MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept

TEZĂ DE AN

„Admisibilitatea probelor în jurisprudența C.E.D.O”

A studentuli: Maxim Ștefîrța

student anului III

grupa 310

Coordonator: Sergiu Ursu

Chişinău

2013

1

CUPRINS

Introducerea..................................................................................................pag.3

Capitolul I: Conceptul de probă,noțiuni și istoric.....................................pag.5

Capitolul II:Criterii de admisibilitate a probelor...................................pag.6

Capitolul III:Problematica administrării probelor................................pag.20

Cocluzii............................................................................................................................pag.30

Bibliografie......................................................................................................................pag.32

2

Introducere

Procesul penal reprezinta activitatea organelor de urmarire

penală,precum si-a instanței de judecată cu scopul de protejare a

persoanei,societății și-a statului de faptele calificate drept

infracțiuni,precum și-a nu permite abuzuri de puteri din partea

persoanelor cu funcție de răspundere.Activitatea organelor de urmarire

penală fiind desfașurată în modul ce nu ar permite ca nici o persoană să

nu fie bănuită,învinuită sau condamnată în săvirșirea faptelor antisociale

cuprinse de normele materiale a dreptului penal,precum și nici o persoană

să nu se eschiveze de sub brațul ferm al justiției,aceasta și fiind o definiție

de maxima generalitate a conceptului de proces echitabil.

Ca scopul procesului penal expus mai sus să fie atins,este nevoie de-a

afla adevărul intr-o anumită cauză penală.Aflarea adevarului fiind posibil

doar in urma unui proces cognitiv,un urma caruia urmează a fi stabilite

toate particularitățile existenței unei fapte în realitatea obiectivă,pentru ca

acesta să fie stabilit și apare în procesul penal conceptul de proba,care

urmeaza a fi depistate și prezentate prin intermediu unui mijloc de probă.

În Codul de Procedură Penala a Republicii Moldova,definiția de probă

este prezentat în articolul 93 alin. :” Probele sînt elemente de fapt dobîndite în

modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea existenţei sau

inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei,

precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a

cauzei ”,ce nu exprima esența corect a definiției de probă reeșind din

aspectul că însăși faptu înseamnă o întâmplare sau împrejurare reală,

lucru petrecut în realitate,iar element este o parte a adevarului,dar partea

materială astfel sintagma din definiție „elemente de fapt”este incorectă

3

căci unele probe ca declarațiile martorilor nu este element de fapt,dar este

proba consemnată în procesul verbal de audiere a martorului,caci însăși

informația nu există în materie nu este un obiect palpabil.O definiție mai

corectă ar fi ca proba este o informație parvenită atît din studierea unui

obiect material cît și din surse nemateriale, în legătură cu constatarea

existenței sau enexistenței infracțiunii,la identificarea

faptuitorului,constatarea vinovației,și precum stabilirea altor împrejurări ce

are importanță pentru justa soluționare a cauzei.Pentru soluționarea justă

a unei cauze este obligatoriu de depistat adevărul,acesta din urmă poate fi

depistat doar prin colectarea corectă și-n deplină măsură a probelor ce vor

fi investite cu calitățile vital importante pentru de pistarea adevărului ca

pertinența , concludența, utilitatea și admisibilitatea.

Prezenta lucrare va aborda conceptul de probe ,noțiuni,criterii de

admisibilitate ,probleme întîlnite în practică prin prisma jurisprudenței

C.E.D.O.Vor fi examinate criteriile si prevederile naționale a admisibilitații

probelor în aspect comparat cu alte state precum si cu practica C.E.D.O

reeșind din hotaririle luate în cauzele examinate.Administrarea probelor

precum și perceperea acestora ce rămîne la intima convingere a

participantilor la procesul penal,are o deosebită importanță în atingerea

scopului procesului penal și corespunderii acestuia principiului

echității.Este important de evidențiat că probele duc nu doar la luarea unei

hotăriri echitabile,dar odată cu acestea se va atrage atenția și la

circumstanțele ce au sponsorizat,contribuit la săvîrșirea infracțiunii,ce va

ajuta la perfecționarea scopului preventiv al dreptului penal. Orice

persoană are dreptul la judecarea in mod echitabil, public şi intr-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,

instituită de lege, care va hotări, fi e asupra incălcării drepturilor şi

obligaţiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acuzaţii in

materie penală indreptate impotriva sa. CEDO a afirmat in mai multe

reprize că ei nu-i aparţine să-şi substituie opiniile sale referitoare la

admisibilitatea probelor cu cele ale instanţelor naţionale, ceea ce nu

impiedică de a lua in considerare modalitatea in care sunt tratate probele

pentru a decidecaracterul echitabil al unui proces. Regulile probelor

4

depind, in consecinţă, in esenţa lor, de instanţele naţionale ale fiecărui

Stat contractant.Astfel C.E.D.O urmează sa se pronunțe pe marginea

admisibilității probelor doar prin prisma art.6 al Convenției Europene

dreptului omului care stipuleaza dreptul persoanei la un proces

echitabil,problematica care urmează a fi abordată în cadrul lucrării date.

Prezenta lucrare va aborda și descrie procesul probatoriu (invocarea,

administrarea, propunerea, culegerea precum și invocarea acestora în

cadrul procesului penal),se va elucida și obiectul probatoriu în dependență

de cauza penală,se va discuta probele ce conform Codului de Procedură

Penală național cît și aspect comparat cu alte state și jurisprudența

C.E.D.O,prezintă conceptul de probe inadmisibile.

Legislația urmează a fi modificată odata cu apariția,dispariția

modificarea unor tipuri de relații sociale astfel urmarind tendința ultimilor

ani in lucrare se va prezenta și unele probleme abordate de jurisprudenta

C.E.D.O,discutate pe plan internațional ca : agenţi provocatori, probe de

mana a doua, utilizarea dovezilor obţinute de la informatorii de poliţie, de

poliţişti in civil etc.

Capitolul I. Conceptul de probă,noțiuni și istoric

Pentru soluționarea justă a unei cauze penale este vital important

aflarea adevărului,pentru o persoană necatînd de calitatea sa procesuală îi

este acordată posibilitatea să afle adevărul despre o faptă ce a avut

loc ,cu ajutorul micilor mijloace sub denumirea de probă.Adevărul nu este

altceva decît coincidența dintre opinia formată în legatură cu fapta ce-a

avut loc și însăși ce-a existat în realitatea obiectivă pornind de la indici,

care în procesul penal sunt denumite probe. Scopul tuturor operaţiunilor judiciare

este descoperirea adevărului. Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă

spontan; el trebuie descoperit şi dovedit sub toate aspectele sale.1 Pentru ca afirmaţiile ce se

fac în drept să fie considerate ca adevărate trebuie să fie dovedite.Adevărul are o esențiala 1 Dongoroz, V. şi colectiv – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală. Vol.I,Buc, Editura Academiei, 1975, pg.47

5

tangență cu definiția de certitudine astfel conform savantului Faustin Helie defineşte

certitudinea astfel: „certitudinea este situaţia unei inteligenţe, care afirmă că un fapt există sau

nu există, că o propunere este adevărată sau neadevărată. Certitudinea reprezintă baza

evidentă a adevărului, fără a fi adevărul însuşi. Certitudinea este un fapt intern care există în

fiecare om cu mintea sănătoasă, adevărul e un fapt extrem pe care nu putem niciodată, să

zicem că l-am atins în mod absolut“.În literatura de specialitate în legatură cu tema abordată

sau făcut diferență intre definiția de probă,mijloc de probă,probatoriu,obiect

probatoriu,divizarea acestor definiții expres reese din prevederile Codului de Procedură a

Republicii Moldova.

Mijloacele prin care judecătorul ajunge să-şi formeze certitudinea sunt probele pe care

legea le pune la dispozitia lui.

În literatura juridică au fost date numeroase definiţii privind proba şi probaţiunea,

astfel:

Bentham zice că : „probele sunt mijloacele de care ne servim în descoperirea

adevărului şi aceste mijloace pot fi bune sau rele, complete sau incomplete.“

Mittermaier defineşte proba ca fiind: „totalitatea motivelor producătoare de

certitudine“.

În sens larg, Domat numeşte proba „ ceea ce încredinţează spiritul de un adevăr“ şi

consideră că dovada este ceea ce convinge mintea de existenţa unui adevăr.

Pentru Solon, probele erau motivele raţionale spre a afirma sau nega ceva, ceea ce

poate fi exprimat prin adagiul latin: „ Idem est non esse, aut non probari“ - „este acelaşi lucru

a nu fi cu a nu fi dovedit“.2

O decizie poate fi luată doar ca urmare a analizei probelor,în legislația națională

probele sunt definite ca:” Probele sînt elemente de fapt dobîndite în modul

stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea existenţei sau

inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea

vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa

soluţionare a cauzei3’’.Definiția cu care mulți doctrinari nu sunt de acord reeșind din

aceea că un element de fapt nu este alt ceva decît un obiect ce poate exista in materialitate,ce

poate fi palpabil și nici de cum in această categorie reeșind din mijloacele de probă ce se

cuprind in art.93 alin (2) Cod de Procedură Penală,nu se încadrează înregistrările audio

2 Hanga, V., Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998,pg.50. Dictonul latin subliniază că în lipsa probelor, situaţiile juridice nu pot fi acceptate, ceea ce pune pe cel care doreşte să se prevaleze de ele, în aceeaşi situaţie, ca şi cum ele nu ar exista. 3 Art. 93 alin.(1) Cod de Procedură Penală

6

sau video, fotografiile,martoriile, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-

legale, actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor

speciale de investigaţii şi anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile,

înregistrările şi altele,care nu sunt probe materiale ca exemplu corpurile

delicte dar sunt niște purtători de informații ce are legatură cu fondu

cauzei,și care duc la scopul contat de aflare a adevarului și la săvîrșirea

uneei justiții echitabile.

Reeșind din explicațiile date mai sus o derfinție mai corectă ar

fi:Proba este un izvor de informație necătind este el material sau de altă

natură,ce are legatură cu fondu cauzei și duce la aflarea adevărului.

Între nespecialiști nu se face distincția dintre unele esențialele

definiții ca probă, procedeu probator, probatoriu,obiect probatoriu,mijloace

de probă, noțiuni ce nu trebuie confundate:

Obiect probatoriu-totalitatea circumstanțelor care trebu a fi

dovedite intr-o anumită cauză penală,sub denumirea de

circumstante înțelegem fenomene a lumii materiale,fapte și

împrejurări de fapt 4.Este important de evidențiat că obiectu

probatoriu se divizează în 2 compartimente cel generic(fapte

refiritoare la existența infracțiunii,cauze ce înlătură caracteru

penal al faptei,circumstanțe agravante sau atenuante,date ce

carcaterizeaza inculpatul,fapte ce au favorizat săvîrșirea

infracțiunii,care au dus la săvîrșirea acesteea.),și cel

specific(care se raportează la cazul specific,corbim de

discernamîntul făptuitorului ,intenția, incapacitatea etc.).Sunt

fapte ce nu necesită a fi demonstrate(evidente ca exemplu de

este zi sau noapte,și faptele notorii care sunt cunoscute de toți

ce sunt la rîndul sau de două tipuri generale ca ex. existența

gravitații,și cele locale cunoscute intr-un grup restrîns de

persoane ).

Probatoriu- ca activitate de strângere şi verificare a probelor,

activitate care constă mai intâi în stabilirea de fapte şi

4 Art. 96 Cod de Procedură Penală

7

împrejurări legate de infracţiunea comisă, ca apoi, prin

coroborarea şi aprecierea acestora să se dovedească existenţa

infracţiunii şi vinovăţia infractorului.

Mijloacele de probă- sunt acele căi legale prin care se constată existenţa

probelor, sau altfel spus, ele sunt izvorul probelor.

Procedeu probatoriu –poate fi definit ca totalitatea acțiunilor

interprinse de catre organul de urmarire penală,prin

intermediu persoanelor responsabile pentru colectarea

probelor ce au legătură cu fondu cauzei,în urma caroro

informațiile obținute urmează a fi consemnate intr-un mijloc

probatoriu stipulate expres în articolul 93 alin (2).5Ca exemplu

de procedee probatoriu pot fi aduse:confruntarea,verificarea

declarațiilor la locu infracțiunii,prezentarea spre

recunoaștere,cercetarea la fața locului,examinarea

corporală,exhumarea cadavrului,percheziția etc.

Procedeul de administrare a probelor a evoluat odată cu societatea

astfel în ceea ce priveşte legislaţia antică, la greci, trei par a fi fost

mijloacele de probă în materie criminală: martorii, tortura şi proba prin apa

fiartă. Martorii erau datori să se infăţişeze în persoană înaintea

acuzatorului şi ambele părţi, atât acuzatorul, cât şi acuzatul aveau dreptul

să –şi aibă martorii lor.

Fiecare martor avea obligaţia să facă, pe lângă mărturia verbală şi

una scrisă pentru a se putea verifica exactitatea celor arătate. Depoziţiile

lor nu formau o parte distinctă a dezbaterilor, ci se confundă cu pledoariile

afacerii; astfel, când oratorul făcea în pledoaria sa o alegaţiune, prezenta

în acelaşi timp şi martorul cu care dovedeşte validitatea celor susţinute. În

timpul depoziţiei, martorul nu putea fi întrerupt şi nici partea potrivnică nu

putea să-i pună întrebări.

Depoziţiile martorilor nu aveau altă tărie decât aceea a unui act

scris; cu toate acestea însă, fiecare martor era dator să presteze

jurământul în mod solemn, sub pedeapsă; dacă refuză, să fie amendat cu

5 Art. 93 alin 2 Codul de Procedură Penală

8

1000 de drahme6 sau supus la tortură. Un alt mijloc de probă o reprezenta

tortura.

Originea o găsim în sclavagism. Sclavii erau socotiţi nedemni de a

mărturisi de bună voie în instanţă şi de aceea mărturiile lor se luau în

urma unor prealabile torturi cu biciul şi roata.

Acelaşi lucru se făcea şi în faţa unui inculpat a cărui mărturie se

obţinea prin acelaşi mijloc de tortură. La început, tortura era aplicată

numai sclavilor, dar pe parcurs şi oamenilor liberi. Popoarele vechi nu

vedeau nimic sălbatic în aplicarea torturii ca mijloc de probă. Isocrat zicea:

„că nimic nu indică mai bine adevărul decât tortura. Un martor poate să

mintă, dar în mijlocul torturii adevărul singur vorbeşte”.

Alături de aceste două mijloace de probă, Sophocle citează un al

treilea mijloc şi anume proba prin fier roşu şi apă fiartă. Aceasta pare a fi

fost luată din Orient, fiind însă de scurtă durată, îndată ce Grecia a

cunoscut un grad de civilizaţie superior s-a abandonat acest mijloc de

probă.

În dreptul roman găsim şi probe scrise care lipseau la greci. În primii

ani ai republicii romane, probele nu precedau, ci urmau dezbaterile. Mai

întâi se pleda de o parte şi de alta şi numai după încetarea pledoariilor

urmau mijloacele de probă.

Acest sistem era criticabil pentru că numai cunoscându-ne probele

existente se putea susţine acuzarea sau apărarea; căci şi una şi alta

depindeau de dovezile înfăţişate. Probele în dreptul roman erau tot în

număr de trei: probe scrise, martori şi tortura.

Probele scrise alcătuiau toate actele cu care se dovedea vinovăţia

sau nevinovăţia unui acuzat. Romanii aveau dreptul la percheziţie.

Acuzatorul, cu mandatul pretorului putea face vizite domiciliare, ridica

corpuri delicte şi întocmea acte pentru aceste operaţiuni. Acest mijloc de

probă era întrebuinţat, mai ales, când era vorba de acte sau condice de

ridicat.

În timpul republicii, dreptul de citare al martorilor îl avea numai

acuzatorul. Numărul martorilor era limitat, judecătorul stabilind dinainte

6 Drahma era moneda Greciei, înainte de introducerea euro. Numele, care indică palma mâinii, se referă la ipoteza că în lumea antică, valoarea economică unitară trebuie să fi fost un pumn de aur.

9

câte persoane urmau să fie ascultate. Toţi martorii, înainte de a-şi face

depoziţiunea erau obligaţi să depună jurământul.

Al treilea mijloc de probă căruia romanii îi dădeau o importanţă

majoră era tortura. Explicaţia acestei sălbăticii o găsim în faptul că la toate

popoarele din antichitate şi prin urmare la romani, ideile de milă, de

bunătate şi de umanitate nu existau sau dacă totuşi existau erau sub

formă falsă şi diametral opusă popoarelor moderne. Şi la tortură, ca şi la

martori, judecătorul este suveran să ţină sau nu seama de declaraţiile ce i

se fac.

Ideile umanitare ale unor împăraţi se impun în scurt timp. Astfel,

Graţian împiedică prelungirea detenţiilor prealabile, pentru că justiţia şi

pedeapsa trebuie să fie grabnice şi să nu zdrobească pe acela care trebuie

să-şi recapete libertatea. Acelaşi împărat îşi aruncă privirea şi asupra

temniţelor, cerând ca ele să fie împărţite în subdiviziuni, după vârsta

deţinuţilor, după natura delictelor şi după „calitatea“ acestor deţinuţi.

Graţian suspenda executarea torturii în cele 40 de zile de la postul cel

mare, iar mai târziu este suspendată, în tot acest timp, executarea

pedepsei corporale. Mai multe legi iniţiate de acest împărat absolveau

printr-un fel de amnistie pe toţi acuzaţii deţinuţi şi aflaţi în temniţă în

timpul sărbătorilor Paştelui. Aceste decizii şi altele de această natură

respiră sentimentul creştinesc şi fac să se vadă influenţa acestei religii

care propovăduieşte mila, iubirea şi iertarea.

În procesul penal arhaic de tip acuzatorial, concepţiile empirice şi

mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber

anumite probe, având chiar o esenţă sau o explicaţie supranaturală, în

care spiritul de dreptate şi de echitate era transferat uneori pe seama

„ înţelepciunii şi atotputerniciei divinităţii“.

În procesul de tip inchizitorial, teoria probelor formale, în care legea

dădea diverselor forme o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele

formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare şi să determine

anticipat soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi interesele

promovate prin norma juridică.

10

În procesul penal modern, legea nu statuează o anumită valoare a

probelor, dându-le o anumită putere probatorie aşa cum era tipic în teoria

probelor formale.

Totuşi, în legislaţiile actuale din numeroase state de drept există

urme ale concepţiilor mai vechi, menţinându-se în parte inegalitatea

consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziţia potrivit căreia

procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada până la

înscrierea în fals).7

Dreptul procesual penal modern exonerează organul judiciar de

obligaţia respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege şi introduce teoria

liberei aprecieri a probelor.

Elementul central al acestei teorii se bazează pe intima convingere a

organului judiciar care îşi formează opinia în urma administrării probelor.

Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care-şi

formează o convingere să nu fie ţinut vreodată de evaluarea dată probelor

de către un alt organ judiciar. A considera convingerea liberă, dar a o

subordona conştiinţei generale impuse din afară şi de o factură

exclusivistă presupune o contradicţie, care anulează în mare parte

7 Numeroase coduri de procedură penală europene, deşi respectă în general, principiul libertăţii de apreciere a probelor păstrează sistemul „ probelor legale“, în privinţa proceselor – verbale.Astfel, legislaţia procesual – penală franceză împarte sub raportul forţei probante, procesele verbale în trei categorii: procesele verbale ce fac dovada până la proba contrarie, procesele verbale ce fac proba până la înscrierea în fals şi procesele – verbale cu valoare de simple informări.Codul de procedură penală Italian prevede că procesele - verbale încheiate de organele competente fac dovada până la înscrierea în fals, dar judecătorul are dreptul la libera apreciere în ceea ce priveşte valoarea celor constatate. Alte ţări consacră expres principiul libertăţii de apreciere a probelor. Astfel, sistemul german cuprinde prevederea potrivit căreia „ niciun mijloc de probă nu are forţa probantă mai dinainte stabilită“, iar cel bulgar prevede că dreptul organelor juridice „ de a aprecia existenţa sau inexistenţa faptelor nu este legată sau limitată de nicio regulă specială, având forţa de probă“.În fine, codul de procedură penală rusesc prevede că instanţa, procurorul, anchetatorul şi persoana care efectuează cercetarea penală nu au dreptul să treacă asupra învinuitului obligaţia probaţiunii. Sistemul procesual penal românesc corespunde cerinţelor actuale ale sistemului social şi asigură cadrul adecvat atingerii scopului procesului penal, acela de aflare a adevărului şi de lămurire a fiecărei cauze sub aspectele procesual penale.

11

posibilitatea unei convingeri interne în adevăratul sens al cuvântului, aşa

cum gândirea juridică democrată şi liberă a conturat acest concept.

Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a

probelor are în numeroase legislaţii unele restrângeri în cazurile când

pentru anumite situaţii se admite sistemul probelor legale.

Legea permite ca procesele – verbale încheiate în diverse domenii

de către unii agenţi constatatori să aibă o putere doveditoare prestabilită

de lege şi să nu poată fi înlăturată decât prin înscrierea în fals. Procesele –

verbale care fac dovadă până la înscrierea în fals se întâlnesc numai în

materie de contravenţii şi delicte.

În general, înscrierea în fals nu apare în materia penală şi o

asemenea putere de dovadă a unei probe nu se poate invoca în faţa

curţilor cu juri. Intima convingere a juraţilor nu putea fi încorsetată prin

nicio probă, nici măcar prin anumite procese – verbale cu o putere

prestabilită de lege.

Odată ajunsă cauza la instanţa de judecată, aceasta este obligată să

constate dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizare este

întemeiată şi, totodată, trebuie să constate toate împrejurările referitoare

la faptă şi la inculpat care pot contribui la soluţionarea cauzei potrivit legii

şi adevărului. Atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi a instanţei

de judecată părţile pot cere constatarea acelor împrejurări de fapt care

sunt de natură, fie să susţină învinuirea, fie apărarea, existenţa sau

inexistenţa daunelor materiale şi morale, precum şi întinderea lor.

Constatarea acestor fapte şi împrejurări de fapt se realizează prin

activitatea de probaţiune, în cursul căreia autorităţile judiciare, dar şi

părţile din proces se servesc de probe, obţinute prin mijloacele de probă.

În vocabularul practicienilor noţiunea de „probe“ a căpătat cu timpul

mai multe înţelesuri, cuprinzând atât probele şi mijloacele de probă, cât şi

rezultatul activităţii de probaţiune.

Astfel, se obişnuieşte a se spune că s-a efectuat proba cu martori, cu

acte, cu expertiză, ceea ce împiedică o înţelegere a ceea ce este proba şi

ceea ce este mijlocul din care provine; de asemenea, se utilizează, în

vocabularul de practician, că s-a făcut proba vinovăţiei, confundând

12

noţiunea de proba cu rezultatul activităţii de probaţiune, ceea ce nu este

corect din punct de vedere ştiinţific.

Mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se

constată elementele de fapt ce constituie probe. Mijloacele care conţin

probe pot fi obţinute de autorităţile judiciare prin diferite procedee de

probaţiune. Astfel, relatările învinuitului, părţii vătămate, martorilor pot fi

obţinute prin luarea unei declaraţii scrise personal, prin ascultarea lor de

către poliţişti, procurori, judecători, prin confruntarea lor, folosindu-se

limba de stat, ori limba maternă a celui ascultat, prin interpret; prin aceste

procedee probatorii se pot obţine declaraţii care constituie mijloace de

probă, iar aceste declaraţii conţin relatări despre fapte şi împrejurări, care

constituie probe.

Între probe şi mijloacele de probă există o legătură indisolubilă,

întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obţinute prin mijloacele de

probă prevăzute de lege, legătură care poate produce confruntarea unora

cu celelalte. În cazul dat apare conceptul de admisibilitate a probelor

expres reglementat de art.94.8

Activitatea judiciară prin care se folosesc procedeele probatorii

pentru obţinerea mijloacelor de probă, din care rezultă probele ce duc la

constatarea faptelor ce constituie infracţiuni şi a împrejurărilor în care au

fost săvârşite, a apărărilor pe care şi le fac părţile din proces se numeşte

probaţiune şi constă în actele procesuale şi procedurale prevăzute de lege

prin care autorităţile judiciare, cu contribuţia părţilor, stabilesc elementele

de fapt necesare pentru cunoaşterea faptelor şi împrejurărilor de fapt care

formează obiectul unei cauze penale.

Reglementările cu privire la probe se conțin în Titlu IV,Cap.I-Cap

II,ART. DE LA 93-164.9

În acest text de lege, se subliniază că probele nu au o valoare

dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de

urmărire penală şi instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în

urma examinării tuturor probelor administrate.

8 Codul De Procedură Penală Republica Moldova9 idem

13

Intima convingere constituie un sentiment de certitudine fermă

despre existenţa unei fapte, convingere care se întemeiază pe

raţionament, ea putând fi susţinută şi demonstrată pe baza unor

argumente logice. În doctrină, s-a relevat că intima convingere, chiar dacă

nu constituie o probă, ci rezultatul acesteia, rămâne un sistem din care

subiectivul nu poate fi exclus.

Printre dispoziţiile generale există norme care statuează principiul

obţinerii libere a probelor fără a se putea influenţa aceasta prin

constrângeri fizice sau morale. Art. 94, alin.1 C. proc. pen. prevede

interzicerea utilizării violenţelor, ameninţărilor ori altor mijloace de

constrângere,informațiile parvenite cu încalcarea normelor de drept fiind

neadmise ca probe neavînd valoare juridică,precum și se va aplica și

regula fructul pomului otrăvit,nu se va admite proba informațiile parvenite

dintr-o probă colectată cu încalcarea orevederilor legale.

Conceptul de probă a evoluat odată cu coștiința umană,perceperea

acestora șiprocedeele probatorii la fel au evolut pe parcursul istorii,ca în

sfîrșit să fie consolidat și reglement de acte normative specializate,și

expres prevăzute cazurile admise neadmise și procedeele probatorii

precum și mijloacele de probă prin intermediu cărora se va aduce proba la

cunoștintă particiăpanților la proces.

În practica administrării probelor apar pe parcursul timpului noi

probleme ce necesită a fi abordate și reglementate,problemele apărute

ultima perioadă în legatură cu acțiunile de investigație a organului de

urmărire penală sunt atinse și puse în discuție ca urmare a încalcărilor

unor drepturi subiective a persoanei în cadrul jurisprudenței

C.E.D.O.Probleme ce vor fi abordate în lucrarea dată în continuare.

Capitolul II.Criterii de admisibilitate a probelor

14

Pentru ca o anumită informație denumită probă săi aparțină calitățile

juridece cuvenite și să aibă putere probantă acestea treb să fie

administrate conform rigorilor cuprinse în actele normative cuvenite.

Odată ce Republica Moldova se proclamă un stat de drept prezentînd

în art 1 al Constituției,că este un stat democratic,în care demnitatea

omului,drepturile și demnitatea lui,libera dezvoltare a personalității

umane,dreptatea și pluralismul politic fiind recunoscute ca valori supreme

ale statului.10Astfel intr-un stat de drept orice persoană are dreptul la un

proces de judecată echitabil.

Articolul 6 al Convenţiei Europeane pentru Apărarea Drepturilor şi

Libertăţilor Fundamentale ale Omului garantează dreptul la un proces

echitabil pentru a decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil

ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzaţii penale aduse

împotriva sa. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că într-o societate

democratică, în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei

ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a Articolului

6(1) nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii.11

Reeșind din art. 6 se prezumă că la judecarea cauzei de catre

C.E.D.O,aceasta se va exprima asupra admisibilității probelor doar reeșind

din reglementările naționale,nefiind în competența lor să se expună

asupra acestor încălcări doar prin prisma principiului unui process

echitabil.12

Astfel, la judecarea unui caz judecătorul îşi asumă responsabilitatea

de a determina admisibilitatea probelor prin aplicarea dispoziţiilor

pertinente din Codul de procedură penală într-un mod care să corespundă

şi jurisprudenţei Convenţiei.

Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a

faptelor care constituie infracţiuni, contribuind concomitent la apărarea

ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, 10 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare din 27.08.1994, cu modificările ulterioare.

11 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertzăţilor Fundamentale ale Omului, adoptată la 4 noiembrie 1950.12 idem

15

la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul

respectării legilor şi, mai cu seamă, a legii penale, care apără întreaga

ordine de drept, inclusiv drepturile şi libertăţile omului13.

Aflarea adevărului în orice cauză penală e posibilă doar în baza unei aprecieri libere a

probelor conform propriei convingeri de către autoritatea judiciară ce înfăptuieşte justiţia

(art.101 alin.(2) C.proc.pen. RM).

Aprecierea probelor se face de judecător în baza intimei convingeri,ca

garant a acesteia fiind imparțialitatea și neadmiterea imextiunii în

activitatea acestuia garantate de catre Constituție.

În acest context, este necesar a menţiona că fiecare probă urmează a fi apreciată sub toate

aspectele din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei şi în

mod obiectiv, iar toate probele în ansamblu – din punctul de vedere al coroborării lor.

Aprecierea probelor în cadrul procesului penal constituie unul dintre cele mai importante

momente ale procesului penal, deoarece toate probele adunate şi volumul de muncă depus de

către părţile în proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi

complexe de către instanţa de judecată şi, de cele mai multe ori, extrem de dificilă.14

Legislaţia în vigoare (art.93 C.proc.pen. RM) ne descrie care elemente de fapt,

constatate prin anumite mijloace, constituie probe. Totodată, legislația națională (art.94)

stipulează că nu pot fi admise ca probe şi puse la baza sentinţei datele care sunt obţinute cu

încălcarea dreptului la apărare, la interpret (traducător), cu aplicarea violenţei, ameninţărilor şi

mijloacelor de constrângere sau atunci când proba este obţinută dintr-o sursă care este

imposibil de stabilit, precum şi în alte cazuri prevăzute la norma citată.Totodată este

important de evidențiat că poate fi luate ca probă martoriile date de catre o persoană anonimă

doar în cazurile cînd acestea sunt justificate de catre alte probe.Prevederea dtă ar încălca

dreptul la procesul echitabil reeșind din prevederile C.E.D.O,și în special Articolul 6(3)d

prevede că acuzatul are dreptul de a interoga sau a contribui la

interogarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi interogarea

martorilor apărării in aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.15Astfel fiind

13 Codul penal al Republicii Moldova adoptat la 18.04.2002, în vigoare la 12.06.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1014, cu modificările şi completările operate prin Legea nr.1323-XV din 26.09.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.143.14 S.Furdui. Aspecte din practica judiciară cu privire la aprecierea probelor puse la baza sentinţei // Avocatul poporului, 2005, nr.9.15 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertzăţilor Fundamentale ale Omului, adoptată la 4 noiembrie 1950.

16

încălcat egalitatea armelor,care într-o oarecare măsură se anihilează dacă

martoriile dte se vor adeveri de alte probe. Doar circumstanţele

excepţionale pot

justifi ca autorizarea acuzaţiei de a se baza pe probe, ce provin de la un

martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l interogheze. În orice proces

penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată în vileag cu ajutorul

probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii în cauză şi

deci dacă faptele, datele şi întâmplările concrete a căror dovedire se solicită sunt de natură a

ajuta soluţionarea cauzei.

Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele

au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte în

proces, cu respectarea prevederilor prezentului cod.16Precum și orice

probă poate fi administrată și prezentată în instanța de judecată dacă a

fost administrată prin intermediu mijloacelor de probă prezentate în art.

93 alin.1 Cod de Procedură Penală,precum și orice probă ca rezultat a

lucrului echipelor comune de urmarire penală internaționale pot fi admise

la judecare în Republica Moldova doar dacă au fost administrate prin

intermediul mijloacelor de probîă prevazute de art.93 alin.2 Cod de

Procedură Penală.Ca o probă să fie admisă la judecarea cauzei și să

participe la aflarea adevărului această probă treb să nu cadă sub incidența

art.94 alin (1),iar dacă astfel de probe existe ele treb să fie excluse din

cadrul dosarului,nu pot fi prezentate în instanța de judecată și nici nu pot

fi puse la baza unei sentințe. Este important de evidențiat că astfel de

probe vor sta la baza doar demonstrării încalcărilor de catre organul de

urmărire penală a unor drepturi fundamentale a persoanei la

administrarea probelor,în cazul dat suntem în prezența unei inversări a

sarcinei probațiunii,este în competența organului de urmărire penală de-a

demontra nevinovația sa.

Sînt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate

în conformitate cu prevederile legale prevăzute de Codul de Procedură

Penală, chestiunea admisibilităţii datelor în calitate de probe o decide

organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori,

16 Codul de Procedură Penală art.93 alin.3

17

după caz, instanţa de judecată, dacă administrarea probelor a fost

efectuată cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, argumentarea

inadmisibilităţii probelor se face de către partea care cere respingerea lor.

În caz contrar, obligaţia de a argumenta admiterea lor revine părţii care le-

a administrat sau părţii în favoarea căreia au fost administrate probele.17

În vederea realizării scopului procesului penal, în conţinutul obiectului probaţiunii pot

fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe

care le ridică fondul cauzei. Ca urmare a acestui fapt, în procesul penal, dar şi în lege, probele

pot fi pertinente, concludente şi probe utile. Sunt pertinente 18 probele care conduc la

constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu cauza în curs de urmărire sau de

judecată. Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei

proba trebuie să fie şi concludentă.

Probele concludente 19sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte

şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzelor. Aşadar, probele concludente sunt

şi probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt şi probe concludente.

Concludenţa probelor este strâns legată de obiectul probaţiunii, deoarece proba

concludentă urmează să dovedească o faptă sau o împrejurare care face parte din obiectul

probaţiunii. Aprecierea unei probe în sensul că este sau nu concludentă are loc atunci când

părţile cer administrarea acestei probe; organul de urmărire penală sau instanţa, înainte de a

dispune administrarea probei, verifică în ce măsură proba este concludentă, dacă poate servi la

justa soluţionare a cauzei. Aşadar, momentul când se apreciază concludenţa unei probe este

momentul când se ia hotărârea de admitere sau respingere a probei şi nu după ce proba a fost

administrată. Concludente sunt şi probele care sunt de natură să stabilească inexactitatea unor

probe deja administrate, cunoscute sub denumirea de contraprobe.

O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului judiciar

nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracţiuni flagrante

cunoscută de un număr foarte mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar

audia, deşi ar avea toată concludenţa, prezintă o anumită inutilitate. Probele sunt utile când

administrarea lor este necesară pentru soluţionarea cauzei penale în conformitate cu legea şi

adevărul. Sunt utile şi trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă

că o probă utilă este şi o probă concludentă; nu orice probă concludentă este şi o probă utilă.

17 Idem,art 9518 În literatura juridică străină se foloseşte termenul de pertinenţă în loc de concludenţă; în dreptul anglo-saxon se foloseşte termenul de relevanţă.19 Probe concludente sunt acelea care presupuse adevărate, sunt folositoare părţii care le invocă (R. Garraud).

18

Astfel, când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate, o nouă probă

concludentă, care să dovedească aceeaşi faptă devine inutilă, nu mai trebuie să fie

administrată. Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţă. Inutilitatea

probei se manifestă gradat fiind cu atât mai sporită cu cât proba a fost administrată de mai

multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret

şi de la caz la caz.

În procesul penal, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe,

admiterea şi administrarea lor în scopul constatării circumstanţelor care au importanţă

pentru cauză.Probele în procesul penal urmează a fi administrate şi verificate de catre

organele de urmărire penală sau de catre instanţa de judecată. Administrarea probelor

constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strîngerea şi

verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul

de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi de către

instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul cod.20

Bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, acuzatorul, partea vătămată, partea civilă, partea

civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor, precum şi alte persoane fizice sau juridice, sînt

în drept să prezinte informaţii orale şi scrise, obiecte şi documente care pot fi utilizate ca

mijloace de probă.Toate probele prezentate urmînd a fi verificate complet şi obiectiv sub

toate aspectele de catre organul de urmărire penală şi instanţa de judecată. Verificarea

probelor nu este altceva decît analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe,

administrarea de noi probe şi verificarea sursei din care provin probele, în conformitate cu

prevederile Codului de Procedură Penală , prin procedee probatorii respective, expres

prevăzute de către capitolul Cap. III denumit mijloace de probă şi procedee probatorii.

Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei,

utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării

lor.21Este important de explicat ce înseamnă aceste noţiuni petru a fi în stare a aprecia o

proba ca pertinentă,concludentă şi utilă precum şi veridică astfel:

Pertinentă-legătura între conţinutul probei şi circumstanţele ce necesită a fi probate

într-o cauză penală.La soluţionarea chestiunii ce ţine de pertinenţa probei

este:1,dacă se include faptul care va fi dovedit drept probă în obiectul

20 Codul de Procedură Penală art. 100 alin.121 Idem,art. 101 alin 1

19

probatoriu.2,dacă este capabilă faptul dat să fie constatat de ptroba dată.Pertinenţa

are o legătură locgica intre fapta dată şi obictul probatoriu

Concludente sunt probele ce ifluenţează la soluţionarea cauzei penale.Probele ce nu

soluţionează în nici un fel cauza penală se numesc neconcludente22.Orice probă

concludentă este şi pertinentă însă nu orice proba pertinentă este şi

concludentă.Gradul de rudenie între învinuit şi partea vatămată este pertinentă dar

nu este cocludentă.

Utile sunt probele concludente ,care prin informaţiile sale ,pe care le conţin sunt

necesare soluţionării cauzei.Nu toate probele concludete sunt şi utile.În cazul cînd

proba nu este necesară pentru cauza penală ea este inutilă.Ca exemplu într-o cauză

penală unde sunt mulţi martori oculari ai audia pe toţi nu are rost caci va fi aceeaşi

informaţie.

Proba veridică va fi aceea care nu trezeşte dubii cu privire la provinienţa sa.

Noţiunea de probatoriu provine de la latinescu probatorium ceea ce are dublu sens sau

vorbim despre un conglomerat de probe adunate şi prezentate intr-un litigiu,iar al doilea

sens de culegere a probelor.În procesul penal moder reeşind din prevederile legale ale

Republicii Moldova,probatoriu coincide cu ambele sensuri prezente în liba latină.Plecînd de

la principiul prezumţiei nevinovăţiei înţelegem că sarcina de-a demonstra obiectul

probaţiunii este în sarcina celui ce acuză,instanţa de judecată fiind doar un arbitru care

urmează să ia decizia să admită sau nu o oarecare probă ce se prezintă în instanţa de

judecată.Plecînd de la prezumţia nevinovăţiei organul de urmărire penală sub conducerea

procurorului sau însăşi în cazuri cind urmărire penală se efectuiază de catre procuror aceştea

sunt subiecţii care au sarcina probaţiunii.Procesarea probelor trebuie să se bazeze pe

anumite principii,pentru a evita aducerea unor atingeri nedorite drepturilor omului,astfel

acest proces se bazează pe Convenţia Europeană a Dreptului Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale precum şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului,avînd

denumirea de principii de procedură.Princii ce au menirea de-a apara drepturile persoanei

implicate intr-un proces penal şi constau în urrmătoarele:dreptul de-a asista la un proces(în

22 Nicolae Volonciu,Tratat de procedură penalpă,vol I,p347.

20

legislaţia naţională excepţie de la acesta sunt prezentate în art. 321 Cod de Proceură

Penală),dreptul de-a fi ascultat,dreptul de-a asculta,egalitatea armelor,dreptul la tăcere.23

Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţă. Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atât mai sporită cu cât proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz.În cadrul instanței de judecată urmeză a fi conform egalității armelor și-a principiului contradictorialității,probele aduse de catre partea acuzării urmează a fi combătute de așa numitele contraprobe,că doar în așa mod poate fi atinsă echitatea socială,precum și aflat adevărul obictiv intr-o anumită cauză necătind că după părerea multor savanți să atingi adevarul obiectiv este aproape imposibil în orice caz penal. Aşadar, pentru admiterea administrării unei probe se cere ca ea să fie admisibilă – să nu fie interzisă de lege, concludentă – să contribuie la justa soluţionare a cauzei şi utilă – să fie necesară administrarea ei. În practică s-a decis că dacă instanţa a admis o probă, ea nu mai poate reveni asupra dispoziţiei date, decât dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă. Revenirea asupra probei admise nu se poate face decât cu arătarea cauzelor care o fac inutilă

în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului.

Dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea imputată, deşi

acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu poate respinge probele solicitate în apărare, pe

considerentul că administrarea lor ar fi inutilă. Este interzis a se întrebuinţa violenţe,

ameninţări sau alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul

de a obţine probe. De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau sa

continue săvârşirea unei fapte penale în scopul de a obţine probe.

Ceea ce ține de jurisprudența C.E.D.O, Curtea a precizat în deciziile sale că,

potrivit art. 19 din Convenţia europeană24, rolul său este acela de a asigura respectarea de

către Statele Părţi a angajamentelor rezultate din Convenţia europeană25, şi nu acela de a

analiza pretinsele erori de fapt sau de drept comise de jurisdicţiile naţionale, decât dacă şi în

măsura în care acestea determină încălcarea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie.

23 În cauza Foucher v.Franţa din 18 martie 1997,CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauze penale dă dreptul pentru orice acuzat în sens autonom,pecare art.6 îl atribuie acestui termen de a păstra tacerea şi nu a participa la proăpria sa învinuire.Acest drept însă nu este absolut.Curtea Europeană a stabilit că acesta este absolut incompatibil în cazul cînd dreptului la tacere în cazul interogărilor de catre poliţie şi principiul contra autoincriminării,de întemeiat condamnarea doar pe tacerea persoanei,refuzu de-a da declaraţiisau de-a raspunde la întrebări.Pe de altă parte Curtea evidenţiază cu este evident de-a lua unele concluzii în urma tacerii persoanei,ca rezultat a aducerii probelor de catre acuzareîn cazul cînd acestea necesită unele explicaţii a acestora.Acuzatul totuşi trebu prevenit despre tragerea concluziilor negative în urma tacerii acestuia.24 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele sale adiţionale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994)25 A se vedea, de exemplu, C.E.D.O., cauza P.G. şi J.H. c. Regatului Unit, hotărârea din 25 septembrie 2001, § 76, www.coe.int.

21

De altfel, nicio dispoziţie a Convenţiei nu reglementează regimul probelor26, aspect ce

constituie, în primul rând, un domeniu de reglementare al legislaţiilor naţionale. Prin urmare,

instanţele interne27 trebuie să aprecieze cu privire la probele obţinute şi la concludenţa fiecărei

probe pe care o parte doreşte să o administreze. Nu este rolul Curţii acela de a determina, de

principiu, admisibilitatea anumitor tipuri de probă, ci de a examina dacă procedura, inclusiv

modul în care elemente de probă au fost obţinute sau administrate, a fost echitabilă în

ansamblul său, şi, dacă s-a încălcat şi un alt drept protejat de Convenţie, natura acestei

încălcări28. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., în procesele penale, problematica administrării

probelor trebuie analizată din perspectiva § 2 şi 3 ale art. 6.29 - dreptul la un proces echitabil -

din Convenţia europeană30.

Doctrina a subliniat că însăşi preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără accesul

la o justiţie independentă şi imparţială, ceea ce presupune garantarea dreptului la un proces

echitabil31. Dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenţia europeană implică

respectarea unui anumit număr de garanţii, unele generale, care privesc toţi justiţiabilii, şi

unele speciale, rezervate a priori „persoanelor acuzate”, în sensul european al termenului32.

Totodată, Convenţia conţine linii directorii importante.

Deci putem menționa că probele sunt nucleul de succes a unei

hotărîri corecte,indicele unui adevăr obiectiv,astfel de cum sunt

administrate probele într-o cauză penală depinde corectitudinea și marja

de eroare a unei hotărîri luate la judecarea unei cauze.Este extrem de

important pentru derularea unui proces echitabil precum și respectarea

26 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 517.27 Ca regulă generală, revine instanţelor naţionale, în special tribunalului de primă instanţă, rolul de a analiza probele aduse în faţa lor, ca şi relevanţa probelor propuse de acuzat - C.E.D.O., cauza Barberà, Messegué şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988, § 68, www.coe.int.28 A se vedea, cu titlu de exemplu, C.E.D.O., cauza Alan c. Regatului Unit, C.E.D.O., hotărârea din 5 noiembrie 2002, § 42; cauza Khan c. Regatului Unit, hotărârea din 12 mai 2000, § 35; cauza Mantovanelli c. Franţei, hotărârea din 18 martie 1997, § 34; cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, § 34, www.coe.int.29 Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil. „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (s.n.), în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)

30 Cauza C.E.D.O., cauza Barberà, Messegué şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988, § 76, www.coe.int.31 Fr. Sudre, La Convention Européenne des Droits de l’Homme, Press Universitaires de France, 2004, p. 9632 J.-Fr. Renucci, Introduction générale à la Convention Européenne des Droits de l’Homme. Droits garantis et mécanisme de protection. Editions du Conseils de l’Europe, Strasbourg, 2005, p. 81-94

22

unor principii de bază ca contradictorialitatea și egalitatea armelor ca toți

participanții ce iau parte la un proces penal să dispună liber și să cunoască

de existența a probelor invocate de partea adversă,precum și să fie

respectat dreptul acestuia de-a prezenta noi probe sau de-a adresa

întrebări celor ce depune mărtorii.Orice încălcare a normelor expres

prevăzute de catre actele normative în vigoare,ce reglementează procesul

probațiuniipoate duce la greșeli judiciare și condamnări incorecte a

persoanelor,astfel încălcînd cel mai important drept existet dreptul

persoanei la libertate,precum și dreptul garantat de constituție și acte

normative internaționale ,dreptul la un proces echitabil.

Capitolul III. Problematica administrării probelor

Garanţia realizării unui aspect al legalităţii în cadrul procesului penal, al cărui scop

acţional este acumularea de date faptice care ulterior vor dobîndi calificativul de „probă,este

direct determinată de respectarea unor exigenţe înaintate faţă de aceste elemente de fapt,

exigenţe expuse reieşind din natura şi caracterul informaţiei pe care o furnizează, cît şi de

particularităţile cauzei aflate în cercetare, în plan special.

Justiția estea cel mai expus domeniu erorilor,cauza multor erori este o învinuire adusă

de partea acuzării cu probe pertinente ,concludente veridice și utile care nu pot fi combătute

de catre partea aparării din cauze inexistenței probelor sau dispariției acestora,în așa caz

ieșirea din situații în multe cazuri avocații învinuiților o vad în aceea de a recunoaște

vinovăția și-a pleda pentru judecarea cauzei cu probele administrate în timpul urmăririi

penale,faptul ce și duce la erori judiciare,acest fapt urmează a fi ameliorat de existența cailor

de atac. Important este că probabilitatea de a condamna o persoană nevinovată este atunci

cînd

aceasta recunoaşte că este vinovată. În acest sens o importanţă deosebită o are studierea

factorilor care determină o persoană nevinovată să se autoincrimineze. Autoincriminarea falsă

a învinuitului poate avea loc din mai multe motive:

1) aplicare unor metode sau mijloace ilegale de interogare şi influenț area în scopul

23

obţinerii unei recunoaşteri,avînd loc o influență inadmisibilă prevăzută de art. 94 alin.1 Cod

de Procedură Penală.

2) poate fi determinat de greşeală sau eroare în privinţa aprecierii juridice a faptei sale

sau în privinţa circumstanţelor de fapt a cauzei,în urma studierii sau administrării incorecte a

probelor.

3) situaţia procesuală nefavorabilă cînd circumstanţele cazului creează impresia

vinovăţiei lui şi el ajunge la concluzia că este mai rentabil să recunoască vinovăţia.

4) recunoaşte vinovăţia în calitate de metodă de a evita răspunderea pentru o infracţiune

mai gravă pe are el a săvîrşit-o în realitate

5) recunoaştere falsă determinată de dorinţa persoanei de a proteja interesele unui

apropiat.33

Dacă să vorbim despre lista de la art.94 alin 1,care expres enumeră datele neadmise ca probe

la punctul 11 avem neadmiterea ca date a informațiilor provenite prin promisiuni sau

acordarea unui avantaj nepermis de lege,trezește oarecare dubii denumirea de avantaje

nepermise de lege,dacă în cazul dat vorbim de promisiunea de catre ofițerul de urmărire

penală a unui avantaj permis de lege dar care nu este de competența sau a celor permise dar

care nu pot fi aplicate fța de persoana audiată de acesta,în astfel de cazuri reese că proba va fi

admisibilă,dar totuși va fi încălcat un drept subiectiv a persoanei vorbim de dreptu la tacere și

a nu autoincrimina caci reese ca persoana a fost dusă în eroare prin șeretlic,totuși această

situație nu este reglementată de Codul de procedură penală a Republicii Moldova.Astfel

considerăm că ar fi suficient și mai concis dacă norma dată avea următorul conținut:”Este

oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de

constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se

obţine probe”,precum este în Codul de Procedură Penală a României.34

Cele expuase mai sus iarași demonstrează importanța

probatoriului,administrarea probelor ce face parte din probatoriu , constituie

modalitatea fundamentală de realizarea a acestuia,particularitatea esenţială a căreia este

imposibilitatea realizării de către oricare alt subiect decît cel oficial. S-a apreciat la nivel

teoretic, că administrarea probelor este activitatea procesuală desfăşurată de organele

judiciare( doctrina şi legislaţia română utilizează respectivul concept pentru a desemna atît

instanţele judecătoreşti, cît şi organele de urmărire penală şi cele ale procuraturii), în

33 Якуб M.Л. Показания обвиняемого как источник доказательств в советском уголовныом процессе, изд.Moсковского Университета, 1963, P.34-3834 Codul de Procedură Penală a României,din 30,04,1997

24

colaborare cu părţile, constînd în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu

privire la procurarea, verificarea şi prelucrarea ca piese ale dosarului, a dovezilor prin prisma

cărora urmează să fie elucidate faptele şi soluţionată cauza, iar altfel spus, administrarea

probei constă în perceperea sau efectuarea ei.

Legea procesual penală conţine şi ea o reglementare expresă a conţinutului instituţiei şi

activităţii procesual penale date. În acest sens, art. 100 alin (1) C.proc.pen. stabileşte că

administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă, în procesul penal, care

presupune strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea

învinuitului/inculpatului, de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea altor

participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele

probatorii prevăzute de codul de procedură penală. Astfel, pentru a deveni admisibilă proba

trebuie să fie dobîndită conform procedeelor probatorii prevăzute, derivînd din mijloacele de

probă expres reglementate. Administrarea probelor prezintă, pentru activitatea de înfăptuire

propriu-zisă şi de contribuire la înfăptuirea justiţiei pe cauze penale, importanţă nu numai din

perspectiva constituirii drept mijloc principal de realizare a probatoriului, dar şi din cel al

faptului că asigurarea regulilor pe care respectivul le impune constituie premisa esenţială şi

obligatorie a admisibilităţii probelor colectate.

Una din problematicele administrării probelor este reprezentată prin existența posibilității

aprecierii eronate,sau ca rezultat al imposibilitații parții apărării de-a aduce contraprobe ce

duce la unele erori judiciare.

Pe plan internațional vorbim despre jurisprudența C.E.D.O ca rezultat a unor cazuri

parvenite în competența acestora se pune în discuție o noua probleme a admisibilității

probelor și în special ne referim la problema recurgerea la ” agenți provacatori”,cazul pe larg

discutat și care a impus multe state să revadă legislația națională a avut loc în anul 1998,pe 9

iunie denumit Teixeira de Castro v. Portugal.

Contextul cauzei este următor: În legătură cu o operațiune de monitorizare a

traficului de droguri, doi ofițeri în civil ai Poliției de Securitate Publică (PSP)

de la secția de poliție Famaliao au contactat un individ, VS, pe un număr

de ocazii. El a fost suspectat de mic trafic de droguri, în scopul de a plăti

pentru droguri - în special hașiș - pentru consumul propriu. Ei au sperat că

prin intermediul VS ar fi în măsură să identifice furnizorul său și sa oferit

să cumpere mai multe kilograme de hașiș de la el. Fără să știe că ei erau

ofițeri de poliție, VS a fost de acord pentru a găsi un furnizor.  Un timp mai

25

tîrziu VS interesînduse de furnizorul său dacă acesta poate să înstrăineze

cantitatea cerută de polițiștii care erau în civil și VS nu avea cum să știe

cine aceștea sunt,furnizorul pe nume FO a dat acordu să înstrăineze

cantitatea cerută de polițiști,astfel aflînduse împreună cu VS în casa lui FO

acesta din urmă încercînd să realizeze tranzacția cînd și au fost ambii

reținuțiReclamantul pleda pentru încălcarea articolului 6 al Convenției,

susținea că el nu a avut antecedente penale și nu ar fi comis infracțiunea

dacă nu ar fi fost intervenția acestor "agenți provocatori". În plus, ofițerii

de poliție au acționat din proprie inițiativă, fără nici un control de către

instanțele judecătorești și fără să fi existat o investigație

preliminară.35Condamnat reclamantul a fost doar pe baza cele expuse de

polițiști și aceea că a participat la o astfel de tranzacție. CEDO a reamintit

că sarcina sa nu constă in a aprecia admisibilitatea probelor faţă de

dreptul intern, ci să cerceteze dacă procedura privită in general, inclusiv

modul de prezentare a mijloacelor probante, a

purtat un caracter echitabil. Ea a considerat că intervenţia agenţilor infi

ltraţi trebuie să

fi e prescrisă şi inzestrată cu garanţii, chiar dacă este vizată combaterea

trafi cului de

stupefi ante. Exigenţele generale de echitate consacrate in articolul 6 se

aplică procedurilor

referitoare la toate tipurile de infracţiuni penale, de la cea mai simplă, la

cea mai complexă. Interesul public nu ar justifi ca utilizarea elementelor

obţinute in rezultatul

unei provocări din partea poliţiei. Judecătorii de la Strasbourg menţionează

că in acest caz cei doi poliţişti nu s-au limitat doar la o examinare pasivă a

activităţii delincvente a reclamantului, dar exercitase asupra lor o infl

uenţă de natură să incite la comiterea infracţiunii. Ei de asemenea au

constatat că, in deciziile lor, jurisdicţiile naţionale ţinuse cont

esenţialmente de declaraţiile celor doi poliţişti. CEDO a decis că activitatea

celor doi

35 Sursa hotărirea dată de către C.E.D.O, Teixeira de Castro v. Portugal http://www.hrcr.org/safrica/arrested_rights/castro_portugal.html

26

poliţişti o depăşise pe cea a unui agent infiltrat, deoarece ei provocaseră

infracţiunea

şi că nimic nu indica că, fără intervenţia lor, aceasta ar fi avut loc. Prin

urmare, a avut loc o incălcare a articolului 6(1). Reeșind din hotăririle

internaționale putem spune că Codul de Procedură Penală a Republicii

Moldova răspunde cerințelor invocate de Curtea Europeană,ne referim la

punctul recent introdus în Codul de Procedură Penală cuprins în art 94

alin.1 pct.11,introdus recent pe data de 05.04.2012 fiind în vigoare din

17.10.12.

O altă problemă a administrării probelor constă în imposibilitatea

inculapatului să participe la contrainterogatoriu. Admiterea unei probe de

mana a doua in principiu nu contravine garanţiilor de echitate,36 dar

imposibilitatea pentru o parte de a proceda la un contra-interogatoriu al

martorului vizat, poate duce la inechitatea procesului, mai ales dacă

condamnarea se bazează in exclusivitate sau in mod principal pe o dovadă

de acest tip.

In cazul Unterpetinger v. Austria,în cazul dat este vorba despre

neînțelegirele într-o familie Austriacă în care aveau loc mai multe ciocniri

violente ,pe data de 14 septembrie 1979 la Comisariatul de Poliție a fost

depusă o plîngere de doamna Unterpetinger că acesteea pe data de 9

septembrie 1979 iau fost fracturat degetul de la mină ce a dus la o

imposibilitate de muncă de patru săptămîni fiind calificată ca leziuni

corporale grave,reeșind din aceea că hotărîrea de condamnare a domnului

Unterpetinger a fost bazată în excusivitate pe cele mărturisite de doamna

Unterpetinger care și a nurorii sale care fiind ca rude au refuzat să dea

declarații în cadrul procesului de judecată, astfel acesta neavînd

posibilitatea de-a dispune de acestea și a invoca contraargumente. El

afirmat că nu este vinovat. Poliţia obţinuse inaintea procesului

declaraţiile acelor femei. Ultimele, totuşi, declaraseră in cadrul procesului

că doresc să

36 Blastland v. Regatul Unit, 52 D.R. 273.

27

se prevaleze de dreptul de a refuza să depună mărturii in calitate de

membri apropiaţi

ai familiei inculpatului.Parchetul totuşi obţinuse autorizaţia de a face

publice in cadrul audierii declaraţiile celor două femei făcute pană la

proces. Judecătorii de la Strasbourg au declarat

că in sine, o asemenea lectură nu ar fi putut fi considerată ca o incălcare a

Convenţiei, dar ea ar mai fi trebuit să aibă loc, respectandu-se drepturile

apărării. Ei au remarcat, in plus, că in esenţă, curtea de apel işi fondase

condamnarea reclamantului in baza declaraţiilor soţiei şi a nurorii

acestuia. Această jurisdicţie nu a tratat acele declaraţii ca simple

informaţii, dar ca

o probă a exactitudinii acuzaţiilor prezentate la moment de cei interesaţi.

Ţinand cont de

faptul că la nici o etapă a procedurii petiţionarul nu a avut posibilitatea să

chestioneze

autorii declaraţiilor pronunţate cu voce tare in şedinţă, el nu a benefi ciat

de un proces

echitabil in sensul articolului 6(1) combinat cu principiile inerente

paragrafului 6(3)d.37

Utilizarea dovezilor obţinute de la informatorii de poliţie, de poliţişti

in civil şi de

la victimele infracţiunii impun uneori măsuri de protecţie a celor interesaţi

impotriva

represaliilor sau a unei identificări. In cazul Doorson v. Olanda, spre

exemplu, Judecătorii

de la Strasbourg declarase că: „[...] principiile procesului echitabil necesită

de asemenea că,

in cazurile corespunzătoare, interesele apărării sunt puse pe acelaşi cantar

cu cele ale

37 Unterpetinger v. Austria, 24 noiembrie 1986

28

martorilor sau ale victimelor chemate să depună mărturii”. 38In speţă,

pentru a acţiona in

vederea combaterii traficului de stupefiante la Amsterdam, poliţia

compilase serii de fotografii a persoanelor bănuite de asemenea comerţ.

Ea primise informaţii conform cărora

reclamantul era implicat in trafic şi a arătat fotografia lui mai multor

toxicomani care au

afirmat că il cunosc şi că au procurat de la el droguri. Şase din aceşti

toxicomani au rămas

anonimi,istoria consta în aceea că avocatul reclamantului a pledat pentru

a audia martorii anonimi,atunci împreună cu judecătorul de instrucție au

ales o zi și o oră pentru ai audia,așteptînd o oră și jumate nici unul din cei

opt nu sau prezentat,atunci avocatul cu permesiunea judecătorului de

instrucție a plecat,un pic mai tîrziu după plecarea avocatului doi din cei 8

sau prezentat și au fost audiați de catre judecătorul de instrucție despre

aceasta fiind întocmit o înregistrare,totul a avut loc în instanța de

font,petiționarul fiind condamnat la 15 luni de detenție.Avocatu în Curtea

de Apel a prezentat hotăririle luate de C.E.D.O în cazul Unterpetinger v.

Austria,pledînd pentru încălcarea art.6 Convenție. Petiţionarul a fost

arestat, apoi acuzat de trafic de stupefiante.In opinia petiţionarului, prin

inregistrarea,audierea şi utilizarea in calitate de probe a declaraţiilor unor

martori in cadrul procedurii penale indreptate impotriva lui, au fost

incălcate drepturile apărării, in detrimentul articolului 6. CEDO a menţionat

că utilizarea mărturiilor anonime in timpul unui proces provoacă probleme

referitoare la Convenţie şi că acest procedeu ar trebui să fi e compensat

prin măsuri de asigurare a drepturilor apărării. Odată cum cazul a ajuns în

Curtea de Apel avocatul a pledat pentru a fi audiați martorii în prezența

acestuia ,anonimatul asupra martorilor totuși nu a fost scos,aici apăre

dubii cu privire la siguranța martorului. El a primit răspuns la fiecare

intrebare. CEDO a menţionat de asemenea că curtea de apel nu şi-a

intemeiat acuzarea in exclusivitate, sau in măsură determinantă, pe

38 Doorson v. Olanda,20 februarie 1996,paragraful 70

29

mărturiile anonime şi in consecinţă a stabilit că articolul 6 nu a fost

incălcat.

În alt caz abordat de jurisprudența C.E.D.O,cazul denumit Kostovski

v. Olanda39, petiţionarul fusese identificat in localul poliţiei, de două

persoane care au dorit să rămană anonime, că participase la spargerea

unei bănci purtînd armă. Declaraţiile acestor martori fusese citite cu voce

tare la tribunal în cadrul unui proces care s-a soldat cu condamnarea celui

interesat pentru furt înarmat. Petiţionarul s-a plans in faţa CEDO că nu a

beneficiat de un proces echitabil,deoarece in calitate de probe au fost

utilizate procese verbale ale marturiilor depuse de doi martori

anonimi.Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că toate elementele

probante trebuie in principiu să fi e produse in faţa acuzatului.

Totodată, utilizarea depoziţiilor, obţinute in aşa fel la etapa

instrucţiunilor pregătitoare nu incalcă in sine articolul 6, sub rezerva

respectării drepturilor apărării. Ca regulă generală,

aceste drepturi impun ca acuzatului să i se ofere o ocazie adecvată şi

suficientă de a contesta o mărturie din partea acuzării şi de a adresa

intrebări autorului, fie la momentul depoziţiei, fie ulterior. Petiţionarul nu

beneficiase de o asemenea ocazie, astfel fiind incălcat articolul 6.

În cazul in care martorii aparţin forţelor de poliţie, ar trebui luate in

considerare mai multe elemente, in măsura in care:Ei (poliţiştii) sunt

obligaţi in general să se supună faţă de autorităţile executive ale Statului,

precum şi să intreţină, de obicei, legături cu procuratura; deja doar din

aceste considerente, ei nu ar trebui să fi e utilizaţi ca martori anonimi,

decat in circumstanţe excepţionale. In plus, se obişnuieşte ca printre

obligaţiile lor să figureze, mai ales in cazul poliţiştilor investiţi cu

imputerniciri de arestare, cea de a depune mărturii in timpul audierii

publice.Comisia a considerat că dovada obţinută cu ajutorul mărturiei unui

complice, care a oferit-o ca o imunitate, nu constituie o incălcare a

articolului 6, cu condiţia că apărarea şi juraţii să fie pe deplin informaţi

despre circumstanţele acestui acord.

39 Kostovski v. Olanda,20 noiembrie 1989

30

Probele obţinute cu ajutorul maltratărilor nu pot fi utilizate in cadrul

unei proceduri penale. In cazul G v. Regatul Unit, Comisia menţionase că

accesul imediat la un avocat constituie o garanţie importantă privind

siguranţa mărturiilor. Ea a declarat că în cazul in care o acuzaţie se

bazează în exclusivitate pe mărturiile acuzatului şi că cel din urmă nu a

beneficiat de asistenţa unui avocat, s-ar cuveni să se aplice o procedură

ocazională specială pentru a determina admisibilitatea unei astfel de

probe.Aceste au fost cele mai dese probleme întîlnite în jurisprudența

C.E.D.O legate de administrarea probelor,în legătură cu principiul

echității,în procesul penal.

Un moment foarte important în administrarea corectă a unei probe este

alegerea și efectuarea corectă a unui procedeu probatoriu. Prin procedeu

probatoriu se înţelege acţiunea procesuală în rezultatul căreia se dobîndesc probele. Categoria

procedeelor probatorii este destul de vastă, deşi legea le reglementează exhaustiv. Constituie

procedee probatorii potrivit C.proc.pen cercetarea la faţa locului, percheziţia şi ridicarea de

obiecte şi documente, dispunerea şi efectuarea expertizei, constatărilor tehnico-ştiinţifice şi

medico-legale,

examinarea corporală, exhumarea cadavrului, colectarea de mostre

pentru cercetare comparativă, confruntarea, audierea, interceptarea

comunicărilor, sechestrarea corespondenţei, experimentulşi reconstituirea

faptei, precum şi prezentarea de probe în cadrul audierii.

Drept efect,introducerea în proces a probelor prin oricare alt mijloc,

decît cel expres prevăzut şi oportun generează inadmisibilităţii probei.

Oportunitatea procedeului probatoriu derivă din circumstanţele de fapt ale

procesului de administrare, pe de o parte şi de cele ale cauzei pe de alta.

Uneori legea determina condiţia aplicării excepţionale a unui anume

procedeu probatoriu.Aşa spre exemplu, art. 125 alin.(1) stabileşte

posibilitatea recurgerii la percheziţie numai atunci cînd probele nu pot fi

obţinute drept rezultat al altor acţiuni procesuale.Procedeul probatoriu

determină calea strîngerii probelor, de aceea este esenţial a urma

exigenţele normative vizînd asigurarea drepturilor fundamentale la

aplicarea lor, în scopul evitării unei eventuale ne-admiteri a respectivelor

la demonstrarea elementelor obiectului probatoriului.

31

Alegerea căii de colectare a probelor şi respectarea regulilor stabilite în acest sens de

C.proc.pen. nu sunt prin sine însele suficiente pentru a asigura admisibilitatea.

Este necesar, în acest sens şi mijlocul de probă sa fie cel cuvenit, adică unul din cele pe care îl

prevede legea şi care rezultă din natura procedeului probatoriu aplicat. Codul de procedură

penală prevede expres şi exhaustiv mijloacele de probă, la art. 93 alin. (2).

Art. 100 C.proc.pen.,prin însăşi definirea administrării probelor, identifică subiecţii în drept a

realiza acest tip al activităţii procesual penale: organul de urmărire penală la faza prejudiciară

şi instanţa de judecată, respectiv şi evident la faza judiciară. Modul în care aceştia intervin în

administrare,drept efect al principiilor oficialităţii şi contradictorialităţii sunt diferite. Organul

de urmărire penală, în virtutea rolului activ, atribuit de principiul oficialităţii şi accesului liber

la justiţie art.19 alin (3), art. 28 şi art.254 C.proc.pen, va fi în drept să efectueze administrarea

probelor fără a fi necesară o sesizare sau solicitare în acest sens din partea altor persoane sau

organe, deşi acestea sunt admisibile, constituind modalitatea de participare în probatoriu a

subiecţilor neoficiali. Instanţa însă, pentru garantarea imparţialităţii nu poate interveni în

probatoriu, decît la cererea procurorului sau, după caz a celorlalte părţi la proces.

Excepţionale sunt situaţiile cînd instanţa ar putea administra probe din oficiu. Ar fi cazul,

spre exemplu, expertizei obligatorii, care din anumite considerente nu a fost dispusă la faza de

urmărire penală sau a situaţiilor în care legea atribuie expres respectivul drept instanţei de

judecată. În plus, legea procesual penală oferă şi apărătorului dreptul de a participa la

administrarea probelor, dar conţinutul şi sfera acţiunilor ce pot fi realizate de acesta sunt

semnificativ limitate, în raport cu competenţele atribuite în acest sens procurorului sau

organului de urmărire penală.

Indiferent dacă sunt declaraţii, obiecte ori documente mijloacele de probă trebuie să fie

în mod obligatoriu fixate potrivit procedurii prestabilite de lege. Normele care reglementează

acţiunile procesuale fixează de fiecare dată şi obligaţia subiectului oficial de a întocmi

procese-verbale, de a face fotografieri, mulări, înregistrări audio-video. Spre exemplu art. 118

alin. (3), 122 alin (19 123 alin. (2) C.proc.pen. conţin o astfel de reglementare, iar art. 260-

261 C.proc.pen stabilesc procedura de întocmire şi conţinutul acestora. Din toate modalităţile

posibile, de fixare, procedura penală determină ca obligatorie, ca regulă, anume procesul-

verbal. Nu există nici o excepţie în acest sens. Prin „proces-verbal” se înţelege acel înscris în

care organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal. Acest act procedural

are o dublă funcţionalitate:

mijloc material de probă desinestător în condiţiile art. 163, în cazul în care confirmă

circumstanţele constatate în cadrul procedeelor probatorii care nu au drept rezultat

32

mijloace de probă separate, cum ar fi spre exemplu cercetarea la faţa locului,

prezentarea spre recunoaştere, exhumarea cadavrului ş.a.;

mijloc exclusiv de fixare, fără forţă probantă independentă – de exemplu procesulverbal

de audiere, declaraţiile în acest caz avînd forţă probantă proprie.40

În ambele aceste cazuri, însă, lipsa respectivului act procedural atrage considerarea acţiunii

procesuale/ procedeului probatoriu ca nerealizat. Drept consecinţă, vor deveni inadmisibile

mijloacele de probă şi probele propriu-zise derivate din acestea, precum şi imposibil a fi

utilizate toate anexele acestuia (fotografii, schiţe, mulaje etc). În plus, oformarea procesuală

necorespunzătoare, spre exemplu lipsa semnăturii apărătorului în procesul-verbal al audierii,

atunci cînd prezenţa lui este obligatorie, duce la nevalabilitatea acestuia şi prin urmare a

înregistrării audio-video făcute sau prezentate în cadrul depunerii declaraţiilor în pofida

faptului că mijlocul de probă, procedeul probatoriu şi restul procedurii de administrare au fost

legale.

De aceea, atît după conţinut, cît şi după formă procesul-verbal trebuie sa corespundă

tuturor rigorilor normative. Condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească procesul-

verbal sunt detaliate de art. 260 alin. (2): data şi locul unde este întocmit, ora la care a început

şi ora la care s-a terminat acţiunea procesuală; numele, prenumele şi calitatea celui care îl

încheie; numele, prenumele si calitatea persoanelor care au participat la efectuarea ei(când

există); descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; numele,

prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi

explicaţiile participanţilor; menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.Procesul-

verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de toate

persoanele care au participat, cu excepţiile prevăzute de lege. Dacă nu sunt îndeplinite

condiţiile de fond şi formă ale procesului-verbal, intervine nulitatea

absolută sau relativă a acestuia.

Deci este extrem de important ca o probă să fie administrată de catre

subiectul competent,printr-un procedeu cuvenit precum și să fie efectuat

procedeul fără încălcări a Codului de Procedură Penală și să fie reflectat

printr-un mijloc de probă prevazut de legislație.

Odtă ce vorbim despre un stat de drept cu divizarea puterilor în acesta

odată ce există una din cele trei afectate va duce inevitabil la ruinarea

acestuia din perspectiva denumirii de stat de drept.Justitția este pilonul de

40 Justiţia penală şi drepturile omului,cercetare sociologica,Chişinău 2010,autori:Igori Dolea,Victor Zaharia,Vasile Rotaru,Elena Croitor,Ion Jigau,Veronica Mihailov,Alexandru Cebanaş

33

bază a unei societăți, încrederea acesteea în derularea unui proces

echitabil este extrem de importan într-un stat de drept.Pentru un proces

echitabil fiind obligatoriu administrarea corectă a probelor pentru

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei

garantate de catre Constituție acestea fiind expuse în Capitolul II.

Concluzii

Scopul legii penale este de-a apăra,înpotriva

infracțiunilor,persoana,drepturile șo libertățile

acesteia,proprietatea,mediul înconjurător,orinduirea

Constituțională ,suveranitatea , independența și integritatea teritorială a

Republicii Moldova,pacea și securitatea omenirii , precum și întreaga

ordine de drep.41Legea penală are două sarcini apărarea persoanelor,

statului,orinduirea Constituțională,suveranitatea,independența țaării

precum și al doilea plan vorbim despre prevenirea săvîrșirii

infracțiunii,care se manifestă prin două modalități vorbim despre prevenția

generală care constă în instituirea a normelor de drept la general

consemnate expres în Codul penal,și a doua modalitate este prevenția

specialăce constă preîntîmpinarea săvîrșirii noilor infracțiuni prin

reeducarea persoanelor ce le-au savîrșit în trecut prin aplicarea față de

aceștea a unor pedepse.

Pentru ca ambele sarcini a dreptulu penal să fie atinse cu desăvîrșire

este nevoie de aflarea adevărului în cadrul unui proces penal,reeșind din

faptul că la judecarea unei cauze,judecătorul care este imparțial și

independent ce nu are cum să cunoască împrejurările în care a fost

săvîrșită o fapta antisocială,de a fost aceasta săvîrșită și de cine,aceste

trei aspecte sunt atribuite în sarcina organelor de urmărire penală de-a fi

dezvăluite și judecate de o instantă în numele legii în cadrul unui proces

echitabil.

Adevărul în cadrul procesului penal este una din principalele valori etice

ce necesită a fi protejate.Adevărul care se află prin intermediu probelor

ducce la:

Corespunderea faptei stabilite cu cea ce a avut loc în realitate

41 Codul Penal RM,NR.985-XV din 18.04.2002,art2 alin.1

34

Corespunderea încadrării juridice a faptei real petrcute

Corespunderea pedepsei gradului prejudiciabil a faptei.

Astfel adevărul este corespunderea a informații parvenite din studierea

probelor cu cele care a u avut loc în realitate.Pentru condamnarea

persoanei vinoate și achitarea necondiționate a celei ce nu a săvîrșit fapta

infracțională,precum și-a corespunde pedeapsa cu gradu prejudiciului adus

este nevoie de-a afla adevărul.Adevărul duce la neadmiterea erorilor

judiciare,la săvîrșirea unei judecăți echitabile.

Reeșind din cele expuse și luînd în considerare că proba este însăși cel

izvor de informație care reproduce fapta ce a avut loc în realitate,este

extrem de important o administrare corectă în cadrul probatoriului a

acesteea pentru un proces echitabil conform prevederilor normative atît

naționale cît și internaționale.

Curtea Europeană de nenumărate ori si-a exprimat opinia că acesteea

nnui revine să se exprime cu privire la administrarea corectă a probelor

dar dacă aceasta duce la atingerea unor drepturi expres prevăzute de

Convenție,trasînd linii directoare și abordînd problema prin intermediu art

6 Convenția Europeană a Dreptului Omului.Probleme abordate de aceasta

ca exemplu,probele de mîna a doua martoriile a coloboratorilor de

poliție,probele obținute cu ajutorul agenților provacatori etc,sau regăsit

pronunțate și-n legislația națională.

Probele sunt cel mai important element în reconstruirea faptei

infracționale ce a avut loc în realitate,pentru a nu permite apariția unor

erori judiciare este extrem de important abordarea acestora corectă

coform actelor normative,de catre subiectul expres prevăzut printr-un

mijloc probatoriu cuvenit și procedeu probatoriu corect efectuat,cu

respectarea normelor legale.

Probele sunt nucleul unui proces echitabil.

35

Bibliografie

1.Acte internaționale:

Convenţia pentru apărarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omuluidin 4 noiembrie 1950, pentru Republica Moldova – 12 septembrie

1997.

Protocolul adiţional nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor și libertăţilor

fundamentale ale omului, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru Republica

Moldova din 1 decembrie 1997.

2.Acte naționale:

Codul Penal, Legea nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Ofi cial al

Republicii Moldova nr.128-129. Codul de Procedură Penală, Legea nr.122-XV din 14 martie 2003 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110.

36

Legea cu privire la protecţia martorilor și altor participanţi la procesul penal //Monitorul Ofi cial al Republicii Moldova, 2008, nr.112-114.

Legea privind statutul judecătorului nr.544-XII din 20 iulie 1995 // MonitorulOfi cial al Republicii Moldova, 1995, nr.544-XIII.

3.Lucrări și monografii:

Nicolae Pavel De la un proces echitabil la dreptul la un proces echitabil

Igor Dolea,Dumitru Roman,Iurie Sedlețchi,Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru,Adrian Cerbu,Sergiu Ursu.Drept Procesual Penal,editura cartier ,2005 pg.12

Boris Negru & Alina Negru Teoria Generală a dreptului și statului,pg

249,Chișinău 2006

Nicolae Volonciu,Tratat de procedură penalpă, 1963

Dongoroz, V. şi colectiv – Explicaţii teoretice ale Codului de

procedură penală român, Partea generală. Vol.I,Buc, Editura

Academiei, 1975

Hanga, V., Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

Якуб M.Л. Показания обвиняемого как источник доказательств в советском уголовныом процессе, изд. Moсковского Университета

Dreptul la un proces echitabil,Ghid privind punerea în aplicare a

articolului 6 al Convenției europene pentr Drepturile Omului,autori

Nuala Mole,Catarina Harby,Consiliul Europei 2001,editată în Moldova

2003.

C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

4.Surse,ediții periodice:

Revista Națională de drept,nr10-12,2009,Aprecierea probelor de

către instanța de judecată la examenarea cauzelor penale,Maria

Chiperi

37

5.Jurisprudență:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Teixeira de Castro v. Portugalia,hotărârea din 9 iunie 1998, nr.25829/94.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Unterpertinger v.Austria,

hotărârea din 24 noiembrie 1986, nr.9120/80.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Doorson v. Olanda, hotărârea

din 26 martie 1996, nr.20524/92.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Van Mechelen şi alţii v. Olanda, 18 martie 1997

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Khan v. Regatul Unit, 12 mai 2000

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Kostovski v. Olanda, 20 noiembrie 1989

38