia de a construi pe un loc determinat pe un teren proprietatea

reclamantului.Ex: litigii privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea de lucrări de interes

general.

Ex: litigiu privitor la decizia de internare a unei persoane într-un azil psihiatric, însă nuşi procedura de soluţionare a unei cereri de liberare definitivă a unei persoane care a benficiat deja de o liberare provizorie dintr-un azil psihiatric, pentru că ea vizează faptul dea şti dacă acea persoană mai are nevoie de tratament medical adecvat.

În materia litigiilor fiscale, Curtea a reţinut că art.6 paragraf1 nu este aplicabil

contestaţiilor ce ţin exclusiv de domeniul dreptului public şi în mod special, procedurilefiscale ca atare, deoarece natura patrimonială a unui litigiu nu este sificien pentru a face caacest litigiu să fie inclus în noţiunea de drepturi şi obligaţii civile, aceasta pentru că naturalitigiului derivă din legislaţia fiscală.

19



VI. Litigii privitoare la contenciosul deconstitu ionalitate şi domeniul de aplicare al ţ art.6 paragraf 1 sub aspect civil.

Art.6 paragraf 1 se aplică în materia recursurilor individual în cadrul cărora sunt

invocate drepturi directe aparţinând celor care le solicitau fără a se putea aplica în procedurile de control abstract promovate de autorităţile publice, titulare ale unor recursuricu un astfel de obiect.

Astfel, Curtea a statuat că atunci când dreptul naţional prevede existenţa unei jurisdicţiiconstituţionale la care accesul direct sau indirect al justiţiabililor este deschis, procedurilecare se derulează în faţa ei vor trebui să respecte principiile stabilite în art.6 paragraf 1 dinConvenţie atunci când decizia sa poate influeţa rezultatul litigiului în faţa instanţelor ordinare.

Mai mult, Curtea consideră că jurisdicţia contenciosului constituţional este accesoriecelei civile sau penale în faţa căreia s-a invocat chestiunea de neconstituţionalitate.

Principalul criteriu utilizat de Curte în aprecierea aplicabilităţii art.6 paragraf1 a fost cel

privind influenţa pe care o are decizia jurisdicţiei constituţionale asupra cursului procesului principal.

Dreptul de acces la jurisdicţia constituţională a fost asimilat dreptului de acces la untribunal , începând cu 1998, odată cu declararea ca admisibilă de către fosta Comisie aCurţii a cauzei în care reclamanţlor le fusese refuzată autorizarea de a promova un recursdirect în faţa tribunalului constituţional din Andorra. Curtea a decis că nu poate fi dedus dingaranţiile art.6 nici o obligaţie a instanţelor ordinare de a sesiza jurisdicţiile constituţionalecu o chestiune de neconstituţionalitate.

Aceasta reprezintă o aplicaţie a principiului potrivit căruia dreptul de acces la untribunal nu este absolut ci este supus unor limitări admisibile ce ţin de necesitateaîndeplinirii unor condiţii de admisibilitate şi, prin urmare, nici dreptul la sesizarea Curţii

constituţionale pe cale de excepţie nu este absolut.Principalul criteriu utilizat de Curte în aplicarea art.6 din Convenţie este influenţa pe

care jurisdicţia constituţională o are asupra procesului principal.Începând cu anul 1993, Curtea a deschis calea unei jurisprudenţe orientate tot mai mult

spre verificarea amănunţită a respectării de către Curţile constituţionale a cerinţelor procesului echitabil prevăzut de art.6 paragraf1 (speţă împotriva Spaniei). IndependenţaCurţii constituţionale...

Curtea a reţinut că reprezintă o încălcare a art.6 paragraf1 necomunicarea parţială decătre Curtea constituţională a documentelor transmise de către autorităţile publice.

Prin această decizie Curtea şi-a extins aria de protecţie a art.6 paragraf1 din Convenţie.

Limite ale aplicării art.6 paragraf1 sub aspect civil.

A rezultat că aria de aplicare a art. 6 paragraf1 vizează litigiile patrimoniale şicaracterul patrimonial al acestora, care se pot naşte nu numai între particulari dar şi întreaceştia şi autorităţile publice.

Această interpretare este limitată. Art.6 paragraf1 nu poate include drepturileconstituţionale şi drepturile politice, materia admiterii sau expulzării unui străin de peteritoriul unui stat.

20



Acuzaţia în materie penală

Acuzaţia în materie penală reprezintă o noţiune autonomă în raport definiţiile datede drepturile interne ale statelor. Prin aceasta se înţelege notificarea oficială din partea

autorităţilor competente a învinuirii că o persoană a săvârşit o infracţiune. Pot constituiacuzaţii în materie penală arestarea şi deschiderea unei anchete preliminare deoareceacestea se referă la infracţiuni.

Instanţa europeană a arătat că dispoziţiile Convenţiei permit statelor săstabilească sau să menţină o distincţie între dreptul penal şi dreptul disciplinar, fără ca prinaceasta să se afecteze nivelul convenţional existent în statele membre, datorită caracteruluiautonom al conceptului de acuzaţie în materie penală. Astfel, într-o cauză împotrivaOlandei, Curtea a reţinut că statele nu pot califica după propria lor voinţă unele infracţiunica fiind disciplinare ori administrative, deoarece s-ar putea sustrage de la aplicarea art. 6din Convenţie. Prin urmare, Curtea se pronunţă ea însăşi asupra caracterului penal alacestora, indiferent de calificarea pe care o dă dreptul intern.

Natura penală a acuzaţiei se determină după următoarele criterii, stabilite jurisprudenţial: prevederea de către dreptul intern în cauză; natura faptei sau acomportamentului ilegal; scopul şi severitatea sancţiunii. Aceste criterii nu suntcumulative.

Art. 6 par. 1 din Convenţie se aplică unei acuzaţii penale dacă infracţiunea încauză este prin natura ei penală, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, ori a expus peautor unei sancţiuni ce poate primi calificarea de sancţiune penală. În ipoteza în careexaminarea separată a criteriilor arătate nu permite o concluzie clară privitor la existenţaunei acuzaţii în materie penală, se poate aborda o calificare cumulativă a condiţiilor.

Calificarea faptei discutate în dreptul penal al statului are, pentru Curte, doar ovaloare formală şi relativă. Curtea operează propria ei calificare, pe care o realizează prin

stabilirea unui numitor comun al legislaţiilor în materie ale diverselor state contractante.Prin urmare, faptul că legea penală a unui stat contractant prevede că o măsură cu unanumit grad coercitiv poate fi luată împotriva unei persoane, nu semnifică automatincluderea ei în aria de aplicare a art. 6 par. 1 din Convenţie.

Textul nu intră în discuţie decât atunci când o acuzaţie în materie penală esteîndreptată împotriva unei persoane determinate, după ce această persoană a primit onotificare legală ce emană de la o autoritate competentă. Prin acea notificare i se imputăsăvârşirea unei infracţiuni ori i se aduce la cunoştinţă că a făcut obiectul unei alte măsuri ceconţine aceeşi imputaţie şi care antrenează consecinţe importante cu privire la situaţia celuisuspect.

Garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţie nu se aplică, în

principiu, diverselor măsuri preliminare care pot fi luate în cadrul unei anchete penale,înainte de formularea unei acuzaţii în materie panelă. Spre ex., situaţia unei persoanearestată şi audiată sub bănuiala că a săvârşit o infracţiune. Aceste măsuri pot intra îndomeniul de aplicare al art. 3 şi 5 din Convenţie.

Nu constituie acuzaţii în materie penală (cazuri practice):- litigiul privitor la înscrierea unei condamnări în cazierul judiciar al unei

persoanei;- litigiul privitor la aplicarea unei legi naţionale de amnistiere a unor fapte penale;

21



- procedura prin care un deţinut condamnat la o pedeapsă grea a fost sancţionatdisciplinar;

- procedura de limitare administrativă a activităţii unei societăţi de asigurare alcărei administrator era reclamantul;

- decizia de reintegrare în detenţie a unui condamnat liberat condiţionat;

- procedura de aplicare a unor măsuri preventive a unei infracţiuni adoptate peteritoriul unor state membre ale Consiliului Europei prin dispoziţii naţionale speciale;- procedura desfăşurată în faţa unui tribunal ecleziastic englez care avea ca obiect

alegarea săvârşirii unui adulter de către un preot anglican, finalizat prin constatarea uneiconduite necorespunzătoare din partea preotului şi cu sancţionarea lui de către bisericaanglicană cu o sancţiune specifică;

- procedura disciplinară în urma căreia doi poliţişti au fost revocaţi din cadrele poliţiei pentru abateri grave;

- procdura care priveşte recuzarea unui magistrat;- procedura care avea ca obiect revizuirea unui proces penal, în sensul că obiectul

revizuirii era o hotărâre judecătorească definitivă şi, prin urmare, solicitantul nu era acuzat

în materie penală;Redeschiderea unui proces ori a unui recurs în casaţie penală, deoarece prinaceasta se examinează temeinicia unei acuzaţii penale, constituie temei de analiză prin prisma art. 6 par. 1.

De asemenea, nu intră în acuzaţia în materie penală, sancţiunea pecuniară aplicatăde tribunal unui avocat pentru atingerile aduse bunei desfăşurări a procedurilor judiciare.

Pot, în schimb, să intre sub incidenţa art. 6 par. 1 din Convenţie proceduri jurisdicţionale referitoare la taxe şi amenzi fiscale. Astfel, Curtea a stabilit atribuţiile dupăcare o sancţiune fiscală poate fi asimilată cu o acuzaţie în materie penală, şi anume: fapteleincriminate să fie prevăzute într-o lege generală în materie de impozite aplicabile tuturor persoanelor; majorările de impozit să nu aibă drept obiect repararea unui prejudiciu, ci

pedepsirea unei persoane vinovate, adică să aibă caracter sancţionator; majorările aplicatesă aibă o amploare considerabilă şi, în caz de neplată, să fie de natură a-l expune pe cel încauză urmăririi penale şi ransformarea lor în pedeapsa închisorii. Toate aceste criteriitrebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Garanţiile unui proces echitabil

Prima garanţie conferită de art. 6 par. 1 este dreptul oricărui justiţiabil la untribunal. Acest tribunal, ca autoritate jurisdicţională, indiferent de denumirea pe care ar

avea-o într-un sistem de drept naţional al unui stat contractant, trebuie să îndeplineascăacele condiţii strict stabilite de Convenţie, adică: să fie independent, imparţial şi stabilit prin lege. Celelalte garanţii recunoscute unui justiţiabil sunt expres prevăzute de text şiconstau în exigenţele impuse însăşi desfăşurării procedurii de judecată echitabilă(garanţii explicite dreptului la un proces echitabil): publică şi într-un termen rezonabil.

I. Dreptul de acces la un tribunalDreptul la un tribunal este o componentă a sistemului de garanţii instiuit prin art.

6 par. 1 din Convenţie, pentru ca orice persoană parte într-un litigiu civil sau penal să

22



beneficieze de un proces echitabil. Nici un text ori vreo altă dispoziţie a Convenţiei nuconsacră dreptul la un tribunal, însă şi termenii utilizaţi impun concluzia că dreptul de asesiza un tribunal face parte din garanţiile prevăzute de art. 6 par. 1.

Art. 6 par. 1 din Convenţie poate fi invocat de orice persoană care considerăilegală o ingerinţă în exerciţiul drepturilor sale cu caracter civil şi se plânge de faptul că nu

a avut posibilitatea de a supune o asemenea ingerinţă unui tribunal, care să răspundăexigenţelor impuse de text.

Dreptul la un tribunal în materie civilă şi penală sub aspectul deosebirilorexistente între acestea:

Dacă în materie civilă, dreptul la un tribunal independent aparţine unei persoanefizice sau juridice căreia i s-a lezat un drept, în materie penală, dreptul la un tribunalindependent înseamnă dreptul persoanei de a supune unui judecător orice acuzaţie ce ar fiadusă împotriva sa. Prin urmare, în materie penală, titularul dreptului la un tribunal nu are,de regulă, el iniţiativa procesului penal, ci are dreptul ca acuzaţia ce i se aduce să fiededusă judecăţii de către un tribunal stabilit prin lege, independent şi imparţial.

Dreptul la un tribunal nu cuprinde dreptul de a cere deschiderea unei proceduri deurmărire penală împotriva unei terţe persoane şi nici dreptul ca o procedură penală săconducă la condamnarea unei anumite persoane. Prin urmare, nu este vorba despre dreptulde a provoca urmărirea penală împotriva unui terţ pentru a obţine condamnarea acestuia.

Exerciţiul dreptului la un tribunal prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie priveşteatât chestiunile de fapt cât şi pe cele de drept pe care le ridică problemele supuse discuţieifără vreo distincţie între ele.

Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut. Convenţia nu a definitacest drept, iar limitările lui sunt admise în mod implicit, statele având în domeniu oanumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curtea va stabili dacă limitările aplicate destate nu restrâng accesul individului la un tribunal în aşa măsură încât dreptul în discuţie să

fie atins în însăşi substanţa lui. În consecinţă, limitările aduse dreptului la un tribunaltrebuie să urmărească un scop legitm şi să existe un raport de proporţionalitate întremijloacele folosite şi scopul urmărit, fără ca prin aceasta Curtea să se poată substituiautorităţilor naţionale în privinţa aprecierilor referitoare la o bună politică penală.

Limitările dreptului de acces la un tribunal cuprinse în marja de apreciere lăsatăstatelor cuprind şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a instanţelor de fond. Art. 6 par. 1 se aplică şi recursului în casaţie. În acest sens, Curtea a reţinut că trebuie luate înconsiderare ansamblul procesului desfăşurat în ordinea juridică a statului în cauză şi rolulCurţii de Casaţie în cadrul sistemului jurisdicţional intern, care nu constituie decât o fază particulară inclusă în procedura de urmărire şi judecată care se încheie cu o hotărâreexecutorie.

Obstacole de fapt şi de drept care pun în discuţie substanţa dreptului deacces la un tibunal:

Exerciţiul dreptului de acces la un tribunal nu trebuie să fie efectat de existenţaunor impedimente, de drept sau de fapt care să îi pună în discuţie substanţa.

23



Astfel, cu privire la obstacolele de drept, exercitarea căilor de atac interne doar pentru a se constata inadmisibilitatea unor acţiuni judiciare prin jocul dispoziţiilor legalecare le reglementează nu corespunde imperativelor art. 6 par. 1. Prin urmare, oricelegislaţie naţională trebuie să-i asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de acontesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale. Spre ex.: opunerea prescripţiei

dreptului la acţiune în indemnizare pentru exproprierea unor terenuri din anul 1995 faţă deanul 1993(?) când debutase procesul de despăgubiri, după ce în anul 1994 se fixasecuantumul despăgubirilor reprezintă o privare definitivă a reclamanţilor de dreptul de a-şivalorifica dreptul la despăgubiri pentru terenurile ocupate şi expropriate de stat şi, înconsecinţă, o atingere în exerciţiul dreptului de acces la un tribunal.

Obstacolele de fapt care pun în discuţie accesul la un tribunal pot rezulta dinabsenţa unor dispoziţii legale privind acordarea asistenţei juridice. Astfel, statele auobligaţia pozitivă de a adopta măsuri în vederea realizării acestui scop. De asemenea,statele pot şi simplifica procedurile judiciare. În privinşa ajutorului judiciar, Curtea areţinut că nici o dispoziţie a Convenţiei nu obligă statele să acorde ajutor judiciar în toatecontestaţiile civile, existând o distincţie între art. 6 par. 3 lit. c), care garantează dreptul la

asistenţă juridică, în anumite condiţii, în procesele penale şi art. 6 par. 1 care nu trimite înnici un fel la necesitatea reglementării ei. Cu toate acestea, şi în absenţa unui text analogcelui în materie penală, pentru cauzele civile art. 6 par. 1 poate impune statelor ca înanumite situaţii să reglementeze posibilitatea asistării gratuite de către un avocat cândaceasta este indispensabilă accesului efectiv la judecător, fie datorită prevederii prin lege anecesităţii reprezentării prin avocat, fie prin complexitatea procedurii deduse judecăţii.

Pe de altă parte, obstacolul dreptului de acces la un tribunal poate rezulta şi dincuantumul excesiv al sumei de avansat pentru promovarea unei acţiuni în justiţie sauexercitării unei căi de atac, potrivit legislaţiei naţionale, atunci când cel care încearcă să le promoveze nu are resurse financiare.

Prin urmare, restricţionarea dreptului de acces la un tribunal nu este

incompatibilă cu prevederile art. 6 par. 1, dacă sunt respectate trei condiţii:1. restricţionarea să nu aducă atingere substanţei dreptului;2. restricţionarea să urmărească un scop legitim;3. să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul

urmărit.

Dreptul de acces la un proces echitabil. Principiul securităţii juridice

(Dreptul de acces la un tribunal - continuare)

24



Jurisprudenţa Curţii a reţinut că sunt incompatibile cu principiul securităţii juridice următoarele situaţii de fapt:

- în cauza Brumărescu vs România, Curtea a reţinut că statuarea Curţii Supremecu privire la faptul că nu era de competenţa instanţelor naţionale de a se pronunţa asupra

imobilului în litigiu, deja restituit de instanţele inferioare, aduce grave prejudicii principiului securităţii în raporturile juridice ce impune ca soluţia pronunţată în moddefinitiv de tribunal să nu mai poată fi repusă în discuţie;

- sistemele judiciare naţionale care permit repunerea în discuţie a hotărârilor judecătoreşti definitive prin intermediul recursului în anulare, fără ca partea interesată săfie audiată de tribunal încalcă dreptul de acces la un tribunal (art. 6 par. 1), fiindincompatibilă cu principiul securităţii juridice (valabil şi pentru Curtea Constituţională);

- condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru valorificarea dreptului de acces la untribunal sub forma exercitării unei anumite căi de atac şi termenele de exercitare a acestora.

1. Dreptul de acces la un tribunal şi de a cere executarea unei hotărâri

Dreptul de acces la un tribunal implică şi dreptul de a cere executarea hotărâriiastfel obţinute, care face parte din noţiunea de proces, în sensul art. 6 din Convenţie.Importanţa principiului se relevă în contextul contenciosului administrativ a căruisoluţionare este determinantă cu privire la existenţa sau inexistenţa unui drept civil al justiţiabilului. Astfel, atunci când o persoană atacă, potrivit normelor naţionale decompetenţă, un act administrativ în faţa celei mai înalte jurisdicţii administrative a unuistat, solicitând anularea lui, ea nu solicită doar desfiinţarea actului, ci mai ales înlăturareaefectelor juridice ale acestuia. Protecţia efectivă a justiţiabilului se realizează, în acest caz, prin executarea hotărârii jurisdicţiei sesizate. Prin urmare, administraţia nu poate omite oriintârzia punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti fără a lipsi de efecte juridice art. 6 par. 1 din Convenţie.

În privinţa executării hotărârilor civile, art. 6 par. 1 priveşte deciziile judiciaredefinitive şi obligatorii care pot fi supuse unui control al celor mai înalte instanţe dintr-unsistem naţional de drept şi eventual informate.

2. Dreptul de acces la un tribunal şi modificarea regulilor de procedură încursul derulării procedurii

Dreptul de acces la un tribunal este pus în discuţie datorită intervenţiilor legislative ori executive într-o procedură judiciară aflată în curs. Astfel, Curtea a reţinut căimposibilitatea pentru tribunale de a examina legalitatea unor decizii ale autorităţilor administrative ce poartă asupra unor drepturi cu caracter civil ale reclamantului datoritămodificării, în cursul desfăşurării procedurii, a legislaţiei în domeniul competenţei

tribunalelor de a examina aceste cereri, aduce atingere însăşi substanţei dreptului de accesla un tribunal.Există şi situaţia inversă, în care modificările legislative privitoare la valoarea

litigiului de la care calea de atac este disponibilă nu aduce atingeri dreptului de acces la untribunal, deoarece normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar modificarealegislativă a urmărit un scop legitim.

25



De asemenea, Curtea a reţinut că ingerinţa în procedura judiciară în curs dederulare în care statul este parte trebuie să se circumscrie la două noţiuni: caracterulnedefinitv al procedurii şi existenţa unui motiv de interes general.

3. Dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial stabilit de lege

Tribunalul la care este deschisă calea de atac pentru soluţionarea unei contestaţiicu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau pentru a examina temeinicia uneiacuzaţii penale formulate împotriva unei persoane trebuie să îndeplinească următoarelecerinţe impuse de text: tribunalul să fie independent; să fie imparţial; să fie stabilit prinlege.

- tribunal stabilit prin lege înseamnă nu numai baza legală de existenţă a lui, ci şicompoziţia formaţiunii de judecată pentru fiecare cauză (compunerea completului). Noţiunea de lege înseamnă nu doar legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţaorganelor judiciare, ci şi dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură săconducă la constatarea participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionareaunei anumite cauze în mod nelegal. Spre ex.: încălcarea normelor privind mandatul,

incompatibilitatea, recuzarea judecătorilor.- tribunal independent. Pentru a stabili dacă tribunalul este considerat independenttrebuie luaţi în considerare următorii factori:

- modul de desemnare şi durata mandatului membrilor care îl compun;- existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare;- posibilitatea de a se verifica dacă tribunalul prezintă aparenţa de

independenţă.Aparenţa de independenţă semnifică încrederea pe care tribunalele trebuie să o

inspire cetăţenilor, într-o societate democratică, începând cu procesul penal cu cel care estetrimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, elementul esenţial constă în a secunoaşte dacă aprehensiunea celui interesat poate trece ca obiectiv justificată. Spre ex.:

includerea printre membrii tribunalului a unei persoane subordonată uneia dintre părţiridică suspiciuni legitime asupra independenţei judecătorilor; la fel, compunerea unei jurisdicţii disciplinare din membrii grupului interesat face legitimă suspiciunea asupraindependenţei tribunalului.

Principiul tribunalului independent se aplică identic indiferent dacă este vorbadespre magistraţi care exercită o funcţie fără a avea o pregătire juridică specială sau dacăeste vorba despre magistraţi de profesie. Obligarea judecătorilor de a se conforma unei jurisprudenţe stabilite în secţii unite de instanţa supremă a unei ţări nu contravinecaracterului independent al unui tribunal deoarece reunirea în secţii sau camere a uneiînalte jurisdicţii are drept scop să confere o autoritate deosebită unor decizii de principiu îndomenii importante ale activităţii judiciare, fără a se aduce atingere drepturilor şi

îndatoririlor instanţelor de a examina, în totală independenţă, cauzele concrete ce le suntdeduse judecăţii. Independenţa tribunalului trebuie asigurată nu numai faţă de părţi, ci şifaţă de puterea legislativă.

- tribunal imparţial. Imparţialitatea reprezintă absenţa oricărei judecăţi ori idei preconcepute privind soluţia unui proces. Tribunalul trebuie prezumat ca imparţialdeoarece verdictul este definitiv şi are forţă obligatorie, cu excepţia cazului în care el esteinfirmat de jurisdicţiile superioare pentru nelegalitate sau inechitate.

26



Principiul este aplicabil oricărui tip de tribunal, inclusiv celor care au încompunere jurii populare, deoarece revine statelor obligaţia de a-şi asigura sistemele judiciare de aşa manieră încât acestea să corespundă art. 6 par. 1 din Convenţie.

Curtea apreciază imparţialitatea atât subiectiv cât şi obiectiv. Imparţialitateasubiectivă constă în convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare şi

este prezentă până la proba contrară. Imparţialitatea obiectivă înseamnă că judecătoruloferă toate garanţiile, suficiente, de natură să excludă în persoana lui orice bănuialălegitimă. Aceasta constă în a se determina, independent de conduita personală a membrilor săi, unele împrejurări sau fapt care pot pune în discuţie imparţialitatea lor.

4. Jurisprudenţa în materieSituaţii care afectează imparţialitatea obiectivă: procurorulul care a participat la

urmărirea penală a participat şi a soluţionat cauza ca judecător. Situaţii care afecteazăimparţialitatea subiectivă: judecătorul, care a recunoscut ca fiind francmason, a soluţionatcauza cu toate că la pronunţarea sentinţei nu s-a dovedit a fi avut prejudecăţi datorităacestui fapt şi nici că ar fi avut legături speciale cu părţile din proces; sau, conflictul din

presă, cu privire la activitatea instanţei, dintre reclamant şi preşedintele tribunalului care l-a judecat pe acesta, preşedintele exprimând în public aprecieri negative cu privire la cauzareclamantului înainte de judecarea ei. Aceste declaraţii au fost de natură să justifice, în modobiectiv, temerile reclamantului privitoare la imparţialitatea sa, Curtea reţinând căautorităţilor judiciare li se impune o mare discreţie atunci când sunt chemate să judececauzele cu care au fost învestite pentru a garanta, astfel, imaginea lor de judecătoriimparţiali, motiv pentru care presa nu trebuie să fie utilizată.

5. Garanţii privitoare la desfăşurarea procesului Toate garanţiile instituite de art. 6 din Convenţie sunt de ordin general, cum sunt

cele prevăzute în primul paragraf, ori instituite doar pentru procesul penal, cum sunt cele

prevăzute în celelalte paragrafe sale.Complexul lor asigură respectarea dreptului la un proces echitabil pentru orice justiţiabil şi constituie tot atâtea obligaţii pentru puterile publice de a asigura punerea lor în practică în toate stadiile procedurii de judecată, indiferent dacă este vorba de materii civilesau penale, prin raportarea lor la specificitatea competenţei şi procedurilor în faţa fiecăreiadintre jurisdicţiile competente ale unui sistem naţional de drept.

Dreptul la un proces echitabil este expresia preeminenţei dreptului, iar jurisprudenţa a stabilit următoarele cerinţe pentru ca procesul să fie echitabil:

- art. 6 par. 1 obligă tribunalul să examineze toate capetele de cerereformulate de reclamant, argumentele şi cererile de probă, pronunţându-se asuprapertinenţei acestora prin decizia pe care o pronunţă;

- în materie penală, autorităţile de urmărire penală trebuie să comuniceapărării toate elementele de acuzare ori de apărare importante în ansambluldosarului, iar exigenţa echităţii priveşte ansamblul procedurii şi nu doar audiereacontradictorie a părţilor.

A. Garanţii implicite circumscrise dreptului la un proces echitabil

27



Sunt astfel de garanţii principii care nu se găsesc în textul analizat. Acestea sunt:1. egalitatea armelor, 2. respectarea contradictorialităţii în administrarea probelor, 3.motivarea deciziilor, 4. dreptul acuzatului de a păstra tăcere şi de a nu contribui lapropria sa incriminare.

1. Egalitatea armelor înseamnă tratarea egală a părţilor pe toată duratadesfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raportcu cealaltă parte sau celelalte părţi din proces. Egalitatea armelor reprezintă, deci, un justechilibru între părţi şi are acelaşi rol atât în cauzele civile, cât şi în cauzele penale.Principiul egalităţii armelor se aplică numai în raporturile dintre părţi şi reflectă modul cumau fost ele tratate de tribunal, neaplicându-se raporturilor dintre părţi şi tribunal.

Nu constituie o încălcare a egalităţii armelor necomunicarea niciuneia dintre părţide către tribunalul cantonal a observaţiilor cu privire la calea de atac promovată de unadintre părţi în faţa tribunalului federal, deoarece tribunalul cantonal, ca jurisdicţieindependentă, nu poate fi considerat adversarul vreuneia dintre părţi. Nu constituie oîncălcare a principiului egalităţii armelor nici faptul că reclamantul într-o cauză penală de

defăimare nu dispunea decât de 5 zile pentru a depune cererile de probă, în timp ce persoana chemată în judecată în calitate de inculpat avea 10 zile la dispoziţie pentru adepune cererile sale de probă la judecător pentru a demonstra (ne)temeinicia faptelor defăimătoare, deoarece reclamantul, care a avut iniţiativa acţiunii, a putut dispune detimpul necesar pentru a strânge probele de natură a dovedi netemeinicia afirmaţiilor incriminante, deci el a avut posibilitatea de a-şi dezvolta argumentele sale, în condiţiile încare nu îl dezavantajase semnificativ în raport cu adevarsarul. De asemenea, nu constituie oîncălcare a egalităţii armelor necomunicarea de către reclamant a observaţiilor prezentate îndouă instanţe de recurs de către organe care i-au respins iniţial pretenţiile, deoareceobservaţiile în discuţie erau reproduse în decizia instanţei care judecase primul recurs şi nuau ptutu fi discutate în al doilea recurs, iar observaţiile ulterioare reluau esenţa primelor

care fuseseră deja contestate.Sunt considerate încălcări ale principiului egalităţii armelor: comunicarea unuiraport de poliţie care îl privea pe inculpat doar procurorului, nu şi apărării, deoarece s-acreat astfel un dezechilibru între părţi, care nu dispuneau de aceleaşi mijloace pentru a-şisusţine argumentele poziţiei lor; necomunicarea către reclamant a observaţiilor depuse ladosar de procurorul general, deoarece s-a creat o inegalitate intrinsecă fără a se maidemonstra alte aspecte negative ale acestei situaţii, deoarece partea nu a avut posibilitateade a-şi exprima clar poziţia cu privire la calea de atac execitată, ci doar procurorul general;simpla calificare a insuficienţei preţului de cesiune declarat la fisc, în absenţa dreptuluireclamantului de a dovedi că preţul convenit şi contestat reprezintă valoarea reală a bunului, reprezintă o încălcare a principiului egalităţii armelor.

Domeniul de aplicare a principiului egalităţii armelor. Principiul egalităţiiarmelor se aplică oricărei proceduri, atât celei contencioase, cât şi celei graţioase, fără cainstanţa europeană să se pronunţe asupra fondului procesului, deoacere ea are misiunea dea verifica respectarea de către instanţele naţionale a principiului în cauzele concrete,indiferent de obiectul lor.

Sarcina Curţii este de a determina dacă procedura contestată în ansamblul ei afost echilibrată în sensul art. 6 par. 1 prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor cauzei: natura litigiului, caracterul procedurii potrivit cu care litigiul a fost soluţionat,

28



modul evaluării probelor, dacă natura procedurii i-a oferit reclamantului ocazia să-şisusţină cauza în condiţii de egalitate.

Nu respectă acest principiu jurisdicţiile care recunosc procurorului general,avocatului general de pa lângă Curtea de Casaţie sau comisarului Guvernului să participe ladeliberările acestei jurisidicţii. De asemenea, nu respectă principiul nici comunicarea

concluziilor judecătorului raportor doar avocatului general nu şi avocaţilor părţilor saunecomunicarea prealabilă către avocaţii părţilor a concluziilor avocatului general sau procurorului general, concluzii la care primii nu au putut răspunde.

Egalitatea armelor nu înseamnă o egalitate matematică, ci în limitele marjei deapreciere de care dispun instanţele, ele trebuind să trateze egal părţile unui proces.

2. Principiul contradictorialităţii reprezintă o componentă a garanţiilor unui proces echitabil care semnifică posibilitatea pentru părţile unui proces civil, penal saudisciplinar să ia cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, chiar şicele care ar proveni de la un magistrat independent, de natură a-i influenţa decizia şi de a lediscuta.

Realizarea în practică a acestui principiu se poate materializa în legislaţiilenaţionale în diferite moduri. Indiferent însă de modalitatea aleasă, legislaţia internă trebuiesă garanteze că partea adversă este încunoştiinţată de depunerea observaţiilor şi că are posibilitatea să le comenteze.

Principiul priveşte si ministerul public şi orice altă jurisdicţie independentă participantă potrivit normelor naţionale la o fază superioară a procesului. Curtea distinge,cu privire la comunicarea pieselor dosarului, între principiul contradictorialităţii şi alegalităţii armelor.

Astfel, dacă absenţa comunicării unei piese se raportează doar la una din părţi, întimp ce cealaltă parte a cunoscut-o, situaţia e examinată prin prisma egalităţii armelor.

Dacă ambele părţi au fost private în aceeaşi măsură de posibilitatea de a lua

cunoştinţă de conţinutul unei piese produse judecătorului, fără ca ele să fie în măsură să odiscute, este incident principiul contradictorialităţii.În consecinţă, dezechilibrul în comunicarea informaţiilor utile şi pertinente cauzei

este sancţionat conform principiului egalităţii armelor, iar necomunicarea informaţiilor ambelor părţi constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii.

Principiul contradictorialităţii implică mai multe aspecte: prezenţa personală ainculpatului la judecată, modul de prezentare şi discutare a probelor în instanţă, folosireamartorilor anonimi şi a agenţilor provocatori.

(A. Garanţii implicite circumscrise dreptului la un proces echitabil.Principiul contradictorialităţii - continuare)

29



Principiul contradictorialităţii implică mai multe aspecte: prezenţa personală ainculpatului la judecată, modul de prezentare şi discutare a probelor în instanţă, folosireamartorilor anonimi şi a agenţilor provocatori.

2.1. prezenţa personală a acuzatului în proces rezultă din scopul art. 6,deoarece litererele c), d) şi e) ale par. 3 ale acestui articol recunosc oricărui acuzat dreptul

de a se apăra el însuşi, dreptul de a interoga ori de a face să fie interogaţi martorii, dreptulde a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată înşedinţa de judecată, toate aceste drepturi implicând prezenţa inculpatului.

Probleme ridică judecata în lipsă a unui acuzat care se sustrage de la judecată oriîn situaţia în care cel interesat a renunţat la dreptul său de a fi prezent personal în faţainstanţei de judecată şi de a se apăra.

Dacă reclamantul refuză să fie prezent în persoană în faţa instanţei de fond,Curtea a reţinut că aceasta semnifică însăşi renunţarea la a participa la şedinţele de judecatăa jurisdicţiilor care au pronunţat hotărârea, după cum acesta nu a făcut nici un demers de a-i fi repartizat un avocat în faţa acestor instanţe sau de a-şi justifica refuzul de a participa la judecată. În această situaţie, s-a considerat că reclamantul a renunţat neechivoc la dreptul

de a fi ascultat de tribunal şi de a se apăra.În ipoteza renunţării la dreptul de a fi prezent personal în faţa instanţei şi ladreptul de a se apăra, aceasta trebuie să fie neechivocă şi însoţită, totuşi, de un număr degaranţii corespunzătoare gravităţii ei, fără ca instanţa să oblige pe inculpat să probeze că nua voit să se sustragă sau că nu poate fi prezent din cauza forţei majore.

2.2. sistemul probator şi a regulilor de admisibilitate a probelor şipertinenţa lor aparţin, ca reglementare, dreptului intern. Aprecierea lor aparţine judecătorului naţional. Rezultă că Curtea nu se pronunţă asupra modului cum au procedatinstanţele naţionale în materie, ci asupra faptului dacă procedura, inclusiv de administrare a probelor, a aviut sau nu un caracter echitabil.

Tot astfel, în materie penală, probaţiunea trebuie efectuată în faţa acuzatului, în

şedinţă publică, fără a se putea trage concluzia că declaraţia unui martor trebuie luatăîntotdeauna în instanţă şi în mod public. Aceasta poate fi obţinută în faza de urmărire penală, care impune respectarea dreptului la apărare, care trebuie să-i confere acuzatuluidreptul de a contesta mărturia care îl incriminează, fie în momentul depunerii ei, fieulterior. Spre ex.: nu constituie o încălcare a art. 6 din Convenţie împrejurarea că judecătorul de instrucţie a ascultat doi martori în absenţa avocatului reclamantului, întimpul instrucţiunii preparatorii, dacă în timpul procedurii în apel subsecvente cei doimartori au fost audiaţi în prezenţa apărătorului inculpatului.

În privinţa raportulu de expertiză, Curtea a reţinut că nu se poate deduce din art. 6din Convenţie ca ar exista un alt principiu general în afara contradictorialităţii potrivit cucare atunci când tribunalul desemnează un expert, părţile ar trebui să aibă facultatea, în

toate cazurile, de a asista la discuţiile purtate de acesta ori să li se comunice piesele de careacesta se foloseşte. Esenţial este ca părţile să participe, în modalităţile adecvate, la procedura contradictorie în faţa tribunalului (ex.: discutarea raportului).

În materia contenciosului civil, autorităţile naţionale dispun de o marjă mai maredecât în cel penal în reglementarea modului cum este realizată contradictorialitateadezbaterilor. Curtea a decis că necomunicarea părţilor a punctului de vedere al instanţei defond cu privire la o cale de atac exercitată de parte reprezintă reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii, chiar dacă o asemenea comunicare priveşte doar

30



accelerarea judecăţii iar observaţiile în discuţie nu conţin nici un element nou faţă dedecizia atacată.

2.3. martorii anonimi pot fi utilizaţi de organele de anchetă atât în faza urmăriri penale, cât şi în cea de judecată, fără ca prevederile Convenţiei privitoare la o bunăadministrare a justiţiei să fie încălcate.

Convenţia nu împiedică organele de urmărire penală ca în faza instrucţiei preparatorii să folosească anumite surse de informare, cum ar fi cele oferite de martoriianonimi.

Folosirea ulterioară a declaraţiilor anonime, ca probe suficiente pentru ocondamnare ridică, însă, probleme. Astfel, în principiu, utilizarea unor asemenea declaraţii pentru a motiva în fapt o condamnare nu este incompatibilă, în orice circumstanţe, cudispoziţiile Convenţiei.

O condamnare nu poate fi fundamentată numai pe declaraţii anonime deoarecemenţinerea anonimatului confruntă apărarea cu mari probleme. Se poate ajunge, totuşi, laconcluzia neîncălcării art. 6 par. 1 din Convenţie dacă într-o astfel de situaţie se poatestabili că procedura urmată de autorităţile judiciare au compensat obstacolele de care s-a

lovit apărarea.Declaraţiile obţinute în condiţiile în care drepturile apărării nu au fost garantate înmăsura normal impusă de Convenţie sunt tratate cu prudenţă. Curtea a fost confruntată cusituaţia în care condamnarea reclamantului s-a făcut pe baza declaraţiilor unor poliţişti – agenţi infiltraţi într-o anumită activitate infracţională desfăşurată de persoanele trimise în judecată. Declaraţiile acestora făcute în faţa judecătorului de instrucţie, dar rămaşi anonimi,nu au fost făcute nici în public nici în prezenţa inculpatului. Curtea a pus în balanţăinteresele apărării şi argumentele în favoarea menţinerii anonimatului martorilor atuncicând aceştia aparţin forţelor de poliţie ale statului. Situaţia acestora diferă de cea a unuimartor dezinteresat sau a victimei, deoarece ei au o îndatorire generală de subordonare faţăde autorităţile executive ale statului. Prin urmare, mărturia lor trebuie luată în considerare

în anumite situaţii speciale, cu atât mai mult că prin îndatoririle lor, în special în calitate de poliţişti cu puterea de a aresta o persoană, figurează şi aceea de a depune mărturie îninstanţă.

În consecinţă, cu condiţia ca drepturile apărării să fie respectate, este legitimă păstrarea anonimatului unui agent utilizat pentru activităţi secrete, nu numai pentruasigurarea securităţii lui şi a familiei sale, dar şi pentru a nu compromite folosirea lui înoperaţiuni ulterioare.

2.4. agenţii provocatori. Ex.: în cauza în care reclamantul a invocat lipsa unui proces echitabil, în măsura în care el a fost incitat de poliţişti îmbrăcaţi civil să săvârşeascăinfracţiunea de trafic de droguri, pentru care a fost condamnat, reclamantul a susţinut că nuar fi săvârşit niciodată această infracţiune fără intervenţia agenţilor provocatori care au

acţionat din proprie iniţiativă şi fără să se fi deschis o anchetă judiciară prealabilă. Curtea aconsiderat că conduita poliţiştilor nu s-a încadrat în limitele unei operaţiuni condusă de unmagistrat; de asemenea, nu existau împotriva reclamantului bănuieli că ar fi săvârşitinfracţiuni cu droguri, din cazierul lui reieşind că acesta nu mai săvârşise nici o infracţiune.Mai mult, drogurile nu se aflau la domiciliul inculpatului, ci acesta le avea de la un terţ,care la rândul său le obţinuse de la o altă persoană, iar poliţiştii nu s-au rezumat la a cercetaactivitatea delictuoasă a reclamantului, ci l-au incitat la săvârşirea infracţiunii. Iar declaraţiile celor doi martori poliţişti au avut un caracter determinant pentru condamnare.

31



Curtea a considerat că acţiunea celor doi poliţişti a depăşit activitatea unor poliţiştiinfiltraţi, ei incitând la săvârşirea infracţiunii, şi nimic nu arată că fără intervenţia lor infracţiunea ar fi fost totuşi comisă. O astfel de intervenţie folosită la procedura litigioasă a privat definitiv pe reclamant de un proces echitabil.

2.5. probe nedivulgate. Nedivulgarea unor elemente ale dosarului penal apărării,

elemente cunoscute de către judecător, nu este compatibilă cu dreptul la un procesechitabil.Dreptul la divulgarea unor probe pertinente nu este un drept absolut. Într-o

procedură penală concretă pot exista interese concurente (cum ar fi: securitatea naţională, protejarea unor martori de represalii, păstrarea secretă a unor metode ale poliţiei decercetare a unor infracţiuni) care să fie puse în balanţă cu drepturile acuzatului. Poateapărea necesară disimularea unor probe faţă de apărare pentru salvarea unui interes publicimportant sau a unor drepturi fundamentale a altor persoane. Prin urmare, vor fi legitime, însensul art. 6 par. 1, numai măsurile restrictive a drepturilor apărării absolut necesare,ipoteză în care garantarea dreptului la un proces echitabil al acuzatului se realizează princompensarea limitărilor aduse acestui drept cu alte măsuri procedurale adecvate luate de

autorităţile judiciare.2.6. principiul contradictorialităţii şi poziţia procesuală a procuroruluigeneral de pe lângă unele Curţi de Casaţie, a avocatului general de pe lângă acestea, acomisarului Guvernului. Curtea a reţinut că necomunicarea prealabilă a concluziilor procurorului general, a avocatului general, a judecătorului raportor, imposibilitatea apărăriide a răspunde la aceste concluzii constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie,deoarece punctele de vedere ale tuturor aceste persoane cu privire la fondul pricinii nu aufost supuse unei dezbateri contradictorii.

În mod particular, avocatul general îşi exprimă opinia cu privire la soluţia pe carecompletul trebuie să o pronunţe şi pe care o poate influenţa cu autoritatea funcţiei lui.

Curtea a reţinut necesitatea respectării unei proceduri contradictorii în timpul

procesului care să permită părţilor să ia cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi să le poată pune în discuţie indiferent de natura procedurii(civilă, penală, disciplinară).

Tot astfel, Curtea a reţinut că sunt încălcate dispoziţiile art. 6 par. 1 dacă participăla deliberarea completului de judecată avocatul general, procurorul general sau comisarulGuvernului.

3. Motivarea hotărârilor (deciziilor)Garantarea unui proces echitabil implică, în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului, şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile. Obligaţia de a motivahotărârea nu înseamnă răspunsul detaliat al fiecărui argument al părţilor din proces. Sub

acest aspect, statele dispun de o largă apreciere în alegerea mijloacelor. Hotărârile trebuiemotivate cu suficientă claritate şi trebuie să conţină motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată. Întinderea obligaţiei de motivare variază în funcţie de natura hotărârii,diversitateta capetelor de cerere, motivele căilor de atac etc.

Noţiunea de proces echitabil impune ca o jurisdicţie internă să examineze efectiv problemele ce îi sunt supuse aprecierii şi să nu se mulţumească a aproba concluziile unei jurisdicţii inferioare.

32



4. Dreptul acuzatului de a păstra tăcere şi de a nu se autoincriminaChiar dacă acest drept nu este prevăzut expres în art. 6 din Convenţie, el

reprezintă o normă general recunoscută, aflată în centrul noţiunii de proces echitabil.Raţiunea recunoaşterii acestui drept constă în necesitatea protejării persoanelor acuzate desăvârşirea unei infracţiuni de presiunile ce ar putea fi exercitate de către autorităţile de

urmărire penală şi din necesitatea de a se evita erorile judiciare şi de a se contribui laatingerea scopurilor art. 6.Dreptul de a nu cntribui la propria incriminare presupune că într-o cauză penală

acuzaţia încearcă să-şi întemeieze argumentele fără a recurge la elemente de probă obţinute prin presiuni, în dispreţul acuzatului. Acest drept se corelează cu prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2.

Curtea a reţinut că este incompatibil cu prevederile Convenţiei ca o condamnaresă fie întemeiată în mod exclusiv şi esenţial pe tăcerea condamnatului, pe refuzul său de arăspunde la întrebări, sau de a depune mărturie în instanţă.

Pentru a se stabili în ce măsură deducerea unor condiţii nefavorabile acuzatuluidin tăcerea sa încalcă dispoziţiile art. 6, trebui să se ţină cont de circumstanţele cauzei.

Curtea a considerat că posibilitatea de a trage concluzii nefavorabile din omisiunea unuiacuzat de a răspunde la întrebările poliţiei trebuie să fie limitată, acuzatul putând aveamotive suficiente de a (nu) dori cooperarea cu organele de poliţie.

Dreptul de a păstra tăcere şi de a nu se autoincrimina nu poate fi extins, în cadrulunui proces penal, la date care pot fi obţinute de la acuzat prin puteri coercitive, date careexistă independent de voinţa suspectului, cum ar fi documentele ridicate în temeiul unuimandat de percheziţie.

B. Garanţii explicite circumscrise dreptului la unui proces echitabil

Sunt astfel de garanţii: II. publicitatea procesului şi III. termenul rezonabil1.

II. Publicitatea procesuluiArt. 6 par. 1 din Convenţie prevede publicitatea procesului ca o garanţie distinctă

a unui proces echitabil. Textul are ca raţiune protejarea justiţiabililor împotriva unei justiţiisecrete, care să nu fie supusă controlului publicităţii. În acelaşi timp, textul rezervăîncrederea opiniei publice în instanţele de judecată.

Transparenţa administrării justiţiei înseamnă un proces achitabil, în concordanţăcu principiile fundamentale ale unei societăţi democratice şi în conformitate cu scopul art.6 par. 1.

Sistemele legislative ale statelor sunt caracterizate de diversitate în privinţaîntinderii şi condiţiilor de aplicare a principiului, indiferent dacă se referă la dezbaterea

propriu-zisă a procesului sau la pronunţarea deciziilor. Acesta este însă un aspect formal şisecundar. Spre ex.: în procesul care se derulează în faţa primei şi singurei instanţe, art. 6 par. 1 implică dreptul la o şedinţă publică, cu excepţia situaţiei când circumstanţeexcepţionale justifică desfăşurarea şedinţei cu uşile închise. Partea poate renunţa la publicitatea şedinţei, expres sau tacit, dar neechivoc, şi dacă procesul nu pune în discuţieun interes public important.

1 Prima garanţie a unui proces echitabil: I. dreptul de acces la un tribunal.

33



Principiul publicităţii procedurilor judiciare nu ete un principiu absolut. În apel şirecurs acest principiu nu se impune, cu condiţia ca procesul public să fi fost realizat la prima instanţă, cu atât mai mult cu cât căile de atac, în unele sisteme de drept, suntconsacrate exclusiv unor probleme de drept şi nu de fapt.

Aplicare principiului publicităţii în materia pronunţării hotărârilor înseamnă

pronunţarea lor în public. Modul în care se realizează publicitatea diferă în funcţie derealizarea procedurilor în diversele grade de jurisdicţie naţionale.Curtea a reţinut că scopul art. 6 par. 1 este atins cel puţin la instanţa de casaţie

dacă textul integral al hotărârii este depus la grefă, pentru a fi accesibil tuturor, şi princitirea, în şedinţă publică, a dispozitivului hotărârii.

Accesul în sala de şedinţe:Ultima parte a art. 6 par. 1 prevede că accesul în sala de şedinţe poate fi interzis

atât presei, cât şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau numai a unei părţi aacestuia, în interesul moralei, a ordinii publice, motive de securitate publică, când interesulminorilor sau protecţia vieţii private impune aceasta, sau când, în situaţii speciale, instanţa

constată că publicitatea ar aduce atingere intereselor justiţiei.Aceasta înseamnă că şi procedura de judecată din faţa unei instanţe specialetrebuie să fie publică dacă nu există nici unul dintre temeiurile de maie sus care să reclameo şedinţă secretă. De asemenea, înseamnă că şi cauzele cu minori trebuie conduse în aşa felîncât să se ţină seama de vârsta lui, de capacităţile lui emoţionale şi intelectuale. În acestsens, tribunalul trebuie să ia toate măsurile pentru înţelegerea procedurilor de către acuzatşi pentru participarea lui la efectuarea actelor de procedură.

(B. Garanţii explicite circumscrise dreptului la unui proces echitabil.Termenul rezonabil)

III . Termenul rezonabil

34



2.1. Termenul rezonabil în materie civilă. Sunt criterii de apreciere a termenului rezonabil în materie civilă: complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului sau comportamentul autorităţilor în executareaacestei obligaţii de rezultat.

Punctul de plecare al termenului rezonabil în materie civilă este ziua în care

instanţa de fon a fost învestită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză: fond, apel, recurs şi durează până la soluţionarea definitivă acontestaţiei privitoare la dreptul obligaţia în discuţie.

Termenul rezonabil include durata unor proceduri administrative preliminare. Înaceastă situaţie, data de la care începe să curgă termenul este ziua în care a fost sesizatăautoritatea administrativă competentă.

Executarea hotărârilor judecătoreşti constituie parte integrantă a noţiunii de proces şi data de la care începe să curgă termenul este ziua în care au fost finalizate procedurile de executare a hotărârii.

În cadrul unei proceduri derulate în faţa unei instanţe constituţionale naţionale,termenul rezonabil cuprinde şi durata procedurilor constituţionale, fără a intra, însă, în

acest termen examinarea unui recurs prejudicial de către Curtea de Jusiţie a ComunităţiiEuropene, deoarece în acest caz ar aduce atingere dispoziţiilor tratatelor internaţionale aleONU.

În jurisprudenţă, s-au reţinut următoarele: în cazul reparării prejudiciului suferitca urmare a contaminării cu SIDA, datorită duratei de viaţă reduse şi caracterului incurabilal bolii, diligenţa tribunalului trebuie să fie mai mare, chiar dacă este un număr mai marede cauze, în litgiile de muncă, inclusiv cele privind pensiile, în materia raporturilor defamilie, starea şi capacitatea persoanelor termenele trebuie să fie scurte.

Sunt considerate încălcări ale art. 6 par. 1 iar autorităţile naţionale trebuie să iamăsuri: în situaţiile de aglomerare a rolului instanţelor, în situaţia schimbărilor repetate acompetenţelor instanţelor de judecată, greva avocaţilor ori reforma constituţională a Curţii

de Conturi.2.2. Termenul rezonabil în materie penală.Persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul de a obţine, într-un

termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la legalitatea şi temeinicia acuzaţiei ce i seaduce. Textul are în vedere faptul ca persoana acuzată să nu rămână o perioadă îndelungatăsub o astfel de acuzaţie. Momentul de la care începe calculul termenului este data de la care persoana este notificată sau data de la care este sesizată o jurisdicţie competentă cu privirela săvârşirea unor infracţiuni.

Momentul de la care începe curgerea termenului poate fi şi o dată anterioară, spreex., deschiderea unei anchete preliminare, data cercetării ori o altă dată potrivit momentelor procesuale ale statelor. Data până la care se consideră termenul rezonabil este data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare.

C. Garanţii specifice unui proces echitabil în materie penală

Garanţiile specifice sunt cele prevăzute în art. 6 par. 2, care garantează fiecăruiacuzat prezumţia de nevinovăţie, şi art. 6 par. 3, care instituie unele drepturi prevăzute în

35



favoarea oricărui acuzat, de la literele a)-e). Aceste garanţii sunt incidente şi în fazaurmăririi penale.

1. Prezumţia de nevinovăţieConform art. 6 par. 2, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată

nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită. Prezumţia se impune în primul rând judecătorului care nu trebuie, aprioric, să îşi exprime convingerea că acea persoană estevinovată.

Consecinţa acestei prezumţii constă în aceea că sarcina probei revine acuzării iar îndoiala profită acuzatului. Prezumţia vizează ansamblul procedurilor penale, prin urmareşi administrarea probelor, fiind încălcată atunci când expertul se pronunţă asupra vinovăţieiacuzatului sau în situaţia în care în motivarea hotărârii lasă să se înţeleagă faptul că celtrimis în judecată este considerat de judecător ca fiind vinovat, această ultimă situaţie fiindun caz de încălcare indirectă a prezumţiei.

Prezumţia de nevinovăţie priveşte doar declaraţia de nevinovăţie, nu şi naturafaptei sau cuantumul pedepsei. Prezumţia vizează nu doar procesul penal ci şi procedurile

privitoare la frauda fiscală din materia sancţiunilor administrative, deci operează ori de câteori fapta imputabilă unei persoane are conotaţie penală. Prezumţia se impune şireprezentanţilor puterii publice ori magistraţilor învestiţi cu efectuarea anchetei ori celor care au abilitarea de a declara public vinovăţia celui trimis în judecată înainte de a fi foststabilită printr-o hotărâre definitivă. Interdicţia priveşte procurorul în cazul în care acestadispune cu privire la rezolvarea unei cereri de încetare a urmăririi penale în faza instrucţiei preparatorii.

Art. 6 par. 2 din Convenţie nu poate fi invocat pentru a împiedica autorităţile săinformeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, însă ele trebuie să procedeze curezerva impusă de prezumţia de nevinovăţie. Astfel, alegerea termenilor folosiţi prezintă odeosebită importanţă, Curtea reţinând că o declaraţie cu privire la vinovăţia unei persoane

căreia i se reproşează săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de forma interogativă saulimitativă, nu o sustrage art. 6 par. 2 din Convenţie, interesând, în realitate (de fapt), sensulreal al declaraţiei. Astfel, declaraţia judecătorului, care examina cauza în fond, făcută presei prin care acesta a arătat că nu ştie dacă hotărârea pe care o va pronunţa va duce lacondamnare sau achitare a fost interpretată ca încălcând art. 6 par. 2 deoarece judecătorulera convins cu privire la culpabilitatea inculpatului, cel puţin în parte, şi excludea posibilitatea achitării complete.

Prezumţia de nevinovăţie nu conferă inculpatului un drept la rambursareacheltuielilor de judecată în ipoteza încetării urmării penale pornite împotriva sa.Moştenitorii persoanei interesate nu pot fi sancţionaţi în numele autorului decedat,deoarece răspunderea încetează odată cu moartea autorului infracţiunii. Tot astfel, victima

nu poate fi despăgubită printr-o hotărâre penală definitivă de achitare, însă poate, pe caleaunei acţiuni fondate pe temeiul răsăunderii răspunderii delictuale, să pretindă reparaţiideoarece în procedura civilă se măsoară consecinţele faptei autorului, protejându-se astfeldreptul victimei de acces la un tribunal.

2. Art. 6 par. 3 lit. a): drepul de a fi informat cu privire la natura acuzaţieiDreptul acuzatului de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei ce i se aduce

înseamnă a i se aduce la cunoştinţă faptele materiale ce i se reproşează şi calificarea lor

36



juridică. În unele situaţii, informarea trebuie să fie detaliată şi făcută în cel mai scurt timp.Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent dacă priveşte natura faptei imputatesau calificarea ei juridică, trebuie aduse la cunoştinţa persoanei cu aceeaşi promptitudine,deoarece persoana trebuie să fie în măsură să dispună de facilităţile necesare pregătiriiapărării în noile condiţii apărute.

3. Art. 6 par. 3 lit. b): acordarea timpului şi înlesnirii necesare pregătiriiapărării.

Garanţia priveşte posibilitatea ce trebuie acordată unei persoane împotriva căreiaexistă o acuzaţie penală de a-şi asigura apărarea, fie sub aspectul timpului necesar, fie subaspectul mijloacelor materiale şi juridice adecvate. Fosta Comisie a reţinut că garanţiainclude inclusiv dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul sau, chiar dacă acestdrept este un element esenţial al pregătirii apărării.

Dreptul de a se consulta cu avocatul şi de a schimba cu el informaţii şiinstrucţiuni confidenţiale poate fi suspus unor restricţii. Astfel, Curtea a reţinut căinterdicţia impusă acuzatului de a se întreţine cu apărătorul său cu privire la declraţiile

martorilor interogaţi în absenţa lui în scopul păstrării anonimatului acestora, atunci când se justifică o astfel de interdicţie, nu este contrară art. 6 par. 3 lit. b) şi c).Facilităţile recunoscute acuzatului vizează posibilitatea acestuia de a avea

cunoştinţă de rezultatul investigaţiilor care sunt făcute pe parcursul întregii proceduri. Nueste încălcat dreptului acuzatului la un proces echitabil în următoarele situaţii: reţinereaunor documente pregăzite de reclamant în apărarea sa deoarece nici una din informaţiile pecare le conţineau nu au fost folosite împotriva acuzatului în cursul procesului; renunţareaacuzatului la cererea de amânare a cauzei, pe motiv că documentele pe care le-a primit încopie au fost depuse la dosar în ziua judecăţii; redactarea hotărârii de condamnare în formărezumată nu a fost considerată ca o încălcare a art. 6 par. 3 lit. b) deoarece în sistemuldreptului penal olandez, apelul nu este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe pentru a

se putea susţine că acesteia îi lipsesc informaţii suficiente de natură a aprecia în cunoştinţăde cauză oportunitatea atacării ei cu apel, ci împotriva acuzaţiilor reţinute în sarcina celuiacuzat, necontestate de acesta.

4. Art. 6 par. 3 lit. c): dreptul la apărare.Dreptul la apărare poate fi exercitat în trei modalităţi: acuzatul se poate apăra

singur; acuzatul poate fi asistat de un apărător la alegerea sa; în anumite condiţii, poate fiasistat în mod gratuit, de un apărător numit din oficiu.

Condiţiile de exercitare a dreptului sunt lăsate pe seama statelor contractante,Curtea examinând doar dacă mijloacele alese sunt compatibile cu exigenţele unui procesechitabil.

Dreptul acuzatului de a se apăra singur, accesul la dosar, comunicare pieselor dindosar sunt elemente componente ale dreptului la apărare pe care trebuie să le regleze statulrespectiv. În sistemul apărării acuzatului de un avocat ales sau din oficiu, dreptul vizeazăansamblul procedurilor, chiar de la interogarea lui de organele de urmărire penală.

Asistarea din oficiu este dublu condiţionată. Prima condiţionare vizează lipsamijloacelor materiale de remunerarea avocatului. Statul nu poate fi considerat responsabilde eventualele greşeli sau neglijenţe din partea avocatului, datorită independenţei profesieide avocat. Însă incompetenţa evidentă a avocatului din oficiu poate fi imputată statului în

37



mod excepţional. A doua condiţionare constă în interesul bunei administrări a justiţiei.Curtea a relevat o serie de criterii relevante pentru identificarea intereului buneiadministrări a justiţiei: complexitatea cauzei, posibilitatea acuzatului de a se apăra singur,impactul pe care l-ar putea avea soluţionarea cauzei asupra acuzatului, impact dedus dingravitatea aczării şi posibila sanţiune aplicată.

Textul nu consacră, însă, un drept absolut şi nu garantează dreptul de a alegeapărătorul desemnat de tribunal, ci pe cel de a fi consultat cu privire la un avocat numit dinoficiu.

Absenţa acuzatului la dezbateri nu duce la pierderea semnificaţiei dreptului laapăarare, mai ales în situaţia în care şi-a desemnat un apărător pentru a-l reprezenta.

5. Art. 6 par. 3 lit. d): dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces.Dreptul înscris în acest text constă în posibilitatea acuzatului de a contesta o

mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţia martori care să îl disculpe,în condiţii similare audierii şi interogării martorilor acuzării. Aceste drepturi reprezintă oaplicare a principiului contradictorialităţii în procesul penal.

Noţiunea de martor are un sens autonom în sistemul Convenţiei. Depoziţia depusăde un coinculpat constituie o mărturie în acuzare fiind sub incidenţa textului. Secircumscrie noţiunii de martor şi partea civilă într-un proces penal, din moment ceexerciţiul dreptului la apărare impune ca reclamantul să aibă posibilitatea de a contestaversiunea părţii civile sub toate aspectele în cursul unei confruntări, a unei audieri înşedinţa publică de judecată ori într-un alt mod precizat de instanţă. Martor este şi expertul,când în urma raportului făcut de acesta poziţia lui juridică se apropie de cea a unui martor în acuzare.

Dreptul la martori nu este absolut. Revine jurisdicţiei naţionale de a precizaelementele de probă ce trebuie administrate într-un proces şi pertinenţa celor pe careacuzatul vrea să le mai producă, în special numărul de martori propuşi de el.

Dreptul la martori nu este nelimitat. Nu se impune convocarea martorilor înapărare, ci trebuie asigurată o completă egalitate a armelor în materie. Spre ex.: refuzul de aîncuviinţa proba verităţii declaraţiei acuzatului prin care se nega existenţa camerelor decazare şi a lagărelor de concentrare nu a încălcat art. 6 din moment ce acestea au fost probate istoric ca fapte absolut notorii; refuzul de a asculta doi martori propuşi dereclamant în condiţiile în care fuseseră audiaţi 42 de martori, din care parte propuşi dereclamant, nu poate duce la concluzia insuficienţei elementelor de probă, adică încălcarealiterei d).

Respectarea acestui drept nu poate fi asigurată dacă acuzatul nu solicită exerciţiullui. Dispoziţiile din legislaţiile naţionale ale statelor care permit rudelor apropiate aşeacuzatului nu să depună mărturie împotriva lui ori reglementările speciale privind

interogarea unor înalte persoane din stat nu constituie derogări de la art.6. Cu condiţiarespectării dreptului la apărare, nu sunt incompatibile cu dispoziţiile lit. d) audierea unuimartor la proces în absenţa acuzatului dar în prezenţa avocatului său.

6. Art. 6 par. 3 lit. e): dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret.Premisa elementară a dreptului la apărare constă în capacitatea acuzatului de a

înţelege şi comunica în limba în care se desfăşoară procedura de judecată. În măsura încare acuzatul nu vorbeşte ori nu înţelege această limbă, el are dreptul la asistarea gratuită

38



din partea unui interpret care să îi traducă toate actele procedurii angajate împotriva sa.Asistenţa gratuită acordată de inerpret priveşte atât declaraţiile orale făcute în şedinţa de judecată, cât şi incriminările aflate la dosarul cauzei, adică cele privind instrucţia preparatorie şi acuzarea, fără a putea fi interpretat ca incluzând traducerea tuturor pieselor de la dosar.

7. Art. 7: nici o pedeapsă fără lege.Potrivit art. 7 par. 1 din Convenţie, „nimeni nu poate fi condamnat pentru o

acţiune sau omisiune, care în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsămai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.”

Art. 7 par. 2: „textul nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoanevinovate de o acţiune sau o omisiune, care în momentul săvârşirii sale era consideratăinfracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

Art. 7 consacră două principii fundamentale pentru oricare legislaţie modernă: principiul legelităţii incriminării şi principiul neretroactivităţii legii penale. O excepţie de la

principiul neretroactivităţii legii penale o constituie situaţia în care este vorba de urmărireaşi pedepsirea unor crime care la momentul săvârşirii lor erau considerate crime potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, independent de legislaţiilenaţionale.

Principiile inserate în art. 7 au un caracter absolut şi fac parte din nucleul dur aldrepturilor omului garantate de Convenţie. 5 drepturi fac parte din nucleul dur.

7.1. Principiul legalităţii incriminăriiPotrivit art. 7 par. 1 nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune

care la momentul când a fost comisă ori s-a produs nu constituia infracţiune potrivitnormelor de drept naţional şi internaţional şi, de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o

pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută la momentul comiterii faptei. Principiuleste un element esenţial al preeminenţei dreptului.Art. 15 (par. 2)2 nu autorizează nici o derogare a statelor de la aceste garanţii nici

în timp de război şi nici dacă există un pericol public. Principiul consacră, în acelaşi timp,un altul, potrivit căruia o lege penală nu poate fi aplicată extensiv, în detrimentulacuzatului, prin analogie. Principiul se aplică în materi penală, adică condamnărilor pentruo acţiune sau omisiune care constituie infracţiune în dreptul intern.

Convenţia permite statelor să menţină ori să stabilească distincţii între dreptul penal şi disciplinar, cu condiţia de a se defini ceea ce constituie faptă penală. Noţiunea de pedeapsă are un sens distinct. Curtea a asigurat libertatea de a aprecia dacă o măsurăadoptată cu privire la o persoană care a săvârşit o faptă penală poate fi analizată pe fondul

2 Art. 15. Derogare în caz de stare de urgenţă.1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poatelua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenţa convenţie, în măsura strictă în care situaţia ocere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptulinternaţional.2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2 (dreptul la viaţă), cu excepţia cazului dedeces rezultând din acte ilicite de război, şi nici de la art. 3 (interzicerea torturii), art. 4 par. 1 (nimeni nu

poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire) şi art. 7 (nici o pedeaspă fără lege).

39



ei ca o pedeapsă. Analiza existenţei unei pedepse impune a se determina dacă aceasta a fostimpusă ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

Art. 7 par. 1: nu se aplică confiscării unui bun în cadrul unei proceduri specialefără a se presupune o acuzaţie penală; nu se aplică revocării unui funcţionar ca urmare aunei proceduri disciplinare; nu se aplică detenţiei unei persoane în temeiul unei legi

adoptată în domeniul securităţii statului, cu scopul de a o împiedica în săvârşirea de fapte prejudiciabile ordinii publice şi securitatea statului, rezultate dintr-o măsură preventivă. Seaplică art. 7 par. 1 când condiţia descrisă mai sus rezultă dintr-o condamnare penală, încazul în care infracţiunea de trafic de substanţe stupefiante este privită ca o pedeapsă, încazul interzicerii definitive a sejurului unei persoane condamnate penal pentru trafic destupefiante pe teritoriul Franţei, care nu este considerată ca o pedeapsă.

Noţiunea de lege: art. 7 par. 1 desemnează termenul de drept care corespundecelui de lege şi care trebuie să realizeze două condiţii: de accesibilitate şi de previzibilitate(art. 7, 13, 15 din Convenţie).

7.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Curs 9.

ART.7

ART.7 paragraf1.- “ Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune/ omisiune care înmomentul săvârşirii nu constituie infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional.

De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicată înmomentul săvârşirii infracţiunii.

Paragraf2: Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoanevinovate de o acţiune/omisiune care în momentul săvârşirii sale era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Art. 7 consacră 2 principii fundamentale ale oricărei legislaţii penale moderne:• Principiul legalităţii şi principiul neretroactivităţii legii penale;

• O excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale pentru situaţia în careeste vorba de urmărirea şi pedepsirea unor crime care la momentul săvârşirii lor erau considerate crime potrivit principiilor generale de drept recunoscute denaţiunile civilizate indiferent de dispoziţiile de drept intern penal.

Principiile statuate în art.7 au un caracter absolut. Ele fac parte din „nucleul dur” aldrepturilor garantate de Convenţie, alături de dreptul la viaţă, interzicerea tratamentelor inumane, sclavie.

Nu este permisă statelor nici o abrogare în nici un fel de circumstanţă.

1. Principiul legalităţii incriminării .

40



Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune/omisiune care la momentul când a fostcomisă nu constituia infracţiune potrivit normelor de drept penal naţional/ internaţional şide asemenea nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută pentru fapta săvârşită la momentul comiterii ei.

Acest principiu reprezintă un elemen esenţial al preeminenţei dreptului.

Art.15 din Convenţie nu autorizează nici o derogare statelor membre de la acestegaranţii, nici pe timp de război şi nici pentru existenţa unui pericol public.Dispoziţiile principiului consacră în acelaşi timp şi principiul potrivit căruia o lege

penală nu poate fi aplicată extensiv în detrimentul acuzatului, prin analogie.Principiul se aplică în materie penală- condamnărilor pentru o acţiune/inacţiune care

constituie infracţiune în dreptul intern.Convenţia permite statelor să menţină/ stabilească distincţii între dreptul penal ori

dreptul disciplinar cu condiţia de a defini ce anume reprezintă o „faptă penală”. Noţiunea de pedeapsă are un sens distinct, Curtea având libertatea de a aprecia dacă o

măsură adoptată cu privire la o persoană care a săvârşit o faptă penală poate fi analizată pefondul ei ca o pedeapsă.

Analiza existenţei unei pedepse impune a se determina dacă ea a fost impusă ca urmarea săvârşirii unei infracţiuni Art.7 nu se va aplica:

• Confiscării unui bun fără a presupune o acuzaţie penală în cazul unei proceduri speciale;

• Revocării unui funcţionar ca urmare a unei proceduri disciplinare;• Îndepărtării unui elev din şcoala militară ca urmare a unei măsuri educative.

Noţiunea de lege- art.7 paragraf1 vizează termenul de drept care corespunde celui delege şi care trebuie să realizeze condiţiile accesibilităţii şi previzibilităţii.

2. Principiul neretroactivităţii legii penale .

Exclude pedepsirea unei persoane în temeiul unui text legal pe care prin ipoteză nuavea cum să îl cunoască.

Legitimitatea legii penale constă în prevenirea săvârşirii unor fapte pe care leincriminează înainte de a le sancţiona.

Legea penală nu se poate aplica unui comportament privit ca licit devenit infracţionalca urmare a adoptării ei. Aplicarea unei pedepse noi în locul celei mai uşoare, existente lamomentul săvârşirii faptei.

Ex: aplicarea unui alt termen în stabilirea stării de recidivă.

Excepţia de la neretroactivitatea legii penale este dată de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile în privinţa pedepsei.

Ex:Curtea a reţinut aplicarea imediată a dispoziţiilor legii penale privitoare la prelungirea termenului de prescripţie a infracţiunii, reţinând că aceasta nu reprezintă oîncălcare a garanţiilor instituite de art.7 paragraf1 din Convenţie dacă nu aduce atingere

41



prescripţiilor deja împlinite pentru că reglementarea prescripţiei răspunderii penale are maimulte finalităţi, printre care şi garantarea unei securităţi juridice prin fixarea unui termen pentru intentarea acţiunii penale.

În caz de succesiune a unor state cu regimuri juridice diferite este legitim pentru stat a

angaja urmărirea penală a persoanelor care s-au făcut vinovate de crime comise subregimul anterior prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale existente la epocafaptelor prin prisma principiilor statului de drept.

Prin art.7 paragraf2 din Convenţie se stabileşte o derogare de la regulaneretroactivităţii legii penale pentru că permite judecarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de o acţiune sau urmărire care la momentul la care au fost săvârşite aveau caracter criminal potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Textul rezervă posibilitatea de a judeca fapte care ar putea constitui în realitatea lor materială, crime împotriva umanităţii.

ART.13 DIN CONVENŢIE„DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV”

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fostîncălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci cândîncălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea unor atribuţii oficiale.

Acest articol impune statelor crearea unor căi procedurale generale pentru a-şi vedeareparate prejudiciile provocate de eventualele încălcări ale unor drepturi.

Această garanţie va fi absorbită dacă se aplică art.5 (4), (5) şi art.6 paragraf1.Curtea, în interpretarea art.13, a reţinut că aceasta garantează un recurs efectiv în faţa

unei instanţe naţionale care să permită plângerea împotriva neîndeplinirii obligaţiei prevăzute în art.6 paragraf1 privint termenul rezonabil.Această reţinere reprezintă un eveniment în jurisprudenţa Curţii care ia în discuţie

art.13 chiar atunci când tratează inadmisibilitatea art.6 în materia termenului rezonabil.Art.13 reprezintă o normă generală pentru toate drepturile şi libertăţile garantate de

Convenţie, în timp ce art.6 paragraf1 privitor la termenul rezonabil şi art.5 paragrafele 4,5şi 6, constituie dispoziţii speciale care înlătură aplicabilitatea normei generale.

Art.13 se poate însă aplica şi în mod autonom reclamantul poate invoca încălcareaart.13 fără a contesta violarea unui drept substanţial.

Prin art.13 se garantează recursurile împotriva modalităţilor de aplicarea a legislaţieiinterne şi nu a conţinutului ei.

De asemenea, acest articol garantează asigurarea unui drept de recurs efectiv împotrivaîncălcării dreptului individului de către alţi indivizi în temeiul..................Termenul de recurs efectiv acesta este interpretat extensiv de către Curte

acest termen cuprinde orice procedeu prin care un actconstitutiv al unei violări a Convenţiei e supus unei instanţe competente pentru a se obţine:a) înlăturarea violării;

b) anularea/modificarea actului şi repararea pagubei termenul efectiv se apreciază de la caz la caz.

42



recursul nu doar trebuie să existe în fapt ci trebuie să fie accesibil şi adecvat.

• Accesibilitate- nu presupune lipsa oricăror modalităţi ori condiţii specifice cumar fi impunerea unor termene sau plata taxelor de timbru.

• Adecvat- exerciţiul dreptului este astfel organizat încât permite invocareaîncălcării unui drept prevăzut de Convenţie.

jurisprudenţa recentă asociază recursului efectiv şi dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti. sarcina probei în dovada existenţei unui recurs efectiv revine autorităţilor publice. intanţa naţională- nu doar autoritatea judiciară ci şi autoritatea legislativă ori

executivă, care se pot pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu.!! autoritatea care emite doar avize nu intră sub incidenţa art.13!!

43

cedo - garantii procedurale

Documents