Termenul este un derivat al verbului “a povesti” care provine din cuvântul slavon povesti – “a istorisi”.Definiţie: specie a genului epic în proză, o naraţiune subiectivizată (scrisă la persoana I), făcută din punctul de vedere al povestitorului, fie participant, fie martor sau mesager la acţiune.În sens general, povestirea se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu naraţiunea se bazează pe identitatea de sens a verbelor “a povesti”/”a nara”.

- ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi schiţă;- naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;- accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu pe personaje;- construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în nuvelă sau în schiţă;- timpul faptelor relatate este în trecut;- existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică sistemul de convenţii, arta de a povesti, care presupune: crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei, motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amânării, suspansul.

Clasificarea povestirii:- după formă: povestire în versuri şi în proză, povestirea în ramă.- după conţinut: satirică, fantastică, filozofică, romantică, pentru copii.

Reprezentanţi:- în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe, Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.- în literatura română: M.Sadoveanu, V.Voiculescu.

Apariţie: volumul compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive şi structuri autonome apare în 1928. Cele 9 povestiri sunt relatate într-un singur loc, la Hanu-Ancuţei, de către ţăranii modoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere.

Elemente de unitate: -locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se întâmplă majoritatea faptelor relatate în povestiri – motivul hanului;- toate întâmplările se petrec în timp mitic românesc, un timp al credinţelor strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate în conştiinţa şi spiritualitatea românească – motivul romantic al întoarcerii în timp spre trecutul văzut de toţi superior prezenttului decăzut;- personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate întâmplările şi evenimentele – motivul istorisirii;- ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele 9 povestiri: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea fiecăreia se creează un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţigla, se bea vin vechi în căni noi, după ce se spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi erau aduse de Ancuţa;- personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum sunt comisul Ioniţă, care incită mereu la povestire şi hangiţa Ancuţa, care ştie dinainte toate întâmplările istorisite la han.

Diversitatea celor 9 povestiri constă în câteva elemente care le individualizează:- subiectul fiecăreia nu are nicio legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine stătător;- fiecare povestitor are modul sau specific de a relata întâmplarea şi de a stârni interesul ascultătorilor.

Structuri narative: Iapa lui Vodă este are caracter umoristic, iar personajul- narator

este comisul Ioniţă. Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de

călugărul Gherman. Balaurul este o povestire de dragoste având ca narator pe moş

Leonte zodierul. Fântâna dintre plopi este o “idilă” având ca narator pe căpitanul

Neculai Isac de la Bălăbăneşti. Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având ca

povestitor pe Ienache coropcarul (Reg.= negustor ambulant). Judeţ al sărmanilor este o “legendă” având ca narator pe

Constandin Moţoc. Negustor lipscan se aseamănă un reportaj relatat de negustorul

Dămian Cristişor. Orb sărac este un “portret” în proză având ca narator pe orbul

Constandin. Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste având

ca narator pe Zaharia fântânarul.

Povestirea în ramă este o categorie a genului epic numită şi povestirea în povestire sau povestirea cu cadru, forma de încardare a uneia sau mai multor naraţiuni într-o altă naraţiune, ce are o lungă tradiţie, din literatura antică până la cea actuală şi fiind ilustrată de lucrări precum O mie şi una de nopţi, Decameronul lui Boccacio, Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer, Hanu-Ancuţei sau Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, modalitatea preferată de relatare fiind evocarea (zugrăvirea prin cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult). „Povestirea în ramă” beneficiază şi de un spaţiu privilegiat şi ocrotitor (un topos), în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit si desfăşurând o artă a discursului memorabil.

Hanu-Ancuţei începe cu un memorabil exerciţiu textual de proiecţie în mit a unei lumi reale, deschisă însă către orizonturi atemporale. Acţiunea de la han se petrece „într-o toamnă aurie”, epitet ce trimite direct către o „vârstă de aur”, izvodită dintr-o îndepărtată memorie ancestrală. Este acel segment temporal nedeterminat, situat în illo tempore, „într-o îndepărtată vreme”, timpul fabulos al faptelor neobişnuite din poveşti, marcat de evenimente meteorologice care-l situează şi mai puternic într-un orizont mitic.Timpul real al întâmplărilor şi al poveştilor este nedeterminat. Mai important este timpul mitic, accentuat de semne ciudate, de faptul că „au căzut de Sântilie ploi năpraznice” şi de apariţia unui „balaur negru în nouri deasupra puhoaielor Moldovei”.