POVESTIREACEALALTĂ ANCUŢĂ

Mihail Sadoveanu

Repere introductiveÎn sens larg, termenul „povestire” este sinonim cu cel de „naraţiune”, fiind specific astfel oricărei opere epice. În sens restrâns, povestirea reprezintă o specie a genului epic, cu următoarele trăsături:

Dimensiuni restrânse Naraţiune subiectivizată, centrată în jurul unui singur fapt epic Naratorul este martor sau participant la întâmplările relatate Accentul este pus mai mult asupra situaţiei narative şi mai puţin asupra

personajului Relaţia narator-cititor este mai strânsă decât în cazul altor specii epice prin

oralitate, motivarea întâmplărilor şi atmosferăPovestirea în ramă presupune integrarea mai multor întâmplări într-un singur fundal, care apare la începutul şi sfârşitul textului. Exemple: O mie şi una de nopţi (literatura arabă), Giovanni Boccaccio – Decameronul, Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuţei.

Hanu Ancuţei – prezentare generalăApărut în 1928, volumul Hanu Ancuţei deschide seria capodoperelor lui Mihail

Sadoveanu. „Într-o toamnă aurie”, „într-o depărtată vreme” la hanul din inima Moldovei se întâlnesc nouă personaje aparţinând mai multor categorii sociale: comisul Ioniţă, călugărul Gherman, căpitanul Neculai Isac etc. Printre ele se amestecă şi supranaratorul. Se creează un spaţiu privilegiat, potrivit ritualului povestirii. Aceste personaje au plăcerea istorisirii, bând vin şi ospătându-se cu pui la frigare şi plăcinte. Maestra de ceremonii este hangiţa Ancuţa, cea care „împarte mâncăruri, râsete şi vorbe bune”. Întâmplări neobişnuite, pline de haz sau înfricoşătoare, sunt rostite conform unui complicat ceremonial. Civilizaţia occidentală este refuzată în această lume arhaică în care toate merg de la sine într-o ordine desăvârşită. Aceste personaje cu rol de naratori secundari nu sunt prezentaţi cu toţii de la început, ci introduşi pe rând. Ele ies din rândul ascultătorilor, iar după ce-şi termină povestirea se retrag iarăşi în tăcerea lor. Decupat din spaţiu, hanul asigură izolarea şi pacea, sileşte istoria să amuţească.

Criticul literar George Călinescu afirma: „Hanu Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare”.

Cealaltă AncuţăTema o constituie povestea de dragoste imposibilă între doi tineri care provin din două clase sociale diferite: răzeşul Todiriţă Catană şi duduca Varvara.SubiectulCaracterizarea lui Todiriţă CatanăPersonajul principal al acestei povestiri este Todiriţă Catană, un răzeş „nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului”, după cum îl caracterizează arnăutul Costea Căruntu. Slujbaş al vornicului Bobeică, el îndrăzneşte să aspire la o iubire care nu ţine cont de diferenţele sociale, cea pentru duduca Varvara. Naratorul Ienache coropcarul îl caracterizează pe

1

eroul nostru ca pe un om „frumos şi îndrăzneţ, după cât se vedea şi m-am cam înfricoşat de privirea lui”. Todiriţă este un personaj neobişnuit prin forţa şi vitejia sa: „Calul fuge în goană şi el stă în picioare în şa. Ridică sacul de orz în mâna dreaptă. Bate ca un berbec cu capul şi pe cine-l păleşte îl dă jos fără suflare”. Aceste abilităţi sunt datorate faptului că el a dobândit meşteşugul armelor în Ţara Nemţească. Naratorul este interesat mai puţin de psihologia personajului. Aflăm despre el că este dârz şi stăpânit de iubire: „Pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele”. Interesează mai mult aventurile prin care trece, emoţia ascultătorilor fiind întreţinută de situaţii precum recunoaşterea de către Ienache a lui Todiriţă în persoana omului care l-a luat în căruţă. Ajutat de Ancuţa, el va reuşi să-şi răpească iubita, plecând amândoi în Ţara Ungurească.Mijloace de caracterizare: caracterizarea directă şi cea indirectă.

Artă narativă şi stil

Structural, volumul Hanu Ancuţei respectă tehnica povestirii în ramă, cele nouă istorisiri fiind spuse de către naratori diferiţi în aceeaşi împrejurare şi în acelaşi cadru. Ele sunt unite de un liant care aparţine vocii supranaratorului. Fiecare povestire are în componenţă câte o parte introductivă şi una finală care o leagă de povestirea precedentă şi de cea care urmează.

În aceste introduceri sau ieşiri din povestirea propriu-zisă, naratorii secundari vorbesc despre sine, creează o atmosferă de suspans potrivită şi reacţionează la povestirile precedente. Se creează astfel un ceremonial al istorisirii.

Elementul comun tuturor povestirilor, sentimentul dominant al textului este nostalgia după vremurile de odinioară, văzute ca fiind superioare prezentului, şi în care naratorii secundari îşi caută refugiul. Cei care au trăit în acele timpuri par a nu-şi mai găsi locul în lumea contemporană şi, de aceea, prelungesc trecutul prin povestirile lor. Filtrate prin conştiinţa estetică a naratorilor, dornici de întâmplări neobişnuite, povestirile exercită o adevărată fascinaţie asupra celor care le ascultă sau le citesc.

2