1

ADULTERUL - SEMN AL IMORALITĂŢII ŞI RANĂ A FAMILIEI Odată întemeiată familia prin Taina Sfântă a Cununiei, problema cea mai mare

pusă în faţa celor doi soţi este trăinicia şi găsirea aceluiaşi „numitor comun care să armonizeze relaţiile dintre ei şi să facă din fiecare un complement necesar aducător de fericire”1.

Acest lucru trebuie privit cu toată seriozitatea. Este ştiut că fiecare vine în familia nou întemeiată cu o zestre spirituală şi materială proprie, cu o concepţie şi o atitudine personală. Dar această dualitate a persoanelor trebuie să ducă la o unitate. De vreme ce soţii au devenit „un trup” trebuie să dispară egoismul. Cele două voinţe s-au întâlnit în acelaşi ideal, cele două simţiri sunt luminate de acelaşi foc al iubirii. Aici se vede taina iubirii. Iubirea adevărată este cea care rezolvă diferenţele şi le armonizează.

Cu părere de rău trebuie să privim realitatea că parcă mai des decât în alte epoci, acum în perioada postmodernă secularizată, apare acest viciu şi păcat – adulterul – care contribuie la destrămarea unităţii vieţii de familie. Unii soţi lipsiţi de un ideal superior, stăpâniţi de patimi şi care au o iubire aparentă faţă de cămin dezertează de la îndatoririle ce le ridică familia. Şi apare un timp instabil şi superficial al relaţiilor dintre soţi. Acest efect dăunează tuturor membrilor familiei, dar mai ales copiilor. Legătura dintre soţi slăbeşte din ce în ce mai mult, se nasc astfel certuri şi acuze reciproce. Mai demult viaţa de familie mai era menţinută doar de „judecata socială” sau de „gura lumii”. Dar astăzi nu mai au nici o importanţă.

Soţii au datoria de a se ajuta între ei, de a păstra fidelitatea conjugală. Infidelitatea, adulterul este un fel de poligamie sau poliandrie deghizată, fără statut. Este o anormalitate a firii umane ce duce la degradarea psiho-fizică a fiinţei omeneşti şi o cădere în animalitate. Acest păcat este repudiat de legile naturale şi pedepsit de legea divină cu pierderea împărăţiei cerurilor: „Nu ştiţi oare că nedrepţii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi. Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii” (I Corinteni 6,9).

Dar ce este adulterul? Adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decât a sa sau al unei femei căsătorite cu un alt bărbat, decât soţul ei. Se deosebeşte de desfrâu, pentru că acesta este un raport nelegiuit între două persoane ce nu sunt căsătorite. Adulterul poate fi simplu sau dublu, după cum numai unul dintre cei doi vinovaţi este căsătorit sau amândoi. Sub orice formă ar fi infidelitatea conjugală este unul din păcatele cele mai grave, care pot murdări conştiinţa moral – religioasă a oricărui om, mai ales creştin.

După cuvintele Mântuitorului în predica de pe munte, păcatul adulterului distruge însăşi realitatea şi esenţa trainică a căsătoriei: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: să nu săvârşeşti adulter. Eu vă spun vouă că oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulterul cu ea în inima lui” (Matei 5,27-28).

Sfinţii Apostoli apoi Părinţii primelor secole creştine stigmatizează într-un glas adulterul, socotindu-l un păcat dintre cele mai grave.

Pentru a-şi apăra credincioşii de primejdiile adulterului, Biserica Ortodoxă şi-a formulat principiile de conduită morală în anumite canoane. Intenţia legiuitorului în aceste norme morale a fost de a arăta importanţa fidelităţii în căsătorie ca fiind o normă de viaţă creştină, dar şi gravitatea păcatului. Prin aceste canoane se afirmă funcţiile normative ale legii morale. Amintim un canon ce se referă la adulter: Canonul 58 al marelui Vasile care opreşte de la împărtăşanie 15 ani pe cel ce a săvârşit acest păcat”2, prin care vedem gravitatea acestui păcat. Gravitatea adulterului pentru femei prezintă şi alte aspecte care privesc în mod special laturile comunitare ale vieţii omeneşti. Femeia adulteră face şi mai

1 Ep. Vasile Coman, op. cit., p. 188. 2 Molitelnic, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 65.

2

mult; ea nu distruge doar familia, ci rupe şi legăturile fireşti: „Dând bărbatului copii, care nu sunt ai lui îl trădează şi pe el şi pe copii, unind perfidia cu necredinţa”3.

Căderea în adulter îşi are gravitatea sa şi pentru bărbaţi, putând fi urmărită mai ales în configuraţia pe care o prezintă moravurile din vremea noastră. După statistici, frecvenţa adulterului la bărbaţi e mult mai mare decât la femei şi uneori soţul crede greşit că e achitat de obligaţiile sale dacă salvează aparenţele. Există şi astăzi acele „practici” sau „obiceiuri” anormale prin care este „admis că femeia este obligată să păstreze faţă de soţ fidelitatea inimii şi a trupului, dar soţul se crede despovărat de ele; mai mult, soţia prudentă nu trebuie să caute să cunoască aventurile soţului ci şi e chiar sfătuită să ţină ochii închişi”4.

Căderea în păcatul adulterului are aceeaşi gravitate la bărbat ca şi la femeie, neputând vorbi „în gândirea ortodoxă de existenţa a două morale deosebite”5. Cu toate acestea, păcatul femeii pare a avea un caracter mai grav, „datorită funcţiei înalte la care a fost ridicată femeia – soţie în creştinism”6. Să nu ne amăgim şi să nu uităm că odată pângărită iubirea nimic nu-i mai poate lua locul. Învăţătura creştină ortodoxă „a văzut întotdeauna în adulter o cădere din har”7, ţinând mai presus de orice la respectul pentru iubirea ce atârnă de Taina Cununiei premergătoare familiei creştine normale.

3 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Alba – Iulia, 1996, p. 164. 4 Ibidem, p. 165. 5 Ibidem, p. 164. 6 Ibidem, p. 164. 7 Ibidem, p. 166.

3

FAMILIA DEMOCRATICĂ Familia democratică – fundamentată pe drepturi egale între membrii familiei,

părinţi şi copii. Respectul în cadrul acestui tip de familie nu este determinat de poziţia ierarhică a diferiţilor membrii ai acesteia. Acest tip de familie se bazează pe valori precum: respectul opiniei celuilalt, colaborare şi încredere”1. Dar indiferent de tipul de familie, actele violente se pot manifesta sub diferite forme, pentru că membrii acestora au personalităţi şi idealuri diferite, ce pot genera uneori conflicte. Dacă în familiile tradiţionale se pot naşte acte de violenţă din obligarea unor membrii de a respecta ierarhia în familiile de tip democratic, actele de violenţă sunt cauzate de urmările pe termen lung a libertăţii excesive acordate copiilor ce o percep uneori prost.

Impactul violenţei din familie asupra copilului este mare. În primul rând violenţa la care asistă în casă este adesea repetată mai târziu în viaţă. Copiii crescuţi într-un mediu violent prezintă un risc mai mare pentru delicvenţa juvenilă. Bătaia frecventă reprezintă în cazul fetelor un factor de risc pentru practicarea prostituţiei mai târziu. Consecinţele acestor forme de abuz se răsfrâng atât în plan fizic, cât şi în plan sufletesc asupra trupului şi sufletului victimei abuzate. Cele mai grave aspecte ale experienţei abuzului sunt: vătămarea corporală dusă până la moartea victimei sau tortura mentală, frica, pierderea încrederii în sine şi în alte persoane. De aici se alunecă uşor în depresie ce duce la alcoolism, consum de droguri şi chiar tentative de suicid.

Legislaţia ţării noastre ca şi a altor state prin „Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie (publicată în M.O. partea I, nr.367 din 29 mai 2003)”2, prevede măsuri clare asupra acestei plăgi sociale manifestată mai ales în sânul familiei.

Din punct de vedere religios, familia se întemeiază prin Sfânta Taină a cununiei, scopul principal al acesteia fiind mântuirea membrilor ei, prin ajutorul pe care şi-l acordă reciproc pe tot parcursul vieţii, pe baza iubirii şi respectului. Alături de infidelitatea unuia sau amândurora dintre soţi, violenţa în familie reprezintă şi ea un atac grav la adresa fundamentelor familiei creştine, deoarece conduce la dispariţia iubirii dintre soţi şi culminează cu divorţul de multe ori. Consecinţele actelor de violenţă în familie se răsfrâng asupra tuturor membrilor familiei, în funcţie de tipul şi frecvenţa acestora, de suferinţe pe care le produc. Dacă pentru cel ce abuzează consecinţele sunt în primul rând de ordin spiritual, fapta lui îndepărtându-l de Dumnezeu. Pentru victimele violenţei urmările pot fi de natură fizică (răni, contuzii, fracturi, arsuri, infirmităţi, reducerea puterii de muncă, iar în cazuri mai grave moartea), de natură sufletească (durere, tristeţe, pierderea liniştii sufleteşti, dorinţa de răzbunare, gânduri suicidale, reducerea puterii de concentrare), de natură economică (existenţa lipsurilor grave în plan material mai ales în cazul divorţurilor). Urmările violenţei în familie se pot găsi şi în planul relaţiilor inter-umane (pierderea încrederii în oameni, izolarea, însingurarea).

Problema violenţei în familie este una complexă şi nu se poate rezolva într-un interval scurt de timp, prin simpla existenţă a unui cadru legislativ şi nici prin efortul unor persoane cu suflet mai bun. Este nevoie de acţiuni concrete pe mai multe planuri. Biserica se implică şi recomandă prevenirea violenţei în familie prin educaţie religios-morală, prin respect faţă de toţi oamenii având preceptele evanghelice drept jaloane de ghidare. Prevenirea violenţei în familie se poate face pe mai multe căi. În primul rând prin intermediul activităţilor didactice desfăşurate la ora de religie şi dirigenţie. Preotul, prin poziţia de lider şi formator de opinie pe care o are într-o comunitate, are mijloacele prin care poate aduce în atenţia comunităţii această problemă. Statutul lui îi conferă credibilitate şi ascultare din partea credincioşilor. Acestea ar fi avantajele slujitorului

1 Ibidem, p.20. 2 ibidem, p.25.

4

folosite cu succes în încercarea de a limita extinderea acestui flagel. Acţiunile de prevenire a violenţei în familie au în vedere următoarele:

• informarea elevilor şi a tinerilor despre problematica violenţei în general şi a celei din familie în special;

• desfăşurarea de activităţi didactice menite să le formeze capacitatea elevilor de a evita acţiunile ce promovează sau amplifică violenţa;

• promovarea unor relaţii inter-umane bazate pe dragostea dintre semeni şi respect reciproc;

• promovarea valorii fiinţei umane, ca fundament al relaţiilor în cadrul comunităţii; • promovarea valorii blândeţii, a iubirii şi a iertării; • conştientizarea în special a tinerilor privind consecinţele negative a diferitelor

forme de violenţă; • dezvoltarea motivaţiei de a acţiona nonviolent, în conformitate cu principiile

morale creştine; • dezvoltarea responsabilităţii la toate categoriile de vârstă faţă de propriile

acţiuni; • dezvoltarea unor atitudini de compasiune, de acceptare în spiritul dragostei

creştine faţă de semeni, a victimelor diferitelor forme de violenţă; • prezentarea unor modele de comportament nonviolent din istoria şi tradiţia

bisericii. Consider că sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le adresa efesenilor sunt şi

astăzi valabile şi vor rămâne şi pentru generaţiile următoare. Îndemnul său era: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că acesta este cu dreptate. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta este porunca cea dintâi cu făgăduinţa ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ…Şi voi, părinţilor, să nu întărâtaţi la mânie pe copii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6,1-4)

5

TRANSSEXUALISMUL O altă deviere morală este transsexualismul. Medicina legală defineşte că

transsexualul este acel individ „care fizic aparţine unui sex, dar psihic are sentimentul de apartenenţă la celălalt”1. Astfel o persoană încearcă printr-o intervenţie chirurgicală, să-şi adapteze şi caracterele fizice manifestărilor psihice. Urmările şi problemele pe care le ridică transsexualismul sunt numeroase şi extrem de complicate.

Mai întâi, orice individ dobândeşte de la naştere un anumit statut personal, cu ajutorul căruia se identifică în societate, statut ce cuprinde starea, capacitatea şi relaţiile de familie. Înregistrarea actelor de stare civilă se face în conformitate cu caracteristicile individului la naştere. Ştim că evenimentele cele mai importante ale vieţii (naşterea – cu înscrierea sexului, căsătoria, decesul) sunt consemnate în actele de stare civilă. Ne întrebăm cum va fi posibilă transformarea morfologică din punct de vedere al dreptului?, dar al moralei creştine? Şi totuşi în această lume pluralistă postmodernă, observăm că decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în cazul celebru din „Marea Britanie (nr.10622/1983), a reţinut că refuzul guvernului britanic de a rectifica actul de stare civilă constituie o lipsă de respect al vieţii private în sensul articolului 81 al Convenţiei Europene”2.

O altă chestiune este intervenţia chirurgicală, care nu se poate face decât de un medic de specialitate. Se recomandă de regulă, anonimatul, „suficient consimţământul persoanei direct interesate, cât timp cererile identitare-familiale, şcolare, sociale etc. sunt atât de apropiate. Cum se poate naşte o persoană, cu o nouă identitate, decât prin declararea morţii aceleiaşi persoane de sex diferit?3

La următoarea chestiune încheierea căsătoriei de către transsexuali, tot Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că este posibilă (Art.12). Din punct de vedere moral nu este o chestiune normală, omul postmodern nu face decât să repete la cote mai înalte păcatul mândriei lui Adam de a se revolta împotriva lui Dumnezeu, care l-a iubit, îl iubeşte şi-l va iubi. Dar păcatul este mult mai grav deoarece îl perpetuează şi prin această schimonosire a firii nu face decât să-şi întoarcă împotrivă propria fire. Acesta nu este un drept al omului care loveşte în chiar om în chiar propria lui persoană. Căci dacă firea este siluită şi schimonosită, ea însăşi se răzbună pe cel care o strâmbă şi o duce spre pierire. Gândirea secularizată occidentală a pierdut simţul misterului vieţii personale a omului, alergând după diferite himere, care o adâncesc şi mai mult în fărădelegi şi păcate.

O altă conotaţie a transsexualismului în legătură cu accesul la sacerdoţiu al femeilor. Astfel se caută să se pună de acord cu hirotonia doar a bărbaţilor, care s-au născut femei. Dar este posibil şi normal să acceptăm astfel de aberaţii şi pseudo-hirotonii. Sfântul Nicolae Velimirovici afirmă că toţi păgânii Îl urăsc pe Hristos din cauza creştinilor. Toţi îl resping căci aud de la creştini cum chiar ei se leapădă de El în numele culturii lor. Putem şi se impune să se facă diferenţa „între Biserica cea adevărată şi puzderia de pseudo-bisericuţe care şi-au făcut din acceptarea păcatului un mijloc de prozelitism”4.

Ne întrebăm – oare acesta este omul liber, liber de sub legile Creatorului, dar rob înlănţuit al unei patimi, care îl nelinişteşte. Parcă mai mult ca în aceste vremuri, păcatele contra firii s-au înmulţit şi li se face o companie pro mai pe toate posturile T.V. şi în mass-media – vorbind şi ascunzându-le sub drepturi ale omului. Să nu uităm, că odată cu ele se înmulţeşte şi suferinţa oamenilor, ca o consecinţă a păcatului. Pentru că orice abatere de la rânduiala înscrisă de Dumnezeu în natura omului şi revelată în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pentru cei care nu ştiu să trăiască după legea firii înseamnă „pângărirea trupului” (Romani 1,24), şi îşi iau răsplata cuvenită rătăcirii în însuşi trupul lor. Până şi 1 Gh.Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, p.138. 2 Ibidem, p138. 3 Ibidem, p.139. 4 Danion Vasile, Păcate noi, Păcate vechi, Editura Ecumeniţa, Galaţi, 2005, p.71.

6

natura suferă şi se răzbună asupra noastră. Căci patimile şi furtunile lăuntrice se răsfrâng asupra mediului înconjurător, poluându-l şi distrugându-i echilibrul. Iar înmulţirea catastrofelor naturale din ultima vreme nu poate fi pusă decât în legătură cu înmulţirea păcatului. Fericirea pe care o caută omul nu poate fi găsită în păcat, în devieri morale, care nu sunt decât pervertiri ale iubirii curate lăsate de Dumnezeu. Fericirea este numai în virtute, la care se ajunge prin lupta împotriva păcatului, şi prin virtute dobândim libertatea şi pacea interioară (sufletească).

Pentru a ne angaja în această luptă ne trebuie suficient de multă credinţă, osteneală şi ajutorul duhovnicului. Sperăm că Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri, şi ne mângâie în momentele grele. Hristos luptă şi suferă în noi şi tot El biruie în noi, dacă vom conştientiza permanent prin rugăciuni şi post, şi prin primirea cu vrednicie a Sfintei Euharistii. Războiul trupului este unul dintre cele mai grele, însă şi darul lui Dumnezeu este pe măsura efortului ce-l facem.

7

DEVIAŢII ÎN VIAŢA DE FAMILIE

Familia creştină din timpurile postmoderne se confruntă cu noi probleme, unele dintre ele având antecedente încă din modernism. Este cunoscut faptul că în legătură cu criza spirituală şi morală prin care trece familia ca instituţie în societatea actuală se aduc tot felul de acuze: numărul tot mai crescut al divorţurilor, diminuarea accentuată a funcţiei familiei, răcirea relaţiilor de iubire şi respect reciproc dintre soţ, soţie şi copii.

Printr-o greşită înţelegere a independenţei şi libertinajului pe plan intim, cum se manifestă în multe familii astăzi, familia creştină în sine devine vulnerabilă. Atunci când orice ins subordonează relaţia intimă propriului său arbitru şi gândirii sale libere, iar nu unor norme şi valori morale şi duhovniceşti înalte, el refuză să-şi asume sensul adevărat al familiei. Pe bună dreptate putem spune că cea mai mare primejdie, care duce la dezmembrarea familiei sunt: degradarea morală a unora dintre membrii ei, păcatele care tind la înlăturarea sau contrafacerea iubirii, căutarea locurilor de muncă ale unuia din soţi sau a ambilor în ţări din occident.

Într-o societate deschisă ca cea de astăzi senzualitatea de pildă, nu mai ţine seama decât cu greu de legile moralei creştine, iar în anumite medii nu mai cunoaşte nici un fel de bariere.

Un alt aspect negativ astăzi ar fi o anumită concepţie anticreştină despre familie, considerată o convieţuire anulabilă după bunul plac al celor doi. Apoi secularizarea şi relativizarea celulei de bază a societăţii. Aşa – zisă convieţuire liberă a dus la apariţia în masă a divorţurilor, alături de dispariţia principiului sau simţământului de vinovăţie din noile norme de drept privind divorţul.

Există voci care încearcă să acrediteze ideea că de fapt căsătoria şi familia ar fi o consecinţă şi un rezultat al represiunii bisericeşti.

Şi la noi în ţară, după modelul ţărilor din Occident tinde să devină o „normalitate”, mai ales în mediul urban o formă de convieţuire aşa – zisă liberă, numită în mod ironic „căsătorie de probă”. De regulă, această formă de convieţuire este înţeleasă ca o legătură dintre bărbat şi femeie pe o perioadă limitată de timp, excluzând orice angajament fără a mai fi vorba de responsabilitate. Aceste forme anormale de „convieţuire liberă” au chiar pretenţia unei legitimităţi morale şi sociale. Motivaţia adusă în acest sens este variată: evitarea consecinţelor juridice şi costurile unui divorţ sau dezamăgirile ce decurg dintr-o căsătorie eşuată, anticipată faţă de orice obligaţie şi legăturii constante şi definitive, adversitatea faţă de orice formă de instituţie.

Dezangajarea familiei este efectul unor fenomene sociale: legăturile libere, care au luat locul dragostei jertfelnice dintre oameni şi care neagă viaţa familiei, înlăturarea a tot ceea ce este demn şi sfânt pentru om; sterilitatea voluntară, care este un semn al superficialităţii şi care mutilează căminul, lipsa de conştiinţă şi răspundere care abate pe membrii ei de la adevăratul drum al vieţii. Dacă analizăm cu obiectivitate cauzele ce duc la dizolvarea multor familii observăm următorii factori de natură internă:

- lipsa seriozităţii soţilor, a conştiinţei şi responsabilităţii lor reciproce în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor;

- lipsa copiilor, acest liant ce uneşte pe cei doi soţi şi care dau un sens familiei, o împlinire a ei;

- lipsa spiritului de sacrificiu a celor doi soţi, socotind căminul doar un loc de plăceri. Sintetizând aceste manifestări anormale din sânul familiei le putem cataloga în

următoarele aspecte şi anume: avortul, sterilitatea voluntară, adulterul, violenţa domestică (în familie) culminând cu divorţul.

A. Avortul – o crim ă cu premeditare

Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Copilul are o neapărată nevoie de ajutorul

8

neîncetat al părinţilor săi „care în această lucrare nu pot fi nici substituiţi şi nici întrecuţi de nimeni”1.

Menirea familie este de a promova viaţa, de a fi izvor de viaţă şi leagăn ocrotitor al copilăriei. Dumnezeu l-a creat pe om nu ca pe ceva abstract, ci l-a făcut bărbat şi femeie, cu dorinţe şi simţăminte, cu legi şi instincte, cu minte şi voinţă liberă, „ca toate aceste însuşiri să le pună în slujba unei mari meniri aceea a procreaţiei”2.

Scopul căsătoriei şi al familiei, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie „consfinţită şi întărită haric prin Taina Cununiei, constituie împlinirea reciprocă a celor doi, prin dăruiri şi primiri reciproce, dezvoltarea lor personală în unitatea copersonală realizată, înfrânarea trupească consimţită de cei doi şi îndeosebi realizarea unei stări tot mai depline în iubirea dintre soţi, în vederea împlinirii reciproce, precum şi înmulţirea, dăruirea şi fortificarea omenirii”3.

Procearea, fără a fi singurul scop al căsătoriei este o binecuvântare de la Dumnezeu. Este una dintre menirile naturale şi sfinte a vieţii conjugale. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi pregătirea copilului pentru viaţa socială trebuie să constituie preocuparea centrală a familiei.

Creştinismul este religia care a pornit de la leagănul unui copil şi de la sânul unei mame. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi a luat chip de prunc. Cine se declară împotriva copilului este împotriva lui Dumnezeu. Nu poate iubi cineva pe Dumnezeu dacă nu iubeşte copilăria, pe care şi Hristos a iubit-o şi căreia i-a făgăduit împărăţia lui Dumnezeu.

Păcatul uciderii de prunci e un păcat greu şi nimeni nu poate scăpa de sub pedeapsa lui. Locul copilului la masă, în casă şi între soţi nu-l poate lua nimeni. O familie fără copii e ca o casă fără soare, fără lumină, fără bucurie. Avem atâtea exemple de femei sfinte care se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Iată de ce păcatul uciderii de prunci, chiar în familie, este atât de abominabil, atât de neuman, atât de necreştin. „O familie sănătoasă şi spiritual – morală, procură membri pentru societate şi comunitatea eclesială”4.

Tocmai de aceea soţul şi soţia sunt împreună responsabili în actele lor de viaţă şi iubire conjugală. Şi de aici rezultă nobleţea procreării voluntare, faţă de cea întâmplătoare sau siluită. Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei, cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi întâmplătoare este o crimă calificată împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special. Practicarea lui este condamnată pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din păcate, constantă şi uneori justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi practici care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute şi folosite aproape la toate popoarele. Fătul a fost socotit totdeauna şi în mod constant om deplin, dar în devenire. În decursul vremii, „conştiinţa omului n-a considerat fătul mai puţin om decât adultul, desigur un om în deplină creştere şi manifestare, chiar din pântecele mamei”5.

Indiferent de modul în care era provocată, întreruperea de sarcină era considerată o crimă cutremurătoare. „De aceea şi în jurământul lui Hipocrate, care este acceptat până astăzi drept jurământ medical, medicul slujitorul vieţii mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor … Nu voi da femeii substanţe avortive…”6

1 Pr. Prof. Dr. D. Radu, Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc…, Rev. Ortodoxia, XL VI, 1994, nr. 2-3, p. 79. 2 Ep. Vasile Coman, Cuvinte pentru suflet, Oradea, 1987, p. 185. 3 Pr. Prof. Dr. D. Radu, Devieri morale contemporane. Metode pentru prevenirea şi terapia acestora, Biserică, Societate, Cultură, Iaşi, 1992, p. 226. 4 Ibidem, p. 226. 5 Pr. Prof. Dr. D. Radu, Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc…, Rev. Ortodoxia, XL VI, 1994, nr. 2-3, p. 79. 6 Meletikos Kalamaras – Mitropolit de Nikopole – Grecia, Avortul, traducere de Garoafa Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 3.

9

Pe parcursul istoriei, poziţia societăţii organizate, a anumitor ideologii seculare despre om, lume şi viaţă, a anumitor personalităţi marcante ale gândirii umane mai vechi şi a unor filosofi şi medici moderni şi postmoderni, a fost foarte diferită, considerându-se avortul şi practicarea lui, fie o problemă indiferentă din punct de vedere moral, asemenea fumatului sau servirii ceşcuţei de cafea, fie o problemă strict personală a mamei ca singura stăpână pe trupul ei, fie o crimă împotriva familiei, a firii umane şi a societăţii. Conform învăţăturii creştine, „avortul a fost întotdeauna considerat o întreită crimă: împotriva lui Dumnezeu, izvorul vieţii, împotriva firii şi vieţii umane înseşi şi împotriva societăţii, aşezat între păcatele strigătoare la cer … Zămislirea şi naşterea unui prunc este o taină a colaborării lui Dumnezeu cu părinţii acestuia. Cele două componente ale firii umane, sufletul şi trupul sunt prezente în acelaşi timp în fătul zămislit. Existenţa în sânul mamei a unei suflări de viaţă din clipa conceperii, datorită intervenţiei creatoare a lui Dumnezeu, este pentru învăţătura ortodoxă un adevăr absolut”7.

Sfântul Grigorie de Nyssa face comparaţia cu bobul de grâu ce cuprinde în sine toată specia plantei. De aceea „orice atentat împotriva fătului (ou fecundat, embrion, fetus) odată conceput este un atentat împotriva unui om întreg, format din suflet şi trup”8.

Proavorţioniştii, adică adepţii întreruperii artificiale de sarcină, organizaţi astăzi într-o adevărată mişcare internaţională, concretizată în societăţi, grupuri de iniţiativă, conferinţe, manifestări de protest cer ca avorturile să nu fie în nici un fel pedepsite de legile civile, motivându-se că s-a schimbat însăşi concepţia morală şi că este anacronic să fie considerate avorturile crime sau pruncucideri. Susţinând acestea, profesoara de criminalistică A.C. scrie: „Avortul, în conştiinţa comună a încetat să fie considerat delict penal. Legiuitorul este dator să urmeze conştiinţa socială. Aceasta se întâmplă în toate timpurile – deci şi astăzi – cu sancţionarea sau nesancţionarea legală a diferitelor comportamente. Aşa de exemplu, odinioară fumatul simplelor ţigări se pedepsea, în multe ţări europene cu moartea. În zilele noastre aceasta ni se pare o glumă. Din contra pirateria era socotită faptă de vitejie; astăzi însă, este considerată o crimă. În vremurile noastre aceste fapte sunt scoase de sub incidenţa legii. În aceste privinţe în toate ţările avansate, cu excepţia câtorva ţări cu regimuri totalitarist, avortul înaintează astăzi spre legiferare. Prin urmare este vorba de un progres”9.

Conştiinţa morală adevărată implică relaţia subiectului ei cu Dumnezeu şi legea morală ca expresie a voinţei lui Dumnezeu. Conştiinţa morală sfătuieşte, opreşte şi judecă din punct de vedere moral faptele omului. Avortul care „este suspendarea sau nimicirea vieţii nu poate fi comparat cu fumatul şi nici cu pirateria”10.

Cei care susţin avortul aduc ca principal argument al scoaterii de sub incidenţa legii „că fiecare femeie are dreptul să dispună de ea însăşi. De trupul ei şi că e liberă să nu permită unei alte persoane sau un grup de persoane să intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale ca cea a dispunerii de propriul trup”11.

La unele manifestări în care se cerea legalizarea avorturilor, protestatarele strigau ritmic lozinca: „Afară legile din corpul nostru! Argumentul acesta este investit cu suficientă doză de progresism şi defăimare la adresa opiniilor contrare, considerate arme obscurantiste, anacronice, arme al înapoierii, regres, medievalism”12.

7 Pr. Prof. Dr. D. Radu, Devieri morale contemporane. Metode pentru prevenirea şi terapia acestora, Biserică, Societate, Cultură, Iaşi, 1999, p. 227. 8 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Darul sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia. Aspecte ale naşterii de prunci în lumina Moralei creştine ortodoxe E:I:B:M: al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 76. 9 Meletikos Kalamaros, op. cit., p. 4. 10 Pr. Prof. Dr. D. Radu, Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc…, Rev. Ortodoxia, XL VI, 1994, nr. 2-3, p. 80. 11 Meletikos Kalamaros, op. cit., p. 4. 12 Idibem, p. 5.

10

Dar gestaţia este crearea unei noi vieţi, pe care nimeni într-un stadiu al evoluţiei nu o poate nega, proavorţioniştii declară că fătul nu este om deoarece nu are viaţă proprie, întrucât celula sau embrionul susţin ei, este o bucată de carne a cărei scoatere din corpul mamei este o problemă personală şi nu constituie o problemă morală, deci cu atât mai mult nu poate fi socotită ucidere. Iar o adeptă a avortului, doamna T.M. scrie că „Fătul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci când poate avea existenţă de sine, adică odată cu naşterea sa”13. Dar apar întrebări majore legate de această concepţie aşa zisă „progresistă”. Fătul este lipsit de suflet şi deci nu are viaţă autonomă?este doar o parte a corpului mamei sale care are dreptul să dispună de el cum doreşte sau fătul are viaţă cu totul independentă? Este totuşi o persoană independentă fătul care se află într-o relaţie de dependenţă sub raportul hranei, al mediului corpului matern? Dar nu toţi oameni se află într-o relaţie de dependenţă de mediul natural, sub raportul hranei, îmbrăcămintei, locuinţei? La aceste întrebări dă răspuns medicina, „combătând prin marile ei personalităţi avortul însuşi şi legiferarea practicării lui”14.

Problema avortului şi a legiferării lui nu poate fi limitată astăzi doar la cei care-l practică sau care-l aprobă. Ea constituie o problemă foarte serioasă a conştiinţei morale a întregii omeniri pentru că priveşte însăşi viaţa omului. Medicii sunt de acord că fătul reprezintă o evoluţie somatică şi sufletească în corpul matern, însă nu toţi dau aceleaşi date privind manifestarea vieţii fătului. Este cunoscut faptul că în zorii epocii postmoderne medicii din S.U.A. susţineau că viaţa fătului începe după împlinirea a 12 săptămâni de la momentul conceperii. Această părere a avut ca rezultat că în S.U.A. un număr foarte mare de avorturi (≈ 91 % din total) se săvârşeau înainte de împlinirea a 12 săptămâni de viaţă. Cunoscutul medic american obstetrician – ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei clinci de specialitate, pe o perioadă de doi ani a întreprins 60.000 de avorturi ajutându-se de cele mai moderne mijloace tehnico – medicale (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului, embrioscopie etc.). Şi a ajuns la următoarea concluzie, că „fătul este fiinţă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice. Cercetarea lui a demonstrat că aceasta constituie un adevăr ştiinţific clar. Fătul este o persoană umană deplină”15.

Pentru fundamentarea concluziilor sale, dr. Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 12 săptămâni (3 luni). Videocaseta înregistrată, care poartă numele de „Strigătul mut („The Silent Scream”) dovedeşte că fătul:

- presimte ameninţarea instrumentul ucigaş al avortului; - percepe pericolul, fapt ce reiese din următoarele manifestări:

• se mişcă într-un mod violent şi agitat; • frecvenţa bătăilor inimii creşte de la 140 la 200; • deschide gura ca într-un strigăt: strigătul mut.

Astăzi concluziile medicului Nathanson au fost depăşite de medicina nucleară contemporană care constată următoarele:

a) La 18 zile de la concepere – se face simţită bătaia inimii şi se pune în funcţiune sistemul circulator;

b) La 5 săptămâni se văd clar: nasul, obrajii şi degetele fătului; c) La 6 săptămâni - începe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar

scheletul şi încep să funcţioneze rinichii, stomacul şi ficatul fătului; d) La 7 săptămâni (50 de zile) - se fac simţite undele encefalice (se ştie că undele

encefalice constituie principalul criteriu pe baza căruia ştiinţa contemporană stabileşte dacă o persoană adultă continuă să se afle în viaţă). Copilul are toate organele interne definitiv conturate. Are ochi, nas, buze, limbă. 13 Ibidem, p. 5. 14 Pr. Prof. Dr. D. Radu, art. Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc…, Rev. Ortodoxia, XL VI, 1994, nr. 2-3, p. 80. 15 Meletikos Kalamaros, op. cit., p. 9-10.

11

e) La 10 săptămâni (70 zile) - copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după naşterea sa (9 luni).

f) La 12 săptămâni (92 zile - 3 luni) - copilul în pântecele mamei are toate organele conturate definitiv, chiar şi amprentele degetelor. Nu-i lipseşte decât respiraţia. La 3 luni fătul are atâta viaţă încât reuşeşte să-şi întoarcă capul, să-şi schimbe expresia feţei şi să se mişte, să strângă pumnul, să găsească gura şi să-şi sugă degetul”16.

De aceeaşi părere au fost mulţi doctori şi specialişti în astfel de probleme din diferite ţări şi părţi ale lumii. Cunoscutul profesor francez de genetică J. Lejeune de la Universitatea din Paris scria: „Asemenea tuturor cercetătorilor care urmăresc fără părtinire fenomenele biologice, sunt de părere că fiinţa omenească începe să existe din momentul fecundării. Aceasta înseamnă că eliminarea unui făt, de orice vârstă echivalează cu uciderea unei fiinţe omeneşti”17.

Concluziile medicului Ernest Hampt, dintr-un studiu moral, sociologic şi biologic foarte documentat sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului, calificându-l drept crimă cu premeditare. El afirmă: „Ovulul fecundat nu este o simplă masă celulară fără caractere specifice. Nu este în acest stadiu nici o fărâmă de viaţă botanică, nici măcar embrionul unui şir biologic de viaţă. Este absolut şi pe deplin viaţa unei fiinţe umane. Şi are tot atâta viaţă cât are şi noul născut, copilul de grădiniţă, adolescentul sau adultul. Prin urmare, prin avort se omoară o viaţă omenească, o existenţă omenească, chiar dacă se află în stadiul cel mai de început”18.

Deci fătul are viaţa sa personală, este fiinţă umană autonomă şi persoană umană deplină, trăind şi dezvoltându-se în dependenţă de mediul matern. Întreruperea de sarcină nu este dreptul aceleia care-l poartă. Faptul că sarcina nu este încă persoană deplină, ci în devenire nu înseamnă că poate fi redusă la un lucru.

Din acest motiv fătul trebuie să fie protejat de dreptul civil ca ceva deosebit. Este o necesitate foarte importantă protejarea specială a fătului prin lege pentru că „Omul există om din clipa concepţiei până în clipa morţii lui biologice. De aceea, în orice moment din viaţa lui, dacă are loc o intervenţie în supravieţuirea sa, aceasta este considerată omucidere”19.

Numărul alarmant de avorturi nu constituie doar dovada descompunerii morale, a decăderii şi declinului societăţii postmoderne secularizate şi secularizante. El generează şi alte cauze grave asupra persoanelor direct implicate.

„a) Asupra mamei amintim: un procent mare de mortalitate (septicemie), pericolul de îmbolnăvire (flegmoni etc.), reduce fertilitatea;

b) Asupra copiilor ce se nasc ulterior – procentul copiilor născuţi morţi sau prematur este dublu la femeile ce au avortat;

c) Asupra familiei: sănătatea psihică a femeii în special e zdruncinată, conştiinţa morală a soţilor se estompează, femeia îşi pierde demnitatea, devenind obiect de exploatare pentru bărbat, iar armonia conjugală se pierde.

d) Asupra adolescenţilor: comportamentul sexual iresponsabil se răspândeşte; e) Asupra naţiunii: se creează serioase probleme demografice”20. Biserica, bazându-şi învăţătura dogmatică, morală şi canonică pe Revelaţia

dumnezeiască a fost mereu împotriva avortului ca teorie şi practică, fiind calificat drept crimă împotriva vieţii umane. L-a socotit în rândul păcatelor strigătoare la cer.

Fiind un act direct împotriva vieţii umane, avortul în sine şi diferitele practici şi mijloace folosite în comiterea acestuia sunt cuprinse şi interzise prin porunca VI din Decalog: „Să nu ucizi” (Deuteronom 5,17)

Sfinţii Părinţi au condamnat avortul rânduind canoane de îndreptare pentru cei ce l-au săvârşit, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va 16 Ibidem, p. 10-11. 17 Ibidem, p. 12. 18 Ibidem, p. 13. 19 Ibidem, p. 14. 20 Ibidem, p. 23-24.

12

fi pedepsită pentru crimă … şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat21” (Canoanele 2 şi 8)

Consensul patristic susţine în unanimitate că sufletul este creat la concepţie. „Noi exprimăm acest adevăr în chip liturgic, sărbătorind zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24 septembrie) cea a Maicii Domnului (8 decembrie) şi a Mântuitorului însuşi (Bunavestire, 25 martie)”22.

Este foarte clar că avortul făcut în orice moment al sarcinii este o formă de omucidere şi atrage după sine vina asupra celui ce-l săvârşeşte cât şi asupra mamei. Se ridică şi unele întrebări, dacă Biserica ar admite unele excepţii? Şi sunt cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Acest lucru nu pentru că ar fi o „persoană” integră, în timp ce pruncul nenăscut este o persoană în devenire, căci amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsură, ci pentru că mama îşi are locul ei şi responsabilitatea nobilă în familie, în viaţa soţului şi a celorlalţi copii. Cu toate acestea, o mamă care şi-ar da viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei, săvârşeşte actul cel mai înalt de iubire creştină. Dar orice decizie trebuie luată în lumina nevoilor membrilor familiei. Se recomandă şi discutarea deschisă a soţilor cu duhovnicul.

La această să zicem excepţie, avem „cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, ce sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi dezumanizante”23.

Este foarte adevărat că sunt tot mai rare astfel de cazuri. Şi totuşi, „când o femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru oprirea concepţiei. Ştiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, … necesită 36 de ore pentru fertilizare”24.

Se recomandă ca de la o vârstă mică, copiii să fie învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre locul şi funcţia sexualităţii în relaţia conjugală.

Sunt păreri că dacă totuşi sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lăsat să se nască şi dacă mama nu poate accepta responsabilitatea copilului să fie dat spre adopţie.

În cazul în care copilul este descoperit prin investigare ginecologică sau genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap pe toată perioada vieţii, Biserica ar accepta avortul? Răspunsul la o astfel de întrebare este unul foarte clar, nu este de acord. În orice caz, chiar şi „în cazul sindromului Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare pacientului”25.

Avortul trebuie combătut pentru sărăcirea spirituală pe care o aduce celor doi soţi precum şi pentru consecinţele nefaste asupra sănătăţii înseşi a femeii. Sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o „relaţie tainică” creată între mamă şi fiinţa unică personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Chiar dacă recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află sub ocrotirea lui.

Dar nu este suficient ca Biserica, morala şi creştinii să fie contra avortului. Trebuie făcute multe eforturi pentru ajutorarea copiilor nedoriţi sau abuzaţi. Ar trebui să ne asumăm şi responsabilitatea când condamnăm avortul. Vorbind de dimensiunile responsabilităţii creştine în Biserică şi în toată lumea, Ap. Neamurilor ne oferă o imagine „ce se aplică atât responsabilităţii noastre faţă de cei ce aleg avortul, cât şi faţă de cei ce vor fi victimele lui: „Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12,5)”26.

21 Ioan N. Floca, Dreptul bisericesc, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 342. 22 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 328. 23 Ibidem, p. 328. 24 Ibidem, p. 329. 25 Ibidem, p. 330. 26 Ibidem, p. 331.