Cazurile României la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului(Selecţiuni 2005 - 2006)

Prefaţă: Judecător Iulian Gîlcă, PreşedinteleConsiliului Superior al Magistraturii

.

Bucureşti, 2006

1

Pentru a putea constitui un instrument juridic de maximă utilitate, volumul „Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului” cuprinde traducerile oficiale pentru cazurile selectate care au fost sau vor fi publicate în Monitorul Oficial. Traducerea cazurilor selectate a fost realizată de traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei.

Coordonatorii lucrării: Beatrice Ramaşcanu şi Mariana Niţelea

Design Coperta: adVice Group Media

ISBN-10 973-0-04706-5ISBN-13 978-973-0-04706-6

Publicarea volumului a fost finanţată de Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti

- distribuţie gratuită -

Textul lucrării poate fi accesat pe www.coe.ro la secţiunea Publicaţii

Biroul de Informare al Consiliului Europei la BucureştiStr. Alexandru Donici nr. 6, sector 2, 020478 Bucureşti

Tel: 4021 211 6810, fax: 4021 211 9997Email: info.ofice@coe.ro, Internet: http://www.coe.ro

2

Cuprins

Prefaţa……………………………………………………………………………5

Hotărârea Străin şi alţii împotriva României ………………………………….7

Hotărârea Păduraru împotriva României …………………………………….36

Hotărârea Porţeanu împotriva României …………………………………….78

Hotărârea Lungoci împotriva României ……………………………………..93

Hotărârea Canciovici şi alţii împotriva României …………… …………..110

Hotărârea Buzescu împotriva României……………………………………126

Hotărârea Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României………………………………………………………167

Hotărârea Costin împotriva României ……………………………………...184

Hotărârea Virgil Ionescu împotriva României …………………………...195

Hotărârea Ghibuşi împotriva României…………………………………….216

Hotărârea definitivă la 10 noiembrie 2004, în Cauza Surugiu împotriva României……..........................................................................................231

Hotărârea Moldovan şi alţii împotriva României…………………………..251

Hotărârea Ilişescu şi Chiforec împotriva României …… ………………...305

3

Prefaţa

Gândită ca un corolar de soluţii pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, "Culegerea de practică judiciară a CEDO" va fi cu siguranţă un reper atât pentru specialiştii dreptului, cât şi pentru utilizatorii şi beneficiarii aplicării şi interpretării normelor juridice de către cea mai autorizată instanţă europeană.

Lucrarea era aşteptată tocmai în considerarea faptului că interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin prisma normelor Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este o necesitate pentru sistemul judiciar românesc dar şi o posibilitate oferită legiuitorului naţional pentru îmbunătăţirea şi accelerarea procesului de legiferare.

Nu mai puţin adevărat este faptul că hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa raţionamentelor juridice, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean.

Consistentele valenţe ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt cu atât mai relevante în contextul procesului de aderare şi integrare a României în Uniunea Europeană, proces în care compatibilizarea sistemului judiciar românesc cu legislaţia şi jurisprudenţa europeană devine o necesitate.

Pe această cale apreciem oportunitatea oferită de autori de a continua activitatea de selecţie a celor mai relevante hotărâri pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conduită ce tinde să devină o tradiţie spre beneficiul practicienilor români şi a tuturor persoanelor interesate în interpretarea şi aplicarea dreptului european.

4

În ansamblul său, lucrarea de faţă este, de asemenea, şi o recunoaştere a profesionalismului magistraţilor români care lucrează în echipa Agentului guvernamental român, care s-au ocupat de selectarea informaţiei şi interpretarea sistemică a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Lucrarea se recomandă prin conţinutul informaţiei, prin valoarea practică şi, nu în ultimul rând, prin profesionalismul echipei redacţionale, pe care o felicităm pe această cale.

Judecător Iulian Gîlcă,Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii

5

Index pe articole

Articolul 3

- Moldovan şi alţii – tratamente degradante.

Articolul 6 (1)

- Străin şi alţii – durata rezonabilă a procedurii;- Lungoci – acces la justiţie;- Canciovici şi alţii – acces la justiţie;- Buzescu – proces echitabil;- S.C. „Maşinexportimport Industrial Group” S.A. –

principiul securităţii raporturilor juridice;- Costin – acces la justiţie; - Virgil Ionescu – acces la justiţie / neexecutarea unei

hotărâri definitive, proces echitabil;- Ghibuşi - acces la justiţie / neexecutarea unei hotărâri

definitive;- Moldovan şi alţii – acces la justiţie, durata procedurii;- Ilişescu şi Chiforec – proces echitabil.

Articolul 8

- Surugiu – dreptul la respectarea domiciliului, obligaţii pozitive ale statului;

- Moldovan şi alţii – noţiunea de viaţă privată şi de familie, noţiunea de domiciliu, obligaţii pozitive ale statului.

Articolul 13

- Ghibuşi.

Articolul 14

6

- Moldovan şi alţii.

Articolul 1 din Protocolul Adiţional la CEDO

- Străin şi alţii – analiza următoarelor noţiuni: „bun” în sensul Convenţiei, ingerinţă;

- Păduraru - analiza următoarelor noţiuni : „bun” în sensul Convenţiei, ingerinţă, despăgubiri, obligaţii pozitive ale statului, claritate şi coerenţă ale legislaţiei aplicabile;

- Porţeanu - analiza următoarelor noţiuni: „bun” în sensul Convenţiei, ingerinţă, despăgubiri;

- Lungoci; - Buzescu - analiza următoarelor noţiuni: „bun” în sensul

Convenţiei, ingerinţă;- S.C. „Maşinexportimport Industrial Group” S.A. -

analiza următoarelor noţiuni: „bun” în sensul Convenţiei, ingerinţă, despăgubiri;

- Virgil Ionescu – neexecutarea unei hotărâri definitive- Surugiu.

7

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 21 iulie 2005

în cauza Străin şi alţii împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 99 din 2 februarie 2006

(Cererea nr. 57.001/00)

Definitivă la 30 noiembrie 2005

În cauza Străin şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), întrunită în cadrul unei camere formate din domnii: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele: M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gzulumyan, R. Jaeger, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la 30 iunie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 57.001/00, introdusă împotriva României, prin care patru cetăţeni ai acestui stat, doamna Delia Străin, domnul Horia Stoinescu, doamna Felicia Stoinescu şi doamna Maria Tăucean (reclamanţi) au sesizat Curtea la 22 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna R. Mihalcea, avocat la Timişoara. Guvernul român este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 23 aprilie 2002, Curtea (Secţia a doua) a dispus comunicarea cererii către Guvern. În baza dispoziţiilor art. 29

8

alin. (3), aceasta a hotărât ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate în acelaşi timp. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a treia astfel reorganizată [art. 52 alin. (1)].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanţii s-au născut în anul 1914, respectiv 1920, 1921 şi 1945. Prima reclamantă locuieşte la Timişoara; al doilea reclamant îşi are domiciliul la Delémont (Elveţia); ceilalţi reclamanţi locuiesc în Arad. 5. Primii doi reclamanţi şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai cărui moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, erau proprietarii unui imobil situat în Arad. În anul 1950, statul intră în posesia imobilului, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Patru apartamente din imobil au fost renovate, în vederea închirierii. 6. La 27 septembrie 1993, primii doi reclamanţi şi Mircea Stoinescu intentează la Judecătoria Arad o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Arad şi a societăţii "R", administrator al bunurilor aparţinând statului. În urma decesului lui Mircea Stoinescu, moştenitorii săi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean, continuă acţiunea. Reclamanţii cereau să fie recunoscuţi drept proprietari ai imobilului şi ai terenului aferent, pe care statul, conform opiniei lor, şi-l atribuise în mod abuziv în anul 1950. Ei subliniau că, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950, bunurile aparţinând persoanelor din anumite categorii sociale nu erau supuse naţionalizării şi că ei făceau parte din categoriile scutite. În consecinţă, naţionalizarea imobilului în cauză fusese, conform opiniei lor, abuzivă şi ilegală. 7. Prin Sentinţa din 12 aprilie 1994, Judecătoria Arad respinge acţiunea reclamanţilor, refuzând să se pronunţe pe fond, pe motivul că repararea prejudiciului pe care îl suferiseră

9

nu putea interveni decât după adoptarea unei legi speciale, care urma să instituie măsuri reparatorii. Sentinţa a fost confirmată de Tribunalul Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamanţii atacă hotărârea cu apel. 8. În anul 1996, chiriaşii apartamentelor care compun imobilul au depus cereri în vederea cumpărării locuinţelor în temeiul Legii nr. 112/1995. Primăria Arad informează societatea "R" că un litigiu era pendinte în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi îi cere să nu procedeze la vânzarea apartamentelor în cauză. 9. În consecinţă, chiriaşilor celor trei apartamente li s-a respins cererea de cumpărare, cu excepţia lui H.D. (fost jucător de fotbal şi vedetă internaţională) şi a soţiei sale, cărora societatea "R" le-a vândut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996. 10. La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timişoara admite acţiunea reclamanţilor şi retrimite cauza Judecătoriei Arad, cerându-i să se pronunţe pe fondul cauzei. 11. La 12 mai 1997, soţii D. formulează o cerere de intervenţie, întrucât ei erau proprietarii apartamentului nr. 3, de la vânzarea încheiată la 18 decembrie 1996. 12. Având în vedere această intervenţie, reclamanţii solicită Judecătoriei Arad să constate nulitatea vânzării apartamentului nr. 3. Conform opiniei lor, naţionalizarea fiind abuzivă şi ilegală, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, în consecinţă, nu putea să vândă o parte a acestuia în mod legal. Reclamanţii au invocat, în special, art. 966 din Codul civil, conform căruia o obligaţie contractată în temeiul unei cauze false sau ilicite nu poate produce efecte. 13. La 7 iunie 1997, Judecătoria Arad a hotărât că naţionalizarea imobilului a fost ilegală şi că reclamanţii deveneau din acel moment proprietarii legitimi. Instanţa a respins totuşi cererea de anulare a vânzării încheiate între stat şi soţii D., pe motivul că aceştia din urmă erau cumpărători de bună-credinţă.

10

14. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei. La 28 noiembrie 1997, Tribunalul Arad admite apelul şi trimite cauza la Judecătorie pentru rejudecare. 15. Prin Sentinţa din 6 iulie 1998, Judecătoria Arad reţine că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, recunoaşte reclamanţilor calitatea de proprietari ai acestuia şi constată nulitatea contractului de vânzare încheiat între stat şi soţii D. 16. La 2 februarie 1999, Tribunalul Arad admite apelul soţilor D. şi respinge acţiunea reclamanţilor, reţinând că naţionalizarea fusese legală şi, în consecinţă, şi vânzarea apartamentului nr. 3 de către stat era legală. 17. Reclamanţii formulează recurs asupra căruia Curtea de Apel Timişoara se pronunţă prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Instanţa admite parţial recursul reclamanţilor, în sensul că reţine naţionalizarea ca ilegală şi constată că aceştia din urmă rămăseseră proprietarii legitimi ai bunului. Cu toate acestea, respinge recursul în partea privind nulitatea vânzării apartamentului nr. 3, reţinând că statul era proprietarul prezumat al bunului în momentul vânzării, în pofida bunului care era pendinte în faţa instanţelor. În plus, acuză că Legea nr. 112/1995, ce a servit drept bază legală a vânzării bunurilor, nu prevede sancţiuni în cazul vânzării unui bun care face obiectul unui litigiu în instanţă. Curtea de apel nu a răspuns argumentului reclamanţilor extras din teoria îmbogăţirii fără just temei (paragraful 27 de mai jos). 18. La 20 august 2001, reclamanţii cer din nou Judecătoriei Arad să anuleze vânzarea apartamentului nr. 3, precizând că legea fusese încălcată de cumpărători. Acţiunea a fost respinsă la 13 decembrie 2001, pe motivul autorităţii lucrului judecat.

II. Dreptul intern pertinent

19. Dispoziţiile pertinente din Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea anumitor bunuri imobile sunt următoarele:

Articolul 1

11

"(...) Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile. Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe, (...), care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii: 1. Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii. 2. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe." Articolul II "Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor." 20. Articolele pertinente ale Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, sunt formulate astfel: Articolul 1 "Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege. De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii." Articolul 2 "Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12." Articolul 9

12

"Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului." Articolul 14 "Persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii." 21. La 23 ianuarie 1996, guvernul adoptă Hotărârea nr. 20/1996 de aplicare a Legii nr. 112/1995. În conformitate cu această hotărâre, erau considerate bunuri imobile, asupra cărora statul avea drept de proprietate, imobilele intrate în patrimoniul statului în mod legal. De asemenea, hotărârea preciza că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor care intraseră în patrimoniul statului în absenţa unei dispoziţii legale care să constituie temeiul juridic al dreptului de proprietate a statului. 22. La 18 februarie 1997, guvernul adoptă Hotărârea nr. 11/1997, care completa Hotărârea nr. 20/1996. Art. 1 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 defineşte bunurile dobândite de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind cele dobândite cu respectarea decretului respectiv şi pentru care exista identitate între persoana înscrisă ca proprietar pe listele menţionând bunurile supuse naţionalizării şi adevăratul proprietar al bunului la data naţionalizării. 23. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevăd următoarele: Articolul 1 "(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.

13

(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti." Articolul 21 "Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil." Articolul 40 "Pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate." Articolul 46 "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă." 24. Dispoziţiile pertinente ale Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare prevăd următoarele: Articolul 17 "Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară." Articolul 26 "Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi

14

expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea." Articolul 33 "Cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate." 25. Articolul 966 din Codul civil dispune: "Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect." 26. În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principalele mijloace de protecţie a dreptului de proprietate. Acţiunea nu este reglementată ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creaţie jurisprudenţială. Acţiunea în revendicare se defineşte ca acţiunea reală prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care îl posedă. Principalul efect al unei acţiuni în revendicare este că instanţa care admite o atare acţiune confirmă dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, şi îl obligă pe pârât să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia restituirii se înlocuieşte cu obligaţia restituirii în echivalent, adică de despăgubire (vezi, de exemplu, Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 278 - 279; Ion Dogaru şi T. Sâmbrian, Elementele dreptului civil, vol. 2, Drepturile reale, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 160). 27. Sistemele bazate pe dreptul român cunosc regula echitabilă conform căreia dacă o persoană se îmbogăţeşte fără just temei în detrimentul alteia, aceasta din urmă poate cere o compensaţie egală cu profitul primei persoane (François Terré, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations1), Précis Dalloz, ediţia a 5-a, 1993, pp. 278 - 290; Ion Filipescu, Drept civil: Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti 1994, p. 98). Dacă o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală îi permite victimei

15

să obţină reparaţia exactă a prejudiciului suferit din vina părţii îmbogăţite, în acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, păgubitul nu poate pretinde decât cuantumul profitului obţinut de adversarul său, cu condiţia ca patrimoniul îmbogăţitului să se mărească, fără cauză legitimă, pe seama patrimoniului altei persoane (François Terré, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations, citat anterior, p. 744; Ion Filipescu, Drept civil: obligaţii, citat anterior, p. 98)._____________ 1) Drept civil: obligaţii.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

28. Reclamanţii invocă faptul că vânzarea apartamentului unui terţ, care a fost validată prin Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999 şi fără a beneficia de o despăgubire, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Referitor la admisibilitate 29. Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. În plus, observă că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

16

B. Pe fond 30. Guvernul consideră că reclamanţii nu dispuneau de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terţi. În acest sens, el invocă cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) şi Constandache împotriva României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Acesta subliniază că imobilul respectiv fusese naţionalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanţilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absenţa dreptului. 31. Guvernul consideră că, în orice situaţie, reclamanţii puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. 32. Reclamanţii subliniază că, în Decizia definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi deci legitimitatea lor ca proprietari. 33. Ei consideră că jurisprudenţa Brumărescu (cauza Brumărescu împotriva României [GC], Cererea nr. 28.342/95, paragraful 65, CEDO 1999-VII) este pertinentă în speţă şi că instanţele nu pot refuza să se pronunţe asupra despăgubirilor ce li se cuvin în temeiul privării de proprietate, fără a li se încălca dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie. 34. Reclamanţii evidenţiază faptul că privarea de proprietate pe care o invocă rezultă din vânzarea de către stat a apartamentului nr. 3 revendicat de ei, în privinţa căruia o procedură era pendinte în momentul înstrăinării. În conformitate cu Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia s-a

17

încheiat vânzarea, statul nu putea vinde decât bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Or, procedura angajată de reclamanţi s-a finalizat cu recunoaşterea nelegalităţii naţionalizării, deci cu recunoaşterea, cu efect retroactiv, a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. Dat fiind faptul că, la data vânzării, reclamanţii formulaseră deja acţiune în justiţie împotriva statului, prin care invocau nelegalitatea naţionalizării, şi că existenţa procedurii fusese notată în cartea funciară, vânzarea nu putea fi legală. Ei invocă drept probă a nelegalităţii vânzării faptul că celelalte apartamente din imobil nu au fost vândute chiriaşilor tocmai pe motivul că o acţiune era pendinte pe rolul instanţei. Aceste apartamente au fost restituite reclamanţilor, ca o consecinţă a acţiunii în revendicare. Numai în virtutea influenţei chiriaşului apartamentului nr. 3, H.D., apartamentul i-a fost vândut acestuia în mod ilegal. În consecinţă, Hotărârea Curţii de Apel din 30 iunie 1999, care a respins capătul de cerere privind restituirea apartamentului, în pofida recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, echivalează cu o expropriere. 35. Reclamanţii subliniază că, în momentul introducerii cererii la Curte, Legea nr. 10/2001 nu fusese încă adoptată. Legea neputând produce efecte pentru trecut, eventuala despăgubire pe care o puteau pretinde în temeiul acesteia nu putea compensa prejudiciul suferit pentru perioada până la acordarea despăgubirii respective. Ei precizează că, oricum, despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 constau în atribuirea de acţiuni la diferite întreprinderi de stat, ceea ce este mult sub valoarea bunului. Or, în temeiul acţiunii în revendicare, ei ar avea dreptul la restituirea în natură sau în orice caz la o reparaţie reprezentând valoarea bunului. 36. După cum a precizat în repetate rânduri, Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima teză a primului alineat şi are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea

18

ce o priveşte pe a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă. Cea de a doua şi a treia regulă se referă la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecinţă, trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima" (vezi, între altele, Hotărârea James şi alţii împotriva Regatului Unit, din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29 - 30, paragraful 37, care reia în parte termenii analizei pe care a dezvoltat-o Curtea în Hotărârea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, paragraful 61; vezi, de asemenea, hotărârile Sfintele mânăstiri împotriva Greciei, din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 31, paragraful 56, şi cauza latridis împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 31.107/1996, paragraful 55, CEDO 1999-II).

1. Cu privire la existenţa unui bun 37. Curtea notează că părţile au opinii diferite privind chestiunea de a şti dacă reclamanţii erau sau nu titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţă, Curtea este chemată să hotărască dacă situaţia juridică în care s-au regăsit reclamanţii aparţine domeniului de aplicare a art. 1. 38. Ea observă că reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi pentru a obţine restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a stabilit că bunul în cauză fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi şi a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuşi Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare - cu efect retroactiv - privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până

19

în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanţii aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

2. Cu privire la existenţa unei ingerinţe 39. Curtea aminteşte că instanţele naţionale au constatat că naţionalizarea imobilului aparţinând reclamanţilor fusese nelegală (paragrafele 17 şi 34 de mai sus). Or, revânzând unor terţi unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost tranşată definitiv de instanţe, statul i-a privat pe reclamanţi de orice posibilitate de a intra în posesie (cauza Guillemin împotriva Franţei, Hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, p. 164, paragraful 54). În consecinţă, Curtea de Apel, deşi constatase nelegalitatea naţionalizării şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al reclamanţilor, a refuzat să dispună restituirea apartamentului nr. 3 către reclamanţi, având în vedere vânzarea bunului încheiată între timp. Astfel, a confirmat în mod definitiv imposibilitatea reclamanţilor de a-şi recupera bunul în cauză. 40. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea reclamanţilor de a reintra în posesia apartamentului constituie, fără îndoială, o ingerinţă în dreptul lor de proprietate.

3. Cu privire la justificarea ingerinţei 41. Rămâne de analizat dacă ingerinţa constatată de Curte a încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1. 42. Pentru a hotărî dacă a avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie să verificăm nu numai dacă este vorba de o deposedare sau expropriere formală, dar şi să privim dincolo de aparenţe şi să analizăm realităţile situaţiei în litigiu. Întrucât Convenţia protejează drepturi "concrete şi efective", trebuie constatat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere în fapt (cauza Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pp. 24 - 25, paragraful 63; cauza Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.078,

20

paragraful 51; cauza Brumărescu, citată anterior, paragraful 76). 43. Curtea subliniază că situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al Hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 13 iunie 1999 - care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului nr. 3 - a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. 44. O privare de proprietate aparţinând celei de-a doua norme nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii. Curtea reaminteşte că trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul respectiv ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lönnroth, citat anterior, pp. 26 - 28, paragrafele 69 - 74).

a) "prevăzută de lege" 45. Art. 1 din Protocolul nr. 1 cere, înainte de toate şi mai ales, ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală (latridis, citată anterior, paragraful 58). Principiul legalităţii înseamnă, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile (cauza Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie

21

1994, seria A nr. 296-A, pp. 19 - 20, paragraful 42, şi cauza Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, paragraful 110). Cu toate acestea, Curtea se bucură de o competenţă limitată pentru a verifica respectul dreptului intern (cauza Hakansson şi Sturreson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, paragraful 47). 46. Curtea observă că dreptului român, în vigoare la data faptelor, inclusiv jurisprudenţei, îi lipsea claritatea în privinţa consecinţelor recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul statului, dar fusese vândut de statul posesor unui terţ. 47. Ea notează că, în perioada faptelor, se puteau distinge două situaţii privind posibilităţile de restituire a locuinţelor pe care regimul comunist le transferase în patrimoniul statului prin preluare din patrimoniul particularilor: a) cazul în care statul poseda un titlu de proprietate (cu titlu). Cadrul legal al acestui tip de situaţie era definit de Legea nr. 112/1995, lex specialis, în materie derogând de la dreptul comun pe care îl stabileşte Codul civil (art. 24 din lege). Această lege, care a fost înlocuită la 8 februarie 2001 cu Legea nr. 10/2001, instituia o comisie administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire. Tot prin derogare de la dreptul comun, art. 9 din Legea nr. 112/1995 acorda statului locator dreptul de a vinde chiriaşilor locuinţele pe care le ocupau. Tot în conformitate cu art. 9, vânzarea bunurilor către chiriaşi nu putea avea loc decât după o perioadă de 6 luni, în cursul căreia foştii proprietari puteau cere restituirea bunului sau despăgubiri. Conform Curţii, o atare dispoziţie avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire. Cu toate acestea, Curtea notează că art. 9 nu cuprinde nici o dispoziţie explicită şi precisă privind cazul unei vânzări către chiriaşi care să intervină după expirarea termenului de 6 luni şi înainte de adoptarea unei hotărâri administrative privind cererea de restituire;

22

b) cazul în care statul nu poseda titlul de proprietate relativ la bun (fără titlu). Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest tip de situaţie era reglementat de dreptul comun, adică de dispoziţiile Codului civil în materie de proprietate, inclusiv de jurisprudenţa referitoare la acţiunea în revendicare imobiliară. Din acest punct, Curtea observă că nici o altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său, aşadar pentru care nu exista titlu, sau un bun care făcea obiectul unei acţiuni în justiţie având drept scop stabilirea inexistenţei unui atare titlu, întrucât Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor pentru care statul avea titlu de proprietate. De altfel, nici reclamanţii şi nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat de facto avea în perioada faptelor o bază legală. 48. În speţă, Curtea notează că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi la instanţe se întemeia pe Codul civil şi era menită să probeze inexistenţa, din punct de vedere legal, a titlului de proprietate a statului. În consecinţă, reţine că persoanele interesate puteau considera în mod legitim că bunul lor nu cădea sub incidenţa Legii nr. 112/1995, lex specialis, şi că, în consecinţă, bunul respectiv nu putea fi scos la vânzare de statul contractant. Acesta este exact motivul pe care l-au avansat autorităţile din Arad atunci când au refuzat să vândă cea mai mare parte a apartamentelor care făceau parte din imobilul reclamanţilor (paragrafele 8 şi 9 de mai sus). În consecinţă, Curtea are dificultăţi în a percepe coerenţa dintre, pe de o parte, refuzul autorităţilor locale ale oraşului Arad - întemeiat pe dreptul intern - de a vinde apartamentele care compun bunul, atât timp cât problema legalităţii naţionalizării nu a fost tranşată de justiţie, şi, pe de altă parte, hotărârea aceloraşi autorităţi de a face o excepţie, vânzând apartamentul nr. 3, şi Hotărârea Curţii de Apel din 20 iunie 1999 confirmând legalitatea vânzării şi constatând în acelaşi timp nelegalitatea privării de proprietate, suferită în anul 1950.

23

49. Cu toate acestea, având în vedere marja de apreciere a autorităţilor naţionale şi în special a instanţelor judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea legii interne, Curtea consideră că nu se poate pronunţa categoric asupra problemei de a şti dacă vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor era "prevăzută de lege", adică dacă dreptul intern în materie răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie, şi dacă interpretarea dată în cauză de instanţe era sau nu arbitrară. Aşadar, Curtea se va întemeia pe principiul că ingerinţa în cauză era "prevăzută de lege". Cu toate acestea, Curtea este chemată să verifice dacă modul în care se interpretează şi se aplică dreptul intern, chiar în cazul respectării cerinţelor legale, are efecte conforme cu principiile Convenţiei. În această optică, elementul de incertitudine prezent în lege şi marja largă de manevră pe care aceasta din urmă o conferă autorităţilor se vor analiza pentru a stabili conformitatea măsurii litigioase cu exigenţele justului echilibru.

b) Scopul ingerinţei 50. În ceea ce priveşte scopul ingerinţei, Guvernul nu a prezentat nici o justificare. Cu toate acestea, Curtea este gata să considere că, în împrejurările date, ingerinţa respectivă viza un scop legitim, şi anume, protejarea drepturilor altuia - "altul" fiind aici cumpărătorul de bună-credinţă -, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice.

c) Proporţionalitatea ingerinţei 51. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, p. 26, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul

24

vizat de orice măsură care privează o persoană (cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38). 52. Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Sfintele mânăstiri, citată anterior, p. 35, paragraful 71; cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). 53. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie. 54. În speţă, Curtea notează că nici o dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele vânzării bunului unui particular de către stat unui terţ de bună-credinţă. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar şi precis întrebării de a şti dacă şi în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Într-adevăr, acţiunea în revendicare, aşa cum este prezentată de doctrină, pare să atribuie statului-vânzător, care se găseşte în imposibilitatea de a restitui bunul, obligaţia de despăgubire

25

integrală (paragraful 26 de mai sus), teoria îmbogăţirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogăţit de orice obligaţie de despăgubire atunci când îmbogăţirea este consecinţa unui act juridic (în speţă, o vânzare). În afară de aceasta, acţiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv (paragraful 27 de mai sus). În speţă, concluzia curţii de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părţile erau de bună-credinţă, exclude aşadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. 55. În rezumat, într-un caz asemănător cu cel al reclamanţilor este îndoielnic că la momentul faptelor dreptul intern ar fi prevăzut vreo despăgubire. De altfel, Guvernul nu a susţinut că persoanele interesate dispuneau de o atare posibilitate în dreptul intern şi nici nu a afirmat existenţa unei jurisprudenţe interpretând sau aplicând legea internă în sensul existenţei unei modalităţi de despăgubire. 56. În schimb, Guvernul susţine că Legea nr. 10/2001 a oferit reclamanţilor dreptul la despăgubire. În această privinţă, Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanţii erau deja privaţi de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 şi că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acordă dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 (paragraful 23 de mai sus). Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziţie specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaştere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când această recunoaştere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum şi în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, aşa cum se prezintă cazul în speţă. Presupunând totuşi că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susţine

26

Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalităţile, suma şi procedurile de despăgubire (paragraful 23 de mai sus). Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecinţă, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. 57. Rămâne de stabilit dacă lipsa totală a despăgubirilor se poate justifica avându-se în vedere circumstanţele speţei. 58. Pe de o parte, nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a justifica lipsa totală a despăgubirilor. Pe de altă parte, statul a vândut bunul în timp ce era dat în judecată de reclamanţi, care se considerau victimele unei naţionalizări abuzive, şi în timp ce refuza să vândă celelalte apartamente situate în acelaşi imobil. Conform Curţii, o atare atitudine a statului nu se poate justifica prin nici o cauză generală de utilitate publică, chiar dacă este de ordin politic, social sau financiar, şi nici de interesele societăţii în ansamblu. Nu numai că o atare atitudine a dat naştere unei discriminări între diferiţii chiriaşi care doreau să achiziţioneze apartamentele respective, dar, în plus, era de natură să compromită caracterul efectiv al puterii judecătoreşti sesizate de reclamanţi, în vederea protejării dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în cauză. 59. În consecinţă, având în vedere atingerea adusă prin această privare principiilor fundamentale de nediscriminare şi de preeminenţă a dreptului care rezultă din Convenţie, lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţă, în speţă, dispoziţia amintită a fost încălcată.

II. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie

A. Durata procedurii

27

60. Reclamanţii se plâng de durata procedurii privind bunul lor imobil, care a început la 27 septembrie 1993 şi s-a încheiat definitiv prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Ei consideră că durata este în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, care dispune: "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil de către o instanţă, (...) care va hotărî (...) asupra contestaţiei sale asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

1. Cu privire la admisibilitate 61. Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. În plus, consideră că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, Curtea declară cererea admisibilă.

2. Pe fond

a) Perioadă de luat în calcul 62. Curtea constată că procedura a început la 27 septembrie 1993 prin sesizarea Judecătoriei Arad şi s-a încheiat la 30 iunie 1999 prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara. Aşadar, a durat aproape 6 ani. 63. Cu toate acestea, România a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994, iar perioada anterioară acestei date iese de sub competenţa ratione temporis a Curţii. În plus, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de aproximativ 5 ani care s-a scurs de la intrarea în vigoare a Convenţiei referitoare la România, la 20 iunie 1994, chiar dacă va lua în considerare stadiul atins de procedură la data respectivă (vezi, de exemplu, cauza Humen contra Poloniei [GC], Cererea nr. 26.614/1995, paragrafele 58 - 59, 15 octombrie 1999).

b) Caracterul rezonabil al procedurii 64. Guvernul consideră că cerinţa de celeritate prevăzută în art. 6 alin. (1) din Convenţie nu a fost încălcată, având în vedere faptul că această cauză a fost examinată de 7 instanţe

28

succesive. Conform acestuia, cauza prezenta un anume grad de complexitate, întrucât se referea la un imobil naţionalizat şi, în consecinţă, impunea analizarea mai multor probleme: înscrierile în cartea funciară şi interpretarea diferitelor expresii folosite de lege în acest context, şi anume "naţionalizare cu titlu" şi "naţionalizare fără titlu". În plus, în acea perioadă au intervenit modificări legislative, ceea ce a făcut examinarea şi mai complexă. Invocând în această privinţă cauzele Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 32.967/1996, paragrafele 65 - 66, CEDO 2002-I) şi Constandache împotriva României (hotărâre citată anterior), precum şi faptul că în faţa fiecăreia dintre cele 7 instanţe procedura a avut o durată rezonabilă, Guvernul concluzionează în sensul respectării caracterului rezonabil al perioadei luate în considerare. În ceea ce priveşte conduita reclamanţilor, acesta consideră că retrimiterile succesive solicitate de părţi - inclusiv reclamanţii - pentru a angaja un avocat, a-şi pregăti apărarea sau pentru a cere intervenţia moştenitorilor, sunt la originea întârzierii de peste un an şi opt luni în soluţionarea cauzei. 65. Reclamanţii consideră că durata excesivă a procedurii se explică prin refuzul instanţelor de a tranşa fondul cauzei şi prin lipsa imparţialităţii şi a independenţei instanţelor supuse influenţei din partea autorităţilor. Ei precizează că pronunţarea publică a hotărârilor a fost amânată de mai multe ori. În ceea ce priveşte propria lor conduită, ei admit că au cerut amânarea procedurii, dar aceasta numai pentru că instanţa nu a citat corespunzător partea adversă şi că o procedură care s-a desfăşurat în absenţa uneia dintre părţi din motivul lipsei citării corecte este susceptibilă de anulare. 66. Curtea aminteşte faptul că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (vezi, printre multe altele, cauza Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/1996, paragraful 43, CEDO 2000-VII, şi cauza Hartman împotriva Republicii

29

Cehe, Cererea nr. 53.341/1999, paragraful 73, CEDO 2003-VIII). 67. În opinia Curţii, prezentul litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, întrucât este vorba, la început, de o simplă acţiune în revendicare imobiliară. 68. Curtea constată că Judecătoria Arad a fost sesizată în iunie 1993 şi a avut nevoie de 4 ani pentru a statua asupra cauzei, la 7 iunie 1997, după ce a refuzat, într-o primă etapă, să soluţioneze fondul cauzei. Or, tocmai datorită acestei întârzieri, bunul revendicat de reclamanţi a putut fi vândut unor terţi, ceea ce i-a obligat pe primii să îşi completeze acţiunea cu o cerere de anulare a vânzării. În afara de aceasta, din circumstanţele cauzei reiese că mai multe şedinţe de judecată au fost amânate din cauza lipsei citării corespunzătoare a părţilor, lipsă care nu se poate imputa reclamanţilor. În general, având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că reclamanţilor nu li se poate reproşa lipsa de diligenţă. 69. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a reţine că procesul reclamanţilor nu a respectat cerinţa duratei rezonabile. Aşadar se constată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie.

B. Imparţialitatea şi independenţa instanţelor 70. Reclamanţii invocă lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor, care ar fi fost influenţate de discursul politic din acea perioadă şi de influenţa personală a lui H.D., vedetă naţională. 71. Guvernul nu se pronunţă în legătură cu acest subiect. 72. Curtea constată că reclamanţii nu au avansat nici o precizare în sprijinul celor invocate. În afară de aceasta, examinând dosarul, Curtea nu decelează nici un element susceptibil să pună la îndoială imparţialitatea subiectivă sau obiectivă a instanţelor care au soluţionat cauza şi nici independenţa lor. 73. În consecinţă, plângerea este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în baza art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.

30

III. Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie 74. În conformitate cu art. 41 din Convenţie "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă păţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul material 75. Reclamanţii subliniază că apartamentul nr. 3, nerestituit încă, face parte dintr-un imobil conceput ca un ansamblu. În consecinţă, ei consideră că modul cel mai adecvat prin care statul ar putea repara prejudiciul material cauzat ar fi să le restituie şi acest apartament, întrucât le-au fost atribuite şi celelalte apartamente care compun imobilul. În cazul în care statul nu l-ar putea restitui, reclamanţii solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului. Ei precizează că imobilul în cauză este situat în centrul oraşului Arad, că apartamentul ocupă primul etaj al imobilului (260 m2) şi subsolul şi că subsolul este închiriat unor societăţi comerciale şi unui partid politic care şi-au stabilit acolo sediul. Reclamanţii au prezentat Curţii anunţul pe care soţii D. îl publicaseră în ziarul local şi care propunea vânzarea apartamentului cu 72.000 euro. Având în vedere clientela constituită deja în favoarea spaţiului comercial, reclamanţii solicită 150.000 euro cu titlul de prejudiciu material. În plus, ei solicită 50.000 euro cu titlul de despăgubire morală pentru neplăcerile cauzate prin mediatizarea excesivă a litigiului, în virtutea influenţei lui H.D., şi pentru frustrările cauzate de durata excesivă a procesului, cu încălcarea dreptului lor de proprietate asupra bunului. 76. Guvernul nu a formulat observaţii asupra acestui punct. 77. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a încălcării drepturilor reclamanţilor antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică, conform Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele încălcării. Dacă dreptul intern nu permite

31

decât ştergerea imperfectă a consecinţelor încălcării, art. 41 din Convenţie conferă Curţii prerogativa de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat încălcarea Convenţiei. În exercitarea acestei prerogative, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere; acest lucru este dovedit de adjectivul "echitabil" şi de partea din frază "dacă se constată". 78. Printre elementele luate în considerare de Curte, când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efective suferite drept consecinţă directă a încălcării invocate şi prejudiciul moral, adică repararea stării de nelinişte, a neajunsurilor şi a incertitudinilor rezultând din încălcare, precum şi alte prejudicii nepatrimoniale (vezi, între altele, cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, Cererea nr. 64.897/2001, paragraful 25, 10 noiembrie 2004). 79. În afară de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], Cererea nr. 35.382/1997, paragraful 29, CEDO 2000-IV). 80. Curtea consideră, în circumstanţele cauzei, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum dispune Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999, i-ar situa pe reclamanţi pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. 81. Dacă statul pârât nu va proceda la o atare restituire în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea hotărăşte că va trebui să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, o sumă echivalentă cu valoarea actuală a bunului. 82. În ceea ce priveşte valoarea despăgubirii, Curtea constată că reclamanţii nu au transmis un raport de expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului şi s-au limitat să prezinte preţul propus la vânzare în anul 2002. Pe de altă parte, Guvernul nu a formulat observaţii care să conteste afirmaţiile reclamanţilor.

32

83. Având în vedere informaţiile de care dispune Curtea privind preţurile pe piaţa imobiliară locală şi luând în considerare faptul că apartamentul respectiv este folosit în scopuri comerciale, Curtea estimează valoarea actuală a bunului la 80.000 euro. În schimb, Curtea constată că reclamanţii nu au prezentat nici un element de probă privind valoarea clientelei care s-ar fi constituit în favoarea spaţiului comercial şi respinge în consecinţă cererea lor referitoare la acest punct. 84. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor şi dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

B. Cheltuieli de judecată 85. Reclamanţii solicită, de asemenea, 2.000 euro pentru cheltuielile pretinse în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii, pe care le repartizează astfel: 1.030 euro pentru onorariile avocaţiale achitate între 1999 şi 2003 şi 970 euro pentru diverse cheltuieli (cheltuieli şi taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc.). 86. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive. 87. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. În speţă, Curtea constată că reclamanţii au prezentat facturile pentru onorariile de avocat achitate între 1999 şi 2003, facturi a căror valoare totală se ridică la 1.030 euro. În privinţa celorlalte cheltuieli, ele nu sunt prezentate decât parţial, reclamanţii nerepartizând detaliat toate sumele angajate pentru taxele judiciare, poştă, telefon şi fotocopii din ansamblul documentelor. Curtea va stabili, aşadar, în echitate o sumă corespunzătoare.

33

Curtea subliniază, de asemenea, că reclamanţilor nu li s-au restituit cheltuielile angajate în procedurile naţionale, întrucât instanţele interne au considerat că cererea de intervenţie a cumpărătorilor apartamentului nr. 3 era întemeiată şi că, în consecinţă, cheltuielile datorate reclamanţilor compensau cheltuielile pe care aceştia din urmă le datorau familiei D. Având în vedere elementele pe care le are la dispoziţie şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.600 euro, incluzând toate cheltuielile, şi o acordă reclamanţilor.

C. Majorări de întârziere 88. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în privinţa plângerii relative la atingerea dreptului de proprietate şi a duratei procedurii şi inadmisibilă pentru rest; 2. hotărăşte, cu 6 voturi contra unul, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie; 4. hotărăşte, în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor imobilul în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie; b) că, în lipsa restituirii în natură, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, sumele următoare, plus valoarea datorată cu titlu de impozit:

34

(i) 80.000 euro (optzeci mii euro) pentru prejudiciu material; (ii) 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1.600 euro (o mie şase sute euro) pentru cheltuieli;

c) că începând de la data expirării termenului respectiv şi până în momentul plăţii, sumele respective vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 5. respinge restul cererii de acordare a unei satisfacţii echitabile. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 21 iulie 2005, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din regulament.

Bostjan M. Zupancic,preşedinte

Vincent Berger,grefier

Notă: Hotărârea în cauza Străin este prima dintr-o serie de hotărâri ale CEDO în cauze privind încălcarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari de imobile naţionalizate cărora le-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâri irevocabile. Cu toate acestea, statul a vândut imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995, iar instanţele au refuzat să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu foştii chiriaşi, fără ca foştii proprietari să fi primit vreo despăgubire pentru această privare de proprietate. Hotărârea în cauza Străin a fost urmată de hotărârile CEDO în alte cauze similare: Păduraru (hotărârea din 1.12.2005), Porţeanu (hotărârea din 16.02.2006), Jujescu (hotărârea din 29.06.2006), Togănel şi Grădinaru (hotărârea din 29.06.2006), Radu (hotărârea din 20.07.2006), Rabinovici (27.07.2006).

35

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 1 decembrie 2005

în Cauza Păduraru împotriva României*)

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 514 din 14 iunie 2006

(Cererea nr. 63.252/00)

Definitivă la 1 martie 2006

Această hotărâre va rămâne definitivă în cazurile definite în art. 44 paragraful 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 10 noiembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 63.252/00 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Anatol Păduraru (reclamantul), a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul a susţinut în special că vânzarea apartamentelor sale unor terţi, vânzare ce a fost validată prin

36

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000 fără acordarea vreunei despăgubiri, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, susţinând că a fost privat de bunurile sale. 4. La data de 9 iunie 2004, Curtea (Secţia a doua) a hotărât să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 paragraful 3, aceasta a hotărât să unească admisibilitatea cu fondul cauzei. 5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 paragraful 1 din Regulamentul Curţii). Fiecare parte a transmis comentarii scrise referitoare la observaţiile celeilalte. 6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 paragraful 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 paragraful 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 paragraful 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 paragraful 1 din Regulament.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

7. Reclamantul s-a născut în anul 1922 şi locuieşte în Bucureşti. 8. La data de 20 august 1940, tatăl său a cumpărat un imobil situat în Bucureşti, intrarea Domneşti nr. 7, compus din două corpuri de clădire, A şi B, cuprinzând trei, respectiv două apartamente. 9. În anul 1950, statul şi-a apropriat imobilul, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950.

1. Acţiunea în revendicare a imobilului îndreptată împotriva statului 10. La data de 7 februarie 1996, reclamantul a sesizat comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Primăriei Bucureşti (Primăria) cu o cerere de restituire a întregului imobil în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a

37

unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului (Legea nr. 112/1995). 11. La data de 23 octombrie 1996, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărât că imobilele naţionalizate înainte de anul 1989, ale căror foşti proprietari au depus o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 sau care au sesizat instanţele cu o acţiune în revendicare, nu trebuiau vândute chiriaşilor decât după clarificarea situaţiei lor juridice. 12. La datele de 23 februarie şi 17 martie 1997, Primăria a vândut chiriaşilor două dintre apartamentele din corpul clădirii B şi terenurile aferente acestora în baza Legii nr. 112/1995. 13. La data de 20 martie 1997, reclamantul a introdus în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu Primăria, o acţiune în revendicare a întregului imobil. 14. Prin Sentinţa din 10 aprilie 1997, instanţa a admis acţiunea în revendicare şi l-a recunoscut pe reclamant ca proprietar al imobilului. Aceasta a considerat că tatăl reclamantului nu făcea parte din categoriile persoanelor cărora li se aplica Decretul nr. 92/1950, deoarece era exclus în mod expres de art. II din decretul respectiv. Instanţa a dispus ca Primăria să lase imobilul în posesia reclamantului. Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare şi a dobândit autoritate de lucru judecat. 15. La data de 16 aprilie 1997, Primăria a vândut foştilor chiriaşi apartamentul nr. 2 - unul din cele 3 apartamente ale corpului de clădire A al imobilului în litigiu - şi terenul aferent acestuia, în baza Legii nr. 112/1995. 16. Prin Dispoziţia din data de 22 iulie 1997 în executarea Sentinţei din data de 10 aprilie 1997, Primăria a dispus restituirea întregului imobil către reclamant. 17. La data de 17 septembrie 1997, reprezentanţii Primăriei şi reclamantul au semnat un proces-verbal de punere în posesie a acelei părţi din imobil ce nu făcuse obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate mai sus (paragrafele 12 şi 15 de mai sus). Aceştia au arătat că, pentru punerea în posesie a restului imobilului, este nevoie de anularea în prealabil a contractelor încheiate cu chiriaşii.

38

18. La data de 28 aprilie 1998, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 l-a informat pe reclamant că nu mai putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială din cauza restituirii imobilului, dispusă prin Sentinţa din 10 aprilie 1997. În anul 1999, Primăria l-a informat pe reclamant că are dreptul numai la despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, nu şi la restituirea imobilului.

2. Acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare 19. La data de 6 noiembrie 1997, Primăria a introdus în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii (paragrafele 12 şi 15 de mai sus). La data de 27 februarie 1998, reclamantul a formulat o cerere de intervenţie, solicitând, de asemenea, anularea contractelor respective. 20. Prin Sentinţa din 9 martie 1999, instanţa a respins capătul principal de cerere introdus de Primărie şi a admis în parte cererea de intervenţie a reclamantului. În paralel, instanţa a considerat ca valabil încheiate contractele referitoare la vânzarea apartamentelor, pe motiv că reclamantul nu a dovedit reaua-credinţă a părţilor contractante. În aceste condiţii, instanţa a considerat că reclamantul are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare pentru a compara titlul său de proprietate cu cele ale cumpărătorilor apartamentelor litigioase. 21. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinţe. Prin Decizia din 11 februarie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul reclamantului. Tribunalul a constatat că acesta nu a prezentat dovezi de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor şi a estimat că la momentul încheierii contractelor chiriaşii ar fi putut să creadă că statul era adevăratul proprietar al apartamentelor. Pentru a aprecia buna-credinţă a părţilor, instanţa a ţinut cont de faptul că reclamantul nu comunicase în mod expres Primăriei intenţia sa de a obţine restituirea imobilului. Instanţa a respins argumentul potrivit căruia acea comunicare a acţiunii

39

în revendicare putea fi considerată notificare, pe motiv că Sentinţa din 10 aprilie 1997 nu indica data exactă a introducerii cererii respective. De asemenea, instanţa a considerat că, prin diligenţe rezonabile, cumpărătorii nu aveau cum să aibă cunoştinţă de existenţa acţiunii în revendicare, introdusă de reclamant împotriva Primăriei. 22. Reclamantul a formulat recurs. Prin Hotărârea din 30 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului, considerând că acesta nu a dovedit reaua-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractelor. Aceasta a precizat că eventuala rea-credinţă a Primăriei nu atrăgea în mod implicit reaua-credinţă a cumpărătorilor. De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, la momentul vânzării, cumpărătorii nu cunoşteau şi nu aveau cum să cunoască prin diligenţe rezonabile faptul că statul nu era adevăratul proprietar al imobilului. În plus, instanţa a apreciat că cererea de restituire depusă de reclamant la Primărie în anul 1996 (paragraful 10 de mai sus) nu avea incidenţă asupra bunei-credinţe a cumpărătorilor, având în vedere că în 1999 Primăria îl informase pe reclamant că, în temeiul Legii nr. 112/1995, el nu avea dreptul decât la despăgubiri, nu şi la restituirea bunului.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. Evoluţia noţiunii de "titlu" al statului

1. Noţiunea de "titlu" de proprietate şi Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 23. În dreptul român, noţiunea de "titlu" desemnează actul juridic în virtutea căruia se dobândeşte un drept de proprietate, cum ar fi, de exemplu, vânzarea, donaţia, succesiunea sau legea naţionalizării şi aplicarea acesteia în practică prin actele autorităţilor administrative abilitate prin lege. Unul dintre decretele de naţionalizare aplicate pe scară largă în materie de imobile este Decretul nr. 92/1950, în virtutea

40

căruia numeroase imobile, identificate în listele anexate la decret şi care aparţineau unor foşti industriaşi, mari proprietari funciari, bancheri şi mari comercianţi, au fost naţionalizate. Art. II din decret excludea din domeniul său de aplicare imobilele ce aparţineau muncitorilor, funcţionarilor, micilor artizani, intelectualilor şi pensionarilor.

2. Definiţia "titlului" statului în lumina jurisprudenţei existente până la data de 2 februarie 1995 24. Într-o primă etapă, în lipsa unei legislaţii speciale care să reglementeze regimul juridic al imobilelor naţionalizate, instanţele s-au considerat competente să analizeze litigiile referitoare la aceste imobile, în special cele naţionalizate prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. În cadrul acestor litigii, instanţele naţionale s-au declarat competente să judece dacă dispoziţiile diferitelor decrete de naţionalizare respectau condiţiile de fond şi formă prevăzute de constituţiile în vigoare la momentul adoptării lor. În decursul acestei prime etape, privarea de proprietate ce rezultă dintr-o naţionalizare era considerată a fi efectuată "cu titlu" dacă decretele, Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte fuseseră respectate la data aproprierii.

3. Reviriment de jurisprudenţă: imposibilitatea instanţelor de a stabili existenţa unui titlu al statului 25. Într-o a doua etapă, consecutivă revirimentului de jurisprudenţă al Curţii Supreme de Justiţie din 2 februarie 1995, instanţele naţionale nu s-au mai considerat competente să analizeze aplicarea decretelor de naţionalizare şi să dispună restituirea imobilelor naţionalizate prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. Acestea au considerat că reglementarea situaţiei juridice a naţionalizărilor efectuate în aplicarea Decretului nr. 92/1950 prin raportare la dispoziţiile Constituţiei referitoare la dreptul de proprietate nu se putea face decât pe cale legislativă (vezi şi Hotărârea din cazul Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 252, paragraful 37).

41

4. Definiţia "titlului" statului prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (Hotărârea nr. 20/1996) 26. Într-o a treia etapă, statul a adoptat Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea către chiriaşi a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naţionalizate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora nu era posibilă decât dacă aceştia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriaşi sau dacă bunurile erau libere şi nu fuseseră închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiţii, foştii proprietari erau îndreptăţiţi să ceară despăgubiri. Prin Hotărârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autorităţile însărcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naţionalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deţinute în fapt de stat, adică în lipsa hotărârii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective. 27. Potrivit doctrinei, urmată de practica instanţelor naţionale, "titlul" statului, aşa cum este el definit în Hotărârea nr. 20/1996, implică existenţa unei dispoziţii legale care să permită naţionalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare în timpul naţionalizării unui bun este suficient pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, vol. I, p. 73; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 319 - 323; Hotărârea nr. 70/1998 a Curţii de Apel Ploieşti). În ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, era aşadar suficient ca un imobil naţionalizat în

42

temeiul său să fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind naţionalizat cu "titlu", independent de respectarea sau nerespectarea cerinţelor de fond şi formă impuse de acest decret la data naţionalizării.

5. Definiţia "titlului" statului în lumina Hotărârii Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 (Hotărârea nr. 11/1997) 28. După ce a vândut o parte a imobilelor considerate ca fiind naţionalizate "cu titlu" în baza Hotărârii nr. 20/1996, într-o a patra etapă, marcată prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, Executivul a modificat şi a completat definiţia imobilelor naţionalizate "cu titlu". Acesta a introdus o condiţie suplimentară: conform art. 1 alin. 2 din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerinţelor decretelor în vigoare la data respectivă. Aceeaşi hotărâre prevedea că: "(...) 4. Imobilele cu destinaţia de locuinţă care au fost trecute în proprietatea statului prin încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul statului sau în lipsa unor reglementări legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca trecute în proprietatea statului fără titlu şi nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995. 5. Imobilele ce nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 şi pentru care statul nu deţine titlu de proprietate valabil pot face obiectul unei cereri de restituire sau de despăgubire conform dreptului comun. (...)" 29. Conform doctrinei, confirmată de practica instanţelor naţionale, în baza Hotărârii nr. 11/1997 sunt considerate ca fiind naţionalizate "fără titlu" nu numai imobilele apropriate în fapt, ci şi cele apropriate fără respectarea cerinţelor legale impuse de decretul de naţionalizare (F. Baias, B. Dumitrache şi

43

M. Nicolae, citat mai sus, p. 74; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001, citată mai sus, p. 11; I. Adam, Drept civil, citată mai sus, p. 319; Hotărârea nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie). 30. Imobilele dobândite de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca naţionalizate "cu titlu" dacă cerinţele legale prevăzute de art. I paragrafele 1-5 şi de art. II din decret au fost respectate la data naţionalizării şi dacă la această dată persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era aceeaşi cu adevăratul proprietar.

6. Noua definiţie a "titlului" statului în lumina Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (Legea nr. 213/1998) 31. Art. 6 alin. (1) din această lege prevede următoarele: "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat." 32. După ce statul a vândut o parte din imobilele naţionalizate "cu titlu" în baza Hotărârii nr. 11/1997, Legea nr. 213/1998 a introdus o nouă condiţie de "valabilitate" a titlului statului: valabilitatea dreptului de proprietate al statului devine subordonată conformităţii decretului de naţionalizare şi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformităţi, statul nu avea titlu valabil şi, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului. În acest caz, fostul proprietar îl putea revendica în faţa instanţelor competente pentru a stabili "valabilitatea" titlului statului (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citat mai sus, p. 75; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr.

44

10/2001, citată mai sus, p. 16; I. Adam, Drept civil, citată mai sus, p. 324 - 330).

7. Poziţia contradictorie a instanţelor după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 în ceea ce priveşte "titlul" statului 33. Instanţele au admis acţiunile în revendicare introduse împotriva statului atunci când au considerat că decretul de naţionalizare fusese aplicat cu încălcarea condiţiilor enunţate de acesta (de exemplu, Hotărârea nr. 860/1999 a Curţii de Apel Cluj şi hotărârile nr. 1.184/2000 şi 1.787/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - aplicarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 în cazul unei persoane excluse de la aplicarea sa; hotărârile nr. 1.239/1999 şi 1.293/1999 ale Curţii de Apel Constanţa - nerespectarea formalităţilor administrative prevăzute de Decretul de naţionalizare nr. 223/1974). 34. În anumite cazuri, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât că, prin aplicarea noii condiţii introduse de Legea nr. 213/1998, anumite decrete de naţionalizare încălcau constituţiile în vigoare la momentul adoptării lor şi tratatele internaţionale la care România era parte. Astfel, prin Hotărârea nr. 46/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948; în Hotărârea nr. 2.078/2000, aceasta a considerat că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 din cauza caracterului său discriminatoriu; în Hotărârea nr. 2.434/2000, aceasta a considerat că decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 nu respectau dispoziţiile constituţiilor din 1952 şi 1965. Această practică a fost urmată de o parte a instanţelor [de exemplu, hotărârile Curţii de Apel Braşov nr. 1.246R/2000 şi 1.140R/1999 - publicate în M.M. Voicu şi M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991 - 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 342, care au constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 (în raport cu Constituţia din 1965); Hotărârea nr. 1.680/1998 a Curţii de Apel Bacău, publicată în M. Voicu, M. Popoacă, citată mai sus, p. 333].

45

35. În celelalte cazuri, Curtea Supremă de Justiţie, urmată de o altă parte a instanţelor, a considerat că Decretul nr. 223/1974 a reprezentat un "titlu valabil" al statului (hotărârile nr. 440/2003 şi 709/2003, Curtea Supremă de Justiţie; nr. 1R/2001, Curtea de Apel Târgu Mureş; nr. 761R/2001 şi 1.495R/2001, Curtea de Apel Braşov; nr. 2.062/1997 şi 715/1999, Curtea de Apel Ploieşti, publicate în M. Voicu şi M. Popoacă, citată mai sus, p. 355). 36. Mai mult, dacă în hotărârile nr. 3.696/2003 şi 4.009/2003 Curtea Supremă de Justiţie a considerat că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, aceasta a considerat, în schimb, în Hotărârea nr. 2.814/2004, că decretul respectiv reprezintă un titlu valabil al statului. 37. În ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, Curtea Supremă de Justiţie a considerat, în hotărârile nr. 1.424/2001, 1.945/2001 şi 46/2003, că acesta contravine Constituţiei din 1948, în timp ce, prin hotărârile nr. 1.005/2003 şi 634/2004, aceasta a considerat că decretul respectiv reprezintă un "titlu valabil" al statului.

B. Vânzarea bunului altuia şi acţiunea în revendicare introdusă de către adevăratul proprietar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

38. Când vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancţionează explicit vânzarea bunului altuia, care nu este reglementată într-un act normativ. Doctrina şi jurisprudenţa au estimat în mod constant că acest lucru nu priva adevăratul proprietar de dreptul său (de exemplu, Hotărârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotărârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel Bacău, publicată în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău în 1996, p. 18; Hotărârea nr. 486/1999 a Curţii de Apel Bacău). Într-adevăr, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul

46

nonproprietar şi cumpărător nu are efect obligatoriu decât în privinţa lor (res inter alios acta) şi nu în privinţa adevăratului proprietar; bunul nu este scos din patrimoniul adevăratului său proprietar, care continuă să dispună liber de acesta (de exemplu, Hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, Culegere de jurisprudenţă din anul 1994, p. 39). Soarta contractului depinde de buna- sau reaua-credinţă a părţilor contractante. Dacă părţile au fost de rea-credinţă la încheierea contractului, deoarece ele ştiau că vânzătorul nu era proprietarul bunului, doctrina şi jurisprudenţa consideră în general că această vânzare este o operaţiune speculativă, că ea are o cauză ilicită şi că, din aceste motive, este lovită de nulitate absolută (fraus omnia corrumpit) (de exemplu, Hotărârea nr. 419R/1994 a Curţii de Apel Galaţi, publicată în Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi, 1 iulie 1993 - 31 decembrie 1994, p. 84). Dacă părţile contractante sau cel puţin cumpărătorul au/a încheiat vânzarea de bună-credinţă şi dacă cumpărătorul avea convingerea că vânzătorul prezenta toate însuşirile cerute de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate (art. 1899 alin. 1 din Codul civil), contractul este lovit numai de nulitate relativă (de exemplu, Hotărârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 10 - 11/1993, p. 113; Hotărârea nr. 190/1979 a Tribunalului Judeţean Olt, publicată în Revista română de drept nr. 6/1980). Adevăratul proprietar nu poate cere anularea contractului, deoarece nu este parte la contract, însă el are posibilitatea de a-şi apăra dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în revendicare, dacă bunul se află în posesia cumpărătorului (de exemplu, Hotărârea nr. 279/1976 a Tribunalului Suprem, Culegere de jurisprudenţă, 1976, p. 81; Hotărârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 10 - 11/1993, p. 113; Hotărârea nr. 2.207/1967 a Tribunalului Suprem, pronunţată la data de 1 ianuarie 1967, publicată în Revista română de drept nr. 5/1968, p. 161; Hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotărârea nr. 197/1996 a

47

Curţii de Apel Bacău, publicată în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău în 1996, p. 18). 39. Doctrina şi jurisprudenţa definesc acţiunea în revendicare, care nu este reglementată de lege, ca o acţiune prin care proprietarul unui bun individual determinat care a pierdut posesia asupra acestuia în favoarea unui terţ încearcă să-şi recapete dreptul de proprietate asupra bunului şi să obţină posesia asupra acestuia faţă de terţul neproprietar. Revendicarea, ca acţiune petitorie imprescriptibilă, tinde să stabilească direct existenţa unui drept de proprietate al reclamantului; obţinerea posesiei nu este decât un efect accesoriu al acestei acţiuni. Instanţele române au estimat că este de ajuns ca în cursul unei proceduri în revendicare să se analizeze cele două titluri, cel al reclamantului şi cel al pârâtului, pentru ca unul dintre ei să fie declarat de instanţa sesizată ca fiind cel mai caracterizat (de exemplu, Hotărârea nr. 2.543/1996 a Curţii de Apel Ploieşti, publicată în M. Voicu, M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991 - 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 358; Hotărârea nr. 1.554/2000 a Curţii de Apel Cluj), din cauza vechimii sale, de exemplu, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar.

C. Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) şi evoluţia jurisprudenţei sub influenţa sa

1. Dispoziţiile legii 40. Noua lege consacră principiul restituirii în natură a imobilelor naţionalizate abuziv, cu câteva excepţii, dintre care cea referitoare la imobilele vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, introdusă de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, foştii proprietari au dreptul la despăgubiri. Dispoziţiile în materie ale Legii nr. 10/2001 prevăd următoarele:

48

Articolul 2 "(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi." Articolul 18 "Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: (...) d) imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului." Articolul 46 "(...) (2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă."

2. Poziţia Executivului în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001 41. La data de 18 aprilie 2003, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care consacră principiul stabilităţii raporturilor de proprietate prin păstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă imobile naţionalizate (în Decizia nr. 2.822/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că, dacă imobilul a fost vândut chiriaşilor şi dacă fostul proprietar nu obţinuse anularea contractului de vânzare-cumpărare, imobilul nu putea să-i fie restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001). 42. Hotărârea nr. 438/20031) era menită să menţină situaţia juridică a imobilelor deja vândute în temeiul Legii nr. 112/1995

49

şi preciza următoarele referitor la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: "Acele înstrăinări efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu deplina respectare a condiţiilor legii până la apariţia Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte. Însă înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a «valabilităţii titlului» (art. 6 din Legea nr. 213/1998, cu completările ulterioare), menţinerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate este condiţionată de dovedirea bunei-credinţe a dobânditorului la momentul înstrăinării."_____________ 1) Nota traducătorului: Hotărârea nr. 498/2003.

3. Poziţia instanţelor şi a doctrinei asupra aplicării şi efectelor Legii nr. 10/2001 43. Doctrina română şi instanţele naţionale cunosc cel puţin 5 interpretări diferite, adesea contradictorii, ale art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale efectelor lor (de exemplu: F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citată mai sus, p. 294; Discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-credinţă al unui imobil; respectiv R. Popescu, E. Dincă, Partea I, şi P. Perju, Partea a II-a, "Dreptul" nr. 6/2001, p. 5 şi 18; I. Adam, Legea nr. 10/2001, citată mai sus, p. 9; D. Chirica, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu valabil de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, "Dreptul" nr. 8/2002, p. 59). 44. Jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme de Justiţie a respins ca inadmisibile acţiunile în revendicare a imobilelor naţionalizate, introduse de fostul proprietar împotriva statului sau împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (de exemplu, hotărârile nr. 1.856/2003, 2.601/2003,

50

2.810/2003, 3.164/2004, 4.705/2004, 4.109/2003, 3.702/2003, 1.400/2004; 1.426/2004 şi nr. 3.652/2004). 45. Într-o serie de decizii mai recente, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului, indicând faptul că validarea de către instanţe a vânzării bunului altuia consolida ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, un asemenea efect fiind inerent contractului de vânzare şi neputând fi anulat prin compararea titlurilor concurente asupra aceluiaşi bun (hotărârile nr. 3.962/2003, 4.229/2003, 5.555/2003 sau nr. 5.395/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie). 46. În alte decizii Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile în revendicare introduse împotriva cumpărătorului, aplicând teoria aparenţei în drept (de exemplu, hotărârile nr. 4.268/2002, 2.685/2003 şi nr. 634/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie), fără a explica în ce constă eroarea comună şi invincibilă şi care era diferenţa dintre aceasta şi simpla bună-credinţă a cumpărătorului (în Hotărârea nr. 709/2003, Curtea Supremă de Justiţie a constatat eroarea "publică" a cumpărătorilor în momentul vânzării, deoarece aceştia au considerat, în momentul vânzării, că statul era adevăratul proprietar al imobilului; de asemenea, potrivit Curţii Supreme de Justiţie, cumpărătorii au fost de bună-credinţă, deoarece au crezut că statul este adevăratul proprietar. Dimpotrivă, în Hotărârea nr. 132/2004 Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să aplice aceeaşi teorie, deoarece cumpărătorul nu a dovedit existenţa erorii comune şi invincibile). 47. În mai multe rânduri, considerând că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era aplicabil în procedurile introduse înainte ca această dispoziţie să fie adoptată, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar împotriva cumpărătorului, prevalându-se de buna-credinţă a cumpărătorului (de exemplu, hotărârile nr. 1/2003, 4.894/2003 şi nr. 3.835/2003). Aceasta a considerat şi că nulitatea absolută a vânzării constituia o premisă indispensabilă a admiterii

51

acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului (Hotărârea nr. 439/2003). 48. În alte hotărâri, Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare datorită bunei-credinţe a cumpărătorului, fără a face trimitere la Legea nr. 10/2001 (de exemplu, hotărârile nr. 759R/2001 a Curţii de Apel Braşov; nr. 470/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmată prin Hotărârea nr. 2.702/2002 a Curţii Supreme de Justiţie; nr. 3.787/2003, 3.737/2003 şi nr. 555/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie).

D. Buna-credinţă, definiţie şi sarcina probei

49. Buna-credinţă reprezintă, conform definiţiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Astfel, în Hotărârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că buna-credinţă constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului şi că aceste două condiţii sunt îndeplinite în speţă. 50. Reaua-credinţă a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplineşte un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în acelaşi timp deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu şi I. Urs, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985). 51. O parte a instanţelor naţionale a considerat că trebuie să i se ceară cumpărătorului să facă dovada că a îndeplinit diligenţe rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului. Pentru alte instanţe, buna-credinţă ar trebui să fie prezumată şi obligaţia de a face dovada relei-credinţe îi revine celeilalte părţi. Jurisprudenţa constantă nu indică, aşadar, nici cui îi aparţine obligaţia de a proba buna-credinţă, nici care sunt circumstanţele pe care trebuie să le dovedească cel care o contestă.

52

52. Prin Hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis acţiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naţionalizat, considerând că reaua-credinţă a cumpărătorului "nu părea să poată fi pusă la îndoială, dat fiind (...) că acesta ştia sau că ar fi putut şti că imobilul risca să fie revendicat de către foştii proprietari, că ar fi putut sau chiar că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obţinerii bunului său şi că pasivitatea sa îi este imputabilă". Aceeaşi instanţă a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - că era de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriaşul să nu îndeplinească diligenţele rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a bunului. În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 - că dobânditorul ar fi trebuit să verifice, cel puţin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acţiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fără de care buna sa credinţă putea fi pusă la îndoială. În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că lipsa de informare sau ignoranţa cumpărătorului în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului. 53. Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremă de Justiţie a indicat că lipsa diligenţei din partea unui chiriaş în vederea cunoaşterii situaţiei imobilului pe care avea să-l dobândească era lipsită de consecinţe în plan juridic. În alte hotărâri instanţa supremă a aplicat principiul enunţat la art 1899 alin. 2 din Codul civil, conform căruia buna-credinţă este prezumată, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenţie demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naţionalizat (de exemplu, hotărârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 şi nr. 4.229/2003).

ÎN DREPT

53

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie

54. Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentelor sale unor terţi, validată prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, a încălcat, în lipsa oricărei despăgubiri, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii

55. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul 56. După o amplă expunere, însoţită de numeroase referinţe la doctrină şi jurisprudenţă, cu soluţii date în dreptul român în cazul vânzării bunului altuia şi al acţiunii în revendicare, introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, Guvernul consideră că reclamantul, căruia dreptul de

54

proprietate i-a fost recunoscut prin Sentinţa din 10 aprilie 1997, ar trebui să introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor care sunt în posesia apartamentelor vândute. Astfel, ar avea posibilitatea de a-şi confirma dreptul de proprietate faţă de cumpărători prin intermediul unei comparări a titlurilor şi, pe cale de consecinţă, de a obţine posesia asupra bunului. Guvernul presupune că, în eventualitatea unei asemenea proceduri, reclamantul ar aduce ca dovadă a dreptului său de proprietate contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 august 1940 de către tatăl său, al cărui succesor este. Cât despre terţii cumpărători, ei ar invoca existenţa contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 23 februarie, 17 martie şi 16 aprilie 1997, a căror valabilitate a fost recunoscută prin Decizia din 30 mai 2000. Instanţa ar avea de analizat caracteristicile celor două titluri şi să decidă care dintre ele prevalează. În speţă, consideră Guvernul, titlul reclamantului provine de la autorul iniţial, care obţinuse bunul prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 august 1940 înainte de naţionalizare, pe când titlul cumpărătorului provine de la un autor nonproprietar, după cum a confirmat Sentinţa din 10 aprilie 1997. 57. Guvernul indică, de asemenea, că jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii (de scurtă durată, între 10 şi 20 de ani), în următoarele condiţii: a) cumpărătorul era de bună-credinţă la încheierea contractului; b) s-a scurs un termen între 10 şi 20 de ani de la încheierea contractului; c) există un just titlu (în acest caz un contract cu nonproprietarul poate fi considerat drept just titlu); d) posesia este utilă şi neviciată. Or, acesta consideră că în speţă terţii cumpărători nu îndeplinesc condiţia bunei-credinţe. De asemenea, Guvernul consideră că buna-credinţă nu poate avantaja una dintre părţi decât în cadrul unei acţiuni în revendicare în care niciuna dintre părţi nu poate aduce un titlu

55

de proprietate, caz în care partea care are câştig de cauză este cea care va dovedi posesia cea mai caracterizată. Guvernul conchide că numai buna-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu statul nonproprietar, fără condiţia suplimentară a unei posesii utile şi/sau a erorii comune şi invincibile (error communis facit jus), nu are nici o semnificaţie din punctul de vedere al obţinerii proprietăţii asupra bunului vândut. 58. De asemenea, Guvernul indică faptul că, potrivit unei doctrine şi unei practici minoritare şi constant criticate, teoria aparenţei ar putea fi aplicată în cazul vânzării bunului altuia (error communis facit jus). Condiţiile care impun aplicarea acestui principiu sunt: a) existenţa unei erori comune (împărtăşită de public) şi invincibile (de care nimeni nu se poate îndoi, dând dovadă de toată prudenţa sa); b) buna-credinţă a cumpărătorului; c) caracterul oneros al actului. Or, după opinia Guvernului, în materie imobiliară, cel care este de bună-credinţă şi tratează cu un nonproprietar nu poate obţine proprietatea bunului decât dacă a exercitat posesia o perioadă lungă de timp, cuprinsă între 10 şi 20 de ani. Doctrina a precizat că teoria proprietarului aparent fondată pe principiul error communis facit jus, fără a adăuga nimic la condiţia de bună-credinţă, are ca efect crearea imediată a unui drept de proprietate în favoarea terţului cumpărător, ceea ce duce la încălcarea dispoziţiilor general recunoscute ale Codului civil în materie de uzucapiune. În plus, în cadrul unei acţiuni în revendicare prin care adevăratul proprietar acţionează pentru a face să înceteze deposedarea abuzivă, iar terţul cumpărător invocă numai buna-credinţă şi aparenţa în drept, adevăratul proprietar este cel care va avea câştig de cauză (certat de damno vitando). 59. În concluzie, Guvernul consideră că o procedură care constată buna-credinţă a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are niciun efect asupra existenţei dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. Hotărârile care nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului

56

în speţă şi nici nu au diminuat şansele acestuia de a obţine posesia bunului în urma introducerii unei acţiuni în revendicare. Constatarea bunei-credinţe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului şi nici confirmarea titlului cumpărătorului faţă de adevăratul proprietar.

b) Reclamantul 60. Reclamantul subliniază că, în Sentinţa sa rămasă definitivă din 10 aprilie 1997, judecătoria a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizării bunului său şi deci legitimitatea sa ca proprietar. 61. El consideră că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unitare în ceea ce priveşte litigiile dintre proprietari şi cumpărători. În plus, cerându-i să introducă o nouă acţiune împotriva cumpărătorilor, i se impune o sarcină excesivă, dată fiind insecuritatea juridică a unui sistem în care autoritatea hotărârilor judecătoreşti nu este respectată şi în care a fost adoptată o legislaţie contradictorie care dă naştere unei jurisprudenţe contradictorii. Reclamantul susţine că reaua-credinţă a statului reiese din participarea acestuia la acţiunea în revendicare şi din faptul că, în conformitate cu Hotărârea nr. 11/1997, vânzările ar fi fost suspendate. El adaugă că reaua-credinţă a cumpărătorilor reiese, pe de o parte, din faptul că îl cunosc şi că erau la curent cu intenţia sa de a recupera imobilul şi, pe de altă parte, din faptul că ei cunosc istoria imobilelor naţionalizate şi contextul noii legislaţii, precum şi toate litigiile publice referitoare la restituirea lor. 62. Reclamantul subliniază, de asemenea, că nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta era favorabilă cumpărătorilor şi le consolida poziţia faţă de cea a fostului proprietar.

2. Aprecierea Curţii

63. În speţă, Curtea consideră că trebuie făcută o distincţie între situaţia apartamentului nr. 2 din corpul de clădire A,

57

vândut la data de 16 aprilie 1997, adică după admiterea acţiunii în revendicare introduse de reclamant împotriva statului, şi situaţia celorlalte două apartamente care constituie corpul de clădire B, vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997, adică înainte de introducerea acţiunii respective.

a) Apartamentul nr. 2 din corpul de clădire A ("apartamentul nr. 2") (i) Asupra existenţei bunului 64. Un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziţii. Noţiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001-VIII). 65. În speţă, Curtea reţine că reclamantul a introdus o acţiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării întregului său imobil şi pentru a obţine restituirea acestuia. În Sentinţa sa din 10 aprilie 1997, rămasă definitivă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că bunul litigios fusese naţionalizat prin încălcarea Decretului nr. 92/1950, a statuat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim şi a obligat statul să restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Această sentinţă era opozabilă statului, singurul subiect de drept care putea să se pretindă în mod legitim proprietarul bunului în acel moment şi care a fost obligat să-l repună pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului recunoscut astfel cu efect retroactiv nu era revocabil.

58

De altfel, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, Guvernul recunoscând în mod explicit că reclamantul a rămas proprietar, întemeindu-şi apărarea pe această ipoteză. Drept care, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. (ii) Asupra existenţei unei ingerinţe 66. Curtea observă că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat că naţionalizarea imobilului reclamantului a fost ilegală şi a obligat statul, în posesia căruia se afla atunci imobilul, să-l restituie reclamantului. Or, după 6 zile de la această sentinţă, statul a vândut apartamentul nr. 2 chiriaşului. 67. Guvernul pretinde că vânzarea de către stat a apartamentului nr. 2 nu a adus nicio atingere dreptului de proprietate al reclamantului, care continuă să fie proprietar şi are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorului pentru a redobândi posesia asupra bunului. 68. În primul rând, Curtea consideră că în speţă nu este vorba de o simplă vânzare a bunului altuia, dar că această vânzare a survenit cu încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului. Astfel, deşi Sentinţa din 10 aprilie 1997 a recunoscut retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului şi a obligat statul să-l repună în posesia imobilului, la data de 16 aprilie 1997 statul a vândut imobilul chiriaşului. Nu se poate şti cu certitudine dacă la data de 16 aprilie 1997 Sentinţa din 10 aprilie 1997 avea un caracter definitiv. Aşadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligaţie morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecţie a ordinii publice (Zwierzyński împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu după ce a fost obligat să-l restituie reclamantului şi fără a arăta nici cea mai mică opoziţie faţă de sentinţă, de exemplu prin declararea apelului, înseamnă a nega activitatea instanţelor.

59

69. În al doilea rând, argumentul Guvernului trebuie respins şi pentru că reclamantul nu mai are niciun mijloc de a redobândi posesia asupra apartamentului său. Astfel, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, aşa cum este ea reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003 şi confirmată de Curtea Supremă de Justiţie (paragrafele 41 şi 42 de mai sus), nu poate avea ca efect restituirea în natură a imobilului, dat fiind faptul că instanţele au refuzat să anuleze contractele de vânzare-cumpărare. În ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor, trebuie menţionat faptul că aceasta este, în dreptul român, imprescriptibilă (paragraful 39 de mai sus). Aşadar, reclamantul nu era obligat să o introducă imediat după respingerea acţiunii în anulare. Ar fi un lucru excesiv să i se impună o asemenea obligaţie pentru perioada cuprinsă între respingerea definitivă a acţiunii în anulare a vânzării, adică 30 mai 2000, şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică 14 februarie 2001, având în vedere cele două proceduri declanşate anterior şi efortul uman şi financiar pe care le-au presupus. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai poate introduce o acţiune în revendicare a apartamentului, deoarece jurisprudenţa constantă a celei mai înalte instanţe a statului consideră că o asemenea acţiune trebuie respinsă ca inadmisibilă (paragraful 44 de mai sus). Chiar presupunând că ar fi putut introduce o asemenea acţiune, şansele sale de succes ar fi fost cel mult incerte, deoarece Curtea Supremă de Justiţie respinge în mod sistematic acţiunile în revendicare atunci când constată buna-credinţă a cumpărătorilor (paragrafele 45 - 48 de mai sus). 70. Din cele de mai sus reiese că, vânzând unui terţ apartamentul pe care ar fi trebuit să-l restituie reclamantului, statul l-a privat pe acesta de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franţei, Hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-I, p. 164, § 54). 71. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului

60

de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului că s-a pronunţat în acest sens o sentinţă rămasă definitivă, constituie fără nicio îndoială o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului. (iii) Asupra justificării ingerinţei 72. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa constatată de Curte a încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 73. Aşa cum a precizat deja în mai multe rânduri, Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie conţine trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (...). Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia dintre ele se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă" (James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29 - 30, § 37). 74. Pentru a stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci şi să se treacă dincolo de aparenţe şi să se analizeze realităţile situaţiei litigioase. Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective", trebuie cercetat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere de fapt (Brumărescu, citată mai sus, § 76). 75. Curtea relevă că situaţia creată de jocul combinat al vânzării apartamentului, al Deciziei Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, care a refuzat să anuleze vânzarea apartamentului, şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în urma căreia jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme de Justiţie a negat posibilitatea redobândirii posesiei asupra imobilelor vândute unor terţi de bună-credinţă, a avut ca efect privarea

61

reclamantului de beneficiul acelei părţi din Hotărârea din 10 aprilie 1997 care stabilea dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 2, împiedicându-l să dobândească posesia. Este adevărat că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea analizează neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din perspectiva primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 40, 7 mai 2002, Jasiūnienė împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, § 45, 6 martie 2003, şi Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 80, 2 martie 2004). Totuşi, în speţă, pe de o parte, la momentul vânzării, hotărârea nu avea un caracter executoriu şi, pe de altă parte, nu este vorba de o simplă neexecutare, ci de vânzarea bunului către un terţ. În urma acestei vânzări, cel interesat nu mai avea posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moştenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că această situaţie a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 76. O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii. 77. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală (latridis, citată mai sus, § 58). Principiul legalităţii implică şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, § 42, şi Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110). Cu toate acestea, Curtea deţine o competenţă limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern (Hkansson şi Sturesson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).

62

78. Curtea observă că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul situaţiei bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate (paragrafele 26 - 30 de mai sus) şi că nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea aşadar un titlu. De altfel, nici reclamantul şi nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat fără titlu valabil avea, la momentul faptelor, o bază legală. 79. În speţă, Curtea reţine, asemenea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în Sentinţa sa din 10 aprilie 1997, că la momentul vânzării statul nu avea un titlu asupra apartamentului nr. 2 şi că ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu. 80. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea conchide că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsită de bază legală şi, prin urmare, că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

b) Cele două apartamente ce formează corpul de clădire B al imobilului ("clădirea B") (vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997) (i) Asupra existenţei bunului 81. În ceea ce priveşte clădirea B, reclamantul a introdus acţiunea sa în revendicare la data de 20 martie 1997, adică după ce această parte a bunului a fost vândută fostului chiriaş. Aşadar, trebuie cercetat dacă reclamantul dispunea totuşi de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Trebuie observat că, în Sentinţa sa definitivă din 10 aprilie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că întregul imobil revendicat de către reclamant fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, a apreciat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim al acestui imobil şi a dispus restituirea lui, aşadar inclusiv a clădirii B. Dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra clădirii B nu era revocabil.

63

82. Desigur, pe de o parte, această recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a făcut în detrimentul celorlalţi subiecţi de drept, mai exact al cumpărătorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim că sunt proprietarii bunurilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare în faţa instanţelor naţionale, pe de altă parte, reclamantul nu a intrat în posesia clădirii B în urma Sentinţei din 10 aprilie 1997 (paragraful 17 de mai sus). În aceste împrejurări, "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea B în natură de către cumpărători. Trebuie aşadar analizat dacă acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004). 83. Este incontestabil şi, de altfel, necontestat că interesul reclamantului de a i se restitui apartamentele în natură este un interes patrimonial. 84. Curtea consideră că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de stat, şi, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor. În primul rând, aşa cum a arătat Guvernul (paragrafele 57 şi 58 de mai sus), cu excepţia circumstanţelor excepţionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară şi o jurisprudenţă foarte rară, aparenţa în drept), o jurisprudenţă constantă admitea, până în anul 2001, o acţiune în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credinţă, al bunului altuia. Aşadar, reclamantul putea spera în mod legitim la concretizarea interesului său patrimonial în urma admiterii unei eventuale acţiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce priveşte recunoaşterea acestui interes de către stat, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi

64

păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept. Trebuie menţionat că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor, cum este cazul clădirii B, şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului. 85. În opinia Curţii, aceste elemente dovedesc faptul că reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Öneryildiz împotriva Turciei [MC], nr. 48.939/99, § 129, CEDO 2004-XI, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, § 105 in fine, CEDO 2000-I). 86. De altfel, dreptul reclamantului asupra clădirii B nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Mai mult, Guvernul recunoaşte în mod explicit că reclamantul a rămas proprietarul acesteia şi îşi întemeiază apărarea pe această ipoteză. 87. În consecinţă, Curtea apreciază că reclamantul avea asupra apartamentelor un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. (ii) Natura pretinsei încălcări 88. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care tinde în principal să protejeze individul împotriva oricărei atingeri a dreptului său de proprietate de către stat, poate să implice şi obligaţii pozitive care să impună unui stat adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, citată mai sus, § 143; Öneryildiz, citată mai sus, § 134, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII). 89. Ea reafirmă faptul că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Kopecký, citată mai sus, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea

65

bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilităţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă (James şi alţii, citată mai sus, p. 32, § 46, şi Fostul rege al Greciei şi alţii, § 87, hotărâri citate mai sus). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificările atât de fundamentale ale sistemului unei ţări, cum ar fi tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale la scară mare (Broniowski, citată mai sus, § 149). 90. Acest lucru nu înseamnă că atitudinea autorităţilor naţionale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, atunci când ele nu-şi respectă obligaţiile ce decurg din Convenţie. 91. Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea trebuie să facă o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenţie faptului că Convenţia are drept scop apărarea drepturilor "concrete şi efective". Ea trebuie să meargă dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Astfel, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale (Kopecký, citată mai sus, § 37), atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă (vezi Beyeler, citată mai sus, §§ 110 in fine, 114 şi 120 in fine, Broniowski, citată mai sus, § 151, Sovtransavto Holding, citată mai sus, §§ 97 - 98, Novoseletskiy împotriva Ucrainei, nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blücher împotriva Republicii Cehe, nr. 58.580/00, § 57,11 ianuarie 2005, şi O.B.

66

Heller, A.S. împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 55.631/00, 9 noiembrie 2004). 92. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowski, citată mai sus, § 151). 93. Mai mult, este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcină a Curţii este să analizeze dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (vezi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, nr. 56.849/00, § 37, 29 iunie 2004, şi Zhovner împotriva Ucrainei, nr. 56.848/00, § 35, 29 iunie 2004). (iii) Respectarea obligaţiei pozitive de către stat α) Incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate şi de coerenţă a legislaţiei aplicabile şi consecinţele sale pentru reclamant 94. Curtea observă că, pentru a defini situaţia în care se află reclamantul, în dreptul român par esenţiale mai multe noţiuni, şi anume "titlul" statului, "vânzarea lucrului altuia", "buna-credinţă" a cumpărătorului, "acţiunea în revendicare" şi "aparenţa în drept". În afara noţiunii de "titlu" al statului, definită în mod diferit în diversele acte normative succesive, şi a celei de "bună-credinţă", definită de Codul civil, însă interpretată şi aplicată diferit în practică, celelalte trei noţiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrină şi sunt aplicate printr-o jurisprudenţă ce nu este

67

întotdeauna constantă (paragrafele 38, 39, 49 - 53, 57 şi 58 de mai sus). 95. În ceea ce priveşte "titlul" statului, Curtea observă că practica instanţelor naţionale nu este constantă atunci când trebuie să decidă, de exemplu, dacă Decretul nr. 92/1950 sau Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituţiile în vigoare la momentul aplicării lui şi putea să constituie aşadar un "titlu" al statului (paragrafele 33 - 37 de mai sus). Această lipsă de coerenţă se referă nu numai la posibilitatea instanţelor de a analiza titlul statului şi interpretările diferite şi chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în această chestiune de drept, ci şi la modalitatea în care Guvernul a definit această noţiune: dacă iniţial "titlul" a fost înţeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificările succesive ale legislaţiei. Or, Curtea observă că această evoluţie normativă a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foştilor proprietari, aşa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulării sale (paragrafele 23 - 32 de mai sus). Acest lucru era susceptibil să ducă, de exemplu, la ideea că imobilele vândute deoarece erau considerate ca "naţionalizate cu titlu" în momentul vânzării lor să fie, de fapt, preluate "fără titlu", conform interpretărilor ulterioare date de Guvern, ceea ce a constituit, fără îndoială, sursa situaţiilor conflictuale atunci când două persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil: pe de o parte, foştilor chiriaşi li s-a acordat prin lege dreptul de a dobândi proprietatea asupra bunurilor pe care le ocupau şi, pe de altă parte, foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile în urma acţiunilor în revendicare imobiliară admise de instanţele naţionale prin hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ce au fost ulterior imposibil de executat. 96. Este de netăgăduit faptul că numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cum sunt şi cele introduse de reclamant în speţa de faţă, îşi au originea în această incertitudine şi că instanţele au fost chemate să soluţioneze astfel de litigii, deşi nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil şi de

68

coerent. În această privinţă trebuie constatat, pe de o parte, că erau posibile multiple interpretări juridice ale noţiunii de "titlu" al statului şi, pe de altă parte, că noţiunile de "bună-credinţă" a cumpărătorului, de "aparenţă în drept", precum şi legăturile acestora cu acţiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiaşi chestiuni de drept prezentate în faţa diferitelor instanţe naţionale (paragraful 51 de mai sus). 97. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001 jurisprudenţa stabilise că în caz de vânzare a bunului altuia, acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă era admisibilă, exceptându-se circumstanţele excepţionale, în urmă unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu. Aparenţa în drept, nici ea reglementată şi, conform Guvernului, contestată de majoritatea autorilor, era interpretată şi subordonată nu numai bunei-credinţe a cumpărătorului, ci şi existenţei unei erori comune şi invincibile (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de mai sus). Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepţiile par să fi devenit regulă, iar Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile în revendicare fie reţinând doar buna-credinţă a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul se prevalase de buna-credinţă a cumpărătorului prin Legea nr. 10/2001, fie apreciind ca aplicabilă aparenţa în drept interpretată într-un sens larg, fără a face o distincţie clară între eroarea comună şi invincibilă şi buna-credinţă (paragrafele 46 - 48 de mai sus). În plus, în mai multe rânduri Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilităţii vânzării bunului altuia ar fi consolidat ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect care nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor (paragraful 45 de mai sus). 98. Curtea a statuat deja că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu

69

autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale şi că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuşi, în speţă, trebuie menţionat că nici măcar Curtea Supremă de Justiţie nu avea o jurisprudenţă unitară asupra chestiunilor de drept aflate în discuţie. Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 97) şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. 99. În concluzie, Curtea consideră că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică. ß) Consecinţele incertitudinii juridice generale asupra reclamantului 100. Mecanismul cererilor individuale prevăzut la art. 34 (fostul articol 25) din Convenţie exclude cererile introduse pe calea actio popularis. Cererile trebuie aşadar să fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei încălcări a uneia sau mai multor dispoziţii ale Convenţiei ori în numele lor. Asemenea persoane trebuie să poată demonstra că au fost direct afectate de măsura incriminată (vezi, de exemplu, Hotărârea Open Door şi Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 22, § 44, şi Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 52, CEDO 2000-VII). 101. În consecinţă, Curtea trebuie să analizeze cum s-a repercutat acest climat general de incertitudine în cazul reclamantului.

1. Vânzarea apartamentelor din clădirea B

70

102. Curtea observă că la data de 7 februarie 1996 reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului. Mai mult, la data de 23 octombrie 1996 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti a decis că imobilele pentru care a fost depusă o cerere de restituire nu vor fi vândute decât după clarificarea situaţiei lor juridice (paragraful 11 de mai sus). În fine, la 4 februarie 1997 a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, care modifică noţiunea de "titlu" al statului. Apartamentele au fost vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997. 103. Or, având în vedere Hotărârea din 23 octombrie 1996 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, apartamentele n-ar fi trebuit vândute decât după clarificarea situaţiei lor juridice, adică după verificarea valabilităţii titlului statului. Aceasta presupunea, conform Hotărârii Guvernului nr. 11/1997, ca autoritatea administrativă însărcinată cu aplicarea Legii nr. 112/1995 să verifice, printre altele, dacă tatăl reclamantului nu era exclus de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 în virtutea art. II din acesta, aşa cum a procedat judecătoria prin Sentinţa din 10 aprilie 1997. Nu erau necesare consideraţii juridice complexe, cum ar fi aprecierea conformităţii decretului cu Constituţia din 1948, ci doar simpla verificare a unui fapt, care ar fi putut fi efectuată cerându-i-se reclamantului să aducă dovezile pertinente. Guvernul nu a furnizat niciun document de natură să dovedească faptul că autorităţile administrative ar fi verificat astfel existenţa unui titlu al statului în momentul vânzării. Faptul că statul nu a îndeplinit diligenţele necesare pentru a stabili situaţia juridică a imobilului în litigiu reiese şi din aceea că a vândut apartamentul nr. 2 după numai 6 zile de la pronunţarea sentinţei care dispunea ca statul să restituie apartamentul reclamantului. În plus, cu toate că prin Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti din 22 iulie 1997 s-a dispus restituirea întregului imobil, autorităţile par să îşi fi dat seama abia în momentul punerii în posesie că se află în imposibilitatea

71

de a pune reclamantul în posesia celor 3 apartamente pe care le vânduseră în prealabil. 104. Este foarte probabil ca modificarea noţiunii de "titlu" al statului şi noua cerinţă legală introdusă de Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, referitoare la respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, la data la care statul şi-a apropriat bunul să fi influenţat comportamentul autorităţilor, care se pare că nu au dispus de timpul necesar pentru a-şi schimba practicile administrative. Într-adevăr, dacă pentru a verifica "titlul" statului, aşa cum este el definit prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, ar fi fost de ajuns să consulte listele anexate la Decretul nr. 92/1950 (paragraful 27 de mai sus), imobilul fiind considerat ca naţionalizat "cu titlu" dacă ar fi figurat pe aceste liste, noua cerinţă legală introdusă prin Hotărârea nr. 11/1997 presupunea demersuri suplimentare: administraţia era obligată să verifice, pe de o parte, dacă există identitate între persoana care figura ca proprietar pe listele întocmite pentru aplicarea decretului şi adevăratul proprietar la data naţionalizării şi, pe de altă parte, dacă adevăratul proprietar nu a fost exclus de la aplicarea decretului prin prevederile art. II din acesta. Or, pentru aceasta era absolut necesar ca autorităţile să intre în contact cu foştii proprietari sau cu moştenitorii lor - care ar fi putut formula cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 -, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă. 105. Cu siguranţă, este obligaţia statului să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenţiei. Rezultă că vânzarea, în speţă, de către stat a apartamentelor imobilului în litigiu înainte ca o instanţă sau o autoritate administrativă să fi hotărât asupra cererii de restituire, introdusă de reclamant în temeiul unei legi speciale ce viza repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari în timpul regimului comunist, nu pare deloc să fi fost justificată în circumstanţele speţei. 106. Curtea nu consideră că este nerezonabil să aprecieze că acţiunile autorităţilor administrative în cauză s-au datorat, cel

72

puţin în parte, incertitudinii generale în privinţa definiţiei "titlului" statului (paragraful 95 de mai sus).

2. Acţiunea în anulare a vânzării şi aprecierea bunei-credinţe a cumpărătorilor 107. Curtea observă că instanţele naţionale sesizate de reclamant printr-o cerere în anulare a titlurilor concurente deţinute de terţi asupra bunului ce îi fusese restituit s-au prevalat de buna-credinţă a cumpărătorilor, dar fără să stabilească o diferenţă între situaţia juridică a apartamentelor din clădirea B, vândute înainte de introducerea acţiunii în revendicare, şi cea a apartamentului nr. 2 din clădirea A, vândut după 10 aprilie 1997, dată la care acţiunea în revendicare a reclamantului fusese admisă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În cele două situaţii ele au aplicat prezumţia de bună-credinţă şi au considerat că, chiar dacă ar fi îndeplinit diligenţele rezonabile, cumpărătorii nu ar fi putut să ştie că statul nu era adevăratul proprietar. 108. Curtea nu are obligaţia să definească noţiunea de "bună-credinţă" în dreptul român şi nici să analizeze buna-credinţă a cumpărătorilor în speţă. Curtea reaminteşte că singura sa obligaţie, conform art. 19 din Convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor ce rezultă din Convenţie pentru părţile contractante. În special, Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor interne. Interpretarea legislaţiei interne incumbă în primul rând autorităţilor naţionale şi în special instanţelor (vezi în special Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I). 109. Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanţele trebuie să le rezolve, însă consideră că această complexitate s-a datorat, cel puţin în parte, lipsei unei definiţii clare şi coerente a bunei-credinţe şi a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii şi a obiectului probei acesteia. La aceasta se adaugă definiţia fluctuantă a noţiunii de "titlu" al statului, foarte importantă pentru a stabili dacă cumpărătorii aveau cum să îşi dea seama că statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzării, precum şi lipsa de precizie în ceea ce priveşte

73

cunoaşterea celui care trebuia să îndeplinească diligenţele rezonabile pentru a clarifica situaţia juridică a unui imobil pus în vânzare de către stat. Pentru Curte astfel de chestiuni nerezolvate de instanţele sesizate cu acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, introdusă de reclamant, reflectă incertitudinea generală ce plana asupra definiţiei şi a aprecierii bunei-credinţe în dreptul intern.

3. Imposibilitatea de a obţine posesia asupra apartamentelor 110. Curtea subscrie opiniei Guvernului conform căreia, în momentul respingerii acţiunii în anulare a contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în natură prin introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de mai sus). Rezultă că nu i se poate reproşa celui interesat că nu a introdus imediat o a treia acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor, având în vedere efortul uman şi financiar pe care îl reprezentau cele două proceduri pe care le introdusese deja în faţa instanţelor naţionale şi care constituie şi ele căi de recurs adecvate şi susceptibile de a remedia direct plângerea sa (paragraful 69 de mai sus). 111. Trebuie constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părţilor nerestituite ale imobilului său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (paragrafele 40 - 42 de mai sus). În plus, nu îi mai era îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (paragraful 44 de mai sus). Chiar dacă s-ar presupune că ar fi putut introduce o asemenea acţiune, şansele sale de succes ar fi fost nesigure, dată fiind jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme de Justiţie, care respingea acţiunile în revendicare dacă constata buna-credinţă a cumpărătorilor (paragrafele 45 - 48 de mai sus). Această schimbare imprevizibilă de jurisprudenţă a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilă de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foştilor

74

chiriaşi, aşa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte, în virtutea Hotărârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, această schimbare pare să fi fost facilitată de lipsa unui cadru legislativ potrivit şi a unei practici administrative şi judiciare adecvate asupra chestiunilor de drept legate de vânzarea bunului altuia, de aparenţa în drept şi de regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat definitiv pe reclamant să concretizeze speranţa legitimă ce decurge din Sentinţa din 10 aprilie 1997 de a i se restitui în natură întregul său bun. y) Concluzie 112. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera întregul bun atunci când dispunea de o hotărâre definitivă ce obliga statul să i-l restituie. Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, încălcând astfel "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 96). 113. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

114. Conform art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

75

115. Reclamantul solicită cu titlu de despăgubiri materiale o sumă ce corespunde valorii imobilului, şi anume, conform raportului de expertiză transmis Curţii, 204.000 euro. De asemenea, el solicită, cu titlu de lipsă de folosinţă, 112.152 euro pentru prejudiciul suportat până în august 2004 şi 29.192 euro pentru fiecare an următor. De asemenea, el solicită cu titlu de daune morale suma de 3.161.520 euro, precum şi 530,15 dolari (USD) şi 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecată. 116. Guvernul contestă ferm evaluarea imobilului operată în speţă de către expertul numit de reclamant. El estimează la 57.659 euro suma maximă ce i-ar putea fi acordată, ceea ce reprezintă, conform concluziilor unui alt expert, valoarea pe piaţă a apartamentelor vândute şi a terenului aferent. Guvernul apreciază că daunele morale trebuie apreciate conform jurisprudenţei Curţii şi nu se opune plăţii cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să se sprijine pe documente justificative, să fie rezonabile şi să aibă legătură cu încălcarea constatată. 117. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, chestiunea aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, acest aspect va fi amânat, iar procedura ulterioară este fixată în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, ţinând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 paragraful 1 din regulament).

PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,

CURTEA HOTĂRĂŞTE:

1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 3. hotărăşte că aplicabilitatea art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată; prin urmare: a) o amână în întregime;

76

b) invită Guvernul şi reclamantul să îi prezinte, în scris, într-un termen de 6 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra prezentei chestiuni şi, în special, să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care vor ajunge; c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a stabili o dată în caz de nevoie. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie 2005, în aplicarea art. 77 paragrafele 2 şi 3 din regulament.

Vincent Berger,Grefier

Boštjan M. Zupančič,Preşedinte

77

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 16 februarie 2006

în Cauza Porţeanu împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 783 din 15 septembrie 2006

(Cererea nr. 4.596/03)

Definitivă la 16 mai 2006,

În cauza Porţeanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 26 ianuarie 2006, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 4.596/03, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Rodica Porţeanu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 17 decembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de către agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La data de 7 ianuarie 2005, preşedintele celei de-a treia Secţii a decis comunicarea cererii Guvernului român. În baza art. 29 paragraful 3 din Convenţie, s-a hotărât examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a fondului cauzei.

78

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanta, doamna Rodica Porţeanu, este cetăţean român, născută în anul 1940 şi are domiciliul în Bucureşti. 5. În 1933, bunica sa, A.P., a cumpărat o casă situată în Bucureşti şi terenul aferent. 6. Reclamanta este moştenitoarea lui A.P. 7. În 1950, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul şi-a apropriat casa şi terenul lui A.P.

A. Acţiunea în revendicare în contradictoriu cu statul 8. La data de 15 octombrie 1997, reclamanta a introdus o acţiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu statul, argumentând că Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil bunului naţionalizat, întrucât A.P. era, la momentul naţionalizării, muncitoare şi bunurile sale erau exceptate, din această cauză, de la naţionalizare. 9. Prin Sentinţa pronunţată la data de 25 noiembrie 1997, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare, cu motivarea că naţionalizarea fusese ilegală. Constatând că A.P. şi apoi reclamanta rămăseseră proprietarele de drept ale bunului, Judecătoria a dispus restituirea acestuia. 10. În absenţa apelului, sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă. 11. Prin Decizia din 26 ianuarie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului către reclamantă. Cu toate acestea, doar o parte a bunului a putut fi restituită. Astfel, procesul-verbal de punere în posesie a constatat că primul etaj al imobilului, care era format dintr-un singur apartament (apartamentul nr. 3), fusese vândut, la 25 februarie 1997, de către stat chiriaşilor care locuiau în imobilul reclamantei, familia N., în baza Legii nr. 112/1995.

B. Acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare

79

12. Printr-o acţiune introdusă la data de 28 mai 1998, reclamanta a solicitat Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti constatarea nulităţii vânzării amintite, arătând că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor intrate în mod legal în patrimoniul statului. 13. La 3 septembrie 1999, Judecătoria a respins acţiunea, considerând că terţii dobânditori fuseseră de bună-credinţă la încheierea contractului, având în vedere faptul că vânzarea era anterioară Hotărârii definitive din 25 noiembrie 1997, care a declarat nul titlul de proprietate al statului.

C. Acţiunea în revendicare în contradictoriu cu familia N. 14. La o dată neprecizată, reclamanta a introdus o acţiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu cumpărătorii apartamentului nr. 3, familia N. 15. Prin Sentinţa pronunţată la data de 10 aprilie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea, considerând că titlul de proprietate al reclamantei era preferabil celui al familiei N. Instanţa a constatat astfel că titlul de proprietate al reclamantei provenea de la proprietarul de drept, A.P., în timp ce acela al familiei N. provenea de la un proprietar fără titlu legal, statul. 16. Prin Decizia din 9 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul introdus de familia N., statuând că, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cele ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamanta nu mai putea revendica bunul, care fusese dobândit de bună-credinţă de către pârâţi, ea beneficiind de măsuri reparatorii, în baza primei legi citate. 17. Prin Decizia din 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul declarat de reclamantă. Instanţa a calificat titlul de proprietate al reclamantei ca incontestabil, dar a decis că familia N. avea dreptul de a păstra bunul cumpărat, dată fiind buna-credinţă a acesteia.

80

D. Cererea de acordare de despăgubiri depusă în baza Legii nr. 10/2001 din data de 14 februarie 2001 18. La data de 23 ianuarie 2002, reclamanta a depus o cerere de acordare de despăgubiri pentru apartamentul nr. 3, vândut familiei N., în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Ea a arătat că este îndreptăţită la despăgubiri în baza acestei legi şi că, în orice caz, statul se îmbogăţise pe seama sa, întrucât încasase preţul apartamentului. Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri la valoarea de piaţă a apartamentului. 19. Cererea reclamantei a fost înregistrată de către Prefectura Municipiului Bucureşti la 25 ianuarie 2002. 20. Până în prezent, reclamanta nu a primit niciun răspuns la cererea sa.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

21. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost prezentate în Hotărârea în Cauza Străin şi alţii împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57.001/00, paragrafele 19 - 26, CEDO 2005 - ...). 22. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost prezentate, de asemenea, în Hotărârea Brumărescu împotriva României [(M.C.), nr. 28.342/95, paragrafele 31 - 44, CEDO 1999-VII, pag. 250 - 256, paragrafele 31 - 44]. 23. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată de Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege dezvoltă formele de acordare a măsurilor reparatorii, permiţând beneficiarilor să opteze între compensarea sub forma bunurilor şi serviciilor şi o despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei. Dispoziţiile pertinente din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate de Legea nr. 247/2005, prevăd următoarele:

81

Articolul 1 alin. (1) şi (2) "(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, [...] în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii [...], cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. [...]" Articolul 10 alin. (1) "(1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. [...]" Articolul 11 alin. (6) "(6) Valoarea construcţiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare." Articolul 20 alin. (2) "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului." Articolul 45 alin. (2)

82

"(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă." 24. Legea nr. 247/2005 descrie, în plus, în titlul VII, modul în care sunt stabilite şi acordate despăgubirile pentru bunurile apropriate abuziv de către stat. Dispoziţiile pertinente ale acestui titlu prevăd următoarele: Articolul 13 alin. (1) "(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, [...]" Articolul 16 alin. (1), (2), (5), (6) şi (7) "(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/ dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor

83

administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor. [...] (5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare." 25. Articolul 77 din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale stipulează următoarele: "Reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială."

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie

26. Reclamanta se plânge de atingerea adusă dreptului său de proprietate, incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

84

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii 27. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Ea consideră că cererea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ca atare, o declară admisibilă.

B. Asupra fondului 28. Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, întrucât dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut de o hotărâre internă definitivă anterioară vânzării bunului către terţi. El invocă, în această privinţă, cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII] şi Costandache împotriva României [(dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002]. Guvernul arată că imobilul în litigiu fusese naţionalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât el nu se mai afla în patrimoniul reclamantei la momentul introducerii, la data de 15 octombrie 1997, în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a acţiunii sale în revendicare imobiliară. În plus, statul însuşi nu mai era proprietarul primului etaj al casei, întrucât îl vânduse, la 25 noiembrie 1997, familiei N. În ceea ce priveşte Hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta nu era opozabilă cumpărătorilor N. Pe cale de consecinţă, reclamanta avea, cel mult, o "speranţă legitimă", iar nu un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

85

29. Guvernul apreciază, de asemenea, că reclamanta putea obţine despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, pentru primul etaj al casei. 30. Reclamanta subliniază că, deşi dispunea de un titlu valabil de proprietate, adică de contractul de vânzarecumpă rare al bunului încheiat de bunica sa în 1933, confirmat prin Sentinţa din 25 noiembrie 1997 şi prin Decizia din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, ea nu se poate bucura de o parte a acestui bun, vândută de stat unor terţi. Ea arată, de asemenea, că cererea sa de acordare de despăgubiri, depusă în baza Legii nr. 10/2001, nu a primit niciun răspuns. 31. Curtea aminteşte că, în Cauza Brumărescu împotriva României, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o hotărâre judecătorească din 1993, era contestat de un terţ, care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun, în baza unui contract de vânzare-cumpărare din 1973. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că procedura declanşată în faţa ei de către domnul Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile acestor două părţi [Cauza Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, paragraful 69, CEDO 1999-VII]. Curtea a menţinut această poziţie în hotărârea sa privind satisfacţia echitabilă, stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumărescu, "dincolo de orice pretenţie" pe care terţul intervenient ar putea-o avea asupra unei părţi din proprietatea reclamantului [Cauza Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 28.342/95, paragraful 22 in fine, CEDO 2001-I]. 32. Curtea a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin, citată anterior, paragrafele 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia

86

să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47). De asemenea, Curtea a stabilit că dreptul român în vigoare la acea dată, şi în special legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nicio posibilitate de despăgubire pentru o astfel de privare. 33. În speţă, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a se îndepărta de la jurisprudenţa menţionată, situaţia de fapt fiind aproape aceeaşi. Similar Cauzei Brumărescu, în prezenta cauză, terţii au devenit proprietari asupra unei părţi din imobil înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului imobil să fie confirmat în mod definitiv cu efect retroactiv. Asemenea situaţiei din Cauza Străin, reclamantei i-a fost recunoscută calitatea de proprietar legitim, instanţele judecătoreşti, având în vedere naţionalizarea abuzivă, stabilind că titlul său de proprietate este de necontestat. Curtea observă că vânzarea unei părţi din imobilul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal, împiedică reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordată vreo despăgubire pentru această privare. În sfârşit, deşi reclamanta a depus o cerere privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru partea din imobil care a fost înstrăinată, până în acest moment nu a primit niciun răspuns. 34. Curtea notează că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeaşi situaţie ca şi reclamanta, cel puţin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuşi, în speţă, în baza noii legi nu s-a reuşit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire. Părţile nu au furnizat informaţii asupra perspectivelor unei proceduri întemeiate pe noua lege. În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost

87

în acest mod private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri. 35. Astfel, Curtea consideră că privarea reclamantei de proprietate, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, a constituit o sarcină disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, această prevedere a fost încălcată.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie 36. Potrivit art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu 37. În cererea sa din 17 decembrie 2002, reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 3 sau 30.000 EUR, reprezentând valoarea acestuia. În observaţiile sale din 10 martie 2005, reclamanta a cerut minimum 60.000 EUR pentru prejudiciul material suferit, arătând că, potrivit Camerei Notarilor din Bucureşti, valoarea impozabilă a apartamentului era de aproximativ 60.000 - 70.000 EUR. Printr-o scrisoare din 23 august 2005, reclamanta arată că expertiza prezentată de către Guvern (paragraful 38 de mai jos) nu este realistă, întrucât, pe de o parte, expertul nu a vizitat apartamentul, iar pe de altă parte, bunul a fost subevaluat, întrucât valoarea la care s-a ajuns prin expertiză este net inferioară celei ce ar rezulta chiar şi din utilizarea, în momentul calculului, a decretului comunist nr. 256 din 1984. Or, Legea nr. 247/2005 stabileşte ca despăgubire valoarea de piaţă a bunului la data acordării despăgubirii, valoare stabilită în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

88

38. Guvernul a prezentat o expertiză realizată în iulie 2005 de către un expert mandatat de el. Raportul indică faptul că apartamentul nr. 3, neputând fi vizitat, expertiza este ipotetică. Conform acestui raport, valoarea de piaţă ipotetică a apartamentului este de 37.005 EUR. 39. Curtea aminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică, în baza Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau prin omisiunea în legătură cu care încălcarea Convenţiei a fost constatată. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o oarecare latitudine; adjectivul "echitabilă" şi exprimarea "dacă este cazul" demonstrează acest lucru. 40. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează asupra acestui aspect, se regăsesc prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate, şi prejudiciul moral, adică acordarea de despăgubiri pentru starea de angoasă, pentru neplăcerile şi nesiguranţa rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii decât cele materiale (a se vedea, printre altele, Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004). 41. În plus, în cazul în care diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul în care distincţia dintre prejudiciul material şi cel moral este dificilă, Curtea poate decide să le analizeze în mod global [Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV]. 42. Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele cauzei, că restituirea bunului litigios, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, ar plasa-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost

89

încălcate. În lipsa unei astfel de restituiri din partea statului, într-un termen de 3 luni de la data la care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să-i plătească reclamantei, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului. 43. Cu privire la acest aspect, Curtea notează că Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile ce reies din jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce priveşte despăgubirile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate, de o manieră constantă, de către Curte în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Cauza Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59 - 61, paragrafele 36 - 39, Cauza Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1.078, paragraful 49, şi Cauza Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă), precitată, paragrafele 22 şi 23]. În fapt, noua lege română califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună-credinţă, legea acordă despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului la momentul acordării acestor despăgubiri (titlul I, secţiunea I, art. 1, 16 şi 43 ale legii). 44. În prezenta cauză, sub aspectul stabilirii valorii despăgubirilor datorate reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a prezentat o expertiză care să permită stabilirea valorii apartamentului. Ea s-a limitat la a indica, fără documente justificative, estimarea elaborată de către Camera Notarilor în privinţa valorii impozabile a unui apartament asemănător celui în cauză, care stabilea această valoare la 60.000 - 70.000 EUR. În ceea ce priveşte Guvernul, acesta a prezentat o expertiză bazată pe valoarea ipotetică a apartamentului, întrucât expertul nu l-a vizitat.

90

45. Având în vedere informaţiile aflate la dispoziţia instanţei în privinţa pieţei imobiliare locale, Curtea estimează că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 60.000 EUR.

B. Majorări de întârziere 46. Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE,În unanimitate,

CURTEA HOTĂRĂŞTE,

1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 3, situat la primul etaj al imobilului în cauză, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie; b) că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 60.000 EUR (şaizeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plăţii; c) că, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

91

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 16 februarie 2006, cu aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Boštjan M. Zupančič,preşedinte

Vincent Berger,grefier

92

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 26 ianuarie 2006

în Cauza Lungoci împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 588 din 7 iulie 2006

(Cererea nr. 62.710/00)Strasbourg

Definitivă la 26 aprilie 2006,

În Cauza Lungoci împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră formată din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul V. Zagrebelsky, doamnele R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 5 ianuarie 2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 62.710/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Marina Elena Lungoci (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 mai 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanta, căreia i-a fost admisă cererea de acordare a asistenţei juridice, este reprezentată de către domnul I. Igreţ, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna B. Ramaşcanu, agent guvernamental. 3. Reclamanta pretinde, în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie, o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă

93

pentru a-şi putea demonstra titlul de proprietate asupra unui imobil pe care aceasta l-a moştenit. Ea consideră că acest lucru este o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. 4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formată în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. 5. Prin Decizia din 31 august 2004, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă. 6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 alin. 1). 7. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. Reclamanta s-a născut în anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti. 9. În temeiul unei convenţii încheiate la data de 10 martie 1947 între G.I., N.I. şi M.I., în calitate de proprietari ai unui imobil, şi R.S. şi M.D. (tatăl reclamantei), în calitate de reparatori-constructori, înregistrată la Administraţia Financiară a Sectorului 1 din Bucureşti la data de 7 februarie 1947, aceştia din urmă s-au obligat să repare parterul şi subsolul imobilului mai sus amintit, urmând să obţină în schimb proprietatea mai multor apartamente pe care trebuiau să le construiască deasupra parterului, o cotă-parte din terenul aferent acestor apartamente, precum şi două garaje. 10. La data de 6 august 1947, G.I., N.I. şi M.I. au făcut un partaj voluntar, în urma căruia N.I. a devenit proprietarul exclusiv al imobilului anterior amintit.

94

11. În 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, unul dintre apartamentele imobilului a devenit proprietatea statului, restul imobilului fiind confiscat de către Partidul Comunist, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 7 iulie 1950. Ulterior, prin Hotărârea din 26 martie 1955, Consiliul de Miniştri şi-a apropriat acea parte a imobilului identificată prin Hotărârea din 7 iulie, menţionată mai sus. Din probele administrate de cele două părţi rezultă că o societate de stat, denumită în prezent H., a fost însărcinată cu administrarea întregului imobil, prin Decizia Tribunalului Popular al Raionului Stalin din 3 mai 1955.

1. Prima acţiune în revendicare 12. La data de 6 aprilie 1992, reclamanta, în calitate de moştenitoare a lui M.D., a introdus împotriva societăţii H. o acţiune în revendicare în ceea ce priveşte apartamentele ce aparţinuseră tatălui său. Ea a afirmat că statul îşi apropriase această proprietate fără titlu valabil. Ulterior, reclamanta şi-a îndreptat acţiunea şi împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti (Consiliul). 13. La data de 27 octombrie 1993, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti i-a admis cererea. Aceasta a statuat că acea convenţie încheiată între tatăl său şi proprietarii imobilului avea valoare de titlu de proprietate şi că, în calitate de moştenitoare, ea se putea pretinde titulara dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 5 şi 7. Mai mult, instanţa a constatat că statul nu şi-a putut dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului şi a conchis că acesta fusese transferat în mod abuziv în patrimoniul statului. Instanţa a dispus ca societatea H. şi Consiliul să pună reclamanta în posesia apartamentelor sale şi să îi înscrie dreptul de proprietate în registrul de inscripţiuni imobiliare. 14. Consiliul a introdus apel împotriva acestei sentinţe, arătând că imobilul devenise proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi că, în plus, tatăl reclamantei nu formulase nicio contestaţie împotriva acestei măsuri, conform legislaţiei în vigoare la data respectivă. De

95

asemenea, Consiliul a afirmat că reclamanta nu solicitase recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor sale, în baza unei legi din 1991. 15. La data de 13 mai 1994, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul introdus de Consiliu ca nefondat. Reluând argumentele judecătoriei, acesta a considerat, la rândul său, că naţionalizarea nu avusese temei juridic. 16. La data de 3 decembrie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul Consiliului împotriva acestei decizii, a casat decizia tribunalului şi, pe fondul cauzei, a considerat că acea convenţie semnată la data de 10 martie 1947 nu transferase dreptul de proprietate, în ciuda autentificării şi transcrierii sale în registrul de inscripţiuni imobiliare, şi că, în lipsa unui act de transfer al proprietăţii, convenţia respectivă nu avea valoare de titlu de proprietate. În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare a reclamantei ca neîntemeiată.

2. Acţiunea în constatarea valabilităţii convenţiei din 1947 17. La data de 17 octombrie 1995, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune îndreptată împotriva lui I.L. (fiica lui N.I.), cu scopul de a constata valabilitatea convenţiei încheiate la data de 10 martie 1947 între tatăl său şi terţii menţionaţi mai sus (paragraful 9 de mai sus) şi de a i se recunoaşte astfel calitatea de proprietar al celor trei apartamente construite deasupra parterului imobilului în litigiu. 18. La data de 28 martie 1997, instanţa i-a admis cererea şi a constatat că ea era proprietara apartamentelor nr. 3, 5 şi 7 din imobil, precum şi a cotei-părţi din terenul aferent. Aceasta a reţinut că obiectul cererii era constatarea de către instanţe a dreptului de proprietate al reclamantei asupra părţii litigioase a imobilului. Instanţa a reţinut că, în virtutea convenţiei din 1947, părţile la convenţie ar fi trebuit să întocmească, la sfârşitul lucrărilor prevăzute de actul respectiv, un proces-verbal de livrare în baza căruia dreptul de proprietate asupra celor trei apartamente ar fi fost transferat reparatorilor-constructori ai imobilului. Apoi a mai adăugat:

96

"(...) ceea ce reclamanta doreşte să obţină prin această acţiune este constatarea, pe calea unei hotărâri judecătoreşti, a tranzacţiei intervenite între părţi (la convenţia din 1947), care nu ar putea avea putere juridică în lipsa procesului-verbal de livrare necesar pentru transferul dreptului de proprietate asupra apartamentelor construite deasupra parterului." 19. În sfârşit, instanţa a mai adăugat că, deşi în momentul pronunţării sentinţei imobilul aparţinea statului, reclamanta avea interesul să introducă o asemenea acţiune pentru a beneficia de indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare (Legea nr. 112). Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.

3. Cea de a doua acţiune în revendicare 20. La o dată neprecizată, reclamanta a introdus în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti o nouă acţiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului, întemeindu-şi acţiunea pe Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997. Ea a revendicat apartamentele nr. 3, 5 şi 7 din imobilul litigios. 21. La data de 30 noiembrie 1998, instanţa a respins acţiunea datorită autorităţii de lucru judecat, considerând că o altă instanţă se pronunţase deja în privinţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente, în procedura care s-a finalizat cu Decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 3 decembrie 1994. Instanţa a analizat dacă există o identitate de părţi şi de obiect între cele două acţiuni în revendicare: "[...] în temeiul articolului 1201 din Codul civil, instanţa consideră [...] că există o identitate de părţi, de obiect şi de cauză [a celor două acţiuni]. Identitatea părţilor presupune participarea aceloraşi persoane în aceeaşi calitate [...]. S-a constatat identitatea de obiect, adică [...] dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. Prin urmare, instanţa [...] va respinge acţiunea reclamantei." 22. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Ea a afirmat că nu există o autoritate de lucru judecat, noua acţiune

97

în revendicare fiind întemeiată pe o altă cauză, şi anume Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997, prin care s-a constatat dreptul său de proprietate asupra celor trei apartamente. 23. La data de 17 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantei, reluând argumentele tribunalului referitoare la autoritatea de lucru judecat. 24. Mai mult, aceasta a considerat că Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu avea nicio influenţă asupra prezentei acţiuni şi că reclamanta s-ar fi putut prevala de sentinţa respectivă în cadrul unei cereri de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. 25. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii. Ea a afirmat că, întrucât prima sa acţiune fusese respinsă pe motivul lipsei titlului şi din moment ce Sentinţa din 28 martie 1997 ţinea loc de titlu, o nouă acţiune ar trebui admisă. 26. La data de 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie i-a respins recursul, pe motiv că nu a prezentat nici "actul de transfer al proprietăţii apartamentelor", nici procesul-verbal de livrare prevăzut în convenţia din 1947, drept care exista autoritate de lucru judecat.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. Codul civil 27. Articolul pertinent din Codul civil prevede următoarele: "Articolul 1201 - Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate." B. Codul de procedură civilă 28. Articolele pertinente din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: "Articolul 111 - Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

98

[...] Articolul 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: [...] 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. [...] 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. [...] 9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate." Conform jurisprudenţei constante a instanţelor române, la data adoptării hotărârii atacate trebuie să existe "înscrisuri decisive noi" necesare revizuirii unei hotărâri definitive, iar un act eliberat după acea dată nu este considerat astfel. "Articolul 324 - Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: [...] 4. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; [...] Articolul 327 - Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. [...]"

99

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

29. Reclamanta pretinde că i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie din cauza respingerii, de către instanţele interne, a celei de-a doua acţiuni în revendicare a sa, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele, în partea sa pertinentă: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra contestaţiilor referitoare la încălcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]." 30. Guvernul consideră că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii. Cu toate acestea, consideră că autoritatea de lucru judecat nu afectează, în speţă, substanţa dreptului reclamantei de a avea acces la o instanţă, în măsura în care instanţele naţionale s-au pronunţat asupra temeiniciei cererii sale în cadrul primei acţiuni în revendicare. Nu se poate lua în discuţie încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în cazul în care principiul autorităţii de lucru judecat a fost aplicat în mod greşit de către instanţe. Guvernul consideră că, în speţă, instanţele interne au stabilit în mod corect că există autoritate de lucru judecat, cauza celor două acţiuni în revendicare aduse de reclamantă în faţa instanţelor naţionale fiind aceeaşi, şi anume convenţia din 1947 şi efectele sale juridice. Acţiunea introdusă de către reclamantă, ce s-a încheiat prin Sentinţa din 28 martie 1997, nu a transferat un drept de proprietate în patrimoniul său şi, astfel, nu a creat un nou raport juridic. Prin urmare, nu era vorba decât de un nou mijloc de probă, ce nu putea constitui cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare. 31. În observaţiile sale complementare (ulterioare datei de 31 august 2004, dată la care Camera a declarat cererea parţial

100

admisibilă), Guvernul pune accentul pe faptul că excepţia lucrului judecat constituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, care respectă cerinţele impuse de jurisprudenţa Curţii în materie. Mai exact, ea urmărea un scop legitim, şi anume securitatea raporturilor juridice, existând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 - IV, p. 1502, § 50, Ashingdane împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, § 57, şi Levages Prestations Services împotriva Franţei, Hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1543, § 40). Mai mult, Guvernul reaminteşte faptul că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne pertinente, printre care şi excepţia lucrului judecat, incumbă în primul rând instanţelor naţionale. 32. Reclamanta combate argumentele Guvernului, considerând că Sentinţa din 28 martie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al acesteia, a constituit un titlu ce nu exista în momentul primei acţiuni în revendicare. Astfel, cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare era sentinţa mai sus menţionată şi nu convenţia din 1947. Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia rămasă definitivă din 17 decembrie 1999, a constatat şi ea faptul că acea convenţie din 1947 nu transferase dreptul de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, însă ulterior a ignorat Sentinţa din 28 martie 1997. 33. Ca reacţie la observaţiile complementare ale Guvernului, reclamanta îşi reiterează argumentele pe care le-a prezentat în primele observaţii şi arată că instanţele naţionale sesizate cu cea de-a doua acţiune în revendicare nu şi-au dat osteneala să justifice identitatea de cauză dintre cele două acţiuni. 34. Curtea a statuat deja că art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). În cauză se constată că reclamanta s-a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul

101

judiciar intern, şi anume de o acţiune de constatare a valabilităţii unui drept cu caracter civil, urmată de o acţiune în revendicare ce a dus la Hotărârea rămasă definitivă din 17 decembrie 1999. 35. În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie: mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională era suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul de preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 - VIII, p. 3349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001 - XII). 36. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26). 37. Curtea observă că instanţele naţionale au respins cea de-a doua acţiune în revendicare a reclamantei, în temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat cu prima acţiune în revendicare pe care partea interesată o formulase. Ea consideră, împreună cu Guvernul, că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speţă, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. În cauza de faţă rolul Curţii nu este nicidecum să controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanţe naţionale

102

au respins acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie (Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 25, şi Skondrianos împotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 şi 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003). 38. Prima acţiune în revendicare a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (paragraful 16 de mai sus). Deşi în urma acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţă rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective, şi anume Hotărârea din 28 martie 1997, ea nu şi l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu Decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acţiunea sa (paragraful 20 de mai sus). 39. Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză - a celor două acţiuni (paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză a celor două acţiuni (paragraful 21 de mai sus). 40. Curtea mai constată că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul-verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze (paragraful 18 de mai sus).

103

41. În plus, Curtea observă că nici o instanţă nu a explicat motivele pentru care Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situaţie, nu este exagerat să considerăm că Sentinţa definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut. 42. În această privinţă, Curtea observă că Curtea de Apel Bucureşti a indicat faptul că reclamanta s-ar fi putut prevala de această sentinţă printr-o cerere de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. Art. 322 din Codul de procedură civilă, aşa cum este el interpretat de către instanţele interne (paragraful 28 de mai sus), prevede, ca o condiţie de admisibilitate a cererii, în special existenţa unei "probe decisive noi" în momentul pronunţării deciziei a cărei revizuiri se solicită. Or, Curtea relevă faptul că Sentinţa din 28 martie 1997 era ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, şi anume Decizia din 3 decembrie 1994. Pe cale de consecinţă, această cale nu oferea reclamantei o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale. 43. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil. 44. În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

45. Reclamanta consideră că apartamentele în cauză nu au devenit niciodată proprietatea statului. Mai mult, ea se plânge

104

că nu se poate bucura de dreptul său de proprietate asupra acestor apartamente. Ea se consideră victima unei încălcări a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." 46. Guvernul consideră că reclamanta nu are nici un "bun" şi nici o "speranţă legitimă" de a obţine recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, în sensul jurisprudenţei organelor Convenţiei referitoare la art. 1 citat mai sus [Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44.912/98, § 51 - 54]. El consideră că acţiunea ce s-a încheiat prin Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu i-a recunoscut reclamantei decât calitatea de "fost proprietar" în sensul Legii nr. 112/1995 şi nu i-a transferat un drept de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, intrată în patrimoniul statului în 1950, aşadar, înainte de ratificarea Convenţiei de către România la data de 20 iunie 1994. 47. Reclamanta consideră că apartamentele pe care le-a revendicat nu au intrat niciodată în patrimoniul statului, hotărârile Consiliului de Miniştri din 1950 şi 1955 nefiind legi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea consideră că are un "bun" recunoscut prin Sentinţa din 28 martie 1997, a cărui posesie a pierdut-o temporar şi abuziv în favoarea statului. Ea arată şi că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate fără titlu valabil îşi

105

păstrează calitatea de proprietar pe care o aveau la data naţionalizării. 48. Curtea consideră că acest capăt de cerere este direct legat de cel analizat din perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţie. Ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 40 şi 41 de mai sus, aceasta consideră că nu există motive să se statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

49. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu 50. Reclamanta solicită, pe baza unui raport de expertiză, 361.343 euro, reprezentând valoarea celor trei apartamente în cauză şi a terenurilor aferente. De asemenea, ea solicită o sumă de 368.483 euro corespunzătoare chiriilor pe care le-ar fi putut încasa pentru apartamente între luna ianuarie 1997 şi data realizării raportului de expertiză, şi anume luna septembrie 2004. Mai mult, ea solicită 20.000 euro cu titlu de daune morale pentru neplăcerile şi frustrările pe care i le-au produs instanţele naţionale prin respingerea celei de-a doua acţiuni în revendicare pe motiv de autoritate de lucru judecat. 51. Guvernul consideră că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a apartamentelor revendicate. Conform raportului de expertiză prezentat, valoarea celor trei apartamente şi a terenurilor aferente a fost estimată la 107.393 euro. În ceea ce priveşte

106

lipsa de folosinţă, Guvernul subliniază că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în materie, nicio reparaţie nu trebuie acordată reclamantei (Popa şi alţii împotriva României, nr. 31.172/96, § 55, 29 aprilie 2003). În orice caz, Guvernul subliniază că în această privinţă expertiza ar fi trebuit să ţină cont de valoarea chiriei stabilite de prevederile legale în vigoare la data respectivă. În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră că suma solicitată este exagerată şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului reclamantei de a avea acces la justiţie. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare. 52. Curtea observă că, în speţă, singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie pentru a-şi revendica bunurile imobiliare, încălcându-se art. 6 din Convenţie. 53. În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula la ce rezultat ar fi putut duce cea de-a doua acţiune în revendicare dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu are motive pentru care să îi acorde reclamantei despăgubiri cu acest titlu (vezi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997 - I, p. 284, § 85). 54. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit o frustrare din cauza respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. 55. Curtea reaminteşte şi jurisprudenţa sa bine stabilită, conform căreia în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie trebuie ca reclamantul să fie repus, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi existat încălcarea cerinţelor acestui articol [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotărâre prin care se constată o încălcare determină pentru statul pârât obligaţia juridică nu numai de a plăti

107

persoanei interesate sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi de a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de către Curte şi pentru a-i şterge pe cât posibil consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (GC), nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004 - VII]. 56. Art. 322 alin. 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea consideră că atunci când conchide că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, reparaţia cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004, Gençcel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004, şi Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004).

B. Cheltuieli de judecată 57. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, însă nu îşi detaliază şi nici nu îşi justifică cererea, făcând referire numai la raportul de expertiză realizat pentru stabilirea prejudiciului material. 58. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile. 59. Totuşi, în speţă, deoarece reclamanta nu a precizat valoarea acestor cheltuieli şi nu a depus niciun document justificativ în acest sens, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi

108

60. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie; 2. hotărăşte că nu se impune analiza pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotărăşte: a) ca statul pârât să asigure, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, şi dacă reclamanta doreşte acest lucru, redeschiderea procedurii şi să îi plătească 5.000 (cinci mii) euro cu titlu de daune morale, precum şi orice altă sumă datorată cu titlu de impozit, convertită în lei româneşti, la cursul de schimb aplicabil la data plăţii; b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi până la plata efectivă, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de despăgubire echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 ianuarie 2006, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupančič, preşedinte

Vincent Berger,grefier

109

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 26 noiembrie 2002

în Cauza Canciovici şi alţii împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 210 din 8 martie 2006

(Cererea nr. 32.926/1996)

Definitivă la 24 septembrie 2003,

În cauza Canciovici şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), întrunită în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loukadies, C. Bîrsan, M. Ugrekahelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 5 noiembrie 2002, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 32.926/1996 introdusă împotriva României, prin care trei cetăţeni ai acestui stat, domnul Ilie Canciovici, domnul Mihai Alexandru Canciovici şi doamna Eliza Maria Petrescu (reclamanţii) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 10 septembrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). În urma decesului, la data de 4 martie 2002, al domnului Ilie Canciovici, moştenitorul său, domnul Radu Marin Canciovici, şi-a exprimat, prin scrisoarea din 17 martie 2002, dorinţa de a continua procesul.

110

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Monica Macovei, avocată la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Cristina Tarcea, din cadrul Ministerului Justiţiei. 3. Reclamanţii invocă, în special, faptul că refuzul Curţii de Apel Bucureşti de a judeca pe fond acţiunea lor în revendicare, precum şi respingerea acesteia, la data de 11 martie 1996, pe motivul că aceştia ar fi putut cere restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt contrare art. 6 alin. 1 din Convenţie. În afară de aceasta, reclamanţii se plâng că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti a adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. 5. Cererea a fost transmisă primei secţii a Curţii Europene a Drepturilor Omului [art. 52 alin. (1) din Regulamentul Curţii]. În cadrul acesteia, camera desemnată să examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament. 6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a doua secţii astfel reorganizate [art. 52 alin. (1) din Regulament]. 7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. Reclamanţii s-au născut în 1967, 1944 şi, respectiv, 1931 şi îşi au domiciliul în Bucureşti. 9. În anul 1933, tatăl reclamanţilor construieşte o casă situată în Bucureşti.

111

10. În anul 1950, statul preia casa şi terenul de la tatăl reclamanţilor, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950. Motivele privării de proprietate nu au fost niciodată notificate tatălui reclamanţilor. 11. Conform informaţiilor reclamanţilor, prin Ordonanţa Guvernului nr. 313 din 1 iunie 1992, imobilul revendicat a devenit proprietatea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" (RAAPPS).

A. Prima acţiune de revendicare 12. În 1994, în calitate de moştenitori, reclamanţii au revendicat bunul mai sus menţionat printr-o acţiune civilă formulată în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Aceştia au arătat că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi că tatăl lor era salariat în momentul naţionalizării bunului. 13. Prin Sentinţa din 7 martie 1995, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor şi le-a confirmat dreptul de proprietate, dispunând ca statul să nu le mai îngrădească acest drept. Judecătoria dispune ca autorităţile administrative, şi anume RAAPPS, administrator al statului, să restituie casa reclamanţilor. 14. Apelul RAAPPS a fost respins ca nefondat prin Hotărârea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucureşti. 15. Recursul RAAPPS împotriva Deciziei din 20 septembrie 1995 a fost admis prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 11 martie 1996, care a respins acţiunea reclamanţilor, a desfiinţat hotărârile precedente şi a admis apelul RAAPPS. Curtea a motivat hotărârea prin existenţa posibilităţii de a revendica imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, al cărei articol 24 reglementează restituirea în natură.

B. A doua acţiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 112/1995

112

16. La o dată neprecizată, reclamanţii depun o cerere de restituire la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (comisia administrativă) din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti. 17. Prin Decizia din 3 martie 1999, Primăria Municipiului Bucureşti dispune restituirea către reclamanţi a imobilului revendicat. 18. La 13 mai 1999, RAAPPS formulează contestaţie împotriva deciziei, pe motivul că imobilul restituit de primărie făcea parte din patrimoniul public al statului, fiind destinat ministerelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, şi că astfel de bunuri nu puteau fi revendicate. 19. Contestaţia RAAPPS este respinsă prin Sentinţa din 9 decembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe motivul lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. 20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Tribunalul Bucureşti admite apelul RAAPPS, desfiinţează Sentinţa din 9 decembrie 1999 şi dispune retrimiterea cauzei. 21. După ce a analizat cauza, prin Sentinţa din 7 noiembrie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti respinge din nou contestaţia RAAPPS, pe motivul că imobilul trebuia considerat "liber", în sensul Legii nr. 112/1995, şi că, în consecinţă, trebuia restituit foştilor proprietari. 22. Prin Decizia din 21 mai 2001, Tribunalul Bucureşti admite apelul RAAPPS, desfiinţează Sentinţa din 7 noiembrie 2000, admite contestaţia RAAPPS şi anulează Decizia din 3 martie 1999 a Primăriei Municipiului Bucureşti. 23. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti respinge recursul reclamanţilor ca neîntemeiat. Instanţele respective se pronunţă în sensul că bunul nu îndeplinea condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 (nefiind considerat "locuinţă"), pentru a fi restituit reclamanţilor.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

24. Anumite dispoziţii pertinente sunt descrise în Cauza Brumărescu împotriva României [GC] (Cererea nr.

113

28.342/1995, paragrafele 34, 35, 40 - 42 şi 44 CEDO 1999-VII). 25. Art. 24 din Legea nr. 112/1995 dispune următoarele: "Rezolvarea cererilor privind restituirea în natură sau despăgubirea pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul prevederilor prezentei legi. Hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele prevăzute la art. 1 din prezenta lege, rămase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă." 26. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură civilă dispun următoarele: Articolul 299 "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului." Articolul 311 "Hotărârea casată nu are nici o putere. Actele de executare [...] făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel." Articolul 312 "Curţile de apel şi tribunalele, în caz de casare, vor judeca pricina în fond. Cu toate acestea, în cazul în care instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecată s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad. În cazul casării pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii. Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa

114

hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale."

ÎN DREPT

I. Cu privire la admisibilitate

A. Excepţiile preliminare 1. Excepţia privind neepuizarea căilor de atac interne 27. Conform Guvernului, căile interne de recurs nu au fost epuizate, reclamanţii putând formula o altă acţiune în revendicare. El subliniază că, în urma adoptării Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, reclamanţii aveau posibilitatea să formuleze o nouă acţiune în revendicare. 28. Reclamanţii invită Curtea să continue examinarea cauzei. Ei consideră că jurisprudenţa creată prin Cauza Brumărescu împotriva României cu privire la epuizarea căilor interne de atac este aplicabilă în cauză. Ei amintesc că au formulat o cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar că nu li s-a restabilit dreptul de proprietate asupra bunului (vezi paragraful 23). Reclamanţii consideră că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speţă, întrucât nu se referă decât la imobilele naţionalizate cu titlu, în timp ce bunul lor a fost naţionalizat fără titlu valabil. Ei consideră că problema a fost recunoscută de Guvernul însuşi, cu ocazia respingerii cererii lor de restituire pe calea administrativă în baza Legii nr. 112/1995. În consecinţă, cer Curţii să le recunoască calitatea de victime şi să respingă excepţia Guvernului. 29. Curtea aminteşte că, în Cauza Brumărescu, a arătat că Guvernul, responsabil de anularea unei hotărâri definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu putea invoca excepţia de neepuizare întemeiată pe faptul că reclamantul nu ar fi introdus o nouă acţiune de revendicare (ibidem, paragrafele 54 - 55). Chiar dacă reclamanţii nu au o hotărâre definitivă favorabilă, care să fi fost anulată în urma unui recurs în anulare, ei nu sunt

115

obligaţi să epuizeze o altă cale de atac. În plus, au formulat o altă cerere de restituire, de data aceasta întemeiată pe Legea nr. 112/1995, cale indicată prin Hotărârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti (vezi paragraful 15). 30. Prin urmare, excepţia Guvernului se respinge. 2. Excepţia de incompatibilitate ratione materiae privind pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie 31. Guvernul apreciază că deoarece nici o instanţă naţională nu a recunoscut vreodată, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, dreptul reclamanţilor asupra imobilului revendicat semnifică faptul că reclamanţii nu au un "bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. El subliniază că "un astfel de demers iese din câmpul de aplicare a Convenţiei". În plus, conform opiniei sale, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea proprietăţii. El aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, art. 1 din Primul Protocol la Convenţie nu garantează dreptul de a obţine un bun şi invocă hotărârea Curţii în Cauza K.R. împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 3.109/1996, Decizia din 15 ianuarie 1997). El afirmă că "ilegalitatea naţionalizării imobilului nu a fost stabilită juridic şi că reclamanţii nu dispuneau de un bun în sensul Convenţiei, în momentul intrării în vigoare a Convenţiei, dat fiind faptul că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă". 32. Guvernul susţine că hotărârile interne nu pot constitui un bun în sensul Convenţiei, în măsura în care sunt supuse căilor de atac. Din aceste motive, Guvernul român roagă Curtea să se declare necompetentă ratione materiae şi, în consecinţă, să respingă cererea, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 din Convenţie. 33. Reclamanţii cer respingerea excepţiei. Ei consideră că Hotărârea din 7 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi cea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucureşti au dispus restituirea bunului în favoarea lor şi au stabilit astfel dreptul de proprietate asupra bunului menţionat.

116

Ei subliniază că, în temeiul art. 377 alin. 2 din Codul român de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt definitive şi executorii. În ceea ce priveşte Decizia din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a desfiinţat cele două hotărâri anterioare, ei consideră că drepturile lor astfel recunoscute prin deciziile precedente nu au fost afectate, întrucât curtea de apel şi-a motivat hotărârea prin existenţa unei alte posibilităţi de a revendica imobilul şi astfel nu s-a pronunţat pe fondul litigiului. 34. Ei precizează că deosebirea între prezenta cerere şi hotărârea în Cauza Brumărescu nu este decât "formală" şi că ea se datorează schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie care, după ce a admis recursul în anulare în acţiuni similare şi a anulat hotărâri definitive, a influenţat celelalte instanţe, în special curţile de apel. Ei consideră că motivarea prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare prin posibilitatea de a cere restituirea pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995 echivalează cu recunoaşterea existenţei unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. 35. Curtea aminteşte, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei, cu privire la partea contractantă respectivă. În speţă, bunul reclamanţilor a fost naţionalizat în 1950, adică mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare cu privire la România. Curtea nu este aşadar competentă ratione temporis să examineze circumstanţele naţionalizării. 36. Ea aminteşte şi îşi confirmă jurisprudenţa bine stabilită, conform căreia privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de "privare de un drept" [vezi, de exemplu, Cauza Lupuleţ împotriva României, Cererea nr. 25.497/1994, Decizia Comisiei din 17 mai 1996, deciziile şi rapoartele (DR) 85-A, p. 126]. Plângerile reclamanţilor sunt aşadar incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care acestea critică măsurile adoptate în temeiul Decretului nr.

117

92/1950 cu privire la bunul lor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. 37. Reclamanţii nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se raportau la "bunuri" ai căror titulari erau, în sensul acestei dispoziţii. În speţă, reclamanţii au iniţiat o procedură în faţa autorităţilor naţionale competente, pentru a obţine restituirea imobilului tatălui lor. Astfel, ei căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului care aparţinuse tatălui lor, dar care, în perioada cererii introductive de instanţă, nu mai era proprietatea tatălui şi nici a reclamanţilor. În consecinţă, procedura nu se raporta la un "bun actual" al reclamanţilor (vezi decizia în Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17). 38. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamanţilor conform căreia decizia pronunţată în apel era "definitivă" şi astfel dreptul lor de proprietate a fost restabilit definitiv, Curtea observă că, în conformitate cu art. 299 din Codul român de procedură civilă, în vigoare în momentul faptelor, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de o analiză în recurs şi că, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedură civilă, deciziile anulate în recurs nu au nici un efect juridic, iar toate actele de executare făcute în temeiul unei atare decizii sunt anulate conform legii, dacă instanţa de recurs nu decide altfel. Curtea notează că reclamanţii nu aveau o decizie "definitivă şi irevocabilă" şi că dreptul obţinut în baza deciziilor pronunţate pe fond şi în apel era revocabil. În consecinţă, prezenta cauză nu este similară cu Cauza Brumărescu cu privire la acest punct. 39. Curtea observă că, deşi judecătoria a recunoscut nelegalitatea naţionalizării, Hotărârea definitivă şi "irevocabilă" din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a desfiinţat hotărârile anterioare. În ceea ce priveşte procedura administrativă ulterioară, Curtea notează că printr-o hotărâre definitivă şi "irevocabilă" s-a respins, de asemenea, cererea de restituire, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995. Instanţa

118

respectivă a hotărât că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât imobilelor "cu destinaţie de locuinţă" şi că imobilul revendicat de reclamanţi nu făcea parte din această categorie. În consecinţă, procedura nu se referea la un "bun actual" al reclamanţilor. 40. Curtea aminteşte că aprecierea situaţiei de fapt şi aplicarea dreptului intern revin, în primul rând, instanţelor naţionale. Curtea neputând specula asupra posibilelor soluţii în cadrul procedurii interne dacă instanţele interne s-ar fi pronunţat, rezultă că reclamanţii nu au probat că aveau o "speranţă legitimă" cu privire la proprietatea bunului revendicat. 41. În aceste condiţii, Curtea admite excepţia invocată de Guvern şi decide că plângerea formulată în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3.

B. Referitor la caracterul vădit nefondat al cererii 42. Curtea constată că plângerea făcută în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie privind lipsa de acces la instanţă nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Prin urmare, acest capăt de cerere este admisibil.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie referitor la dreptul de acces la instanţă

43. Conform reclamanţilor, Hotărârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]." 44. În memoriul lor, reclamanţii subliniază că acţiunea lor a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti pe motivul că ei ar fi putut solicita imobilul pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995, refuzând astfel să se pronunţe asupra

119

fondului litigiului, ceea ce este contrar dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementează denegarea de dreptate. În afară de aceasta, ei subliniază că Legea nr. 112/1995 nu exclude posibilitatea ca instanţele să se pronunţe asupra litigiilor privind legalitatea naţionalizărilor. Ei consideră că instanţele judecătoreşti de fond au hotărât că naţionalizarea nu era conformă cu Decretul nr. 92/1950 şi că instanţa de recurs nu a anulat deciziile precedente din motive privind naţionalizarea, ci pentru existenţa unei alte căi procedurale şi că, în consecinţă, instanţa de recurs nu a statuat asupra legalităţii naţionalizării. 45. Ei consideră că deosebirea dintre cererea lor şi Cauza Brumărescu nu este decât formală, întrucât, în perioada acţiunii de revendicare formulate de domnul Brumărescu, Legea nr. 112/1995, precum şi Decizia nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, care a condus la schimbarea jurisprudenţei, nu existau. Ei precizează că în perioada revendicării formulate de domnul Brumărescu jurisprudenţa recunoştea foştilor proprietari dreptul de proprietate asupra imobilelor naţionalizate ilegal şi că, după un discurs al preşedintelui României, Curtea Supremă de Justiţie, prin Hotărârea din 2 februarie 1995, pronunţată în şedinţa Secţiilor Unite, a decis că instanţele nu mai erau competente să analizeze legalitatea naţionalizării imobilelor naţionalizate. După această hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie şi după adoptarea Legii nr. 112/1995, cea mai mare parte a curţilor de apel şi-a schimbat jurisprudenţa, respingând acţiunile foştilor proprietari. Ei consideră că cererea lor este similară Cauzei Brumărescu, întrucât, în Cauza Brumărescu, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât că instanţele nu erau competente să controleze legalitatea aplicării decretelor de naţionalizare şi că alte legi în materia restituirii urmau să fie adoptate, precum şi că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că, în urma a adoptării Legii nr. 112/1995, instanţele nu mai erau competente să se pronunţe asupra litigiilor privind restituirea imobilelor naţionalizate.

120

46. Guvernul roagă Curtea să constate că nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie. El consideră că dreptul de acces la instanţă nu a fost încălcat de Curtea de Apel Bucureşti, ci aceasta a analizat pe fond acţiunea de revendicare şi a hotărât că statul dispune de un titlu de proprietate valabil, întemeiat pe actul de naţionalizare. 47. Curtea trebuie aşadar să analizeze dacă Hotărârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie. 48. Curtea aminteşte că, în Cauza Brumărescu, citată anterior (paragrafele 59, 63, 65), a concluzionat asupra încălcării art. 6 alin. 1, pe motivul că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina litigii privind, ca în prezenta cauză, o revedincare imobiliară, încalcă art. 6 alin. 1 din Convenţie. În acelaşi timp, în Cauza Vasilescu împotriva României, Curtea a hotărât că faptul de a respinge o cerere de restituire, pe motivul că acţiunea nu ar fi de competenţa instanţelor civile şi că numai un procuror ar fi putut examina respectiva cerere, aduce atingere dreptului de acces la instanţă, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1.075 - 1.076, paragrafele 39 - 41). 49. Curtea notează că Hotărârea din 7 martie 1995, prin care reclamanţilor li s-a restituit bunul, a fost desfiinţată de Curtea de Apel Bucureşti, pe motivul că trebuia să ceară restituirea bunului lor pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995. Curtea constată, prin urmare, că procedura în faţa curţii de apel nu a implicat o apreciere directă şi integrală a drepturilor cu caracter civil ale reclamanţilor în procedura de restituire (a se vedea mutatis mutandis, Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 33.071/1996, 12 iulie 2001, paragraful 62). Or, ea consideră că refuzul curţii de apel de a se pronunţa asupra temeiului cererii reclamanţilor este contrar dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, şi, în situaţia dată, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie,

121

acesta are aceleaşi consecinţe juridice ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în Cauza Brumărescu citată anterior. 50. În aceste împrejurări, excluderea de către Curtea de Apel Bucureşti a acţiunii în revendicare a reclamanţilor de sub competenţa sa este în sine contrară dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. 51. Astfel, s-a încălcat art. 6 alin. 1 în acest punct.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

52. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu material şi moral 53. Reclamanţii solicită o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, şi anume, în conformitate cu raportul de expertiză supus Curţii, 455.960 dolari americani (USD), respectiv 468.853 EUR, dintre care 240.551 USD, respectiv 257.635 EUR, reprezentând valoarea casei, şi 215.409 USD, respectiv 221.500 EUR, valoarea terenului. Ei cer, de asemenea, suma corespunzătoare lipsei de folosinţă, şi anume 319.000 USD, respectiv 328.020 EUR. 54. Guvernul nu împărtăşeşte concluziile rezultate din raportul de expertiză prezentat de reclamanţi în faţa Curţii. Conform raportului de expertiză produs de acesta în faţa Curţii, valoarea de piaţă a imobilului revendicat este de 257.300 USD, respectiv 264.575 EUR, dintre care 97.743 USD, respectiv 98.450 EUR, pentru casă, şi 161.557 USD, respectiv 166.125 EUR, pentru teren. 55. Curtea aminteşte că, în conformitate cu art. 29 alin. 1 din Convenţie, a hotărât să admită excepţia ratione materiae a Guvernului privind plângerea făcută în baza art. 1 din Primul

122

Protocol la Convenţie (vezi paragraful 41). Acest capăt de cerere va fi aşadar respins. 56. Reclamanţii solicită, de asemenea, 210.000 USD, respectiv 215.938 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a stării de anxietate, frustrare şi suferinţă gravă pe care le-au cauzat instanţele interne în timpul procedurii în revendicare şi în timpul procedurii administrative. Ei afirmă că Guvernul nu a făcut nici un demers pentru a le restitui proprietatea, ba mai mult, a închiriat-o unor terţi. 57. Guvernul contestă acest capăt de cerere, considerând că nu se poate reţine nici un prejudiciu moral. În plus, Guvernul susţine că reclamanţii nu au dovedit o eventuală legătură de cauzalitate între suferinţele fizice şi încălcările constatate. 58. Curtea subliniază că singura bază ce poate fi reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de acces la instanţă în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Sigur, Curtea nu ar putea specula asupra soluţiei care ar fi fost pronunţată în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să creadă că interesaţii au suferit o pierdere de şansă reală în procesul respectiv (Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, astfel cum este prevăzut de art. 41, Curtea acordă reclamanţilor suma de 6.000 EUR convertibili în lei româneşti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii.

B. Cheltuieli de judecată 59. Reclamanţii solicită rambursarea a 7.760 USD, respectiv 7.979 EUR, pe care îi repartizează după cum urmează: a) 2.165 USD, respectiv 1.197 EUR, pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne vizând restabilirea dreptului de proprietate; b) 6.595 USD, respectiv 6.781 EUR, cu titlul de onorarii pentru activitatea îndeplinită de avocatul lor în procedura în faţa Curţii, atât pe fond, cât şi în chestiunea satisfacţiei echitabile, dintre care 210 USD, respectiv 215 EUR, cheltuieli pentru expert.

123

60. Guvernul notează că reclamanţii au beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Curţii. El este de acord să ramburseze reclamanţilor sumele probate ca efectiv achitate şi necesare şi lasă această chestiune la latitudinea Curţii. 61. Referitor la cheltuielile ocazionate de procedura în faţa organelor Convenţiei, Curtea notează că reclamanţii au beneficiat, la 29 ianuarie 2002, de asistenţă juridică (725 EUR) pentru reprezentarea în cauză, prezentarea unui memoriu, observaţii privind art. 41 din Convenţie şi cheltuieli de secretariat. 62. Curtea observă că reclamanţii nu au de spus nici un document justificativ privind cheltuielile ocazionate de procedurile interne şi de cele în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea decide să nu aloce reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu (vezi Cauza Oprea împotriva României, Cererea nr. 33.358/1996, Hotărârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).

C. Majorări de întârziere 63. Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,

CURTEA

1. respinge excepţia preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne, invocată de Guvern; 2. admite excepţia ratione materiae a Guvernului referitoare la plângerea privind art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi declară inadmisibil acest capăt de cerere; 3. declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la lipsa de acces la instanţă; 4. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, în temeiul refuzului accesului la instanţă;

124

5. hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor 6.000 EUR (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie. Suma respectivă va fi convertită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii; 6. hotărăşte că, de la data expirării termenului respectiv până la momentul plăţii, suma indicată la pct. 5 va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 7. respinge restul cererii de acordare a unei satisfacţii echitabile. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 noiembrie 2002, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Curţii.

J.-P. Costa,preşedinte

T.L. Early,grefier adjunct

125

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 24 mai 2005

în Cauza Buzescu împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 210 din 8 martie 2006

(Cererea nr. 61.302/00)

Definitivă la 24 august 2005

În Cauza Buzescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Doua), constituită într-o cameră formată din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, R. Türmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie, după deliberări în Camera de consiliu, la 18 noiembrie 2003 şi 26 aprilie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 61.302/00 împotriva României, adresată Curţii în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) de către un cetăţean român, domnul Petru Buzescu (reclamantul), în data de 25 iulie 2000. 2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul S. Grosz, un avocat din Londra. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii săi: doamna C. Tarcea, urmată de domnul B. Aurescu şi doamna R. Rizoiu. 3. Reclamantul a susţinut, în special, că Decizia din data de 27 iunie 1996 a Uniunii Avocaţilor din România (UAR), prin care i-a fost anulată înscrierea în Baroul Constanţa, şi

126

procedurile ulterioare care au menţinut această decizie au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil. Totodată, acesta s-a plâns că decizia menţionată a reprezentat un control al folosinţei bunurilor, incompatibil cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul respectivei secţii, Camera care a examinat cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) s-a constituit în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. 5. Prin Decizia din data de 18 noiembrie 2003, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă. 6. Reclamantul şi Guvernul au formulat fiecare observaţii pe fond (art. 59 alin. 1 din Regulament). Întrucât Camera a hotărât, după consultarea părţilor, că nu este necesară o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament, in fine), fiecare dintre părţi a răspuns în scris observaţiilor celeilalte. 7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cauza a fost atribuită Secţiei a Doua în noua componenţă (art. 52 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

A. Originile cauzei 8. Reclamantul s-a născut în anul 1951 şi locuieşte în Bucureşti. 9. Reclamantul s-a înscris în Baroul Constanţa (România) în anul 1977. A exercitat profesia de avocat până în anul 1981, când a emigrat în Statele Unite. În consecinţă, autorităţile române i-au retras cetăţenia română şi i-au cerut să notifice Baroului Constanţa cu privire la încetarea activităţilor sale profesionale şi să transfere colegilor săi dosarele la care lucra la acea dată.

127

10. Prin Decizia din data de 30 octombrie 1981, Baroul Constanţa a admis cererea reclamantului de încetare a activităţilor sale profesionale şi a hotărât ştergerea sa din tabelul avocaţilor definitivi. Conform spuselor reclamantului, acesta nu a solicitat anularea calităţii sale de membru al Baroului. 11. În anul 1985, reclamantul a devenit membru al Baroului New York şi a practicat avocatura acolo până în anul 1991. 12. În august 1990, reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti înscrierea sa ca avocat. La data de 5 noiembrie 1990, preşedintele Uniunii Avocaţilor din România (UAR) i-a trimis următorul răspuns: "Până la adoptarea unei noi legi a avocaţilor, putem doar să dispunem anularea deciziei de radiere din Baroul Constanţa, redevenind astfel avocat în acest barou, dar în situaţia de incompatibil până la repatrierea dumneavoastră. ... Deocamdată, legea actuală nu permite să fiţi membru a două barouri, indiferent că unul din barouri este în ţară sau străinătate." 13. Preşedintele UAR şi-a confirmat poziţia cu ocazia întâlnirilor ulterioare pe care le-a avut cu reclamantul în martie 1991. 14. În martie 1991, după ce şi-a redobândit cetăţenia română, reclamantul s-a întors să locuiască în România. La data de 12 aprilie 1991, acesta a solicitat Baroului Constanţa anularea deciziei din 1981, în temeiul faptului că nu solicitase niciodată anularea calităţii sale de membru în Barou. Totodată, a solicitat repunerea sa în drepturi ca avocat şi eliminarea numelui său de pe lista avocaţilor care nu au dreptul de a exercita profesia datorită faptului că era membru al altui barou. 15. La data de 8 mai 1991, Baroul Constanţa a anulat decizia adoptată în 1981 cu privire la radierea reclamantului din Barou, dar a dispus reînscrierea acestuia în tabelul avocaţilor incompatibili, reclamantul fiind în continuare membru al altui barou.

128

16. Începând din anul 1991, reclamantul a oferit consultanţă în materia investiţiilor mai multor clienţi, societăţi multinaţionale care investeau în România. 17. În anul 1994, acesta a înfiinţat o societate comercială, Petru Buzescu - S.R.L., ulterior redenumită Buzescu & Co S.R.L., la care era asociat unic şi al cărui principal domeniu de activitate era consultanţa de afaceri şi management. 18. La data de 19 mai 1996, Baroul Constanţa a hotărât ridicarea stării de incompatibilitate a reclamantului şi reînscrierea sa în tabloul avocaţilor pledanţi începând cu data de 10 mai 1996. 19. Din mai 1996 până în octombrie 1999, având în vedere că fusese reînscris în Baroul Constanţa, reclamantul a plătit taxa lunară la Barou şi taxele UAR care s-au ridicat la suma de 1.983.000 lei (aproximativ 225 euro, potrivit ratei medii de schimb pentru perioada respectivă).

B. Anularea deciziei de reprimire a reclamantului în profesie 20. La data de 14 mai 1996, în conformitate cu Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995) şi Statutul profesiei de avocat, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucureşti, solicitând transferul de la Baroul Constanţa. Nu a primit nici un răspuns. 21. La data de 27 iunie 1996, UAR a hotărât că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, repunerea în drepturi a reclamantului intră în sfera sa de competenţă şi nu în cea a Baroului. Astfel, UAR a constatat că Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea deciziei din data de 8 mai 1991. Mai mult, a declarat că decizia Baroului Constanţa din data de 19 mai 1996 prin care s-a anulat interdicţia exercitării profesiei de către reclamant a fost nelegală, având în vedere faptul că s-a bazat pe o decizie nelegală din 1991. 22. Aparent, Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost comunicată nici reclamantului, nici Baroului Constanţa.

129

Decizia nu a fost comunicată reclamantului până în data de 10 februarie 1998, când acesta a fost implicat în alte proceduri în faţa Curţii de Apel Bucureşti. 23. La data de 3 septembrie 1996, în urma unei comunicări din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii, G.D., şeful unui departament din Ministerul Român al Afacerilor Externe, a trimis o adresă preşedintelui UAR, în care a arătat că reînscrierea reclamantului în Barou în anul 1991 a fost un act de reparare, că acesta era consilier juridic pentru România pentru mai multe companii importante din Statele Unite, menţionate în adresă, şi că ar trebui luate în considerare modalităţile cele mai eficiente de soluţionare a cazului, în interesul bunelor relaţii dintre cele două ţări. 24. La data de 27 noiembrie 1996, neprimind nici un răspuns la cererea sa de transfer, reclamantul a formulat o nouă cerere către Baroul Bucureşti de a fi transferat de la Baroul Constanţa. 25. Neprimind nici un răspuns, în data de 18 martie 1997, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti, în baza Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990), cu o cerere prin care a solicitat instanţei să îi recunoască dreptul de a se transfera de la Baroul Constanţa la Baroul Bucureşti, să îl oblige pe acesta din urmă să-i admită cererea de transfer şi să pronunţe o hotărâre care să îl autorizeze să exercite profesia de avocat la o firmă privată de avocatură. 26. Ca urmare a cererii Baroului Bucureşti de declinare a competenţei, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. 27. Pe durata desfăşurării procedurilor şi după mai multe termene de judecată, Baroul Bucureşti l-a invitat pe reclamant să participe la o întrunire organizată de Consiliul Baroului în data de 15 mai 1997. Cu ocazia acestei întâlniri, reclamantul a fost informat că Baroul Bucureşti este dispus să analizeze solicitarea sa de transfer, cu condiţia să îşi clarifice statutul la UAR. I s-a spus apoi că UAR a anulat decizia de reprimire a sa în profesie ca membru al Baroului Constanţa. Reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti să îl notifice în scris cu privire la poziţia sa în ceea ce priveşte solicitarea de transfer. La data de

130

4 iunie 1997, Baroul Bucureşti a trimis reclamantului o scrisoare prin care şi-a afirmat poziţia pe care o exprimase verbal în data de 15 mai 1997 şi l-a informat cu privire la Decizia UAR din data de 27 iunie 1996.

C. Cererile depuse de reclamant la UAR 28. La sugestia decanului Baroului Bucureşti, în data de 9 iunie 1997 reclamantul a solicitat UAR "să clarifice şi să soluţioneze" situaţia sa şi să îl avizeze cu privire la maniera în care i se putea soluţiona cererea. 29. În iulie 1997, reclamantul a solicitat Curţii de Apel introducerea UAR, ca pârât, în procesul intentat Baroului Bucureşti. El a subliniat că va solicita obligarea UAR să facă publică Decizia din 27 iunie 1996. După mai multe termene de judecată, la data de 10 februarie 1998, UAR a prezentat instanţei o copie a Deciziei din data de 27 iunie 1996. 30. La data de 18 februarie 1998, reclamantul a adresat o cerere UAR, prin care a solicitat anularea acelei decizii şi confirmarea statutului său de avocat şi membru al Baroului Constanţa, ca o reparaţie pentru un abuz comis în timpul regimului comunist. Totodată, reclamantul a făcut referire la scrisoarea sa din 9 iunie 1997 către UAR, arătând că nu a primit nici un răspuns la solicitarea sa ca UAR să ia deciziile necesare pentru clarificarea situaţiei sale. 31. La data de 14 martie 1998, UAR şi-a confirmat Decizia din 27 iunie 1996, arătând, inter alia, că "se constată, de asemenea, frauda săvârşită de petent, care a exercitat în tot acest timp profesia de avocat fără autorizaţie legală". Reclamantului nu i s-a oferit nici o informaţie cu privire la maniera în care se putea clarifica statutul său pentru a putea exercita profesia de avocat înregistrat legal. Declaraţii similare privind presupusa fraudă comisă de reclamant au fost făcute de UAR în cursul procedurilor desfăşurate în faţa Curţii de Apel.

D. Proceduri iniţiate de reclamant în faţa Curţii de Apel Bucureşti împotriva Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996

131

32. La data de 30 martie 1998, reclamantul a chemat în judecată UAR în faţa Curţii de Apel Bucureşti, solicitând anularea Deciziei din data de 27 iunie 1996. În cererea sa, el a arătat că: în urma intrării în vigoare a Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), UAR nu avea competenţa de a anula decizia Baroului Constanţa din 1991; că, în baza art. 5 din Legea nr. 29/1990, Decizia acesteia din 27 iunie 1996 era lovită de nulitate, fiind emisă ulterior perioadei menţionate în prevederea respectivă şi având în vedere faptul că numai instanţele erau competente să anuleze, în 1996, o decizie adoptată în 1991; şi că, în ceea ce priveşte fondul cererii sale, asupra căruia instanţa a fost solicitată în mod expres să se pronunţe, în absenţa unor reglementări specifice care să indice remediul împotriva unei decizii administrative nelegale prin care a fost exclus de pe lista avocaţilor din barou, acesta a acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu principiile dreptului administrativ, atunci când a depus cererea la Baroul Constanţa în anul 1991. Reclamantul a arătat că cererea administrativă pe care a adresat-o UAR la 18 februarie 1998 nu a reprezentat un remediu. Cauza respectivă a fost conexată la acţiunea împotriva Baroului Bucureşti. 33. La data de 30 iunie 1998, la o şedinţă de judecată în faţa Curţii de Apel, reclamantul a arătat că Decizia din data de 30 octombrie 1981 a fost nelegală, având în vedere că el nu solicitase anularea înscrierii sale ca avocat şi, în consecinţă, Baroul Constanţa era îndreptăţit să adopte Decizia din data de 8 mai 1991 pentru repararea abuzului comis în anul 1981. Reclamantul a formulat mai multe întrebări către UAR. UAR a răspuns la întrebarea privind nelegalitatea cererii de anulare a Deciziei din 1981, depusă de reclamant în 1991 la Baroul Constanţa: a considerat că reclamantul putea formula o astfel de cerere la Barou, însă competenţa exclusivă de a lua o astfel de decizie aparţinea UAR. UAR a admis că Decizia sa din data de 27 iunie 1996 s-a întemeiat pe art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990. În ceea ce priveşte taxele lunare la Barou şi UAR plătite de reclamant, UAR a replicat că acestea au fost nesemnificative şi că, în conformitate cu Adresa din 3

132

septembrie 1996 a Ministerului Afacerilor Externe, reclamantul a prestat servicii juridice pentru multe societăţi, dar nu a înfiinţat un birou în acest scop, nici nu a plătit taxa de 10% la fondul asigurărilor sociale al avocaţilor, săvârşind astfel o fraudă şi exercitând în mod ilegal profesia de avocat. La acelaşi termen, reclamantul, care bănuia că Decizia din data de 27 iunie 1996 fusese redactată la o dată ulterioară, în speţă pe durata procedurilor desfăşurate în faţa Curţii de Apel, a solicitat şi prezentarea, în original, a Registrului de decizii al UAR. 34. La data de 7 iunie 1998, instanţa a admis cererea reclamantului. Cu toate acestea, în data de 15 septembrie 1998 a desfiinţat Hotărârea din 7 iunie 1998 şi a hotărât că UAR nu trebuie să prezinte Registrul original. Instanţa a afirmat că, în absenţa unei plângeri penale pentru fals, formulată de reclamant împotriva UAR, se consideră că decizia care poartă data de 27 iunie 1996 a fost într-adevăr emisă la acea dată. Noua poziţie a instanţei s-a datorat, în principal, prezentării de către UAR a două fotocopii, una a unui extras nedatat de procesul-verbal încheiat la întrunirea din 27 iunie 1996, care descrie procedura care a condus la decizia în chestiune, iar cealaltă a unei alte pagini a acestui proces-verbal, fără nici o legătură cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau ştampila UAR şi semnătura secretarului acesteia, cu menţiunea "copie certificată". Nu rezultă clar din aceste documente câte pagini are respectivul proces-verbal, cine l-a semnat sau cine a votat la respectiva întrunire. 35. Reclamantul a obiectat oficial faţă de respectiva hotărâre, insistând că nu a fost intenţia sa să prelungească procedura prin formularea unei plângeri penale şi că Registrul ar putea fi prezentat cu uşurinţă, luând în considerare faptul că sediul UAR este în aceeaşi clădire cu cel al instanţei. Obiecţia reclamantului a fost respinsă. 36. La data de 27 octombrie 1998, la una dintre şedinţele de judecată în faţa Curţii de Apel, reclamantul a răspuns la întrebările formulate de UAR. Acesta a afirmat că nu a prestat servicii juridice de la întoarcerea sa în România, nu a profesat

133

ca avocat cu sediu profesional şi că, în consecinţă, nu a achitat taxa de 10% din venit impusă de Legea nr. 51/1995. 37. La data de 6 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantului, statuând că, în baza Decretului-lege nr. 90/1990, Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea Deciziei din data de 8 mai 1991 şi că, în baza art. 130 din Statutul profesiei de avocat (Statutul) emis de UAR în anul 1995, aceasta era competentă să anuleze deciziile barourilor locale pe temei de nelegalitate. Cu privire la faptul că în anul 1991 reclamantul a formulat o cerere la Baroul Constanţa, considerându-se îndreptăţit să fie repus în drepturi ca avocat de către organul care îi anulase ilegal calitatea de membru al Baroului în anul 1981, Curtea a reţinut că decizia din anul 1981 fusese adoptată la cererea reclamantului.

E. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 38. Reclamantul a atacat cu recurs hotărârea Curţii de Apel Bucureşti la Curtea Supremă de Justiţie, arătând că instanţa nu a luat în considerare toate argumentele şi probele prezentate. În consecinţă, în motivele de recurs acesta a susţinut că instanţa a reţinut în mod greşit că reclamantul era în culpă pentru că nu a depus cererea de reînscriere ca avocat la organul competent, în anul 1991, având în vedere că reclamantul solicitase acest lucru în anul 1991, în conformitate cu Legea nr. 29/1990, organului care luase decizia administrativă nelegală şi motivată politic din 8 mai 1981, deşi el nu solicitase înlăturarea sa din tabelul avocaţilor Baroului. Considerând că nu ar fi trebuit să solicite readmiterea în profesie, fiindcă fusese exclus din Barou printr-o decizie fără temei legal, reclamantul a depus cererea la organul emitent, respectiv Baroul Constanţa, având în vedere că nu exista nici o prevedere privind proceduri specifice care să remedieze efectele unor astfel de decizii administrative nelegale. Totodată, reclamantul a susţinut că, în temeiul Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), care a abrogat Decretul-lege nr. 90/1990, în anul 1996 UAR nu mai avea competenţa să anuleze deciziile

134

Baroului şi că art. 130 din Statut nu ar fi putut completa legea respectivă. Reclamantul a subliniat că Decizia UAR din 27 iunie 1996 fusese nelegală deoarece acţiunea UAR fusese prescrisă în anul 1996, în conformitate cu Legea nr. 29/1990 şi datorită faptului că temeiul legal al deciziei, respectiv Decretul-lege nr. 90/1990, fusese abrogat prin Legea nr. 51/1995. În motivele de recurs, precum şi în concluziile scrise adresate Curţii Supreme de Justiţie, reclamantul a adăugat că, potrivit actelor de la dosar, UAR avusese cunoştinţă din anul 1992 despre faptul că el fusese înscris ca avocat în Baroul Constanţa în anul 1991 şi că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. d) din Decretul-lege nr. 90/1990, UAR avusese la momentul respectiv nu numai competenţa, ci şi obligaţia să verifice şi eventual să anuleze Decizia din 8 mai 1991 a Baroului Constanţa. Reclamantul a făcut referire la răspunsul UAR la interogatoriul din data de 30 iunie 1998 şi a concluzionat că, presupunând chiar că UAR ar fi trebuit să fie consultată în anul 1991 de Baroul Constanţa privind reînscrierea sa ca avocat, reclamantului nu i se poate imputa faptul că a depus cererea la Barou şi nici faptul că Baroul sau UAR nu a urmat procedura corectă. Reclamantul a solicitat instanţei să hotărască dacă era normal în aceste circumstanţe ca el să nu îşi poată exercita profesia în România şi a cerut anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 şi aprobarea transferului său la Baroul Bucureşti. 39. Printr-o hotărâre definitivă din 28 ianuarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului. A statuat că în 1991, Decretul-lege nr. 90/1990 a acordat Consiliului UAR competenţa exclusivă de soluţionare a cererilor de admitere sau readmitere a avocaţilor în barou şi că prevederile art. 58 lit. g) şi i) din Legea nr. 51/1995 trebuie interpretate ca menţinând aceste prerogative. În baza art. 130 din Statut, instanţa a respins susţinerea reclamantului potrivit căreia Legea nr. 51/1995 a desfiinţat competenţa UAR de anulare a deciziilor Baroului, în baza Decretului-lege nr. 90/1990, admiţând totuşi că în textul acestei legi o astfel de competenţă nu fusese menţinută în mod expres.

135

Cu privire la perioada în care UAR avusese dreptul de a anula înregistrarea reclamantului în Baroul Constanţa în 1991, Curtea Supremă de Justiţie a susţinut că, având în vedere necompetenţa organului emitent, anularea ar fi putut fi hotărâtă oricând. În final, Curtea Supremă de Justiţie a arătat că anularea înregistrării reclamantului în Baroul Constanţa pe temeiul nelegalităţii nu l-a privat de dreptul de a solicita autorităţii competente să soluţioneze cererea sa de a fi reînscris în Barou.

F. Fapte ulterioare depunerii cererii la Curte 40. La data de 30 mai 2001, reclamantul a formulat o cerere către Baroul Bucureşti pentru înscrierea ca avocat înregistrat într-un barou din străinătate, dar până în prezent nu a primit nici un răspuns în pofida faptului că, după spusele sale, Baroul Bucureşti a aprobat între timp înregistrarea a mai mult de 10 avocaţi străini. 41. La data de 14 februarie 2004, Consiliul UAR a examinat Cererea reclamantului din 12 aprilie 1991 adresată Baroului Constanţa, Decizia acestuia din data de 8 mai 1991 şi Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa. Consiliul UAR a hotărât să îşi revoce Decizia din 27 iunie 1996, să restabilească statutul anterior al reclamantului ca avocat cu drept de exercitare a profesiei şi să notifice această nouă decizie reclamantului şi Baroului Constanţa. 42. La data de 23 februarie 2004, Consiliul Baroului Bucureşti a luat act de cererea de transfer al reclamantului la Baroul Bucureşti, a dispus înscrierea acestuia în tabloul de avocaţi al respectivului barou şi a hotărât să comunice respectiva decizie reclamantului şi Baroului Constanţa. 43. Într-o scrisoare din data de 26 mai 2004, reclamantul a declarat că la data de 23 aprilie 2004 UAR i-a comunicat Decizia sa din 14 februarie 2004 şi că până la data respectivă nu primise nici o notificare oficială din partea Baroului Bucureşti cu privire la Decizia sa din 23 februarie 2004.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

136

44. Prevederile relevante din Codul civil român au următorul conţinut: Art. 1171 "Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut." Art. 1173 "Actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată. Executarea actului autentic, ..., va fi suspendată prin punerea în acuzaţie, când se intentează o acţiune criminală în contra pretinsului autor al actului. Iar când în cursul unei instanţe civile actul se atacă de fals, tribunalele pot, după împrejurări, a suspenda provizoriu executarea actului." 45. Prevederile pertinente ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) au următorul conţinut: Art. 5 "... introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere." Art. 11 "... În cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute." Art. 12 "În cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei." 46. Art. 5 alin. 3 din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România prevedea: "Consiliul uniunii ... are următoarele atribuţii: ...

137

d) analizează deciziile comisiei permanente a uniunii şi ale consiliilor barourilor şi, dacă constată că acestea nu sunt legale, le anulează; ... j) soluţionează cererile privind primirea sau reprimirea în avocatură, transferarea şi detaşarea avocaţilor dintr-un barou în altul; ...". 47. La data de 9 iunie 1995 a intrat în vigoare Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), care a abrogat Decretul-lege nr. 90/1990. Prevederile relevante ale acesteia au următorul conţinut: Art. 20 "Baroul are obligaţia să întocmească anual tabloul avocaţilor definitivi şi stagiari în ordine alfabetică, cu menţionarea numelui, prenumelui, titlului ştiinţific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei şi a instanţelor la care au dreptul să pună concluzii... Prin grija baroului, tabloul anual al avocaţilor şi modificările intervenite sunt comunicate instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală şi autorităţilor administrative ale judeţului sau municipiului Bucureşti, precum şi Uniunii Avocaţilor din România." Art. 48 alin. 2 "Consiliul baroului are următoarele competenţe:... c) întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor, comunicându-l celor în drept împreună cu modificările intervenite în cursul anului; ... h) ia act de cererile de transfer sau de detaşare în cadrul baroului; i) verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege şi în statut cu privire la formele de exercitare a profesiei, organizează şi ţine evidenţa acestora;". Art. 58 "Consiliul uniunii se întruneşte trimestrial şi ... are următoarele atribuţii: ... b) dezbate, adoptă şi modifică statutul profesiei; ... g) aprobă primirea în profesia de avocat în toate cazurile prevăzute de lege; ...

138

i) soluţionează contestaţiile împotriva deciziilor consiliilor barourilor prin care s-au respins cererile de transfer şi de detaşare." 48. La data de 6 martie 2001, Legea nr. 51/1995 a fost republicată în urma modificării, acordând următoarele competenţe Consiliului UAR în noul art. 63 lit. i): "Consiliul uniunii ... are următoarele atribuţii: ... i) anulează hotărârile barourilor pentru nelegalitate;". 49. Art. 130 din Statutul profesiei de avocat, adoptat de UAR şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 17 octombrie 1995, prevede: "Hotărârile adoptate de adunarea generală sau de consiliul baroului pot fi anulate de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România numai pentru motive de nelegalitate sau de încălcare a prevederilor statutului, cu respectarea autonomiei baroului. Deciziile emise de decan pot fi atacate la consiliul baroului." 50. La data de 12 martie 1997, printr-o hotărâre definitivă (nr. 450), Curtea Supremă de Justiţie a statuat, în cadrul procedurilor dintre un particular şi UAR, că aceasta din urmă este o autoritate administrativă, având o structură şi atribuţii prevăzute de lege, şi că Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) se aplică deciziilor sale. La data de 18 februarie 2003, printr-o hotărâre definitivă (nr. 658), Curtea Supremă de Justiţie a decis că UAR este o autoritate administrativă care execută acte administrative, că are o structură şi atribuţii stabilite prin lege şi îndeplineşte un rol de serviciu public. La data de 4 martie 2003, printr-o hotărâre definitivă (nr. 866) pronunţată în cadrul procedurilor declanşate împotriva UAR privind dreptul de a fi admis în profesia de avocat fără examen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că "era incontestabil că decizia [UAR era] un act administrativ emis de o autoritate publică" şi că Legea nr. 29/1990 era aplicabilă în cauză. 51. La data de 30 ianuarie 2003, printr-o hotărâre definitivă (nr. 327), Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat o hotărâre a

139

unei curţi de apel pe motiv că, inter alia, a desfiinţat nemotivat o hotărâre anterioară privind admiterea probelor.

ÎN DREPT

I. Pretinse încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie

52. Reclamantul s-a plâns că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea sa în Baroul Constanţa, şi procedurile administrative ulterioare prin care acea decizie a fost menţinută au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil. El s-a plâns de faptul că decizia UAR a fost adoptată în absenţa unei audieri şi nu i-a fost comunicată şi că, în procedurile ulterioare, instanţele nu au reuşit să soluţioneze întregul litigiu, să analizeze principalele argumente ale reclamantului sau să dispună prezentarea Registrului original de decizii al UAR, încălcând art. 6 alin. 1 din Convenţie, care, în partea relevantă, prevede: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă ... care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."

A. Argumentele părţilor 1. Reclamantul 53. Reclamantul a susţinut că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 a fost adoptată fără a i se comunica existenţa acestor proceduri la vremea respectivă şi în absenţa unei audieri, contrar prevederilor Statutului şi ale art. 6 alin. 1 din Convenţie. În schimb, decizia nu i-a fost comunicată până în februarie 1998. 54. Reclamantul a susţinut că viciile procedurii de adoptare a Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu au fost remediate în procedurile judiciare subsecvente. Reclamantul a argumentat că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei sale, în pofida faptului că acesta şi-a prezentat în mod constant argumentele. Reclamantul a cerut UAR şi, ulterior, instanţelor

140

să se pronunţe nu numai cu privire la anularea deciziei UAR, ci şi asupra reînscrierii sale ca membru al Baroului, luând în considerare faptul că excluderea sa în anul 1981 a reprezentat un abuz comis sub regimul comunist, asupra faptului că UAR nu i-a comunicat Decizia din data de 27 iunie 1996 şi asupra aplicabilităţii Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) în cauza sa. S-a susţinut că, potrivit legii respective, dreptul UAR de a emite decizia respectivă era prescris, Baroul Constanţa fiind competent, în anul 1991, să-şi anuleze propria decizie din anul 1981. El a susţinut că a acţionat cu bună-credinţă şi s-a bazat pe Legea nr. 29/1990 când a formulat cererea, în anul 1991, către Baroul Constanţa, şi nu către UAR, pentru anularea hotărârii acestuia din anul 1981, care l-a exclus de pe lista Baroului, şi că UAR însăşi a recunoscut, în răspunsul la interogatoriul reclamantului din 30 martie 1998, că acesta avea dreptul să depună o astfel de cerere la Barou. 55. Cu privire la refuzul curţii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, reclamantul a arătat în continuare că instanţa ar fi putut dispune prezentarea Registrului original în cadrul procedurilor administrative, în loc să propună alternativa iniţierii unei proceduri penale pentru fals, care ar fi întârziat soluţionarea plângerilor administrative. Reclamantul a subliniat că instanţa şi-a revocat hotărârea anterioară cu privire la prezentarea originalului după ce UAR a prezentat câteva fotocopii ale procesului-verbal care a stat la baza Deciziei din data de 27 iunie 1996. Întemeindu-se pe Cauza Timurtaş împotriva Turciei, reclamantul a afirmat că aceste fotocopii, purtând o semnătură indescifrabilă, i-au întărit îndoielile cu privire la autenticitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996.

2. Guvernul 56. Guvernul a susţinut că intervenţia prealabilă a organismelor profesionale, precum UAR, este conformă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie în măsura în care reclamantul a avut acces la o instanţă care oferea toate garanţiile pentru un proces echitabil. Admiţând faptul că

141

procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul a argumentat că aceste deficienţe au fost remediate ulterior de instanţe. 57. Cu privire la afirmaţia că instanţele nu s-au pronunţat asupra unor aspecte din dosar, Guvernul a remarcat că acestea s-au pronunţat de fapt cu privire la toate aspectele acestuia. A arătat, în plus, că, exceptând anularea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 şi admiterea cererii reclamantului privind transferul la Baroul Bucureşti, celelalte chestiuni ridicate de reclamant au fost doar simple argumente asupra cărora instanţele nu erau obligate să se pronunţe în detaliu. 58. Cu privire la refuzul curţii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, Guvernul a atras atenţia asupra marjei de apreciere a instanţelor în administrarea probelor şi a menţionat că curtea de apel a revenit asupra deciziei privind examinarea Registrului de decizii după ce UAR a prezentat procesul-verbal integral al reuniunii din 27 iunie 1996. Acest proces-verbal al adunării UAR purta semnăturile tuturor membrilor care au participat la adunare şi trebuia considerat un act autentic în sensul art. 1171 din Codul civil român. Această calificare a implicat aplicarea prevederilor art. 1173 şi 1174 din acest cod, având drept consecinţă faptul că o astfel de hotărâre a beneficiat de prezumţia de autenticitate ce putea fi răsturnată prin formularea unei plângeri penale pentru fals. Guvernul a adăugat că reclamantul a fost informat de curtea de apel cu privire la posibilitatea contestării autenticităţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 prin formularea unei astfel de plângeri penale, pe care acesta nu a depus-o.

B. Aprecierea Curţii 59. Curtea va proceda la examinarea fiecărui capăt de cerere formulat de reclamant, înainte de a ajunge la o concluzie finală bazată pe analiza generală a acestora.

1. Decizia UAR din data de 27 iunie 1996

142

60. Curtea reiterează faptul că art. 6 alin. 1 din Convenţie nu obligă statele părţi să supună litigiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerinţele art. 6. Intervenţia iniţială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 iunie 1986, Seria A nr. 43, pag. 23, paragraful 51, şi Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, Hotărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, pag. 16, paragraful 29). 61. Curtea observă, mai întâi, că Statutul nu prevede nici o procedură specifică pentru anularea, de către UAR, a înscrierii unui avocat în Barou. Cu toate acestea, observă că părţile sunt de acord că procedura care a condus la adoptarea de către UAR a Deciziei din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul argumentând că aceste deficienţe au fost remediate ulterior de instanţe. 62. Curtea observă în continuare că, în cauza de faţă, contrar hotărârii pronunţate în Cauza Albert şi Le Compte menţionată mai sus, chestiunea asupra căreia UAR s-a pronunţat în data de 27 iunie 1996 a fost supusă ulterior controlului judiciar sub toate aspectele. Acele proceduri au fost publice şi au oferit reclamantului, prin intermediul declaraţiilor orale şi concluziilor scrise, posibilitatea să îşi susţină punctele de vedere. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului privind amânarea notificării Deciziei UAR din 27 iunie 1996 până în februarie 1998, Curtea observă că reclamantul nu a suferit un prejudiciu iremediabil, având în vedere că în martie 1998 putea încă să atace în instanţă respectiva decizie, excepţia prescripţiei nefiind ridicată nici de UAR, nici de instanţe.

2. Nesoluţionarea de către instanţele naţionale a unei părţi a obiectului cauzei

143

63. Curtea reiterează faptul că efectul art. 6 alin. 1 din Convenţie este, inter alia, să acorde unui "tribunal" atribuţia de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanţa acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competenţa Curţii să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător. Cu toate acestea, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, pag. 20, paragrafele 59 şi 61; Decizia Burg împotriva Franţei, Cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). Întinderea obligaţiei de a motiva poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea hotărârile Ruiz Torija împotriva Spaniei, şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A şi B, pag. 12, paragraful 29 şi, respectiv, pag. 29 - 30, paragraful 27). 64. Curtea observă că reclamantul a solicitat instanţelor anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, motivând că, în temeiul Legii nr. 51/1995, UAR nu mai avea competenţa în anul 1996 să anuleze înscrierea sa în Baroul Constanţa în anul 1991; că, în baza Legii nr. 29/1990, dreptul UAR de a lua această decizie era prescris, anularea în anul 1996 a unei decizii luate în anul 1991 fiind de competenţa instanţelor; şi că, în ceea ce priveşte fondul cauzei, a cărei examinare a fost cerută în mod expres instanţelor, reclamantul a acţionat cu bună-credinţă atunci când a formulat o cerere la baroul menţionat pentru anularea deciziei nelegale a acestuia din anul 1981 şi nu putea fi învinovăţit pentru faptul că Baroul nu a înaintat cererea către UAR sau pentru faptul că UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului. Reclamantul a arătat totodată că cererea administrativă pe care a adresat-o la 18 februarie 1998 către UAR nu a reprezentat un remediu. 65. Curtea remarcă faptul că atât curtea de apel, cât şi Curtea Supremă de Justiţie au respins cererea reclamantului, motivând că în anul 1991 UAR, în conformitate cu Decretul-lege nr.

144

90/1990, era singurul organ competent să decidă readmiterea în Barou; că reclamantul nu putea pretinde că nu avea cunoştinţă de aceste prevederi; că, în consecinţă, readmiterea lui în Baroul Constanţa în anul 1991 era în mod evident nulă; şi că dreptul de a o anula în 1996 nu era prescris, anularea putând fi hotărâtă oricând. În baza Statutului, instanţele au respins afirmaţia reclamantului că Legea nr. 51/1995 nu a mai acordat UAR competenţa de a anula deciziile Baroului. 66. Curtea reţine însă că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile, în ceea ce priveşte competenţa UAR de a anula decizia Baroului Constanţa din anul 1991, pe art. 58 lit. g) şi i) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu art. 130 din Statut, acesta din urmă fiind adoptat de însăşi UAR în anul 1995. Cu toate acestea, se pare că abia la 6 martie 2001, în urma modificării şi republicării Legii nr. 51/1995, o astfel de atribuţie a fost din nou prevăzută expres de art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995. Conştientă de competenţa sa limitată de a analiza interpretarea legii naţionale de către instanţele naţionale, Curtea constată totuşi că o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacă între anii 1995 şi 2001 UAR ar fi avut competenţa să anuleze decizii ale Baroului pe temei de nelegalitate, în baza prevederilor iniţiale ale legii respective. 67. Curtea observă că, deşi instanţele au răspuns unora dintre argumentele reclamantului, acestea nu au răspuns argumentelor principale, respectiv că acesta a acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu principiile dreptului administrativ şi cu Legea nr. 29/1990, când a depus o cerere la Baroul Constanţa în anul 1991, în scopul anulării deciziei nelegale adoptate de acesta în anul 1981 în împrejurările excepţionale în care părăsise ţara; şi că, în orice caz, nu putea fi învinovăţit pentru faptul că Baroul nu a înaintat cererea sa către UAR sau pentru faptul că UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului. În plus, Curtea remarcă faptul că, deşi reclamantul a depus cererea în scopul de a obţine anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, acesta a solicitat în mod expres instanţelor să examineze fondul cauzei şi consecinţele pe care le poate avea asupra soluţiei date cererii sale. Reclamantul a arătat, de

145

asemenea, că cererea administrativă pe care a adresat-o în data de 18 februarie 1998 către UAR nu a reprezentat un remediu care să conducă la clarificarea situaţiei sale.

3. Prezentarea Registrului original de decizii al UAR 68. Curtea reiterează faptul că, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulă cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintă, prin urmare, chestiuni de competenţa, în principal, a dreptului intern şi a instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Schenk împotriva Elveţiei din 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, pag. 29, paragraful 46, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). Cu toate acestea, Curtea trebuie să stabilească dacă procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie. Corectitudinea trebuie evaluată prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, Cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 şi 46, CEDO 1999-II). 69. În cauza de faţă, Curtea remarcă faptul că, prin Hotărârea din 15 septembrie 1998, curtea de apel a revocat hotărârea sa din data de 7 iunie 1998 privind prezentarea Registrului în original şi a hotărât că UAR nu trebuia să prezinte Registrul original de decizii. Curtea a hotărât că, de vreme ce reclamantul a refuzat să depună o plângere penală privind pretinsa falsificare a deciziei UAR, astfel de probe nu erau necesare în cauză, iar probele deja prezentate de UAR erau suficiente pentru a concluziona că decizia presupus a fi fost luată în data de 27 iunie 1996 fusese efectiv luată la data respectivă. Obiecţia reclamantului la respectiva hotărâre a fost respinsă de instanţă. 70. Curtea reţine că probele prezentate de UAR, care au determinat instanţa să revină asupra hotărârii anterioare, constau în două fotocopii, una de pe un extras din procesul-verbal al adunării din 27 iunie 1996, care descria procedura care a condus la luarea deciziei atacate, iar cealaltă de pe o altă

146

pagină din acest proces-verbal, fără nici o legătură cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau ştampila UAR şi semnătura secretarului acestuia, însoţită de cuvintele "copie certificată". 71. Curtea este de acord cu reclamantul, care se întemeiază pe Cauza Timurtaş împotriva Turciei (Cererea nr. 23.531/94, paragraful 66, CEDO 2000-VI), că un document fotocopiat trebuie supus unei verificări atente înainte de a fi acceptat ca o copie autentică a unui original. Acest lucru este cu atât mai adevărat într-o cauză în care există deja mai multe elemente, în special faptul că reclamantul nu a fost informat cu privire la procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 şi că decizia respectivă nu i-a fost comunicată până în februarie 1998, care pun sub semnul întrebării corectitudinea procedurii în ansamblu. Ar trebui adăugat că fotocopiile prezentate de UAR curţii de apel şi prezentate Curţii de către Guvern nu purtau semnăturile necesare ale membrilor Consiliului UAR, ci reprezentau o formă simplificată a deciziei originale, semnată de secretarul UAR, având menţionate cuvintele "copie certificată". 72. Curtea ia notă de faptul că Guvernul a menţionat în observaţiile sale că decizia UAR din data de 27 iunie 1996 trebuie considerată înscris oficial, în sensul că art. 1171 din Codul civil român, având drept consecinţă faptul că o astfel de decizie beneficiază de prezumţia de autenticitate, care poate fi răsturnată pe calea unei plângeri penale pentru fals. Reclamantul a refuzat să formuleze o astfel de plângere, care ar fi întârziat considerabil soluţionarea cauzei, considerând-o irelevantă pentru rezultatul acţiunii sale. 73. Curtea observă faptul că, potrivit interpretării dreptului procesual român, o instanţă poate revoca, printr-o hotărâre motivată, o hotărâre anterioară privind admiterea probelor. Cu toate acestea, în absenţa încheierilor de şedinţă relevante ale procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor naţionale, după cum s-a solicitat de Curte Guvernului pârât cu prilejul comunicării cauzei şi luând în considerare copiile prezentate de UAR în cadrul acestei proceduri, Curtea consideră că există îndoieli

147

considerabile privind maniera în care curtea de apel a revocat hotărârea sa privind prezentarea Registrului original de decizii al UAR. Totodată, Curtea consideră că formularea unei plângeri penale pentru fals ar fi impus reclamantului o sarcină disproporţionată, având în vedere circumstanţele cauzei.

4. Concluzie 74. În lumina observaţiilor de mai sus şi luând în considerare procedura în ansamblu, Curtea concluzionează că cerinţele de echitabilitate nu au fost întrunite. În consecinţă, Curtea constată că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.

II. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

75. Reclamantul s-a plâns că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, confirmată prin procedurile judiciare ulterioare, a reprezentat o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale sub forma unui control al folosinţei bunurilor, incompatibilă cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care are următoarea formulare: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Răspunderea statului pârât 1. Argumentele părţilor 76. Făcând referire la Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii (Hotărârea din 25 martie 1993, Seria A nr. 247-C), reclamantul a susţinut că un stat nu se poate elibera de obligaţiile ce îi revin în temeiul Convenţiei prin delegarea

148

acestora către organisme sau persoane private. În special Curtea a recunoscut că răspunderea statului ar putea fi angajată prin activităţile asociaţiilor profesionale cărora le-a încredinţat atribuţii cu privire la reglementarea profesională. Conform reclamantului, UAR este un organism de reglementare independent, constituit prin Statut, şi are sarcina, în baza respectivului Statut, de a reglementa statutul profesiei [art. 58 lit. b) din Legea nr. 51/1995]. Acesta este un organism de drept public, supus jurisdicţiei instanţelor administrative în baza Legii nr. 29/1990. Deciziile sale au fost considerate acte autentice în sensul art. 1171 din Codul civil român şi a fost considerat în jurisprudenţa internă ca autoritate administrativă, având o structură şi atribuţii prevăzute de lege. Reclamantul a concluzionat că răspunderea statului a fost, prin urmare, angajată prin raportare la deciziile UAR pe care acesta le contesta. 77. Guvernul a considerat că nu poate fi angajată răspunderea statului, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru consecinţele negative ale unui litigiu între doi particulari. Acesta a concluzionat că deciziile organismelor profesionale, alese în mod liber de avocaţi în conformitate cu regulamentul intern al profesiei acestora, nu pot angaja răspunderea statului.

2. Aprecierea Curţii 78. Curtea reiterează criteriile menţionate în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii, pag. 58, paragraful 27, menţionată mai sus; Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din data de 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, pag. 14 - 15, paragraful 29) şi arată că UAR este legal constituită prin Legea nr. 51/1995 şi învestită cu prerogative administrative şi de reglementare. UAR urmăreşte un scop de interes general cu privire la profesia de avocat prin exercitarea unei forme de control public, de exemplu asupra înscrierii în Barou, iar deciziile sale sunt supuse controlului instanţelor administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Bota împotriva României din 12 octombrie 2004, Cererea nr. 24.057/03). Curtea observă

149

totodată, în subsidiar, că în jurisprudenţa internă UAR a fost considerată o autoritate publică ce execută acte administrative şi are rol de serviciu public. Prin urmare, concluzionează că răspunderea statului este angajată ca urmare a deciziilor administrative ale UAR, pe care le contestă reclamantul.

B. Aplicabilitate: dacă reclamantul avea un "bun" 1. Argumentele părţilor 79. Reclamantul susţine că interesele economice asociate activităţii acestuia au reprezentat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Astfel, începând din anul 1991 acesta şi-a desfăşurat activitatea în calitate de consultant şi membru al Baroului New York, oferind consultanţă de investiţii mai multor clienţi, corporaţii multinaţionale care investeau în România. A fost înscris în Baroul Constanţa, însă a practicat în Bucureşti, unde a stabilit mai multe contacte cu investitori străini, menţionarea sa în Ghidul Juridic Martindale-Hubbel, care enumeră o parte dintre clienţii acestuia, reprezentând o dovadă în acest sens. Reclamantul a declarat că însăşi UAR a susţinut, în Decizia sa din 14 martie 1998 şi în răspunsul la interogatoriul din 30 iunie 1998, că acesta a comis o fraudă exercitând profesia de avocat în tot acel timp fără autorizaţie legală. Conform spuselor reclamantului, clienţii societăţii sale, Petru Buzescu - S.R.L., au fost clienţii săi atât în fapt, fiind atraşi de el şi de reputaţia sa, cât şi în drept, având în vedere că era unicul proprietar al societăţii. Reclamantul a arătat că a solicitat transferul la Baroul Bucureşti, în 1996, pentru a-şi putea reprezenta clienţii, printre care companii multinaţionale, în instanţă, dar, deşi era pe deplin calificat, UAR i-a retras, în mod nelegal, dreptul de a profesa. Astfel, reclamantul nu a putut să profeseze ca avocat după anul 1996, să furnizeze clienţilor întreaga gamă de servicii ale unui avocat român şi, în consecinţă, să "exploateze" şi chiar să îşi extindă reputaţia, consecinţa fiind pierderea multor clienţi. 80. Guvernul a afirmat că, anterior declanşării procedurilor administrative privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul nu a avut nici un fel de reputaţie ca avocat, nici o

150

practică consolidată sau vreun alt interes economic care să justifice protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Acesta a susţinut că reputaţia reclamantului era de fapt legată de activităţile societăţii sale înfiinţate în anul 1994, prin intermediul căreia reclamantul furniza servicii în domeniul juridic sau în domenii legate de acesta, cu excepţia reprezentării în instanţă. Guvernul s-a întemeiat pe probele prezentate de reclamant, în data de 27 octombrie 1998, curţii de apel şi a afirmat că această cauză este diferită faţă de cauzele Van Marle şi alţii împotriva Olandei şi H. împotriva Belgiei, de vreme ce el nu practicase ca avocat cu sediu profesional şi nu plătise taxele către fondul asigurărilor sociale al avocaţilor.

2. Aprecierea Curţii 81. Referindu-se la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea reţine că, în măsura în care se referă la pierderea unui venit viitor, plângerea reclamantului iese din sfera de protecţie prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care priveşte numai bunurile existente sau speranţele legitime privind proprietatea [a se vedea Ian Edgar (Liverpool) Ltd. împotriva Marii Britanii (dec.), nr. 37.683/97, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi la reputaţia aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din această prevedere [a se vedea Van Marle şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din data de 26 iunie 1986, Seria A nr. 101, pag. 13, paragraful 41, şi Döring împotriva Germaniei (dec.), nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII; a se vedea, totodată, Wendenburg şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 71.630/01, CEDO 2003-II]. 82. Curtea reţine că mai multe documente prezentate de reclamant, în special Adresa UAR din data de 14 martie 1998, dovada acesteia din 30 iunie 1998 prezentată Curţii de Apel Bucureşti şi Adresa Ministerului Afacerilor Externe din data de 3 septembrie 1996, atestă faptul că după 1991 reclamantul şi-a

151

extins în mod semnificativ reputaţia în legătură cu serviciile juridice prestate. Aceasta remarcă faptul că reclamantul a plătit taxele lunare la Barou şi UAR, dar nu şi taxele la fondul asigurărilor sociale al avocaţilor pentru contractele sale, fiind acuzat de UAR la data de 30 iunie 1998 de practicarea nelegală a profesiei de avocat. Curtea nu consideră relevant în acest context faptul că reclamantul nu avea un sediu profesional şi consideră nepotrivit să scoată în evidenţă modul în care acesta şi-a consolidat clientela, de vreme ce, aparent, calitatea sa de membru al Baroului New York, activitatea din cadrul societăţii Petru Buzescu - S.R.L. şi poziţia sa ca avocat înscris într-un barou român au reprezentat factori care au contribuit la aceasta. Curtea consideră că clientela existentă a reclamantului era legată de practica sa ca avocat şi că a fost în măsură să o "exploateze" ca avocat. În acest sens, Curtea este de acord cu reclamantul că, pentru a-şi putea "exploata" clientela, trebuia să furnizeze clienţilor o gamă completă de servicii ca avocat român, inclusiv reprezentarea în instanţă, scop în care acesta a solicitat transferul la Baroul Bucureşti. 83. Curtea concluzionează că, la data adoptării Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul putea pretinde că avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte reputaţia pe care şi-o construise în România între anii 1991 şi 1996.

C. Respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 1. Argumentele părţilor 84. Reclamantul a afirmat că Decizia UAR din 27 iunie 1996, menţinută de instanţe, a reprezentat un control al folosinţei bunurilor sale, în sensul articolului menţionat mai sus. Acesta a considerat că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 este ilegală, susţinând că baza sa legală fusese înlăturată prin Legea nr. 51/1995; că UAR nu mai avea competenţa, în conformitate cu prevederile legii menţionate mai sus, în vigoare în perioada respectivă, să anuleze înscrierea sa în Baroul Constanţa în anul 1991; că Statutul adoptat de UAR, pe care s-

152

au întemeiat hotărârile adoptate de instanţele naţionale, nu putea fi luat în considerare în măsura în care adăuga la lege; şi că dreptul de a anula înscrierea sa se prescrisese anterior anului 1996. 85. Reclamantul a afirmat că UAR nu putea să urmărească un scop aşa-zis legitim, având în vedere că Decizia din data de 27 iunie 1996 a fost adoptată la 5 ani după ce UAR avusese oportunitatea să ridice problema nulităţii înscrierii sale când Baroul Constanţa şi-a prezentat rapoartele obişnuite şi că decizia a fost adoptată în secret şi nu i-a fost comunicată până în februarie 1998. Reclamantul a contestat afirmaţia că în cauza sa a fost menţinut un just echilibru. El a afirmat că în data de 9 iunie 1997 a solicitat UAR, aparent organul competent să aprobe înscrierea sa ca avocat, clarificarea şi rezolvarea situaţiei sale, dar nu a primit nici un răspuns la cererea respectivă, şi nici la a doua cerere din data de 18 februarie 1998. Acelaşi lucru s-a întâmplat în data de 30 mai 2001, când reclamantul a solicitat înscrierea în Baroul Bucureşti ca avocat înscris într-un barou străin. În concluzie, reclamantul a susţinut că UAR ar fi putut menţine un just echilibru dacă l-ar fi notificat la timp cu privire la Decizia din data de 27 iunie 1996 sau dacă l-ar fi înscris ca avocat pentru a remedia pretinsa ilegalitate a înscrierii sale în Baroul Constanţa. 86. Guvernul a reiterat criteriile menţionate de Curte pentru ca o măsură să fie considerată ingerinţă statală în dreptul persoanei de a folosi proprietatea sa şi a subliniat că statul se bucură de o marjă de apreciere considerabilă. Cu privire la legalitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, Guvernul a afirmat că sarcina interpretării şi aplicării dreptului intern revine, în principal, instanţelor naţionale, deşi Curtea poate interveni în cazuri de abuz evident, situaţie care nu este aplicabilă cauzei reclamantului. În ceea ce priveşte scopul legitim al măsurii, Guvernul a declarat că decizia UAR era destinată promovării interesului general, fiind menită să asigure ca toate deciziile privind admiterea şi excluderea din profesia de avocat să fie adoptate de acelaşi organ competent, în conformitate cu legislaţia relevantă.

153

87. În ceea ce priveşte necesitatea menţinerii unui just echilibru, Guvernul s-a întemeiat pe jurisprudenţa Curţii, în special pe hotărârea în Cauza Pine Valley Developments Ltd împotriva Irlandei, în care Curtea a arătat că în cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului s-a întemeiat pe măsuri nelegale, hotărârile autorităţilor naţionale care determină încetarea folosinţei ilegale a proprietăţii nu reclamă o despăgubire. Acesta a concluzionat că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost disproporţionată în nici o privinţă, de vreme ce a reprezentat singura cale de a remedia nelegalitatea deciziei Baroului Constanţa de a-l înscrie pe reclamant.

2. Aprecierea Curţii 88. Curtea constată că, în prezenta cauză, anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa a avut drept consecinţă pierderea acelei părţi din clientela sa care era interesată de capacitatea sa de a furniza întreaga gamă de servicii pe care o oferă un avocat român şi, prin urmare, o pierdere de venit. În consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Aceasta a fost o măsură care a presupus controlul folosinţei bunurilor, care trebuie examinată prin raportare la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tre Traktörer AB împotriva Suediei, Hotărârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, pag. 22, paragraful 55, şi Decizia Döring împotriva Germaniei, Cererea nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII). 89. Pentru a fi compatibilă cu regula generală menţionată în prima propoziţie a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un "just echilibru" între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru "devine relevantă numai dacă s-a stabilit că

154

ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară" (a se vedea latridis împotriva Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, paragraful 58, CEDO 1999-II, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, paragraful 107, CEDO 2000-I). 90. Cu privire la legalitatea ingerinţei, Curtea remarcă faptul că instanţele naţionale au hotărât că art. 130 din Statutul adoptat de UAR, care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu a adăugat la Legea nr. 51/1995 şi că o interpretare coroborată a acestor prevederi a constituit baza legală a Deciziei UAR din 27 iunie 1996. În plus, instanţele au decis că, având în vedere că readmiterea reclamantului în Baroul Constanţa în anul 1991 a fost în mod clar nulă, dreptul de a o anula în anul 1996 nu fusese prescris. 91. Curtea remarcă faptul că Legea nr. 51/1995 a desfiinţat de fapt atribuţiile UAR, prevăzute expres de Decretul-lege nr. 90/1990, de a anula deciziile Baroului. Abia în data de 6 martie 2001, în urma modificării şi republicării Legii nr. 51/1995, o astfel de atribuţie a fost din nou prevăzută în mod expres de art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995. Curtea consideră că o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacă, în conformitate cu prevederile iniţiale ale legii respective, UAR ar fi avut competenţa legală de a anula decizii ale Baroului pentru nelegalitate, între anii 1995 şi 2001. 92. Curtea reiterează că atribuţia sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitată. Interpretarea şi aplicarea dreptului intern revin, în principal, autorităţilor naţionale (a se vedea Tre Traktörer AB împotriva Suediei, citată mai sus, pag. 23, paragraful 58). Cu toate acestea, principiul legalităţii presupune că prevederile aplicabile ale dreptului intern sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte aplicarea lor. În această privinţă, Curtea trebuie să se asigure că maniera în care dreptul intern este interpretat şi aplicat - chiar şi în cazul în care cerinţele au fost respectate - nu presupune consecinţe în contradicţie cu standardele Convenţiei (a se vedea Beyeler împotriva Italiei, citată mai sus, paragraful 109 - 110).

155

Din această perspectivă, presupunând că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost arbitrară şi, prin urmare, incompatibilă cu principiul legalităţii, Curtea consideră că elementul de incertitudine şi imprecizie din Legea nr. 51/1995 cu privire la atribuţia UAR de a anula decizii ale Baroului şi libertatea considerabilă de care se bucură autorităţile în această privinţă, prin intermediul Statutului, sunt consideraţii importante de care trebuie ţinut cont în determinarea gradului în care măsura contestată a menţinut un just echilibru (a se vedea, mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei, citată mai sus, paragraful 110). 93. În ceea ce priveşte scopul legitim al ingerinţei, Curtea consideră că aceasta urmărea un scop de interes general, de vreme ce părea legitim pentru UAR să verifice solicitările de (re)admitere în Barou. Scopul unui astfel de control era, prin urmare, protejarea publicului prin asigurarea competenţei celor care exercită profesia de avocat. Întârzierea excesivă în adoptarea Deciziei din 27 iunie 1996 şi comunicarea sa reclamantului nu poate fi considerată în sine ca o lipsă de scop legitim a Deciziei UAR de scopul său legitim. 94. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea remarcă faptul că, având în vedere că înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa a avut loc în anul 1991 şi că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990, la momentul respectiv UAR avea obligaţia legală să controleze admiterea în barouri, ceea ce, în cazul reclamantului, a făcut abia în 1996, ingerinţa de care se plânge acesta a fost una gravă, privându-l pe reclamant, după 5 ani de la readmiterea sa în Barou, de dreptul de a practica avocatura. UAR ar fi putut lua măsurile necesare, ca răspuns la solicitările reclamantului din 9 iunie 1997 şi 18 februarie 1998, pentru a-l readmite în profesie sau cel puţin pentru a-i indica procedura de urmat în scopul readmiterii sale, de vreme ce aparent era singurul organ competent să ia o decizie în acest sens. 95. Cu privire la instanţele naţionale, Curtea remarcă faptul că acestea s-au pronunţat exclusiv asupra legalităţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 în baza doctrinei ultra vires, iar Curtea

156

Supremă de Justiţie a arătat că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa pe temei de nelegalitate nu l-a privat de dreptul de a solicita autorităţii competente să soluţioneze cererea sa de reînscriere în Barou, fără să remarce că reclamantul solicitase deja UAR clarificarea şi soluţionarea situaţiei sale fără nici un rezultat. 96. Curtea reiterează că trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite (a se vedea Cauza Tre Traktörer AB împotriva Suediei, citată mai sus, pag. 23, paragraful 59). Nu contestă scopul sau utilitatea doctrinei ultra vires, care prevede o garanţie importantă împotriva abuzului de putere al autorităţilor locale sau legale care îşi depăşesc competenţele stabilite de legea naţională. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă de faptul că aplicarea doctrinei la cazul în speţă respectă principiul proporţionalităţii (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Stretch împotriva Marii Britanii din 24 iunie 2003, Cererea nr. 44.277/98, paragraful 38). 97. În cauza de faţă, Curtea observă în primul rând că reclamantul a susţinut în faţa instanţelor naţionale că nu i se poate imputa faptul că Baroul Constanţa nu a înaintat cererea sa la UAR în anul 1991 şi nici faptul că UAR nu a verificat valabilitatea deciziei Baroului şi că el a solicitat în mod expres instanţelor examinarea fondului cauzei şi a consecinţelor acestuia asupra soluţionării cererii sale. În al doilea rând, Curtea remarcă faptul că reclamantul solicitase deja UAR, în special în data de 9 iulie 1997, "să clarifice şi să soluţioneze" situaţia sa şi să îl consilieze asupra modului în care poate fi soluţionată cererea sa, însă nu a primit nici un răspuns. Mai mult, după litigiul cu UAR, în data de 30 mai 2001 reclamantul a depus o cerere la Baroul Bucureşti pentru a fi admis să practice ca avocat înscris simultan într-un barou străin la vremea respectivă, dar nu a primit nici un răspuns. Abia în februarie 2004 UAR şi Baroul Bucureşti au hotărât să examineze cererea reclamantului şi să îl repună în drepturi ca avocat.

157

98. În lumina circumstanţelor cauzei, Curtea constată că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa şi concluzia instanţelor naţionale că acesta ar fi putut să formuleze o nouă cerere la UAR pentru a fi readmis în Barou ca avocat român nu reprezintă o măsură proporţională în conformitate cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având în vedere că respectivul organism a anulat înscrierea sa ca avocat cu o întârziere de 5 ani şi de atunci a refuzat în mod constant să îi rezolve situaţia. Prin urmare, a existat o încălcare a prevederii respective.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

99. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu 1. Prejudiciul material a) Susţinerile părţilor 100. Reclamantul a susţinut că, dată fiind imposibilitatea de a se înscrie în Baroul Bucureşti datorită Deciziei UAR din 27 iunie 1996, a pierdut contracte substanţiale şi nu a putut să îşi dezvolte afacerea existentă şi nici să îşi extindă reţeaua de contacte deja stabilite, rezultatul fiind pierderea unor oportunităţi de afaceri. Totodată, a argumentat că, nefiind înscris ca avocat român, a fost privat de un venit care s-ar fi majorat dacă i s-ar fi permis să practice avocatura. Reclamantul a oferit exemple de solicitări de asistenţă juridică pe care a trebuit să le refuze şi de clienţi care au decis să renunţe la contractele încheiate cu acesta, din motivul respectiv, în iulie 1995, iunie 1998, octombrie 2000 sau februarie 2002. Reclamantul a susţinut că ar fi o abordare mult prea formală să se facă o distincţie între el şi societatea sa, al cărei unic

158

asociat şi proprietar este, în ceea ce priveşte activitatea existentă şi a arătat că şi-a desfăşurat activitatea prin intermediul propriilor societăţi datorită faptului că nu avea dreptul să se prezinte ca avocat. 101. În replică la argumentele Guvernului, reclamantul a declarat că în anul 1996 a hotărât să practice avocatura în Bucureşti, fiindcă numai Legea nr. 51/1995 a recunoscut dreptul membrilor barourilor străine să practice legal în România, astfel invalidând în mod expres afirmaţia preşedintelui UAR, aşa cum a fost exprimată în scrisoarea din data de 5 noiembrie 1990. 102. Reclamantul a arătat că deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, prin care a fost repus în drepturi ca avocat, vor produce efecte numai după ce îi vor fi comunicate şi a susţinut că nici UAR, nici Guvernul nu i-au oferit nici o explicaţie pentru întârzierea în luarea respectivelor decizii. Reclamantul a declarat în final că nu poate să cuantifice pierderea materială suferită şi a invitat Curtea să acorde o sumă pe baze echitabile. 103. Guvernul a arătat că reclamantul se referă de fapt la clientela societăţii sale şi că, având în vedere că nu a profesat efectiv ca avocat anterior Deciziei UAR din 27 iunie 1996, clientela sa, în acea calitate, era una potenţială, pe care ar fi putut să o extindă. În aceste circumstanţe, Guvernul a considerat că existenţa şi extinderea clientelei reclamantului erau extrem de nesigure şi că pierderea clienţilor după 1996 nu a fost dovedită. Prezentând un raport de expertiză contabilă, acesta a susţinut că societatea reclamantului nu a suferit pierderi financiare ca rezultat al faptului că reclamantul şi-a pierdut calitatea de avocat. Guvernul a concluzionat că, în orice caz, la evaluarea prejudiciului suferit de reclamant ar trebui luate în considerare deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, după comunicarea cărora reclamantul va putea practica în calitate de avocat înscris în Baroul Bucureşti. b) Aprecierea Curţii

159

104. Cu privire la pretenţiile reclamantului referitoare la pierderea materială, jurisprudenţa Curţii stabileşte că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între despăgubirile pretinse de reclamant şi încălcarea Convenţiei şi că acestea pot, dacă este cazul, să includă despăgubiri pentru pierderea de câştiguri [a se vedea, printre alte autorităţi, Barberŕ, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei (art. 50), Hotărârea din 13 iunie 1994, Seria A nr. 285-C, pag. 57 - 58, paragrafele 16 - 20, şi Stretch împotriva Marii Britanii, citată mai sus, paragraful 47)]. 105. Un calcul exact al sumelor necesare pentru o reparare integrală (restitutio in integrum) cu privire la pierderile materiale suferite de reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent al prejudiciului care decurge din încălcare [a se vedea Young, James şi Webster împotriva Marii Britanii (art. 50), Hotărârea din 18 octombrie 1982, Seria A nr. 55, pag. 7, paragraful 11)]. O anumită sumă poate fi totuşi acordată, în pofida numărului mare de aspecte necuantificabile implicate în evaluarea pierderilor viitoare, deşi cu cât perioada de timp implicată este mai mare, cu atât mai incertă devine legătura dintre încălcare şi prejudiciu. Chestiunea care trebuie soluţionată în astfel de cazuri este nivelul reparaţiei echitabile, cu privire la prejudiciul material trecut şi viitor, care trebuie acordată fiecărui reclamant, chestiune aflată la aprecierea Curţii, ţinând cont şi de ceea ce este echitabil [a se vedea Hotărârea Lustig-Prean şi Beckett împotriva Marii Britanii din 25 iulie 2000 (reparaţie echitabilă), cererile nr. 31.417/96 şi 32.377/96, paragrafele 22 - 23, şi Stretch împotriva Marii Britanii, citată mai sus, paragrafele 47 - 48)]. 106. Curtea a constatat mai sus că, în circumstanţele prezentei cauze, a existat o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, datorată consecinţelor disproporţionate ale invalidării calităţii sale de avocat prin Decizia UAR din 27 iunie 1996. Cu privire la deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, Curtea observă că, în conformitate cu afirmaţiile reclamantului, care nu au fost contestate de Guvern, decizia Baroului

160

Bucureşti nu a fost încă notificată reclamantului, ca acesta să se poată înregistra ca avocat în acel barou. 107. Referindu-se la concluzia sa privind existenţa unei ingerinţe (a se vedea paragraful 88 de mai sus), Curtea consideră că reclamantul a suferit un oarecare prejudiciu material datorită pierderii calităţii sale de avocat, dar consideră dificilă determinarea impactului precis al acestui aspect asupra reputaţiei reclamantului, având în vedere faptul că a continuat să furnizeze anumite tipuri de servicii juridice clientelei societăţii sale. Prin urmare, luând în considerare numărul de aspecte imposibil de cuantificat implicate în evaluarea pierderii reclamantului, Curtea hotărăşte, pe o bază echitabilă, să îi acorde suma de 7.000 euro pentru prejudiciul material.

2. Prejudiciul moral a) Susţinerile părţilor 108. Reclamantul a susţinut că a avut stări de supărare, angoasă şi frustrare din cauza imposibilităţii exercitării profesiei de avocat şi din cauza a ceea ce a considerat ca fiind victimizarea sa continuă datorată faptului că a luat atitudine împotriva autorităţilor comuniste în 1981. Acesta s-a referit în special la retragerea secretă a statutului de membru al Baroului, la faptul că UAR nu a răspuns solicitărilor sale şi la faptul că instanţele naţionale nu au soluţionat corespunzător cererile, declarând că a trăit un sentiment de neajutorare din cauza negării manifeste, prin toate mijloacele, a dreptului său de exercitare a profesiei. 109. Guvernul a contestat faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza pierderii statutului său de avocat român, în principal pe temeiul faptului că acesta a continuat să fie membru în Baroul New York. b) Aprecierea Curţii 110. Curtea constată că reclamantul a trăit stări de supărare şi frustrare în legătură cu procedurile privind Decizia UAR din 27 iunie 1996 şi cu pierderea calităţii sale de avocat român, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încălcării

161

Convenţiei. Prin urmare, pe o bază echitabilă, Curtea îi acordă 5.000 euro pentru prejudiciul moral.

B. Costuri şi cheltuieli 1. Susţinerile părţilor 111. Cu privire la procedura internă, pe care o consideră în legătură directă cu încălcările drepturilor sale garantate de Convenţie, reclamantul a solicitat iniţial 11.966 dolari S.U.A. pentru onorariile percepute de avocatul său, S.L., corespunzătoare, inter alia, timpului alocat analizării problemelor, documentării, redactării şi depunerii acţiunii şi recursurilor şi participării la şedinţele de judecată în faţa instanţelor naţionale. În plus, reclamantul a cerut suma de 20.063 euro pentru onorariile pe care el le-ar fi perceput pentru procedurile naţionale, corespunzând numărului de 80,15 ore de lucru la un tarif de 250 euro pe oră, presupunând conferinţe şi conferinţe telefonice cu avocatul său, S.L., analizarea problemelor, documentare şi redactarea acţiunilor şi recursurilor. 112. Cu privire la procedura în faţa Curţii, reclamantul a solicitat 22.120 lire sterline pentru activitatea de 91,5 ore prestată de avocatul său, partener al unei firme de avocatură din Londra, prezentând Curţii o factură şi o descriere detaliată a costurilor. Tarifele pe oră percepute de biroul avocatului său au fost de 200 lire sterline pentru un partener, crescând la 220 lire în 2002 şi la 250 lire în 2004, şi de 80 lire pentru un avocat stagiar, crescând apoi la 90 lire în 2002. În conformitate cu tabelul detaliat, biroul avocatului său a alocat aproximativ 42 de ore pentru pregătirea şi redactarea cererii sale către Curte, aproximativ 33 de ore pentru pregătirea observaţiilor şi a observaţiilor complementare privind admisibilitatea şi fondul cauzei şi aproximativ 15 ore pentru redactarea observaţiilor cu privire la art. 41 din Convenţie. În plus, reclamantul a solicitat suma de 27.375 euro pentru onorariile sale, calculate la un tarif orar de 250 euro, pentru 189,5 ore pe care el însuşi le-a alocat pregătirii cererii sale către Curte şi observaţiilor subsecvente. Pretinzând că a suportat costuri suplimentare în procesul de

162

pregătire a răspunsului său la observaţiile Guvernului privind fondul cauzei, reclamantul a prezentat totodată Curţii o copie a unei facturi pentru suma de 800 dolari S.U.A., percepută de avocatul român S.L. pentru procedura desfăşurată în faţa Curţii. 113. Cu privire la procedurile interne, Guvernul a subliniat că onorariile pretinse de reclamant pentru munca sa şi a avocatului său sunt exorbitante, nerezonabile şi nejustificate pentru proceduri care nu au fost extrem de complexe. În plus, acesta a considerat că suma pretinsă de reclamant pentru propria sa muncă ar putea fi luată în considerare cu titlu de prejudiciu material. Cu privire la procedura desfăşurată în faţa Curţii, Guvernul a fost de acord cu rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în fapt de către reclamant şi care au fost necesare, cu condiţia ca acestea să fie însoţite de probe şi să aibă un cuantum rezonabil, dar a contestat, fără să ofere vreun detaliu, faptul că pretenţiile reclamantului cu acest titlu au respectat cerinţele de mai sus.

2. Aprecierea Curţii 114. Curtea reiterează că numai costurile şi cheltuielile suportate efectiv şi care erau necesare în legătură cu încălcarea sau încălcările constatate şi care au un cuantum rezonabil pot fi solicitate în baza art. 41 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Marii Camere în Cauza Şahin împotriva Germaniei, Cererea nr. 30.943/96, paragraful 105, CEDO 2003-VIII). Rezultă că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea nu poate acorda o sumă cu acest titlu privind orele pe care însuşi reclamantul le-a petrecut lucrând pentru cauza sa, având în vedere că acest timp nu reprezintă costuri monetare suportate efectiv de acesta (a se vedea Robins împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1997, Rapoarte 1997-V, pag. 1.812, paragraful 44, şi Narinen împotriva Finlandei, Cererea nr. 45.027/98, paragraful 50, Hotărârea din 1 iunie 2004). Curtea constată că circumstanţele specifice ale prezentei cauze, respectiv calitatea de avocat a reclamantului, nu schimbă această abordare.

163

115. Cu privire la procedurile interne, Curtea este de acord cu Guvernul că pretenţiile reclamantului privind onorariile lui S.L. sunt excesive şi nejustificate, având în vedere faptul că factura primită în legătură cu respectivul avocat priveşte procedura desfăşurată în faţa Curţii şi nu a fost prezentată nici o dovadă a participării avocatului său la şedinţele de judecată ale instanţelor naţionale sau a volumului muncii sale, cu excepţia unei copii a concluziilor sale scrise, prezentate în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi semnate de acesta. Considerând totuşi că reclamantul a suportat unele costuri şi cheltuieli în legătură cu apărarea sa în cadrul procedurilor naţionale, după cum rezultă din consideraţiile menţionate mai sus, şi că acele proceduri au fost relevante pentru plângerile care au determinat-o să constate existenţa unei încălcări, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului, pe o bază echitabilă, suma de 300 euro cu acest titlu. 116. Cu privire la costurile procedurii desfăşurate în faţa Curţii, aceasta observă că Guvernul nu a explicat de ce consideră că aceste costuri nu au fost suportate efectiv de reclamant şi nu au fost necesare, având în vedere copia facturii, chitanţa şi tabelul detaliat al costurilor prezentate de avocaţii reclamantului. Cu toate acestea, Curtea, luând în considerare complexitatea prezentei cauze şi probele aflate în posesia sa, consideră că afirmaţiile Guvernului nu sunt lipsite de orice merit şi că nu toate costurile şi cheltuielile judiciare a căror rambursare a fost pretinsă de reclamant pot fi considerate necesare sau rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul. În aceste circumstanţe şi luând o hotărâre pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma de 11.700 euro pentru costurile şi cheltuielile judiciare suportate în legătură cu procedurile Convenţiei. 117. Per ansamblu, o sumă totală de 12.000 euro este acordată cu titlu de costuri şi cheltuieli, la care se adaugă orice taxă care poate fi percepută pentru suma respectivă.

C. Dobânda de întârziere

164

118. Curtea consideră că dobânda de întârziere trebuie calculată pornind de la rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care trebuie adăugate trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,

CURTEA

1. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la caracterul echitabil al procedurii privind Decizia UAR din 27 iunie 1996; 2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume:

(i) 7.000 euro (şapte mii euro) cu titlu de daune materiale, sumă care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, sumă care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;(iii) 12.000 euro (douăsprezece mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;(iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;) că de la expirarea celor 3 luni menţionate mai sus şi până la data plăţii, pentru perioada de întârziere la sumele de mai sus, va fi plătibilă o dobândă simplă, la o rată egală cu rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă trei puncte procentuale.

4. respinge celelalte pretenţii ale reclamantului privind reparaţia echitabilă.

165

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la data de 24 mai 2005, în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

J.-P. Costa, preşedinte

S. Naismith,grefier adjunct

166

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 1 decembrie 2005

în Cauza Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 682 din 9 august 2006

(Cererea nr. 22.687/03)Strasbourg

Definitivă la 1 martie 2006

În Cauza Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră formată din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, J.-P. Costa, L. Caflisch, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22.687/03) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială română, Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 9 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanta este reprezentată de către doamna Angela Grecu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de către domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de către doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.

167

3. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. Ca urmare a abţinerii domnului C. Bîrsan, judecător ales din partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.-P. Costa pentru a ocupa acest loc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulament). 4. La data de 3 februarie 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate împreună. 5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a treia, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. În anul 1998, Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.), ale cărui atribuţii au fost ulterior preluate de către Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) şi în prezent de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a decis să vândă prin negociere directă pachetul majoritar de acţiuni (50,97%) din capitalul Societăţii Maşini Unelte (Societatea M.U.), deţinut de stat. 7. În conformitate cu dispoziţiile legale, ofertele cumpărătorilor potenţiali erau analizate în prezenţa lor în cadrul unei întruniri la sediul F.P.S., acesta din urmă angajându-se să vândă acţiunile celui mai bun ofertant într-un termen de 15 zile. Reclamanta şi o altă societate (W.M.) au participat la procedura iniţiată de F.P.S. 8. La data de 31 martie 1998, comisia de selecţie a F.P.S. a analizat ofertele prezentate de către societăţile sus-menţionate. Printr-un proces-verbal încheiat cu această ocazie, comisia a

168

concluzionat că cea mai bună ofertă a fost aceea a reclamantei, dar ţinând cont de faptul că preţul oferit era inferior celui solicitat, comisia a decis să supună oferta analizei Consiliului de administraţie al F.P.S. Printr-un fax din data de 5 mai 1998, F.P.S. a invitat reclamanta să depună cel mai târziu a doua zi o nouă ofertă. Reclamanta a făcut o nouă ofertă la 2 iunie 1998. La 18 iunie 1998, F.P.S. a vândut pachetul majoritar de acţiuni societăţii W.M., ca urmare a unei oferte pe care aceasta din urmă o făcuse la data de 6 mai 1998.

1. Acţiunea privind încheierea unui contract de vânzare 9. Reclamanta a chemat în judecată F.P.S., solicitând instanţei să oblige F.P.S. să îi vândă pachetul majoritar de acţiuni în temeiul ofertei prezentate la data de 31 martie 1998. Prin Hotărârea din 10 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea sa, pe motivul că în cursul reuniunii din data de 31 martie 1998 reclamanta prezentase cea mai bună ofertă, şi a obligat pârâta să încheie contractul de vânzare. După învestirea acestei hotărâri cu formulă executorie, reclamanta a cerut, la 29 martie şi la 18 aprilie 2000, încheierea contractului de vânzare, dar s-a lovit de refuzul F.P.S. A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a formulat recurs împotriva hotărârii din 10 decembrie 1999. 10. Printr-o hotărâre din 18 mai 2001, Curtea Supremă de Justiţie a decis că litigiul trebuia soluţionat de către Tribunalul Bucureşti, şi nu de către Curtea de Apel Bucureşti. Ea a casat hotărârea şi a retrimis cauza la instanţa competentă. 11. Printr-o hotărâre din 1 martie 2002, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, datorită refuzului A.P.A.P.S. de a încheia un contract de vânzare, reclamanta introdusese o altă acţiune, pentru a obţine daune-interese (a se vedea procedura descrisă la pct. 2). Astfel, instanţa a estimat că cerând daune-interese în cadrul unei alte acţiuni, reclamanta renunţase în mod implicit la acţiunea care viza obligarea A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. Ţinând cont de faptul că aceste daune-interese îi fuseseră deja plătite, a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe

169

motivul că reclamanta nu putea să obţină repararea prejudiciului de două ori. În urma recursului reclamantei, printr-o decizie din 5 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia acestei hotărâri.

2. Acţiunea în daune-interese 12. La data de 10 iulie 2000, ca urmare a refuzului F.P.S. de a încheia un contract de vânzare în conformitate cu Hotărârea din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a formulat o acţiune pentru daune-interese. 13. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, considerând că singura posibilitate de executare a hotărârii Curţii de Apel era de a acorda reclamantei valoarea pachetului majoritar de acţiuni, a admis acţiunea şi a obligat A.P.A.P.S. să îi plătească suma de 17.512.435.300 ROL pentru prejudiciul material suferit, respectiv pierderea posibilităţii de a deveni proprietara pachetului de acţiuni, suma de 4.597.014.266 ROL cu titlu de penalităţi şi suma de 170.549.820 ROL pentru cheltuielile de judecată, adică în total 22.279.999.386 ROL. 14. A.P.A.P.S. a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o decizie din data de 30 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a declarat apelul inadmisibil, pe motivul că nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege. Ca urmare a recursului A.P.A.P.S., printr-o decizie definitivă din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Bucureşti. La data de 14 noiembrie 2001, A.P.A.P.S. a vărsat în contul reclamantei cei 22.279.999.386 ROL acordaţi prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 de către Tribunalul Bucureşti.

3. Acţiunea pentru plata penalităţilor de întârziere 15. La data de 19 martie 2002, reclamanta a chemat în judecată A.P.A.P.S. cu scopul de a o obliga la plata sumei de 5.323.300.538 ROL reprezentând penalităţi pentru neplată, între

170

31 ianuarie şi 13 noiembrie 2001, pentru suma de 22.279.999.386 ROL. Prin Hotărârea din 21 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească suma solicitată, precum şi suma de 77.908.000 ROL pentru cheltuieli de judecată, respectiv un total de 5.401.208.583 ROL. Această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie. La data de 28 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de către A.P.A.P.S. Potrivit informaţiilor furnizate de reclamantă, A.P.A.P.S. nu i-a vărsat această sumă.

4. Recursul în anulare 16. La data de 6 noiembrie 2002, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti din data de 31 ianuarie 2001. Procurorul general a apreciat că reclamanta nu făcuse proba existenţei unui prejudiciu datorat refuzului A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. El a adăugat că Tribunalul Bucureşti nu verificase dacă erau îndeplinite în speţă condiţiile de angajare a răspunderii civile a A.P.A.P.S. În plus, acesta a subliniat că acţiunea introdusă de către reclamantă cu scopul de a obliga A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare fusese respinsă ca inadmisibilă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti. 17. Reprezentantul reclamantei a cerut respingerea recursului, apreciind că, în speţă, nu era vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a A.P.A.P.S., ci de transformarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare în obligaţia de a plăti daune-interese. 18. Prin Decizia din 17 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Hotărârea din 31 ianuarie 2001 şi a dispus restituirea sumei vărsate de către A.P.A.P.S. reclamantei în temeiul acestei hotărâri. Curtea a reţinut că, în cazul când executarea silită a unei obligaţii implicând actul personal al debitorului nu era posibilă, această

171

obligaţie se transformă în obligaţie de plată de daune-interese, cu condiţia ca creditorul să demonstreze existenţa unui prejudiciu. Or, în speţă, Curtea a considerat că reclamanta nu făcuse proba vreunui prejudiciu. Astfel, Curtea Supremă a concluzionat că prin hotărârea tribunalului s-a produs o încălcare esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, şi că, în absenţa probei prejudiciului material suferit de către reclamantă, această hotărâre era nefondată.

5. Iniţierea unei proceduri de executare silită asupra bunurilor reclamantei şi a unei proceduri colective de lichidare 19. Printr-un proces-verbal întocmit la data de 12 iunie 2003 de către un executor judecătoresc, conturile bancare ale reclamantei au fost blocate. O procedură de executare silită asupra bunurilor reclamantei a fost iniţiată în faţa Tribunalului Bucureşti. La data de 6 mai 2004, tribunalul a suspendat această procedură datorită iniţierii procedurii de lichidare menţionate mai jos. 20. La data de 14 octombrie 2003, A.P.A.P.S. a cerut Tribunalului Bucureşti deschiderea unei proceduri de lichidare judiciară împotriva societăţii reclamante, cu scopul de a-şi recupera creanţa în cuantum de 29.117.059.776 ROL. La data de 24 martie 2004, A.P.A.P.S. a renunţat la cererea sa de lichidare şi, în consecinţă, tribunalul a pus capăt acestei proceduri. 21. La data de 19 mai 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă A.P.A.P.S.) a solicitat Tribunalului Bucureşti redeschiderea procedurii de executare silită asupra bunurilor societăţii. Procedura este pendinte.

II. Dreptul intern pertinent

A. Codul de procedură civilă 22. Articolele relevante dispun:

172

"Articolul 330 - Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive: 1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori când această hotărâre este vădit netemeinică. Articolul 3301 - În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă." Articolele 330 şi 3301 au fost abrogate prin art. 1 pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

B. Codul civil 23. Dispoziţiile relevante sunt astfel redactate: "Articolul 1073 - Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare. [...] Articolul 1075 - Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în desdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului. [...] Articolul 1084 - Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, în afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate."

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie

24. Reclamanta susţine că repunerea în discuţie a Hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2001 a

173

încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea invocă prin acest fapt o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede în partea sa pertinentă: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială [...], care va hotărî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."

A. Asupra admisibilităţii 1. Excepţia Guvernului bazată pe nerespectarea termenului de 6 luni 25. Guvernul afirmă că cererea este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului de 6 luni. Acesta consideră că ingerinţa în drepturile reclamantei a avut loc la 5 septembrie 2002, la data deciziei Curţii de Apel Bucureşti, care a confirmat respingerea acţiunii reclamantei privind încheierea contractului de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U. 26. Reclamanta apreciază că ultima decizie internă definitivă este Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003. 27. Curtea constată că obiectul cererii nu priveşte respingerea acţiunii referitoare la încheierea vânzării pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U., ci desfiinţarea, prin Decizia din data de 17 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001, care obligă statul să plătească reclamantei daune-interese. 28. Cererea fiind introdusă la data de 9 iulie 2003, urmează deci să se respingă excepţia tardivităţii. 2. Asupra admisibilităţii plângerii 29. Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de altfel că plângerea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Urmează deci de a o declara admisibilă.

B. Pe fond 30. Guvernul se referă la Cauza Brumărescu, în care Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită reexaminării unei hotărâri definitive ca urmare a

174

introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreţionară [Cauza Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, paragraful 62, CEDO 1999 - VII]. Totuşi, Guvernul subliniază că în speţă, spre deosebire de cauza citată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an începând de la data hotărârii atacate şi că nu era expresia unei puteri discreţionare a procurorului general. În această privinţă, Guvernul a arătat că Procesul-verbal din 31 martie 1998, întocmit după analizarea ofertelor prezentate pentru privatizarea Societăţii M.U., nu a făcut să se nască în patrimoniul reclamantei un drept de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni ale societăţii sus-menţionate. Astfel, Guvernul consideră că, recunoscând un asemenea drept şi obligând A.P.A.P.S. să plătească reclamantei valoarea acestor acţiuni, tribunalul a comis o eroare, determinând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei în detrimentul A.P.A.P.S. Ţinând cont de faptul că eroarea tribunalului nu a fost îndreptată pe căile ordinare de atac, Guvernul consideră că singura posibilitate de a restabili ordinea juridică era intervenţia procurorului general pe calea extraordinară a recursului în anulare. 31. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi susţine că desfiinţarea Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea adaugă că, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă a dat, de asemenea, dovadă de lipsă de independenţă şi de imparţialitate. 32. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (Cauza Brumărescu,

175

precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX). 33. În speţă, întrucât Guvernul susţine că Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept, Curtea observă că hotărârea nu era decât consecinţa refuzului A.P.A.P.S. de a se conforma Deciziei din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, şi anume obligaţiei de a încheia cu reclamanta un contract de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U. 34. Desigur, acţiunea reclamantei pentru încheierea unui contract de vânzare a fost în cele din urmă respinsă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, dar Curtea observă că această respingere a fost motivată de faptul că reclamanta obţinuse deja o reparaţie a prejudiciului său prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001, reparaţie pe care tribunalul a considerat-o suficientă. Astfel, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului în conformitate cu care Hotărârea din 31 ianuarie 2001 ar fi rezultatul unei erori de drept. 35. În orice caz, Curtea observă că A.P.A.P.S. a avut la dispoziţie două căi de recurs ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi expune criticile în privinţa Hotărârii din 31 ianuarie 2001, dar că ea le-a pierdut din cauza propriei sale neglijenţe, în special din cauza nemotivării apelului în termenul prevăzut de lege.

176

36. În ceea ce priveşte termenul de introducere a recursului în anulare, deşi în speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era ţinut de niciun termen, exercitarea acestei căi de recurs extraordinare trebuia să fi intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art. 3301 din Codul de procedură civilă, Curtea estimează că această diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită de Cauza Brumărescu. În această privinţă, ea subliniază că se regăsesc în prezenta cauză cele două elemente care au condus Curtea în Cauza Brumărescu la constatarea ignorării principiului securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi repunerea pe rol a unei hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată. 37. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia că desfiinţarea Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil. 38. În consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat. 39. Date fiind concluziile anterioare, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat plângerea reclamantei privitoare la pretinsa lipsă de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, această plângere neconstituind decât unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 alin. 1 din Convenţie, care a fost deja examinat de Curte.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

40. Reclamanta se plânge că Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003 a adus atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1:

177

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii 1. Asupra existenţei unui bun 41. Guvernul recunoaşte că prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanţă faţă de stat, reprezentând valoarea pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U. Totuşi, acesta apreciază că hotărârea era greşită, pentru că reclamanta nu obţinuse înainte un drept de proprietate asupra acestor acţiuni. În această privinţă, Guvernul subliniază că Procesul-verbal din 31 martie 1998 nu constituia un titlu de proprietate şi că, în plus, acţiunea reclamantei vizând obligarea A.P.A.P.S. la încheierea unui contract de vânzare a acţiunilor sus-menţionate a fost respinsă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Astfel, Guvernul apreciază că anularea Hotărârii din 31 ianuarie 2001 era necesară pentru a remedia o eroare de drept care dădea naştere unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamantei şi, prin urmare, pentru a restabili ordinea juridică. 42. Curtea observă în primul rând că nu este contestat că în baza Hotărârii din 31 ianuarie 2001 reclamanta avea o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel A.P.A.P.S. i-a plătit această sumă de care s-a putut bucura netulburată până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003. Astfel, Curtea apreciază că reclamanta avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. 2. Asupra admisibilităţii plângerii

178

43. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de asemenea că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Urmează deci să o declare admisibilă.

B. Asupra fondului 44. Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei prin faptul că decizia sus-menţionată a Curţii Supreme de Justiţie a casat Hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2001, deşi această hotărâre fusese executată, şi că, prin urmare, o procedură de restituire a sumelor încasate în virtutea acestei hotărâri a fost declanşată împotriva reclamantei. Decizia Curţii Supreme a avut deci ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. 45. O privare de proprietate potrivit acestei norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii (Cauza Brumărescu, precitată, paragrafele 73-74). 46. În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalului pentru a justifica ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei. Or, ţinând cont de faptul că statul ar fi putut beneficia de două căi de atac pentru a o remedia, dacă nu le-ar fi pierdut din propria sa neglijenţă, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu putea fi suficientă pentru a legitima privarea de un bun dobândit în deplină legalitate ca urmare a unui litigiu civil definitiv soluţionat. 47. În plus, admiţând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost rupt şi că reclamanta a suportat o sarcină specială şi exorbitantă atunci când a fost privată nu numai de proprietatea asupra acţiunilor Societăţii M.U., dar şi de orice despăgubire în această privinţă.

179

48. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

49. În termenii art. 41 din Convenţie: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul 50. Reclamanta solicită cu titlu de prejudiciu material suma de 22.279.999.386 ROL sau echivalentul în euro, sumă care i-a fost acordată prin Hotărârea Tribunalului Bucureşti la data de 31 ianuarie 2001, precum şi suma de 5.401.208.538 ROL cu titlu de penalităţi de întârziere acordate prin Hotărârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Reclamanta solicită de asemenea suma de 382.275 dolari americani (USD) cu titlu de beneficiu nerealizat datorită imposibilităţii de a prelua controlul asupra activităţii Societăţii M.U. Reclamanta solicită suma de 500.976 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale ca urmare a deschiderii unei proceduri de lichidare judiciară. 51. Guvernul contestă aceste pretenţii. El reiterează că suma acordată prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept a tribunalului. În ceea ce priveşte celelalte sume reclamate, Guvernul susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocată şi pretinsul prejudiciu material şi moral suferit. În plus, afirmă că problemele financiare ale reclamantei erau anterioare cererii A.P.A.P.S. de deschidere a unei proceduri de lichidare şi că mai mulţi creditori angajaseră deja proceduri de poprire ale conturilor reclamantei. 52. Curtea constată că, la data de 14 noiembrie 2001, reclamantei i s-a plătit suma de 22.279.999.386 ROL, acordată

180

prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, sumă aflată şi în prezent în posesia sa, în ciuda unei proceduri de executare silită care este în curs. 53. Cu privire la celelalte sume solicitate cu titlu de despăgubire materială, Curtea consideră că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi aceasta din urmă. În plus, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Curtea observă că Hotărârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti nu a făcut obiectul unui recurs în anulare şi că reclamanta poate încă să ceară executarea silită pentru a recupera creanţa stabilită în favoarea sa. În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, Curtea nu poate să facă speculaţii asupra eventualei evoluţii economice a reclamantei dacă ea ar fi preluat controlul Societăţii M.U. 54. Astfel, Curtea estimează că nicio sumă nu ar putea să fie alocată reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. 55. Cu privire la repararea prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că prejudiciul, altul decât cel material, poate prezenta pentru o societate comercială elemente mai mult sau mai puţin "obiective" şi "subiective". Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia întreprinderii, dar totodată şi incertitudinea în planificarea deciziilor de luat, anomaliile cauzate în însăşi gestiunea întreprinderii, ale căror consecinţe nu se pretează la un calcul exact, şi, în sfârşit, cu toate că într-o foarte mică măsură, neliniştea şi neplăcerile încercate de membrii organelor de conducere ale societăţii [Cauza Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, 35, CEDO 2000-IV]. 56. În speţă, Curtea apreciază că situaţia de incertitudine prelungită în care a fost plasată reclamanta a cauzat în mod obiectiv, pe de o parte, anomalii considerabile în planificarea deciziilor de luat în privinţa gestiunii activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. De altfel, această incertitudine a cauzat o atingere a reputaţiei reclamantei în ochii clienţilor actuali şi potenţiali [a

181

se vedea mutatis mutandis Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă), nr. 48.553/99, paragraful 80, 2 octombrie 2003]. 57. Ţinând seama de ansamblul elementelor care se găsesc în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată 58. Reclamanta nu a solicitat cheltuielile efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii. 59. În aceste condiţii, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii 60. Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzilor moratorii pornind de la rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 procente.

Pentru aceste motive,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie; 3. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă

182

având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în timpul acestei perioade, majorată cu 3 procente; 5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupančič,preşedinte

Vincent Berger,grefier

Notă: La data de 25.06.2003, Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 58 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 460/28.06.2003. Art. I, pct. 17 din Ordonanţă prevede abrogarea dispoziţiilor art. 330 – 3304 care reglementau recursul în anulare, astfel încât hotărârile judecătoreşti irevocabile nu mai pot fi desfiinţate prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

183

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 26 mai 2005

în Cauza Costin împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 367 din 27 aprilie 2006

(Cererea nr. 57.810/2000)

Definitivă la 26 august 2005,

În Cauza Costin împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 mai 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 57.810/2000, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Maria Costin (reclamanta), a sesizat Curtea, la data de 10 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie. 3. La data de 5 ianuarie 2004, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât să comunice cererea Camerei. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, ea a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a fondului cauzei.

184

4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere este repartizată Secţiei a III-a reorganizată astfel (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

5. Reclamanta s-a născut în 1932 şi are domiciliul în Bucureşti. 6. Prin Sentinţa definitivă din 19 august 1993, Judecătoria Craiova a obligat Primăria Oraşului Craiova (Primăria) şi Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi a Fondului Locativ Dolj (Regia) să-i restituie reclamantei fostul apartament (purtând nr. 8), care fusese confiscat de stat în 1948. Instanţa i-a acordat, de asemenea, reclamantei 32.540 lei româneşti, cu titlu de cheltuieli de judecată. 7. La data de 14 martie 1995, în urma contestaţiei Regiei, Judecătoria Craiova a completat Sentinţa din 19 august 1993. Întemeindu-se pe un raport de expertiză, aceasta a reţinut că fostul apartament nr. 8 era constituit, în momentul pronunţării, din apartamentele nr. 10 şi 11 din imobilul în cauză. Sentinţa a devenit definitivă la data de 6 septembrie 1995. 8. La data de 27 octombrie 1995, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei cu cele două apartamente identificate de instanţă la 14 martie 1995. La data de 27 mai 1996, Regia a informat-o pe reclamantă că de la 1 noiembrie 1995 cele două apartamente care îi fuseseră restituite fuseseră radiate din evidenţa sa şi că familia G., titulara contractului celor două apartamente respective, nu îi mai plătea chirie. 9. La data de 24 august 1995, terţul V.G., chiriaşul apartamentului nr. 11, a contestat în faţa Judecătoriei Craiova executarea sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995. El a invocat faptul că apartamentul pe care îl ocupa nu mai corespundea descrierilor reclamantei cu privire la fostul apartament.

185

10. După parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie, prin Hotărârea definitivă din 12 mai 1999, Curtea de Apel Piteşti a dat câştig de cauză contestaţiei lui V.G. şi a anulat executarea. Ea a reţinut că, contrar afirmaţiilor Regiei, apartamentul nr. 11, pe care îl ocupa V.G., nu mai corespundea cu cel a cărui proprietară era reclamanta. Ea a constatat, de asemenea, că expertul însărcinat să identifice fostul apartament nr. 8, în cursul examinării contestaţiei formulate anterior de Regie, nu constatase la faţa locului situaţia imobilului. 11. Din documentele transmise Curţii rezultă că numai apartamentul nr. 11 este obiectul prezentei cauze, deoarece apartamentul nr. 10, se pare, nu mai există. 12. La data de 8 februarie 2000, Regia a informat-o pe reclamantă că, în urma anulării executării sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995, ea trebuia să solicite din nou punerea în posesie a apartamentului. În consecinţă, la data de 21 februarie 2000, reclamanta a cerut din nou executarea sentinţei anterior menţionate în faţa Judecătoriei Craiova. 13. La data de 23 martie 2000, instanţa a informat-o pe reclamantă că punerea în posesie din data de 27 octombrie 1995, realizată de către executorul judecătoresc, era valabilă şi că, în consecinţă, sentinţa din 19 august 1993 fusese executată. 14. Cu toate acestea, la data de 14 noiembrie 2000, reclamanta a obţinut o copie a unui nou contract de închiriere a apartamentului nr. 11, încheiat între Regie şi V.G. 15. La data de 17 iulie 2002, Primăria a respins cererea reclamantei de restituire a apartamentului nr. 11, fostul apartament nr. 8, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10). 16. La data de 8 august 2002, reclamanta a contestat decizia primăriei în faţa Tribunalului Dolj, care, prin Hotărârea din 21 mai 2003, i-a dat câştig de cauză. Instanţa a reţinut, de asemenea, că în urma Hotărârii din 12 mai 1999, executarea sentinţei din 19 august 1993 fusese complet anulată. Sentinţa rămăsese neexecutată în măsura în care reclamanta în

186

continuare nu intrase în posesia apartamentului. Întemeindu-se pe o nouă expertiză dispusă în speţă şi necontestată de părţi, tribunalul a reţinut că fostul apartament al reclamantei corespundea, în acel moment, cu apartamentul nr. 11. În consecinţă, având în vedere că Legea nr. 10 îşi găsea aplicare în cauză, a dispus Primăriei să-i restituie reclamantei apartamentul nr. 11 (fostul apartament nr. 8). 17. Apelul introdus de Consiliul Local Craiova (Consiliul) a fost respins la data de 17 februarie 2004 de Curtea de Apel Craiova, care a reţinut că reclamanta avea dreptul să formuleze această nouă acţiune, în temeiul Legii nr. 10, în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti anterioare prin care s-a dispus punerea sa în posesie fuseseră lipsite de orice efect. În consecinţă, Consiliul a formulat cerere de recurs. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 13 aprilie 2004 acesta a informat Curtea de Apel că a renunţat la acţiune. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit data de 7 iunie 2005 pentru audiere în dosarul de recurs. 18. Cu toate acestea, la data de 14 aprilie 2004 Primăria Craiova şi-a modificat Decizia din 17 iulie 2002 şi a aprobat restituirea către reclamantă a apartamentului nr. 11 (fostul apartament nr. 8), astfel cum fusese identificat de expertiza pe care se întemeia Sentinţa din 21 mai 2003. Decizia a fost luată în baza şedinţei din 21 mai 2003 şi a unei recomandări a agentului guvernamental din 1 aprilie 2004. 19. La data de 27 aprilie 2004, Regia a întocmit procesul-verbal de punere în posesie a reclamantei cu apartamentul nr. 11, pe care aceasta a refuzat să-l semneze pe motivul că expertiza pe care s-a întemeiat Primăria nu identificase corect fostul apartament. 20. Prin scrisoarea din 17 iunie 2004, reclamanta a informat Curtea că a contestat Decizia Primăriei din 14 aprilie 2004 în faţa Tribunalului Dolj.

ÎN DREPT

187

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie

21. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârii definitive din 19 august 1993, prin care s-a dispus restituirea bunului său, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în special dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie, formulat după cum urmează: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."

A. Asupra admisibilităţii

22. Curtea constată că cererea nu este evident neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că cererea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

B. Referitor la fond

23. Guvernul subliniază că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea

188

în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie încălcarea articolului. Conform opiniei sale, deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, statul nu este obligat să execute din oficiu toate hotărârile judecătoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie care-i revine statului în virtutea art. 6 este aceea de a crea şi de a pune la dispoziţie creditorului un sistem judiciar capabil să-l ajute în executarea creanţei. Guvernul consideră că, în speţă, executarea sentinţei din 19 august 1993 nu era posibilă în urma hotărârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999 care a exclus de la executare apartamentul care fusese identificat în prealabil ca fostul apartament al reclamantei. În plus, imposibilitatea executării a fost confirmată prin Hotărârea Curţii de Apel Craiova din 17 februarie 2004. În orice situaţie, Guvernul consideră că executarea obligaţiei de a o pune pe reclamantă în posesia apartamentului a fost realizată pe altă cale, respectiv cea din Legea nr. 10. 24. Reclamanta contestă poziţia Guvernului. 25. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri a oricărei instanţe trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V). 26. În prezenta cauză, deşi reclamanta obţinuse, la data de 19 august 1993, o hotărâre definitivă ordonând autorităţilor administrative să-i restituie apartamentul şi deşi făcuse, ulterior, demersuri în vederea executării, decizia a rămas neexecutată, cel puţin până la data de 27 aprilie 2004, datorită deciziilor contradictorii ale instanţelor interne, care au încetinit executarea până la punctul în care reclamanta a fost obligată să înceapă o nouă procedură, pentru a obţine aceeaşi restituire.

189

27. Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, citată anterior, paragraful 41). 28. Deşi Curtea admite, împreună cu Guvernul, că există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, ea consideră că statul nu se poate prevala de o atare justificare fără să-l fi informat pe reclamant, conform normelor de procedură, prin intermediul unei decizii judecătoreşti sau administrative formale, de imposibilitatea de a executa ca atare obligaţia iniţială, mai ales atunci când acţionează în dublă calitate, de deţinător al forţei publice şi de debitor al obligaţiei (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, paragraful 72, 2 martie 2004). Or, în prezenta cauză, după anularea, la 12 mai 1999, a primei puneri în posesie, autorităţile au adoptat poziţii contradictorii cu privire la posibilitatea de a executa Sentinţa din 19 august 1993. Astfel, pe de o parte, Regia i-a recomandat reclamantei să formuleze o nouă cerere de executare, în timp ce, pe de altă parte, instanţa a considerat că punerea în posesie iniţială rămânea valabilă. În plus, faptul că Primăria a fost în măsură, la data de 14 aprilie 2004, s-o pună pe reclamantă în posesia apartamentului confirmă că obligaţia, astfel cum este stabilită prin Sentinţa din 19 august 1993, nu a devenit niciodată, din punct de vedere obiectiv, imposibil de executat, nici măcar în urma hotărârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999. În aceste condiţii, Curtea nu poate admite că, în cauză, este vorba despre o situaţie în care neexecutarea se justifică. 29. Cât despre susţinerile Guvernului cu privire la executare şi aplicarea Legii nr. 10, Curtea aminteşte că această executare nu este încă definitivă. Reclamanta a contestat-o în faţa instanţelor. În afară de aceasta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă nu a luat act, prin intermediul unei hotărâri

190

definitive, de intenţia consiliului de a renunţa la recursul împotriva Sentinţei din data de 21 mai 2003. 30. În plus, punerea în posesie nu a fost efectuată decât după o nouă acţiune formulată de reclamantă. Or, Curtea a hotărât deja că ar fi excesiv să i se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să formuleze noi acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză [vezi, mutatis mutandis, Cauza Roman şi Hogea împotriva României (decembrie), nr. 62.959/2000, 31 august 2004, şi Cauza Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/2002, paragraful 19, 27 mai 2004]. 31. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că refuzul reclamantei de a lua în posesie apartamentul după Sentinţa din 21 mai 2003 nu mai este imputabil statului, în măsura în care reclamanta nu a contestat expertiza care constatase că fostul său apartament corespundea, la momentul respectiv, cu apartamentul nr. 11. Cu toate acestea, chiar presupunând că punerea în posesie din data de 27 aprilie 2004 constituie încheierea executării, aceasta nu înseamnă că perioada în cursul căreia Sentinţa din 19 august 1993 a rămas neexecutată, respectiv peste 10 ani, dintre care 9 ani şi 10 luni după 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, nu este rezonabilă. Or, în toată această perioadă, reclamanta a depus toate diligenţele necesare pentru a obţine executarea sentinţei în cauză (vezi, mutatis mutandis, Cauza Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/2000, paragraful 42, 23 octombrie 2003). 32. În plus, Curtea constată că autorităţile nu au găsit o soluţie pentru a o pune pe reclamantă în posesia apartamentului decât la data de 14 aprilie 2004, respectiv după comunicarea prezentei cauze către Guvern şi după intervenţia directă a Agentului Guvernamental pe lângă autorităţile competente (vezi, mutatis mutandis, Cauza Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/2000, paragraful 36 CEDO 2002-III). 33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide că, în prezenta cauză, sistemul pus la dispoziţie reclamantei pentru a obţine executarea sentinţei din 19 august 1993 nu este eficient. Refuzând executarea, cel puţin timp de 9

191

ani şi 10 luni, a hotărârii definitive dispunând punerea reclamantei în posesie, autorităţile naţionale au lipsit-o pe reclamantă de un acces efectiv la justiţie. 34. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

35. În temeiul art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciul moral

36. Reclamanta solicită suma de 10.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral. 37. Guvernul consideră că această cerere este excesivă şi că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea invocată de reclamantă şi prejudiciul pe care l-ar fi suferit. El aminteşte că autorităţile naţionale au rezolvat cauza dispunând punerea în posesie a reclamantei cu apartamentul solicitat. În cele din urmă, constatarea unei încălcări de către Curte ar putea să reprezinte o reparaţie suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamanta. 38. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări creează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia (Cauza Metaxas împotriva Greciei, citată anterior, paragraful 35, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI). 39. Curtea a constatat încălcarea drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care administraţia a fost obligată să o pună în posesia unui apartament.

192

În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinţei pronunţate în favoarea ei, şi că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. 40. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli

41. Reclamanta solicită, de asemenea, 5.000 euro pentru cheltuielile realizate la instanţele judiciare interne, în special cheltuieli de transport de la Bucureşti, unde locuieşte, la Craiova, sediul instanţelor care i-au judecat cauza, ca şi cheltuieli de cazare, recunoscând în acelaşi timp că nu poate produce documente justificative în sprijinul tuturor cererilor sale. 42. Guvernul se opune acordării acestei sume, pe care o consideră nedovedită. Conform opiniei sale, reclamanta nu a probat necesitatea pretinselor cheltuieli. 43. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză şi luând în considerare elementele de care dispune şi alte criterii menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro, cu titlu de cheltuieli în procedura internă, şi o acordă reclamantei.

C. Majorări de întârziere

44. Curtea apreciază adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente.

193

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să-i plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi 100 euro (o sută euro) pentru cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 mai 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,preşedinte

Vincent Berger,grefier

194

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 28 iunie 2005

în Cauza Virgil Ionescu împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 396 din 8 mai 2006

(Cererea nr. 53.073/1999)

Definitivă la 28 septembrie 2005

În cauza Virgil Ionescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, I. Cabral Barreto, C. Bârsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători şi doamna S. Dolle, grefier de secţie, după deliberarea în Camera de consiliu la data de 12 octombrie 2004 şi la data de 7 iunie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la ultima dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 53.037/1999, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Virgil Ionescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 18 martie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat iniţial de domnul B. Aurescu, agent guvernamental pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de doamna R. Rizoiu, care îl înlocuieşte în funcţie. 3. Reclamantul invocă încălcarea drepturilor la un proces echitabil şi de acces la justiţie, garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie, precum şi a dreptului de proprietate, astfel cum este

195

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul respingerii arbitrare a acţiunii vizând reactualizarea creanţei sale rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a neexecutării sentinţei. 4. Cererea a fost repartizată Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament]. 5. Prin Hotărârea din 12 octombrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. 6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a II-a, astfel reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament]. 7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei [art. 52 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. Reclamantul s-a născut în 1929 şi are domiciliul în Bucureşti (România).

A. Procedura privind anularea unei amenzi contravenţionale şi a unei măsuri de confiscare a bunurilor 9. În 1991, reclamantului, fost deţinut politic, care deschisese o mică afacere pentru a-şi completa veniturile rezultate din pensie, i s-a aplicat de către Garda Financiară a Ministerului de Finanţe o amendă contravenţională pentru săvârşirea unei contravenţii privind nerespectarea dispoziţiilor legale privind vânzarea la tarabă. Produsele puse în vânzare au fost confiscate. 10. Prin sentinţa din 1 octombrie 1991, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, considerând sancţiunea ilegală, a anulat-o şi a dispus restituirea către reclamant a amenzii şi a bunurilor confiscate sau, în lipsa acestora, a contravalorii bunurilor, şi anume suma de 29.945 ROL, respectiv 440 EUR, în conformitate cu paritatea ROL/EUR de la acea dată. Sentinţa a

196

intrat în puterea lucrului judecat şi a fost învestită cu formulă executorie.

B. Prima procedură de executare a sentinţei din 1 octombrie a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti 11. La data de 15 octombrie 1991, în temeiul refuzului Gărzii Financiare de a executa sentinţa citată anterior, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune vizând punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţă. 12. La data de 27 ianuarie 1992, instanţa a suspendat soluţionarea cauzei la cererea Gărzii Financiare şi cu acordul reclamantului, pe motiv că procurorul general intenţiona să promoveze recurs în anulare împotriva Sentinţei din 1 octombrie 1991. La data de 24 iulie 1992, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie l-a informat pe reclamant că propunerea de recurs în anulare fusese respinsă, iar la data de 3 august 1992 a retrimis instanţei dosarul cauzei. 13. Reclamantul susţine că în luna septembrie 1992 a solicitat judecătoriei repunerea cauzei pe rol, dar afirmă că cererea a fost respinsă verbal de un judecător de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. 14. La data de 16 iunie 1993, Garda Financiară i-a amintit reclamantului că parchetul nu introdusese recurs în anulare şi i-a cerut să se adreseze Direcţiei Generale a Finanţelor Publice din Bucureşti, pentru a obţine restituirea amenzii şi a contravalorii bunurilor confiscate şi să anexeze la cerere o copie a Sentinţei din 1 octombrie 1991. Reclamantul a procedat în consecinţă - fără rezultat. 15. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1993, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, în temeiul art. 248 din Codul de procedură civilă, întrucât reclamantul nu ceruse reluarea examinării cauzei de peste un an, respectiv de la ultimul act de procedură îndeplinit în dosarul de executare. Conform reclamantului, instanţa nu l-a citat la termenul de judecată din 15 decembrie

197

1993 şi sentinţa citată anterior nu i-a fost comunicată, astfel încât nu a putut să formuleze recurs împotriva acesteia. 16. În urma perimării primei proceduri de executare, în 1994, reclamantul a formulat două acţiuni pentru executarea creanţei, micşorată de inflaţia puternică, pentru a obţine o sumă apropiată de cea recunoscută prin Sentinţa din 1 octombrie 1991: o acţiune pentru a obţine reactualizarea creanţei şi eliberarea unui titlu executoriu pentru valoarea reactualizată (procedură descrisă în partea C - în continuare) şi o alta vizând, din nou, punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare (procedură descrisă în partea D - în continuare).

C. Procedura în vederea obţinerii reactualizării creanţei rezultând din Sentinţa din 1 octombrie 1991 17. Prin cererea de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, solicitând obligarea Gărzii Financiare la achitarea datoriei constatate prin Sentinţa din 1991, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei şi a profitului nerealizat prin neexecutarea sentinţei. Acesta a solicitat, de asemenea, să se dispună efectuarea unei expertize, pentru a stabili valoarea actuală a sumei ce-i era datorată. 18. La data de 22 noiembrie 1994, la primul termen de judecată, reclamantul a cerut judecătoriei amânarea cauzei, invocând motive de sănătate şi necesitatea angajării unui avocat. 19. Conform reclamantului, avocatul său a cerut judecătoriei, la aproape toate termenele de judecată ce au urmat, să dispună efectuarea unei expertize contabile pentru reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 şi pentru calcularea profitului nerealizat, dar instanţa nu a făcut decât să amâne cauza, pe motivul absenţei părţii pârâte, fără a dezbate problema probelor. Reclamantul a invocat faptul că Garda Financiară nu a trimis nici un reprezentant la nici o audiere în cursul procedurii. 20. În perioada dintre mai 1995 şi mai 1996 procedura a fost suspendată la cererea reclamantului.

198

21. La termenul de judecată din 2 decembrie 1997, în lipsa avocatului său şi a reprezentantului Gărzii Financiare, reclamantul a cerut din nou, în scris, judecătoriei să dispună efectuarea unei expertize, având drept obiective, pe de o parte, reevaluarea contravalorii bunurilor confiscate în 1991 şi, pe de altă parte, reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa din 1991. În temeiul art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedură civilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea ca fiind tardiv formulată şi i-a acordat reclamantului cuvântul în dezbateri asupra fondului cauzei. 22. Prin Sentinţa din 5 decembrie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea reclamantului. Pe de o parte, a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere vizând obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei stabilite în 1991, pe motiv că aceeaşi chestiune fusese definitiv soluţionată prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991, care constituia un titlu executoriu ce-i permitea reclamantului să utilizeze căile executorii. Pe de altă parte, i-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind reactualizarea creanţei rezultate din sentinţa citată anterior, pe motiv că reclamantul nu ceruse administrarea de probe în această privinţă. 23. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei, invocând faptul că ceruse o expertiză în sprijinul pretenţiilor sale de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată. 24. Prin Hotărârea din 13 mai 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul, pe motiv că cererea de a dispune efectuarea unei expertize nu fusese formulată în prima zi de înfăţişare, fără a preciza care era termenul de judecată pe care îl considera a fi prima zi de înfăţişare. 25. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei citate anterior, precizând că solicitase în cererea de chemare în judecată, în scris, efectuarea unei expertize contabile. 26. Prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată. Pasajul pertinent al hotărârii prevede următoarele: "Cu privire la reactualizarea sumei solicitate, reclamantul nu a făcut nici o probă în dovedirea afirmaţiilor sale, iar cererea de

199

expertiză contabilă trebuia făcută la primul termen de înfăţişare, astfel cum corect au reţinut ambele instanţe."

D. A doua procedură de executare a Sentinţei din 1 octombrie 1991 27. În 1994, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouă cerere vizând executarea sentinţei citate anterior, prin punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare, pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţă. 28. Printr-o încheiere din 10 ianuarie 1997, instanţa a suspendat procedura la cererea reclamantului, pe motivul înscrierii pe rolul aceleiaşi instanţe a unei alte proceduri (procedura descrisă în partea C - anterioară), care avea ca obiect reactualizarea creanţei ce urma să fie executată. Reclamantul cerea suspendarea în vederea executării ulterioare, în cadrul procedurii de executare, a creanţei reactualizate. 29. Printr-o încheiere din 10 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, constatând lipsa părţilor la audiere, a suspendat încă o dată procedura, care între timp fusese reluată la cererea reclamantului. 30. Prin Sentinţa din 26 iunie 2001, devenită definitivă în lipsa apelului părţilor în litigiu, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, reţinând că nu se ceruse reluarea examinării cauzei timp de peste un an de la ultimul act de procedură îndeplinit în dosarul de executare.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

A. Dreptul intern pertinent 31. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură civilă prevăd după cum urmează: Articolul 112 "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

200

5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (...)." Articolul 115 Întâmpinarea va cuprinde: (...) 3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere (...)." Articolul 132 "La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. (...)" Articolul 134 "Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii." Articolul 138 "Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei (...)." Articolul 3712 (alin. 3) Articolul 3712 alin. 3 a fost introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001: "Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu." 32. Decretul nr. 167/1958, care reglementa, în perioada faptelor, prescrierea dreptului de a cere executarea silită, a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960. Articolele pertinente ale decretului citat anterior prevăd următoarele: Articolul 6 "Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani (...)." Articolul 7

201

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (...)." Articolul 14 alin. 2 "Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele." Articolul 16 "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea." Articolul 17 "Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare." Articolul 18 "Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris." 33. Doctrina interpretează art. 112 alin. 5, art. 132 şi 138, citate anterior din Codul de procedură civilă, în sensul că "părţile pot propune mijloace de probă în prima zi de înfăţişare, dacă nu au făcut-o în cererea de chemare în judecată", regula

202

aplicându-se şi în ceea ce priveşte cererea de efectuare a unei expertize (vezi, de exemplu, V.M. Ciobanu, decanul Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, 1997, p. 158 şi 209).

B. Jurisprudenţa internă pertinentă privind reactualizarea unei creanţe stabilite prin titlu executoriu 34. Înaintea introducerii în 2001 a art. 3712 din Codul de procedură civilă, care atribuie executorului judecătoresc competenţa de a reactualiza creanţele executorii, jurisprudenţa este cea care s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă reactualizarea unei creanţe trebuia cerută în cadrul procedurii vizând executarea sau a unei acţiuni civile distincte. 35. Prin Decizia nr. 786/1999 Curtea de Apel Suceava a soluţionat o asemenea cerere în cadrul unei acţiuni civile distincte şi nu în cadrul procedurii de executare a titlului în cauză (Culegere de jurisprudenţă, 1999, p. 94, nr. 55). Această ultimă decizie este de altfel citată de doctrină, care consideră că, înaintea introducerii art. 3712 din Codul de procedură civilă, o nouă cerere de chemare în judecată trebuia să fie prezentată în faţa tribunalelor pentru a reactualiza o creanţă constatată prin hotărâre definitivă (S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, 2001, nota din subsolul paginii nr. 7, p. 146). Prin Hotărârea nr. 191/1999 Curtea de Apel Bucureşti a respins pe fond, în cadrul unei acţiuni civile distincte, o cerere de reactualizare a unei sulte stabilite anterior prin sentinţă definitivă. 36. Prin Hotărârea nr. 36/1999 Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de reactualizare a unei creanţe stabilite prin hotărâre definitivă, cerere care fusese făcută în cadrul unei proceduri de executare, prin punerea sub sechestru a contului bancar al debitorului, pe motiv că creditorul trebuie să obţină întâi un titlu executoriu - deci o altă sentinţă definitivă - pentru valoarea reactualizată, înainte de a cere punerea sub sechestru a contului bancar (vezi Culegere de jurisprudenţă a Curţii de Apel Bucureşti în materie civilă, 1999, p. 322 - 324). Pasajul pertinent al hotărârii citate anterior prevede următoarele:

203

"Este adevărat că între data cererii de executare silită prin poprirea contului bancar şi admiterea acestei cereri printr-o decizie definitivă, suma datorată de către debitor s-a redus datorită inflaţiei. Cu toate acestea, pentru executarea silită a sumelor ce reprezintă reactualizarea creanţei (constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), creditorul nu posedă titlu executoriu pentru a solicita şi a obţine poprirea unui cont bancar al debitorului. În consecinţă (...), acţiunea (de reactualizare a creanţei) este respinsă ca neîntemeiată." 37. Prin Decizia din 20 septembrie 2000, cu privire la cererea examinată în vederea reactualizării despăgubirilor alocate în primul proces, Secţia penală a Curţii de Apel Braşov se pronunţă în sensul că "nu există dispoziţii legale care să permită admiterea unei cereri de reactualizare a sumelor alocate cu titlu de despăgubiri, reactualizarea putând fi efectuată, dacă este justificată, fie în apel, fie printr-o acţiune civilă ulterioară".

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie

38. Reclamantul invocă o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie. El se plânge, pe de o parte, de caracterul inechitabil al procedurii de reactualizare a creanţei rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991, care s-a încheiat cu Hotărârea din 24 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. Reclamantul invocă, pe de altă parte, în substanţă, încălcarea dreptului de acces la instanţă, pe baza neexecutării sentinţei definitive citate anterior. Art. 6 alin 1 din Convenţie, în partea sa pertinentă, prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Referitor la caracterul echitabil al procedurii de reactualizare a creanţei reclamantului

204

1. Susţinerile părţilor 39. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţele române au respins în mod arbitrar ca neîntemeiată acţiunea vizând reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa pronunţată la 1 octombrie 1991 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. În opinia sa, judecătorii au ajuns la concluzia că cererea de efectuare a unei expertize nu fusese introdusă decât la 2 decembrie 1997, fiind aşadar tardivă. Or, reclamantul susţine că a cerut Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să dispună efectuarea unei expertize, chiar de la momentul introducerii Cererii de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, pentru a-şi susţine acţiunea de reactualizare a creanţei, şi a adăugat că avocatul său a continuat să ceară expertiza la aproape toate termenele de judecată, dar judecătoria a amânat în mod constant chestiunea mijloacelor de probă pe motivul lipsei reprezentantului Gărzii Financiare. 40. Guvernul recunoaşte că reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize în cadrul cererii de chemare în judecată, dar susţine că acesta nu a precizat în continuare tipul de expertiză cerută şi principalele obiective ale acesteia. Guvernul consideră că, limitându-se la a solicita în mod general o expertiză, reclamantul nu a respectat cerinţele art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedură civilă. 41. Guvernul susţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea sau aprecierea probelor, care sunt, în primul rând, de resortul dreptului şi al instanţelor interne şi că nu Curtea este cea care trebuie să decidă asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de instanţele interne, în afară de cele care afectează unul dintre drepturile garantate prin Convenţie. Or, potrivit Guvernului, acesta nu este cazul în speţă, întrucât, oricum, instanţele interne nu au examinat problema datei la care a cerut expertiza reclamantul, deoarece instanţele au hotărât să respingă acţiunea acestuia din urmă pentru autoritatea de lucru judecat faţă de Sentinţa din 1 octombrie 1991. Guvernul admite că instanţele au ales să facă o dublă analiză, respingând, pe de o parte, pentru autoritate de lucru judecat,

205

capătul de cerere privind restituirea amenzii şi a bunurilor confiscate şi, pe de altă parte, pentru netemeinicie, capătul de cerere privind reactualizarea creanţei. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, eroarea pretins comisă de instanţe în aprecierea datei cererii de expertiză nu era esenţială în cauză, având în vedere că excepţia autorităţii lucrului judecat a împiedicat orice examinare a cauzei pe fond. 42. În concluzie, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil şi că un obstacol de procedură major nu a permis instanţelor să analizeze fondul cauzei, inclusiv chestiunea probelor. 2. Aprecierea Curţii 43. Curtea aminteşte că revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor Garcia împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 31, p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003). 44. Cum Convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune "tribunalului" obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19,

206

paragraful 59, şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33). 45. În speţă, Curtea notează că, prin Cererea de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, reclamantul a solicitat o expertiză în sprijinul cererii de reactualizare a creanţei, respectând cerinţele art. 112 şi 138 din Codul român de procedură civilă (vezi paragrafele 31 şi 33 anterioare). Cu toate acestea, toate instanţele au respins cererea de reactualizare a creanţei ca neîntemeiată, pe motivul că expertiza ar fi fost solicitată după prima zi de înfăţişare, fără a preciza de altfel care era acea dată. În afară de aceasta, Curtea observă că instanţele s-au referit la data introducerii cererii de expertiză, fără a aminti lipsa de precizare a cererii. 46. Curtea constată că Guvernul nu a furnizat nici o fotocopie a unei încheieri anterioare celei din 2 decembrie 1997, prin care instanţa să se fi pronunţat după dezbateri contradictorii asupra chestiunii probelor solicitate. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia excepţia de autoritate a lucrului judecat a împiedicat orice examinare pe fondul cauzei, ea notează că numai capătul de cerere al reclamantului vizând obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei stabilite prin Sentinţa din 1 octombrie 1991 fusese respins pentru autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, instanţele nu au examinat pe fond cererea de reactualizare a creanţei, ignorând faptul că reclamantul solicitase o expertiză în termenul prevăzut de art. 112 din Codul de procedură civilă. 47. În consecinţă, Curtea consideră că respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere al reclamantului vizând reactualizarea creanţei sale, pe motivul tardivităţii cererii de expertiză, în timp ce aceasta fusese făcută în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil (vezi mutatis mutandis, Cauza Tamminen împotriva Finlandei, Cererea nr. 40.847/1998, paragrafele 39 - 42, 15 iunie 2004). În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

B. Referitor la dreptul de acces la instanţă

207

1. Susţinerile părţilor 48. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge în substanţă de încălcarea dreptului de acces la instanţă, dată fiind neexecutarea de către Garda Financiară a Sentinţei definitive pronunţate la 1 octombrie 1991 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. 49. Reclamantul contestă faptul că Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris, susţinând că termenul de prescripţie fusese suspendat, în timp ce prima procedură de executare era ea însăşi suspendată, în aşteptarea introducerii de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a unui recurs în anulare. El invocă, de asemenea, drept cauză de suspendare a termenului citat anterior, art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu privire la prescripţia extinctivă, prezentând un certificat medico-legal din 23 martie 1994, care confirma că era lipsit de discernământ şi că trebuia să angajeze o procedură pentru a-l declara incapabil. Cererea a rămas fără urmări. 50. Guvernul invocă faptul că Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958. Acesta susţine că statul nu era obligat să plătească de bunăvoie datoria rezultată din sentinţa citată anterior, că reclamantul nu a urmărit a doua cerere de executare silită a sentinţei respective şi că statul nu poate fi obligat să execute o sentinţă prescrisă. 2. Aprecierea Curţii 51. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că dreptul la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V). 52. Curtea constată că, în speţă, părţile au păreri diferite cu privire la eventuala prescripţie în dreptul intern a dreptului reclamantului de a cere executarea silită a Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Ea

208

aminteşte de la început că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern (vezi, mutatis mutandis, Cauza Yagtzilar împotriva Greciei, Cererea nr. 41.727/1998, paragraful 27, CEDO 2001-XII), cu atât mai mult cu cât, în speţă, răspunsul la întrebare depinde de interpretarea motivelor de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei. 53. În această privinţă, Curtea subliniază în mod special faptul că nici o instanţă internă nu s-a pronunţat asupra prescripţiei invocate şi că acest motiv nu a fost invocat de Guvern decât numai şi direct în faţa Curţii. Ea consideră că, sesizate în 1994 cu o procedură de reactualizare a creanţei reclamantului şi cu o alta vizând executarea silită a acesteia, instanţele interne ar fi avut ocazia să ridice din oficiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, acest fine de neprimire dacă l-ar fi considerat întemeiat [vezi, a contrario, Cauza Cucu împotriva României (decizie), Cererea nr. 47.966/1999, 6 iulie 2004]. Aşadar, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului în această privinţă. 54. Curtea precizează că reclamantul a formulat în 1994, în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, două acţiuni în justiţie, respectiv în vederea reactualizării creanţei, puternic micşorată de inflaţia din România în perioada aceea, şi a executării acesteia, astfel încât să obţină acoperirea creanţei la o valoare apropiată de cea stabilită prin Sentinţa din 1 octombrie 1991. 55. Curtea aminteşte: Convenţia nu vizează garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei citată anterior, p. 16, paragraful 33). Aşadar consideră că nu s-ar putea reproşa reclamantului că nu a urmărit executarea silită a sentinţei citate anterior, după respingerea, prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, a cererii de reactualizare a creanţei, în condiţiile în care, din cauza inflaţiei puternice, aceasta nu mai valora decât 2,8 euro, respectiv de 157 de ori mai puţin decât în 1991. 56. Curtea concluzionează în sensul că, refuzând până în prezent să execute Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991,

209

autorităţile naţionale au lipsit dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie de orice efect util. 57. Aşadar, a fost încălcat articolul respectiv cu privire la accesul la instanţă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

58. Reclamantul invocă, în substanţă, că i s-a adus atingere dreptului de proprietate, având în vedere imposibilitatea de a beneficia de creanţa care i-a fost recunoscută prin Sentinţa definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din 1 octombrie 1991. În această privinţă, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." 59. Referindu-se la Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Guvernul susţine că acea creanţă a reclamantului rezultată din Sentinţa din 1 octombrie 1991 nu putea beneficia de executare silită decât timp de 3 ani de la pronunţare. Potrivit Guvernului, dată fiind prescripţia extinctivă, reclamantul nu mai beneficia la împlinirea termenului de o creanţă exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior. 60. Guvernul invocă faptul că prima procedură de executare a sentinţei citate anterior nu a întrerupt termenul de prescripţie de 3 ani, dată fiind perimarea procedurii, în conformitate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Curtea concluzionează că, dată fiind pasivitatea sa, reclamantul a pierdut dreptul de a cere executarea silită a Sentinţei din 1 octombrie 1991.

210

61. Curtea subliniază că, referitor la plângere, părţile nu sunt de acord cu privire la aceeaşi chestiune, şi anume prescripţia dreptului reclamantului de a cere executarea silită şi, în continuare, exigibilitatea creanţei (Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, paragraful 59). 62. Curtea trimite la observaţiile anterioare (paragraful 53) şi notează că nici o instanţă internă nu a constatat prescrierea dreptului de executare silită a creanţei în cauză, în condiţiile în care trebuia să ridice din oficiu acest fine de neprimire. Aşadar consideră, pe baza elementelor din dosar, că reclamantul dispune de o "creanţă" suficient stabilită pentru a fi exigibilă şi deci de un "bun", în sensul articolului citat anterior. 63. Curtea observă că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este prevăzut în prima teză din primul alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, rezultă nu numai din refuzul statului de a executa sentinţa citată anterior, dar şi din Hotărârea din 24 septembrie 1998 în care, respingând fără analiză pe fond cererea de reactualizare a creanţei, a făcut inutil orice demers ulterior în vederea executării sentinţei. 64. Neconformându-se Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, autorităţile naţionale l-au împiedicat pe reclamant să beneficieze de suma pe care, în mod rezonabil, se putea aştepta să o obţină în urma sentinţei. Curtea aminteşte că a respins anterior argumentul bazat pe prescripţia creanţei reclamantului şi observă că Guvernul nu a furnizat altă justificare pentru ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului. 65. În concluzie, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Cu privire la alte pretinse încălcări

66. În observaţiile pe fond din 13 decembrie 2004, reclamantul a formulat noi capete de cerere în faţa Curţii, invocând încălcarea art. 1, 2, 3, 5, 13 şi 14 din Convenţie şi a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în principal pe baza aceloraşi fapte invocate anterior.

211

67. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la noile capete de cerere, considerând că acestea se situează în afara cadrului stabilit prin decizia Curţii referitoare la admisibilitate. 68. Curtea notează că aceste capete de cerere excedează cadrului trasat de decizia precedentă cu privire la admisibilitatea cauzei (vezi Cauza Chamaev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, Cererea nr. 36.378/2002, inter alia paragrafele 409 - 412 şi 430, 12 aprilie 2005). Aşadar Curtea nu are competenţa să se pronunţe asupra lor.

IV. Cu privire la aplicabilitatea art. 41 din Convenţie

69. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu 70. Reclamantul invocă faptul că beneficiul micii sale afaceri a fost de 1.046 dolari americani (USD) în timpul scurtei perioade precedând confiscarea ilegală a bunurilor de către Garda Financiară în 1991 şi cere, în consecinţă, Curţii suma de 100.000.000 euro ca prejudiciu material pentru perioada scursă de atunci, cu titlu de beneficiu nerealizat, cauzat prin confiscare. Cere, de asemenea, 20.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. 71. Guvernul consideră că nu există raport de cauzalitate între încălcările invocate de reclamant şi sumele cerute cu titlu de prejudiciu material, reclamantul nedovedind în nici un fel că acea confiscare a bunurilor din 1991 a avut drept consecinţă suprimarea dreptului de a-şi continua activitatea comercială. Acesta consideră, de asemenea, că în lipsa oricărui document contabil în măsură să probeze profitul obţinut înaintea confiscării bunurilor în 1991, câştigul nerealizat pe care reclamantul îl solicită nu este determinabil.

212

72. Guvernul consideră că suma de 29.945 ROL acordată prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, constituie unicul criteriu pertinent pentru a aprecia prejudiciul material suferit de reclamant. În temeiul unei formule de calcul furnizate de Institutul Naţional de Statistică într-o scrisoare adresată Curţii, Guvernul consideră că valoarea creanţei reclamantului astfel reactualizată ar fi de 21.347.131,7 ROL1) şi că reclamantului nu trebuie să i se acorde dobânzi la sumă, dat fiind că respectiva creanţă nu mai este exigibilă după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani._____________ 1) Aproximativ 593 euro la ora actuală.

73. În privinţa sumei cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă şi lipsită de fundament, considerând că nu a suferit prejudicii morale prin încălcările invocate. 74. Curtea aminteşte că a constatat, în speţă, încălcarea drepturilor reclamantului, pe motivul, pe de o parte, al neexecutării, până astăzi, a unei sentinţe definitive din 1991 de către autorităţi şi, pe de altă parte, a nerecunoaşterii dreptului său la un proces echitabil în procedura reactualizării creanţei. Aşadar, admiţând susţinerea Guvernului cu privire la caracterul excesiv al sumelor cerute de reclamant, Curtea consideră că acesta din urmă a suferit atât un prejudiciu material cauzat de neexecutarea menţionată anterior, cât şi un prejudiciu moral datorat frustrării provocate de inechitatea procedurii de reactualizare a creanţei şi de refuzul constant al autorităţilor de a executa sentinţa definitivă. 75. În aceste condiţii, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 7.500 euro, reprezentând prejudiciile însumate.

B. Cheltuieli

213

76. Estimând la 11.000 euro cheltuielile cauzate de procedurile desfăşurate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reclamantul, admiţând că nu dispune de înscrisuri doveditoare, nu cere nici o sumă cu acest titlu. 77. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit în nici un fel cheltuielile pretins expuse. 78. Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa constantă în materie de cheltuieli şi faptul că reclamantul nu a formulat cerere de rambursare, Curtea decide să nu-i aloce nici o sumă cu acest titlu.

C. Majorări de întârziere 79. Curtea consideră necesar să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul echităţii procedurii vizând reactualizarea creanţei reclamantului; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul încălcării dreptului de acces la justiţie; 3. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. hotărăşte că nu are competenţa pentru a examina noile plângeri formulate de reclamant după decizia asupra admisibilităţii; 5. hotărăşte a) că statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 7.500 euro (şapte mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a

214

statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii; b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma respectivă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale; 6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 28 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

J.-P. Costa,preşedinte

S. Dolle,Grefier

215

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 23 iunie 2005

în Cauza Ghibuşi împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 700 din 16 august 2006

(Cererea nr. 7.893/2002)Strasbourg

Definitivă la 12 octombrie 2005

În Cauza Ghibuşi împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 2 iunie 2005, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 7.893/2002, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Stela Ghibuşi (reclamantă), a sesizat Curtea la data de 24 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie. 3. La 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la accesul la justiţie, având în vedere

216

neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantei. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. 4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a III-a astfel reorganizate (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanta s-a născut în anul 1953 şi are domiciliul în localitatea Livezile (România). 6. Reclamanta a lucrat ca asistentă medicală la spitalul din oraşul Deta, în serviciul doctorului S.D. La data de 1 octombrie 1999, în urma reorganizării şi privatizării sistemului medical românesc, reclamanta este transferată, în baza dispoziţiilor Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, în serviciul individual al doctorului S.D. care, în conformitate cu legea română aplicabilă, avea obligaţia să semneze cu ea un contract de muncă. Deşi părţile nu au negociat şi nu au fixat salariul reclamantei, nici nu au semnat un nou contract, reclamanta a continuat să lucreze în serviciul lui S.D. în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1999. Apoi ea a depus la spitalul din Deta cererea de acordare a concediului anual. 7. La data de 5 ianuarie 2000, în timp ce îşi efectua concediul, reclamanta a fost convocată de către S.D. care a informat-o oral că este concediată, fără să-i fie prezentată vreo hotărâre scrisă.

1. Acţiune în justiţie în vederea reintegrării reclamantei în funcţie 8. La data de 10 ianuarie 2000, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată, adresată Tribunalului Timiş împotriva spitalului din Deta şi împotriva lui S.D., pentru a obţine reintegrarea în funcţie şi plata indemnizaţiei de concediu

217

anual, precum şi a salariului, începând de la 1 octombrie 1999 până la reintegrarea efectivă. 9. Prin Hotărârea definitivă din 11 mai 2001, instanţa a obligat spitalul din Deta să-i plătească reclamantei indemnizaţia de concediu. Instanţa a respins cererea de plată a salariului până la reintegrarea efectivă, pe motiv că reclamanta nu lucrase efectiv pentru S.D. şi că, deşi între părţi existase un contract de muncă, acesta nu fusese confirmat în scris, întrucât părţile nu negociaseră şi nu fixaseră salariul. Apoi, reţinând că reclamanta lucrase efectiv pentru S.D. în lunile octombrie şi noiembrie 1999, chiar în lipsa contractului de muncă scris, instanţa constată că părţile fuseseră de acord să încheie un contract de muncă şi îl obligă pe S.D. să semneze un atare contract cu reclamanta, în baza dispoziţiilor Legii nr. 145/1997, citată anterior. În anul 2000, reprezentantul spitalului din Deta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta cu o plângere penală împotriva reclamantei, pentru furt şi distrugere de înscrisuri oficiale. La data de 3 noiembrie 2000, Parchetul dispune clasarea cauzei, pe motiv că faptele reproşate nu fuseseră comise de reclamantă.

2. Demersuri efectuate de executorul judecătoresc în vederea executării hotărârii definitive din 11 mai 2001 10. Reclamanta a arătat faptul că, între 27 septembrie 2001 şi 2 noiembrie 2001, mai multe cereri formulate de ea sau de executorul judecătoresc adresate lui S.D., în vederea semnării unui nou contract de muncă, au rămas fără rezultat. 11. La data de 2 noiembrie 2001 reclamanta a primit indemnizaţia de concediu dispusă prin Hotărârea din 11 mai 2001. 12. La data de 2 noiembrie 2001 executorul a constatat într-un proces-verbal refuzul lui S.D. de a semna contractul de muncă, pe motiv că, fiind angajator privat, nu i se putea impune obligaţia de a semna un contract. 13. După acest proces-verbal, executorul judecătoresc nu a mai făcut alte demersuri în vederea executării deciziei.

218

3. Plângerile penale pentru neexecutarea Deciziei din 11 mai 2001 14. La data de 25 octombrie 2001, reclamanta a formulat o plângere penală prin care solicita Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta condamnarea penală a lui S.D. şi a funcţionarilor spitalului din Deta pentru refuzul de a executa o hotărâre judecătorească definitivă. 15. Procurorul a retrimis plângerea Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică Timiş care, prin Adresa din 26 noiembrie 2001, a informat-o pe reclamantă că nu avea competenţa să dea curs unei atare cereri şi o sfătuieşte să-i ceară direct lui S.D. executarea Hotărârii din 11 mai 2001. 16. La data de 5 noiembrie 2001, reclamanta a formulat o nouă plângere penală împotriva lui S.D. pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti şi a solicitat condamnarea sa penală, precum şi despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral. Prin Rezoluţia din 19 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de S.D., pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii nu erau întrunite în speţă. La 17 mai 2002, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta confirmă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 19 aprilie 2002. 17. La data de 18 noiembrie 2002, în temeiul plângerii penale a reclamantei din 5 noiembrie 2001, procurorul a sesizat Judecătoria Deta cu o plângere penală nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti dispunând reintegrarea unui salariat în funcţie, infracţiune pedepsită de art. 84 din Legea nr. 168/1999. Prin Sentinţa din 25 martie 2003, Judecătoria Deta îl condamnă pe S.D. la plata a 6.000.000 lei cu titlu de amendă penală, 25.000.000 lei cu titlu de daune-interese şi 1.000.000 lei, cheltuieli de judecată. Sentinţa a rămas definitivă, după recursul lui S.D. şi al Parchetului, la data de 10 noiembrie 2003, după ce a fost confirmată prin decizia Curţii de Apel Timişoara. 18. Din documentele prezentate de reclamantă rezultă că Decizia din 11 mai 2001 rămâne încă neexecutată, cu privire la reintegrarea în funcţie.

219

II. Dreptul intern pertinent

19. Reglementarea internă pertinentă [respectiv extrasele din Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul muncii (fostul şi noul) şi din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti] este descrisă în Decizia Cauzei Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62.959/2000, 31 august 2004).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

20. Reclamanta susţine că neexecutarea Hotărârii din 11 mai 2001 dispunând reintegrarea ei în funcţie încalcă dreptul de acces la justiţie, astfel cum este garantat în art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."

A. Asupra admisibilităţii 21. În primul rând, Guvernul aminteşte că, în speţă, executarea obligaţiei de reintegrare necesită intervenţia personală a debitorului şi precizează că nu există mijloace de executare silită în natură a unei atare obligaţii. Reclamanta ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia. Astfel, ar fi trebuit să ceară condamnarea angajatorului la plata despăgubirii prevăzute în art. 136 alin. (1) din Codul muncii. 22. Guvernul consideră că este vorba despre un remediu adecvat, accesibil, eficient şi suficient, în conformitate cu jurisprudenţa organelor Convenţiei [Cauza G. împotriva Belgiei, nr. 12.604/1986, Decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 125]. El citează, de asemenea, o decizie a Curţii de apel Craiova, din 24 septembrie 1997, care

220

confirmă posibilitatea pentru orice concediat să beneficieze de despăgubiri, fie formulând o acţiune în anularea deciziei de concediere, fie introducând o acţiune separată în acest scop. În plus, Guvernul afirmă că plata unei astfel de despăgubiri reprezintă efectiv o adevărată executare de către angajator a obligaţiei de reintegrare, în măsura în care, pentru un angajat, salariul este miza contractului de muncă. 23. În sfârşit, Guvernul consideră că reclamanta dispunea de alte remedii interne care corespundeau criteriilor art. 35 din Convenţie, astfel cum sunt interpretate de Curte (Cauza Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, paragraful 11, şi Cauza De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, paragraful 62). Guvernul menţionează acţiunea penală împotriva angajatorului şi acţiunea în obligarea debitorului la plata amenzii civile. 24. În replică, reclamanta contestă eficienţa remediilor interne indicate de Guvern şi afirmă că tocmai cadrul juridic pus la dispoziţie pentru executarea hotărârii definitive dispunând reintegrarea sa nu era nici suficient şi nici adecvat. 25. Curtea aminteşte că, în temeiul art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să fi acordat instanţelor interne ocazia să evite sau să remedieze pretinsele încălcări, ceea ce reprezintă finalitatea acestei dispoziţii [vezi, de exemplu, Cauza Cardot împotriva Franţei, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, paragraful 36, şi Cauza Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (decizie), nr. 65.681/2001, 29 aprilie 2004]. 26. Cu toate acestea, prevederile art. 35 alin. 1 din Convenţie nu impun decât epuizarea recursurilor referitoare la pretinsele încălcări şi care sunt, în acelaşi timp, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să prezinte un grad de certitudine suficient nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care eficienţa şi efectivitatea nu sunt respectate; statul pârât este cel care trebuie să demonstreze că aceste exigenţe sunt reunite (vezi, printre multe altele, hotărârile în Cauza Vernillo împotriva Franţei, din

221

20 februarie 1991, seria A nr. 198, paragraful 27, şi în Cauza Dalia împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, paragraful 38, şi decizia în Cauza Moreira Barbosa, citată anterior). 27. De la bun început, Curtea aminteşte că obligaţia neexecutată în cauză este cea de a o reintegra pe reclamantă în funcţie. Curtea constată că toate căile de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte de executare a hotărârii definitive, aşadar nu sunt de natură să remedieze în mod direct pretinsa încălcare. 28. Presupunând că, având în vedere caracterul special al obligaţiei de executat în cauză, care necesită intervenţia personală a debitorului, mijloacele de constrângere a debitorului s-ar fi dovedit, în principiu, căi de atac efective şi accesibile în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie, Curtea constată că, în cauză, reclamanta a uzat deja de două dintre aceste mijloace indirecte şi niciunul dintre ele nu a condus la executarea hotărârii definitive. Or, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant trebuie să fi folosit, în mod normal, acţiuni interne cu adevărat eficiente şi suficiente. Când s-a folosit o cale de atac, nu se cere folosirea unei alte căi, al cărei scop este practic acelaşi (Cauza Moreira Barbosa, citată anterior). 29. În speţă, instanţele, statuând pe fondul cauzei, au respins definitiv cererea reclamantei de a i se plăti salariile datorate până la reintegrare. Reclamanta a mandatat un executor judecătoresc să obţină executarea Hotărârii din 11 mai 2001. În plus, deşi S.D. a fost condamnat la plata unei amenzi penale şi a daunelor, el a refuzat în continuare să o reintegreze pe reclamantă în funcţie. 30. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră că ar fi excesiv să i se ceară reclamantei să introducă din nou acţiunile indicate de Guvern, din moment ce a folosit deja mijloacele care sunt căi de atac considerate de Guvern adecvate şi suficiente şi care au scopuri similare, respectiv constrângerea debitorului să-şi execute obligaţia. 31. În consecinţă, excepţia invocată de Guvern va fi respinsă.

222

32. În plus, Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. În aceste condiţii, Curtea o declară admisibilă.

B. Asupra fondului 33. Guvernul susţine că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică eşecul executării în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie o încălcare a acestui articol. În opinia sa, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, statul nu este obligat să execute ex officio toate hotărârile judecătoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie care îi revine statului în temeiul art. 6 este cea de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar apt să-l ajute în executarea creanţei. 34. Dat fiind caracterul particular al obligaţiei debitorului, care necesita intervenţia sa personală, Guvernul consideră că îi revine tocmai creditorului obligaţia de a utiliza mijloacele judiciare puse la dispoziţia sa, iar autorităţile statului trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile care i se pot cere în mod rezonabil. Or, în cauză, reclamanta nu a folosit toate mijloacele puse la dispoziţie prin sistemul judiciar român în vederea executării hotărârii interne definitive dispunând reintegrarea ei. 35. Guvernul susţine că statul trebuie să asigure un just echilibru între cele două interese incidente în cazuri ca cel în speţă: cel al debitorului de a-şi proteja drepturile şi libertăţile fundamentale şi cel al creditorului de a executa obligaţia în natură. Dacă toate mijloacele puse la dispoziţia creditorului, deşi utilizate în mod diligent, eşuează, soluţia este executarea prin echivalent.

223

Guvernul aminteşte, în sfârşit, că angajatorul privat nu poate fi obligat să angajeze o persoană şi să colaboreze cu ea dacă nu vrea. 36. Reclamanta contestă teza Guvernului. 37. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces“, în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi [Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V]. 38. În prezenta cauză, deşi reclamanta a obţinut, la data de 11 mai 2001, o decizie internă definitivă dispunând ca S.D. să o reintegreze în funcţie şi a făcut, ulterior, demersuri în vederea executării, decizia rămâne în continuare neexecutată. 39. Cu toate acestea, dreptul de acces la justiţie nu poate obliga un stat să execute orice hotărâre cu caracter civil, oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi circumstanţele (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/1999, paragraful 39, 27 mai 2003). În orice caz, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această omisiune angajează responsabilitatea statului pe tărâmul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, paragraful 44). 40. În consecinţă, Curtea aminteşte că nu este abilitată să examineze dacă ordinea juridică internă a statului este capabilă să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de instanţe. Într-adevăr, fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu arsenalul juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii constă numai în a examina dacă în cauză măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Cauza Ruianu împotriva României, nr. 34.647/1997, paragraful 66, 17 iunie 2003).

224

41. Curtea observă că, în speţă, obligaţia reintegrării necesita intervenţia personală a debitorului, care era un particular. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, era chemat să manifeste un comportament diligent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi era favorabilă. 42. În ciuda tuturor eforturilor depuse de reclamantă, debitorul s-a opus în mod constant executării. 43. Curtea constată că reclamanta a iniţiat suficiente acte de executare şi a depus eforturile necesare pentru a obţine executarea hotărârii judecătoreşti definitive. Trebuie analizat dacă autorităţile sesizate au avut un comportament activ, luând toate măsurile care i se puteau cere în mod rezonabil. 44. Curtea notează că reclamanta a mandatat un executor judecătoresc pentru a asigura executarea deciziei judecătoreşti definitive. La data de 2 noiembrie 2001, executorul s-a mulţumit să întocmească un proces-verbal de constatare a refuzului lui S.D. de a se conforma hotărârii judecătoreşti definitive care îl obligase la semnarea contractului de muncă. După acest proces-verbal, executorul judecătoresc nu a mai făcut niciun demers în vederea executării Hotărârii din 11 mai 2001. 45. Curtea observă, de asemenea, că prima plângere penală a reclamantei, adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, a fost trimisă Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică Timiş, care s-a dovedit a fi necompetentă pentru a da curs unei astfel de cereri. A două plângere penală a reclamantei s-a soluţionat, într-o primă etapă, prin neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.D. şi numai ulterior, după un an de la introducerea plângerii, Parchetul l-a trimis pe S.D. în judecată în faţa instanţei. 46. În plus, Curtea constată că cererea reclamantei vizând obligarea angajatorului la plata salariilor datorate până la reintegrarea efectivă, mijloc pe care Guvernul l-a prezentat ca fiind eficient, a fost respinsă de instanţele naţionale, pe motiv că, deşi între părţi a existat un contract de muncă, acesta nu fusese confirmat în scris, întrucât părţile nu negociaseră salariul.

225

47. În plus, nimic nu dovedeşte, în speţă, că executarea în natură ar fi fost imposibilă, astfel încât reclamanta să fie silită să transforme obligaţia iniţială într-o obligaţie de natură pecuniară (Cauza Roman şi Hogea, citată anterior). Condamnarea penală a debitorului atestă că instanţele interne au considerat că hotărârea judecătorească definitivă care îl obligase pe angajator la reintegrarea reclamantei putea încă să fie executată ca atare. 48. Pe baza elementelor menţionate, Curtea consideră că, în cauză, autorităţile la care a făcut apel reclamanta în vederea executării hotărârii judecătoreşti definitive nu au luat toate măsurile care se puteau aştepta de la ele în mod rezonabil şi că, în consecinţă, asistenţa pentru executarea hotărârii definitive favorabile reclamantei a fost total lipsită de eficienţă. 49. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a decide că în prezenta cauză, prin pasivitatea lor, autorităţile naţionale au privat-o pe reclamantă de un acces efectiv la justiţie şi nu au oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea deciziei. 50. În consecinţă, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie

51. În observaţiile din 1 martie 2004, reclamanta a prezentat un nou capăt de cerere în faţa Curţii, în baza art. 13 din Convenţie. 52. Reclamanta subliniază că în dreptul intern nu dispunea de un remediu efectiv în vederea executării hotărârii interne definitive dispunând reintegrarea sa. Ea repetă aceleaşi motive ca cele pe care le invocase în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la dreptul de acces la justiţie. 53. În plus, reclamanta afirmă că, în momentul faptelor, nicio cale de atac nu era disponibilă pentru a contesta rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, la data de 19 aprilie 2002, în favoarea lui

226

S.D., şi confirmată la data de 17 mai 2002 de prim-procurorul Parchetului. 54. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă pentru a analiza invocările formulate, Curtea nu a reţinut nicio aparenţă de încălcare a art. 13 din Convenţie. 55. În consecinţă, acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

56. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."

A. Prejudiciu 57. Reclamanta solicită 170.000 euro, cu titlu de prejudiciu material pe care l-a suferit, reprezentând salariile pe care ar fi trebuit să le primească de la S.D. pe perioada 1 octombrie 1999 - 1 martie 2004. Ea consideră că valoarea salariului lunar pe care ar fi trebuit să-l primească este de 3.000 - 4.000 euro, asemeni persoanelor care exercită aceeaşi meserie în străinătate. În plus, ea subliniază că salariul medicilor a înregistrat o creştere considerabilă în ultimii 3 ani. 58. Referitor la prejudiciul moral, reclamanta solicită 50.000 euro, pe motiv că imposibilitatea respectării hotărârii judecătoreşti definitive i-a provocat un sentiment de umilinţă şi de nesiguranţă. În afară de aceasta, ea aminteşte că în anul 2000 a făcut obiectul cercetărilor penale declanşate la cererea Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică Timiş, care s-au soldat, la data de 3 noiembrie 2000, cu clasarea cauzei, ceea ce a contribuit la agravarea stării ei de frustrare.

227

59. Guvernul consideră că reclamanta nu-şi dovedeşte afirmaţiile cu privire la prejudiciul material în afara celui de natură salarială. El afirmă că prejudiciul nu poate consta decât, eventual, în salariile pe care reclamanta le-ar fi putut primi de la S.D., cu o valoare echivalentă cu salariul unei asistente medicale care ar fi lucrat în aceleaşi condiţii. În plus, suma nu a fost stabilită prin nicio hotărâre judecătorească. 60. Referitor la prejudiciul moral, Guvernul consideră că acesta trebuie să fie consecinţa neexecutării hotărârii interne definitive vizând reintegrarea, şi nu consecinţa altor proceduri judiciare. În plus, Guvernul a evidenţiat faptul că valoarea daunelor solicitate cu acest titlu de reclamantă este excesivă şi nejustificată. 61. Curtea aminteşte că o hotărâre constatând o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele astfel încât, în măsura posibilităţilor, să fie restabilită situaţia anterioară [Cauza Metaxas împotriva Greciei nr. 8.415/2002, paragraful 35, 27 mai 2004, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei, satisfacţie echitabilă (GC), nr. 31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI]. 62. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive dispunând reintegrarea sa în funcţie. În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral şi material şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. 63. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 4.800 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral.

B. Cheltuieli de judecată 64. Reclamanta solicită, de asemenea, 5.000 euro pentru cheltuielile de judecată ocazionate de procedura internă şi de procedura în faţa Curţii.

228

65. Guvernul consideră că nu trebuie rambursate decât cheltuielile de judecată referitoare la procedura penală în care S.D. a fost condamnat pentru neexecutarea obligaţiei de reintegrare. El aminteşte că aceste cheltuieli de judecată nu pot fi rambursate decât dacă au fost într-adevăr suportate de reclamantă şi dacă au fost rezonabile în raport cu încălcarea constatată (acesta invocă, în special, hotărârile în Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei din 26 februarie 2004, paragraful 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, paragraful 55). În plus, Guvernul constată că reclamanta nu şi-a dovedit afirmaţiile şi solicită respingerea cererii ca fiind abuzivă în mod manifest. 66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care dovedeşte caracterul real, necesar şi rezonabil al valorii lor. În speţă şi luând în considerare elementele de care dispune şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro cu titlu de cheltuieli ocazionate de procedura internă şi o acordă reclamantei.

C. Majorări de întârziere 67. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie; 2. declară cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie; 4. hotărăşte:

229

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 4.800 euro (patru mii opt sute euro) pentru prejudiciul material şi moral, precum şi 100 euro (o sută euro) pentru cheltuieli de judecată, plus sumele datorate cu titlu de impozit; b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 23 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupančič,preşedinte

Vincent Berger,grefier

230

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 20 aprilie 2004

definitivă la 10 noiembrie 2004, în Cauza Surugiu împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 388 din 5 mai 2006

Strasbourg(Cererea nr. 48.995/1999)

În Cauza Surugiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 9 septembrie 2003 şi la data de 23 martie 2004, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 48.995/1999, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mitică Surugiu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 7 octombrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat. 3. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie. El invocă, de asemenea, faptul că imposibilitatea de

231

a se bucura de domiciliul său constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. 5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acesteia, Camera desemnată să examineze cauza [art. 27 alin. (1) din Convenţie] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament. 6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată celei de a doua secţii, astfel reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament]. 7. Prin Decizia din 9 septembrie 2003, Camera a declarat cererea admisibilă. 8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare parte a depus comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

9. Reclamantul, domnul Mitică Surugiu, este cetăţean român, născut în 1958, şi are domiciliul în Fălticeni.

1. Originea cauzei şi controversa juridică privind dreptul de proprietate al reclamantului 10. La data de 7 noiembrie 1991, Societatea "Exdor" - S.R.L. (denumită în continuare societatea E.), al cărei unic acţionar era reclamantul, achiziţionează, prin vânzare la licitaţie publică, câteva imobile care au aparţinut Cooperativei agricole de producţie din Fălticeni (denumită în continuare C.A.P.). În procesul-verbal întocmit cu această ocazie se precizează că societatea E. ar fi trebuit să ceară primăriei să îi elibereze, în

232

temeiul art. 28 din Legea nr. 18/1991, titlul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor achiziţionate. 11. La 1 martie 1994, reclamantul încheie cu societatea E. un contract de cumpărare a unuia dintre imobilele C.A.P. şi a terenului aferent de 1.000 m2. Acesta îşi stabileşte aici domiciliul, împreună cu soţia şi cu fiul său. 12. La o dată neprecizată, societatea E. îi cere comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 (denumite în continuare comisia şi legea) să îi atribuie dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Aceasta se întemeiază pe art. 28 din lege, în conformitate cu care cumpărătorii la licitaţii publice ale imobilelor fostei C.A.P. puteau primi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente. 13. Prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, comisia respinge cererea societăţii E., cu motivarea că preţul pe care îl plătise în 1991 nu acoperea decât imobilele C.A.P. şi nu terenurile aferente. 14. La 28 noiembrie 1994, societatea E. contestă hotărârea în faţa Curţii de Apel Suceava. 15. Prin Hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea de Apel Suceava admite cererea, statuând că reclamantei ar fi trebuit să i se admită din partea comisiei dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Deşi susceptibilă de recurs, decizia nu a fost contestată, astfel încât ea a devenit definitivă, nemaiputând fi atacată prin intermediul căilor ordinare de recurs. 16. Societatea E. îi cere comisiei executarea acestei hotărâri, dar la 7 iunie 1995 aceasta este refuzată. 17. La 13 noiembrie 1995, comisia îi eliberează lui M.O. (persoană privată) titlul de proprietate asupra unui teren aferent imobilelor C.A.P., inclusiv asupra terenului pe care se aflau casa reclamantului şi curtea acestuia. 18. La 2 septembrie 1996, prefectura introduce o cerere de revizuire a Hotărârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995, care este respinsă la 12 martie 1998. 19. La 22 noiembrie 1996, procurorul general al României formulează recurs în anulare împotriva Hotărârii Curţii de Apel

233

Suceava din 17 februarie 1995. Acesta este respins la 9 iunie 1998 de către Curtea Supremă de Justiţie, care confirmă temeinicia Hotărârii din 17 februarie 1995, statuând că, la vânzarea prin licitaţie publică, din 1991, părţile au avut intenţia să transmită nu numai dreptul de proprietate asupra imobilelor C.A.P., dar şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent. 20. Prin Ordinul din 3 septembrie 1998, prefectul obligă comisia să pună societatea E. în posesia terenului de 11.559 m2. 21. Comisia contestă ordinul în faţa Judecătoriei Fălticeni, care respinge cererea prin Sentinţa din 29 martie 1999, confirmată, în urma apelului părţii reclamante, prin Decizia tribunalului din 27 ianuarie 2000. 22. În faţa refuzului comisiei de a executa Ordinul prefectului din 3 septembrie 1998, societatea E. o cheamă în judecată pe calea contenciosului administrativ. Acţiunea este admisă prin Sentinţa din 6 aprilie 2000, care obligă comisia să procedeze la punerea în posesie a societăţii E., sub sancţiunea amenzii. Sentinţa este confirmată, în urma recursului reclamantei, prin Decizia definitivă din 21 septembrie 2000. 23. La 19 noiembrie 1998, Judecătoria Fălticeni, la cererea societăţii E., anulează titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului ocupat de reclamant. Sentinţa a fost confirmată, în urma apelului lui M.O., prin Decizia definitivă din 6 octombrie 1999 şi a devenit irevocabilă la 5 mai 2000, dată la care Curtea de Apel Suceava a confirmat temeinicia hotărârilor primilor judecători. 24. La 2 octombrie 2000, comisia a procedat la punerea în posesie a societăţii E. asupra terenului său, inclusiv a celui pe care se aflau casa şi curtea reclamantului.

2. Conflictul între reclamant şi M.O. şi plângerile penale ale acestuia pentru violare de domiciliu 25. Relaţiile între familia reclamantului şi familia M.O. au devenit foarte încordate după data la care comisia i-a eliberat lui M.O., la 13 noiembrie 1995, un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului.

234

26. M.O. şi însoţitorul acesteia au pătruns ulterior, adeseori, în curtea casei care constituia domiciliul reclamantului, pentru a cosi sau a aduna iarba. Aducând injurii reclamantului, aceştia au refuzat să părăsească locul la cererea sa, pe motivul că terenul le aparţinea. a) Prima plângere penală pentru violare de domiciliu 27. În 1996, reclamantul introduce la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni plângere penală împotriva lui M.O., pentru violare de domiciliu, infracţiune interzisă prin art. 192 din Codul penal. 28. La 2 iulie 1996, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni informează că s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O., în temeiul art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, pe motivul că faptele reclamate nu fuseseră comise de aceasta. b) Ordonanţa preşedinţială vizând reintegrarea reclamantului în domiciliul său 29. La o dată neprecizată, reclamantul şi soţia sa, dată fiind interdicţia accesului la domiciliul lor de către M.O. şi de membrii familiei sale, s-au mutat fiecare la părinţii săi. Conform reclamantului, acest lucru a deteriorat sensibil relaţiile între soţi, ceea ce a condus la divorţ, pronunţat de Judecătoria Suceava la 15 aprilie 1997. În sentinţă, instanţa sublinia că soţii erau separaţi în fapt din iulie 1996, ceea ce făcea imposibilă menţinerea vieţii conjugale. 30. La 22 mai 1997, reclamantul a introdus acţiune împotriva lui M.O. la Judecătoria Fălticeni, pe calea ordonanţei preşedinţiale, pentru a obţine reintegrarea în domiciliul său. 31. Prin Sentinţa din 15 iulie 1997, instanţa i-a admis cererea, obligând-o pe M.O. să îi permită reclamantului să îşi folosească domiciliul. 32. La 20 iulie 1998, reclamantul este reintegrat în domiciliu prin intermediul executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria Fălticeni. În procesul-verbal întocmit de executor se precizează că M.O. a fost somată să nu îi mai îngrădească reclamantului dreptul de a beneficia de domiciliu, ordin pe care aceasta se angajase să îl respecte.

235

33. Guvernul contestă faptul că soţii ar fi fost obligaţi să îşi părăsească domiciliul, în urma intervenţiilor M.O. şi ale familiei sale. Conform Guvernului, tulburările pe care aceştia din urmă le-ar fi cauzat domiciliului reclamantului aveau un caracter punctual şi nu priveau decât curtea imobilului. c) A doua plângere penală a reclamantului 34. La 27 februarie 1997, în urma unei noi plângeri a reclamantului pentru violare de domiciliu, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a soţului acesteia, pe motivul că faptele indicate nu constituiau infracţiuni. Soluţia a fost confirmată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a considerat că nu există motive pentru redeschiderea anchetei. d) A treia plângere penală a reclamantului 35. La 12 iunie 1997, M.O., soţul său şi cei doi fii au intrat din nou în curtea reclamantului. În timp ce coseau iarba care crescuse în faţa casei reclamantului, acesta i-a somat să părăsească locul. În faţa refuzului acestora, reclamantul a cerut ajutorul poliţiei din Fălticeni. Mai mulţi poliţişti s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, au întocmit un proces-verbal. 36. La 1 august 1997, Poliţia Fălticeni, într-un raport adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Fălticeni, a confirmat că M.O. şi familia sa pătrunseseră în curtea reclamantului. Ea a apreciat totuşi că aceştia nu ar trebui consideraţi responsabili pentru acest lucru, dat fiind că M.O. avea un titlu de proprietate asupra terenului respectiv. 37. La 22 septembrie 1998, reclamantul este informat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale la 9 decembrie 1997, pe motivul că M.O. şi O.D., având titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilului reclamantului, nu acţionaseră cu intenţia de a-i viola domiciliul. e) A patra plângere penală a reclamantului 38. La 15 decembrie 1998, reclamantul a fost informat de parchet despre soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în urma plângerii sale împotriva lui M.O. pentru nerespectarea

236

Ordonanţei preşedinţiale din 15 iulie 1997. Parchetul reţine că faptele indicate nu constituiau infracţiune, dat fiind titlul său de proprietate asupra terenului în litigiu. f) A cincea plângere penală a reclamantului 39. La 5 martie 1999, părinţii lui M.O. au pătruns în curtea reclamantului şi au răsturnat câteva căruţe cu gunoi în faţa uşii acestuia şi sub ferestre. Conform Guvernului, era vorba despre îngrăşăminte destinate unei mai bune fertilizări a terenului. Reclamantul a depus o nouă plângere la postul de poliţie din Fălticeni. 40. La 12 noiembrie 1999 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce priveşte autorii, în conformitate cu art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, care prevede că acţiunea penală nu poate fi exercitată în absenţa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Procurorul a întemeiat ordonanţa pe absenţa intenţiei autorilor faptelor reclamate de a comite o infracţiune, având în vedere titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului în litigiu. g) A şasea plângere penală a reclamantului 41. La 22 şi 29 mai 2000, în timp ce reclamantul era plecat la Bucureşti pentru a efectua un control medical, M.O. şi câţiva membri ai familiei sale au pătruns în curtea casei sale cu bâte în mâini. 42. La 16 şi 23 mai 2000, reclamantul a depus o plângere în această privinţă la postul de poliţie din Fălticeni. Acesta a subliniat că titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent casei sale fusese anulat prin Sentinţa din 19 noiembrie 1998. El a solicitat ca M.O. şi complicii săi să fie puşi sub urmărire, în caz contrar aceştia fiind încurajaţi să continue să intre pe terenul său şi să îl ameninţe. 43. Poliţia din Fălticeni şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni au început o anchetă. Au fost audiaţi mai mulţi martori, care au confirmat că, la 22 şi 29 mai 2000, M.O., înarmată cu o bâtă, însoţită de fiul şi de nepotul său, bătuse la uşa reclamantului, care nu era acasă. Din declaraţiile lor a reieşit că M.O. afirmase că avea să îi lovească cu bâta pe reclamant sau pe soţia sa, când avea să îi prindă, şi că

237

ameninţase de asemenea că intenţiona să le distrugă casa, pe motivul că se afla pe terenul ei. 44. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a informat Curtea că nu se dăduse sub nici o formă curs plângerilor sale şi că autorităţile nu luaseră nici o măsură pentru ca el şi familia sa să se bucure de domiciliu. Conform reclamantului, pasivitatea autorităţilor i-ar fi încurajat pe membrii familiei M.O. să pătrundă în fiecare zi în curtea sa. Aceştia ar fi săpat grădina şi ar fi semănat porumb şi legume, fără ca el să se poată opune, întrucât era în convalescenţă, după extirparea unei tumori cerebrale. 45. La 18 mai 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a condamnat-o la o sancţiune administrativă, respectiv la o amendă de 100.000 ROL, adică aproximativ 4 EUR la data faptelor. În ordonanţă, procurorul a reţinut că faptele comise de M.O. nu atingeau gradul de pericol social al unei infracţiuni. El s-a întemeiat pe art. 11 alin. 1 lit. b) combinat cu art. 10 lit. b)1

din Codul de procedură penală, conform cărora procurorul pronunţă scoaterea de sub urmărire penală dacă faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni. În ceea ce priveşte fiul şi nepotul lui M.O., parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că aceştia nu făcuseră decât s-o însoţească pe M.O., fără să aibă intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu, interzisă de art. 192 din Codul penal. 46. Din elementele furnizate de părţi reiese că, după 18 mai 2001, reclamantul nu a mai formulat alte plângeri penale împotriva lui M.O. şi că nu i s-a mai îngrădit dreptul de a beneficia de domiciliul său. 47. Prin scrisoarea din 28 aprilie 2003, reclamantul a informat Curtea că starea sănătăţii sale s-a agravat din cauza tumorii cerebrale care recidivase şi a solicitat ca, în caz de deces, acţiunea să fie continuată de actuala soţie.

II. Dreptul intern pertinent

238

48. Dispoziţia pertinentă din Codul penal este formulată după cum urmează: "Articolul 192. Violarea de domiciliu Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pentru fapta prevăzută în alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală." 49. Dispoziţiile pertinente privind autorităţile competente pentru a executa deciziile statuând asupra drepturilor care decurg din legea fondului funciar sunt formulate după cum urmează:

1. Legea nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991: "Articolul 11 (4) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate. (5) Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria în raza căreia este situat terenul, în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană. [...] (10) Hotărârea judecătoriei este definitivă. În baza hotărârii judecătoreşti, comisia judeţeană care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, după caz."

2. Legea nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998:

239

"Articolul 64 (1) În cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul. (2) Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă. "

3. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991: "Articolul 4 Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale au următoarele atribuţii principale: [...] f) întocmesc situaţia definitivă privind persoanele îndreptăţite să li se atribuie teren, cu suprafeţele stabilite a fi atribuite fiecăreia;"

ÎN DREPT

I. Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie

50. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie, ale cărui pasaje pertinente prevăd următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. [...] 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,

240

apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora." 51. Subliniind că această cauză se referă la un litigiu civil între particulari, respectiv reclamantul şi M.O., care pretind amândoi că au un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, Guvernul precizează că, în fapt, este vorba despre o controversă juridică provenind din interpretarea divergentă dată, pe de o parte, de instanţe şi, pe de altă parte, de autorităţile administrative locale efectelor vânzării la licitaţie publică, în 1991, a imobilelor C.A.P. Guvernul a reţinut că, dacă autorităţile s-au abţinut să ia măsuri împotriva lui M.O., atât timp cât aceasta acţiona în temeiul titlului său de proprietate asupra terenului ocupat de reclamant, după data la care litigiul civil a fost soluţionat de instanţele naţionale în favoarea reclamantului, parchetul a intervenit şi a dispus o sancţiune administrativă. În opinia Guvernului, acest fapt dovedeşte că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja dreptul reclamantului la respectarea domiciliului. 52. Invocând hotărârea în Cauza X şi Y împotriva Olandei (Hotărârea din 26 martie 1985, seria A nr. 9), Guvernul consideră că obligaţiile pozitive în sarcina statului, în temeiul art. 8 din Convenţie, nu merg până la a impune autorităţilor să adopte sancţiuni penale împotriva unei părţi într-un litigiu civil care se întemeiază, cu bună-credinţă, pe un titlu de proprietate valabil în dreptul intern. Asupra acestui punct, Guvernul subliniază că atingerile aduse de către M.O. şi familia sa dreptului reclamantului la respectarea domiciliului nu ating pragul de gravitate al violenţelor sexuale asupra unei persoane handicapate, care au justificat necesitatea unei sancţiuni penale în Cauza X şi Y împotriva Olandei, citată anterior. Dispunerea de către parchet a unei sancţiuni administrative pentru a-i pedepsi pe autorii faptelor reclamate de reclamant trebuie considerată, conform Guvernului, ca făcând parte din marja de apreciere de care beneficiază statele pentru a decide care sunt

241

mijloacele potrivite pentru a descuraja viitoare atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului reclamantului. 53. Reclamantul subliniază că legea română, în special art. 192 din Codul penal, protejează dreptul la respectarea vieţii private şi familiale a oricărei persoane care utilizează un imobil ca domiciliu, un astfel de drept nefiind supus nici unei restricţii, nici măcar din partea proprietarului imobilului respectiv. În plus, acesta subliniază că, în temeiul aceleiaşi dispoziţii, o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului comisă de către o persoană înarmată sau de mai multe persoane împreună este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Aşadar, acesta consideră că sancţiunea aplicată de parchet lui M.O., respectiv o amendă de 100.000 ROL, echivalentă, conform reclamantului, cu 0,15 dolari americani (USD), este insuficientă, contrar declaraţiilor Guvernului. 54. Acesta aminteşte, în această privinţă, că M.O. şi membrii familiei sale au venit de mai multe ori la domiciliul său, înarmaţi cu bâte, au bătut la uşa de la intrare şi l-au ameninţat cu moartea, fapte consemnate în declaraţiile martorilor, în timpul anchetei desfăşurate de poliţie. În opinia sa, interpretarea dată de Guvern dispoziţiilor pertinente din Codul penal este eronată şi de rea-credinţă, întrucât aceasta ar însemna că proprietarului iar fi permis, în orice moment, să încalce domiciliul eventualului chiriaş, împiedicându-l să aibă o viaţă privată şi familială. 55. În observaţiile sale complementare, Guvernul precizează că nu a existat nici o ingerinţă din partea autorităţilor în dreptul la respectarea domiciliului reclamantului, nici prin acţiune directă, nici prin ancheta penală pe care au desfăşurat-o împotriva lui M.O. pentru violare de domiciliu. 56. Admiţând că dreptul la respectarea domiciliului nu era condiţionat de existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului ales ca domiciliu, Guvernul subliniază că un terţ nu ar trebui să-şi stabilească domiciliul într-un imobil asupra căruia nu ar avea nici măcar dreptul de folosinţă. Or, conform Guvernului, reclamantul avea drept de proprietate doar asupra clădirii fostei C.A.P., şi nu asupra terenului aferent. În această

242

privinţă, el precizează că numai începând cu 3 septembrie 1998 reclamantul se putea prevala de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, drept care, totuşi, avea un caracter incert, date fiind litigiile aflate pe rol între societatea E. şi M.O. 57. În sfârşit, Guvernul subliniază că valoarea sancţiunii administrative care i-a fost aplicată lui M.O. se ridica, contrar invocărilor reclamantului, la aproximativ 4 EUR. Acesta consideră că sancţiunea a fost adecvată şi suficientă pentru a repara încălcarea invocată în speţă a dreptului garantat prin art. 8 citat anterior. 58. Reclamantul a susţinut că avea drept de proprietate asupra fostului sediu al C.A.P. şi asupra terenului aferent pe care-şi stabilise domiciliul şi aceasta în temeiul contractului încheiat în 1994 cu societatea E., al cărei acţionar unic era, societate care achiziţionase legal imobilul în litigiu prin licitaţie publică, în 1991. El a adăugat că plăteşte, din 1994, nu numai impozitele pentru clădirea fostei C.A.P., ci şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent acesteia. 59. Curtea observă că prezenta cauză nu se referă, având în vedere situaţia de fapt, la o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat prin art. 8 din Constituţie, ci la inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţe persoane dreptului reclamantului prevăzut de dispoziţia citată anterior. Or, Curtea aminteşte că, dacă art. 8 are, în principal, ca obiect protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta implică, de asemenea, adoptarea de către acestea a măsurilor menite să asigure respectarea drepturilor garantate prin acest articol, mergând până la relaţiile între particulari (a se vedea, între altele, hotărârile Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit din 22 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.502 - 1.503, paragraful 62, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/1996, paragraful 94, 25 ianuarie 2000, X şi Y împotriva Olandei, hotărâre citată anterior, paragraful 23). 60. Curtea subliniază că îngrădirea dreptului la respectarea domiciliului invocată de reclamant se referă la o perioadă de

243

aproximativ 5 ani şi jumătate, începând din 13 noiembrie 1995, dată la care autorităţile administrative desemnate să aplice legea privind fondul funciar i-au eliberat lui M.O. un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, şi până în 18 mai 2001, dată de la care, aşa cum reiese din situaţia de fapt, respectivele ingerinţe au încetat şi reclamantului nu i s-a mai îngrădit dreptul la respectarea domiciliului (conform paragrafelor 25 - 46 anterioare). 61. Curtea observă că, în timpul perioadei luate în considerare, toate plângerile penale ale reclamantului privind violarea de domiciliu s-au încheiat cu ordonanţe succesive de neîncepere a urmăririi penale, în ciuda declaraţiilor mai multor martori care informaseră organele de anchetă cu privire la intenţia lui M.O. şi a membrilor familiei sale de a demola casa reclamantului (paragraful 43 anterior), şi deciziile definitive din 17 februarie 1995, 9 iunie 1998, 5 mai şi 21 decembrie 2000, confirmând dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului în litigiu (paragrafele 15, 19, 22 şi 23 anterioare). 62. Curtea consideră ca deosebit de frapant faptul că poliţiştii, alertaţi de reclamant în urma incidentului din 12 iunie 1997, s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, s-au mărginit pur şi simplu să redacteze un proces-verbal, fapte pe care Guvernul nu le contestă (conform paragrafului 35 anterior). 63. În opinia Curţii, faptul că o controversă juridică a avut loc privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului aferent imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu poate exonera autorităţile de orice responsabilitate în ceea ce priveşte îngrădirile repetate, din partea unor terţi, ale dreptului garantat de art. 8. 64. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât faptele evidenţiază clar că autorităţile administrative locale din Fălticeni sunt cele care au creat şi întreţinut controversa, în special eliberând unui terţ un al doilea titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilelor C.A.P. după o hotărâre definitivă care confirma dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului respectiv şi contestând neîncetat dreptul de proprietate al societăţii respective asupra terenului în litigiu, în

244

pofida deciziilor definitive succesive pe care erau obligate să le execute, în temeiul art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi a Hotărârii Guvernului nr. 13/1991 (a se vedea dreptul intern pertinent, paragraful 49 anterior). 65. Cu privire la acest ultim punct, Curtea aminteşte că administraţia constituie un element al statului de drept, al cărui interes se identifică cu cel al unei bune administrări a justiţiei, şi că, dacă administraţia refuză sau omite să execute ori întârzie să o facă, garanţiile de care a beneficiat justiţiabilul în faza judecătorească a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (mutatis mutandis, Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510 - 511, paragraful 41). În opinia Curţii, executarea imediată, de către autorităţile administrative competente, a hotărârilor judecătoreşti definitive confirmând dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului pe care se află casa reclamantului ar fi clarificat situaţia juridică a imobilului în litigiu şi ar fi antrenat astfel, în termen, repercusiunile asupra dreptului reclamantului de a beneficia, în linişte, de domiciliul său. 66. În plus, Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu a fost niciodată contestat de autorităţile naţionale, de terţi sau de Guvernul pârât. Or, în pofida declaraţiilor mai multor martori care confirmaseră, în cursul anchetei penale începute ca urmare a plângerii reclamantului, în 2000, că M.O. şi membrii familiei sale, înarmaţi cu bâte, bătuseră la uşa casei reclamantului, ameninţând să o distrugă, autorităţile nu au luat nici o măsură, înainte de 18 mai 2001, pentru a-i asigura reclamantului respectarea domiciliului său. 67. Presupunând că, într-o primă etapă, inacţiunea autorităţilor s-ar fi putut explica prin faptul că unuia dintre terţii respectivi i se acordase un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, faptele speţei evidenţiază clar că, chiar după data la care acest titlu de proprietate a fost anulat prin hotărâre definitivă, autorităţile nu au reacţionat suficient de rapid pentru a-l pune pe reclamant în posesia

245

terenului şi a pune capăt ingerinţelor repetate ale terţilor în exercitarea dreptului său garantat prin art. 8. Sub acest aspect, Curtea consideră deosebit de frapant faptul că, după Hotărârea definitivă din 6 octombrie 1999, prin care titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului reclamantului a fost anulat, abia la 18 mai 2001, adică după un an şi jumătate, o sancţiune administrativă i-a fost aplicată lui M.O., în timp ce încălcările dreptului reclamantului la respectarea domiciliului se pare că se repetau zilnic, fapt pe care Guvernul nu l-a contestat (conform paragrafului 44 anterior). 68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile competente nu au depus eforturile la care se putea aştepta în mod normal, pentru a determina încetarea atingerilor aduse de către terţi, timp de câţiva ani, dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. 69. În consecinţă, s-a încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei

70. Reclamantul invocă faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale [...]." 71. Guvernul consideră că, dat fiind faptul că nici o ingerinţă nu se poate reţine în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, nu poate fi vorba, a fortiori, de vreo atingere adusă dreptului de proprietate asupra imobilului în care îşi avea domiciliul. Subliniind că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului pe care îl ocupa nu a fost niciodată contestat, Guvernul precizează că reclamantul nu a obţinut, în urma contractului încheiat la 1 martie 1994 cu societatea E., un drept de proprietate şi nici o speranţă legitimă, în sensul

246

jurisprudenţei Curţii, asupra vreunei suprafeţe aferente imobilului respectiv. El subliniază în această privinţă că respectivul contract nu a fost încheiat în formă autentică, condiţie cerută de dreptul român pentru validitatea vânzării terenurilor. 72. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 9 septembrie 2003, dată la care Camera a declarat cererea admisibilă, Guvernul subliniază că reclamantul nu se poate considera victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dat fiind faptul că dreptul său de proprietate privea exclusiv imobilul fostei C.A.P. şi nu terenul aferent. Acesta repetă că respectivul contract de vânzare privind terenul în chestiune nu fusese încheiat în formă autentică, condiţie cerută de lege pentru validitatea vânzărilor de terenuri. 73. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului, subliniind că plăteşte, din 1994, impozite atât pentru imobilul fostei C.A.P., în care şi-a stabilit domiciliul, cât şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent imobilului respectiv. El se întemeiază pe un document eliberat în acest sens de către Departamentul pentru taxe şi impozite de pe lângă Primăria Fălticeni, care precizează că domnul Surugiu este proprietarul unei case şi a terenului aferent de 1.000 m2, în temeiul unui contract de vânzare din 1 martie 1994 (conform paragrafului 11 anterior). 74. Curtea subliniază că problemele ridicate de Guvern în observaţiile sale complementare se aseamănă mai degrabă cu o excepţie preliminară întemeiată pe incompatibilitatea ratione personae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Ridicată prima dată după adoptarea deciziei asupra admisibilităţii cererii, o asemenea excepţie va fi respinsă (vezi, între altele, mutatis mutandis, Cauza Ceteroni împotriva Italiei, Hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.755 - 1.756, paragraful 19). 75. În orice caz, Curtea consideră, având în vedere concluziile care figurează în paragrafele 67 - 69 anterioare, că nu este cazul să se pronunţe asupra fondului plângerii [vezi, mutatis mutandis, între altele, hotărârile în cauzele Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33.158/1998, paragraful 25, CEDO

247

1999-I; Zanghi împotriva Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23; Biserica catolică de la Caaneea împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50].

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

76. În temeiul art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul material şi moral 77. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 61.367,90 EUR, reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa dacă ar fi închiriat, cu 1.000 ROL/m2/zi, terenul aferent casei, începând de la 1 martie 1994 şi până la 2 octombrie 2000. El solicită în plus un milion de EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de refuzul autorităţilor, timp de mai mulţi ani, de a lua măsuri împotriva terţilor care îi îngrădiseră constant dreptul la respectarea domiciliului, ceea ce ar fi cauzat destrămarea primei sale căsătorii şi i-ar fi afectat grav starea sănătăţii. Cerând ca guvernul pârât să fie sever sancţionat, acesta subliniază că stresul pe care l-a trăit din cauza situaţiei litigioase a condus la apariţia unei tumori maligne şi precizează că are nevoie de bani pentru a se supune unei intervenţii chirurgicale în străinătate şi pentru a ajuta alte persoane bolnave, asemeni lui, de cancer. Nu solicită acordarea de cheltuieli de judecată. 78. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de reclamant, subliniind că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul pe care reclamantul a încercat să îl evidenţieze, pe de o parte, şi modul de a acţiona al autorităţilor, pe de altă parte. El subliniază că reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că, în

248

consecinţă, nu poate pretinde despăgubiri cu titlu de prejudiciu material. 79. Cu titlu subsidiar, Guvernul precizează că ar putea admite existenţa, în speţă, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în această privinţă, că suma cerută de reclamant este absolut exagerată, atrage atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei, printre care cele ce urmează: reclamantul nu şi-a pierdut niciodată posesia imobilului; încălcarea invocată a dreptului la respectarea domiciliului, pentru care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendă administrativă, nu a atins, conform autorităţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni; divorţul reclamantului, astfel cum a fost pronunţat de instanţa naţională competentă, nu se întemeia pe îngrădiri de către terţi a dreptului soţilor la respectarea domiciliului, care ar fi dăunat vieţii de cuplu, ci era motivat prin vina comună a soţilor, legată de separarea lor în fapt, în iulie 1996; boala reclamantului are o cauză patologică. 80. Curtea susţine că singura bază ce se cuvine reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că autorităţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod normal, pentru a pune capăt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. Or, în măsura în care sumele cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu material nu sunt nicidecum în raport direct cu încălcarea constatată de Curte în paragraful 69 anterior, aceasta decide să respingă cererea formulată de cel interesat în această privinţă. 81. În legătură cu cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că acesta a fost victima unei suferinţe morale indubitabile, dată fiind inacţiunea autorităţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este garantat în art. 41, Curtea îi acordă domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu acest titlu.

B. Majorări de întârziere

249

82. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie; 2. hotărăşte că nu se impune o analiză a capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 4.000 (patru mii) EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul plăţii; b) începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma menţionată va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii marginale pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2004, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

J.-P. Costa,preşedinte

T.L. Early, grefier adjunct

250

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREA Nr. 2din 12 iulie 2005

în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 317 din 10 aprilie 2006

(Cererile nr. 41.138/98 şi 64.320/01)

Definitivă la 30 noiembrie 2005

[Reclamanţi: Iulius Moldovan, Melenuţa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lăcătuş, Maria Floarea Zoltan şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş] În Cauza Moldovan şi alţii împotriva României [reclamanţi: Iulius Moldovan, Melenuţa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lăcătuş, Maria Floarea Zoltan şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş], Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), reunită în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dollé, grefier de secţie, după ce au deliberat în Camera de consiliu, la data de 3 iunie 2003 şi 16 iunie 2005, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 41.138/98 şi nr. 64.320/01) împotriva României, adresate Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) în temeiul fostului art. 25 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) la data de 14 aprilie 1997 şi Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea) la data de 9 mai 2000. Reclamanţii sunt 25 de cetăţeni români de origine romă, dintre

251

care 18 au încheiat o convenţie de soluţionare amiabilă cu guvernul statului pârât, care face obiectul unei hotărâri separate (Hotărârea nr. 1). Ceilalţi 7 reclamanţi, parte în prezenta hotărâre (Hotărârea nr. 2), sunt: primul reclamant, Iulius Moldovan, s-a născut în 1959; al doilea reclamant, Melenuţa Moldovan, s-a născut în 1963; al treilea reclamant, Maria Moldovan, s-a născut în 1940; referitor la cel de-al patrulea şi la cel de-al cincilea reclamant, Otilia Rostaş şi Petru (Gruia) Lăcătuş (ultimul, domiciliat în satul Hădăreni nr. 114, comuna Cheţani, judeţul Mureş), nu se cunoaşte data naşterii; cel de-al şaselea reclamant, Maria Floarea Zoltan, s-a născut în 1964, iar cel de-al şaptelea reclamant, Petru (Dîgăla) Lăcătuş, (domiciliat în satul Hădăreni nr. 148, comuna Cheţani, judeţul Mureş), s-a născut în 1962. 2. Reclamanţii din ambele cereri, cu excepţia primului reclamant, domnul Iulius Moldovan, au fost reprezentaţi în faţa Curţii de Centrul European pentru Drepturile Romilor (ERRC), o organizaţie cu sediul la Budapesta, unii dintre ei fiind iniţial reprezentaţi de primul reclamant. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii au invocat în special faptul că distrugerea bunurilor lor în timpul unei revolte care a avut loc în data de 20 septembrie 1993 şi consecinţele care au decurs din aceasta au reprezentat o încălcare de către statul pârât a obligaţiilor ce-i revin în temeiul art. 3, 6, 8 şi 14 din Convenţie, care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, accesul la instanţă în vederea stabilirii corecte a drepturilor şi libertăţilor civile, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a domiciliului şi dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. 4. Cererea nr. 41.138/98 a fost înaintată Curţii la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenţie a intrat în vigoare (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11). 5. Cererile au fost atribuite Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii (Regulament)]. În cadrul acestei

252

secţii, cauza a fost examinată de o cameră (art. 27 alin. 1 din Convenţie) constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. 6. La data de 13 martie 2001, Camera a decis reunirea celor două cereri (art. 42 alin. 1 din Regulament). 7. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componenţa secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită noii Secţii a II-a (art. 52 alin. 1 din Regulament). 8. Printr-o decizie din 3 iunie 2003 Curtea a declarat cererile parţial admisibile. 9. Camera a decis, după consultarea părţilor, că nu este necesară o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament), fiecare parte răspunzând în scris observaţiilor celeilalte. 10. La 4 şi 19 martie 2004, în urma unui schimb de corespondenţă, grefierul a propus părţilor să încerce să ajungă la o soluţionare amiabilă în sensul art. 38 alin. 1 lit. b) din Convenţie. La 19 aprilie şi 18 mai 2004, 18 dintre reclamanţi şi Guvernul au depus declaraţii formale prin care au acceptat soluţionarea amiabilă a cauzei. 11. La 19 aprilie 2004, reclamanţii din prezenta cerere au informat Curtea că nu doresc soluţionarea amiabilă a prezentei cauze. 12. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament), însă prezenta cauză a fost reţinută de fosta Secţie a II-a. 13. La 16 iunie 2005, Curtea a pronunţat Hotărârea nr. 1, radiind cauza de pe rol în ceea ce priveşte înţelegerea intervenită între cei 18 reclamanţi şi Guvern. Prin aceeaşi decizie, Curtea a hotărât să amâne soluţionarea cererilor prezenţilor reclamanţi în vederea unei examinări separate a fondului cauzei. 14. Prezenta hotărâre (Hotărârea nr. 2) priveşte fondul plângerilor acestora, deduse judecăţii.

ÎN FAPT

253

I. Circumstanţele cauzei

15. Reclamanţii sunt toţi cetăţeni români de origine romă. Cu toţii au locuit în satul Hădăreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş, ocupându-se cu agricultura. După producerea evenimentelor ce urmează a fi prezentate, o parte dintre ei şi-a reluat traiul în satul Hădăreni, iar alţii, neavând locuinţă, trăiesc în diferite părţi ale ţării. Domnul Iulius Moldovan locuieşte în prezent în Spania, iar doamna Maria Floarea Zoltan locuieşte în Marea Britanie. 16. Situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă de părţi, poate fi rezumată după cum urmează:

A. Incidentul din 20 septembrie 1993 17. În seara zilei de 20 septembrie 1993 s-a iscat o ceartă în barul situat în centrul satului Hădăreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş. Fraţii Rapa Lupian Lăcătuş şi Aurel Pardalian Lăcătuş şi Mircea Zoltan, de etnie romă, au început să discute în contradictoriu cu numitul Cheţan Gligor, de etnie română. Agresiunea verbală a degenerat într-una fizică şi a culminat cu moartea lui Cheţan Crăciun, care venise în ajutorul tatălui său. Ulterior, cei 3 cetăţeni de etnie romă au părăsit locul faptei şi s-au refugiat într-o casă din apropiere. 18. Curând, vestea privind incidentul s-a răspândit în localitate şi mulţi săteni au aflat despre decesul lui Cheţan Crăciun. Furioşi, aceştia s-au adunat şi au hotărât să-i găsească pe cetăţenii de etnie romă. O mulţime furioasă s-a adunat în faţa casei în care se ascunseseră cetăţenii de etnie romă şi i-a somat să părăsească imobilul. În mulţime se aflau membri ai poliţiei din Hădăreni, inclusiv comandantul postului local de poliţie, Ioan Moga, precum şi sergentul Alexandru Şuşcă, care aflaseră despre incident. Văzând că fraţii refuză să iasă din casă, mulţimea a incendiat casa. Cei doi fraţi au încercat să fugă din casa în flăcări, dar mulţimea i-a prins şi lovit cu araci şi bâte. Cei doi fraţi au murit în seara aceleiaşi zile. Mircea Zoltan a rămas în clădire şi a murit în incendiu. Se pare că lucrătorii de poliţie prezenţi nu au acţionat în nici un fel pentru a opri

254

atacurile. Reclamanţii au susţinut chiar că poliţiştii au încurajat mulţimea să distrugă toate bunurile romilor din sat. 19. Ulterior, în cursul aceleiaşi seri, sătenii au decis să-şi verse mânia asupra tuturor romilor din sat, incendiind casele, grajdurile şi autoturismele acestora. Până a doua zi, 13 case ale romilor au fost distruse. Reclamanţii au formulat următoarele acuzaţii: 1. Iulius Moldovan 20. Reclamantul susţine că cei trei cetăţeni români de etnie romă au fost ucişi pe proprietatea sa în data de 20 septembrie 1993, casa şi alte bunuri proprietate personală fiindu-i incendiate. 2. Melenuţa Moldovan 21. Reclamanta susţine că locuinţa şi alte bunuri personale i-au fost distruse prin incendiere. 3. Maria Moldovan 22. Reclamanta susţine că în seara zilei de 20 septembrie 1993 o mulţime furioasă s-a adunat la uşa casei sale, a pătruns în casă şi i-a distrus toate bunurile personale. Mulţimea i-a incendiat apoi casa, iar ea a privit cum flăcările îi distrug locuinţa. A doua zi, când a revenit acasă cu soţul şi fiica sa, a fost întâmpinată de o mulţime furioasă de săteni, care a împiedicat-o să intre în casă. Lucrătorii de poliţie Ioan Moga, Alexandru Şuşcă şi Florin Nicu Drăghici au imobilizat-o, i-au pulverizat piper în faţă şi au agresat-o fizic. Costică Moldovan a fost de faţă la aceste evenimente. Colonelul Drăghici a tras cu pistolul în direcţia lui Costică Moldovan şi a familiei sale, în timp ce aceştia încercau să se întoarcă acasă pentru a-şi îngriji animalele. Reclamanta susţine că locuinţa i-a fost avariată şi a pierdut bunuri de valoare şi alte bunuri. 4. Otilia Rostaş 23. Reclamanta susţine că în seara zilei de 20 septembrie 1993 a aflat ce se întâmpla în Hădăreni de la fiica sa în vârstă de 11 ani. Fiica sa i-a spus că a aflat de la un vecin că sătenii de etnie română vor să ucidă toţi romii pentru a răzbuna moartea lui Cheţan Crăciun.

255

24. Temându-se pentru siguranţa copiilor săi, reclamanta i-a dus la locuinţa mamei sale. Când s-a întors acasă, în cursul aceleiaşi seri, a văzut în faţa curţii mai multe persoane ce aruncau cu pietre şi bucăţi de lemn şi care ulterior au dat foc imobilului. În timp ce fugea înapoi spre locuinţa mamei sale, a văzut trei oameni înarmaţi cu bâte care instigau mulţimea să incendieze şi acest imobil. În câteva minute casa mamei sale a fost cuprinsă de flăcări. 25. A doua zi, reclamanta a încercat să se întoarcă la locuinţa sa pentru a evalua distrugerile. Apropiindu-se de locuinţă, a fost ameninţată verbal şi fizic de o mulţime furioasă de săteni de etnie nonromă şi de lucrători de poliţie. Un sătean a ameninţat-o cu o lopată, iar alţii au aruncat cu pietre în ea. Sătenii, printre care şi poliţiştii prezenţi, au împiedicat-o să pătrundă în ce mai rămăsese din locuinţă. Temându-se pentru siguranţa sa, reclamanta şi copiii săi au părăsit localitatea. 26. În cursul aceleiaşi zile, reclamanta a încercat din nou să se întoarcă la locuinţa sa, împreună cu alţi romi, însă drumul era blocat de o mulţime şi mai mare de săteni, înarmaţi cu bâte. În mulţime se aflau şi poliţişti. Reclamanta l-a recunoscut pe Nicu Drăghici, lucrător de poliţie ce avea asupra sa bastonul din dotare. Reclamanta şi alţi romi care încercau să se întoarcă la casele lor au fost urmăriţi de către o maşină de poliţie, ocupanţii autoturismului trăgând asupra lor şi strigându-le să părăsească localitatea. Reclamanta susţine că locuinţa i-a fost distrusă şi că a pierdut bunuri de valoare. 5. Petru (Gruia) Lăcătuş 27. Petru (Gruia) Lăcătuş susţine că în cadrul aceluiaşi incident i-au fost distruse casa şi cele trei maşini parcate în curte. 6. Maria Floarea Zoltan 28. Reclamanta susţine că, în noaptea de 20 septembrie 1993, soţul, Mircea Zoltan, şi cei doi fraţi ai săi, Rapa Lupian Lăcătuş şi Aurel Pardalian Lăcătuş, au fost ucişi cu brutalitate în pogromul din Hădăreni. Totodată, reclamanta susţine că unul

256

dintre imobilele incendiate cu acea ocazie aparţinea defunctei sale mame, Cătălina Lăcătuş. 7. Petru (Dîgăla) Lăcătuş 29. Reclamantul susţine că locuinţa i-a fost distrusă şi a pierdut bunuri de valoare. De asemenea, datorită bătăilor şi stării de frică încercate de soţia sa, însărcinată la momentul incidentului, aceasta a dat naştere unui copil cu handicap mintal.

B. Ancheta penală privind incidentul 30. După incident, locuitorii romi din Hădăreni au formulat o plângere penală la parchet. Petiţionarii au identificat un număr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20 septembrie 1993. Printre cei identificaţi se aflau câţiva poliţişti: şeful poliţiei locale, Ioan Moga, adjunctul său, sergentul Alexandru Şuşcă, colonelul Florentin Nicu Drăghici, un anume Panzaru din oraşul Luduş şi locotenent-colonelul Constantin Palade, şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş. 31. În urma sesizării a fost demarată o anchetă, în urma căreia au fost identificaţi făptuitorii care au participat activ la uciderea fraţilor Lăcătuş şi a lui Mircea Zoltan, precum şi la distrugerea caselor şi bunurilor romilor. 32. În data de 21 iulie 1994, 3 civili - P.B., I.B. şi N.G. - au fost arestaţi şi acuzaţi de comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav (art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal) şi incendiere (art. 217 alin. 4 din Codul penal). Totuşi, aceştia au fost puşi în libertate după câteva ore, iar mandatele lor de arestare au fost anulate printr-o rezoluţie a primului-procuror. 33. Printr-o Rezoluţie din data de 31 octombrie 1994, având în vedere materialul probator ce sugera implicarea poliţiştilor în incident, cauza a fost trimisă Parchetului Militar Târgu Mureş, competent să ancheteze infracţiunile săvârşite de poliţişti. Conform celor reţinute de Parchetul Militar Târgu Mureş, după incident locotenent-colonelul Palade i-a convocat pe sătenii de etnie nonromă, sfătuindu-i "să nu spună nimănui ce a făcut poliţia, dacă doresc ca incidentul să fie uitat şi să nu producă consecinţe asupra lor".

257

34. Prin Rezoluţia din data de 15 noiembrie 1994, Parchetul Militar Târgu Mureş a dispus extinderea cercetărilor penale şi începerea urmăririi penale faţă de şeful poliţiei locale Moga şi de sergentul Şuşcă. Potrivit considerentelor rezoluţiei, din cuprinsul actelor premergătoare reieşea faptul că persoanele sus-menţionate au instigat sătenii să comită acte de violenţă împotriva fraţilor Lăcătuş şi chiar au participat direct la incendierea unor imobile. Pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, procurorul a stabilit că poliţiştii Moga şi Şuşcă au participat la evenimente şi că au instigat "în mod repetat" sătenii să acţioneze împotriva persoanelor baricadate în casă, spunându-le, "daţi-le foc, întrucât noi nu le putem face nimic". Mai mult, s-a reţinut că locotenent-colonelul Palade le-a cerut locuitorilor din Hădăreni "să nu spună nimănui nimic despre acţiunile poliţiştilor, dacă doresc ca incidentul să fie uitat şi să nu producă consecinţe în ceea ce-i priveşte". 35. În data de 10 ianuarie 1995, având în vedere implicarea colonelului Palade, Parchetul Militar Târgu Mureş şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. 36. În data de 22 august 1995, colonel magistrat M.S., procuror militar în cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor Ioan Moga, Alexandru Şuşcă şi Constantin Palade, statuând că actele de urmărire penală efectuate în cauză nu confirmă participarea şefului poliţiei locale Ioan Moga, a adjunctului său, sergentul Alexandru Şuşcă, şi a locotenent-colonelului Palade la infracţiunile săvârşite în timpul evenimentelor. În ceea ce priveşte depoziţiile martorilor ce susţineau contrariul, procurorul le-a înlăturat precizând că una dintre ele a fost dată de sora a două victime şi, dat fiind că poliţiştii sancţionaseră victimele de mai multe ori, declaraţia ei era în mod evident tendenţioasă, iar celelalte sunt confuze. El a concluzionat că nu se poate reţine săvârşirea de către agenţii de poliţie a unor fapte prevăzute de legea penală, "deşi trebuie să admitem că în cursul incidentelor au folosit expresii precum «faceţi ce vreţi, eu trebuie să am

258

grijă de familia mea» sau «vor ieşi imediat afară dacă daţi foc la casă». Mai mult, nu se pot califica lipsa de iniţiativă şi imposibilitatea celor doi lucrători de poliţie de a influenţa comportamentul sătenilor furioşi ca o formă de participaţie penală - instigare sau complicitate morală". 37. În septembrie 1995, prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a confirmat soluţia, refuzând să deschidă o anchetă, toate acuzaţiile împotriva poliţiştilor fiind retrase. Plângerea persoanelor vătămate a fost respinsă de secţia militară a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. 38. În data de 12 august 1997, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a trimis în judecată 11 civili suspectaţi de comiterea de infracţiuni în data de 20 septembrie 1993. 39. Unele depoziţii de martori au confirmat faptul că lucrătorii de poliţie au promis sătenilor implicaţi în evenimente că vor ajuta la muşamalizarea incidentului. Mai mulţi inculpaţi au declarat că ocupanţii a două maşini de poliţie care s-au deplasat la faţa locului în noaptea aceea au ordonat, prin portavoce, să fie incendiată casa în care se ascundeau cele trei victime de etnie romă. 40. În data de 11 noiembrie 1997 a început procesul penal împotriva civililor la Tribunalul Mureş, la acţiunea penală fiind alăturată acţiunea civilă. În cursul procesului, reclamanţii au aflat despre amploarea probelor împotriva poliţiei. Diverşi martori au declarat că ofiţerii de poliţie nu numai că au fost prezenţi la faţa locului în acea noapte, ci au şi instigat la comiterea faptelor şi au rămas în pasivitate când fraţii Lăcătuş şi Mircea Zoltan au fost ucişi, iar casele romilor au fost distruse. În legătură cu aceste aspecte au fost menţionate numele şefului poliţiei locale Moga, al colonelului Drăghici şi al sergentului Şuşcă. 41. În lumina numeroaselor declaraţii de martori care implicau alte persoane - atât civili, cât şi lucrători de poliţie - avocatul inculpaţilor a cerut instanţei extinderea procesului penal faţă de aceste persoane. Ca rezultat, procurorul civil a înaintat procurorului militar competent informaţii pe care să se

259

întemeieze trimiterea în judecată în faţa instanţei militare a poliţiştilor implicaţi. 42. Reclamanţii Iulius Moldovan şi Maria Floarea Zoltan au cerut în scris instanţei extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Potrivit susţinerilor acestora, procurorul a refuzat. 43. În data de 23 iunie 1998 Tribunalul Mureş a disjuns acţiunea civilă de cea penală, datorită faptului că procesul penal dura deja de 4 ani, iar soluţionarea acţiunii civile ar putea dura şi mai mult.

C. Sentinţa penală din 17 iulie 1998 şi deciziile din apel şi recurs 44. În data de 17 iulie 1998, Tribunalul Mureş a pronunţat soluţia asupra laturii penale a cauzei. În considerentele hotărârii au fost reţinute următoarele: "Localitatea Hădăreni, aparţinătoare comunei Cheţani, se află în partea sud-vestică a judeţului Mureş, pe şoseaua Târgu Mureş - Cluj-Napoca, şi are o populaţie de 882 locuitori, din care 614 români, 145 maghiari şi 123 romi. Procentul romilor faţă de restul etniilor este de 14%, iar modul de viaţă marginal al unor categorii de ţigani şi în special al celor care s-au stabilit în localitate după anul 1989 au generat grave tensiuni cu populaţia majoritară. În general, datorită condiţiilor de viaţă, respingerii unor valori morale acceptate de restul comunităţii, ţiganii s-au automarginalizat manifestându-se agresiv, nerecunoscând şi încălcând premeditat normele juridice instituţionalizate în societate. Cei mai mulţi dintre ţigani erau fără ocupaţie, întreţinându-se din munci ocazionale, sustrageri şi alte activităţi ilicite. Desfiinţându-se vechea formă de proprietate, alături de ceilalţi membri ai comunităţii, ţiganii au primit loturi în folosinţă pe care nu le-au lucrat, ocupându-se de sustrageri comise în grup şi cu violenţă, ţinta activităţilor infracţionale fiind proprietatea privată, ceea ce a declanşat atitudini de revoltă şi respingeri mai puternice decât cele anterioare.

260

Grupuri de ţigani au declanşat conflicte cu tinerii din localitate, faţă de care s-au manifestat agresiv, sustrăgându-le cu forţa bani sau alte bunuri. Mai mult, conduita grupurilor de ţigani s-a manifestat prin injurii, insulte şi folosirea de cuvinte triviale în public... Din evidenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată din judeţul Mureş rezultă că în perioada anilor 1991 - 1993 au fost înregistrate un număr de 7 cauze penale, majoritatea având ca obiect fapte de violenţă, de la loviri simple şi până la omor. În realitate, infracţiunile comise de ţigani au fost mult mai numeroase, dar nu au ajuns să fie judecate, deoarece de teama ameninţărilor persoanele vătămate fie nu au depus plângere, fie şi-au retras plângerile, fie s-au împăcat cu făptuitorii. Se subliniază că, în percepţia comunităţii, s-a sedimentat ideea că majoritatea conflictelor au fost soluţionate necorespunzător, nemulţumitor, favorabil ţiganilor, situaţie care a condus la creşterea manifestărilor revendicative de justiţie personală sau colectivă." 45. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 20 septembrie 1993, fraţii Lăcătuş şi Mircea Zoltan aşteptau în staţia de autobuz şi s-au certat cu Cheţan Gligor, datorită încercărilor celor trei romi de a atrage atenţia unei fete. Ca răspuns la batjocura şi insultele la adresa sa şi a vacii sale, Cheţan Gligor a început să-i ameninţe pe romi cu biciul şi chiar l-a lovit pe Aurel Pardalian Lăcătuş. În lupta ce a urmat, Cheţan Crăciun, care intervenise pentru a-şi apăra tatăl, a fost înjunghiat în piept de către Rapa Lupian Lăcătuş. Romii au fugit, iar Cheţan Crăciun a fost dus la spital, unde a decedat după aproximativ o jumătate de oră. În acest timp, romii s-au refugiat în casa aparţinând reclamanţilor Lucreţia şi Iulius Moldovan, sătenii înconjurând curtea casei acestora. Doi lucrători de poliţie, şeful poliţiei locale Moga şi sergentul Şuşcă, au sosit la faţa locului câteva minute mai târziu, chemaţi de unii săteni. Se pare că poliţiştii erau sub influenţa alcoolului. Înaintea şi după sosirea poliţiei, sătenii au aruncat pietre, bucăţi de lemn şi bulgări de pământ înspre casă şi au strigat "Daţi foc la casă! Să ardă ca şobolanii!". Un sătean

261

a început să arunce cu materiale inflamabile spre casă, fiind urmat curând de alţii, inclusiv de copii. Când focul s-a răspândit, doi dintre romi au ieşit din casă. Rapa Lupian Lăcătuş a fost imediat imobilizat de domnul Moga, în vreme ce Aurel Pardalian Lăcătuş a reuşit să fugă. Mircea Zoltan a fost împiedicat să părăsească imobilul de către un sătean, fiind lovit de un altul cu pumnul şi cu o lopată, acte ce au condus în final la decesul său în incendiu. Corpul său carbonizat a fost găsit în ziua următoare în casa incendiată, raportul de expertiză medico-legală stabilind drept cauză a morţii insuficienţa respiratorie, fiind carbonizat 100%. 46. Pentru a scăpa de furia sătenilor, şeful poliţiei locale Moga l-a dus pe Rapa Lupian Lăcătuş la cimitir, după ce a încercat fără succes să pătrundă în curţile unor imobile învecinate, porţile de acces fiind încuiate. Instanţa a reţinut că "lucrătorul de poliţie [Moga], dându-şi seama că prezenţa sa este inutilă, şi-a abandonat prizonierul mulţimii dezlănţuite". Conform raportului de expertiză medico-legală, Rapa Lupian Lăcătuş a avut o moarte violentă datorată şocului traumatic şi hemoragic, în urma unui politraumatism cu ruptură hepatică, hemiperitoneu şi hematoame periferice, evidenţiate pe 70% din suprafaţa corpului. 47. Aurel Pardalian Lăcătuş a fost prins de mulţime în apropierea căminului cultural, fiind omorât în bătaie. În urma autopsierii cadavrului, s-a stabilit că a decedat în urma loviturilor directe cu obiecte necontondente, ce i-au provocat un număr de 89 de leziuni corporale (multiple fracturi ale braţelor, coastelor şi toracelui, precum şi leziuni traumatice şi contuzii multiple). 48. În timpul procesului, toţi civilii inculpaţi au declarat că, pe lângă ofiţerii Moga şi Şuşcă, alţi doi poliţişti au sosit de la Luduş şi au încurajat mulţimea să incendieze casele. Două autoturisme ale poliţiei au sosit, de asemenea, la Hădăreni, iar ocupanţii acestora au anunţat prin portavoce să se incendieze numai casele izolate ale ţiganilor, pentru a nu se produce accidente. La întrunirea ce a avut loc a doua zi în piaţa satului,

262

locotenent colonelul Palade a declarat că se va încerca muşamalizarea cazului şi identificarea unui ţap ispăşitor. 49. Toţi inculpaţii au declarat că au fost arestaţi pentru prima oară în 1994, dar numai pentru câteva ore sau zile, fiind eliberaţi ulterior pentru a li se permite să culeagă recolta, motiv ce li s-a părut ciudat, de vreme ce majoritatea nu erau agricultori. Aceştia au arătat, de asemenea, că li s-au adresat foarte puţine întrebări şi că organul de urmărire penală a încercat chiar să facă presiuni asupra lor. Ei nu au mai fost interogaţi până în 1997, când au fost arestaţi din nou. 50. Instanţa a reţinut în continuare că sătenii au declarat că în noaptea respectivă satul urma să fie "curăţat de ţigani", intenţie ce s-a materializat, şi că "locuitorii majoritari din Hădăreni au fost susţinuţi în mod direct sau indirect în acţiunile ulterioare omorurilor şi de oficiali sosiţi în Hădăreni, care nu numai că nu au stopat activitatea nocturnă de incendiere şi distrugere, dar au fixat cordoane de jandarmi în jurul zonelor vizate". 51. Instanţa a stabilit că faptele nu au fost premeditate, însă toţi cei prezenţi au acţionat împreună, în diferite moduri (atac, omor, incendiere, distrugere etc.) pentru a-şi atinge scopul declarat de a elimina comunitatea romilor din localitate. 52. Instanţa a reţinut, de asemenea, caracterul defectuos al actelor de urmărire penală: "Considerăm ca o atitudine negativă inclusiv efectuarea defectuoasă a actelor procesuale şi procedurale... precum şi depunerea şi întocmirea cu întârziere a rapoartelor de autopsie privind toate victimele (Cheţan Crăciun, Lăcătuş Rapa Lupian şi Zoltan Mircea au decedat la 21 septembrie 1993, iar rapoartele au fost efectuate în octombrie şi noiembrie 1993; de menţionat este faptul că nici unul din cele 4 rapoarte de expertiză medico-legală nu cuprind datele certe ale efectuării, ci numai luna aferentă...) [mai mult chiar] adunarea electorală ţinută pe stadionul din localitate la care au participat politicieni, reprezentanţi ai poliţiei şi ai justiţiei... au făcut apel la populaţie în sensul ascunderii adevărului şi tergiversării soluţionării cauzei." 53. Prima instanţă a constatat, de asemenea, că reprezentantul parchetului nu a fost de acord cu extinderea

263

procesului penal cu privire la alte persoane sau cu începerea urmăririi penale împotriva "altor persoane". În consecinţă, instanţa este ţinută de cadrul procesual stabilit prin actul de sesizare, conform art. 317 din Codul de procedură penală. 54. Instanţa a condamnat 5 civili pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, în temeiul art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal, şi 12 civili, printre care şi primii 5, pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Printre cei condamnaţi pentru distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice s-a aflat şi V.B., viceprimarul localităţii Hădăreni. Instanţa a aplicat inculpaţilor pedepse cu închisoarea, variind de la un an la 7 ani, constatând că cei cărora le-au fost aplicate pedepse mai mici de cinci ani beneficiază de graţierea unei jumătăţi din pedeapsă, în baza Legii nr. 137/1997. Instanţa a justificat cuantumul pedepselor aplicate după cum urmează: "Faţă de caracteristicile speţei, pedepsele aplicate inculpaţilor în ceea ce priveşte cuantumul ar putea părea blânde sau în disproporţie cu cele săvârşite. Considerăm că atâta vreme cât persoanele care au avut un aport mult mai substanţial la faptele penale deduse judecăţii nu au fost trimise în judecată şi, chiar mai mult, nu au fost cercetate pentru acţiunile lor ilicite, deşi existau probe certe, inculpaţii trimişi în judecată nu pot să răspundă pentru întreaga vină, ci, în contextul reţinerii unei vini deosebite, doar pentru faptele lor." 55. În data de 17 iulie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a apelat sentinţa anterior menţionată, solicitând, printre altele, majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor. În data de 15 ianuarie 1999, Curtea de Apel Târgu Mureş a condamnat un al şaselea civil, P.B., pentru omor deosebit de grav, în temeiul art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal, la şase ani de închisoare şi a mărit pedeapsa unuia dintre inculpaţi, N.G., la şase ani închisoare, în temeiul art. 174 din Codul penal; celorlalţi inculpaţi le-au fost reduse pedepsele, în temeiul art. 174: în ce îi priveşte pe inculpaţii V.B. şi S.I.P., de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare, inculpaţilor V.B.N. şi S.F., de la

264

5 ani închisoare la 2 ani închisoare, iar inculpaţilor N.B., I.B. şi O.V., de la 3 la 2 ani închisoare. De asemenea, a dispus încetarea procesului penal faţă de viceprimarul V.B. 56. Curtea de Apel a redus cuantumul pedepselor celor condamnaţi pentru distrugere, în temeiul art. 217 din Codul penal. 57. În data de 22 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut condamnările pentru distrugere, dar a schimbat încadrarea juridică a faptei deduse judecăţii din infracţiunea de omor deosebit de grav în cea de omor calificat pentru inculpaţii V.B., P.B. şi S.I.P., condamnându-i la 5 ani închisoare. De asemenea, instanţa de recurs i-a achitat pe inculpaţii P.B. şi N.G. 58. Printr-un decret din 7 iunie 2000, Preşedintele României a graţiat executarea pedepselor inculpaţilor S.I.P. şi P.B., condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, act în baza căruia inculpaţii au fost eliberaţi.

D. Plângerea privind refuzul începerii urmăririi penale împotriva agenţilor statului 59. În data de 22 august 1999, faţă de elementele probatorii relevate în cursul procesului penal reclamanţii au formulat plângere la Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva rezoluţiei din 22 august 1995, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de lucrătorii de poliţie implicaţi în incidentul din 20 septembrie 1993. 60. În data de 14 martie 2000 procurorul şef al Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a menţinut rezoluţia atacată.

E. Reconstrucţia caselor distruse în urma incidentului şi condiţiile de viaţă ale victimelor 61. Prin Hotărârea Guvernului nr. 636/1993, a fost alocată suma de 25.000.000 lei (ROL)1) în vederea reconstrucţiei celor 18 case incendiate în data de 20 septembrie 1993. Guvernul a decis ca această sumă să fie, de asemenea, folosită ca ajutor

265

financiar pentru familiile afectate, pentru a le ajuta să înlocuiască obiectele de strictă necesitate distruse în timpul incendiului. Cu toate acestea, numai patru case au fost reconstruite din aceste fonduri; niciuna dintre familii nu a primit ajutor financiar. 62. În baza unei hotărâri de guvern din 30 noiembrie 1993 a fost creată o comisie de coordonare a lucrărilor de reconstruire a caselor, din care făceau parte primarul comunei Cheţani, G.G., şi viceprimarul V.B. 63. Printr-o scrisoare din 30 iunie 1994 adresată Guvernului, prefectul judeţului Mureş a arătat că este necesară alocarea unei sume adiţionale de 53.000.000 lei (ROL)2) în vederea reconstruirii celorlalte zece case. 64. Prin Hotărârea Guvernului nr. 773/1994, a fost alocată suma adiţională de 32.000.000 lei (ROL)3), ce fusese afectată de dezastrele naturale din perioada martie - septembrie 1994. Alte 4 case au fost reconstruite. Reclamanţii au depus fotografii care arată că aceste case au fost reconstruite prost, prezentând găuri între ramele ferestrelor şi pereţi, acoperişurile acoperind numai parţial imobilele._____________ 1) În prezent valoarea acesteia este de aproximativ 720 EUR (la data alocării sumelor respective, acestea reprezentau aproximativ 28.000 EUR, n.t.). 2) Aproximativ 1.525 EUR 3) Aproximativ 920 EUR

65. Printr-o scrisoare datând din 30 noiembrie 1994 adresată prefectului judeţului Mureş, Petru Rostaş, socrul reclamantei Otilia Rostaş a solicitat ca locuinţa ei să fie reconstruită cu prioritate întrucât de la incident a locuit împreună cu cei patru copii ai săi în coteţul găinilor. 66. Printr-o scrisoare datând din 8 noiembrie 1995, Liga Pro Europa, o asociaţie care apără drepturile omului cu sediul în Târgu Mureş, a informat prefectul că 6 case nu au fost încă reconstruite şi în consecinţă şase familii vor fi nevoite să petreacă încă o iarnă fără locuinţă. Mai mult, potrivit

266

susţinerilor acesteia, majoritatea victimelor s-a plâns de calitatea slabă a caselor reconstruite, invocând proasta administrare a fondurilor alocate în acest scop. Printr-o scrisoare adresată prefectului în cursul anului 1995, primarul comunei Cheţani (de care aparţine satul Hădăreni), G.G., membru al comisiei de coordonare a reconstrucţiei caselor, a comunicat că din totalul de 14 case incendiate, 8 au fost reconstruite sau aproape reconstruite. În ceea ce priveşte celelalte 6 case, el a comunicat că 3 dintre acestea prezintă "probleme speciale", datorate parţial "comportamentului celor trei familii", "gravităţii actelor comise şi atitudinii populaţiei din Hădăreni faţă de aceste familii". În special una dintre casele ce urmau a fi reconstruite se află pe un teren situat în apropierea familiei victimei (Cheţan Crăciun), de etnie română, care refuză să trăiască în vecinătatea unei familii de etnie romă. O altă problemă menţionată de primar a reprezentat-o imobilul defunctei mame a doi dintre "criminalii" de etnie romă, care au murit în cursul incidentelor din anul 1993. Se pare că, după incidente, familia Lăcătuş s-a mutat în oraşul Luduş şi, în consecinţă, primarul a propus să le fie construită o casă într-un loc ales de ei. 67. Până în prezent, şase imobile nu au fost reconstruite, dintre care două aparţin reclamanţilor Petru (Dîgăla) Lăcătuş şi Maria Floarea Zoltan. Potrivit raportului de expertiză tehnică prezentat de Guvern, avariile provocate caselor reclamanţilor Petru (Gruia) Lăcătuş şi Moldovan Maria nu au fost reparate, iar în ceea ce priveşte imobilele aparţinând reclamanţilor Iulius Moldovan şi Otilia Rostaş, acestea au fost reconstruite, dar necesită lucrări de finisare. 68. În data de 2 septembrie 1997, reclamantul Iulius Moldovan a adresat o scrisoare Preşedintelui României, prin care l-a informat că 6 imobile, printre care şi al său, nu au fost încă reconstruite. El a solicitat Preşedintelui să aloce sumele necesare reconstrucţiei caselor, întrucât el şi familia sa locuiau în condiţii precare în casa familiei Rostaş: 15 persoane, printre care 9 copii, trăiau în două camere şi dormeau pe jos, copiii fiind în permanenţă bolnavi.

267

69. Reclamanţii susţin că, în general, după evenimentele din septembrie 1993 au fost nevoiţi să locuiască în coteţe de găini, în cocini, în beciuri fără ferestre sau în condiţii deplorabile sau de frig extrem: 16 persoane într-o singură încăpere fără încălzire, 7 persoane într-o singură încăpere cu podea de pământ, familii dormind pe pământ sau direct pe ciment, fără a avea îmbrăcăminte adecvată, căldură sau pături, 15 persoane într-o bucătărie de vară cu podea de ciment (Melenuţa Moldovan) etc. Aceste condiţii au persistat timp de mai mulţi ani, iar în unele cazuri continuă încă. 70. Ca o consecinţă, reclamanţii şi familiile lor s-au îmbolnăvit. În special, reclamantul Petru (Gruia) Lăcătuş s-a îmbolnăvit de diabet şi a început să-şi piardă vederea.

F. Soluţionarea acţiunii civile 71. În urma Deciziei din 23 iunie 1998 privind disjungerea laturii civile de cea penală a cauzei, în data de 12 ianuarie 2001 Tribunalul Mureş a soluţionat acţiunea civilă disjunsă. Instanţa a reţinut că persoanele vătămate au solicitat atât daune materiale, pentru distrugerea imobilelor de locuit şi a bunurilor aflate în interiorul acestora (mobilier etc.), cât şi daune morale. Instanţa a reţinut în continuare că, în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993, optsprezece imobile aparţinând comunităţii rome din Hădăreni au fost parţial sau în totalitate distruse şi trei romi au fost ucişi, instanţa penală stabilind responsabilitatea a 12 săteni cu privire la aceste acte. Întemeindu-se pe concluziile unui raport de expertiză, instanţa a acordat daune materiale pentru casele care nu fuseseră reconstruite între timp şi pensii de întreţinere pentru copiii romilor ucişi în timpul evenimentelor. Pe baza unui raport de expertiză, instanţa a acordat daune materiale corespunzător distrugerii totale sau parţiale a caselor a 6 romi, printre aceştia aflându-se al treilea şi al cincilea reclamant. Instanţa a respins cererile celorlalţi reclamanţi de acordare a daunelor materiale pentru casele reconstruite, reţinând, în baza aceluiaşi raport de expertiză, că valoarea acestora era fie identică, fie mai mare decât cea a imobilelor incendiate. De asemenea, instanţa a

268

respins capetele de cerere privind acordarea de daune materiale pentru obiectele personale şi piesele de mobilier incendiate, pe motiv că reclamanţii nu au prezentat înscrisuri care să confirme valoarea bunurilor lor şi nu erau înregistraţi ca şi contribuabili capabili să achiziţioneze asemenea bunuri de valoare. Instanţa a statuat printre altele că: "Partea civilă Iulius Moldovan nu a făcut dovada existenţei certe a bunurilor mobile. El a arătat în faţa instanţei că se ocupa cu comerţul de ovine realizând câştiguri importante şi având la domiciliu cantităţi importante de produse, de exemplu o tonă de lână în podul casei. Cu toate acestea, din relaţiile solicitate Percepţiei Rurale a comunei Cheţani rezultă că partea civilă nu a fost înregistrată în evidenţele fiscale cu nici un fel de venituri... Despăgubirile solicitate de partea civilă pentru bunurile mobile distruse nu au fost dovedite. În opinia părţilor civile, simplele lor susţineri, precum şi listele depuse şi declaraţiile celorlalte părţi civile sunt suficiente. Instanţa, având în vedere contextul în care s-au produs distrugerile, împrejurarea că fiecare parte civilă a avut de suferit, va înlătura ca vădit nesincere declaraţiile părţii civile făcute cu referire la bunurile mobile aparţinând celorlalţi. Nu în ultimul rând, categoriile de bunuri pretins a fi distruse, numărul mare al acestora pretins a se fi aflat în posesia fiecărei părţi civile denotă o stare de prosperitate cu mult peste ceea ce o familie cu venituri medii poate realiza. Nici una din părţile civile nu a făcut dovada câştigurilor constatate ce permiteau achiziţionarea atâtor bunuri. Aşa cum arătam, de exemplu, victimele nu realizau nici un fel de venit. De asemenea starea imobilelor, materialele din care acestea erau construite, numărul camerelor sunt dovada evidentă a lipsei resurselor financiare. Trebuie subliniat că nu astfel de evenimente constituie o sursă de venit, ci munca..." 72. Instanţa a respins, de asemenea, capetele de cerere privind acordarea daunelor morale, reţinând că reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile, iar infracţiunile deduse judecăţii nu sunt de natură a produce prejudicii morale.

269

73. Instanţa a obligat sătenii condamnaţi penal să plătească despăgubirile acordate. 74. Faţă de o serie de erori procedurale strecurate în hotărârea Tribunalului Mureş reclamanţii au declarat apel. 75. În data de 17 octombrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat existenţa mai multor erori procedurale intervenite în cursul judecăţii în faţa Tribunalului Mureş, respectiv: dezbaterile au avut loc în absenţa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, lipsa de procedură cu unul dintre reclamanţii iniţiali, Adrian Moldovan, neacordarea cuvântului în dezbateri procurorului de şedinţă, nefinalizarea unora dintre rapoartele de expertiză încuviinţate de instanţă, precum şi starea de confuzie creată cu privire la numărul şi numele victimelor şi ale copiilor acestora. Curtea de apel a statuat în sensul că toate aceste erori procedurale sunt de natură a atrage nulitatea absolută a întregii proceduri şi a desfiinţat în consecinţă, integral, sentinţa apelată, dispunând rejudecarea cauzei. 76. Tribunalul Mureş s-a pronunţat asupra acţiunii civile, ulterior rejudecării, în data de 12 mai 2003. Instanţa a reţinut că persoanele vătămate au solicitat atât daune materiale pentru distrugerea imobilelor de locuit şi a bunurilor aflate în interiorul acestora (mobilier etc.), cât şi daune morale. Instanţa a reţinut în continuare că în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 18 imobile aparţinând comunităţii rome din Hădăreni au fost parţial sau în totalitate distruse şi 3 romi au fost ucişi. Datorită acestor evenimente, statul a alocat resurse financiare în vederea reconstruirii imobilelor de locuit. Bazându-se pe concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în anul 1999 şi actualizat în anul 2003, instanţa a obligat civilii condamnaţi penal să plătească despăgubiri după cum urmează: a) Părţii civile Iulius Moldovan i-a fost acordată suma de 130.000.000 lei (ROL)4), actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, cu titlu de daune materiale pentru imobilul distrus. Instanţa a audiat martori care au confirmat că diferite bunuri aparţinând reclamantului, inclusiv piese de mobilier, obiecte personale şi veniturile rezultate în urma vânzării unui număr de

270

peste 260 de oi, au fost distruse în incendiu. Cu toate acestea, instanţa a refuzat să acorde despăgubiri, pe motiv că prejudiciul suferit este imposibil de evaluat. b) Referitor la partea civilă Otilia Rostaş, instanţa a reţinut că imobilul său nu figurează pe lista imobilelor total sau parţial distruse, întocmită de Primăria Comunei Cheţani. Instanţa a procedat la audierea martorilor, care au confirmat distrugerea parţială a acoperişului şi a structurii de lemn a imobilului, însă a reţinut că nu există elemente probatorii care să permită evaluarea prejudiciului cauzat şi, în consecinţă, a respins cererea de acordare a daunelor materiale. c) Părţii civile Petru (Gruia) Lăcătuş i-a fost acordată, cu titlu de daune materiale pentru casa distrusă, suma de 16.000.000 lei (ROL)5). Instanţa a reţinut că s-a solicitat şi obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere - piese de mobilier, 3 autoturisme, bijuterii şi bani -, însă a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat. d) În ceea ce priveşte partea civilă Melenuţa Moldovan, instanţa i-a acordat suma de 28.000.000 lei (ROL)6) pentru casa distrusă. Instanţa a audiat doi martori, care au confirmat că reclamanta deţinea bunuri mobile care au fost distruse în incendiu, însă a refuzat să acorde despăgubiri pentru acestea, în lipsa elementelor probatorii privind valoarea acestora. e) Părţii civile Maria Moldovan i-a fost acordată suma de 600.000 lei (ROL)7) pentru casa distrusă. Instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere, în lipsa elementelor probatorii privind valoarea acestora._____________ 4) Aproximativ 3.745 EUR 5) Aproximativ 460 EUR 6) Aproximativ 805 EUR 7) Aproximativ 17 EUR

f) Părţilor civile Petru (Dîgăla) Lăcătuş, Floarea Maria Zoltan şi Monica Simona Lăcătuş, fratele şi surorile victimelor decedate, le-a fost acordată suma de 60.000.000 lei (ROL)8),

271

actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, pentru casa distrusă. Instanţa a respins capetele de cerere privind obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere, cu motivarea că nu erau întemeiate. Instanţa a respins ca neîntemeiată şi cererea privind rambursarea cheltuielilor de înmormântare a victimelor. g) Floarea Maria Zoltan, soţia supravieţuitoare a uneia dintre victimele ucise prin incendiere, a solicitat plata unei rente în favoarea copilului său minor. Instanţa a reţinut că, deşi partea civilă a susţinut că soţul său s-a ocupat de confecţionarea de cojoace, nu a adus dovezi cu privire la cuantumul veniturilor realizate de acesta şi, în consecinţă, a decis să se raporteze la venitul minim pe economie, ca bază de calcul a alocaţiei lunare, respectiv 2.500.000 lei (ROL)9). În plus, a constatat a fi imposibil de stabilit cuantumul sumei alocate lunar de către soţul reclamantei pentru întreţinerea minorului, motiv pentru care s-a raportat la prevederile Codului familiei care stabilesc un plafon minim de o pătrime din salariul minim, care reprezintă 625.000 lei (ROL)10). În sfârşit, ţinând cont de faptul că s-a reţinut în sarcina victimelor acţiunea de provocare a inculpaţilor, instanţa a decis să reducă la jumătate cuantumul anterior menţionat, stabilind astfel în favoarea minorului o alocaţie lunară în cuantum de 312.500 lei (ROL)11). De asemenea, instanţa a respins cererile privind plata de daune morale, reţinând că nu au solicitat administrarea unui minim de probatoriu cu privire la existenţa acestora, iar infracţiunile deduse judecăţii nu sunt de natură a produce prejudicii morale._____________ 8) Aproximativ 1.725 EUR 9) Aproximativ 72 EUR 10) Aproximativ 18 EUR 11) Aproximativ 9 EUR

77. Împotriva acestei sentinţe inculpaţii şi părţile civile au declarat apel, Curtea de Apel Târgu Mureş pronunţându-se în data de 27 februarie 2004. Instanţa de control judiciar a reţinut

272

că, potrivit dispoziţiilor Codului civil, ale Codului de procedură civilă şi ale Codului de procedură penală, este ţinută de soluţia dată pe latura penală a cauzei. Făcând referire la doctrina recentă în materia dreptului civil şi la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Akdivar împotriva Turciei din 16 septembrie 1996 (Reports of Judgements and Decisions 1996-IV), instanţa a reţinut că, "Prin acţiunile lor, inculpaţii au adus atingere drepturilor de proprietate ale părţilor vătămate, atingere pentru care s-a dispus repararea materială a prejudiciului cauzat, dar din punct de vedere moral o parte din aceste părţi sunt îndreptăţite a primi în completare şi daune cu caracter moral. O parte din acestea au fost lipsite, în urma prejudiciului încercat din punct de vedere afectiv, de siguranţa ce o aveau în locuinţele distruse, de confortul de care se bucurau, prin dotarea acestor locuinţe, toate aceste bunuri mobile şi imobile fiind rezultatul muncii lor depuse, ele fiind legate afectiv de aceste bunuri care le asigurau un trai de viaţă obişnuit din punctul de vedere al personalităţii lor... Aşa cum s-a arătat în prezentele considerente, inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost condamnaţi în stare de provocare, fapt ce a determinat instanţele de judecată să reţină faţă de fiecare în parte incidenţa dispoziţiilor art. 73 lit. b) din Codul penal. Tocmai acest aspect şi cele menţionate anterior conduc la concluzia că părţile civile enumerate în continuare sunt îndreptăţite să primească daune morale, însă nu în cuantumul solicitat de fiecare în parte..." Instanţa a acordat următoarele sume: 100.000.000 lei (ROL)12) părţii civile Floarea Maria Zoltan, întrucât a reţinut că aceasta a fost nevoită să părăsească localitatea şi să rătăcească fără locuinţă, prin ţară şi străinătate; 50.000.000 lei (ROL)13)

părţii civile Iulius Moldovan, întrucât a fost profund afectat de evenimente, şi-a pierdut averea, iar starea sa de sănătate s-a deteriorat substanţial; 30.000.000 lei (ROL)14) părţii civile Otilia Rostaş, întrucât a fost supusă unei traume psihice şi afective din aceleaşi motive; 20.000.000 lei (ROL)15) părţii civile Melenuţa Moldovan, pe baza aceloraşi criterii avute în vedere în cazul părţii civile Otilia Rostaş; 15.000.000 lei

273

(ROL)16) părţii civile Maria Moldovan, datorită traumei psihice suferite ca urmare a distrugerii parţiale a casei sale, şi suma de 70.000.000 lei (ROL)17) părţii civile Petru (Dîgăla) Lăcătuş pentru trauma psihică suferită şi sentimentul de nesiguranţă creat de distrugerea casei părinţilor săi. Nu au fost acordate despăgubiri părţii civile Petru (Gruia) Lăcătuş._____________ 12) Aproximativ 2.880 EUR 13) Aproximativ 1.440 EUR 14) Aproximativ 865 EUR 15) Aproximativ 575 EUR 16) Aproximativ 430 EUR 17) Aproximativ 2.015 EUR

78. Părţile civile au recurat decizia sus-menţionată, recursurile lor fiind respinse prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 februarie 2005.

II. Drept şi jurisprudenţă internă pertinentă

Codul de procedură civilă 79. Art. 244 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001, prevede că instanţa poate suspenda judecata: "...2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea."

Codul de procedură penală Articolul 10 lit. c) "Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; [...]". Articolul 15 "Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului [...].

274

Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată [...]." Articolul 22 alin. 1 "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia." Articolul 346 alin. 1 şi 3 "În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. [...] Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat."

Codul civil 80. Art. 999 şi 1000 din Codul civil prevăd că orice persoană ce a suferit un prejudiciu se poate îndrepta împotriva persoanei care, din neglijenţă, l-a produs. 81. Art. 1003 din Codul civil statuează că în situaţia în care delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.

Jurisprudenţă internă 82. Guvernul a înaintat o serie de hotărâri în care instanţele interne au decis că soluţia organului de urmărire penală bazată pe dispoziţiile art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, de neîncepere a urmăririi penale datorită absenţei intenţiei - element subiectiv al infracţiunii, nu împiedică instanţa civilă să cerceteze temeinicia acţiunii civile generate de actul comis de persoana în cauză. 83. Guvernul a înaintat o singură speţă, datând din 1972, în care Curtea Supremă de Justiţie a decis că soluţia organului de urmărire penală, bazată pe art. 10 lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, de neîncepere a urmăririi penale întrucât fapta reclamată nu există sau nu a fost comisă de făptuitor, nu trebuie să împiedice instanţa civilă să cerceteze temeinicia

275

acţiunii civile generate de actul comis de persoana în cauză. Decizia Curţii Supreme de Justiţie privea exclusiv chestiunea competenţei şi nu menţiona dacă există o prevedere legală care să ofere o şansă de succes unei astfel de acţiuni.

Doctrina juridică 84. Opinia comună a specialiştilor în drept procesual penal indică faptul că instanţa civilă nu poate examina o acţiune civilă îndreptată împotriva persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, întrucât fapta nu există sau nu a fost comisă de făptuitor (a se vedea Drept procesual penal - Partea generală, Gheorghe Nistoreanu şi alţii, pag. 72, Bucureşti, 1994, şi Tratat de drept procesual penal - Partea generală, Nicolae Volonciu, pag. 238 - 239, Bucureşti, 1996). 85. Opinia comună a specialiştilor în drept procesual civil şi a unor specialişti în drept procesual penal este că rezoluţia parchetului de neîncepere a urmăririi penale în baza textelor legale anterior menţionate nu împiedică instanţa civilă să examineze o acţiune civilă îndreptată împotriva pârâtului. Într-o asemenea situaţie, instanţa civilă este competentă să decidă asupra existenţei faptei şi a identităţii autorului acesteia, dar trebuie să se bazeze pe constatările procurorului din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale (a se vedea Acţiunea civilă şi procesul penal, Anastasiu Crişu, Revista Română de Drept nr. 4/1997, şi Tratat de drept procesual penal, Ion Neagu, pag. 209, Bucureşti, 1988).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 şi 8 din Convenţie

86. Art. 3 din Convenţie prevede că: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante." 87. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele:

276

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său [...]. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru [...], siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii 88. Reclamanţii se plâng de faptul că, ulterior distrugerii locuinţelor lor, nu s-au mai putut bucura de folosinţa acestora, fiind nevoiţi să trăiască în condiţii precare, prin încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie. 89. Reclamanţii susţin că reprezentanţi ai autorităţilor statului au fost implicaţi în distrugerea căminelor lor, inclusiv lucrători de poliţie şi viceprimarul localităţii, acesta din urmă fiind condamnat penal. Ei subliniază că statul pârât are, conform jurisprudenţei Curţii, o obligaţie pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie, invocând în acest sens cauzele Burton împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Cererea nr. 31.600/96, Decizia Comisiei din 10 septembrie 1996), Marzari împotriva Italiei (Decizia nr. 36.448/97, 4 mai 1999) şi Fadele împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Cererea nr. 13.078/87, Decizia Comisiei din 12 februarie 1990). Reclamanţii afirmă că statul pârât are, de asemenea, o obligaţie pozitivă ce decurge din art. 3 din Convenţie şi în consecinţă îi incumbă obligaţia de a aloca suficiente fonduri pentru a asigura reclamanţilor condiţii de trai similare celor avute anterior. În plus, autorităţile locale sunt responsabile de gestionarea defectuoasă a fondurilor destinate reconstrucţiei locuinţelor, iar acestea au decis să nu reclădească anumite imobile datorită unor "probleme comportamentale". Reclamanţii susţin că imobilele construite

277

de autorităţile statale au fost reconstruite prost şi sunt în mare parte nelocuibile. 90. Ei precizează, de asemenea, faptul că nerespectarea acestor obligaţii pozitive de către Guvern a obligat unele familii cu copii mici sau persoane în vârstă să locuiască în beciuri, coteţe de păsări, grajduri, ruine arse sau să se mute la cunoştinţe ori rude în spaţii locative supraaglomerate, fapt ce a determinat îmbolnăvirea lor frecventă.

2. Guvernul 91. Guvernul neagă orice responsabilitate a autorităţilor statale în distrugerea imobilelor reclamanţilor. În consecinţă, statului îi incumbă exclusiv obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie, obligaţie îndeplinită, în speţă, prin sprijinirea financiară a activităţii de reconstrucţie a imobilelor. În orice caz, Guvernul consideră că nu se poate reţine obligaţia statului de a asigura locuinţă persoanelor în dificultate. În acest sens, Guvernul a invocat Cauza Buckley împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Hotărârea din 25 septembrie 1996, Reports of Judgements and Decisions, 1996-IV) şi Chapman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii ([MC], nr. 27.238/95, paragraful 99, CEDO 2001-I). 92. Guvernul afirmă că şi obligaţia pozitivă a statului ce decurge din art. 3 din Convenţie a fost îndeplinită, prin acordarea de ajutor în activitatea de reconstrucţie a imobilelor.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale 93. Curtea a statuat în mod constant că, deşi obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abţine de la orice astfel de ingerinţă. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot

278

implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (a se vedea X şi Y împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, pag. 11, paragraful 23). 94. Mai mult chiar, tolerarea sau conivenţa autorităţilor unei înalte părţi contractante faţă de actele particularilor ce încalcă drepturile garantate de Convenţie ale altei persoane aflate sub jurisdicţia sa poate atrage răspunderea acelui stat în baza Convenţiei (a se vedea Cipru împotriva Turciei [MC], Cererea nr. 25.781/94, CEDO 2001-IV, paragraful 81). Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată chiar dacă agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor primite (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 64, paragraful 159). 95. Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată datorită unor acte care au repercusiuni suficient de directe asupra drepturilor garantate de Convenţie. Pentru a determina dacă se impune sau nu angajarea răspunderii efective a statului trebuie avută în vedere şi atitudinea subsecventă a acestuia (a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], Cererea nr. 48.787/99, paragrafele 317, 382, 384 - 385 şi 393, CEDO 2004 - ...). 96. Mai mult, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului, impusă de art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului să se extindă şi în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei penale (a se vedea Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, pag. 3.164, paragraful 128). 97. Indiferent de abordarea analitică adoptată - obligaţie pozitivă sau ingerinţă -, principiile aplicabile în ceea ce priveşte justificarea măsurii în sensul art. 8 alin. 2 sunt similare (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172). În ambele ipoteze trebuie să se asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea

279

acestor obligaţii în spiritul Convenţiei (a se vedea Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 36.022/97, paragraful 98, CEDO 2003-VIII; Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, pag. 15, paragraful 37, şi Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, pag. 25, paragraful 59). Mai mult chiar, în analiza obligaţiei pozitive impuse de art. 8 alin. 1, în ceea ce priveşte justul echilibru, trebuie avute în vedere şi scopurile menţionate în art. 8 alin. 2 (a se vedea Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, citat anterior, loc. cit.; Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 303-C, pag. 54, paragraful 51). 98. Obligaţia înaltelor părţi contractante instituită de art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor părţi să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor nu sunt supuşi unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, Cererea nr. 39.272/98, paragrafele 149 - 150, CEDO 2004 - ...; A. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VI, pag. 2.699, paragraful 22; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 29.392/95, paragrafele 73 - 75, CEDO 2001-V, şi E. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 33.218/96 din 26 noiembrie 2002). 99. Art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei (a se vedea, în acest sens, Labita împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 26.772/95, paragraful 119, ECHR 2000-IV). 100. Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravităţii minime este

280

relativă. Ea depinde de numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le-a suferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Decizia din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 65, paragraful 162). 101. Curtea a reţinut tratamentul ca fiind "inuman" în situaţia în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni corporale, fie suferinţe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind "degradant" întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a le umili şi a le înjosi (a se vedea, în acest sens, Kudla împotriva Poloniei [MC], Cererea nr. 30.210/96, paragraful 92, ECHR 2000-XI). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima şi dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalităţii acesteia, într-o manieră incompatibilă cu art. 3 (a se vedea, în acest sens, Raninen împotriva Finlandei, Decizia din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, pag. 2.821 - 22, paragraful 55). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (a se vedea, în acest sens, Peers împotriva Greciei, Cererea nr. 28.524/95, paragraful 74, CEDO 2001-III).

2. Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate 102. Curtea reţine că distrugerea imobilelor şi a bunurilor reclamanţilor, precum şi îndepărtarea lor forţată din localitate au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificării Convenţiei de către România, în iunie 1994. În consecinţă, ea nu poate examina aceste aspecte (a se vedea Decizia Moldovan şi alţii împotriva României, cererile conexate nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001). 103. Din probele prezentate de reclamanţi şi din deciziile civile ale instanţelor judecătoreşti rezultă în mod evident că lucrătorii de poliţie au fost implicaţi în organizarea acţiunii de

281

incendiere a imobilelor, iar ulterior, inclusiv după luna iunie 1994, au încercat să muşamalizeze incidentul (a se vedea paragrafele 39, 40, 48, 50, 52 şi 53 de mai sus). În urma incidentului, fiind izgoniţi din căminele lor şi din localitate, reclamanţii au fost nevoiţi să locuiască, unii chiar şi în prezent, în condiţii improprii şi supraaglomerate - beciuri, coteţe de păsări, grajduri etc. - şi să-şi schimbe frecvent adresa, mutându-se la prieteni sau rude în condiţii de extremă supraaglomerare. 104. În consecinţă, faţă de repercusiunile directe ale actelor agenţilor statului asupra drepturilor reclamanţilor, Curtea apreciază că se poate angaja răspunderea statului pârât în ceea ce priveşte condiţiile locative în care au trăit ulterior reclamanţii. 105. În speţă nu se poate contesta faptul că aspectul condiţiilor locative ale reclamanţilor este inclus în noţiunea de viaţă privată şi de familie, precum şi în noţiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanţilor. 106. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a determina dacă autorităţile naţionale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanţilor. 107. În acest context, Curtea reţine următoarele: a) În ciuda implicării agenţilor oficiali ai statului în acţiunea de incendiere a imobilelor reclamanţilor, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia şi în consecinţă a împiedicat instanţele naţionale să-i tragă la răspundere penală; b) instanţele naţionale au refuzat, timp de mulţi ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanţilor, întemeindu-şi refuzul pe bună-credinţă a reclamanţilor (a se vedea paragraful 71); c) abia prin decizia Tribunalului Mureş, pronunţată în data de 12 mai 2003, 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă şi aferente bunurilor mobile distruse; d) în cuprinsul considerentelor sentinţei penale privind sătenii inculpaţi sunt menţionate remarci discriminatorii în ceea ce priveşte originea reclamanţilor de etnie romă (a se vedea paragraful 44);

282

e) cererea reclamanţilor privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanţă, apreciindu-se că incendierea locuinţelor reclamanţilor şi pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (a se vedea paragrafele 72 şi 76); f) analizând cererea reclamantei Floarea Maria Zoltan de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul Mureş a acordat, prin sentinţa sa din data de 25 februarie 2005, o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătăţit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii; g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanţi, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii largi între cadrul ferestrelor şi pereţi şi acoperişuri incomplete; şi h) majoritatea reclamanţilor nu s-au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiţi în ţară sau în Europa. 108. În opinia Curţii, elementele anterior menţionate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităţilor - procurori, instanţe civile şi penale, autorităţi centrale şi locale - care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate, ulterior lunii iunie 1994, şi care constituie prin ea însăşi o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, pag. 1.215, paragraful 88). 109. Curtea concluzionează că ingerinţa anterior menţionată şi eşecul repetat al autorităţilor statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanţilor au condus la o încălcare continuă a art. 8 din Convenţie. 110. Mai mult chiar, reţine că elemente precum condiţiile locative ale reclamanţilor aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală

283

a autorităţilor, au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându-le sentimente de natură a-i umili şi înjosi. 111. De asemenea, referirile la onestitatea reclamanţilor şi la modul acestora de viaţă, efectuate de unele autorităţi publice învestite cu soluţionarea plângerilor reclamanţilor (a se vedea deciziile instanţelor civile şi penale şi observaţiile primarului comunei Cheţani, paragrafele 44, 66 şi 71 de mai sus) par a fi, dată fiind absenţa oricărei fundamentări, esenţialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reaminteşte că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăşi un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea East African Asians împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Commission Report, 14 decembrie 1973, DR 78, pag. 5, paragraful 62). Asemenea observaţii trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 3 din Convenţie. 112. Curtea apreciază că cele anterior reţinute nu au fost afectate în nici un fel prin pronunţarea deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş din 24 februarie 2004, definitivă şi irevocabilă la 25 februarie 2005, de vreme ce aceasta nici nu a recunoscut şi nici nu a redresat încălcarea Convenţiei (a se vedea, în acest sens, Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Reports 1996-III, pag. 846, paragraful 36, şi Dalban împotriva României [GC], Cererea nr. 28.114/95, paragraful 44, ECHR 1999-VI). 113. În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanţii au fost supuşi în mod public prin modul de soluţionare a petiţiilor acestora de către autorităţi, precum şi condiţiile locative ale reclamanţilor aduc atingere demnităţii lor umane, constituind, în lumina circumstanţelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţie. 114. În consecinţă, Curtea consideră că a avut loc, de asemenea, o încălcare a art. 3 din Convenţie.

284

II. Pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

115. Reclamanţii se plâng că eşecul autorităţilor de a desfăşura cercetări penale adecvate, finalizate prin trimiterea în judecată a tuturor persoanelor responsabile şi condamnarea penală a acestora, le-a împiedicat accesul la justiţie, în sensul imposibilităţii de promovare a unei acţiuni în pretenţii împotriva statului, responsabil de abuzurile lucrătorilor de poliţie în cauză. Parte dintre reclamanţi se plâng, de asemenea, de faptul că datorită duratei anchetei penale acţiunea civilă promovată nu a fost încă soluţionată. Ei invocă art. 6 paragraful 1 din Convenţie, conform căruia "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]".

A. Dreptul de acces la un tribunal 116. Reclamanţii susţin că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe motivul că făptuitorii nu au comis faptele reclamate [art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală] i-a împiedicat să promoveze o acţiune civilă împotriva lucrătorilor de poliţie. O asemenea constatare are prioritate faţă de acţiunea civilă ce necesită ca pretinsul pârât să fi comis fapta ce i se impută. Reclamanţii recunosc că situaţia ar fi fost alta în cazul în care organul de urmărire penală şi-ar fi întemeiat soluţia pe lipsa intenţiei. Mai mult, potrivit art. 1003 din Codul civil toate persoanele responsabile trebuie să fie acţionate în justiţie printr-o singură acţiune, răspunderea acestora fiind solidară. În consecinţă, reclamanţii nu ar fi putut să acţioneze în justiţie lucrătorii de poliţie separat faţă de civili. Sesizând organele de cercetare penală, reclamanţii au formulat pretenţii civile în procesul penal împotriva tuturor potenţialilor făptuitori, inclusiv împotriva lucrătorilor de poliţie. În ciuda celor reţinute în cuprinsul considerentelor hotărârilor penale referitoare la faptul că nu numai inculpaţii sunt vinovaţi de comiterea faptelor deduse

285

judecăţii, instanţele civile au obligat la plata de despăgubiri numai pe cei condamnaţi penal sau succesorii acestora. S-a procedat în această modalitate întrucât potrivit art. 22 din Codul de procedură penală hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. În consecinţă, instanţa civilă nu putea dispune contrar constatărilor instanţei penale referitoare la identificarea persoanelor culpabile. În final, reclamanţii susţin că prezenta cauză diferă de Assenov şi alţii împotriva Bulgariei (Hotărârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII), unde poliţiştii puteau fi acţionaţi în judecată în faţa unei instanţe civile în baza legii privind răspunderea delictuală a statului, acţiunea fiind exceptată de la plata taxelor de timbru. Legislaţia română nu conţine dispoziţii care să permită unei persoane care pretinde că a fost supus la rele tratamente să acţioneze în justiţie, în faţa instanţei civile, un lucrător de poliţie. Chiar în ipoteza în care se admite că reclamanţii ar fi avut posibilitatea să introducă o acţiune civilă împotriva lucrătorilor de poliţie, dată fiind lipsa de resurse financiare a acestora, nu ar fi putut plăti taxele de timbru aferente, aproximativ 10% din suma reclamată, ceea ce ar fi împiedicat instanţa să cerceteze temeinicia acţiunii formulate. 117. Guvernul susţine că, în ciuda rezoluţiei organului de urmărire penală de neîncepere a urmăririi penale faţă de lucrătorii de poliţie pretins implicaţi în incident, reclamanţii puteau formula acţiune civilă împotriva acestora în temeiul art. 999 şi 1000 din Codul civil, dacă se făcea dovada că au suferit un prejudiciu. Mai mult, art. 22 din Codul de procedură penală nu împiedica reclamanţii să promoveze o asemenea acţiune. Se subliniază că dreptul de acces la un tribunal nu presupune dreptul de a cere deschiderea unei proceduri de urmărire penală împotriva unei terţe persoane şi nici dreptul ca o procedură penală să conducă la condamnarea acelei persoane. Invocă în acest sens Cauza Assenov şi alţii împotriva Bulgariei anterior menţionată.

286

118. Curtea reaminteşte că art. 6 alin. 1 din Convenţie asigură oricărei persoane dreptul a de a supune examinării unei instanţe judecătoreşti orice pretenţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile. Dreptul de acces la un tribunal în materie civilă constituie un aspect al dreptului la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. 1 (a se vedea, printre altele, Aksoy împotriva Turciei, hotărârile din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, pag. 2.285, paragraful 92; Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [GC], Cererea nr. 26.083/94, paragraful 50, ECHR 1999-I; Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, Seria A nr. 18, pag. 18, paragraful 36). Această dispoziţie este în mod evident incidentă în cazul acţiunilor în pretenţii în care agenţi ai statului sunt pretins implicaţi în aplicarea de tratamente contrare art. 3, inclusiv în distrugerea de imobile sau alte valori patrimoniale. Cerinţa liberului acces la justiţie trebuie nu doar să fie prevăzută în legislaţia internă, ci să aibă şi aplicabilitate practică, în absenţa căreia îi lipseşte accesibilitatea şi eficacitatea (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar şi alţii, anterior citată, pag. 1.210, paragraful 66). Acest principiu îşi găseşte aplicare cu atât mai mult când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal, faţă de poziţia primordială pe care o ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică (a se vedea, în acest sens, Airey împotriva Irlandei, Hotărârea din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, pag. 12 - 13, paragraful 24). Mai mult, doar o instituţie care are competenţă deplină, inclusiv posibilitatea de a desfiinţa, pe baza normelor legale aplicabile şi după o procedură organizată, decizia apelată, poate fi definită ca "tribunal" în sensul art. 6 paragraful 1 (a se vedea, în acest sens, Umlauft împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, Seria A nr. 328-B, pag. 39 - 40, paragrafele 37 - 39). În analiza existenţei unui remediu eficace în cazul distrugerii locuinţelor, Curtea va avea în vedere insecuritatea şi vulnerabilitatea poziţiei reclamanţilor şi faptul că aceştia au ajuns să depindă de autorităţi, ulterior evenimentelor, în ceea ce

287

priveşte împlinirea nevoilor lor esenţiale (a se vedea Cauza Akdivar împotriva Turciei, citată anterior, pag. 1.213, paragraful 73). 119. Guvernul susţine că reclamanţii puteau să promoveze acţiuni civile împotriva lucrătorilor de poliţie implicaţi în incident, acţiuni a căror temeinicie putea fi analizată indiferent de modul de soluţionare a laturii penale a cauzei. Această ipoteză nu a fost însă verificată în practică, de vreme ce reclamanţii nu au promovat astfel de acţiuni în pretenţii. În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională expusă de părţi, Curtea constată că în nici una dintre aceste hotărâri judecătoreşti nu se statuează că instanţa civilă nu este ţinută de soluţia organului de urmărire penală de neîncepere sau scoatere de sub urmărire penală, întrucât fapta reclamată nu a fost comisă de făptuitor sau învinuit. Acelaşi aspect este valabil şi în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească datând din 1972, înaintată de Guvern (paragraful 83), în care singura problemă de drept analizată a fost aceea de a stabili dacă instanţa civilă este în măsură să analizeze temeinicia acţiunii civile, deşi ancheta penală a fost finalizată în sensul netrimiterii în judecată. În speţă, Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra aspectului dacă instanţa civilă era ţinută de constatarea organului de urmărire penală. 120. În consecinţă, Curtea constată că nu a fost demonstrată posibilitatea promovării unei acţiuni civile eficiente împotriva lucrătorilor de poliţie faţă de circumstanţele cauzei. Prin urmare, Curtea nu poate stabili dacă instanţele naţionale s-ar fi putut pronunţa asupra pretenţiilor reclamanţilor, în cazul în care aceştia ar fi promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva lucrătorilor de poliţie. 121. Cu toate acestea, se constată că reclamanţii au intentat acţiuni în pretenţii împotriva civililor condamnaţi penal, solicitând despăgubiri pentru condiţiile lor locative ulterioare distrugerii căminelor acestora. Aceste acţiuni au fost eficiente, fiindu-le admise şi acordându-li-se despăgubiri (paragraful 77). În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamanţii nu pot

288

pretinde un drept suplimentar la o acţiune civilă separată, împotriva lucrătorilor de poliţie pretins implicaţi în incident. 122. În lumina acestor considerente, Curtea concluzionează în sensul că nu a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte dreptul de acces efectiv la un tribunal.

B. Durata procedurii 123. Reclamanţii susţin că, în ciuda numărului mare de inculpaţi şi martori implicaţi, cauza nu a fost de o complexitate deosebită. Situaţia de fapt a fost relativ clară, reclamanţii fiind în măsură să furnizeze organelor de poliţie numele multor persoane implicate. Cauza nu a ridicat nici o problemă de drept de natură inovatoare sau complexă. Autorităţile române au întârziat arestarea inculpaţilor din septembrie 1993 până în ianuarie 1997, fără a furniza motive credibile pentru această pasivitate. Reclamanţii contrazic susţinerea Guvernului în sensul că sunt responsabili de această întârziere datorită neplăţii onorariului expertului. Ei subliniază că nu posedau resurse financiare, locuiau în condiţii precare şi nu puteau plăti onorariul. Dacă imposibilitatea de a suporta financiar o astfel de taxă a condus la pierderea dreptului de a obţine soluţionarea pretenţiilor lor civile, aceasta, prin ea însăşi, constituie o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie. Mai mult, pretenţiile civile prezentau o miză foarte ridicată pentru reclamanţi - realizarea eforturilor lor de a-şi reconstrui căminele şi de a-şi reface viaţa pentru a asigura condiţii de viaţă decente copiilor lor şi altor membri de familie. Ei fac trimitere la o jurisprudenţă amplă a Curţii, printre care cauzele Torri împotriva Italiei (Hotărârea din 1 iulie 1997, Reports of Judgements and Decisions 1997-IV), Corigliano împotriva Italiei (Hotărârea din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 57), Bunkate împotriva Olandei (Hotărârea din 26 mai 1993, Seria A nr. 248-B) şi De Micheli împotriva Italiei (Hotărârea din 26 februarie 1993), Seria A nr. 257-D). 124. Guvernul apreciază cauza ca fiind complexă, faţă de obiectul acesteia - infracţiuni comise de un număr mare de

289

săteni, pe parcursul unei nopţi întregi -, şi că întocmirea unei expertize privind cuantumul prejudiciului patrimonial cauzat era necesară. Se susţine că reclamanţii sunt parţial responsabili de durata procedurii civile, întrucât pe parcursul mai multor săptămâni au refuzat să remunereze expertul numit de instanţă. 125. Curtea reaminteşte că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută, în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor statale competente şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/96, paragraful 43, ECHR 2000-VII). 126. Durata anchetei penale trebuie să fie avută în vedere în calcularea termenului rezonabil în materie civilă, atunci când această anchetă este în măsură să afecteze rezultatul unui litigiu civil derulat în faţa instanţelor competente (a se vedea Hotărârea Rezette împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 73.983/01, paragraful 32, 13 iulie 2004). 127. De vreme ce competenţa Curţii ratione temporis acoperă numai perioada ulterioară ratificării Convenţiei de către România în data de 20 iunie 1994, va avea în vedere stadiul procedural existent la acea dată (a se vedea, printre multe altele, mutatis mutandis, Hotărârea Yağci şi Sargin împotriva Turciei din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, pag. 16, paragraful 40). 128. Perioada de luat în considerare a început în septembrie 1993, când reclamanţii au formulat plângeri penale şi s-au constituit părţi civile în procesul penal, şi s-a încheiat în 25 februarie 2005, după mai mult de 11 ani, dintre care 9 luni înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. Trei instanţe judecătoreşti s-au pronunţat în cauză. 129. Curtea reţine că au trecut 5 ani până la disjungerea acţiunii civile de cea penală în data de 23 iunie 1998 (a se vedea paragraful 43) pentru a evita tergiversarea cauzei. Cu toate acestea, prima sentinţă pe latură civilă a fost pronunţată în 12 ianuarie 2001, respectiv la 7 ani după depunerea cererii. Această sentinţă a fost desfiinţată în data de 17 octombrie 2001,

290

datorită unui ansamblu de erori procedurale (a se vedea paragraful 75). Numai doi ani mai târziu, în mai 2003, tribunalul a pronunţat o nouă soluţie asupra temeiniciei acţiunii. În data de 24 februarie 2004, curtea de apel a modificat în parte sentinţa instanţei inferioare. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut, prin decizia sa definitivă şi irevocabilă din data de 25 februarie 2005, hotărârea curţii de apel. Deşi Curtea conştientizează dificultatea organizării procedurii în situaţia existenţei a mai mult de 30 de inculpaţi şi părţi civile, procedură ce reclamă necesitatea unei expertize referitoare la cuantumul prejudiciilor cauzate victimelor, ea reţine că durata acesteia nu a fost determinată de timpul necesar efectuării expertizelor tehnice, de vreme ce raportul principal de expertiză a fost întocmit în cursul anului 1999. Durata îndelungată a acesteia s-a datorat mai degrabă erorilor comise de instanţele naţionale. 130. Având în vedere criteriile stabilite în jurisprudenţa sa anterioară privind analiza termenului rezonabil, precum şi circumstanţele cauzei, Curtea constată că durata procedurii civile nu satisface cerinţa respectării unui termen rezonabil, instituită de art. 6 alin. 1 din Convenţie. 131. În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest aspect.

III. Pretinsa încălcare a art. 14 raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie

132. Reclamanţii susţin că, datorită originii lor etnice, au fost discriminaţi de organele judiciare şi de autorităţi, încălcându-se astfel art. 14 din Convenţie, potrivit căruia "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie." 133. Ei afirmă că observaţiile Tribunalului Mureş expuse în considerentele Sentinţei din 17 iulie 1998 relevă în mod clar

291

sentimente ostile romilor, iar refuzul autorităţilor de a îmbunătăţi condiţiile lor de viaţă ulterior evenimentelor din septembrie 1993 a constituit expresia ostilităţii faţă de populaţia de etnie romă. Ei susţin că reprezentanţi ai autorităţilor locale, în special primarul localităţii Hădăreni, în cuprinsul notei sale informative privind stadiul reconstruirii imobilelor populaţiei rome, au demonstrat poziţia evidentă a acestora, îndreptată împotriva familiilor romilor, cu încălcarea art. 8, coroborat cu art. 14 din Convenţie. Mai mult, observaţiile Tribunalului Mureş expuse în considerentele Sentinţei din 17 iulie 1998, deşi făcute în cursul procesului penal după disjungerea laturii civile, ar fi putut avea consecinţe asupra modului de soluţionare a acţiunii civile, avându-se în vedere legătura strânsă, potrivit legislaţiei române, dintre latura penală şi cea civilă a procesului penal. 134. De asemenea, maniera surprinzătoare prin care instanţa civilă a respins capetele de cerere privind solicitarea de despăgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, prin Sentinţa din 12 ianuarie 2001, observaţiile acesteia ce caracterizează reclamanţii ca fiind nesinceri şi evazionişti fiscal, refuzul său de a acorda daune morale pentru distrugerea locuinţelor şi cuantumul redus al pretenţiilor admise constituie o discriminare a reclamanţilor în exerciţiul dreptului lor de a supune examinării unei instanţe judecătoreşti pretenţiile lor privind drepturi şi obligaţii civile, prin aceasta încălcându-se art. 14 raportat la art. 6 din Convenţie. 135. Guvernul susţine că în absenţa unei încălcări a art. 8, reclamanţii nu pot invoca încălcarea art. 14 din Convenţie. Autorităţile statale au acordat acelaşi sprijin comunităţii rome ca şi cel acordat altor categorii de populaţie, spre exemplu celor afectaţi de catastrofe naturale. Nu a existat, în consecinţă, nici o formă de discriminare. În ceea ce priveşte faptul că reclamanţii invocă încălcarea art. 6 raportat la art. 14 din Convenţie, Guvernul admite că termenii menţionaţi au fost folosiţi, dar subliniază că aceasta s-a întâmplat în cursul procesului penal, unde reclamanţii aveau calitatea de parte civilă şi nu de

292

inculpat. În consecinţă, art. 6 nu este incident în cauză, iar art. 14 din Convenţie nu se poate raporta la acesta. 136. Curtea reiterează că art. 14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale. El nu are o existenţă independentă, ci poate fi invocat numai cu privire la drepturile şi libertăţile pe care acestea le reglementează. Deşi incidenţa art. 14 nu presupune o încălcare a acestor drepturi şi libertăţi - iar astfel poate apărea ca autonom -, aplicarea art. 14 se poate face numai în legătură cu un fapt care intră în sfera de aplicare a unui alt drept apărat de Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35, paragraful 71, şi Hotărârea Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr. 291-B, p. 32, paragraful 22). 137. În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 din Convenţie, conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit (a se vedea, în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei, Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I). 138. Curtea reţine că circumstanţele cauzate cad sub incidenţa art. 6 şi 8 din Convenţie (a se vedea paragrafele 105, 109, 126 şi 131 de mai sus) şi, în consecinţă, art. 14 este aplicabil. 139. Ea constată că atacurile au fost îndreptate împotriva reclamanţilor datorită originii lor etnice. Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze incendierea locuinţelor reclamanţilor şi nici uciderea unor rude ale acestora.

293

Constată însă că originea etnică a reclamanţilor pare a fi fost decisivă în durata şi modul de soluţionare a cauzei de către instanţele naţionale după ratificarea Convenţiei de către România. Reţine în continuare existenţa remarcelor discriminatorii repetate, formulate de către autorităţi pe tot parcursul soluţionării cauzei al cărei obiect cădea în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, prin respingerea capetelor de cerere privind acordarea de despăgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, precum şi respingerea cererii de acordare de daune morale în urma distrugerii locuinţelor reclamanţilor. În ceea ce priveşte Decizia din 24 februarie 2004, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 25 februarie 2005, considerentele reducerii cuantumului daunelor morale priveau în mod direct caracteristicile etniei reclamanţilor. 140. Curtea constată că Guvernul nu a prezentat nici o justificare a diferenţei de tratament aplicat reclamanţilor şi, în consecinţă, constată o încălcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

A. Prejudiciul material şi moral 141. Art. 41 din Convenţie statuează în sensul că "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." 142. Reclamanţii solicită acordarea de despăgubiri aferente distrugerii imobilelor de locuit şi a bunurilor din gospodărie. Ei admit că o parte din imobile au fost reconstruite din fonduri bugetare, dar lucrările au fost executate defectuos, iar majoritatea imobilelor au fost reconstruite doar parţial. Pretenţiile lor corespunzătoare distrugerii imobilelor au fost întemeiate pe concluziile raportului de expertiză întocmit de un expert numit de Tribunalul Mureş.

294

Ei subliniază că, în majoritatea cazurilor, nu au putut furniza probatorii obiective privind valoarea bunurilor din gospodării, întrucât orice înscrisuri probatorii au pierit în incendiu. Ei afirmă că, în ciuda precarităţii resurselor financiare, nici unul dintre imobile nu a fost gol şi, în consecinţă, potrivit Cauzei Akdivar împotriva Turciei anterior menţionate, dacă instanţa nu a ţinut cont de susţinerilor lor privind existenţa bunurilor şi valoarea acestora trebuia să se raporteze, în echitate, la valoarea unor bunuri gospodăreşti uzuale. Unii dintre reclamanţi au pretins restituirea cheltuielilor necesitate de ocuparea unui nou spaţiu locativ ulterior distrugerii locuinţelor lor. 143. În particular, reclamanţii pretind plata următoarelor sume: Iulius Moldovan solicită suma de 40.000 EUR pentru distrugerea locuinţei sale şi suma de 55.000 EUR pentru distrugerea prin incendiere a bunurilor gospodăreşti şi a altor active, inclusiv profitul obţinut în urma vânzării a 400 de oi; Melenuţa Moldovan - suma de 2.133 EUR pentru distrugerea bunurilor sale gospodăreşti; Maria Moldovan - suma de 947 EUR aferentă distrugerii imobilului său şi a altor bunuri; Otilia Rostaş - suma de 2.573 EUR pentru distrugerea bunurilor sale; Petru (Gruia) Lăcătuş - suma de 10.738 EUR aferentă distrugerii imobilului său şi a altor bunuri; Maria Floarea Zoltan - suma de 2.240 EUR pentru distrugerea bunurilor sale şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş - suma de 5.530 EUR aferentă distrugerii imobilului său şi a altor bunuri gospodăreşti. 144. Reclamanţii susţin în continuare că sentimentele de neputinţă şi frustrare datorate neinculpării lucrătorilor de poliţie, durata procedurii civile, atitudinea xenofobă a organelor judiciare, insecuritatea situaţiei lor locative şi condiţiile de viaţă din trecut şi, în unele cazuri, încă existente le-au cauzat prejudicii morale. În cuprinsul memoriului datând din 29 august 2003 ei au pretins sub acest capăt de cerere sume variind între 30.000 EUR şi 50.000 EUR de persoană, în funcţie de situaţia personală: reclamanţii ale căror imobile au fost reconstruite au cerut fiecare suma de 30.000 EUR, în timp ce reclamanţii ale căror imobile nu au fost reconstruite, respectiv Petru (Dîgăla)

295

Lăcătuş şi Maria Floarea Zoltan, au cerut fiecare suma de 50.000 EUR. 145. În data de 29 ianuarie 2003 Maria Floarea Zoltan a solicitat suma de 1.000.000 EUR reprezentând daune morale. Ea a subliniat faptul că, ulterior evenimentelor din septembrie 1993*), a fost izgonită împreună cu fiul său, din localitate, toate încercările sale ulterioare de a se întoarce în comunitate fiind sortite eşecului. Mai mult, a fost umilită şi hărţuită de către serviciile secrete, care au urmărit-o, ca rezultat al campaniei mass-media de denigrare a populaţiei de etnie romă. Faţă de aceste considerente, în 2001 a plecat împreună cu fiul său în Marea Britanie, unde a obţinut azil politic. În prezent urmează împreună un tratament, inclusiv în cadrul Fundaţiei Medicale a Victimelor Actelor de Tortură, pentru traumele psihologice suferite ulterior evenimentelor în cauză. Printr-un memoriu adresat Curţii în data de 19 iulie 2004 Otilia Rostaş a solicitat despăgubiri în cuantum de 120.000 EUR, iar Melenuţa Moldovan a solicitat despăgubiri în cuantum de 100.000 EUR. Iulius Moldovan a solicitat, printr-un memoriu datând din 6 iulie 2004, despăgubiri în cuantum de 196.875 EUR pentru distrugerea locuinţei sale şi a bunurilor gospodăreşti, având în vedere deprecierea monedei naţionale în ultimii 10 ani. El a solicitat, de asemenea, suma de 300.000 EUR daune morale._____________ *) Textul original menţionează, dintr-o eroare materială, septembrie 2003 (n.t.).

146. Pentru a rezuma, avându-se în vedere toate capetele de cerere privind daune materiale şi morale, reclamanţii au pretins plata următoarelor sume: Iulius Moldovan - 496.875 EUR; Melenuţa Moldovan - 100.000 EUR; Maria Moldovan - 30.947 EUR; Otilia Rostaş - 120.000 EUR; Petru (Gruia) Lăcătuş - 40.738 EUR; Maria Floarea Zoltan - 1.002.240 EUR şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş - 55.530 EUR. 147. Reclamanţii nu au solicitat plata cheltuielilor de judecată.

296

148. Guvernul susţine că statul pârât nu poate fi ţinut responsabil de pretinsa încălcare a drepturilor şi libertăţilor invocate şi că oricum au fost avansate fonduri pentru reconstrucţia imobilelor reclamanţilor. În cursul lunii octombrie 2003 ei au înaintat un raport de expertiză întocmit, la cererea lor, de către un expert local, care a concluzionat în sensul că, ulterior reconstruirii unei părţi din imobile, condiţiile locative ale reclamanţilor sunt fie "bune", fie "satisfăcătoare". S-a apreciat totuşi că sunt necesare lucrări ulterioare pentru a face aceste imobile locuibile, respectiv: lucrări de zidărie, inclusiv finalizarea plafonului, lucrări la sistemul de electricitate şi de scurgere a apelor pluviale, costul acestora fiind estimat la suma de 1.000 EUR. Oricum, Guvernul apreciază excesive şi neîntemeiate sumele pretinse de reclamanţi. 149. Curtea reiterează constatările sale: - reclamanţii au fost supuşi unor tratamente degradante, în sensul art. 3 din Convenţie; - a existat o ingerinţă în dreptul acestora la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie neconformă art. 8 din Convenţie; - durata procedurii civile nu a fost rezonabilă în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie; şi - reclamanţii au fost discriminaţi, datorită originii lor etnice, în exercitarea drepturilor acestora ocrotite de art. 8 din Convenţie, prin încălcarea art. 14. Toate aceste încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei s-au datorat condiţiilor de viaţă ale reclamanţilor, posterioare ingerinţei autorităţilor statului pârât în drepturile reclamanţilor ulterior lunii iunie 1994, şi eşecului repetat al acestora de a pune capăt acestor încălcări. 150. Curtea apreciază că există o legătură cauzală între ingerinţele în drepturile reclamanţilor şi prejudiciul material reclamat, de vreme ce Guvernul a fost găsit responsabil de incapacitatea de a pune capăt încălcărilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţă. Constată, de asemenea, că raportul de

297

expertiză prezentat de părţi este inexact şi inconsistent. Totodată, apreciază că, în urma ingerinţelor constatate, reclamanţii au suferit în mod indubitabil prejudicii morale, ce nu pot fi reparate prin simpla constatare a încălcării. 151. În consecinţă, faţă de gravitatea încălcării normelor Convenţiei, de cuantumul daunelor deja acordate de instanţa internă prin Hotărârea definitivă şi irevocabilă din 25 februarie 2005 şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă acestora următoarele sume, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit: a) 60.000 EUR, daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan; b) 13.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan; c) 11.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan; d) 15.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş; e) 17.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lăcătuş; f) 95.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan; g) 27.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgăla) Lăcătuş. 152. Curtea apreciază că acordarea acestor sume, incluzându-le pe cele stabilite de instanţa naţională, reprezintă soluţia completă şi finală a cazului dedus judecăţii.

B. Penalităţi de întârziere 153. Curtea consideră că majorările de întârziere trebuie să fie calculate prin raportare la rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,CURTEA:

298

1. hotărăşte, în unanimitate, că art. 8 din Convenţie a fost încălcat (paragraful 109); 2. hotărăşte, în unanimitate, că art. 3 din Convenţie a fost încălcat (paragraful 114); 3. hotărăşte, cu 5 voturi la două, că nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces efectiv la un tribunal (paragraful 122); 4. hotărăşte, în unanimitate, că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce priveşte durata procedurii (paragraful 131); 5. hotărăşte, în unanimitate, că art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8, a fost încălcat (paragraful 140); 6. hotărăşte în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit:

(i) 60.000 EUR (şaizeci de mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan; (ii) 13.000 EUR (treisprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan; (iii) 11.000 EUR (unsprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan; (iv) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş; (v) 17.000 EUR (şaptesprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lăcătuş; (vi) 95.000 EUR (nouăzeci şi cinci mii euro) daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan; (vii) 27.000 EUR (douăzeci şi şapte mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgăla) Lăcătuş;

b) că aceste sume vor fi convertite în lei la cursul de schimb din data plăţii, cu excepţia celor acordate doamnei Zoltan, care vor fi convertite în lire sterline la cursul de schimb din

299

data plăţii şi care vor fi depuse în contul bancar al acesteia din Marea Britanie; c) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 procente; 7. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere de acordare a unei satisfacţii echitabile. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la data de 12 iulie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

J.-P. Costa,preşedinte

S. Dollé,grefier

La prezenta hotărâre se află anexate, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 77 alin. 2 din Regulament: a) opinia concordantă a domnului judecător Bîrsan şi a doamnei judecător Mularoni; şi b) opinia parţial separată a doamnei judecător Thomassen, la care s-a alăturat şi domnul judecător Loucaides.

OPINIA CONCORDANTĂa judecătorilor Bîrsan şi Mularoni

Împărtăşim opinia majoritară, în sensul că au fost încălcate art. 3 şi 8 din Convenţie. Cu toate acestea, am ajuns la această concluzie în urma unui raţionament parţial diferit de cel al majorităţii. Ţinând cont de faptul că incidentele care se află la originea prezentei cauze au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificării Convenţiei de către România, apreciem că

300

următoarele elemente sunt esenţiale în stabilirea unei încălcări a art. 3 şi 8: 1. refuzul parchetului de a ancheta penal agenţii statului ce au fost implicaţi în mod evident în incendierea imobilelor reclamanţilor, prin aceasta împiedicând instanţele naţionale să stabilească responsabilitatea acestora şi să angajeze răspunderea lor penală; 2. condiţiile de viaţă ale reclamanţilor din ultimii 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală a autorităţilor (care, inter alia, au făcut numeroase observaţii neplăcute cu privire la originea etnică a reclamanţilor în cuprinsul Sentinţei penale din 17 iulie 1998) au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându-le sentimente de natură a-i umili şi înjosi. 3 imobile nu au fost reconstruite până în prezent, iar cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii mari între cadrele ferestrelor şi ziduri şi acoperişuri incomplete. În ceea ce priveşte restul considerentelor avute în vedere de către majoritate (a se vedea paragraful 107), apreciem că refuzul instanţelor naţionale de a acorda daune materiale aferente distrugerii pieselor de mobilier şi bunurilor gospodăriei reclamanţilor timp de mai mulţi ani, precum şi refuzul acestora de a acorda daune morale sunt regretabile, dar nu au relevanţă în stabilirea unei încălcări a art. 3 şi 8. Mecanismul de apărare a drepturilor omului instituit de Convenţie are un caracter subsidiar, incident ulterior epuizării remediilor naţionale. Constatăm că în Hotărârea sa din 24 februarie 2004 Curtea de Apel Târgu Mureş, făcând trimitere, inter alia, la jurisprudenţa Curţii, a confirmat dreptul reclamanţilor la plata de despăgubiri materiale şi a acordat şi daune morale (a se vedea paragraful 77). Această decizie a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie. Faptul că instanţele naţionale au diminuat cuantumul daunelor solicitate de reclamanţi, datorită provocării inculpaţilor la comiterea infracţiunilor cauzatoare de prejudicii,

301

nu ridică probleme, în opinia noastră, pe terenul Convenţiei. Această opinie este fundamentată pe cel puţin două considerente, după cum urmează: 1. Curtea a statuat în mod repetat faptul că, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, el nu stabileşte reguli referitoare la admisibilitatea materialului probator, la administrarea acestuia, aceste aspecte urmând a fi reglementate de normele de drept intern, iar aprecierea lor aparţine instanţelor naţionale (a se vedea, printre altele, Hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei, GC, Cererea nr. 30.544/96 alin. 28, CEDH 1999-I). 2. Din actele dosarului rezultă că starea de provocare avută în vedere de Curtea de Apel Târgu Mureş nu este lipsită de suport probatoriu. Instanţele naţionale erau, în consecinţă, îndreptăţite să îi atribuie consecinţe juridice. În ceea ce priveşte durata procedurii civile, se constată faptul că analiza acestui aspect a fost făcută de Curte în mod separat, constatând, în unanimitate, încălcarea art. 6 alin. 1.

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂa doamnei judecător Thomassen, la care s-a alăturat şi

domnul judecător Loucaides

Contrar opiniei majorităţii membrilor Curţii, apreciez ca fiind încălcat dreptul reclamanţilor la un tribunal în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Reclamanţii se plâng că, de vreme ce agenţii statali au fost implicaţi în evenimentele din 1993, care au avut consecinţe serioase în ceea ce priveşte drepturile acestora statuate de art. 3, 6, 8 şi 14, ar fi trebuit să poată deduce unei instanţe judecătoreşti pretenţiile lor civile şi să obţină astfel compensaţii materiale ca urmare a actelor comise de acei agenţi. Cu toate acestea, reclamanţii nu au putut intenta o acţiune civilă, de vreme ce organele de urmărire penală au decis să nu înceapă urmărirea penală faţă de lucrătorii de poliţie. Curtea a decis în sensul că nu poate stabili dacă instanţele naţionale s-ar fi putut pronunţa asupra pretenţiilor

302

reclamanţilor, în cazul în care aceştia ar fi promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva lucrătorilor de poliţie (paragraful 120). În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să constate că reclamanţii nu au avut acces eficient la justiţie în sensul deducerii judecăţii a unei acţiuni în pretenţii împotriva lucrătorilor de poliţie pretins implicaţi în incident. În schimb, Curtea a decis în sensul inexistenţei unei încălcări a art. 6 alin. 1 datorită despăgubirilor acordate reclamanţilor de către instanţele civile în urma acţiunii promovate împotriva civililor participanţi la revoltă. Cu toate acestea, art. 6 alin. 1 garantează reclamanţilor dreptul de a sesiza o instanţă civilă, competentă să analizeze temeinicia şi legalitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală intentată împotriva oricărei persoane, pretins autoare a unui delict civil în speţă, inclusiv împotriva lucrătorilor de poliţie. Autorităţile naţionale nu au admis nici un moment încălcarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie prin comportamentul lucrătorilor de poliţie pretins participanţi la revoltă. Astfel cum a reţinut şi Curtea, nu numai că a lipsit o anchetă eficientă în ceea ce priveşte posibila implicare a lucrătorilor de poliţie în incendierea imobilelor, dar şi atitudinea generală a autorităţilor a fost refractară în a admite o asemenea comportare ilicită a organelor de poliţie (paragrafele 107 - 113). Nici o instanţă internă nu a avut posibilitatea să cerceteze implicarea agenţilor statali în incendierea imobilelor şi să acorde, dacă se impunea, compensaţii materiale. În consecinţă, nu pot fi de acord cu concluzia Curţii în sensul că garanţia oferită de art. 6 alin. 1 referitoare la dreptul de acces la un tribunal a fost respectată prin stabilirea responsabilităţii civililor obligaţi la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor. În cursul procedurii angajate împotriva civililor nu s-ar fi putut stabili concomitent responsabilitatea statului, care are o solvabilitate mai ridicată. În opinia mea, ar fi o greşeală dacă concluziile majoritare regăsite în paragrafele 121 şi 122 ar fi interpretate în sensul unei acceptări, de orice natură, a situaţiei în care agenţi statali despre care se pretinde că încalcă drepturi ale omului ar putea fi

303

exoneraţi de răspundere prin angajarea răspunderii unui particular cu privire la acele acte. Pentru mine o asemenea interpretare ar eluda statul de drept. Faţă de considerentele anterior menţionate, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost, în opinia mea, încălcat.

304

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREAdin 1 decembrie 2005

în Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 782 din 15 septembrie 2006

(Cererea nr. 77.364/01)Strasbourg

Definitivă la 1 martie 2006

În Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupančič, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 77.364/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, doamna Ioana Ilişescu şi domnul Daniel Chiforec (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 28 aprilie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de stat. 3. Reclamanţii se plâng de lipsa de echitate a procedurii în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului Iaşi, datorită faptului că au fost condamnaţi fără să fie audiaţi personal.

305

4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formată în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. 5. Prin decizia din 6 ianuarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. 6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament). 7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniate (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

I. Împrejurările cauzei

8. Prima reclamantă, doamna Ioana Ilişescu, este cetăţean român, născută în anul 1950. Cel de-al doilea reclamant, fiul său, domnul Dan Gabriel Chiforec, este cetăţean român, născut în anul 1977. Ei locuiesc la Iaşi. 9. La data de 14 octombrie 1998, S.T. a depus o plângere penală împotriva reclamanţilor pentru lovire, ameninţare şi insultă. El a cerut despăgubiri în valoare de 55 milioane lei. Cauza a fost amânată de 13 ori din cauza unor probleme legate de procedura de citare şi a cererilor de amânare a termenului formulate de către părţi. 10. Conform încheierilor de şedinţă din dosar, prima reclamantă a fost prezentă la termenele din 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 29 octombrie şi 3 decembrie 1999 şi din 7 ianuarie 2000. Cel de-al doilea reclamant a fost prezent la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie 2000. La data de 29 octombrie 1999, instanţa, la cererea procurorului B.D., a hotărât să amâne judecarea cauzei, având în vedere lipsa unui raport de expertiză medicală. La data de 7 ianuarie 2000, instanţa a hotărât să amâne cauza datorită lipsei martorilor acuzării, a unei cereri formulate de către cel de-al doilea

306

reclamant, care dorea să angajeze un avocat, şi a unei cereri formulate de către reprezentantul părţii vătămate, care a cerut o expertiză medicală. Deşi cei 2 reclamanţi au fost prezenţi la termene, judecătorul nu i-a audiat. 11. Conform Guvernului, la data de 26 februarie 1999 prima reclamantă a cerut amânarea cauzei pentru a putea fi asistată de un avocat, iar la data de 2 aprilie 1999 a semnat un contract de asistenţă juridică cu avocatul T.M. Conform aceloraşi informaţii furnizate de Guvern, la termenul din 9 aprilie 1999 prima reclamantă a fost asistată de avocatul său, iar la termenul din data de 2 iulie 1999 ea nu s-a prezentat, însă a fost reprezentată de avocatul său. Guvernul indică faptul că, la data de 10 septembrie 1999, avocatul a reziliat contractul de asistenţă juridică pe care îl încheiase cu clienta sa. 12. La termenul din 17 martie 2000, reclamanţii nu s-au prezentat, partea civilă a fost asistată de avocatul său, iar martorii acuzării au fost şi ei prezenţi. Judecătorul a considerat că adeverinţele medicale ale părţii civile şi declaraţiile martorilor acuzării dovedeau vinovăţia reclamanţilor. 13. Prin sentinţa pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Iaşi a condamnat-o pe prima reclamantă la 3 luni de închisoare pentru lovire şi a aplicat o amendă de un milion de lei pentru ameninţare. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant la 3 luni de închisoare pentru lovire. Instanţa i-a achitat pentru săvârşirea infracţiunii de insultă şi i-a condamnat să-i plătească lui S.T. suma de treizeci de milioane lei, cu titlul de prejudicii materiale şi morale, şi trei milioane cinci mii lei cheltuieli de judecată. Instanţa şi-a motivat hotărârea după cum urmează: "[...] Inculpaţii nu s-au prezentat în instanţă pentru a formula probe în apărare şi au solicitat termen pentru a-şi angaja apărător. Deşi dosarul este înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi începând cu data de 14 octombrie 1998 până la pronunţare, 17 martie 2000, şi legal citaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 177 - 179 din Codul de procedură penală, inculpaţii nu s-au folosit de beneficiile acordate de lege pentru a-şi apăra poziţia procesuală [...]"

307

14. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei sentinţe, plângându-se de faptul că nu au avut posibilitatea să fie audiaţi personal de către primii judecători, drept care nu şi-au putut dovedi nevinovăţia. 15. La termenul din 26 septembrie 2000, reclamanţii au fost prezenţi şi asistaţi de un avocat. La 28 noiembrie şi 31 octombrie 2000, prima reclamantă a fost prezentă, iar al doilea reclamant a fost reprezentat de avocatul său. Deşi prezenţi la termene, reclamanţii nu au fost audiaţi personal. De fiecare dată, cauza a fost amânată pe motiv de neîndeplinire a procedurii de citare în ceea ce priveşte partea vătămată. 16. La data de 30 ianuarie 2001, Tribunalul Iaşi a respins recursul ca nefondat. Tribunalul a considerat că judecătoria a administrat toate probele necesare pentru a soluţiona cauza şi că declaraţiile martorilor şi certificatele medicale erau suficiente pentru a judeca cauza. 17. La data de 7 aprilie 2001, reclamanţii au formulat o cerere în vederea promovării unui recurs în anulare la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cerere care a fost respinsă prin adresa din 17 mai 2001.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. Codul de procedură penală 18. Dispoziţiile pertinente ale Codului de procedură penală stabilesc următoarele: Articolul 6 "Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare." Articolul 291 "Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.

308

Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei [...]". Articolul 321 "Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii, când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia." Articolul 322 "Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce." Articolul 323 "Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului. Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face [...] Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar." Articolul 324 "Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă. Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei." Articolul 197 "Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act." Articolul 3856

"[...]

309

(3) Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele." Articolul 3859

"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] 10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului." Articolul 38515

"Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii: [...] 2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi [...] d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute la lit. c)." Articolul 38516

"Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare [...]" Articolul 38519

"Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător."

B. Jurisprudenţa 19. Prin Decizia nr. 753 din 5 noiembrie 1998, Curtea de Apel Cluj, sesizată cu recursul unui acuzat condamnat fără să fi fost audiat de primii judecători şi nici de judecătorii din apel, a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca primii judecători să audieze

310

reclamantul personal. Invocând art. 322 din Codul de procedură penală, curtea a estimat că audierea unui inculpat, impusă de respectarea drepturilor la apărare, reprezenta o obligaţie pentru instanţele interne. În fine, aceasta a estimat că hotărârile instanţelor inferioare nu se bazau pe fapte incontestabile şi stabilite în mod concret, deoarece ele se bazau numai pe declaraţiile inculpatului din faza urmăririi penale.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

20. Reclamanţii pretind că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului Iaşi, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa." 21. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost condamnaţi de către Judecătoria şi Tribunalul Iaşi fără ca acestea să-i fi audiat personal. 22. Guvernul consideră că, în speţă, se disting două chestiuni diferite: cea legată de asistarea reclamanţilor de către un avocat şi cea a prezenţei lor la şedinţele de judecată. 23. În ceea ce priveşte primul aspect, Guvernul reaminteşte că, în speţă, asistarea de către un avocat din oficiu nu era necesară deoarece reclamanţii nu se aflau în situaţia prevăzută de art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală (infracţiune pedepsită cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani). 24. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, Guvernul consideră că procedura trebuie analizată în ansamblul ei şi că, având în vedere circumstanţele cauzei, faptul că reclamanţii nu au fost audiaţi personal de către instanţă înainte de a fi condamnaţi este rezultatul comportamentului lor "culpabil" şi al frecventelor lor absenţe. Acesta adaugă că reclamanţii nu au

311

făcut nimic pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a contesta argumentele părţii vătămate. 25. Conform celor arătate de Guvern, chiar dacă reclamanţii au fost prezenţi la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie 2000, judecătorii au fost împiedicaţi de motive obiective să-i audieze personal. 26. Guvernul afirmă că, în ceea ce priveşte termenele din 5 noiembrie şi 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 28 mai, 2 iulie şi 10 septembrie 1999, judecătorul de primă instanţă a hotărât amânarea pe motiv că reclamanţii nu s-au prezentat la aceste şedinţe de judecată. Conform celor arătate de Guvern, la termenul din 9 noiembrie 1998 judecarea cauzei a fost amânată din cauza solicitării de informaţii formulate de instanţă către poliţia municipală. La data de 21 ianuarie 1999, instanţa a ordonat grefei să repete procedura de citare, din cauza unei erori în ceea ce priveşte numele reclamantului. La data de 26 februarie 1999, reclamanţii au cerut amânarea judecării cauzei pentru a-şi putea angaja un apărător. În sfârşit, la data de 2 iulie 1999, instanţa a amânat judecarea cauzei pentru 10 septembrie 1999, dată la care părţile ar fi trebuit să fie audiate şi să li se ofere posibilitatea de a administra probe. 27. Conform celor arătate de Guvern, amânările repetate ale instanţei se datorează diverselor chestiuni prealabile, cum ar fi verificarea identităţii părţilor, procedura de citare a inculpaţilor, precum şi cererile de amânare formulate de către părţi. Guvernul invocă art. 291 alin. 2 din Codul de procedură penală şi reaminteşte faptul că absenţa părţilor nu împiedică judecarea cauzei. În fine, acesta consideră că reclamanţii nu au făcut niciun demers pentru a-şi dovedi nevinovăţia, deoarece nu au furnizat "nici cea mai mică dovadă în favoarea lor". 28. Guvernul reaminteşte că un stat nu poate fi considerat răspunzător atunci când un inculpat, citat legal şi informat despre motivele acuzării sale, renunţă în mod expres la dreptul de a se prezenta în instanţă şi de a se apăra (Cauza Poitrimol împotriva Franţei, Hotărârea din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A, p. 13, § 31). Atitudinea reclamanţilor ar echivala cu o renunţare la dreptul de a apărea în instanţă şi de a se apăra.

312

29. În ceea ce priveşte echitatea procedurii în faţa instanţei de recurs, Guvernul subliniază faptul că art. 6 alin. 1 nu impune dreptul la o audiere publică sau prezenţa acuzatului în persoană (Cauza Sigurthor Arnarrson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, 15 iulie 2003, § 30). 30. În sfârşit, Guvernul subliniază că situaţia este diferită de cea a Cauzei Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) deoarece, în prezenta cauză, instanţa sesizată cu soluţionarea recursului reclamanţilor nu a făcut altceva decât să confirme hotărârea de condamnare iniţială. 31. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei arată că, conform art. 69 din Codul de procedură penală, declaraţiile inculpaţilor au ca scop descoperirea adevărului. Conform art. 70 alin. 2 din acelaşi cod, instanţa trebuie să informeze inculpatul despre motivele acuzării sale şi să-i ceară să furnizeze toate informaţiile legate de faptele ce constituie baza acuzării. Reclamanţii afirmă că, în speţă, inechitatea procedurii este "evidentă" deoarece probele pe care aceştia le-au furnizat atestă faptul că instanţele interne i-au privat de dreptul de a fi audiaţi personal înainte de a-i condamna. 32. Conform celor declarate de reclamanţi, de-a lungul a 13 şedinţe de judecată, amânată din diferite motive, în 29 octombrie, 3 decembrie 1999 şi 7 ianuarie 2000 judecătoria avea posibilitatea şi datoria legală de a-i audia personal. Ei afirmă că în timpul procedurii în recurs, tribunalul a omis să verifice legalitatea sentinţei de condamnare şi a considerat că dovezile administrate la dosar sunt suficiente pentru a soluţiona cauza. 33. Curtea reaminteşte faptul că prezentarea la proces a unui acuzat are o importanţă capitală atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile părţii vătămate, ale cărei interese trebuie protejate, cât şi cele ale martorilor (Cauza Poitrimol citată mai sus, p. 13, § 35). 34. Curtea reaminteşte faptul că o procedură care se desfăşoară în lipsa acuzatului nu este, în principiu,

313

incompatibilă cu Convenţia, dacă acuzatul poate obţine ulterior ca o instanţă să statueze din nou, după ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept (Cauza Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29). 35. Aşadar, Curtea trebuie să analizeze dacă, în circumstanţele cauzei, particularităţile procedurii naţionale, privită în general, ar justifica o derogare de la acest principiu. 36. Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamanţii au fost condamnaţi de către Judecătoria Iaşi fără a fi fost audiaţi personal (paragraful 10 de mai sus). Aceasta observă că, în conformitate cu dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală, instanţa ar fi trebuit să-i audieze personal înainte de a-i condamna (paragraful 18 de mai sus). De asemenea, aceasta observă că, în dreptul român, încălcarea dispoziţiilor privitoare la desfăşurarea examinării cauzei (art. 321, 322 şi 323 din Codul de procedură penală) constituie o încălcare a drepturilor la apărare, sancţionată prin nulitatea hotărârii în cauză (paragrafele 18 şi 19 de mai sus). 37. Curtea observă că modalităţile de aplicare a art. 6 în căile de atac depind de caracteristicile procedurii de care este vorba; trebuie ţinut cont de întreaga procedură internă şi de rolul cuvenit instanţei de control în ordinea juridică naţională (Cauza Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I, p. 141, § 39). 38. Curtea reaminteşte că, în cauza de faţă, competenţa Tribunalului Iaşi, în calitate de instanţă de recurs, este stabilită în art.38515 şi 38516 din Codul de procedură penală. Conform art. 38515, instanţa respectivă nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. 39. Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de control este competentă să examineze cauza în fapt şi în drept şi să analizeze per ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără o apreciere directă a mărturisirilor prezentate în persoană de către acuzat, care susţine că nu a comis fapta considerată a fi o infracţiune (Cauza

314

Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32). 40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 38515 şi 38516). Prin urmare, Curtea consideră că o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să interogheze eventuali martori. 41. În ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor şi eventuala lor "renunţare la dreptul de a se apăra", Curtea reaminteşte faptul că o renunţare la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie să fie stabilită în mod neechivoc (Cauza Colozza citată mai sus, § 28). Or, Curtea nu identifică niciun element care să ateste o eventuală renunţare a reclamanţilor de a se apăra. 42. Curtea reaminteşte că deja a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din cauza condamnării unui acuzat fără ca acesta să fi avut posibilitatea să administreze probe şi să se apere (conform, mutatis mutandis, Cauzei Constantinescu citate mai sus, § 56 - 61). 43. În aceste condiţii, Curtea consideră că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

44. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

315

A. Prejudiciu 45. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicită rambursarea amenzii penale pe care au plătit-o în urma condamnării lor, adică 33.500.000 lei (ROL). Ei pretind că au suferit un prejudiciu moral considerabil, cu "consecinţe negative asupra vieţii lor sociale, familiale şi profesionale", pentru reparaţia căruia ei solicită fiecare 500.000 euro (EUR). 46. În ceea ce priveşte amenda penală aplicată reclamanţilor, Guvernul susţine principiul potrivit căruia Curtea nu poate specula asupra soluţiei procedurii penale în cazul în care reclamanţii ar fi fost audiaţi de către instanţele interne (Cauza Sigurthor Arnarrson citată mai sus, § 42). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră suma solicitată de reclamanţi ca "nejustificată" şi face referire la cauze similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Cauza Forcellini împotriva Saint-Marin, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Cauza Constantinescu citată mai sus, § 82). 47. Curtea relevă că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa instanţelor interne. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei procesului în cazul contrar, însă nu consideră nerezonabil să creadă că părţile în cauză au suferit o reală pierdere de şansă în procesul respectiv (Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II). 48. Ca atare, statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamanţilor împreună suma de 3.000 EUR.

B. Cheltuielile de judecată 49. Reclamanţii solicită 4.683.000 ROL, pentru cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial şi cheltuieli cu traducerile. 50. Guvernul reaminteşte faptul că cheltuielile de judecată pot fi acordate dacă au fost într-adevăr impuse reclamanţilor şi dacă sunt în limite rezonabile şi există raport de cauzalitate cu încălcarea constatată. Acesta citează în special hotărârile în

316

Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei din 26 februarie 2004, § 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, § 55. 51. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care s-au stabilit veridicitatea lor, necesitatea lor şi caracterul lor rezonabil. În speţă şi ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că suma de 162 EUR este rezonabilă cu titlu de cheltuieli de judecată ale procedurii şi o acordă reclamanţilor.

C. Dobânzile moratorii 52. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie; 2. hotărăşte: a) ca statul pârât să plătească reclamanţilor împreună, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi 162 EUR (una sută şaizeci şi doi euro) drept cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi până la plata efectivă, această sumă să fie purtătoare de dobândă simplă, a cărei rată să fie egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.

317

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupančič,preşedinte

Vincent Berger,grefier

Notă: Ca urmare a adoptării hotărârii CEDO în cauza Constantinescu împotriva României (27 iunie 2000) – în care Curtea a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil datorită condamnării inculpatului pentru prima oară în recurs, fără a fi fost audiat – Codul de procedură penală a fost modificat, prin Legea nr. 365/2006, în sensul obligării instanţei de apel de a proceda la ascultarea inculpatului atunci când acesta nu a fost ascultat de instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva acestuia o hotărâre de condamnare. De asemenea, instanţa de recurs are obligaţia de a-l asculta pe inculpat atunci când acesta nu a fost ascultat de instanţa de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

318