actualitatea muzical~muzical~revistele muzica şi actualitatea muzicală etc.) care motivează...

Serie nouãoctombrie 2015

10(CLXXI)

48 paginiISSN

1220-742X

D i n s u m a r:

�Interviu cu Adrian Iorgulescu, preşedinte UCMR�Festivalul Internaţional “George Enescu” (II)�SIMN 2015 (III)�Festivalul “Dan Spătaru”, Medgidia�Aniversare Marius Popp�Rock şi societate: detonatorul universal

REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

În imagine:

compozitorul Adrian IORGULESCU

ACTUALITATEA

MUZICAL~MUZICAL~

muzicienii fundamenta-lişti cu cât sunt mai sonori,cu atât sunt mai indivi-dualişti, mai disipaţi. Şi, sănu ne facem că nu vedemcum se împuţinează pe zice trece. Probabil că dispa-riţia avangardelor a făcutîn aşa fel încât să rămânădoar acei fundamentaliştiai ariergardelor, cu între-gul lor alai de retro-uri,neo-uri şi, bineînţeles, re-dundanţe. Se spune că

atunci când Bizanţul a fost cucerit de otomani, la 29mai 1453, în interiorul catedralei Sfânta Sofia un grupde teologi creştini aveau o dispută intensă asupra se-xului îngerilor. Ei bine, aceşti teologi erau atât de con-fiscaţi de discuţii încât nu şi-au dat seama că ImperiulBizantin a căzut. Însuşi Mohamed al II-lea, cucerito-rul Imperiului roman de răsărit, a fost intrigat, neavând răspuns la această opacitate în faţa realităţii.Cât de naivi putem fi să nu sesizăm că, dincolo deproliferarea unor tendinţe sterile, mai mult sau maipuţin incomprehensibile (la care contribuim şi noi co-pios, direct ori indirect), lumea muzicii savante e cu-cerită de cel mai facil şi anodin entertainment. Încomponistică e rău cu fundamentalişti, dar e şi mairău fără ei.

DIN SUMAR

1ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2015

Editorial

Discuri.................................46-47

SIMN 2015 (III).....................22-30

Fundamentaliştii ariergardei

Liviu DĂNCEANU

Există fundamentalism în muzică?Dacă a fi fundamentalist înseamnă aapăra cu intransigenţă şi îndârjire anumeceva, atunci da, există o atare atitudine,care, culmea, nu reprezintă niciodată va-lorile declarate, chipurile a fi prezervate.La rândul lor, fundamentaliştii nu suntdecât exponenţii proastei înţelegeri, a unui orgoliudus dincolo de limite. Desigur, ei constituie o minori-tate evidentă, dar o minoritate preponderent foartevocală, a cărei refrene atrag atenţia mai abitir decât re-citativele majorităţii. De multe ori sunt paşnici, darcând discuţia glisează înspre domeniul lor de „refe-rinţă” devin războinici, alteritatea întărâtându-i la ma-ximum. Atunci tăcerea lor, care mocneşte, setransformă în ţipăt asurzitor. Reacţiile devin brutale,de multe ori necontrolate. Ei spun că nu sunt vinovaţi,că ceilalţi îi asmut prin lezarea (chiar numai punereaîn discuţie) a canoanelor pe care le preţuiesc şi pe carele protejează. În creaţia muzicală fundamentalismul adospit cu precădere în siajul ideii de libertate. O li-bertate înţeleasă, fireşte, în mod distorsionat, fără răs-pundere şi cumpătare. În special avangardiştii auîmbrăţişat un astfel de comportament. Miezul veacu-lui 20 a însemnat schimbarea hermeneuticii spirituluice a guvernat vreme de secole muzica savantă. Sun-tem în plină epocă a modernităţii, deci a noutăţii cuorice preţ. Ce a fost altceva decât un fundamentalist allibertăţii de creaţie John Cage în „happening”-urilesale. La fel, Stockhausen, în Musik im Bauch sau în He-licopter Quartet a experimentat, dincolo de contextulestetic, o gândire componistică diferită de trendul ma-nierist impus de către confraţi, o gândire ce se rapor-tează cu totul „altfel” la educaţia muzicală şi lamesajul primit. Paradoxal, dar nici ideea de multicul-turalism sonor nu e departe de freamătul fundamen-talist. Aşa-zisa muzică postmodernă şi-a propus,apodictic, eliminarea barierelor idiomatice, vizând oglobalizare care să unească, sintagma unitate în di-versitate fiind fluturată astăzi, în caz de nevoie, cunon-şalanţă, de către cei mai aprigi corifei ai nouluifundamentalism. Şi cum, statistic vorbind, excesul li-vrează, nu-i aşa?, mai multe daune decât efecte pozi-tive, ar fi oportun ca muzica europeană cultă să-şirecupereze propria-i axiologie şi tradiţie, care au con-sacrat-o, iar adepţii unei conduite total libere sau li-bertine să-i tolereze şi să-i accepte, dar în nici un cazsă-i imite pe cei care, provenind dintr-o altă cultură,au o relaţie mai profundă cu simbolul ori chiar cu sa-cralitatea. A merge pe calea de mijloc este, credem, so-luţia cea mai raţională şi mai productivă. Mai ales că

“Punţi peste timp”...............29-30

Operă la Oradea.........................30

Interviu cu Adrian Iorgulescu...2-3

Festivalul “George Enescu”....4-21

Concurs coral la Baia Mare...31-32

Punctul pe j... azz......................33

Rock şi societate..................34-35

Carte. Familia Prunner........36-37

Festivalul “Dan Spătaru”......38-42

“Revista” în Israel................44-45

Interviu cu Adrian IORGULESCU,

Preşedintele Uniunii Compozitorilor şiMuzicologilor din România (UCMR)

Domnule Preşedinte, de curând, s-a încheiat aXXII-a ediţie a Festivalului Internaţional “GeorgeEnescu”, în care formaţii de prestigiu, inclusiv dinRomânia, au oferit versiuni interpretative memorabilemultora dintre opusurile compozitorului. Dincolo decutumele de ordin axiologic de tip mare/mic,extraordinar/banal, cum credeţi că ar trebui abordatăastăzi opera enesciană sau, altfel zis, de ce Enescu esteun foarte important compozitor?

Enescu a reuşit performanţa unică de a plasamuzica românească din universul mirific, darobscur al folclorului, în lumina eclatantă amodernităţii. Practic, el a recuperat pentru creaţianoastră componistică un decalaj de multe decenii.Fără excepţie, compozitorii de după 1950 îi suntdatori acestuia “sincronia” (E. Lovinescu) cumarile culturi europene ale timpului. Despreetosul enescian, despre puterea talentului său,despre inovaţiile tehnice, într-un cuvânt, despre totceea ce caracterizează autorul şi capodoperele sales-au scris deja tomuri. Oricum, aceste trăsături cedefinesc esenţa unei individualităţi marcante şicomplexe nu pot să fie nici măcar punctualdevoalate în cadrul restrâns al unui interviu.

Ştim că, dezvoltând cu diplomaţie o anumestrategie relaţională, aţi determinat pătrunderea, încondiţii tot mai vizibile şi demne, la tribuna Festivaluluia multor lucrări aparţinând compozitorilor români, de lacontemporanii vremii noastre şi până la cei dincontingentul enescian. Dată fiind anvergura bugetarădar şi notorietatea formaţiilor participante, includereaîn cadrul Festivalului a creaţiilor aparţinând celor de-obreaslă cu emblematicul compozitor român a fost undeziderat încă de-acum aproape un veac, din perioadaîn care Enescu însuşi se implica în recunoaşterea şipromovarea lucrărilor autohtone sprijinind, la 1920,înfiinţarea Societăţii Compozitorilor Români. Suntemastăzi mai aproape sau mai departe în atingerea acestuiscop, având în vedere că lucrări foarte bune survin încadrul fiecărei noi generaţii de compozitori?

Promovarea creaţiei româneşti a fost şirămâne principalul obiectiv al Societăţii şi apoi alUniunii Compozitorilor. Aşa cum - în condiţii maimult sau mai puţin prielnice - de la o etapă la alta,

au făcut-o şi predecesorii noştri, încercăm la rându-ne prin varii mijloace să susţinem fenomenulmuzical autohton clasic şi contemporan.Achiziţionăm, comandăm, difuzăm constantprodusele creaţiei naţionale. Demersurile exclusiveale instituţiei noastre nu pot fi, însă, singulare. Arfi necesar un efort coerent şi constant la nivelulunor politici de stat, îndeosebi direcţionate pentruaducerea muzicii româneşti în prim planulinteresului internaţional.

În calitatea de preşedinte al UCMR v-aţi implicatconsecvent în realizarea unor manifestări periodice(concerte de muzică românească, producţii de CD,revistele Muzica şi Actualitatea muzicală etc.) caremotivează într-o măsură apreciabilă creativitatea

multora dintre colegii compozitori şi muzicologi. Întreacestea, două, cu rang de festival internaţional anual,au deja o foarte reuşită şi neîntreruptă tradiţie:“Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”, iniţiat în1991 de către maestrul Ştefan Niculescu, şi FestivalulInternaţional “Meridian”, apărut în urmă cu undeceniu sub auspiciile Filialei Române a SocietăţiiInternaţionale de Muzică Contemporană (SNR-SIMC)- avându-l atunci ca preşedinte pe compozitorul SorinLerescu, iar astăzi, pe Ulpiu Vlad (actualulvicepreşedinte al UCMR). Ştim cu toţii cât deanevoioasă a fost şi continuă să fie această întreprindere,ţinând mai mult de o ideatică decât de o necesitaterecunoscută de către publicul larg, în fond, principalulbeneficiar spiritual al acestui substanţial efortsusţinut de o consistentă echipă de compozitori şimuzicologi. Merită?

Atât SIMC, cât şi Meridian au fost rezultatulunor iniţiative susţinute masiv de membrii breslei.Succesul lor de public nu reprezintă neapărat un

Am

Dialoguri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2015

criteriu de necesitate sau de evaluare. Consider căsuntem datori să punem la dispoziţia ascultătorilortezaurul sonor de care dispunem, urmând caviitorul să cearnă mai bine valorile, să stabileascăeventualele ierarhii. Obligaţia noastră este să-lfacem cunoscut, să-l scoatem din anonimat saudupă caz, din uitare.

Nu puţin, în raport cu dimensiunea temporală aunei vieţi individuale, v-aţi dedicat şi activităţii politice,o perioadă având şi onoranta demnitate de Ministru alCulturii. Ce a însemnat aceasta pentru compozitorulcare sunteţi şi cum consideraţi rolul politicului în raportcu actualitatea vieţii culturale din România, cel puţinpe aspectul instituţional şi, mai precis, pe dimensiuneaactivităţii muzicale?

Onest, fără forţări logice, apreciez că nuexistă vreo legătură cauzală, socială şi cu atât maipuţin axiologică între cultură şi politică. Suntdomenii paralele, ca să nu spun opozabile.Singurul lucru util pe care îl poate întreprinde unpolitician pentru artă este să nu se implice în

fenomenul respectiv, decât ca producător deresurse şi de reglator al cadrului instituţional. Cuprivire la activitatea proprie de compozitor, nu amscris nimic şi nu am dat curs niciunei solicitări deprogramare a vreunei lucrări pe parcursulmandatului. Mi s-a părut o chestiune de bun simţatunci, deşi acum apreciez că a fost un gest excesiv.Din păcate, nesesizat de presă sau de colegi.

Puţină lume înţelege, poate, că dincolo de etajuldivertismentului, arondat confortului de plăcere-în-audiţie, muzica se adresează omului şi pe un alt palier,

acolo unde el devine la propriu ca fiinţă spirituală.Opera muzicală de acest fel nu este rezumabilă uneipercepţii de ordin impresiv, tocmai pentru că, dincolode asta, ea implică auditorul şi din perspectivăintelectuală. Dar, fără partitură, abordarea unei operesonore de factură academică constituie o performanţăiluzorie, pur imaginară. În absenţa partituriicompozitorii înşişi nu s-ar putea contura şi defini.Partitura însă nu este destinată doar instrumentistuluişi analistului muzicolog, ea fiind un bun cât se poate deutil pentru un public cu adevărat avizat. Putem spunecă la noi partitura a devenit un obiect de lux, nu atâtprin valoarea comercială cât prin raritatea producţiei.Paradoxal, sunt enorm de multe opusuri alecompozitorilor clasicizaţi care nu pot ajunge la luminaconştiinţei publice prin şi pe temeiul partiturii. Şi cândspun asta, am în vedere absenţa de pe piaţă nu doar aopusurilor autohtone ci, deopotrivă, şi a celor de pe altemeleaguri şi/sau din alte epoci. Este ciudat şi chiar substandard, ca în situaţia unor opere deja consacrate,precum cele semnate de Enescu (dar nu numai) să nu lepoţi afla şi partitura editată. În fond, compozitorul îşiconcepe opera lucrând în partitură, iar nu lăutăreşte,din inefabil direct pe instrument. Sigur că nu atingacest subiect inducând ideea unei responsabilităţi directea UCMR, dar poate că doar acest for ar mai fi credibil sădea un semnal celor care ar trebui să fie responsabilizaţi- din zonele guvernamentale ale învăţământului şiculturii. Cum comentaţi această situaţie?

Singura editură de profil din România(Editura Muzicală) funcţionează sub patronajulUniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Cam totce există în materia tiparului muzical a trecut prinfiltrul stabilimentului evocat. Însăşi unicitatea sa,dovedeşte o activitate de nişă, cu toate aspectelederivate, deloc pozitive. Pe un palier mai general,trebuie constatat că am trecut, aproape peneobservate, din sfera “erei Gutenberg” în cea a“sferei Google”. Pretutindeni, în ultimele decenii,tiparul clasic a fost şi este substituit de formatulelectronic. Ironic sau nu, vorbim despre“democratizarea” culturii. Practic, un număr totmai mare de ipotetici doritori (interpreţi,muzicologi, studenţi, melomani) pot să intrenemijlocit în contact cu operele specificedomeniului. Cu privire la accesul lor la semnul, lasensul, la semnificaţia stocate în partitură, acestarămâne un teritoriu încă nedefrişat suficient. Certeste că modurile de comunicare de estimare, deapreciere, ale datului artistic se modifică în raportcu mediile şi modurile de transmisie. Consecinţeleacestor evoluţii sunt dificil de previzionat.

Interviu de George BALINT

Dialoguri

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2015 3

Palatul Cantacuzino, sediul UCMR

O distinsă după-amiază muzicală

Vineri 4 septembrie 2015 la Sala mică a Palatului,Trio Contraste constituit din Ion Bogan Ştefănescu,flaut, Sorin Petrescu, pian, şi Doru Roman, percuţie, aprezentat un program relevant atât sub aspect inter-pretativ cât şi din cel al creaţiilor componistice audiate.

Incantation de Lucian Meţianu s-a profilat ca unrequescat în pace. Ion Bogdan Ştefănescu a excelat con-ferind acestei compoziţii interpretare de o vie intuiţie şicu o plăcere care se ex-primă doar la marilefestivaluri de muzică.

Trebuie spusacum că din timp întimp, pe parcursul în-tregului recital, au fostmarcate 6 inserţii defi-nite de autorul lor Octa-vian Nemescu cu titlulde Spectacol pentru oclipă. Au fost momen-tele în care pianistulSorin Petrescu emiteaun scurt acord, un scurtarpegiu, o figuraţie ra-pidă, după care urma otăcere absolută de unminut şi mai bine. Cutoată tautologia, specta-culozitatea acestor clipede sunet-tăcere au avutelansarea evenimenţială a unor situaţii perfect definitedincolo de limitele a ceva deja ştiut, ceea ce era sigur osuită de momente, dar momentele pe scară temporalănu durează decât o clipă şi numai o clipă.

Konvergent de Eugen Wendel are constanta uneicerte virtuozităţi de scriitură şi implicit o tehnică de su-perioară tratare a materiei sonore.

Dialogi de Miriam Marbe este o quasi miniatură,ca un semnal că lumea de imagini a acestei compozi-toare se întoarce invariabil la artă.

Troiţe de Doina Rotaru a fost compusă în 1989, lamoartea compozitorului Alexandru Paşcanu. Forţa evo-cativă a acestei muzici, tensiunile pe traiectorii careating şi se profilează în lumi încărcate de dramatism,capacitatea de a aduce în credibil universul multiva-lenţial al peisajului nostru de penumbre, de eresuri şireligii, toate acestea conturează o realizare cu energiile

de amplificare logaritmică a emoţiei şi trăirilor efective.Cele Două poeme de Viorel Munteanu, pe versuri

de Lucian Blaga, cântate de un tânăr actor, dar al căruinume, din păcate, nu a apărut în programul de sală,sunt lucrări de seninătate şi vigoare.

Rhytmodia de Nicolae Brânduş, scrisă exclusivpentru instrumente de percuţie, i-a oferit lui DoruRoman posibilitatea de a-şi evidenţia din prea-plin ta-lentele şi elocvenţa sa instrumentală. Rhytmodia este ocompoziţie interesantă, ca un fel de enciclopedie a prac-

ticii scrierii pentru in-strumentele depercuţie, ceea ce, des-igur, nu este puţinlucru.

Desigh – Daseinpentru pian de AnatolVieru pune în luminaînţelegerii un spaţiusonor modern şi cu unanumit farmec intelec-tual.

Trident deAdrian Iorgulescu areimpulsul şi continuita-tea în concentrare, in-ventivitate şianvergură. Aceastăcompoziţie are compo-nistic o imagistică deefect spectacular şi im-inent pentru o inteligi-

bilitate admirabilă, fapt care a reprezentat punctulculminant în suita de sonorizări şi de întâmplări acus-tice din program.

În sumă, interpreţii protagonişti au fost întrutotul meritorii, oferindu-ne un recital muzical de înaltăperformanţă.

Tiberiu Soare, un excelent şef de orchestrăpentru partituri contemporane

În dimineaţa zilei de sâmbătă 5 septembrie 2015,la Sala mică a Palatului, am avut satisfacţia de a-l ad-mira o dată mai mult pe maestrul Tiberiu Soare aflat laconducerea muzicală a ansamblului semisimfonic Pro-fil într-un concert al cărui program a cuprins o suită decompoziţii semnate de autori români şi care a fost ur-mărit cu un real interes de către asistenţă.


Eveniment

Am

Fes�valul Internaţional “George Enescu”, ediţia a XXII-a

O retrospec�vă a muzicii româneş� din Fes�valul Internaţional “George Enescu”

Trio Contraste

Epitaphe pour Jorge pentru clarinet şi orchestră deCornel Ţăranu, cu partea solistică interpretată impeca-bil de Emil Vişinescu, a fost un omagiu postum adusunui prieten. Ţinând cont de aspectul funebru al moti-vaţiei din titlu, muzica lui Cornel Ţăranu este înţesatăaici de freamăt şi de imagini în lamento. Este o muzică

frustă, scrisă cu măiestrie, o muzică sunând ca un alterego al vieţii, fie şi pentru că numai cei rămaşi pot lă-crima.

Călin Ioachimescu a fost prezent cu lucrarea saTetracords music, pentru flaut, violoncel şi pian, în primăaudiţie românească. Avem aici o reuşită, inclusiv graţieutilizării unei tehnici determinate de flexibilitate.

Adrian Murariu a fost înscris în program cu ElNino. El este câştigător al Concursului internaţional Ge-orge Enescu, ediţia 2014, la secţiunea compoziţie, mu-zică de cameră. Ambientalul sonor este asemeni unorfigurări picturale, la care se adaugă sugestivitatea unorînseninări pastorale, cât şi un anumit lux de posibilităţişi variante pe care compozitorul le înveşmântă cu unclimat artistic potenţat .

Dintre partiturile scrise de Sebastian Andone amascultat Karoshi pentru ansamblu orchestral, în primăaudiţie absolută. Sebastian Andone este câştigătorulConcursului internaţional George Enescu 2014, la sec-ţiunea compoziţie - muzică simfonică. Manifestarea ma-teriei sonore relevă sonorităţi ale căror conturări seprofilează într-o pânză de extazuri şi a unor zboruribrowniene în spaţii unilaterale şi unde se ignoră oricepuncte cardinale.

Cristian Lolea, în compoziţia sa Lucrare pentru an-samblu, evocă staze defigurative în expuneri de sonorităţi exprimate violent. Sunt sonorităţi care şochează, so-norităţi care ne invadează cu zbateri ale unor vietăţiafone şi a-muzicale oricum departe sau desprinse dinaerul atmosferic.

Noema pentru pian solo şi orchestră de coarde, înprimă audiţie absolută de Gabriel Yraniy l-a avut ca so-list pe Horia Maxim. Există aici o lume confesivă, care

respiră simplicitate, o elocvenţă sinceră, şi în plan mailarg originalitate.

Mihai Măniceanu şi-a prezentat ca solist propriasa compoziţie Reductio ad absurdum pentru pian şi or-chestră de cameră, în primă audiţie absolută. Reductio...de Mihai Măniceanu este o producţie concertistică, de-gajată şi nu lipsită de o anumită emfază, are dinamică şieste interesantă inclusiv prin plăcerea de a cânta, darfără nici o premoniţie pentru viitor.

In finalul acestui program am ascultat într-o at-mosferă sprintenă, agitatată şi plină de contraste spec-taculare piesa Hiperkordia IV, pentru pian la patrumâini, în primă audiţie absolută, de Dan Dediu, soliştifiind compozitorul şi soţia acestuia, Valentina Sandu-Dediu.

Hiperkordia IV este o lume sonoră cu străluciri me-talice, pianul fiind tratat aici ca instrument de percuţie.Este o planare şi într-un context afectiv, nu într-atât deconfortabil, dar cu elanul de ripostă, uneori în despri-deri spre serafic, sau în iluzii.

Iancu Dumitrescu et Co în expozeu total

Duminică 6 septembrie 2015, după-amiaza, laSala mică a Palatului un public neobişnuit de numeros


Festivalul Internaţional “George Enescu”

Călin Ioachimescu

Cornel Ţăranu

Alexandru Muraru

a fost prezent la început, dar, pe parcurs, s-a rarefiatsensibil. Persoanele care veniseră cu copii au plecat maiîntâi, apoi, alţii şi alţii. Cei care veniseră cu copii, şi chiarcopii înşişi au resimţit iminenţa unui pericol extrem,pentru că este ştiut că sonorităţile pot fi şi letale.

Ascultând ansamblul Hyperion, ai cărui directoriartistici sunt Iancu Dumitrescu şi Ana Maria Avram, şipe invitatul special Stephen O’Maley - chitară electrică– urmărindu-l pe dirijorul Ilan Volkov la conducereaformaţiei instrumentale în componenţa căreia am nu-mărat vreo 12 persoane, mi-am amintit ce a spus cân-dva Schoenberg, anume că legile omului de geniu suntlegile umanităţii viitoare.

Dar, sigur, acolo, pe estrada de concert nu eraugenii, nici în postură de compozitori, nici în postură deinterpreţi solişti sau din formaţia instrumentală, dar celpuţin să fi fost umani.

Cum spunea Bethoven în Fidelio - Fratele îşi cautăfratele - când mergem la concert, la teatru, sau la o ex-poziţie căutăm autori sau interpreţi cu care să ne putemregăsi cu motivaţiile, dorinţele, aşteptările şi cu aspira-ţiile proprii. Dacă nu aşa, atunci acea întâlnire, carepoate fi magnifică, nu ne poate oferi o lume cu care săfim instantaneu de acord.

Revenind la muzică, unde ca şi în orice altă acti-vitate există o „faună”, situaţiile concrete, de creaţie, in-terpretare, concert şi recital se plasează la nivelulrespectiv.

Astfel, ceea ce s-a auzit, cu Iancu Dumitrescu şiCo, a fost în cel mai bun caz, o ilustraţie sonoră la unfilm horror, care nu s-a realizat, şi, probabil, nu se varealiza. Ceea ce s-a proferat a fost violent ca un atac asu-pra facultăţilor auditive, şi chiar asupra sănătăţii visce-rale în ansamblul ei.

Pentru cei interesaţi, programul anunţat nu a fostrespectat punct cu punct, drept care am reţinut în prin-cipal, Sound Agony II pentru ansamblu şi sunete asistate pecomputer de Iancu Dumitrescu, în primă audiţie abso-lută, Parthelion III pentru ansamblu şi sunete asistate pecomputer de Ana Maria Avram, în primă audiţie abso-lută, şi tot de Ana Maria Avram, Chiaroscuro pentru 3grupuri de percuţie, în primă audiţie, şi iar de Iancu Du-mitrescu Sound source III pentru chitară electrică, no imputmixer, sunete asistate pe computer şi ansamblu, în primăaudiţie absolută. Iancu Dumitrescu şi-a dirijat compo-ziţiile proprii.

Când am plecat din incinta Sălii mici a Palatuluişi am ieşit pe stradă, lumea exterioară mi-a apărut ca oadevărată binefacere.

Sclipiri şi irizări de artă

Duminică 13 septembrie 2015 la Sala mică a Pala-tului, un program cu lucrări de compozitori români,scrise într-un foarte larg arc de timp, ce au putut fi as-cultate de un public atent şi numeros deopotrivă.

În deschiderea acestui recital am ascultat Sonatapentru pian nr.1 de Valentin Timaru, datată 1956, în in-terpretarea pianistului Vlad Dimulescu. În realizareaacestei sonate Valentin Timaru nu a putut să se sustragămuzicii lui Serghei Prokoviev, care l-a influenţat puter-

nic, ceea ce este vizibil şi sensibil în climatul acesteicreaţii. Pianistul Vlad Dimulescu a evoluat cu precizieşi imaginaţie în spaţiul sonor oferit de partitură.

Sonata quasi una fantasia pentru vioară şi pian com-pusă de Wilhelm Berger în 1957 a fost prezentată deviolista Laura Varvarache şi de pianista Fausta Dimu-lescu. În desfăşurările muzicii sale Wilhelm Berger îşiexpune dialectica modului său de ne explica ceea ce do-reşte să spună, cât şi imaginea gândirii sale logice. Latoate acestea se adaugă cunoaşterea scrisului pentruviolă, Wilhelm Berger fiind el însuşi violist. Laura Var-varache este o instrumentistă performantă. Stilul săueste corect şi spontan. Fausta Dimulescu la pian a acom-paniat discret, iar în anumite moment a fost excelentă,

Idile şi Guerille pentru pian la patru mâini de DanDediu a fost o autentică realizare interpretativă pentruVlad şi Fausta Dimulescu. Titlul acestei compoziţii esteo dovadă a virtuozităţii de lexic la Dan Dediu. Idilele

aici nu sunt nici siropoase nici roz-bonbon, Dan Dediunu face aşa ceva, iar guerilele nu se dedau - figurat,desigur – la execuţii capitale. Muzica lui Dan Dediu arecaracteristicile de a răspunde percepţiei noastre actualeîn muzică de a fi duală. Percepţia noastră în sala de con-cert tradiţională este conexă şi sincronă cu sursele desunet. Când ascultăm muzică imprimată, sau la radio,sau de la difuzoare puternice, mental nu mai facem nicio conexiune cu efectele vizuale la sunet. Şi aici în mo-dernitate, ne aflăm cu Dan Dediu. Muzica sa este duală.Chiar dacă o auzim în sala de concert sau de recital, ma-reele lui sonore plutesc pe deasupra surselor de sunet -în cazul de faţă pianul la patru mâini – ca o metamor-fozare însăşi a factorului instrumental.

Preludii pentru vioară solo de Alfred Mendelshon,un ecou din anul 1962, a fost alegerea violonistei CorinaBoboloi de a le prezenta în public în primă audiţie.Aceste Preludii sunt texte didactice în genul sonatelorpentru vioară solo scrise de compozitorii din epoca ba-rocă.



Am

Valen�n Timaru

Liana Alexandra Poeme pentru România pentru so-prană şi pian, de fapt, Poeme pentru Madona de la Neamţ,este o compoziţie scrisă în anul 1994 pe versuri deEugen van Itterbeck. Iată o muzică de frumoase voluteşi deschideri spre eveniment în clar. Interpreţii, sopranoEmily Marcheschi din Statele Unite şi pianist LenaVieru Conta au format un duo de succes. Emily Mar-cheschi are o voce catifelată, emotivă şi senzuală şi ex-trem de potrivită pentru acest tip de muzică de calm şide seninătate sufletească. Lena Vieru Conta este o pia-nistă rafinată şi distinsă.

Şerban Nichifor a interpretat mai întâi piesa ColdFlour pentru violoncel de Veronica Anghelescu - în primăaudiţie - apoi propria sa creaţie Omagiu lui GeorgeEnescu, pentru violoncel, de asemeni în primă audiţie.

Ambele compoziţii sunt de fapt largi adagio, fărăpretenţii deosebite de virtuozitate. Am apreciat laVeronica Anghelescu un calm aşezat şi vibrant, iar laŞtefan Nichifor o energie în sunet la conturarea atmos-ferei efectiv urmărite.

În primă audiţie am ascultat Sonata pentru piannr. 2 de Anatol Vieru, interpretată de Lena Vieru Conta.Această lucrare este statuată la diapazonul sensibilită-ţii şi degajării practice spaţiale şi a generat o surprizăfastă. Această sonată care a apărut în recital după atâtde mulţi ani, a avut relief şi măiestrie în realizare.

Lena Vieru Conta departe de fi făcut o pledoariepro-domo, s-a detaşat ca valoare în valoare şi chiar cu oanumită anvergură.

Cvartetul de coarde Profil şi muzică de Adrian Iorgulescu, Roman Vladşi Dan Dediu

Marţi 15 septembrie 2015 la Aula Palatului Can-tacuzino, în seria concertelor de muzică românească or-ganizate în Festival de Muzeul Naţional George Enescu,Cvartetul Profil cu Diana Moş la vioara I, Petru Nem-

ţeanu, vioara II, Marcel Movileanu, violă şi Mircea Ma-rian Movileanu la violoncel a susţinut un recital la careprioritatea fost relevarea creaţiilor componistice înscriseîn program. Instrumentiştii, fiecare în parte şi în an-samblu sunt profesionişti de clasă specializaţi în parti-turile de muzică contemporană, ceea ce le conferăcompetenţă, sunet şi atac la coardă specific şi un succesconstant în realizarea interpretativă a unor astfel departituri.

În această interpretare am ascultat Voci din infinitII de Roman Vlad, o frapantă imagistică sonoră, o în-mlădiere de cânturi într-o cursivitate de impact majorde natura cea dintotdeauna cu care este confruntatăorice fiinţă umană care priveşte şi aude lumile stelare,care pot fi de fervoare, dar care pot fi şi de temeri. Spa-ţiul de profilare al acestei muzici se îmbină cu însuşireaintrinsecă de artă, anume de a fi credibilă şi de a des-chide ascultătorilor noi şi ample orizonturi mentale şinu numai.

Adrian Iorgulescu, Cvartetul de coarde nr. 1, optrame pentru un portret pierdut mi-a apărut esenţial pen-tru o idee care m-a marcat pe parcursul audiţiei şiaceasta este colonizarea sufletului uman de primele im-agini pe care fiinţa involuntar le păstrează din primiiani ai existenţei sale, când toate erau departe, foarte de-

parte de soarta următoare, soarta cu dinţii ei tăioşi şineiertători şi de toate pleiadele de obscurantisme şi deincomunicările cu totul înspăimântătoare. Această reîn-toarcere la un memento anteconştient este saga pe caream urmărit-o şi este descifrarea codului din titlu, por-tretul pierdut din anii copilăriei fiind irecuperabil, căcinimeni nu ţi-ar fi putut fotografia sufletul şi lumea ta,care nu mai este de întâlnit, nici în zilele care îţi maisunt, şi nici altcumva.

Dan Dediu, Sphere, Cvartet de coarde nr. 5, op. 140este o expunere a ceea ce este esenţial şi anume vigoa-rea creaţiei, ca flexibilitate, abilitate, eficienţă. DanDediu are un talent aparte de a reuşi tot ce îşi propune.Dan Dediu îşi scrie muzica cu o degajare fără limitele deîntrevăzut, degajare dictată de geniul său lăuntric carese dovedeşte a-i fi fidel şi emblematic atât ca tempera-ment cât şi ca aspiraţie artistică.



Roman Vlad

Veronica Anghelescu

Un recital excepţional

Vineri 18 septembrie 2015, la Aula Palatului Can-tacuzino, Muzeul Naţional George Enescu, în seria derecitaluri cu titluri de muzică românească, a organizatun recital, pentru care s-a asigurat importanta prezenţăinterpretativă a pianistei Mădălina Claudia Dănilă şi aoboistei Felicia Greciuc.

Am ascultat la început Trei schiţe pentru pian solode Marţian Negrea, o muzică senină, cu sonorităţi pas-telate şi de lumină peste şi din glie, o muzică plină de ocoloraţie timbrală făurită din aceeaşi fibră şi cu acelaşifreamăt cu celebra suită pentru orchestră Din munţiiapuseni, scrisă de acest notabil compozitor în 1952.

Claudia Mădălina Dănilă are capacitatea de cântaarmonic pe claviatură, şi asta este calea pe care o arepentru a împlini interpretări de clasă înaltă şi de o ad-mirabilă fidelitate faţă de partitura componistică pecare o transpune în audibil.

În aceeaşi interpretare am ascultat apoi piesa pen-tru pian solo Melisme de Irina Hasnaş, o creaţie careaminteşte, dar nu prin copiere, de capodopera enscianăCarillons nocturns. Faptul în sine este de natură transce-dentală şi trebuie semnalat ca atare. Şi mai este ceva. Euam auzit aceste Melisme transbordate sau transportatepentru orgă, unde ar căpăta expresii sentenţiale.

Sonorităţi şi flori de nu-mă-uita de Ulpiu Vlad pen-tru oboi şi pian este o suită cu o întremare şi o ţinută desuflu înalt, şi în sensul cel mai distinct, o muzică inspi-rată şi năvalnică prin afluenţele melodice şi ritmice decertă modernitate cât şi prin tratarea evident concertis-tică a ştimei pentru oboi. Trebuie arătat că Ulpiu Vladeste unul dintre acei rarisimi compozitori care gândescşi creează direct în imagini muzicale, şi aici avem unadintre explicaţiile comportamentului temperamentalclasic pe care o regăsim şi în această suită învăluită deun nobil sentiment.

Oboista Felicia Greciuc este o excepţie de marevaloare la acest instrument. Felicia Greciuc face partedin partida de oboi din orchestra Filarmonicii GeorgeEnescu. Talentul ei matur, sigur şi interpretativ se ca-racterizează prin eficienţă sonoră şi prin reuşita de anara muzica pe care o expune.

În încheiere, Mădălina Claudia Dănilă a conferitaudienţei o interpretare realmente memorabilă a crea-ţiei enesciene Sonata pentru pian op. 24, nr. 1, în fa diezminor.

Cvartetul de coarde Gaudeamus într-oapariţie de puternică expresie

Vineri 18 septembrie 2015 la Sala mică a Palatu-lui, Cvartetul Gaudeamus din Braşov s-a impus prin ex-celenta lor dispoziţie de a cânta, prin valoarea reală aversiunilor interpretative pe care le-au realizat, prin se-riozitate şi nu în ultimul rând prin performanţa fiecă-ruia la instrumentul său. Ei sunt Lucia Neagoe la vioaraI, Raluca Irimia la vioara II, Leona Varvarache la violăşi Sebastian Vârtosu la violoncel.

Cvartetul de coarde nr. 6 de Wilhelm Berger a apă-rut acum în perspectiva istorică. Această partitură a fostscrisă în 1965, ca o lume fără întunecări, cu expresii con-fesive şi cu arhitecturi în penumbrele îndatoritoare alespaţiilor familiare, dar nu lipsite de pulsaţie, de jocuride lumini, într-o naraţiune cu accente personalizate şiprin urmare autentice ale spiritualităţii acestei perso-nalităţi care s-a impus puternic timp de decenii în mu-zica românească.

Sonorităţi şi anemone I de Ulpiu Vlad transpune in-stantaneu înţelegerii ascultătorului, proba perenă aunui univers creator de o bogăţie impresionantă de mo-tive sonore şi ideatice, cu strălucirile în mişcare ale me-losului românesc, totul profilându-se ca un fluxspontan, natural, organic. Ulpiu Vlad creează stări emo-ţionale fremătătoare. Există la Ulpiu Vlad o intensitatea spuselor uneori şi peste noţionalul efectiv muzical. Elirumpe de la profunzimea celor mai admirabile evolu-ţii şi libertăţi de creaţie complexe, vaste, şi de dreaptăestimare. Lucrarea acesta scrisă de Ulpiu Vlad este oofrandă de bine şi de frumos muzical inteligent .

Cvartetul de coarde nr.2, Refrene, de Vasile Hermanscris în 1970 este o lucrare care răspunde consubstan-ţial spiritului muzicii de cameră. Această compoziţies-a înscris calitativ în atmosfera întregului program.Am sesizat astfel sonoritatea de ansamblu cameral şi untip de elocvenţă în scrierea componistică.

Pagini de Mircea ŞTEFĂNESCU



Am

Felicia Greciuc

Mădălina Claudia Dănilă

Muzica lui Enescu în marele Festival

Cum era firesc, creaţia enesciană şi-a găsit loculpotrivit în marele Festival ce poartă numele compozi-torului. Nu a fost o prezenţă foarte consistentă ci unasemnificativă; …datorată în primul rând muzicienilor,formaţiilor invitate cu prilejul recentei ediţii. Se poatevorbi de veritabile evenimente.

Mă voi referi în primul rând la Simfonia a 3-a, unopus complex, magistral prezentat de Vasily Petrenkola pupitrul Orchestrei Filarmonice Regale din Liver-pool; este şeful de orchestră titular al formaţiei, una din-

tre cele mai vechi orchestre ale Regatului Unit. A ridicatnivelul acesteia la cote nesperate. Aspect dovedit in-clusiv de această importantă realizare. In mod cu totulspecial, Simfonia a 3-a se dovedeşte a fi unul dintre celemai importante opus-uri simfonice ale primelor dece-nii ale secolului trecut; …dată fiind consistenţa spiri-tuală a muzicii, vocaţia umanistă a creatorului,problematica propusă. Petrenko a înţeles, şi-a apropiatîntreaga mişcare a ideilor acestei creaţii, motivaţiile con-strucţiei atât de speciale ale lucrării; partea centrală, cul-minaţia dinamică, atinge limitele paroxismuluifrământărilor lăuntrice; …dar nu pe cele ale disoluţiei.Finalul lent, etapele introspecţiei meditative, lasă a sededuce sensul existenţei; sonoritatea moare într-o in-decizie ce nu anulează vibraţia atât de omenească a spe-ranţei. Este meritul special al tânărului maestru VasilyPetrenko, al muzicienilor ansamblului, de a fi pătruns

sensurile afunde ale acestei creaţii. Perfecţiunea tehnicănu este, în acest caz, suficientă; şi nici impactul emoţio-nal! A fost atinsă zona unei spiritualităţi ce-l reprezintăpe Enescu însuşi.

Ion Marin la pupitrul L.S.O., a Orchestrei Simfo-nice Londoneze…; formează cuplul ideal al şefului deorchestră ataşat colectivului cu care cooperează într-oimplicare totală; de mai multe decenii. Este o comuni-care ce funcţionează în ambele sensuri.

Referindu-mă la Suita a 2-a pentru orchestră, în-drăznesc să afirm că ne-am aflat în faţa celei mai im-portante realizări enesciene datorate dirijorului.Maximum de economie a gestului şi maximum deefect… ; aceasta pare a fi fost deviza artistului. Am în

vedere, aici, înţelegerea acestuispecial neoclasicism enescian; …înparte expresiv, în parte construc-tiv; …înţelegerea subtilităţilor tim-brale ale coloritului orchestral cedau întrupare vibraţiei emoţio-nale; …aceasta din urmă stăpânităde o manieră firească, cursivă, ceconferă o atmosferă solară evolu-ţiei muzicale.

Suita a 3-a, Săteasca, pentruorchestră, realizarea acesteia estedupă părerea mea o lucrare em-blematică pentru personalitateadirijorului Cristian Mandeal. Aprezentat-o nu o dată; recent, încompania colectivului orchestralal Filarmonicii din Monte Carlo.Am primit cu special interes ideeadirijorului privind constituireaprogramului concertului; anumealăturarea lucrărilor de inspiraţiefolclorică, lucrări datorate lui Ge-orge Enescu – marea suită orches-trală Săteasca, şi lui Bela Bartók –

Episoade ungureşti. O ştim cu toţii, şi Enescu şi Bartóks-au născut în acelaşi an, în 1881, pe teritoriul actual alRomâniei. Au avut unul faţă de celălalt o preţuire ma-nifestă. Inspiraţia folclorică, la Bartók, porneşte dinzona Transilvaniei, a Banatului; în cazul compozitoru-lui român este valorificat melosul în parte lăutăresc deinspiraţie balcanică, de inspiraţie moldavă. Relaţia luiMandeal cu orchestra monegască s-a dovedit a fi exce-lentă! Coloritul timbral, pregnanţa imaginilor este co-erentă; o veritabilă salbă de sugestive imagini sonore! Afost definit aspectul pitoresc al tablourilor ce dobândescîn această interpretare un substrat quasi programatic deautentică inspiraţie poetică.

Voix de la nature este un opus în care se întrevădecourile impresioniste ale muzicii franceze din perioadaprimelor decenii ale secolului trecut. Ar fi făcut partedintr-un amplu ciclu de tablouri simfonice; un gând ne-



Opera enesciană înFes�valul Internaţional “George Enescu”

George Enescu

împlinit al compozitorului. Cu ani în urmă a fost des-coperit printre manuscrise; …şi adus în viaţa de concertde maestrul Remus Georgescu. De această dată, Mi-chael Tilson Thomas la pupitrul dirijoral al OrchestreiSimfonice din San Francisco s-a dovedit a fi maestrulcare cizelează sonorităţile la nivelul detaliului de sem-nificaţie. S-a acreditat şi în acest fel statutul profesionalînalt al ansamblului în peisajul marilor orchestre ame-ricane; sonorităţi clare, strălucitoare, omogenitate per-fectă. Implicare profesională remarcabilă. E suficient?

Uvertura de concert op.32, în la major, pe teme încaracter popular românesc, a fost – în schimb - prezen-tată de o manieră cu totul pertinentă de dirijorul YuriTemirkanov în compania Orchestrei Filarmonicii din

Sankt Petersburg. S-a cântat cu atenţia cuvenită unuiopus inedit în zona de atenţie curentă a muzicieniloransamblului, iar aceasta atât în ce priveşte structura câtşi caracterul acestui opus de maturitate a autorului. Cla-ritate şi cursivitate sunt atributele acestei realizări.

Dintre lucrările enesciene orchestrate sau defini-tivate de maestrul Pascal Bentoiu…

Simfonia a 4-a face parte dintre opus-urile intraterelativ recent în conştiinţa publică şi profesională. Esteun opus în care ecourile Oedipe-ului enescian sunt con-siderabile; căci perioada conceperii simfoniei era con-temporană cu realizarea acestei capodopere lirice aprimei jumătăţi a secolului XX. Recunoşti idiom-uri oe-dipiene, tipologii ale evoluţiei simfonice şi, mai presusde toate, aceeaşi preocupare angajată privind soartaumanităţii. Enescu reia aici modelul simfonic franckianîn trei părţi, cu partea lentă la mijlocul ciclului simfo-nic. Cunoscut publicului nostru, muzicienilor ansam-blului, la pupitrul orchestrei Filarmonicii bucureştene,dirijorul Peter Ruzicka se dovedeşte a fi un atent cerce-tător al resorturilor partiturii, un gânditor realmenteimplicat în relevarea aspectelor proprii spiritualităţiienesciene. Important de observat, muzicienii ansam-blului, concert-maestrul invitat, violonistul CătălinDesagă, s-au dovedit a fi pe deplin angajaţi demersului

dirijorului. S-a cântat în sensul unui real simţ al res-ponsabilităţii; …vis-a-vis de opera maestrului, de na-tura specială a evenimentului festivalier.

Isis este lucrarea portret simfonic pe care Enescuo dedică fiinţei iubite; identificând aici toate calităţileimaginate ale acesteia. Spiritul francez al muzicii esteindubitabil; distingi în plus datele unei gândiri simfo-nice tipic enesciene ce marchează rafinamentul timbralal planurilor sonore purtătoare de idei. Este meritul di-rijorului Constantinos Carydis de a fi identificat naturaspecială, intimă, a acestui consistent opus. Dispune devigoare în construcţie, de consistenţă expresivă, de unrafinat simţ al culorilor timbrale; sunt aspecte pe carecolectivul simfonic al Operei de Stat bavareze le-a evi-denţiat cu o aplicaţie demnă de cauze dintre cele mainobile, cu un profesionalism imbatabil.

Dintre celelalte lucrări enesciene definitivate demuzicienii noştri… ; unii dintre domniile lor pot fi con-sideraţi descendenţi spirituali ai maestrului. Lui CornelŢăranu îi datorăm intrarea în viaţa de concert a unei im-portante lucrări concertante enesciene, Caprice Roumainpentru vioară şi orchestră, un veritabil capriciu instru-mental ce exhibă o virtuozitate solistică de uimitoarestrălucire. Lucrarea a intrat deja în repertoriul curent alcâtorva solişti de mare circulaţie internaţională. DavidGrimal se numără printre aceştia; a reluat lucrarea încompania orchestrei Les Dissonances, ansamblu pe careil conduce cu remarcabilă fermitate, cu un talent auten-tic de bun animator care insuflă cursul evoluţiei muzi-cale; o face cu reală pertinenţă atunci când nu se erijeazăîn calitatea de dirijor. Grimal dezvoltă o virtuozitate in-strumentală de înaltă clasă ce înglobează viziunea pi-

toresc folclorică enesciană, coloritul timbral uimitor cedecurge din tradiţia violonistică lăutărească. Reîntâl-neşti la Grimal eleganţa şcolii franceze a viorii, purita-tea sonoră, bogăţia timbrelor, cea care – pe ansamblu -a stat la bazele înseşi ale violonisticii enesciene. Perso-nal îmi păstrez rezerva asupra perpetuării structurii înpatru părţi a lucrării; partea secundă poate fi lăsată deo parte devenind, eventual, o lucrare concertantă desine stătătoare. Ansamblul celorlaltor trei părţi ar câş-tiga în coeziune. Este posibil ca Enescu să se fi lăsatsedus de farmecul indicibil al tradiţiei lăutăreşti; …pen-

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2015Am


Yuri Temirkanov

David Grimal

tru a mai dispune de viziunea asupra întregului acesteiseducătoare lucrări concertante pe care nu a mai ajunsa o orchestra.

Tot în compania orchestrei Les Dissonances aputut fi audiată cunoscuta Simfonie concertantă pentruvioloncel şi orchestră, lucrare realizată cu participarea so-listică a violoncelistului Xavier Phillips. Este un muzi-cian temeinic ancorat în elucidarea datelor partiturii.Dispune de o sonoritate consistentă şi totodată malea-bilă. Implicarea sa a dat relief acestei partituri de tine-reţe a compozitorului, o lucrare ce este tratată de obiceide o manieră expozitivă. Aidoma unei simfonii cu vio-loncel obligat. De această dată Phillips ne-a determinatpe noi să acceptăm condiţiile unei implicări quasi obli-gate.

Sunt de amintit celelalte lucrări solistice enes-ciene prezentate în compania orchestrei. Au fost pre-zenţe de convenienţă care „dădeau bine” pentruimaginea programului. O lucrare de adolescenţă a com-

pozitorului, Balada pentru vioară şi orchestră a fost com-pusă la vârsta de 14 ani. In compania orchestreiFilarmonicii din Monte Carlo, a dirijorului GianluigiGelmetti, David Gerrett împrumută lucrării un suflu ro-mantic de un seducător antren. Am venit cu special in-teres la concertul Filarmonicii vieneze conduse dedirijorul Semyon Bychkov, inclusiv pentru a o reaudiape soprana Valentina Naforniţa în cele Şapte cântece peversuri de Clement Marot. Nu dispune încă de experienţacântului intim al genului. Nici conjunctura în care aapărut nu a fost una stimulatoare. Spaţiul mare al sce-nei, al sălii, amploarea orchestrei, orchestraţia relativamplă datorată compozitorului Theodor Grigoriu, auobligat-o să forţeze susţinerea vocală; nu au pus în va-loare calităţile acestei excepţionale voci sortite genuluide operă. In plus, se uită, întregul ciclu este destinat vo-cilor bărbăteşti; cu anume excepţii ce ţin de caracteruldeclamaţiei, al textului poetic, doar câteva dintre cân-tecele ciclului pot fi cântate şi de o voce feminină.

Un important şef de orchestră, o formaţie or-chestrală la fel de importantă şi un descumpănitor semnde întrebare…

Christian Thielemann şi celebrul colectiv orches-tral Capela de Stat din Dresda! Nu s-au întâlnit pentru

a prezenta - aşa cum au promis, aşa cum apare în pro-gramul de concert – Simfonia de cameră pentru 12 instru-mente soliste, op.33, o capodoperă a maturităţii creatoarea compozitorului român, una dintre marile creaţii ca-merale ale deceniilor de mijloc ale secolului trecut. Princontrast, nu poţi să nu observi faptul că lucrările apar-ţinând şcolii componistice germane şi austriece au be-neficiat în schimb de realizări interpretative absolutimpecabile. Nu ştiu dacă oficialii celebrului ansambluau dat explicaţii.

Dirijorul cu siguranţă n-a făcut-o. Public celpuţin nu!

La capitolul aşteptărilor împlinite în măsură mo-destă voi trece interpretarea poemului Vox Maris, opusrealizat cu participarea Filarmonicii israeliene condusede Zubin Mehta; este în adevăr cel mai vechi partici-pant în concertele ediţiilor succesive ale festivaluluienescian. Lucrarea a fost parcursă cu participarea coru-lui Academic al Filarmonicii bucureştene conduse demaestrul Iosif Ion Prunner, a tenorului Marius Vlad Bu-doiu. Un întreg aparat vocal simfonic a fost mobilizatpentru un rezultat de valoare medie! Se mai întâmplă.

La polul opus, voi menţiona prezentarea celordouă Intermezzi pentru ansamblu de corzi op.12, în re

major, lucrări pe care Scottish Ensemble le-a inclus înprogram, iar aceasta în afara oricărui sentiment al con-venienţei. Nu numai această lucrare de tinereţe a com-pozitorului dar şi cealaltă lucrare importantă aprogramului, cele Trei piese pentru orchestră de coardeop. 4 de Constantin Silvestri, au fost prezentate în sen-sul unei creativităţi autentice ce indică viziuni inediteasupra unor lucrări ce fac parte de multe decenii din pa-trimoniul de aur al muzicii româneşti; mă refer la preg-nanţa sporită a comunicării, la reevaluarea uneidinamici interiore ce rezidă în datele partiturii, la su-blinierea unor trasee lăuntrice care, de această dată, aufost scoase în evidenţă. Totul, fără a trăda gândul ini-ţial al compozitorului.


Gianluigi Gelme�

Valen�na Naforniţă

foto

: Chr

isto

pher

-Dun

lop


Este locul a menţiona în acest context lansareaunei integrale discografice enesciene, eveniment dato-rat dirijorului Horia Andreescu, integrală realizată prio-ritar în compania Orchestrei Naţionale Radio dar şi aformaţiei Virtuozii din Bucureşti; sunt imprimări reali-zate de Societatea Română de Radiodifuziune, impri-mări ce şi-au dobândit o firească notorietate; sunt aflateîn circuitul public al vieţii noastre muzicale de aproapedouă decenii. Este de observat, ciclul celor şapte cd-uriinclude lucrările definitivate de Enescu însuşi.

Din considerente obiective dar şi subiective, launele dintre concerte nu am putut sau nu am vrut aasista; am lăsat altora aceste oportunităţi. Asupra pro-ducţiei operei bucureştene cu Oedipe m-am pronunţatcu alte prilejuri.

Nu am putut audia concertul formaţiei parizieneMusica Nova cu celebrul Trio pentru vioară violoncel şipian, rescris şi acesta de maestrul Pascal Bentou; va-rianta mai veche, incomplet realizată, a fost transcrisăde compozitoarea şi pianista Hilda Jerea. Nu am pututfi de faţă la concertul Orchestrei Naţionale de Camerăde la Chişinău, concert pe parcursul căruia a fost pre-zentat acest inedit în felul său opus care este Octuor-ul

enescian. Cu părere de rău, nu am audiat nici concertulCvartetului parizian de coarde Aoede, formaţie care –cu concursul pianistului Alfredo Perl – a prezentatCvintetul cu pian în la minor, lucrare unică în felul ei înpeisajul componistic al primei jumătăţi a secolului tre-cut.

De o manieră emblematică, cele două rapsodiienesciene au fost plasate atât în deschiderea cât şi în în-chiderea festivalului; au fost prezentate de o manierăpitoresc expozitivă cu concursul Orchestrei Române deTineret, ansamblu condus de dinamicul dirijor ameri-can Kristjan Järvi, şi de către Orchestra Regală Concer-tgebouw din Amsterdam aflată sub conducereadirijorului Andris Nelsons.

O constatare se impune. Creaţia enesciană a fostrelativ puţin prezentă în programele susţinute de mu-zicieni români şi în mod semnificativ în cele ale muzi-cienilor invitaţi. In parte e bine. In parte nu. (DumitruAVAKIAN)

Oedipe 2015De puţine sau multe ori, oricând/oridecâteori

s-ar juca, Oedipe e un mare eveniment, o capodoperă!Excelentissim ori doar acceptabil ca interpretare, Oedipemerită expus, cu orice preţ!

Chiar şi acum, când am revăzut video-ul devenitdeja simplist (în ultimii 5 ani laserele şi proiecţia 3D audepăşit spectaculos de mult stadiul ilustrat aici), costu-mele de-acum 5 ani deja prăfuite rău (abandonul şi ra-ritatea aerisirii le deteriorează, subţiază şi lăbărţează,dând un aspect sărăcăcios tuturor straielor), totuşiOedipe a fost, pentru cunoscători, o bucurie, o sărbă-toare.

Iată de ce (repet acest lucru la fiecare 2 ani!) mămir de puţinătatea montărilor şi a reiterării acestei ca-podopere, dar mai ales de lipsa aglomerării, a solicită-rii sau impunerii (performării) sale de către auditori.Zicând asta, nu mă gândesc deloc la publicul comun, lamelomanii curenţi sau clienţii regulari ai Operei bucu-reştene, ci mai degrabă la muzicienii şi muzicologii pro-fesionişti, pentru care Oedipe nu pare a fi un mareeveniment, o prioritate. Pe de altă parte, nu publiculprezent – de data asta, uimitor de modest din punct devedere numeric – este de vină pentru prostul PR saupromotion. Căci, parcă absent cu desăvârşire, a picatstânjenitor să fim anunţaţi că orchestra e-n grevă japo-neză, iar asta pentru motivul că televiziunile nu le pre-iau/înregistrează şi difuzează truda (o atitudine dealtminteri istorică şi cu oarecare justificări „de casă”,dar din care nu s-ar fi obţinut şi contracte remunerate.E foarte posibil ca interpreţii, mulţii interpreţi, ai lucră-rii extrem de dificile, să merite bonusuri financiareaparte. Dar asta nu e treaba şi drama sau responsabili-tatea publicului spectator, iar artiştii ar trebui să-şi certeproducătorii, managementul propriu, responsabilii defund-rising, nu să se expună ostentativ inocenţilor plăti-tori de bilet). A fost evident, acum, că se aşteaptă ploi deoferte şi sprijin (cazul televiziunilor, eterna intervenţiea statului); ceea ce nu mai e deloc natural şi logic (ci des-tul de... pre-89). Trecând însă peste asemenea aspectesocio-profesionale, să revenim asupra lucrării şi eveni-mentului în sine.

Încă din 2011 („Actualitatea Muzicală” 11/2011,pag. 2) am apreciat mult concepţia regizorală semnatăde Anda Tăbăcaru Hogea, plus scenografia foarte ae-rată/aerisită a Vioricăi Petrovici. Exprimând şi speranţacă (măcar) această montare, după prea multe experi-mente abandonate, se va prelungi temporal, se va cla-siciza. Căci ea e una demi-austeră, iar lucrul acestafoloseşte mult capacităţii urechii de a asculta/percepe(şi) muzica. Enescu a scris Oedipe într-un baroc acusticextrem, aşadar pretinzând auditorului majoritar multmai mult decât „poate duce”. Chiar şi vocile indivi-duale au fost scrise aşa cum compozitorul le auzeamental, cam aşa cum le poate auzi un ascultător de CD,adică bine/ingineresc reliefat (faţă cu magma puternicăa orchestrei şi corului). Căci, în sau pentru sală, vocilesoliste pot să se piardă uşor, aşa că e bine că regia şi sce-nografia ultimelor trei stagiuni Oedipe îi cam reţine pesolişti în prim-planul scenei (adesea aproape de „arle-



Kristjan Järvi

foto

: Pet

er R

igau

d

chin”), îi mişcă foarte sumar, reduce jocul scenic lamaxim.

Apreciez faptul că, neilustrând textul libretului lamodul cel mai facil, direct, absolut(ist), şi astfel lăsândmuzica să „vorbească” mai mult, lăsând locul cuvenitconcentrării pe dramaturgia acustică, regia şi scenogra-fia au renunţat la mult element dispensabil, au rarefiatmulte tablouri altminteri, convenţional, prea aglome-rate gestic şi vizual.

Apreciez faptul că dansul fecioarelor, al păstori-lor şi războinicilor din Actul I este reliefat doar muzical,iar figuranţii respectivi sunt reprezentanţi doar de câteo persoană-două. Apreciez mult că uciderea lui Laiosşi a suitei sale este redusă gestico-vizual la maxim, lă-sând doar muzica să fie alertă şi expresionistă, iar eroiisă se mişte scenic în ralenti. Aici, carul regelui, elementcare constituia una din cele mai dificile realizări tehnice,a fost pur şi simplu abandonat. Renunţarea la repre-zentarea unora dintre morţii menţionaţi în tabloul ciu-mei corintice este binevenită şiea. Păstorul e suficient de chi-nuit în text şi muzică (cândvaera înlănţuit fedeleş şi biciuitfăţiş, o dată a fost inclusivatârnat şi pus să cânte cucapul în jos!), fiind foarte sufi-cient acum să fie doar simbolicatins de-o frânghie şi scuturattot în ralenti.

Genul acesta de austeri-tate ajută mult opera (adicăexperienţa muzicală), ba chiarar putea fi absolutizat. Căciregia-scenografia a reuşit să sedispenseze de multe denotaţiiale libretului, transformându-le (foarte corect şi eficient) în convenţii imaginare. Însăa şi reţinut câteva, cum este la fel de dispensabilulceaun al „izvorului” din Actul IV şi mai ales atârnareatotal inutilă a unor păpuşi simulând cadavrele (în scenaîn care textul şi veşmintele vorbesc destul de elocventdespre morţii şi descompunerea ciumei), detalii la carear putea renunţa altădată, desăvârşindu-şi astfel con-ceptul, viziunea.

Regia nu a marşat doar pe simplificare, ci a venit(alt lucru absolut meritoriu) şi cu câteva elemente ori-ginale. Odată, în paralel cu rarefierea coregrafică, aadus foarte interesantul cuplu de balet (un fel de an-drogin aurit), care reuşeşte să apară (şi ar fi putut re-veni şi-n Actul III şi IV) ca un fel de alter-egosuperior/pozitiv al lui Oedip. Şi a mai adus propriileleitmotive vizuale, precum lava şi tunelul subconştien-ţelor de orice natură, spirala care-l identifică pe Oedip(adesea, în momente de mare efect, scriindu-se lent, sin-gură, pe „zidul” sau nisipul paravanelor/ecranărilorvideo), şi foarte inteligenta apariţie, neimpusă de li-bret/partitură, dar de maxim efect acum/aici, a bătrâ-nului Tiresias, cel însoţit de şi mai frecventele,originalele, leitmotivicele patru bizare erinii. (Cred căacestea sunt făpturile pe care programul le numeşte curomânismul Ursitoare, originalitate care e un pic sub

statutul polisemantic/ polisimbolic pe care mersul lorprocesional-dansant, în compania lui Tiresias ori chiarfără acesta, îl împlinesc admirabil.)

Oedipe trebuie exersată în repetiţii mult mai mult,şi negreşit trebuie căutat/aflat şi adus public mult maimult, pentru mai mult de doar două reprezentaţii bie-nale.

Este bine că se află mereu noi solişti şi dirijori,măcar astfel obligându-se mai multă lume să lupte cudificila partitură enesciană, măcar aşa promovându-seOedipe. Însă trebuie să fim conştienţi şi că acest câştig(menţionat), rămâne şi singurul. În cazul operei enes-ciene, rutina contează! Exemplaritatea lui DavidOhanesian încă domină memoriile tuturor seniorilor;iar Ştefan Ignat – după, parcă, şase montări şi aproapeun deceniu de experienţă foarte bună pe rol –, risca sădevină un fel de Ohanesian 2. Recuperarea baritonuluiIgnat ar fi mai mult decât advizabilă. Căci protagoniştiide o ediţie, poate primă şi ultimă, n-au cum excela. Mo-

mentanul Davide Damianieste foarte bun (luat în sine,ca voce, forţă şi rezistenţă),dar aici doar „şi-a scos” rolul,rămânând inflexibil, con-stant/monoton. Noul dirijor(interesantul britanic LeoHussein) a făcut probabil totce-a putut, fiind – cred – celmai fix privit dirijor de cătretoţi vocaliştii din istoria ope-rei Oedipe. Oricum, din fosaorchestrei nu se poate faceceea ce riscă să reuşească(doar) dirijorii care au frecatlucrarea enesciană de maimulte ori.

La Bucureşti, tocmai fiindcă e deja bine consolidatpe partitură, corul a fost şi rămâne cel mai bun erou. Ti-resias (Horia Sandu), Păstorul (Liviu Indricău) şi Străje-rul (Mihnea Lamatic) continuă să confirme excelent pepost. Noul Creon (Dan Indricău) e foarte bun, noua Io-casta (Sidonia Nica) e onorabilă (în vreme ce noul Laiose un pic şters şi cu dicţie deficitară). Din păcate, înscurta, dar crucial de importanta sa prestaţie, Sfinxacontinuă aceeaşi performare vocală modestă (a anilortrecuţi). Şi taman peste cruciala sa scenă se suprapunparcă cele mai evidente desincronizări orchestră–voci.

Majoritatea evaluărilor de mai sus vor fi putut ră-mâne (relativ) valabile doar pentru spectacolul de vi-neri, 18 septembrie. Precis acela de duminică, 20/09, vafi adus, inevitabil sau obiectiv vorbind, oarecari dife-renţe. Cum spuneam, când e vorba de Enescu orice re-petiţie contează, orice reiterare e o variantă sesizabilă.

În plus, superba „ameninţare” a Operei, promi-ţând – deja chiar pentru noiembrie a.c. – surpriza unuiOedipe cu regie, scenografie (etc.)… toate noi, va repre-zenta un mare cadou. Şi mai ales unul care, sper imens,va ieşi de sub oportunismul limitant şi din nefericireimpopular al bienalului „Festival Enescu”, rămânândîn programul constant al Operei bucureştene. (MarinMARIAN)


Davide Damiani

foto

: Jan

o Ho

rak


Simfonia a 3-aOaspeţii englezi au rivalizat între ei, reprezen-

tând Londra şi Liverpool. Orchestrele s-au întrecut prinperformanţă, iar dirijorii care s-au aflat la pupitru s-audiferenţiat prin calitate, ceea ce, desigur, a decis şi pu-blicul. Din spirit de echitate faţă de gazde, Royal Liver-pool Philharmonic Orchestra a selectat pentruprogramul său o capodoperă orchestrală enesciană,Simfonia a 3-a. Conducătorul orchestrei dirijorul VasilyPetrenko şi muzicienii săi au împărtăşit cu ascultătoriiaceste minunate clipe de pace , din ce în ce mai rare întimpul nostru, invocate de muzica lui Enescu. VasilyPetrenko, revenit cu ocazia acestei ediţii în Bucureşti, a

uimit audienţa! Aveam să-l revedem, a doua seară, înconcertul de vineri, cu o grea încercare pentru un in-terpret la vârsta maturităţii: abordarea interpretativă aSimfoniei nr. 3 de Enescu, aplaudată entuziast la înce-putul lui 2015, la Londra. Evoluţia sa, ca şef de orches-tră la ansamblul din Liverpool, i-a evidenţiat resurselevalorice, personalizarea mijloacelor dirijorale, de undramatism incendiar în primele două mişcări ale lucră-rii. În sfârşit, aşteptările trăite de-a lungul concertelordin această ediţie a Festivalului ne-au fost împlinite.Pentru prima dată, ne-am întâlnit cu o victorie enes-ciană, obţinută de Petrenko la pupitrul Royal LiverpoolPhilharmonic Orchestra. În faţa unei formaţii impună-toare numeric, implicit sonor, gesturile sale au fost de oeficienţă incomparabilă cu ale altor dirijori urmăriţi denoi la Sala mare a Palatului, mai ales cu referinţă la ceimai tineri. Dramaturgia concepţiei componistice, epo-sul evocator al timpurilor ce s-au lăsat dominate deideea conflictuală a conflagraţiilor, au părăsit în viziu-nea lui Petrenko orice aluzie programatică. Construcţiaarhitectonică este alcătuită, aşa cum a redat-o discursulorchestral, cu privirea aţintită către dorinţa eliberăriidin suferinţă. Iată ce a exprimat dirijorul pătruns înmiezul ciocnirilor de forţă muzicală ale epocii în care a

fost creată Simfonia, lăsând dreptul luminii şi liniştiisă cuprindă finalul, expresiv şi emoţional realizat prinadăugarea minunatelor glasuri ale corului Filarmoniciibucureştene, pregătite de I.I. Prunner. Viitorul lui Vas-sily Petrenco este, încă de pe acum, o certitudine a ce-lebrităţii, confirmată în aceste momente de versiuneaexcepţională a Simfoniei enesciene, situată într-un con-vingător proces de promovare internaţională a acesteicapodopere. (Grigore CONSTANTINESCU)

Filarmonica GeorgeEnescu şi Simfonia a 4-a

Joi, 3 septembrie: Sub tensiunea unei asumatecompetiţii cu concertul de seară de la Sala Mare a Pala-tului, unde urmau să evolueze îndelung-aşteptaţii fi-larmonişti berlinezi, s-a desfăşurat la Ateneul Român,în prezenţa unui public numeros, primul concert dinfestival al Filarmonicii bucureştene: un concert simfo-nic de după-amiază, care – prin alcătuirea programu-lui, dar şi prin notorietatea la care a ajuns în urmaparticipărilor din ultimii ani dirijorul-invitat – puteaoricând fi încadrat şi în seria celor ‘de seară’.

Peter Ruzicka se prezintă cu o biografie artisticăde invidiat: studii complexe si experienţă profesionalăamplă, legată de instituţii de prim rang în viaţa muzi-cală a Germaniei şi Austriei - Orchestra SimfonicăRadio din Berlin, Orchestra Filarmonică şi Opera deStat din Hamburg, Festivalul din Salzburg, Bienala dinMünchen – dublată de o activitate profesorală la Ho-chschule für Musik und Theater din Hamburg, precumşi de cea de Preşedinte (din 1999) al Academiei Bava-reze de Teatru.

Având convingerea că “muzica lui Enescu revineîn actualitate”, Peter Ruzicka manifestă în ultimii aniun interes în creştere (manifestat şi prin proiecte de vii-

tor în această direcţie…) asupra opusurilor postume alelui Enescu, atenţionat fiind - după cum declara în in-terviul realizat de Cristina Sârbu şi apărut în cotidianulFestivalului - de Ioan Holender în special asupra celororchestrale complete şi finalizate de Pascal Bentoiu:Simfoniile IV şi V, de asemeni poemul simfonic Isis.



Vasily Petrenko

Peter Ruzicka

Cu deosebire despre ultimele simfonii, maestrulPascal Bentoiu a declarat că „au şansa de a fi cele maioriginale din cele cinci simfonii concepute de Enescu încreaţia sa de maturitate”- aserţiune ce dă în continuarenaştere la dispute în jurul oportunităţii şi relevanţeipentru creaţia enesciană a muncii (altfel sisifice, susţi-nute de demersuri substanţiale în zona cercetării muzi-cologice) de continuare-finalizare-orchestrare aschiţelor rămase fără o dorinţă clar exprimată în acestsens a autorului.

Simfonia a IV-a, conturată între repere postro-mantice şi moderne, este o lucrare impresionantă: liniiletematice şi dezvoltătoare recognoscibile ale melosuluienescian; suprapunerile vocilor orchestrale duse uneoripână la supra-saţietate polifonică; interpunerile solis-

tice, dese, care marchează un tip aparte de simfonism,pulsatoriu şi de lungă respiraţie – toate aceste atitudinicomponistice sună adesea contemporan sau ating zonatimbralităţii emancipate aduse de deceniile postbeliceale secolului XX. – greu de decelat dacă sunt însemneale unui adaos post-enescian venind dinspre experienţaproprie de simfonist a lui Pascal Bentoiu, sau poate şidinspre interpretarea dirijorului-compozitor Ruzicka?

Orchestra Filarmonicii George Enescu a răspunscerinţelor partiturii şi viziunii dirijorale cu proprietateastilului enescian, prin sunet consistent, puternic (ade-sea convulsiv) în zonele de amploare simfonică şi do-vedind mare supleţe în retragerile subite către registrelesolo-urilor interpretate cu dedicaţie.

În lucrarea sa “Clouds” (Nori) - concepută pen-tru cvartet de coarde, solist şi orchestră mare (şi pre-zentată în primă audiţie absolută la Linz, în luna iuniea acestui an, în cadrul Festivalului de Muzică Nouă, decătre cvartetul “Minguet” şi Bruckner-Orchester) –Peter Ruzicka îşi propune conturarea unei anume so-norităţi difuze, îndepărtate, ce se revelează din spateleunor nori configuraţi sonor cu densităţi diferite, ase-meni norilor atmosferici. Compozitorului îi reuşeşte -

în propriile linii stilistice - proiectarea uneori a unui ori-zont larg, alteori descrierea sonoră a unui peisaj de pro-funzime (şi) prin apelul la zonele solistice, repartizatecvartetului de coarde, ce iradiază înspre corpul orches-trei unde sonore cu traiectorie de reverberaţie.

Orchestra filarmonicii bucureştene a realizat îm-preună cu cvartetul SOLARTIS (Sabin Penea, AnaMaria Marian, Laura Zecheru, Andrei Niţescu) o pu-nere în sunet remarcabil diferenţiată, acaparantă prinspaţialitatea creată. Compozitorul-dirijor al proprieimuzici a construit cu o calmă determinare, implicaremai degrabă sobră, atentă, supraveghind desfăşurareaacestei ample panoramări sonore, realizate prin tehnicicomponistice ale ultimelor decenii, cu reverberaţii - cre-dem - şi în memoria ascultătorilor.

Deşi nu a fost gândit ca un manifest al deşteptă-rii naţionale a maghiarilor, poemul simfonic “Kossuth”i-a adus notorietate tânărului Bartok (avea pe atunci 22de ani) din motive mai curând extramuzicale, persona-jul portretizat după modelul întemeietorului de genFranz Liszt şi al promotorului Richard Strauss - LajosKossuth - fiind un erou al luptei pentru independenţăfaţă de Viena Imperială, dar nu al tuturor popoarelorcuprinse în graniţele puse sub semnul ruperii la mo-mentul 1848.

Totuşi ne-am întrebat de ce prezintă Filarmonicanoastră, la Bucureşti, într-un expus cadru internaţional- Festivalul George Enescu - un opus despre un perso-naj anti-erou din perspectiva istoriei românilor dinTransilvania? O bizară opţiune de program, care tre-buie să presupunem că a lăsat cu totul în afara motiva-ţiilor argumentul istoric, tocmai cel care i-a furnizat luiBartok nu doar subiectul, ci şi celebritatea? Desigur,nota de iritare faţă de „piesa de greutate” din partea adoua a primului concert din Festival susţinut de Filar-monica George Enescu a fost prezentă doar din motiveextra-muzicale, pentru că acest timpuriu opus barto-kian rămâne o lucrare convingătoare, deşi nespecifică,iar realizarea interpretativă a fost indiscutabil „impar-ţială”: ni s-a oferit o muzică expresivă în tonuri târziu-romantice, cu articulaţii dramaturgice bine expuse înparcursul scenariului romantic despre un erou cunos-cut pe plan internaţional - dar cum apare: ne-mai-cunoscut prezentului românesc - care a cunoscutînfrângerea şi sfârşitul tragic.

(Carmen CÂRNECI-CAVASSI)

Trio în la minor pentruvioară, violoncel şi pian

Într-o luminoasă dimineaţă de duminică, 6 sep-tembrie, în ambianţa deosebită a Sălii Auditorium (nuîndeajuns de integrată în circuitul artistic bucureştean,dar inspirat inclusă de organizatori între spaţiile Festi-valului Enescu), a avut loc concertul formaţiei MusicaNova. Programul, cuprinzând Trio în la minor pentruvioară, violoncel şi pian de George Enescu (descifrat şieditat de Pascal Bentoiu), Contraste pentru vioară, clari-net şi pian de Béla Bartók şi Quatuor pour la fin du temps


Pascal Bentoiu


pentru vioară, clarinet, violoncel şi pian de Olivier Mes-siaen, se anunţa a fi foarte atractiv.

Mărturisesc că, în ce mă priveşte, principalul polde interes îl constituia Trio-ul enescian, pe care nu îl maiascultasem până atunci. Lucrarea, fără număr de opus,are o poveste mai aparte. După cum aflasem din Bre-viarul enescian – mezinul complementar al magistraluluivolum Capodopere enesciene (ambele datorate lui PascalBentoiu) –, Enescu a aşternut acest Trio pe hârtie înfoarte scurtul răstimp, de o săptămână, în care a fost in-ternat la sanatoriul bucureştean Elisabetha, în anul 1916.Aşternerea pe hârtie e însă departe de a fi sinonimă cu

compunerea lucrării. Potrivit aceluiaşi redutabil exeget,este foarte probabil ca acest opus să aparţină unei pe-rioade mai timpurii de creaţie, părând mai degrabă în-rudit cu Quartetul cu pian op.16 nr. 1, scris în 1909, decâtcu alte lucrări concepute în preajma anului 1916. PascalBentoiu merge chiar mai departe, avansând presupu-nerea că adevăratul motiv al internării lui Enescu arputea să fi fost tocmai găsirea unei oaze de linişte caresă-i permită strămutarea lucrării din fabuloasa sa me-morie (unde va fi fost păstrată poate ani de-a rândul)pe hârtia cu portative.

Ne putem întreba atunci de ce lucrarea a rămasnedefinitivată; căci, deşi toate înălţimile şi duratele eraunotate (chiar dacă nu întotdeauna uşor lizibil), celelalteindicaţii lipseau (dinamice, de frazare, expresie etc.).Posibilul motiv ne este decriptat tot de către prestigio-sul şi devotatul său exeget: în 1916, după intrarea Ro-mâniei în război, Enescu s-a retras în Moldova,alăturându-se familiei regale şi punându-şi toate forţeleîn slujba cauzei naţionale, printr-o ferventă activitate dedirijor şi violonist, desfăşurată inclusiv în spitalele mi-litare.

Nu se ştie exact cine a descoperit manuscrisul şil-a depus la Academia Română. Fapt este că în 1967,după un prim efort de descifrare datorat compozitoareiHilda Jerea, are loc întâia audiţie a Trio-ului, realizată deaceeaşi formaţie Musica Nova pe care urma să o ascult

acum, dar într-o altă componenţă. O renaştere scurtăînsă, căci lucrarea nu reuşeşte să intre în circuitul vieţiide concert.

Peste încă aproximativ patru decenii, Pascal Ben-toiu şi-a asumat sarcina definitivării manuscrisului. Peparcursul a nu mai puţin de şapte luni, a depus o mi-găloasă muncă de descifrare şi editare (prin completa-rea indicaţiilor lipsă din partitură), încheiată cutipărirea lucrării, în 2005, de către Editura Muzicală. Dedata aceasta, în calitatea sa de subtil cunoscător al scrii-turii enesciene, deja demonstrată prin multiple realizări(precum orchestrarea Simfoniilor 4 şi 5 sau a Poemului

Isis), Bentoiu a făcut ca noua ver-siune să se dovedească de maresucces, fiind apreciată entuziast decritici şi preluată de mai multe for-maţii camerale: Mioara Moroianu,Laura Buruiană, Viniciu Moroianu(2007), Trio „Dinu Lipatti” (Friede-mann Amadeus Treiber, HelmutMenzler, Cristian Niculescu –2011), Trio „Brâncuşi”, căruia i sedatorează şi prima înregistrare a lu-crării (Saténik Khourdoian, LauraBuruiană, Mara Dobrescu – 2012),„Schubert Ensemble” (Simon Blen-dis, Jane Salmon, William Howard– 2013), Trio „Enescu” (Alina Ar-monas Ţâmbrea, Edvardas Armo-nas, Gabriele Gylyte – 2014).

Emoţionată, aşteptam cu ne-răbdare concretizarea sonoră aacestei poveşti ce amintea de le-genda păsării Phoenix. Audiţia a

confirmat şi chiar a depăşit toate aşteptările: Trio-ul înla minor este o lucrare ce merită să renască! Arcuit întrei mişcări, Trio-ul convinge şi cucereşte deopotrivă.

Partea întâi (Allegro moderato), în formă de sonată,având o destul de pronunţată amprentă romantică desorginte mai degrabă franceză, se remarcă prin suflulmelodic amplu, la un moment dat apărând un momentvalsant desprins parcă din finalul Octuorului.

Partea secundă (Allegretto con variazioni), mai pro-nunţat enesciană prin cromatismele diatonice sau prinprezenţa melogramei, este în formă de temă cu varia-ţiuni. Deşi în creaţia enesciană forma propriu-zisă atemei cu variaţiuni este o raritate, travaliul variaţionaleste omniprezent, putând fi considerat o trăsătură dis-tinctivă. În cazul Trio-ului este vorba despre doar treivariaţiuni, toate însă propunând viziuni pregnant dife-rite asupra temei: variaţiunea I (Presto) are un caracterscherzando, cea de a doua (Allegro piacevole) aduce înprim-plan elementul cantabil, iar cea de a treia propuneun dans elegant, sobru şi reţinut (Tempo di Sicilianolento). Această temă cu variaţiuni poate fi privită întru-câtva ca o anticipare a procedeului folosit de Enescu înDansurile ţărăneşti din Suita a III-a pentru orchestră Să-teasca, în care Brâul românesc devine, pe rând, Siciliană,Ländler sau Bourrée.

Finalul debutează, surprinzător, cu o secţiunelentă (Andante) cu caracter funebru, în care vioara şi vio-



Am

Muzica Nova

loncelul intonează la unison o melodie copleşitoare printensiune şi dramatism, acompaniaţi de acordurile graveale pianului. Este momentul de introvertire maximă allucrării, contrabalansat printr-o infuzie de energie, devitalitate, într-un Vivace amabile care încheie întregulparcurs.

Reputaţii inter-preţi care alcătuiescacum formaţia Musicanova (Frédéric Moreau –vioară, Dorel Fodoreanu– violoncel, Florian Popa– clarinet şi Mara Do-brescu – pian) au oferit oversiune interpretativăplină de culoare, vervă,imaginaţie şi forţă expre-sivă atât lucrării enes-ciene, cât şi celorlaltedouă opusuri din pro-gram. (Olguţa LUPU)

Trei „discuri-istorice” Enescu

Ultima ediţie a Festivaluluiinternaţional „George Enescu” s-a remarcatprintr-o bogăţie de lansări de carte şidiscuri, nemaiîntâlnită de-a lungultuturor manifestărilor anterioare. Casa dediscuri a Radiodifuziunii Române ne-asurprins cu trei inedite discuri-istoricelegate de numele lui Enescu, reuşindastfel să îmbogăţească săraca discografie amaestrului.

Cel mai preţios document sonor din arhiveleRadio-România rămâne, indiscutabil, cuplajul celortrei piese de Enescu (în cvadripla ipostază de violo-nist, pianist, dirijor şi compozitor) şi legendarul„Dublu-Concert” de J. S. Bach, cu violoniştii Enescu şiOistrah, sub bagheta lui Kiril Kondraşin la Moscova(1946). Dacă cele două lucrări camerale ale maestru-lui (Sonata op.26, nr.2, în Do major pentru pian şi vio-loncel şi populara miniatură pentru violă şi pian, cuTeodor Lupu şi Alexandru Rădulescu la „timonă”)stârnesc un interes major pentru... pianistul acompa-niator Enescu, în schimb prezenţa compozitorului lapupitrul Filarmonicii din Bucureşti (în originala Suităsimfonică numărul 1 în Do major, op.9, cu surprinzătorulPreludiu la unison), cred, că oferă – evident – modeluloriginal de tălmăcire, pentru toţi dirijorii contemporani,de felul cum a gândit autorul vechiul stil clasic euro-pean (menuet, intermediu) şi mai ales monodia româ-nească, cu acel joc caracteristic de ritmuri alternate,proprii doinei vocale olteneşti. Enescu – interpretul -era partizanul unor tempo-uri mai aşezate a tuturorcelor trei piese, spre a pune în relief frumuseţea tonuluiinterpretului, nu tehnica virtuozului.

Întâlnirea celor doi titani ai arcuşului (Enescu şiOistrah) în partitura lui J.S. Bach rămâne legendară pen-

tru viziunea interpreţilor din secolul XX. Ambii violo-nişti dispuneau de un farmec al reliefării stilului imita-tiv, al reluării temelor, astfel că ascultătorul păreasubjugat de discursul sonor al capodoperei, trecută prinfiltrul unor uriaşi ai instrumentului. Socotim imprima-

rea de la Moscova, un moment de vârf al ma-turităţii concepţiei artistice a stilului bachian,fapt care împrumută discului o valoare isto-rică.

Discul al doilea ne oferă viziunea unorcolaboratori apropiaţi lui Enescu, în tălmăci-rea muzicii de cameră a maestrului. PianiştiiIon Filionescu (în Suita a III-a, op. 18), NicolaeCaravia (în ampla Sonată, op.24, nr.1, în fa diezminor) şi surorile Maria şi Ecaterina Fotino (înVariaţiunile pentru două piane, op.5, în La bemolmajor) au transmis posterităţii nu atât o im-agine personală a tehnicii instrumentale indi-viduale a unor virtuozi ai clapelor româneştidin prima jumătate a secolului XX, cât o mos-

tră a concepţiei autoruluipartiturilor, aşa cum audeţinut-o direct de lasursă. Ascultându-i atentpe Filionescu şi Caravia,ne dăm astăzi sema de pre-tenţiile profesionale ale luiEnescu faţă de aceşti cola-boratori personali de-alungul anilor în ciclurilesale de istoria violinei. Pu-ternica personalitate a luiConstantin Silvestri, celmai autentic promotor al

creaţiei enescieneîn lume – reflec-tată în cele douăpeise orchestralede tinereţe ale luiGeorge Enescu(Rapsodia Românăîn La major şi Sim-fonia concertantăpentru violoncel şiorchestră) con-firmă viziuneamodernă, pe câtde îndrăzneaţă,pe atât de con-

vingătoare, a unui mare dirijor în transpunerea moşte-nirii artistice a unui geniu pe care l-a înţeles şi l-arespectat în înaltele sale idealuri. Curajul lui Silvestri dea relua cu Radu Aldulescu şi de a impune o lucrare detinereţe a maestrului, hulită de publicul francez laprima audiţie mondială, ocolită de violonceliştii, dirijo-rii contemporani, reprezintă un gest de altruism faţă deomul generos de odinioară ce l-a susţinut în adoles-cenţă, dar şi o pildă de profesionalism de a scoate dinanonimat o partitură marginalizată o jumătate de secol.

În sfârşit, al treilea disc istoric din ArhiveleRadio-România (Sonate de Enescu, Bartók şi Bach), cu



violonistul Varujan Cozighian şi pianistul NicolaeBrânduş, ne trimite cu gândul la primul Festival şi Con-curs intenrnaţional „George Enescu” din 1958, când ti-nerii interpreţi români au dobândit premiul al doileapentru interpretarea Sonatei nr. 3 în la minor pentru pianşi vioară în caracter popular românesc, op.25 de GeorgeEnescu. Astăzi, capodopera muzicii de cameră româ-neşti a pătruns în repertotiul universal, cei mai presti-gioşi violonişti străini (de la Menuhin şi Ştern până latinerii virtuozi asiatici a căror tehnică stupefiată a de-venit o „piatră de încercare” în dru-mul lor de afirmare artistică)dându-i partiturii enesciene un far-mec particular.

Textul booklet-ului semnatde două condeie autorizate (OlgaGrigorescu şi Petre Codreanu), pre-cum şi bogata ilustraţie, conferădiscurilor istorice o valoare ştiinţi-fică şi documentară excepţionalăcare le va impune cu certitudine lascară internaţională (mai ales cădispun şi de traducere în limba en-gleză). Iniţiativa Centrului CulturalMedia Radio-România, Editurii„Casa Radio” şi Arhivei Radiodifu-ziunii Române de a valorifica fon-dul vechi de înregistrări (1940-1960)şi primele discuri (decelit) româ-neşti trebuie continuată deoarece îndepozitul de la Jilava mai existăpiese unicat necomerciale cu pri-mele tarafuri lăutăreşti şi fanfare demuzică militară care aşteaptă re-condiţionarea şi reeditarea de peste o jumătate de veac.Lansarea discurilor istorice Enescu la recentul Festivalinternaţional de la Bucureşti a constituit un evenimentdiscografic major, unanim preţuit de numeroşii melo-mani prezenţi la Librăria „Humanitas”.

N.B. Fotografia cu Enescu, dirijând Filarmonicadin Cleveland, face parte din colecţia personală ViorelCosma, reprodusă în volumul George Enescu – A tragicLife in Pictures, 2000, p. 125, nu din arhive publice.(Viorel COSMA)

Însemnări de lecturăÎn sfârşit, o carte reprezentativă despre George

Enescu, expresie vie a unui enescolog autentic, legat su-fleteşte de artistul de geniu şi, mai ales, de opera pos-tumă, prin toate fibrele sale: „George Enescu Reverie şimit” de Despina Petecel. Nu mă sfiesc să declar de laînceput că ne găsim în faţa unui model muzicologic deediţie critică. Autoarea şi-a început căutările încă de pebăncile Conservatorului (unde mi-a fost discipolă), şi-alărgit investigaţiile prin dialogurile directe cu genera-ţia maeştrilor muzicii româneşti de la mijlocul şi sfârşi-tul secolului al XX-lea (sub forma emisiunilorradiofonice de la Radiodifuziunea Română), reuşind săstăpânească sursele de investigaţie direct de la princi-

palii deţinători de documente, majoritatea contempo-rani, prieteni sau colaboratori ai lui Enescu. Cicluri dedialoguri radiofonice „Muzicienii noştri se destăinuie”,adunate în trei volume publicate la Editura Muzicală,i-au adus Despinei Petecel nu numai laude bine moti-vate, ci şi o experienţă muzicologică, necesară şi bene-fică pentru întreaga ei carieră profesională. Între textulaccesibil auditorilor de radio şi versiunea tipărită pen-tru cunoscători a aceloraşi emisiuni este o diferenţă fun-damentală: Despina Petecel pur şi simplu dublează

expunerea temelor, discuţiilor,precizărilor, argumentărilor, prinsubsolurile documentare. Nu exa-gerez cu nimic atunci când afirmcă din cele 500 de pagini ale volu-mului „Reverie şi mit”, aproape ju-mătate din versiunea tipărită îlocupă explicaţiile şi precizările şti-inţifice ale fiecărui, citat, titlu,autor, uneori până la ... cuvânt! Deaceea, recomand tinerilor muzico-logi şă preia modelul unei ediţiicritice de antologie de texte dejadifuzate (prin radio, televiziune şipresă) atunci când se retipăresc învolum. Regret procedeul fetişiză-rii practicat în ultima vreme în ul-tima vreme, mai ales apublicaţiilor de critică muzicală,prin ascunderea materialelor dejaapărute şi reluate în antologii, fărămenţionarea numelui revistei şi adatei primei tipărituri.

Cartea Despinei Petecel sedeschide prin capitolul „Enescu sub semnul reveriei”, ideeoriginală prin funcţiile şi nuanţele „visării” în creaţiamaestrului din Liveni. Urmează apoi, o substanţialăanaliză a „mitului eternei reîntoarceri”, alias tragedialui Oedipe. De la pagina 41, până la pagina 392, adicăpeste 350 de file din carte, Despina Petecel despică firulîn patru (filosofic, literar, muzical, hermeneutic) al ca-podoperei enesciene, lansând idei originale privindsimbolurile arhaice, tipologiile narative, oniricul şi re-veria în structura filosofică a partiturii. „Reflecţiile în dia-log” cu Bentoiu, Foster, Bugeanu, Jahnson, Ţăranu,Şerban Lungu şi Ştefan Niculescu, completate cu in-vestigaţiile marilor creaţii interpretative ale lui Ohane-sian, Cernei, Teodorian, Secăreanu, Runttunen şiCrăsuaru ne conduc – în final – spre câteva mărturiidespre Enescu, pline de savoare şi de inedit asupraomului şi artistului de geniu. Despina Petecel a stat înpreajma generaţiei enesciene care se ducea vertiginosîn lumea amintirilor, reuşind să ne completeze portre-tul omului prin documente de suflet, greu de catalogatşi reţinut în memoria timpului.

Închei propunând Editurii Muzicale să traducălucrarea în limbile engleză, germană, franceză şi spa-niolă, după profilul capitolelor, fiindcă marea bătălie înimpunerea lui George Enescu în peisajul universal tre-buie să fie orientată pe versiunile străine. (ViorelCOSMA)



Am

Un concert eveniment –opera „Wozzeck” de

Alban BergIdeea de a asculta o operă în concert oferă avan-

tajul de a te concentra, în absenţa spectacolului teatral,asupra muzicii.

O asemenea ocazie a fost marcată şi în seara de14 septembrie când, la Sala Mare a Palatului, s-a pre-zentat opera „Wozzeck” de Alban Berg. A fost poate unşoc pentru publicul obişnuit cu repertoriul clasico-ro-

mantic, să audă timp de o oră şi jumătate o muzică încea mai mare parte atonală (lucrarea s-a cântat fărăpauză) ilustrând o dramă zguduitoare. După atenţia cucare auditorii au urmărit lucrarea, ca şi după aplauzeleprelungite care au încheiat seara, ne-am dat seama căaceastă capodoperă absolută a genului liric, apărută înprima parte a secolului al XX-lea, a fost receptată lajusta ei valoare.

Compusă între anii 1914 şi 1922, pe un libret al-cătuit de Berg însuşi după o piesă neterminată a scrii-torului german Georg Büchner (spirit răzvrătit laînceputul secolului al XIX-lea) aceasta aduce în primplan drama soldatului „Woyzeck” (nume uşor modifi-cat de Berg). Atmosfera apăsătoare, tenebroasă, în careun realism crud se împleteşte cu imagini halucinante,ne face să ne gândim la creaţii din alte domenii, cum arfi picturile lui Van Gogh sau Edvard Munch, la nuvelelelui Franz Kafka, sau la piesele lui Frank Wedekind (lacare Berg va apela pentru următoarea sa operă „Lulu”),la artişti care au investigat profunzimile sufletului ome-nesc, ale subiectivităţii, şi le-au exprimat în tuşe puter-nice, răscolitoare, dând naştere curentului expresionist.

Preluând exemplul lui Arnold Schönberg, al căruiprieten şi discipol era, Berg a abordat genul de am-ploare al operei bazându-se pe noul limbaj dezlegat detonalitate şi formele legate de aceasta. El şi-a pus pro-blema unei noi coeziuni sonore , dar şi a diversităţii deexpresie necesare ilustrării unor situaţii dramatice înevoluţie scenică. A obţinut o construcţie originală, im-presionantă pe care a explicat-o el însuşi apoi, indicândîn amănunt cum a realizat cele 15 scene , adaptândvechi forme. A adresat însă auditorilor rugămintea de auita toate acele amănunte expuse de el şi a asculta, sim-plu, rezultatul, muzica.

Aşa am făcut şi noi când am asistat la concertuldin 14 septembrie, excelent realizat de Orchestra şiCorul Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, con-duse de dirijorul Leo Hussain, acelaşi care în ediţia tre-cută a Festivalului a salvat în ultimul momentprezentarea cantatei „Gurrelieder” de Arnold Schön-berg. Fiecare partidă, de la coarde la suflători şi percu-ţie, mult încercaţi de partitură, în ansambluri sau prinsolouri, au asigurat cu acurateţe acea varietate coloris-tică şi dinamică a lucrării, redând cu înţelegere şi frag-mentele lirice, şi cele groteşti (cu sugestia unor fanfaresau a muzicii de cârciumă), şi cele sfâşietoare, adâncdramatice.

Am avut parte de un grup de solişti vocali demare clasă. În primul rând, îl menţionăm desigur pe ba-ritonul Michael Volle, în rolul titular, care şi-a desfăşu-

rat paleta expresivă pe o plajă foarte largă, de lavorbirea cântată (sprechgesang), la cântarea plină, asi-milând şi linia cantabilă, dar şi vaietul, sau strigătul,mai ales în momentele în care Wozzeck este cuprins dehalucinaţii, sau în cel al înecului. Excelenţi, tenorul Ar-nold Bezuyen – căpitanul, cu multiple nuanţe în glas,ironie, comic, sarcasm, şi de asemenea bas baritonulMartin Winkler – doctorul, preţios şi nemilos – amândoiapreciaţi cântăreţi wagnerieni şi de muzică modernă.


Eveniment

Repertoriul internaţional înFes�valul Internaţional “George Enescu”

Leo Hussain

Michael Volle

foto

: Mar

co B

orgg

reve

foto

: Win

frie

d_Hö

slw

ebsi

te

Soprana Evelyn Herlitzius a dat rolului Mariei un ca-racter aproape permanent tragic, printr-o voce puter-nică, poate cam tăioasă, la care uneori note mai lirice

n-ar fi fost de prisos. Arogantul Tambur-major a fost în-truchipat de tenorul Marius Vlad Budoiu, veridic, con-vingător. O foarte bună evoluţie, precisă şi curată, mis-a părut cea a tenorului Cosmin Ifrim în rolurile prie-tenul Andres şi nebunul. La fel, corect s-a prezentat şisoprana Maria Jinga, întruchipând-o pe Margret cu in-tervenţii de mai mică întindere. În cei doi ucenici, ro-luri mici dar realizate conştiincios, i-am aflat pebaşi-baritonii Valentin Vasiliu şi Şerban Vasile . Demare ajutor în înţelegerea lucrării a fost jocul scenicsumar, dar sugestiv al cântăreţilor, neuitând faptul căam beneficiat de traducerea libretului pe cele douăecrane din laturile scenei.

Corul, pregătit de Iosif Ion Prunner, s-a integratbine în atmosfera operei, discret, fie intonând acel sim-plu cântec al vânătorilor, fie sugerând ca un vaer, fărăcuvinte (în actul al doilea) scena omorului ce urma să seproducă. Grupul de copii (din Corul Radiodifuziuniicondus de Voicu Popescu) a avut candoare şi simpli-tate. Nu am înţeles logica de a cânta acest final în ro-mâneşte !? ...

Meritul dirijorului Leo Hussain trebuie subliniatîncă o dată deoarece a ştiut să dea ritm strâns şi suflu in-terior discursului, legând foarte cursiv scenele,unele ra-refiate sonor, altele masive, terifiante, realizândtensiunea chiar şi atunci când evoluţia operei cerea tre-ceri bruşte sau suprapuneri de situaţii. A conturat liniamare a acestei capodopere care ne-a lăsat o impresieadâncă. Într-adevăr un concert eveniment! (OlgaGRIGORESCU)

Mirabilul concert cuRachmaninov şi Liverpool

Primul Concert pentru pian şi orchestră pe care l-amascultat în viaţa mea a fost Rachmaninov nr. 3 in reminor. Şi m-am îndrăgostit iremediabil de el - nu că peparcurs nu le-aş fi iubit pe toate celelalte. Nu mai ştiucine l-a cântat. Se întâmpla cam pe la începutul adoles-cenţei mele. Dar ştiu cine l-a acompaniat: Orchestrasimfonică din Sibiu cu al său, pe atunci, talentat, caris-matic şi exotic dirijor Henry Selbing, care săptămânaladăuga încă o filă cunoştinţelor şi emoţiilor mele, de-terminându-mă să mă îndrept spre muzică şi pian caprofesie. Mă gândesc că trebuie să fi fost cu totul şi cutotul excepţională acea interpretare, dacă de atunci amcăutat-o continuu, aici sau prin lume, în concerte cu so-lişti şi orchestre celebre, dar fără să găsesc acel tumultşi acea vibraţie ce mi-a dezăgăzuit simţurile şi lacrimile.Aproape că-mi pierdusem speranţa de a mă reîntâlnicu acea perfectă fuziune între muzică, tălmăcire şi in-terpreţi, amăgindu-mă cu gândul că magicul din amin-tirile mele a fost poate aureolat şi de imaginaţia mea defoarte tânăr aspirant la Marea muzica. Dar... iată că mi-nunea s-a întâmplat când l-am auzit pe Rachmaninovabsolut la fel ca atunci. Iar emoţia regăsirii tumultuluisonor m-a făcut să plâng din nou ca un copil. S-a în-tâmplat în seara zilei de 18 septembrie când, spre fina-lul Festivalului Internaţional „George Enescu” la SalaPalatului, pianistul Simon Trpčeski, dirijorul Vasily Pe-trenko şi Orchestra Filarmonica Regală din Liverpool -toţi extrem de degajaţi, relaxaţi şi eleganţi - au inter-

pretat uluitor Rachmaninov, ca de altfel întreg progra-mul, cu o plăcere şi bucurie neîncorsetată, de-a dreptulcontagioasă. Atunci, la Sibiu, cred ca simţeau sufletul,sensibilitatea nativă şi emoţia vârstei. Acum, pe lângăele, cu adaosul experienţei, cunoaşterii, comparaţiei şiconştiinţei tehnicii, rezultatul a fost acelaşi: nod în gât şilacrimi. Absolut o minune. Aşa că, nu am cum să regretfaptul că, după seri interesante, dar cam inegale, uneleprea palide, prea terne, altele prea grăbite sau prealente, cu ceva nepotriviri între viziunea soliştilor şi a di-rijorilor care, ocazional s-au intersectat prea puţin - şiatunci parcă incomodându-se reciproc, cu interpretări



Simon Trpčeski

Iosif Ion Prunner

neconvingătoare, unele încercând să modernizeze com-pozitorul sau exagerând tempourile ca şi nuanţele, nuam cedat tentaţiei de a pune punct “vizionarii” ultime-lor seri ale Festivalului. Pentru că, uite aşa am găsit bi-juteria acestei sărbători muzicale (mă refer strict laconcertele de la Sala Palatului) într-un concert impeca-bil: curat, degajat, învolburat, sensibil, dar fără excese,debordând de bucuria muzicii. Solistul, dirijorul şi or-chestra, cu aceeaşi înţelegere a partiturii scrise, dar şi acelei emoţionale, au fost atât de sudaţi şi atât de com-patibili încât nici nu puteau da decât ceva unic, irepe-tabil. Pe Simon Trpčeski l-am ascultat acum pentruprima oară pe viu şi m-a fermecat pur şi simplu. Şi credcă dacă acest concert nu arfi existat, Rachmaninov, deacolo de unde e, l-ar fi scrispentru el. Dirijorul şi or-chestra, deşi cunoştinţe maivechi, mi-au apărut acumnoi, mult superior calitativîntâlnirilor anterioare. Iartoţi trei au format un totfantastic. Ce sunet! - catifeacurată. Ce nuanţe! Ce per-fecţiune tehnică! Câtă po-trivire şi câtă vocaţie aplăcerii de a cânta! Bravo!Bravo! Bravo!

Pentru mine, searade 18 septembrie a fost caun vis împlinit. Vis care îmicertifică speranţa că un-deva sau de undeva, întot-deauna vor apărea, chiardacă foarte rar, tălmăcitori- recreatori - de excepţie, talente nealterate de publici-tate şi succese trecătoare, adevăraţi iubitori de muzică.(Doina MOGA)

Filarmonica “Mihail Jora”în Festivalul Enescu

În urmă cu 95 de ani când George Enescu inau-gura stagiunea Operei bucureştene cu Lohengrin-ul lui Ri-chard Wagner, convingerea sa era că: “mişcarea noastrăartistică e într-o strigătoare disproporţie cu restul vieţii so-ciale. Dacă ar fi administraţia şi politica la înălţimea mişcă-rii artistice româneşti, am fi una din ţările cele mai fericite.Suntem un popor foarte ciudat. Ne atrag lucrurile de dome-niul frumosului şi inteligenţei. Ca muzician, pe mine nupoate decât să mă bucure. Dar ca român, regret că ţinem maimult la faţadă decât la interior şi că, apucîndu-ne să clădimcasa, am început cu acoperişul şi am lăsat la urmă temelia…Poate totuşi că temelia s-o fi clădind în acelaşi timp, fără şti-rea noastră. Nădăjduim”.

Festivalul Internaţional “George Enescu”, ediţiacu numărul 22, a prezentat în Bucureşti, nume de marcăale artei interpretative, orchestre de renume, într-o bea-titudine sonoră spaţializată pe muzica tuturor genurilorşi epocilor. În cadrul festivalului, există o secţiune inti-

tulată Concerte în ţară. Orchestra Filarmonicii “MihailJora” a onorat a doua participare de acest tip (prima aavut loc în 2013), într-un concert simfonic – evenimentdin 20 septembrie, la Sala “Ateneu” din Bacău, concertovaţionat de public.

La pupitrul orchestrei s-a aflat un binecunoscutvioloncelist şi dirijor român, stabilit în Statele Unite aleAmericii, Ovidiu Marinescu. Acesta s-a făcut remarcatprintr-o tehnică dirijorală precisă şi o mare inspiraţiemuzicală, atribute pe care le-a etalat atât în faţa orches-trelor din România cât şi în SUA – cu precădere la WestChester, New Jersey şi Philadelphia – în Portugalia, El-veţia, Italia şi Rusia, unde face o serie de înregistrări,

concretizate în 7 CD-uri casolist sau dirijor.

Solist cu importanteparticipări în concerte şi re-citaluri, membru al Trio-uluiCasals, Ovidiu Marinescueste garantul unor memora-bile întâlniri artistice. El acerut şi a obţinut de la an-samblul simfonic băcăuansonorităţi de mare calitate.Solistul serii a fost câştigăto-rul premiului III din Concur-sul Enescu 2014 de laBucureşti. Născut la Salonicîn 1983, câştigător a nenu-mărate competiţii muzicale,Vassilis Varvaresos a debu-tat la numai 14 ani în NewYork şi Washington. Esteaclamat pe marile scene alelumii. Licenţiat la Juilliard

School, Varvaresos a compus muzică pentru 10 filme şipentru seriale de televiziune.

Programul serii a reuşit să pună în valoare calită-ţile celor doi protagonişti: Apokalypse de Anatol Lyadov,Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră în si bemol minor,op.23 de P.I. Ceaikovski - unde solistul şi-a demonstratcapacitatea extraordinară de a îmbina virtuozitatea cumuzicalitatea - şi Simfonia Fantastica de Hector Berlioz.

Îşi face senzaţionalul debut la New York în 2007la Lincoln Center şi este aclamat în cele mai importantesăli din SUA. Vassilis a cântat şi a avut remarcabile apa-riţii la Carnegie Weill Hall, New York Morgan Library,la Philadelphia Kimmel Center şi Kennedy Center dinWashington.

În 2008 este solist cu Orchestra din Atena şi re-prezintă Grecia într-un turneu de două săptămâni cuocazia Jocurilor Olimpice din 2008 de la Beijing. În 2010,este invitat de onoare al Arhiepiscopului Bisericii Orto-doxe din America. ”Cel mai promiţător tânăr artistgrec”, cum îl numeşte Asociaţia criticilor din Grecia îşiface în 2012 debutul la Carnegie Hall şi îi cântă preşe-dintelui Obama la Casa Albă.

Nădăjduim, asemeni marelui Enescu că acei ceslujesc cu onestitate şi dăruire arta sunetelor, vor fi reu-şit să pună o temelie pe care se poate clădi în frumuseţeşi adevăr. (Ozana KALMUSKI-ZAREA)


Ovidiu Marinescu


Letopiseţ despre SIMN 2015(III)

Interpreţi români dăruiţi şi muzicii contemporane

1. Firesc, din programul SIMN 2015 nu puteau lipsiunii interpreţi români cunoscuţi pentru constanta pasiunecu care abordează şi chiar stimulează creaţia muzicalăcontemporană, chiar dacă ei sunt în aceeaşi măsură recu-noscuţi pentru performanţele pe care reuşesc să le atingăşi în zona muzicii clasico-romantice. În acest sens, cea din-tâi manifestare imediat următoare inaugurării simfonicea reunit, în 23 mai, trei recitaluri solistice pe scena “Ge-orge Enescu” a UNMB, în cadrul cărora s-au desfăşuratmagistral trei instrumentişti de vârf în actuala cultură mu-zicală românească – Ion Bogdan Ştefănescu, Emil Vişe-nescu şi Alexandru Matei –, cei care reprezintă, practic,fiecare în parte, un catalizator pentru tot ceea ce implicăflautul, clarinetul şi, respectiv, percuţia în activităţile cul-turale din România. Primul dintre aceştia a conturat înprogramul său interesante interfe-renţe ce pot fi întrezărite între ten-dinţa arhetipal-reflexivă dincomponistica românească contem-porană şi unii reprezentanţi ai ac-tualei culturi muzicale orientale.Am luat contact astfel, pe de-oparte, cu consacrata predilecţie aVioletei Dinescu pentru abstracti-zarea gesturilor declamatorii şi adimensiunii ritualice din folclorulromânesc, relevată cu aceeaşi con-secvenţă în recenta Flutes play. Deasemenea, în Akes Samenos („gră-dina înflorită”; titlu ce preia, alăturide alte ultime lucrări ale lui VasileHerman, cuvinte presupuse a fiaparţinut vocabularului dacic) afost vădită dorinţa compozitoruluide a ilustra, cu fineţe a detaliuluicoloristic, modul în care poate fiimaginată muzica străbunilor. Pede altă parte, proiectul asumat dejaponezul Toshio Hosokawa în ci-clul de Vertical songs (din care IonBogdan Ştefănescu a prezentat Ver-tical song I), anume acela de a con-cepe fluxul muzical ca pe o„caligrafie a spaţiului şi a timpu-lui” şi de a modela puterea de viaţăa sunetului pe fundalul unor nim-buri spirituale de tăcere; apoi im-portanţa pe care coreeanulnaturalizat german Isang Yun şi ja-ponezul naturalizat francez Yoshi-hisa Taira o acordă (în Salomo, respectiv în Cadeza I)dezvoltării idiomului muzical tradiţional cu mijloaceleavangardei europene, contribuind la rafinarea tehnicilorinstrumentale (glissandi, pizzicati, portamenti, vibrati, or-

namentări bo-gate) care aufăcut posibilăacea opulenţătimbrală atât despecifică seco-lului XX; toateau configuratmodalităţi detratare crea-toare care,coagulându-şisonorităţile înacelaşi sens alunui ceremo-nial contemplativ, s-au dovedit apropiate, cum spuneam,de tradiţia rituală şi magică manifestă într-o considerabilăparte a componisticii româneşti.

Din această tradiţie face parte şi Fum, cunoscuta lu-crare pentru clarinet solo compusă de Doina Rotaru în1996 şi dedicată chiar lui Emil Vişenescu, cel care, în con-ştiinţa mea măcar, a atins un centru de greutate aproape

metafizică al recitalului său, căci ainterpretat această veritabilă capo-doperă aşa cum mai tulburător şimai răscolitor nici că se putea im-agina. Deşi recitalul a mai cuprinsextrem de variate lucrări precumLied-ul lui Luciano Berio, 11 per 1 in1 de Dubravko Detoni, Preghieraper un’ombra de Giacinto Scelsi şi10-der pentru clarinet şi violă deAdrian Enescu, toate interpretatecu remarcabilă clarviziune tehnicăşi afectivă, am simţit totuşi că Fum-ul Doinei Rotaru a captivat într-atât, încât aproape că, de fapt, ahipnotizat. Nu numai că am pututcu prisosinţă aprecia şi gusta ad-mirativ tehnicile consacrate aleacestei compozitoare care, aidomaunei crăiese descinse din basme,iremediabil îndrăgostite de magiatimpurilor suspendate, continuă săse înfăşoare într-o manta sclipi-toare de aulodii şi doine şi nostal-gii desprinse din cele maiancestrale miezuri muzicale ce arputea fi imaginate. Dar transa in-terpretativă a lui Vişenescu, am-plificată şi prin faptul că respectaindicaţia apropierii de un pian acărui pedală dreaptă să fie apăsatăpentru a crea efectul de rezonanţă,mi-a îngăduit să fantazez şi să-miînchipui sala “George Enescu”, înrăstimpul câtorva minute, ca pe opeşteră fermecată a cărei gură se

căsca direct înspre cosmos. De acolo, ca de pe buza uneiprăpastii inverse, săpate în sus, în genunile celeste, am re-simţit răsucirile spiralate ale cantilenei brodate de Emil


Eveniment

Violeta Dinescu

Ion Bogdan Ştefănescu

foto

: Virg

il O

prin

a

Alexandru Matei

Emil Vişenescu

Am

Vişenescu vălătucindu-şi parcursul aşa cum glasul întor-tocheat şi firav al oricărei conştiinţe, din momentul în cares-a perceput apăsat de imensitatea înconjurimilor, a şi do-bândit nedumerirea, spaima, chinul, vinovata bucurie apropriei revelaţii. Toate împletiturile şi melismele, variateperpetuu, ale clarinetului înaintau plutitoare printre ecou-rile create de strunele libere ale pianului, înaintau şi levi-tau cu aceeaşi timiditate şi neputincioasă sete de rămânerea fumului, cu aceeaşi gravitate cu care orice conştiinţă şi-a dat seama, întrevăzându-se în oglinda lumii, că va fi ne-voită să se care pe sine pentru totdeauna, ceea ce o facesă se veselească uneori, alteori să se neliniştească. ...Îşivrea conştiinţa cât mai definitiv chipul. Însă cu cât vreamai programatic, cu atât un vânt de nevăzut, de neauzit,venit de dincolo de orice zare, pare să sufle mai tare, totmai iremediabil, şi să o spulbere, ca pe un fum zadarnic,presărând-o printre arcanele devenirii. Şi, tot mai ostenităsub iureşul propriei nestatornicii, îşi dă seama conştiinţacă ar fi putut foarte bine să nu fie. Aşa că, pentru a con-

trazice absurditatea perfect dispensabilului fapt de a fi şide a se şti fiind, conştiinţa vrea să se ştie fum argumentat,fum alimentat de o tainică şi nevăzută flăcăruie; încearcădin răsputeri, luându-şi ca trambulină solilocviul, să pro-voace ecouri care să o confirme, care să-i răspundă dintoate zările şi cotloanele, caută să străpungă burta chitu-lui, când levitând ca rugă şi omagiu aduse cerului, cândfremătând ca tânguitoare nelinişte îngrozită de acea„eternă tăcere a spaţiilor infinite” pe care o descopereaPascal. Căci coardele libere ale pianului captează şi în ace-laşi timp estompează fiecare gest al clarinetului cu aceeaşisuverană indiferenţă cu care ubicuitatea întunericului cos-mic se lasă străpunsă de răzleţe iviri stelare, rămânând încele din urmă doar ecoul, doar stingerea, doar tăcerea, caşi cum nimic n-ar fi fost, ca şi cum nimic n-ar fi trebuit săfie...

2. În virtutea incendiarelor lor desfăşurări de forţeşi excentricităţi temperamentale petrecute în cele douăediţii anterioare ale SIMN, recitalul pianiştilor Mihai Mă-niceanu şi Andrei Tănăsescu a fost unul dintre eveni-mentele festivalului aşteptat cu deosebit interes de cătrecei care avuseseră deja prilejul să se lase încântaţi, şocaţi,uimiţi, extaziaţi de aceşti doi pitoreşti vulcani, diferiţi şideopotrivă complementari. Din acest punct de vedere,evoluţia lor din 25 mai, pe scena “George Enescu” aUNMB, şi-a păstrat aceleaşi consacrate trăsături ale rit-mului eruptiv şi ale plonjonului obsesional în căutareaadâncimilor poetice. Mihai Măniceanu a început, ca un

adevărat demon al claviaturii, printr-o scânteietoare dez-lănţuire în Interludiu şi Toccata din Suita a II-a de RemusGeorgescu, pentru ca după aceea să penduleze, la fel deimpetuos, între cele două tipuri de discurs (minimalist şidelicat pe de-o parte, abătut zgomotos şi pulsatil pestecorzile grave pe de altă parte) pe care Vlad Maistorovicile pusese să se transceandă reciproc (în piesa sugestiv in-titulată transScent), până când nu mai rămâneau decât fi-rimiturile unui parfum sonor („scent”) risipit pe clapele şideopotrivă pe corzile pianului. La rândul lui, AndreiTănăsescu şi-a demonstrat patosul lucid şi iscusinţa de aiscodi reflexiv în geometriile intens polifonizate şi respi-raţiile postexpresioniste configurate de CarmenCârneci în Lichtung I, precum şi în două fragmente, obsti-nate ondulări eterofonice, preluate din Columna modală alui Theodor Grigoriu. Cei doi s-au reunit apoi, comple-tându-se şi inspirându-se reciproc în interpretări pline denerv a două solicitante opusuri pentru două piane: Latifade Gabriel Mălăncioiu, şi Monument de György Ligeti. Înpermanenţă străbătuţi de dramatice obsesivităţi şi implo-zive nelinişti, ca şi cum cu fiecare gest al lor ar fi dorit nunumai să sonorizeze, ci şi să materializeze, să sculptezeîn blocuri de granit masiv, Andrei Tănăsescu şi Mihai Mă-niceanu au dovedit totuşi, pe alocuri, un oarecare excesde zel şi alint histrionic, nelipsind în prestaţia lor niciunele supărătoare momente în care aplomburile, luate deval, aproape că se transformau în îndârjiri, astfel încât săr-

manele clape, nevinovate în fond, se pomeneau izbite şitrântite din greu. Mai ales în cazul noului opus compus deTănăsescu, Das Dreyblatt, pentru pian la 6 mâini (celor doili s-a alăturat Verona Maier), am avut impresia că haluci-nanta dexteritate cu care acest compozitor ştie să paro-dieze, să fantazeze, să dramatizeze, să cuplezeagresivitatea cu candoarea, cinismul cu sentimentalismul,să treacă totul sub oblăduirea unei scriituri pianisticeaduse la extrema virtuozităţilor furibunde, toată pleiadade voluptăţi flamboaiante se apropia periculos de limitamanierismelor. Căci această nouă lucrare era în mod evi-dent scrisă după aceeaşi burlescă reţetă ca şi cele prezen-tate în ediţiile anterioare ale festivalului (Ciuleandra şiEvantai, dintre care prima rămâne în mod net cea maivaloroasă), punând în joc un stihinic teatru instrumentalpresărat de încălecări şi împletiri nu numai ale mâinilor,


SIMN 2015

Andrei Tănăsescu, Mihai Măniceanu

Doina Rotaru

ci şi ale corpurilor care erau nevoite să se încâlcească întot felul de poziţii nefireşti, astfel încât să alcătuiască unsingur organism cotropitor, înghesuit în faţa unei clavia-turi ce suporta cu stoicism asuprirea mugetelor. O oare-care temperanţă şi mai ales grijă de a evita complacerea înlăbărţarea propriilor tipare n-ar strica aşadar. Numai cuaceastă rezervă îmi exprim încrederea în faptul că apari-ţia cuplului Tănăsescu-Măniceanu va mai putea stârni, înaceeaşi entuziasmantă măsură ca şi până acum, dorinţade reascultare.

3.a Un recital de lieduri desfăşurat tot în Sala “Ge-orge Enescu” a UNMB, în 26 mai, a propus de asemenearevenirea a două individualităţi artistice regăsite peaceeaşi lungime de undă, care se produseseră pentruprima oară, în aceeaşi formulă, în decursul festivalului deanul trecut. Astfel, chiar dacă, exceptând savuroaselePlouă şi Vin ţigăncile, două lieduri scrise de Dumitru Ca-poianu pe versuri de George Topîrceanu, dar şi rafina-mentul delicat împletit de Nicolae Coman în L’amor talvolta (pe versuri de Miguel Marti i Pol), restul pieselorprezentate mie unuia mi s-au părut cam insipide, mezzo-soprana Claudia Codreanu şi pianista Diana Vodă-Nu-ţeanu s-au arătat totuşi la fel de capabile să contureze, cudiscreţia fermă a profesionalismului ce se menţine lucid şibine-timbrat la fiecare gest, acel cadru protector şi intimpe care îl revendică de regulă un astfel de recital. Îmi rea-

firm deci, cum am făcut-o şi anul trecut, dorinţa de a lerevedea în continuare pe aceste doamne profesoare preo-cupate de scenă, însă cu observaţia de a se arăta mai exi-gente în trierea pieselor pe care vor să le abordeze.

3.b Variate, consistente şi chiar ample ca durată aufost în schimb liedurile şi ciclurile de lieduri propuse decătre reputatul duo cameral Bianca şi Remus Manoleanuîn cadrul recitalului găzduit de Aula Palatului Cantacu-zino, în a doua zi a festivalului (23 mai). Chiar dacă amputut sesiza, pe alocuri, o oarecare oboseală rutinată încazul vocii, nu putea trece neremarcată şi neadmiratăvoinţa ambilor de a se păstra în permanenţă meticuloşi,lucizi şi deopotrivă afectuoşi în expunerea atât a unor ci-cluri româneşti deja consacrate precum Fünf Liebesliederde Adrian Pop, şi Carmina Bianca de Ede Terenyi, cât şi aunor opusuri, toate vrednice de interes, aparţinând spa-ţiului englez şi american (două cântece extrase din ciclulLouisiana de Christopher Fox, Lewis Carroll Song de Joseph

Pehrson, şi ciclul Sleep Now, compus de Ronald Perera peversuri de James Joyce). De asemenea, soţii Manoleanu şi-au păstrat obiceiul de a se arăta bucuroşi să pună în cântpartituri abia încheiate, aşa cum s-a întâmplat în cazul lie-

dului Privighetoarea, în decursul căruia Nicolae Teodo-reanu a reuşit să se pătrundă de tonul simplu, pur – şitocmai de aceea emoţionant – din versurile lui IgnaţieGrecu.

Generaţia tânărăElevii. Nu am putut să consider decât o surpriză

deosebit de plăcută continuarea şi în acest an a unui pro-iect educativ care fusese iniţiat în ediţia precedentă a fes-tivalului, anume organizarea unui masterclass de muzicănouă dedicat elevilor Colegiului Naţional de Muzică “Ge-orge Enescu”, prin colaborarea dintre Cristina Sebastian,directoarea instituţiei, şi ansamblul “Musica Viva” (for-mat sub conducerea artistică a pianistei Andreea Butnaruşi a violoncelistului Florin Mitrea). Chiar dacă numărulelevilor participanţi a fost mult mai mic decât anul trecut,capacitatea tuturor de a convinge prin prezenţele lor sce-nice a meritat cu atât mai mult apreciată şi încurajată cucât ştim prea bine că ecoul muzicii noi în şcoli rămâne încontinuare nepermis de firav, aproape fantomatic. Astfel,în situaţia în care majoritatea instituţiilor şcolare de pro-fil se rezumă la comoda şi anchilozanta menire de a pri-lejui îngurgitarea mecanică a canonicelor precedenţe,ignorând faptul că toată pregătirea ar trebui să se petreacămai ales cu scopul de a-i face pe tineri să înţeleagă, săguste şi chiar să participe la muzicile ce se compun chiarîn timpul formării lor, aşadar pe un asemenea înţepenitfundal, un recital cameral – fie el cât de scurt, fie el cât de„cuminte” din perspectiva repertoriului – precum cel des-făşurat în 24 mai, în Sala de Festivităţi a Colegiului “Ge-orge Enescu”, se cuvine primit cu acea căldură receptivămenită să încurajeze. Pe lângă elevii care au abordat treiagreabile lucrări camerale (Solitude, de Ioan Dobrinescu,în interpretarea clarinetistului Bogdan Vasile şi a pianis-tului Mihnea Mlak-Mărginean; apoi Flamenco Sonata, deCristina Uruc, în interpretarea flautistei Anca Cristescu,a violoncelistei Alexandra Pascaru şi a pianisteiAlexandra Sîrbu; dar mai ales Siebentanz, de Eckhard Ko-petzki, în interpretarea unui ansamblu de percuţie pre-


SIMN 2015

Bianca şi Remus Manoleanu

Diana Vodă-Nuţeanu

gătit de Alexandru Sturzu), pe lângă aceştia şi, de fapt,deasupra acestora am remarcat cu entuziasm maturitateadovedită de Andrei Petrache în compunerea şi interpre-tarea a trei miniaturi pianistice care, prin sobrietatea şilimpezimea lor structurală, permit speranţa în dezvolta-rea unui talent creator demn de invidiat. Florin Mitrea şiAndreea Butnaru au încheiat recitalul cu o voluptuoasăinterpretare a la fel de voluptuoasei Sonate pentru pian şivioloncel de Francis Poulenc, pentru ca după ei să înceapă

a avea loc desfăşurarea unor amplori orchestrale: maiîntâi, sub îndrumarea dirijorului Gheorghe Iliuţă, Or-chestra Colegiului Naţional de Muzică “George Enescu”s-a ostenit cum a putut mai bine cu aranjamentul făcut deDoru Popovici pornind de la descifrarea partiturilor cu-prinse în manuscrisul transilvan Codex Caioni. Apoi, unfoarte tânăr ansamblu studenţesc – “pAs cLassique” – aoferit, sub entuziasta conducere dirijorală a lui Mircea Pă-durariu, primele audiţii a două lucrări care fără îndoialăcă au constituit pentru majoritatea ascultătorilor contactulcu două scriituri surprinzător de bine închegate, având învedere că aparţin unor autori aflaţi încă la acea vârstă lacare cei mai mulţi se îndeletnicesc cu tatonările: Koi, unciclu de patru lieduri japoneze compuse pentru voce fe-minină şi orchestră de coarde de către Megumi Okuda,studentă în anul II de licenţă la secţia de compoziţie cla-sică a UNMB, precum şi mothlight, un concert pentru vio-loncel şi orchestră (avându-l ca solist pe Mihail Grigore)compus de Alexandru Sima, masterand în anul I al acele-iaşi instituţii.

Studenţii. Aşa cum de altfel e şi firesc, un aspect ca-racteristic pentru tot ceea ce ţine de SIMN constă în emu-laţia colegială prin care cele mai tinere generaţii decompozitori au întreţinut, pesemne încă de la primele edi-ţii, un mediu de lucru cald şi binevoitor, alăturându-seentuziasmului festivalier nutrit de cei mai vârstnici, şireunindu-se astfel în ansambluri şi grupuri artistice dedi-cate muzicii noi. Anul acesta am avut parte de două eve-nimente în cadrul cărora tineri şi foarte tineri interpreţişi-au expus variatele feluri în care găsesc de cuviinţă săse apropie de muzicile compuse chiar în timpul formăriilor. Pomenesc mai întâi despre prezenţa orchestrei stu-denţeşti “Concerto” pe scena “George Enescu” a UNMB,în 26 mai, sub bagheta lui Bogdan Vodă. Dacă în privinţaocazionalelor şchiopătări şi neînchegări interpretative m-

am obişnuit să fiu dispus la indulgenţă, ele au devenit to-tuşi mai îngrijorătoare din perspectiva repertoriului abor-dat, căci trebuie să recunosc că m-aş fi aşteptat castudenţii instrumentişti ai celei dintâi instituţii româneştide învăţământ muzical universitar să fie capabili a abordacu plăcere şi siguranţă tehnică muzici mai curajoase, maiangrenate în prezent. Dar să fiu precis: nu numai studen-ţii-interpreţi, ci mai cu seamă profesorii lor sunt respon-sabili în ceea ce priveşte acordajul firesc, fără stridenţe, cu

inefabilul „spirit al timpului”. Din această per-spectivă vreau să mă refer la primele două opusuriprezentate – Preludiu şi fugă pentru orchestră deChristian Berger, şi Concert pentru vioară şi orchestrăde Bogdan Vodă (în care o excelentă contribuţiesolistică a avut Simina Croitoru): în cazul ambelorputea fi apreciat certul meşteşug al scriiturii (mo-dală şi de o tot mai grandioasă polifonie în cazulprimeia, inspirată melodic şi mai ales rafinată tim-bral în cazul celei de-a doua), însă plăcerea de a leaudia se simţea întrucâtva vinovată deoarece ni-ciuna nu excela prin originalitate, ci ambele dove-deau o mult prea disciplinată apropiere demaniere moderniste consacrate. Pe de altă parte,lucrări precum arhaizanta Glasurile Putnei de Vio-rel Munteanu, sau palpitanta, quasi-stravinskianaSuită pentru cor de copii, suflători şi percuţie de Liviu

Glodeanu (amândouă interpretate cu concursul unuigrup coral bărbătesc şi, respectiv, al unui cor de fete, co-ordonate de Ioan Golcea) au putut fi savurate cu mai mult

interes, căci de data aceasta era manifestă congruenţa din-tre două personalităţi componistice bine-conturate şi plă-cerea interpretativă, chiar dacă încă împiedicată pealocuri, a studenţilor.

„SIMN 2015” Cititorul n-are încotro şi va trebui sămă ierte pentru faptul că notaţiile mele se vor limita laacelaşi laconism neanalitic şi în privinţa singurului con-cert de pe parcursul SIMN 2015 în cadrul căruia au fostexpuse tocmai acel tip de prime audiţii care ar avea în ceamai mare măsură nevoie de recenzare. Mă refer la con-certul susţinut în 27 mai, în Sala “George Enescu” aUNMB, de către un ansamblu intitulat tocmai astfel –“SIMN 2015” –, cu scopul de a face posibil în economia


Ansamblul "pAs cLassique"

SIMN 2015

Bogdan Vodă

festivalului un eveniment dedicat exclusiv tinerei gene-raţii de instrumentişti şi creatori. S-au reunit astfel cincidintre cei mai talentaţi tineri interpreţi ai momentului –Ioana Turcu (flaut), Mihai Pintenaru (clarinet), Sorin Ro-taru (percuţie), Raluca Stratulat (vioară) şi Andreea Ţimi-raş (violoncel) –, deja consacraţi prin clarvăzătoarea lorgenerozitate de a se apleca asupra celor mai proaspeteopusuri semnate de compozitori despre care, chiar dacă îipomenesc, deloc curtenitor, „la grămadă”, ţin să amintesccă reprezintă la ora actuală tinere profiluri creatoare din-tre cele mai active şi mai bine individualizate: Mihai Mu-rariu, Adina Sibianu, Şerban Marcu, Sebastian Androne,Diana Simon, Alexandru Murariu, Cristian Bence-Muk.

Of(-ul cronicarului oficial)Din solemna-mi poziţie de cronicar oficial al acestui

festival, sunt nevoit să statuez inevitabila neputinţă a„scumpei mele mici personalităţi” de a palpa exhaustivi-tatea. Căci am îndrăznit într-adevăr să-mi propun de labun început metodica deversare a unor lungimi aproapeinterminabile, fiind conştient că numai astfel un eveni-ment atât de important precum SIMN va căpăta mărturiascrisă care să-l onoreze printr-o echivalentă şi cuvenităamploare. Dar mai ales am vrut să compensez prin tra-tare abundentă singularitatea poziţiei mele, dat fiind fap-tul că, în acest an, o reflectare programatică a SIMN înrândurile criticilor muzicali nu s-a întâmplat aşa cum ar fifost fără îndoială mult mai preferabil, relevant şi, în defi-nitiv, interesant, anume în aşa fel, încât să depăşească nu-mărul unic şi, bineînţeles, profund subiectiv al punctuluimeu de vedere. Iar cititorul trebuie să înţeleagă şi să măcreadă că această problematică situaţiune n-a fost delocde natură să îmi confere cine ştie ce vanitoase satisfacţii,ci m-a făcut dintr-odată în mod acut conştient despre con-trastul dintre vârsta mea încă studenţească şi pericolul dea fi perceput ca un ambiţios dornic să resusciteze aceaanacronică figură a „Criticului” hegemon care îşi permitesă se pronunţe suveran şi exhaustiv, să facă şi să desfacă

toate cele ca seniorul feudal în fieful său. De aceea, tre-buie avut în vedere că realmente m-am simţit împovăratde o angoasantă responsabilitate precum Atlas de boltacerească; cu fiecare concert la care participam, clipă declipă eram muncit de emoţia celui care se ştie, în princi-piu, singur, fragil pahar nevoit să îmbrăţişeze ploi întregide impresii a căror amintire se cerea apoi cazată în acestveşnic purgatoriu al paginii. Constatam, la răstimpuri, cucertă înfiorare, că dacă eu nu voi scrie, SIMN 2015 nu preava exista dincolo de comunicate de presă sau survolurinemeritat de succinte. Aproape că mă vedeam deja la felde străvechi şi de cuprinzător precum acel Bătrân de peMuntele Călător care, în economia Poveştii fără sfârşit a luiMichael Ende, păstra într-o carte memoria întreguluitărâm Fantázia, scriind totul pe măsură ce se întâmplă,constatând cum totul se întâmplă pe măsură ce condeiulsău consemnează. Aproape că, simţindu-mi şi eu, subgluga rasei de călugăr, ochii tot mai adânc îngropaţi în vă-găunele întunecate ale orbitelor, încât nici nu se mai ve-deau şi nici nu-şi mai puteau ridica privirile din carte,aproape că îmi vine şi mie să proclam la fel de sibilinic:„În cronica mea se păstrează/ Tot ce e viaţă şi creează;/Iar tot ce cândva a trăit/ E-acum cuvânt mort, neclintit.”

Iar în vremuri în care ni se aduce tuturor aminte,cu o atât de fatalistă obstinaţie, că toate marile teme dedezbatere (istoria, politica, mai cu seamă biata artă) şi-auepuizat complet substanţa, că subiectul a „murit” şi, odatăcu el, tot ceea ce ar fi putut face trimitere la vreun consensstilistic în măsură să ordoneze contribuţiile personaleunice; pe fondul unui suveran anything goes care, mai multsau mai puţin postmodern, îşi exercită tacita dictaturăprin faptul că numai profitabilitatea, competitivitatea şieficienţa îşi pot găsi în dânsul un spaţiu de propagare nes-tingherită; în contextul unui ambient social şi cultural lip-sit de gravitaţie, în cadrul căruia niciun alt criteriu deevaluare a operei de artă nu-şi mai poate face auzit glasulîn afara succesului de public/vânzări/vizualizări/like-uri; în timpuri în care divertismentul îşi răspândeşte in-


SIMN 2015

Festivalul Internaţional „MERIDIAN, Zilele SNR-SIMC”Ediţia a 11-a, Bucureşti, România, 16-22 noiembrie 2015Ediţie dedicată aniversării a 95 de ani de la înfiinţarea UCMR

CONCERTE ÎN CAPITALĂ

LUNI, 16: Aula Palatului Cantacuzino, ora 17.00 – LIEDURI – Bianca şi Remus Manoleanu;Universitatea Naţională de Muzică (UNMB), Sala „George Enescu”, ora 19.30 – Ans. de percuţie GAME

MARŢI, 17: Aula Palatului Cantacuzino, ora 17.00 - Cvartetul GAUDEAMUS; UNMB, Sala „GeorgeEnescu”, ora 19.00 – Ans. TRAIECT

MIERCURI, 18: Aula Palatului Cantacuzino, ora 16.30 - Trio MOZAIC, recital de vioară:Diana Moş; Aula Palatului Cantacuzino, ora 18.00 – Ans. SONOMANIA; UNMB, Sala „George Enescu”,ora 20.00 – Ans. devotioModerna

JOI, 19: UNMB, Sala „George Enescu”, ora 17.00 – Recital cameral: Claudia Codreanu, DianaVodă-Nuţeanu, Monica Scurtu; UNMB, Sala „George Enescu”, ora 19.30 – Ans. ARCHAEUS

Am

vazia până şi asupra citadelelor celor mai rafinate, iar des-pre muzică se manifestă satisfacţie mai ales în măsura încare are dumneaei bunul-simţ de a rămâne la nivelul uneicoloane sonore nu foarte disturbante; în toate aceste hao-tice condiţii, alergice la axiologie şi aflate sub zodia deca-dentă a facilului, devine tot mai evident că creatorilor deartă care se încăpăţânează să-şi menţină integritatea şi au-tonomia spirituală nu le-a mai rămas altă soluţie de su-pravieţuire decât să îşi conştientizeze, cu demnăluciditate, statutul de involuntari emuli ai lui Don Qui-chote, să rămână neobosiţi în lupta lor de gherilă, în do-rinţa lor de a crede în ceva şi de a obliga cultura actuală,împotriva oricăror rezistenţe sau indiferenţe, să accepteacel ceva. Desigur, pronunţ aici un proiect, aparent im-practicabil, de veritabilă resuscitare a spiritului categoricşi excesiv care fusese cândva fala avangardei. Însă consi-der că, în faţa dominaţiei tot mai ineluctabile pe care im-perativul profitului o exercită până şi asupra creaţieiartistice, adică tocmai asupra acelei sfere de activitatecare, în motivaţiile şi dezideratele ei, ar trebui să n-aibănimic de-a face cu managementul unei societăţi pe ac-ţiuni, doar acel spirit optimist şi încrezător în sine pe carel-au etalat avangardele mai poate constitui un răspunsviabil şi suficient de puternic, dat pe măsura nonşalanţeiexpansioniste manifestate actualmente de principiul com-petitivităţii economice.

Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că, în po-fida tuturor degradărilor şi a dezamăgirilor veacului, omai fertilă proliferare a mijloacelor de exprimare, o maiglobală şi nestingherită circulaţie a vocabularelor muzi-cale, o mai dezinhibată deschidere a viziunii istorice nus-a mai pomenit, la o asemenea amploare, în nicio altăepocă. Niciodată creatorul nu a fost într-atât de liber să-şicaute, după propriile putinţe şi preferinţe, poteca auten-ticităţii proprii, să creeze fără nicio presiune a vreunui co-mandament stilistic general, să foreze în acea adâncimenumai de el ştiută, anume în profilul stilistic individualcare nu e altceva decât fizionomia propriului spirit, nece-

sara libertate de a fi în acord cu sine însuşi. Niciodată exi-genţele critice şi receptoare cu care e întâmpinat oricecreator nu s-au limitat într-un mod atât de decisiv laaceastă singură cerinţă: „Dacă ai ceva de spus; dacă simţică nu îţi mai poţi continua trăirea fără să încerci spunereaacelui ceva; atunci fără îndoială că, oricât de întortocheatva trebui să-ţi fie şi ţie cutreierul de ucenic printre ten-dinţe, influenţe, cărări şi deprinderi ale meşteşugului, veireuşi până la urmă să-ţi găseşti vocea şi să spui cu con-vingere; căci opera ta de artă va fi izvorât din necesitate;iar noi te vom asculta”.

În planul compoziţiei muzicale, această nemaipo-menită libertate stilistică a survenit după ce au fost aban-donate orice sofisticării intelectualiste ale avangardeimoderniste, după ce, în Est, realităţile socio-culturale s-au schimbat profund, iar revenirea la cantabilitate, la do-rinţă de persuasiune şi comuniune cu publicul (adică laceea ce mai înainte, în numele progresului artistic, fuseseanatemizat) s-a petrecut fără niciun complex de vinovăţie,ba chiar cu firească bucurie. După cum îşi aminteşte LiviaTeodorescu-Ciocănea (http://www.stefan.niculescu.cbi.ro/livia_teo dorescu.htm), chiar Ştefan Niculescu sur-prindea, cu specifica-i acuitate, într-una dintre ultimelelui intervenţii publice, această unanimă postulare a liber-tăţii creatoare: „Domnilor, s-a terminat. La momentul ac-tual, fiecare compozitor se exprimă liber, fără constrângeristilistice sau complexe. Până acum, îţi era ruşine să te pre-zinţi, de exemplu în Germania, cu o muzică de facturămelodică. Acum lumea a revenit la melodie şi la orice tipde muzică, cu condiţia să fie bine scrisă”.

Însă tocmai în astfel de permisive condiţii, tocmaicând consensul avangardei s-a „pulverizat în individual”(vorba tot a lui Niculescu), iar unul nou nu promite săprindă contur, tocmai acum are cele mai mare şanse deivire acel pericol care s-a putut şi se va mai putea întâm-pla oriunde şi oricând: înlocuirea ideii creatoare cu artifi-ciul. Căci la adăpostul lui anything goes pot prinde glas şicei nechemaţi, şi cei ce, în principiu, sunt bine intenţio-


SIMN 2015

VINERI, 20: UNMB, Sala „George Enescu”, ora 16.30 – Medalion Pierre Boulez – 90; UNMB, Sala„George Enescu”, ora 18.30 – Recital cameral: Mădălina Dănilă - pian

SÂMBĂTĂ, 21: Aula Palatului Cantacuzino, ora 11.00 - recital de vioară: Marianna Oczkowska(Polonia); Opera Comică Pentru Copii, ora 17.00 - Opera MÜNCHHAUSEN - STĂPÂNULMINCIUNILOR de Dan Dediu; UNMB, Sala „George Enescu”, ora 17.00 – Ans. AD-HOC; Aula PalatuluiCantacuzino, ora 19.00 – Ans. PLATYPUS (Austria)

DUMINICĂ, 22: UNMB, Studioul de Operă şi Multimedia, ora 11.00 - TRIO CONTRASTE;LANSARE DE PARTITURĂ/ CARTE/ CD Partituri semnate de Maia Ciobanu şi George Balint, Cărţisemnate de George Balint şi Theodor Grigoriu, CD – Omagiu lui Enescu de Theodor Grigoriu; UNMB,Sala „George Enescu”, ora 17.00 – Ans. MUD CAVALIERS (Polonia); UNMB, Sala „George Enescu”, ora19.00 – Ans. PROFIL

CONCERTE ÎN ŢARĂ

JOI, 19: Filarmonica de Stat din Arad, Ora 19.00 - Concert simfonic

VINERI, 20: Filarmonica de Stat din Sibiu, Sala Thalia, ora 19.00 - Concert simfonic

naţi, însă, fie din comoditate, fie de dragul de a impre-siona şi a-şi asigura nemuritor succes, renunţă la tainica şidevoranta cale a autodefinirii, preferând în schimb săadopte una dintre acele două atitudini alterante care aufăcut dintotdeauna ravagii printre creatorii de artă. Mărefer, pe de-o parte, la concesia estetică, infamă procedurăprin care lipsa de consistenţă şi inspiraţie a operei muzi-cale se vrea camuflată fie de perindarea unor cât mai aca-paratoare văluri extramuzicale (proiecţii video, jocactoricesc etc.), fie de încercarea unui cross-over stilisticcare, de cele mai multe ori, aglomerând devălmaş diversevestigii şi date ale trecutului, nu pare să aibă o altă inten-ţie mai nobilă decât să facă cu ochiul, să fie cât mai catchy.Pe de altă parte, am impresia că mai alesîn rândurile tinerilor compozitori conti-nuă, ca întotdeauna, să se manifeste cucea mai mare putere tentaţia de a căutainstalarea pripită în comoditatea repro-ductivă a unui pseudostil transformat înreţetă. Mai precis, am impresia că uniidintre ei, probabil din aceeaşi dorinţă dea se afilia şi de a-şi contura gradul deapartenenţă la un anumit grup social,sunt tentaţi să recurgă la limbajul şi teh-nicile prin care până nu demult avan-garda îşi găsise modalităţile proprii deexprimare, uitând însă că creaţiile unorfiguri precum Niculescu, Stroe, Vieru,Olah ş.a. dobândeau sens şi chiar co-erenţă sistemică nu numai datorită valo-rii lor strict muzicale, ci şi dinperspectiva unei semnificaţii sociale binedefinite. De aceea pare uneori că dispo-zitivele şi procedeele tehnice experi-mentate de generaţiile anterioare îşipierd din eficienţa lor iniţială în unele lu-crări contemporane, căci mânuirea lor sepetrece în mod mecanic, fără o prealabilă trecere a lor prinsita compatibilităţii cu propria fizionomie spirituală, de-venind astfel nişte prefabricate tocite, devalorizate, măr-turii nefericite ale transformării avangardei în manierism.

Dar să ne fie clar: muzică demnă de apreciere sescrie actualmente din belşug. Consider însă că, oricât deaccidentale sau răzleţe s-ar dovedi în realitate pericoleleconstatate de mine mai sus, ele se cuvin totuşi avute învedere tocmai pentru că, în contextul unei libertăţi totalecare îngăduie din plin nivelarea criteriilor axiologice, pro-liferarea lor s-ar putea oricând petrece la dimensiuni mon-struoase. Iar, dincolo de discuţiile de laborator, metodacea mai potrivită de a tria, promova şi stimula nu poate fialta decât menţinerea unei culturi critice vii. Căci, măcarcu ocazia unor evenimente precum SIMN, o capacitare co-lectivă de natură programatică a eforturilor critice nu îipoate fi creatorului decât de ajutor în permanentul luiefort de a înţelege în mod adecvat raportarea sa, dar şi aevoluţiei materialelor sale muzicale la cerinţele şi contra-dicţiile realităţilor înconjurătoare. Ar fi ideală aşadar co-mentarea calităţilor sau a deficienţelor vehiculate de celemai noi creaţii artistice nicidecum în funcţie de retribuţiape care acestea o produc în capital financiar şi/sau sim-bolic; şi nici în funcţie de învechita idee a progresu-

lui/evoluţiei în artă, idee apărută la cumpăna dintre se-colele XVIII-XIX, care şi-a epuizat în mod evident limi-tele, deşi pe baza ei au fost create şi evaluate capodoperelemuzicii savante. Succesul şi aportul inovator trebuie luateîn considerare ca ingrediente, iar nu ca criterii, astfel încâtdelimitarea unui eventual consens artistic ar putea fi pro-blematizată în primul rând în funcţie de gradul de rele-vanţă pe care operele de artă reuşesc să-l câştige îndinamica societăţii contemporane. Iar pentru a concretizaun astfel de pretenţios demers, trebuie să rămânem în per-manenţă conştienţi că niciun fenomen cultural nu poate fimenţinut activ în absenţa unui spaţiu deschis al dezbate-rilor şi discuţiilor declanşate din multiple puncte de ve-

dere. În definitiv, dacă acest spaţiutrăieşte, atunci vitalitatea lui va reuşi încele din urmă să surmonteze şi impedi-mentul major pe care indiferenţa gene-rală îl pune în calea muzicii noiromâneşti, anume lipsa promovării pu-blicitare şi a susţinerii pe măsura avansa-tului nivel tehnic şi valoric ce încă poatefi întâlnit în actuala şcoală românească decompoziţie. Cultura critică nu trebuie sămai deplângă, într-un glas cu creatorii,faptul că creaţia românească e prea puţinstimulată din exterior; ci mai bine să îşiconştientizeze menirea de primă mijloci-toare, căci ea însăşi poate stimula cu maimult folos din interior, dacă se opinteştesă comunice date şi opinii prin cât maimulte căi.

Îndrăznesc propunerea unor sfa-turi, deoarece îmi permit să sper. Sperdeci ca, pe viitor, când va mai veni vorbadespre retrospective ale unor evenimenteprecum SIMN, să nu se mai repeteaceastă martirică situaţie a cronicarului

care, aidoma unui singuratic Pimen, acceptă să scrije-lească solemne hrisoave, având în permanenţă sfânta grijăa faptului că el de n-ar scri, nu s-ar mai povesti. Sper ca,altădată, să mă simt cu adevărat parte din acest spaţiuvital al ecourilor critice pe care tot îl invoc. Până atunciînsă, nu-mi mai rămâne acum decât să fiu solidar cu citi-torul, adică să mă pomenesc şi eu amuţit în faţa acestuiletopiseţ deversat, iată, în ritmuri frazale atât de fluviale,atât de indiferente la spiritul homeopatic de care a ajunssă se lase locuit omul recent. Şi, mai ales, nu-mi mai ră-mâne decât să consider că a-l cita pe Miron Costin, adicăpe unul dintre acei fragezi patriarhi cu care eu, persoanăcu greutate, apariţie eminamente matură, am tot fost aso-ciat de-a lungul SIMN 2015, nu poate fi decât pecetea ceamai potrivită:

„...Ce sosiră asupra noastră cumplite acéste vrémi deacmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestfel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noiprăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şinouă. Deci primeşte în ceastă dată, atâta din truda noastră, câtsă nu să uite lucrurile. ...căci scrisoarea ieste lucru vécinicu.Cându ocărăscu într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară învéci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu”.

Pagini de Vlad VĂIDEAN


SIMN 2015

Vlad Văidean

„Punţi peste timp”Recital Mioara şi Viniciu Moroianu,

Sinaia, Vila „Luminiş”, sâmbătă, 19 septembrie, 2015

Orice interpretare reprezintă în principiu,proiecţia în timp a actului creaţiei. Ea trimite direct oriindirect, nu doar către opera de artă ci şi spre omul-autor, cu bucuriile şi supărările sale, cu iubirile, cuvremurile sale, cu tot ceea ce-l înconjoară... Aceastăsenzaţie sporeşte şi mai mult atunci când interpretarease realizează nu într-un spaţiu special creat (sala deconcert, de exemplu) ci într-un spaţiu non-convenţional, un muzeu de pildă, într-o casămemorială, etc.Atunci „vezi” maibine decât oriundealtundeva, omul, îicunoşti familia şiprietenii, îi înţelegimunca, gândurile şiidealurile. Dar şi maimult, această senzaţiesporeşte când, unîntreg program ţeseîntre autorii prezenţişi cei absenţi ocanava, stabileştetainice legături,legături ce recompuno lume de multapusă, o lume pe carenu o vom mai cunoaşte niciodată, o lume pentru carearta era mai degrabă plăcere decât competiţie şi eraslujită cu ardoare, fără să te slujeşti de ea, ca să-lparafrazăm pe marele Enescu. Acestea au fostgândurile şi sentimentele, ca şi principala impresie pecare am încercat-o după acest minunat recital trăitodată cu interpreţii, dar şi cu autorii lucrărilor, la Vila„Luminiş”, casa de suflet a lui Enescu, într-o frumoasăzi de început de toamnă.

Construcţia însăşi a programului este unargument în acest sens, izvor de stranii simetrii: primaparte, pian solo, Enescu – Silvestri, autorul lui Oedipe –dirijorul premierei româneşti, partea a doua, vioară –pian, Bogdan Moroianu – Irina Odăgescu-Ţuţuianu,discipoli ai aceluiaşi maestru, compozitorul AlfredMendelssohn, dar şi colegi la Editura Muzicală aUniunii Compozitorilor.

După cum spuneam, prima lucrare pentru piansolo a fost Sonata a III-a în re major, op. 24 nr. 3. Mai puţincunoscută decât predecesoarea ei (Sonata I în fa diezminor, op. 24 nr. 1) şi acestă lucrare stă sub semnulimprovizaţiei, dar nu o improvizaţie provenind dintr-un arhaic popular, ci dintr-un prezent citadin, salonulparizian atât de familiar lui Enescu şi în care acesta sesimţea atât de bine. Este o muzică luminoasă, caldă, pe

alocuri amabilă, bogată în sonorităţile subtile ale unoracorduri cu multe sunete de sorginte debussyană...Cunoscând toate acestea, Viniciu Moroianu nu sepierde nici în distorsiuni inutile ale timpului, nici înseducţii sonore, „beţii” ale sunetului, ba mai mult,profitând de rigorile formei de sonată, dă interpretăriiun plus de dinamism, de forţă dramatică, particularitatece-l individualizează şi justifică epitetul de „vârf” alcarierei sale pianistice. Printr-un tuşeu moale şi catifelatdar permanent controlat, interpretul realizeazăvaporoase aluzii orchestrale, dovadă bizare polifoniiaparente ca rezultat al unor diferenţieri sonore ale unorarpegii de largă respiraţie.

A doua lucrare pe care a interpretat-o ViniciuMoroianu este Suita op. 3 nr. 1 „Copii la joacă” deSilvestri. Scrisă în 1931, lucrarea reprezintă o primă

încercare a compo-zitorului de găsire aunor mijloacepersonale deexprimare (melodiidiatonice armonizatecromatic, bi-tonalism),mijloace ce-l apropiede Prokofiev, unProkofiev ce-i dreptmai complicat, maiîncărcat. De altfel,vagi ecouri din„Viziuni fugitive”răzbat la tot pasul însuită. În pofidatitlului, scriitura suiteieste dificilă, ceea ce

face să „uiţi” ceea ce cânţi, capcană pe care pianistul oevită cu măiestrie printr-o subţiere a sonorităţii, printr-o „sticloşenie” de sorginte punctualistă şi mecanicistăa atacului.

Dacă în prima parte pianul era singur, în a II-aparte el acompaniază vioara, întregul rezultând dincontopirea realităţilor sonore, dar şi a trăsăturilortemperamentale ale celor doi interpreţi. Bucuria de acânta, de a face muzică împreună, înţelegerea unuia saualtuia, par suficiente pentru un melanj fericit. Acestelucruri capătă semnificaţii subtile atunci când parteneriifac parte din aceeaşi familie, părinţi şi copii, fraţi sausoţi. O anumită drăgălăşenie, rezultatul unei iubiri deînaltă esenţă, aureolează actul interpretativ. Este şicazul nostru, unde armonia execuţiei nu este doarrezultatul numitorului comun al personalităţiimuzicienilor, ci şi a unei vieţi de zi cu zi, împreună. Şitotuşi...

Prima lucrare cântată împreună de soţiiMoroianu este Sonata pentru vioară şi pian op. 9 deBogdan Moroianu. Unchi al lui Viniciu, BogdanMoroianu a fost nu numai compozitor şi muzicolog, cişi un reputat medic, profesor la Facultatea de Medicinădin Bucureşti. Mare admirator a lui C. Franck (de altfelecouri din canonul ultimei părţi al celebrei Sonate în la


În ţară

major se regăsesc şi aici), autorul propune o lucraresolidă de sorginte post-romantică, în care gustul pentrulimpezimea construcţiei şi economia mijloacelor folositesunt tot atâtea trăsături definitorii. Intuind acest lucru,pianistul nu se lasă vrăjit de vioara solistă, conducând-o din umbră într-un echilibru perfect al sonorităţilor,fără a ştirbi în vreun fel din strălucirea acesteia.

Cu totul altfel stau lucrurile în piesa următoareunde, copleşit de farmecul viorii, pianul „uită” rolul săude catalizator al întregului, lăsând-o pe aceasta săsavureze libertăţile pe care partitura i le oferă. Şi are cesavura... Scrisă în tinereţe la nici 27 de ani, Sonata pentruvioară şi pian de Irina Odăgescu-Ţuţuianu, face probaunei maturităţi ieşită din comun. Modernă, atât subaspectul formei (sunt doar 2 părţi în loc de 3 sau 4 cumse obişnuieşte), cât şi a mijloacelor folosite (o anume

edulcolare tematică, o anume insinuare a acţiunilordezvoltatorii, la graniţa între poem şi sonată), lucrareacultivă o melodicitate extrem de rafinată (autoarea fiindunul dintre cei mai străluciţi melodişti români) mai alesla nivelul figuraţiei. Tocmai în intonarea acesteifiguraţii, ca o idee infinită de tip wagnerian, stă marelemerit al violonistei care print-o intersecţie a parlando-rubato-ului cu giusto, printr-o dozare extrem de mobilăa sunetului, printr-o trăsătură insinuantă de arcuş puneîn evidenţă melodia de esenţă modală a acestei lucrări,pe cât de vitală pe atât de lirică.

Acest splendid recital de sfârşit de vară a împletitarmonios, ca într-un buchet al unui vin vechi, nobleţeatrecutului atât de perfect, cu tăria şi aroma prezentului,semănând multă bucurie în sufletele auditorilor.

Andrei TĂNĂSESCU

Operă la OradeaÎn luna octombrie s-a derulat

la Oradea un proiect care îşi propunesă aducă opera mai aproape depublicul orădean, văduvit deprezenţa unei instituţii lirico-teatrale.Asociaţia Culturală OperAcademy,coordonată de tenorul StelianGheorghe, a organizat un dublueveniment: un concert de pagini dinopere şi o reprezentaţie mozartiană,Flautul fermecat, derulate înfrumoasa clădire a Teatrului ReginaMaria, clădită în anii 1899-1900 decelebrii arhitecţi Fellner & Helmer,aceiaşi care au semnat proiecteleteatrelor din Cluj, Iaşi, Timişoara,Cernăuţi etc.

Asociaţia a colaborat la acestproiect cu Facultatea de Muzică dinOradea, cu Filarmonica şi cu CorulProArt Academy, reuşind săidentifice şi un grup de soliştiromâni şi străini deocamdatănecunoscuţi publicului nostru dar decertă perspectivă.

Am urmărit primareprezentaţie din cele douăprogramate pentru 23 şi 25octombrie, opera Flautul fermecatatrăgând un public foarte numeros.Se poate spune categoric căspectacolul a plăcut, deşi a fostinegal în laturile sale. Cel mai buncompartiment a fost cel solistic, undeinterpreţi tineri din România, Rusia,Franţa, Polonia, Uzbekistan şi Franţaau făcut echipă şi au reuşit să lase obună impresie. Au dominat printalent, expresivitate şi pregătireinterpreţii rolurilor Tamino(orădeanul Robert Bede) - o

frumoasă surpriză, posesor al uneiplăcute şi frumos conduse voci detenor, amintind de ValentinTeodorian – Papageno (polonezulJacek Batarowski), dezinvolt şienergic, intens preocupat de laturascenică a evoluţiei sale şi Pamina(franţuzoaica Elise Efremov),

soprană cu o voce lirică şi o ţinutăscenică frumoasă.

Şi corul (mai ales cel debărbaţi) a lăsat o impresie bună,ţinând cont şi de faptul că nu este oformaţie profesionistă, cu o activitatecotidiană.

Din păcate OrchestraFilarmonicii din Oradea adezamăgit, suflătorii de alamăevoluând cu câteva flagrante greşeliindividuale, evoluţia ei conducândspre o impresie generală proastă, lacare nu m-aş fi aşteptat, fiind primamea întâlnire cu acest ansamblu,moştenitor spiritual al unei activităţi

orchestrale susţinute în perimetrulorădean încă din secolul XVIII.

Dirijorul oaspete Julian Smith,sosit din Ţara Galilor, s-a străduit săcoordoneze eficient relaţia fosă-scenă, reuşind o parcurgere corectăşi precisă a partiturii. Prea puţin aizbutit să arate regizorul francez

Carmelo Agnello, care nu a fostajutat prea mult de decorurilemodeste semnate de Vioara Bara,care s-a remarcat în privinţacâtorva dintre costume.

Iniţiativa organizării unorevenimente de operă într-un oraşcare nu are altminteri şansa întâlniriicu această direcţie repertorială estelăudabilă şi se cere continuată, maiales că răspunsul publicului a fost celaşteptat, şi mai ales că există o largăsusţinere şi financiară şi de imagine,atât din partea autorităţilor publicecât şi din partea sectorului privat.

C. MIHAI

Foto

: Mih

ai C

osm

a

Am

În ţară


Eveniment muzical european la Baia Mare

Lumea corală românească, după 1990, a continuatsă fie tot mai săracă: situaţie tristă pentru o ţară recunos-cută pentru frumoase tradiţii corale şi pentru performanţedeosebite în plan interpretativ: vârful aisbergului s-a che-mat Madrigal-ul lui Marin Constantin, dar alături de acestcor fanion amintim Carmen-ul lui Kiriac şi Chirescu, Cap-pella Transilvanica lui Dorin Pop, Preludiul lui VoicuEnăchescu, Antifonia lui Constantin Rîpă, Corul Acade-mic Radio al lui Aurel Grigoraş, Corul Operei bucureş-tene al lui Stelian Olaru, Corul liceului Ion Vidu al MarieiGyuris şi încă multe altele. Baza corală (cea a amatorilor)a mers în regres abrupt (din motive financiare – în primul

rând), apoi şi unele formaţii profesioniste s-au clătinatserios.

Tabloul actual este o idee mai luminosdecât cel al anilor ‘90 dar este foarte departe dece se întâmpla cu câteva decenii în urmă. Multhulita “Cântarea României”, exceptând inevita-bilele pastile de “chinină ideologică”, permiteamultor formaţii şi dirijori inventivi (aşa-i ro-mânu’, supravieţuitor prin vocaţie!) să infiltrezerepertoriu valoros şi să ţină în viaţă (a se citi înactivitate!) numeroase coruri. Este trist să ajun-gem să regretăm (într-un fel) “Cântarea Româ-niei” dar o asemenea idee, depolitizată fireşte,ar trebui avută serios în vedere şi reconstruităpe baze strict profesionale şi valorice.

Până atunci, pâlpâiri, mici izbucniritemporare şi unele eforturi de coagulare a vieţiicorale autohtone făcute de ANCR (Asociaţia NaţionalăCorală din România) care, sub preşedinţia meritorie a luiVoicu Enăchescu face eforturi lăudabile însoţite de rezul-tate concrete pozitive (vezi stagiunea corală permanentă“Paul Constantinescu”).

În acest context relativ cenuşiu, a apărut şi s-adezvoltat o fericită oază muzicală la Baia-Mare numităFestivalul Concurs Coral Internaţional “Liviu Borlan”. S-au mai făcut asemenea încercări în ţară; nu au prea ţinut(în timp) sau nu au avut o adevărată ţinută internaţionalăcu standarde europene.

Ei bine, la Baia Mare am descoperit cu uimire şibucurie că se poate şi altfel!

Un om cu o capacitate organizatoare fabuloasă,

iubitor (şi practicant) al artei corale, inginerul geolog Ale-xandru Nicolici (apelat scurt, Saşa, de toată lumea), a statîn spatele iniţiativei creării acestei competiţii muzicalecare poartă numele băimăreanului Liviu Borlan, o pro-misiune componistică românească neîmplinită decât par-ţial datorită unei tragice dispariţii premature.

Mi s-a spus că primele 4 ediţii au fost într-un per-manent crescendo. Ce pot să spun eu, ajuns acolo în cali-tate de înlocuitor în ultimul moment al preşedinteluijuriului, Voicu Enăchescu (din tragice motive familiale),este că am găsit “montat” totul la un adevărat nivel euro-pean: preselecţia corurilor (pe bază de imprimări trimise)– 10 la număr (unul forfetând din motive întemeiate – deci9) şi un juriu internaţional format din 4 specialişti din stră-inătate (Italia, Polonia, Belarus şi Republica Moldova) şi 3specialişti români plus preşedintele (subsemnatul) care

nu are dreptul să voteze, conform regula-mentului – aspect care m-a surprins şimirat dar pe care l-am acceptat aşa cumera! Notaţiile s-au făcut pe baza unormedii ponderate, membrii juriului necola-borând între ei. Calculatorul a preluatpunctajele membrilor juriului şi a aplicatprocentajele, rezultatele surprinzând prinexactitatea aprecierilor şi corectitudineaclasamentului. S-au cuantificat cu exigenţăparametrii principali: acurateţea intona-ţiei, calitatea repertoriului, a interpretării(inclusiv executarea pieselor în limba deorigine etc.). Aş îndrăzni să spun – un ade-

vărat regal de profesionalism şi bună credinţă a juriuluicare a condus către un clasament (consider eu) corect.

Pe primul loc s-a situat corul leton „Atzele” dinAlûksne condus de un muzician sobru, solid sub raportprofesional, Jânis Baltiòš.

Fără a beneficia de o calitate vocală specială, corula impresionat prin interpretările stilistice corespunzătoareale pieselor abordate, prin echilibru, prin deschiderea şifaţă de partituri cu o tentă corală nouă (aspect aproapecomplet neglijat de coralele autohtone).

Într-o notă oarecum asemănătoare s-a situat şi co-rala bulgărească “Ivan Spassov” din Plovdiv. Mai ales lu-crarea mentorului spiritual (Ivan Spassov) a fostimpresionantă atât prin calitatea muzicală excepţionalăcât şi prin siguranţa cu care au fost surmontate dificultă-ţile mari de intonaţie (dirijoare – Gergana Lyutskanova).

Premiul I: Corul “Atzele”

Premiul II: Corala “Ivan Spassov”

Pagini corale


În ciuda calităţii vocale de excepţie, corul bărbă-tesc „Armonia” din Constanţa (condus foarte bine de Ion-Iulian Dumitru) a păcătuit printr-un repertoriu discutabil.În afara unei superbe piese de Anton Bruckner – Troste-rin Musik şi a piesei obligatorii de Liviu Borlan, a făcutdouă alegeri modeste: o piesă de Ion Popescu Runcu darmai ales o piesă de o platitudine evidentă şi o lipsă totalăde invenţie armonică (pe care nu au putut-o salva melo-diile populare valoroase folosite) semnată Nireşteanu.

Trofeul Liviu Borlan, atribuit pentru cea mai bunăinterpretare a unei piese de Liviu Borlan, a fost cucerit decorala „Naşterea Domnului” din Arad, un cor cu o diri-joare de bună calitate muzicală (Magdalena Lödi) şi cuposibilităţi vocale chiar foarte bune (din păcate demons-trate mai mult în concertul laureaţilor decât în concursulpropriu-zis).

Şi celalalte formaţii au obţinut premii, cele spe-ciale, ale unor generoşi sponsori locali: corala bărbătească„Dignus est” Vaslui (dirijor Adrian Buimac) – un cor cufrumoase perspective atât vocale cât şi interpreta-tive, „Corul feminin de Tineret” din Skopje, Mace-donia (dirijor Sasho Tatarchevski) cu sonorităţitonice şi bine şlefuite, Corul „Josif Marinkovic” dinZrenjanin, Serbia (dirijoare Zorica Kozlovački), cusonorităţi bune şi cu mişcări scenice inspirate, Corul“Cantabile” din Panciu (dirijor Andrei-Igor Mano-vici) cu intonaţii corecte dar crispat, inhibat şi corul„Leon Băncilă” din Fălticeni (dirijoare Angela Eca-terina Focşa), formaţie meritorie pentru eforturile(parţial materializate) de a prezenta un program încondiţii onorabile. Decernarea premiilor s-a făcutîntr-un cadru adecvat, fiecare formaţie susţinând unmicroprogram (2 sau 3 piese, în funcţie de premiulobţinut), rezultatul fiind un excelent concert coral(cu multe piese diferite faţă de cele cântate în con-

curs). Am regretat faptul că în acest moment final nu aapărut decât cu o singură piesă corul „Armonia” din BaiaMare (foarte bună formaţie, bine condusă de dirijoareaMihaela Bob Zăiceanu), Asociaţia „Prietenii Armoniei”(preşedinte Mariana Macarie) fiind organizatorul eveni-mentului. Ne-am fi dorit cu toţii să-i fi ascultat într-un micprogram pe cei care au făcut posibil acest miracol autoh-ton de dimensiuni europene reale.

Privit în ansamblu cred că a fost un momentmuzical de bună calitate, cu coruri situate la un standardcorespunzător.

În ideea de a comunica cu dirijorii şi coriştii, di-rectorul artistic al concursului, dl. Andrea Angelini (Ita-lia), reprezentând forul mondial coral IFCM, a iniţiatinteresante workshopuri conduse de Inessa Bodyako (Be-larus), Marcin Tomczak (Polonia), Emilia Moraru (Repu-blica Moldova) şi domnia sa. Cred că ar fi fost binevenităşi o baghetă românească (în juriu se aflau şi Ionică Pop -Cluj, Grigore Cudalbu - Bucureşti, Bogdan Cojocariu –Iaşi).

Nu cred că exagerez dacă spun că organizarea afost perfectă: în plus comunicarea în juriu şi cu partici-panţii s-a făcut, potrivit unui statut internaţional deja ac-ceptat, în engleză, care a necesitat rareori traducere. Poatepărea un amănunt dar nu este: este o modalitate de a nescoate dintr-un provincialism autohton care bălteşte decam multă vreme.

Nu aş încheia înainte de a menţiona faptul că s-areamintit şi ideea (lansată anul trecut de excelentul dirijorde cor băimărean, Ion Săcăleanu şi de compozitorul şi di-

rijorul bucureştean Grigore Cudalbu) de a înfiinţaşi o secţie de creaţie corală a acestui concurs. Mi s-a părut o excelentă idee care ar putea aduce cătrezona componistică corală tineri care acum nici nuprea ştiu ce-i acela un cor, darmite să mai şi scriepentru el! Uniunea Compozitorilor şi Muzicologi-lor din România ar fi capabilă să ofere sprijin pro-fesional unui asemenea demers care s-ar putearealiza fără mari eforturi financiare suplimentare.

Calitatea de compozitor avută de LiviuBorlan credem că ar justifica din plin acest demers,binevenit şi în contextul unei lipse acuzate de re-pertoriu coral nou în muzica românească.

Cum era de aşteptat, inimoşii organizatoribăimăreni s-au arătat deschişi ideii şi este posibil ca edi-ţia a VI-a să includă, pe lângă concursul de interpretarecorală şi pe cel de compoziţie în domeniul coral.

Le mulţumim oamenilor de cultură băimăreni(mulţi la număr) pentru eforturile extraordinare făcute; îimulţumim d-lui inginer Alexandru Nicolici, sufletul ma-nifestării pentru impecabila lecţie de muzică oferită prinaceastă a V-a ediţie. O aşteptăm cu nerăbdare pe a VI-a.

Dan BUCIU

Premiul III: Corul “Armonia”

Trofeul Liviu Borlan: Corul “Naşterea Domnului”

Am

Pagini corale



Punctul pe j... azzTânărul octogenar

Marius PoppÎntr-adevăr, dacă ţinem cont de longevivii contem-

porani Paul Urmuzescu – 87 de ani, Viorel Cosma – 92 deani, Camelia Dăscălescu – 94 de ani, titlul acestor rânduridevine legitim, nu mai pare doar o figură de stil...

Generaţia de aur a jazz-ului autohton a fost înnobi-lată de nume precum Jancy Körössy, RichardOschanitzky, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, EugenGondi, Ştefan Berindei, Aura Urziceanu şi desigur,Marius Popp. Cu excepţia ultimului „monstru sacru” în-ainte numit, toţi ceilalţi fie au emigrat în alte ţări, fie au pă-răsit această lume. Neîndoielnic, „arhitectul - pianistdevenit pianistul - arhitect apoi muzician pur şi simplu”cum inspirat îl caracteriza ilustrul muzician Richard Os-chanitzky pe Marius Popp, reprezintă unul dintre stâlpiicheii de boltă a jazz-ului românesc,continuând să activeze fervent.

Venit pe lume la 21 septem-brie 1935, în străvechiul burg tran-silvan al Sibiului, Marius Popp seînscria 39 de primăveri mai târziuîntre membrii fondatori ai Festiva-lului sibian de jazz iniţiat în 1974de regretatul Nicolae Ionescu. Inadolescenţă, deşi iubitor de mu-zică, talentul la desen ca şi cunoş-tinţele în domeniul matematicilori-au îndreptat lui Marius Popppaşii către nobila disciplină, de-opotrivă ştiinţifică şi creativ-artis-tică, a proiectării de construcţiiedilitare – arhitectura, pe care a studiat-o la Institutul deprofil din Bucureşti. Cum însuşi artistul mărturisea, la in-struirea/formarea sa ca muzician (autodidact) au contribuitvărul lui, ilustrul profesor universistar şi compozitor Ale-xandru Paşcanu şi neuitatul om de jazz Mihai Berindei. Pela finele anilor ’60 Marius Popp se afirma deja ca o speranţăa interpretării româneşti de jazz, avîndu-i drept redutabiliconcurenţi pe Jancy Körössy, Richard Oschanitzky, Cri-stian Colan, Eugen Ciceu iar drept coleg de generaţie peRadu Maltopol. Colabora pe atunci cu instrumentişti de-veniţi la rândul lor „corifei” ai jazz-ului nostru – JohnnyRăducanu, Dan Mândrilă, Eugen Gondi apoi cu mai tine-rii saxofonişti Peter Wertheimer şi (regretatul) Ştefan Be-rindei. După primele înregistrări la Radio şi apariţiile pemicul ecran, pianistul a luat parte la cele trei ediţii ale Fes-tivalului Naţional de Jazz de la Ploieşti (1969 - 1971). Acti-vitatea multilaterală a muzicianului s-a manifestatpreponderent şi fructuos în ţară, concretizată prin nenu-mărate evoluţii în faţa publicului ca mânuitor al claviaturiiîn alb şi negru şi lider al unor formaţii de componenţă di-versă, pe scene de club, concert, festival, ca productiv com-pozitor – membru plin al Uniunii Compozitorilor şiMuzicologilor din România – aranjor, profesor la Liceulde Muzică şi Conservator.

Îmbinare benefică de simţ constructiv ordonat destudiul ştiinţelor exacte, cu spiritul animat de inspiraţie,fantezie, înzestrare nativă pentru arta sunetelor, omul demuzică Marius Popp şi-a concretizat menirea de pianist,creator de teme, aranjor, mentor al tinerelor talente, pro-motor neobosit al jazz-ului. Pe lângă albumele de jazz lacare a colaborat ca sideman (albume avându-i drept prota-gonişti pe Johnny Răducanu – două discuri, Aura Urzi-

ceanu – patru discuri, Dan Mîndrilă), cele mai multe din-tre LP-urile şi CD-urile sub nume propriu ale pianistului(„Panoramic Jazz Rock” (1977), „Nodul gordian” (1983),„Acordul fin” (1988), „Marius Popp” (1993) în seria „JazzRestitutio”, „Flaşnetarium” (1995), „Essential” (2006), „Se-minţe prăjite” (2008), toate editate de casa Electrecord, „Ma-rius Popp Live” (2012) şi „Margine de lume” (2013, ambele,realizări sub sigla casei Soft Records, plus reeditarea albu-melor „Panoramic Jazz Rock” şi „Nodul gordian”) precumşi creaţiile sale incluse în antologiile-compilaţii discograficeUCMR „Antologia muzicii româneşti – Muzică de jazz” vo-lumele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8), culegerea de 15 teme proprii apă-rută mai demult sub sigla Editurii Muzicale a UniuniiCompozitorilor, ca şi mai recent tipărita colecţie „34 deteme de jazz”, cuprind multe din compoziţiile sale cu va-loare de patrimoniu pentru jazz-ul autohton, creaţii ce în-fruntă timpul, moda, uitarea, prin valoare şi autenticitate ainspiraţiei. Menţionarea numelui lui Marius Popp în volu-mul „Eurojazz Personalities” (1975), aplauzele cumulate înţară, dar şi peste hotare pe zeci de scene festivaliere (pre-

cum cele de jazz de la Ljubljana,Varşovia, Praga, San Sebastian, De-brecen, Nagykanissa, Mannheim,Göttingen, Paris, Russe, Tel Aviv,Festivalul de Teatru de la SaoPaolo ori „Romania Jazz Meeting”de la Frankfurt), calitatea de con-sultant artistic pentru seria disco-grafică „Jazz Restitutio”,organizarea unor reuşite concertede jazz sub egida Uniunii de crea-ţie a muzicienilor, prezenţele înipostază de comentator invitat alemisiunilor de jazz de la Televiziu-nea Română, apariţia sub autogra-ful său a valorosului manual

„Armonia aplicativă în improvizaţia de jazz, pop, rock”, ac-tivitatea de lector la „Appenzeller Jazz Days” din Elveţia,precum şi premiile de creaţie atribuite de Uniunea Com-pozitorilor şi Muzicologilor, de UNITER, de revista „Ac-tualitatea Muzicală” pentru muzică de jazz, de film, descenă vin să consacre rezultatele prolificei activităţi inter-pretative şi de creaţie. Ca dascăl, posedă atu-ul de înteme-ietor şi conducător al unicului Curs de improvizaţie în jazzşi muzică uşoară din ţară, organizat la Şcoala Populară deArtă în capitală, precum şi meritul de a fi semnatarul pre-ţiosului tratat „Armonia aplicativă in jazz, pop, rock”. Fie-ne permis să cităm pasionatele cuvinte închinate demuzician atotputerniciei în jazz a armoniei: „...la început afost ritmul ca pulsaţie primordială, apoi a fost melodia cao nevoie de exprimare a ceva, a unei stări interioare, apoia apărut armonia ca o necesitate intelectuală. Iar eu i-amspus că pe mine armonia mă răscoleşte, îmi dă fiori. Pemine armonia nu mă costă intelectual, pe mine mă tulburăvisceral, pe mine mă răscoleşte interior, nu are de-a face cuintelectul.” Maestrului Marius Popp i s-a conferit de cătrejuriul „Galei Premiilor de Jazz pe 2003”, Premiul de exce-lenţă pentru întreaga activitate, iar în toamna anului 2005,muzicianul a fost sărbătorit la Festivalul Internaţional deJazz de la Braşov. A fost de asemenea invitat al InstitutuluiCultural Român din Viena.

Spirit mereu iscoditor, pianistul lider propune pu-blicului, aproape de fiecare dată, formule instrumentale in-solite, reunind interpreţi din ţară ori din străinătate, dingeneraţii diferite, coechipieri cu care concretizează noi com-poziţii şi aranjamente.

La Mulţi, Mulţi Ani, Marius! Florian LUNGU


Doliu

Am

Rock şi societate: detonatorul muzical

În urmă cu mai bine de zece ani eram invitat săurmăresc o repetiţie a formaţiei rock Thunderstorm,într-o anexă a sălii Floreasca. De ce acolo? Fiindcăacolo îi putea “găzdui” celebra floretistă Ana Pascu,preşedinta Federaţiei Române de Scrimă, mama luiAlex (chitară bas). Am difuzat înregistrări demo aleformaţiei, am realizat interviuri, i-am popularizat câts-a putut. Anii au trecut, Alex a devenit arhitect, a tre-cut prin spitale în urma unui accident auto, dar pa-siunea muzicii i-a rămas intactă. Alături de alţicompanioni l-am regăsit în Goodbye to Gravity, o for-maţie bucureşteană demetalcore, al cărei primalbum a fost desemnat,în 2012, drept cel maibun la secţiunea “metal”(Câteva precizări. Naţiile„latine”, precum Româniasau Italia, au rămas ataşaterockului melodios, apropiatde sonorităţile pop, de aceeas-a numit pop-rock. Însprenordul Europei este popu-lar rockul evident mai dur,mai greu, numit „metalic”,de la „heavy metal”. Acestaare numeroase sub-ramuri– speed, thrash, black, doom– tot mai agreată fiind ceanumită metalcore, o îmbi-nare dintre “metalul” ac-tual şi mai vechiul punkhardcore. Formaţiile metalcore au devenit populare şi înS.U.A., având chiar succes comercial – albume editate deformaţii precum Bullet for My Valentine, Avenged Seven-fold, Trivium, Atreyu, Underoath clasându-se pe locurifruntaşe în topul Billboard în urma vânzărilor remarcabile.Aici rockul metalic a ieşit demult din underground şi for-maţii precum Metallica, Slayer, Sepultura, Pantera rivali-zează sau au întrecut în popularitate cele mai vechi grupuritradiţionale. Multe titulaturi de metalcore, ca All That Re-mains, Shadows Fall, As I Lay Dying, au evoluat deja şi pescenele noastre. La noi însă aceste sub-ramuri au încă o au-dienţă redusă, dar mereu în creştere, cu spectatori fideli,care le susţin necondiţionat. Formaţiile genului, situateîncă în underground, cântă mai mult prin cluburi, rareoripe scene mai mari - în deschiderea formaţiilor străine de ace-laşi tip venite la noi, dar sunt cerute şi în turnee specializatepeste hotare, unde publicul larg deja agreează metalul. La

noi, radiourile, televiziunile nu difuzează deloc rock, nicimăcar pop-rock, darămite heavy metal. Revista noastră, înlimita spaţiului, a amintit eforturile acestor tinere formaţiiprecum Up To Eleven, Grimus, Aeon Blank, Amsterdams,97 Richter, ş.a., care aduc prospeţime peisajului muzicalautohton şi culturii alternative.)

După evoluţii apreciate şi peste hotare, în 2015au semnat cu prestigioasa casă de discuri UniversalMusic România, sub egida căreia au editat un noualbum, intitulat ”Mantras of War” (Incantaţii de răz-boi), lansat concertistic pe 30 octombrie, concert la caream fost invitat. De ce într-un club insalubru, putemafla de la mama unui muzician-aspirant**. Mărturiamamei lui Vlad (12 ani) care studiază tobe de 8 ani dezile: “Comunitatea rock este formată din oameni culţi,uniţi şi pasionaţi. Profesorii lui cântă prin cluburi de

genul Colectiv. De ce? Pentru că asta li se oferă. Pen-tru că nu au loc de manelişti şi fete semi-îmbrăcate laTV sau în cluburile de fiţe. Ştim că nu va putea trăi dinasta, dar avem încredere în ceea ce reprezintă rockul:libertate de exprimare, pasiune şi o alternativă, în ziuade azi, la cocălărie”. Au fost învinuiţi de satanism şi demesaje demonice, imediat după tragedia din clubulColectiv, produsă de un spectacol pirotehnic, doar fi-indcă era Halloween-ul, sărbătoare de origine celtică,dar cu influenţe creştine, modernizate, un prilej dedistracţie şi nu de celebrări păgâne. S-a mai zis, nudoar de habotnici oarecare, ci şi de persoane publicebinecunoscute, că titlul cântecului ”The Day We Die”(„Ziua în care murim”) şi flăcările de pe coperta albu-mului ar fi „prevestit pedepsele divine”. Cunoscutulziarist Cristian Unteanu scrie: “Sigur că v-a lovit valulimpresionant de ură care curge acum pe reţelele so-

Goodbye to Gravity

ciale, sub anonimitatea pseudonimelor sau, dimpo-trivă, deschis, asumat ca o victorie împotriva forţelorrăului: mesajele înveninate ale tuturor habotnicilor şitriştilor, cei niciodată tineri, nici măcar atunci cândvârsta biologică le-ar fi permis asta; cei înfrânţi de pro-pria mediocritate şi condamnaţi la o viaţă mizeră defuncţionar înăcrit şi dorind să se răzbune, de acolo dinumbra cotlonului în care supravieţuieşte în stare delarvă, împotriva tuturor care îndrăznesc să se bucure,să-şi trăiască timpul superbal începutului de viaţă, aniide muzică ai adolescenţeişi tinereţii”. Dar, după cumbine scrie Maria Bumbar:„Cântecul este un strigătde rezistenţă a individuali-tăţii ce nu se lasă învinsăde puterea de uniformizarea maselor, exercitată de so-cietate. Versurile vorbescdespre o moarte spiritualăa sinelui în momentul încare acesta va fi aplatizat şiîncadrat în tipare: „We’renot numbers, we’re free.We’re so alive/ Cause the daywe give in is the day we die”(„Nu suntem numere, sun-tem liberi. Suntem vii / căciziua în care vom ceda esteziua în care vom muri”)”.Câtă diferenţă faţă de tex-tele inepte ale hit-urilordance actuale, atotputer-nice la radio-urile şi televi-ziunile noastre! Păcat cămulte formaţii au texte în engleză, în speranţa că vorprinde concerte peste hotare şi astfel publicului largromân îi scapă sensul versurilor. Problemele societă-ţii actuale sunt disecate în cântecele agresive ale for-maţiilor precum Goodbye to Gravity, iar cele zecemelodii de pe ”Mantras of War”, cu atmosfera lorgrea şi versuri inteligente, merită ascultate.

Componenţii nu mai sunt nişte puştani, au tre-cut de 30 de ani, de aici subiectele mature ale textelor(exemplificate chiar de titlul albumul), vorbind de răz-boiul interior, de conflicte morale. Concertul s-a ter-minat printr-o nenorocire, un incendiu amplificat dematerialele folosite şi de lipsa ieşilor, cu zeci de morţişi sute de răniţi. Fiind puţin obosit în seara de vineri,nu m-am dus şi probabil astfel am scăpat cu viaţă. Doiparticipanţi au reuşit să mai intre de câteva ori şi sămai salveze câţiva spectatori, dar şi-au pierdut viaţa înfinal: Adi Rugină (38 de ani, sunetist şi baterist al for-

maţiei „Bucium”) şi Claudiu Petre (34 de ani), care aufost onoraţi de Preşedinţie cu titlul de Erou Naţional.Au pierit mulţi cunoscuţi de-ai mei, muzicieni rock ti-neri aflaţi în sală sau oameni cu care mă întâlneam laconcerte. Vlad Ţelea şi Mihai Alexandru – ambii chi-tarişti ai formaţiei – s-au stins din viaţă, iar ceilalţi treimembri ai formaţiei (Andrei Găluţ – voce, câştigător“Megastar” 2008, Alex Pascu – bas, Bogdan Lavi-nius – tobe) se află în spital, în stare gravă, la ora când

scriu aceste rânduri. Să nerugăm pentru sănătatea lorşi a tuturor.

Tragedia a provocato mare emoţie, mai alesprintre cei tineri, transfor-mată în manifestaţii destradă, provocând chiardemisii la vârf. Dintr-uncomentariu pe internet ex-trag: „Tragedia de la Co-lectiv e doar scânteianefastă care a ars vieţi şi ascos la iveală putreziciuneaunui sistem profund in-uman şi axat pe un meca-nism amplu: profit maxim,pe propria răspundere, indi-vidualism feroce (pe contpropriu), stat minimal. Co-rupţia e doar un mic puz-zle al acestui mecanism”.

Preşedintele KlausIohannis a publicat unmesaj pe Facebook dupăprotestele din Bucureşti,unde peste 25.000 de oa-

meni au cerut demisia unor oameni politici. Protesta-tarii s-au strâns iniţial în Piaţa Universităţii, şi aupornit într-un marş în cadrul căruia au mai trecut prinfaţa Guvernului, a Ministerului de Interne şi a Palatu-lui Parlamentului.

În cele din urmă s-a dat o OUG – există acumposibilitatea ca ISU să închidă cluburi care pun în pe-ricol viaţa oamenilor, după ce face verificări. Verifică-rile pot fi făcute de inspectorii ISU însoţiţi de jandarmişi aceştia pot închide clubul respectiv pentru 60 dezile. Pericolul, după cum arată mulţi artişti, este săcădem în extrema cealaltă - să fie închise toate clubu-rile, singurele locuri în care se mai puteau afirma ar-tiştii aflaţi la început de carieră.

P.S. În clipa în care termin articolul, guvernuldemisionează. De la tragedia unui concert rock s-a de-clanşat criza??

Florin-Silviu URSULESCU

CarteDoliu


Adi Rugină

Carte

Am

Carte


Familia Prunner. Trei generaţii la Ateneul Român

Motto: „În sfârşit, a apărut în secolul XX şi un copil-minune carea ajuns dirijor de cor academic, după o promiţătoare carieră de pia-nist. A trebuit să treacă un secol de muzicieni, o dinastie de artişti,

cum ar spune istoricii, o pleiadă de instrumentişti, din care să ră-sară şi un maestru de cor: Iosif Ion Prunner“ -

Viorel Cosma, critic muzical.

Rotonda Ateneului Român a găzduit un eve-niment aşteptat de melomani şi nu numai: lansareavolumului „Iosif Ion Prunner. Trei generaţii la AteneulRomân“ de Oana Georgescu (Editura Allfa). Acesta afost precedat de Concertul Corului Filarmonicii „Ge-orge Enescu” (dirijor Iosif Ion Prunner), solişti: Iulia Ar-tmanov, Laura Chera, Lăcrămioara Cosmescu-Vasiliu,Ionuţ Popescu, Răzvan Georgescu. La pian s-a aflatAndrei Licareţ, programul incluzând coruri din operecelebre de Richard Wagner (Corul solilor păcii din”Rienzi”, Corul din actul III şi ”Visul Elsei” din ”Lo-hengrin”, Corul mateloţilor şi Corul ţesătoarelor din”Olandezul zburător”, Aria Elisabetei, Aria lui Wol-fram, Corul cavalerilor şi Corul oaspeţilor din ”Tan-nhäuser”, Moartea Isoldei din ”Tristan şi Isolda”).

Ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, a transmismesajul său de apreciere pentru acest proiect editorialde excepţie şi şi-a exprimat admiraţia pentru familiade muzicieni Prunner, reprezentată acum de Iosif IonPrunner, dirijorul Corului Filarmonicii ”GeorgeEnescu”, dar şi dirijorul Orchestrei Medicilor. Perso-

nalităţi ale vieţii cultural-artistice au fost prezente laaceastă lansare de carte – eveniment. Alături de IosifIon Prunner, Oana Georgescu (autoarea cărţii), AndreiDimitriu (Directorul Filarmonicii „George Enescu“),Nicolae Licareţ (Directorul Artistic) şi Prof. Univ. Dr.

Mircea Penescu– cel care a sem-nat postfaţaacestei cărţi(concert-maes-tru în OrchestraMedicilor Bucu-reşti, Preşedinteal Fundaţiei„Medicina şi Mu-zica“). Au ţinutsă fie prezenţi şiinterpreta StelaEnache, compo-zitorul Jolt Ke-restely, dirijorulVoicu Enă-chescu, fondato-rul Corului decameră ”Prelu-diu” şi preşedin-tele Asociaţiei Naţionale Corale din România,Octavian Andronic (director AmosNews), Ion Marin,directorul ziarului ”Ultima Oră„ şi Preşedintele Fun-daţiei ”România 2000”, Octavian Ursulescu ş.a. Dupănumai două zile, tot la Ateneul Român a avut loc onouă sesiune de autografe înainte de concertul simfo-nic Ludwig van Beethoven (Uvertura “Prometeu“,Concertul pentru vioară şi orchestra în Re major - so-list Daniel Podlovschi şi Simfonia nr. 7 în La major),dirijor Hyun Jin Yun.

„Este un privilegiu şi dovada unei bune întâlniricu Dumnezeu să ai şansa de a te naşte într-o familie în caretradiţia muzicală să aibă o longevitate şi consistenţă sem-

nificative. Este cazul maestrului Iosif IonPrunner, dirijorul Corului Academic al Fi-larmonicii <<George Enescu>>, muziciancu o prezenţă remarcabilă pe scenele de con-cert româneşti şi europene“ – a scris An-drei Dimitriu, Directorul Filarmonicii„George Enescu“ în Cuvântul Înainte.Prunner este un nume unanim recunos-cut în domeniul muzicii, purtat de treigeneraţii de artişti care au adus recu-noaştere şi apreciere României. Poves-tea începe cu marele contrabasist JosephPrunner, care în anul 1909 a părăsitAustria pentru România la rugămintealui George Enescu, devenind primulcontrabasist al Filarmonicii; continuă cuIosif Prunner Jr., fiul său, un pianiststrălucit care a fost timp de două deceniisolistul Filarmonicii „George Enescu“.

Iosif Ion Prunner, fiul lui Iosif Prunner Jr., a dus maideparte această tradiţie a excelenţei, debutând pescena Ateneului Român la numai 17 ani. În carte, IosifIon Prunner istoriseşte povestea familiei sale, o po-

Iosif Ion Prunner, Oana Georgescu

veste marcată de evenimentele istorice, de contextulpolitic al vremii şi vremurilor, de decizii profesionale,dar şi personale şi – cel mai important – marcată detalentul excepţional al celor trei muzicieni Prunner.„Trei generaţii cărora Dumnezeu le-a împărţit talentul, iarei au adăugat munca. Trei generaţii puse în slujba muziciişi mai ales în slujba Filarmonicii bucureştene... Ce poate fimai frumos?“ – nota maestrul Nicolae Licareţ în pre-faţa cărţii.

Distins cu “Ordinul Meritul Cultural în grad deCavaler“ (2003), dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunners-a născut pe 9 ianuarie 1956 la Bucureşti, într-o fami-lie de muzicieni (pe linia tatălui, Prunner) şi cu vechi

tradiţii culturale şi istorice (pe linia mamei, Pârâienii,ctitori ai Mănăstirii Polovragi). Este fiul pianistuluiIosif Prunner şi al Ilenei Yvonne Prunner(fostă Pârâianu), regizoare şi poetă. Familiade muzicieni cu trei generaţii de reprezen-tanţi a sărbătorit, în anul 2009, 100 de ani deprezenţă în „templul muzicii”. A debutat capianist la vârsta de şase ani şi a cântat pescena Ateneului Român la paisprezece ani.A urmat Liceul de muzică „Dinu Lipatti“ şiUniversitatea de Muzică din Bucureşti. Astudiat pianul şi dirijatul cu Zoe Popescu,Ana Pitiş, Maria Fotino, Constantin Bu-geanu şi Sergiu Comissiona. După absolvirea fost angajat la Filarmonica „GeorgeEnescu“. În 1991 a înfiinţat Fundaţia şi Or-chestra de cameră „Constantin Silvestri“, iarîn 1996 a fost directorul Concursului inter-naţional de dirijat cu acelaşi nume. În anul1997, maestrul Cristian Mandeal i-a încre-dinţat conducerea Corului Filarmonicii,fiind de asemenea solicitat să dirijeze concerte susţi-nute de Orchestra simfonică şi Orchestra de camerăale Filarmonicii. Tot din 1997 conduce orchestra se-miprofesionistă a medicilor din Bucureşti, preluând o

tradiţie a Filarmonicii „George Enescu“. În decembrie2007 a fost invitat, alături de Orchestra Capitole Tou-louse, Corul Orfeu – San Sebastian să prezinte o pro-ducţie cu „Recviemul“ de Verdi la San Sebastian,Toulouse şi Paris – Sala Pleyel. În România a colabo-rat cu principalele orchestre din ţară, Orchestra Na-ţională Radio şi Orchestra de cameră Radio. A fostinvitat să susţină spectacole la Opera Naţională Ro-mână. A susţinut concerte în importante centre muzi-cale din Europa şi Asia şi a luat parte la importantefestivaluri în ţară şi străinătate. A colaborat cu perso-nalităţi muzicale marcante, precum: Cristian Mandeal,Sergiu Comissiona, Lawrence Craig, Valentin Gheor-

ghiu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldo-veanu, Michel Plasson, KrzysztofPenderecki, Ion Marin, Adrian Eröd,Neil Stuart, Tatiana Serjan, Dolora Za-jick, Carlo Colombara etc. şi cu orches-tre de prestigiu, precum OrchestraNaţională a Franţei, Filarmonica dinMünchen, Filarmonica „Arturo Tosca-nini“, Orchestra Festivalului din Varşo-via, Orchestra Philharmonia dinLondra, Orchestra Naţională a Catalu-niei, Filarmonica din Ostrava, Orches-tra Capitole Toulouse. A fost felicitat decelebrul pianist şi dirijor Daniel Baren-boim, care şi-a exprimat „admiraţia şiafecţiunea“ pentru dirijor şi ansamblulcondus de acesta, după colaborareaavută în cadrul Festivalului „GeorgeEnescu“.

Credem că este mai mult decât sugestivă de-dicaţia maestrului Iosif Ion Prunner pe pagina de

gardă a acestei cărţi: ”Dedic această carte tuturor celorcare au trudit întreaga viaţă pentru Muzică, cu pasiune,suflet şi dăruire, dar despre care nu s-a vorbit niciodată”…(Melania CREŢU, Foto: Sebastian Oros)

ŞtiriCarte


O. Georgescu, Andrei Dimitriu, I. I. Prunner

autoarea între Nicolae şi Andrei Licareţ

Festivalul “Dan Spătaru”Aniversare superlativăCe-şi poate dori mai mult un organizator de fes-

tival decât ca ediţia cu numărul X să fie un triumf?Aşa s-au petrecut lucrurile la Medgidia, la tradiţionalamanifestare internaţională omagiindu-l pe Dan Spă-taru, originar de pe aceste meleaguri, dar n-a fost osurpriză pentru oaspeţii obişnuiţi ai competiţiei, pen-tru că aici nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Rigoa-

rea organizării este proverbială, tânărul director defestival Daniel Gheorghe trecându-şi cu brio mastera-tul sau chiar doctoratul în materie: bannere în tot ora-şul, panou imens în faţa Casei decultură a sindicatelor “LucianGrigorescu”, programe de salămari şi mici, spaţiu special pen-tru fotografii în foyer-ul sălii(imaginile fiind pe loc gravate pemagneţi de frigider!), scenogra-fie inspirată (Virgil Popa), sunetşi lumini de calitate (Media Rent– totuşi volumul ar trebui redus,după cum ne spunea reputatulJolt Kerestely, sala e mică şi areacustică bună), 10 sponsori ge-neroşi, în frunte cu cel oficial,CRH Ciment România. Un roldecisiv îl joacă aici primarul Ma-rian Iordache, care refuză oriceimixtiune în treburile competi-ţiei, dând mână liberă directoru-lui, dar care prin prestigiu şirelaţii a edificat o competiţie solidă, la care participăpersonalităţi (deputaţii Mihai Lupu şi Puiu Haşotti,senatorul Nicu Moga), iar juriul, orchestra şi invitaţii

sunt mereu la înălţime. Organizat de Consiliul localMedgidia şi de Asociaţia naţională a Caselor de cul-tură ale sindicatelor din România (ANCCSR), este unproiect co-finanţat de Ministerul Culturii, care, iată, seimplică în manifestări serioase atunci când este cazul.Iar partenerii media au fost şi ei pe măsura importan-ţei evenimentului: TV Neptun (a transmis în direct,aşa cum face şi de la celelalte două manifestări majoreale genului, “George Grigoriu” la Brăila şi “Trofeul ti-nereţii” la Amara), Radio România, publicaţiile “Ac-

tualitatea Muzicală”,“Ultima oră” şi “Litera-torul”. Ospitalitatea lo-calnicilor esteadmirabilă, la loc de cin-ste fiind Poliţia locală,trei dintre membrii juriu-lui amuzându-se cândau fost preluaţi de lagară de maşinile aces-teia. Au fost şi momenteemoţionante, de pildădepunerea de flori labustul artistului din par-cul central al municipiu-lui, chiar în ziua sa denaştere, ca şi evocarea re-gretatului Cornel Oprea,gazdă fără cusur la fie-care ediţie pentru invitaţila hotelurile sale.

Aminteam cândva de “Triunghiul de aur” alfestivalurilor de muzică uşoară din ţara noastră, cele-

lalte două fiind la Brăila şi la Amara. Datorită lor, dis-pariţia, tristă ce-i drept, a manifestărilor de la Mamaiaşi Braşov (“Cerbul de aur”) nu se face simţită, singu-rul regret fiind legat de faptul că TVR ocoleşte cu ob-

Am

Festivalul “Dan Spătaru”


Antonio Marino

Parada finaliş�lor

Festivalul “Dan Spătaru”stinaţie aceste evenimente majore. Între ele nu existăconcurenţă, ci colaborare şi schimb de experienţă, do-vadă că Daniel Gheorghe merge mereu la Brăila, iarla Medgidia au fost acum în sală, reprezentând cel maimare festival în aer liber, cel de la Amara, primarulVictor Moraru şi directoarea Larisa Mihai. Şi le mai

leagă ceva: cea mai valoroasă orchestră de acompa-niament din ţară, condusă de compozitorul IonelTudor, cu 3 membri ai UCMR în componenţă – o ga-ranţie a calităţii şi aprofesionalismului.Ceilalţi eminenţi in-strumentişti sunt An-drei Tudor(claviaturi), EugenTegu (chitară bas),Marian Georgescu,Daniel Bouroşu (chi-tare), Dan Ioniţă (sax,percuţie), studentul laUNMB Vlad ŞtefanTohănean (baterie),cubanezul GilbertoTorres Ortega Asen(percuţie), un rol im-portant jucându-l şicolaboratorii apro-piaţi, Marius Văduva,Octavian Chiţu, Cos-min Manea, Liviu Ele-keş. Aceşti muzicienide top, unii evoluândîn big-band-ul Radio, au orchestrat şi mai ales au re-petat cu răbdare, o parte dintre concurenţi evoluândpentru prima dată cu acompaniament “live”, iar unii

dintre soliştii străini neavând partituri pe măsură; cutoate acestea, totul a decurs perfect pe scenă, secvenţede la repetiţii şi din culise fiind incluse în reuşitul filmsemnat de Adrian Dedu, semnatar şi al fotografiiloralăturate.

Ne-am bucura dacă sugestiile noastre repetatear fi luate în considerare de or-ganizatori, una din acestea refe-rindu-se la juriul mult preanumeros, 11 persoane, când 7specialişti ar fi absolut suficienţi(la Amara sunt doar 5). Ne-ambucurat să vedem în loja juriu-lui nume unanim respectate,cum ar fi Voicu Enăchescu (pre-şedinte), Jolt Kerestely, StelaEnache, Titus Andrei, AndreeaAndrei, Adrian Romcescu şi, fi-reşte, văduva artistului, SidaSpătaru, ei căutând să aleagă celmai bun concurent dintre ceipeste 20. O altă observaţie aveaîn vedere interzicerea interpre-tărilor unor piese etno sau aşa-zis preluate din folclor (estetotuşi un festival de muzicăuşoară tradiţională!), ca şi ac-ceptarea la capitolul piese din

repertoriul lui Dan Spătaru (fiecare finalist având obli-gaţia ca una din melodii să fi fost lansată de solistulomagiat) a unor “cover”-uri – versiuni de şlagăre in-

ternaţionale. Spătaru a cântat foarte bine şi piese stră-ine, dar noi ne dorim ca la acest festival să vedem cumfinaliştii de peste hotare abordează muzica uşoară ro-



M. Iordache înmânând premiul I Elizei Nirlu

Valeria Papiş

Festivalul “George Enescu”mânească, nu “Drumurile noastre” sau “Ştrengarul”(italienii aleg mereu acest din urmă titlu, păcălind re-gulamentul permisiv, pentru că astfel cântă 2 piese ita-lieneşti!).

Spre deosebire de Brăila, la Medgidia până decurând interpreţii autohtoni au făcut faţă cu brio celorstrăini (dar competiţia n-a fost de la început interna-ţională), câştigătorii de până acumfiind, în ordine, Lucia Dumitrescu,Iuliana Dumitrache, Alina Dincă,Alin Văduva, Alin Ignat, MarcelaScripcaru (e drept, basarabeancă laorigine), Diana Antonică, doar în2011 triumfând Aliona Munteanu-Moon (Republica Moldova), iaranul trecut italianul Amato Scarpel-lino (neelegant gestul său de a nuveni acum să susţină un micro-reci-tal, aşa cum se obişnuieşte...), în2009 festivalul neavând loc. Dar separe că lipsa aceasta de curtoaziefaţă de organizatori şi de public estetipică italienilor, acelaşi lucru fă-cându-l la momentul respectiv, laBrăila, Antonio Marino, după ceplecase acasă cu un automobil mo-dern! Acesta însă a revenit senin la “G. Grigoriu” caimpresar şi profesor, iar acum a câştigat Trofeul laMedgidia! Bravo lui, poate însă va onora în 2016 scena

unde a cunoscut succesul... Palmaresul a fost echili-brat şi necontestat, poate doar Teodor Manciulea, Sa-brina Diacov şi mai ales Elena Petcu meritând săcucerească menţiuni. Ionel Tudor a înmânat două dis-tincţii: Premiul orchestrei italianului Giuseppe Tor-

rente şi Premiul “Cornel Fugaru” studentei AdrianaGavrilă din Călăraşi. Jolt Kerestely a remarcat calită-ţile vocale ale solistei de 18 ani din Botoşani Ioana Mi-runa Buză, căreia i-a acordat premiul personal,constând în înregistrări efectuate în studioul MidiSound. Cristian Prăjescu din Roman, student în anulI la UNMB (compoziţie muzică uşoară) a intrat în po-

sesia premiului oferit de revista “Actualitatea Muzi-cală”, în timp ce Ioana Gherghina din Bucureşti aprimit distincţia oferită de Cetăţeanul de onoare Elena

Frâncu. Secretarulgeneral al ANCCSR,Ioan Cristea, a fost in-spirat dirijând pre-miul asociaţiei cătrePolina Ciusovitina(Rusia), cu simpaticulsău “Vania” (anultrecut o compatrioatăa sa, din acelaşi oraşEkaterinburg, ne-afăcut să plecăm acasăfredonând “Cu-cu”!).Două distincţii im-portante au răsplătitevoluţiile soliştilorEmilian Nechifor dinIaşi, student în anulIII la UNMB, fostelev al lui Titel Popo-vici (Premiul publi-cului), respectivAlexandru Tărâţeanu

din Ucraina, fiul cunoscutului om de litere (Premiulorganizatorilor). Reprezentanta CRH, Ramona Van-cea, a înmânat premiul III lui Alessio Paddeu (Italia),care a dat viaţă cu multă sensibilitate piesei “E poi”,lansată de Giorgia şi introdusă de cunoscutul specia-

Am



Nico, Daniel Gheorghe

Cris�an Prăjescu, premiul AM

Festivalul “Dan Spătaru”list în muzica uşoară peninsulară, Dorin Irimia, într-un “Top 20” al şlagărelor italiene din toate timpurile.Frumoasa Valeria Papiş, din Ucraina, s-a răzbunat pe,să zicem, neatenţia juriului de la Brăila, cucerind de

justeţe premiul II, iar primarul Marian Iordache a avutbucuria să o felicite pe singura reprezentantă a ţăriinoastre care a reuşit să se strecoare între primii 5 cla-saţi: Eliza Nirlu, fosta studentă a lui Dumitru Lupu laConstanţa şi remarcată de noi şi la “Trofeul Ion Da-cian”, a cucerit în ovaţii premiul I printr-o versiune

superbă, cu acompaniament de pian, a compoziţiei luiTitel Popovici “Iubirea noastră nu are apus”, şi cea-laltă piesă aleasă de ea din repertoriul lui Dan Spătarufiind una puţin cunoscută, dar de mare sensibilitate,“Cine sunt eu?”, de Camelia Dăscălescu. Decana devârstă a compozitorilor noştri de muzică uşoară a fi-gurat şi în repertoriul învingătorului, Antonio Marino,cu “Amintiri, amintiri” (de altfel ea l-a lansat pe DanSpătaru la Casa studenţilor din Bucureşti). Regretabil,

din cele 13 melodii cântate la Gala laureaţilor doar 2au fost creaţii româneşti lansate de Dan Spătaru; peviitor această anomalie suntem siguri că va fi reme-diată, altminteri festivalul îşi pierde identitatea şi nu-

şi mai atinge scopul –acela de a face cunos-cută creaţia româ-nească în lume. Dinfericire am avut oca-zia să ascultăm ver-siuni remarcabile,unele absolut surprin-zătoare, şi ale unorcompoziţii semnateEdmond Deda, IonCristinoiu, TemistoclePopa, AlexandruImre, Horia Mocu-lescu, Marius Ţeicu,Ionel Tudor, Dan Di-mitriu, Andrei Tudor,Adrian Romcescu,Paula Seling, MihaiTrăistariu, NataliaBarbu, Mihai Ogă-



Silvia Chifiriuc

Adriana Gavrilă

Alex. Tărâţeanu, Nico şi directorul fes�valului

Festivalul “George Enescu”şanu, cele mai alese titluri fiind “Să cântăm chitaramea”, “Nici o lacrimă”, “Nu m-am gândit la despăr-ţire”, “Pe drumul meu”, “Te-aşteaptă un om”, “Cinesunt eu?”.

Recitalurile au fost oarecum inegale, cel mai “ro-tund”, şi prin specificul manifestării, fiind oferit deNico, cu vocea sa excepţională, alături de orchestra

amfitrioană, la Gală. Laureată la numeroase competi-ţii internaţionale, Nico n-a ocolit piesele de succescompuse pentru ea deViorel Gavrilă, AndreiTudor, LaurenţiuMatei, foarte gustatfiind momentul “Fan-toma de la operă”, încare partener i-a fost...directorul festivalului!Un recital de muzicăuşoară curat şi binestructurat a fost cel alSilviei Chifiriuc, care aoptat pentru un reper-toriu de autor YanRaiburg, de pe albumul“E voia ta” (editat deOvo Music), scris în în-tregime pentru ea decunoscutul compozitorde la Chişinău.Chifiriuc a fost alăturide Spătaru în zeci de turnee pe litoral, aşa cum mareaactriţă Stela Popescu şi-a aflat şi ea perfect locul în fes-tival (noi milităm dintotdeauna să se pună accent înrecitaluri atât pe muzica uşoară tradiţională, prezentă

în concurs, dar mai ales pe artişti care l-au cunoscutpe cântăreţul omagiat şi care pot povesti ceva despreel, aşa cum este normal). Colegă cu Dan Spătaru în pe-regrinări în ţară, dar şi peste hotare, actriţa i-a creionatun portret emoţionant. În nota obişnuită, debordândde energie, cu succes la publicul tânăr, au fost Con-nect-R, cu formaţia proprie (n-au lipsit “Eu vara nu

dorm”, “Mai dă-te-n dragostea mea”,“Noi ne potrivim”),Delia, de asemeneacu grup propriu(cea mai veche ju-rată la “X Factor” aimpresionat prin le-jeritate, ca şi prinmelodia în care acântat la flaut), sen-zuala Anna Lesko,care a “ars în flă-cări” pe ritmurilecompoziţiilor luiLaurenţiu Duţă (dedorit însă era să sescurteze pauza dela mijlocul recitalu-lui...). Aşadar, unmelanj de stiluri şiabordări, cu succesmare de public

pentru toţi artiştii. Sida Spătaru, Marian Iordache şiDaniel Gheorghe privesc acum cu satisfacţie spre o

ediţie festivă extrem de reuşită, dar deja se gândesc,suntem siguri, la viitorul deceniu al competiţiei, carenu trebuie nicidecum să fie mai prejos!

Pagini de Octavian URSULESCU

Am



Connect-R nu doarme nici... toamna, înconjurat de finaliş�

Ionel Tudor, Sida Spătaru, Marian Iordache

Ştiri


Flash

A avut loc premiera noii realizări semnateDAN BĂLAN, videoclipul noului single “Funnylove“. Artistul a lucrat aproape 2 ani în studio la noulalbum. Regizorul noului clip este Alan Badoev. Video-ul reprezintă un mix de modă, care reuneşte aproxi-mativ 20 de scene alternante, construcţii unice(inclusiv un bazin construit special pentru acest clip,

un teren de fotbal), 300 kg de bagaje (aduse de stilistulJames Knox din New-York), 13 modele şi 16 dansa-toare, 120 de costume, o soluţie grafică interesantă şiun nou tip de editare. Toate acestea au fost create îndecursul a 4 luni.

Tânăra cântăreaţă ANA BANICIU a lansat unnou videoclip, pentru single-ul “Îţi dau un LA”, al doi-lea din cariera sa solo. Filmările,în regia lui Anthony Icuagu, audurat mai bine de 14 ore şi auavut loc atât în Bucureşti, pe stră-duţe, cât şi în afara oraşului. Mu-zica şi textul piesei “Îţi dau unLA” sunt semnate de IonuţRadu (John Puzzle) şi GeorgianMărgărit.

ŞTEFAN BĂNICĂ a lan-sat un nou single, însoţit de unvideoclip – “Gură, taci!” – ce afost precedat de o campanie cuacelaşi nume, derulată timp dedouă săptămâni în mediul on-line, In cadrul acestei campanii,lui Ştefan Bănică i s-au alăturatpersoane publice, prieteni şi co-legi, din mai multe domenii de activitate. “Gură, taci!”este o prima piesă dintr-un proiect mai mare, pe careŞtefan Bănică îl pregăteşte în colaborare cu Ha Ha HaProduction şi MediaPro Music. Lansarea noului singleŞtefan Bănică -“Gură, taci!” va aduce cu sine şi deru-larea unui turneu naţional cu acelaşi nume, care va cu-prinde 8 oraşe: Galaţi, Constanţa, Timişoara, Craiova,Braşov, Bacău, Iaşi şi Suceava.

ADI CRIS-TESCU, un nou artistMediaPro Music, alansat un nou video-clip, pentru piesa“Vara şi vagabondul”,feat. RappinOn (Spe-cial Guest Connect –R). Videoclipul a fostfilmat pe litoralul ro-mânesc, în regia luiDan Petcan, şi pe unponton din localitateaCernica, regizor fiindAlin Surdu. Lui Adi i-au fost alături la fil-mări foarte mulţicolegi artişti: ChrisMayer, DJ Sava, Rucsi Iliescu (ex-Blaxy Girls), Jimmy Dub,1st Class, Arando Marquez şi alţii”. Adi Cristescu a com-pus hitul “Colţ de suflet”, interpretat împreună cuAndra, dar şi numeroase alte piese pentru albumele“Dragostea rămâne” şi “Iubeşte-mă astăzi, iubeşte-mă mâine”, ale artistei. Adi a mai compus şi pentruElena Gheorghe, AMI, dar şi pentru artiştii interna-ţionali Nana şi Rafaga. Adi Cristescu a fost semifina-list în cadrul emisiunii-concurs “Românii au talent”.

BAROQ a lansat un nou videoclip, pentrupiesa “Bela”. Filmările videoclipului, în regia luiAnton Sandu, au durat câteva ore şi au avut loc laWorking Art Space & Production. Tânăra care reali-zează în clip dansul senzual şi incitant este Irina Lal-ciu, cea mai bună dansatoare de vogue din România.

După succesul înregistratcu piesa “Într-o zi”, interpretatăcu Anya, VALENTIN DINU re-vine cu un nou single, “Perfectă”,o colaborare cu Colin. Piesa, com-pusă de Andrei Tostogan şi CălinGoia, solistul formaţiei Voltaj,este de fapt o declaraţie de dra-goste. Colin este un tânăr artistpasionat de poezie şi muzică:“Aşa am ajuns să fac hip-hop: pa-siunea mea pentru poezii s-a îm-binat cu cea pentru muzică”, aexplicat el.

GABRIEL MAGA (for-maţia Vunk) şi COSMIN TUDO-RAN (ex-Cassa Loco) au lansat

un nou single - “Doamna dirigintă” - chiar în ziua încare a început un nou an şcolar. Maga&Tudoran esteun proiect “foarte ne-serios” şi îşi propune piese cumesaj ironic sau “tongue-in-cheek”, cei doi membriconsiderându-l supapa necesară muzicii româneşti,care “musteşte de suferinţă încrâncenată”, după cumdeclară chiar cei doi artişti.

M. ANTON

Dan Bălan

Baroq

“Şalom, Tănase!”Teatrul de Revistă ”Constantin Tănase” a par-

ticipat la un turneu în Israel, unde a susţinut trei re-prezentaţii de mare succes cu spectacolul muzical –umoristic “Şalom, Tănase!” la Kiriat Haim, lângă Haifa(sala ”Beit Nagler”), Beer Sheva (sala ”Merkaz Haţei-rim”) şi la Tel Aviv (sala ”Beit Zionei America – KerenHayesod Switzerland Youth Center for Culture and Arts”).Regia spectacolului - o feerie de costume, muzică,

dans şi voie bună “ca la Tănase” realizat special pentruacest turneu, a fost semnată de Alexandru Arşinel.

Sute de reprezentanţi ai Diaspora, români şievrei de origine română mari iubitori ai Revistei, genunic în lume, au venit să îşi vadă şi să îşi aplaude ido-lii, care s-au simţit caacasă. De pildă, StelaPopescu se afla pentrua douăzecea oară în Is-rael, primul său tur-neu în Ţara Sfântăavând loc în anul1969!

Din distribu-ţie au făcut parte acto-rii Stela Popescu,Alexandru Arşinel,Alexandru Lulescu,Vasile Muraru, Valen-tina Fătu, Ana MariaDonosa, interpreteleSanda Ladoşi, DanielaTănase şi BiancaSârbu. Recitaluriloractoriceşti şi muzicale

li s-au adăugat momentul acrobatic al Tatianei Fecioruşi reprizele coregrafice ale ansamblului de balet (co-regrafia Cornel Popovici). Conducerea muzicală a

aparţinut compozitorului şi dirijorului Dan Dimitriu. Toată lumea a aplaudat şi a fredonat pe rit-

murile pieselor cântate de Alexandru Arşinel (un pot-puriu cu cântece din Bucureştii de altădată, “Ultimuldans”), Sanda Ladoşi (“Când vine seara” de Dan Iag-nov, text Andreea Andrei, “Fiesta” de Dan Iagnov,text Zoia Alecu), Daniela Tănase (“Prieten drag” deRadu Şerban, piesa lansată de Marina Voica şi Pom-pilia Stoian, “Asta-i viaţa”) şi Bianca Sârbu (“Dru-murile noastre toate” a lui Dan Spătaru, “You” – OfraHaza) ş.a.

Succesul a fost unul fulminant, sălile de spec-tacol fiind arhipline cu spectatorii dornici să îşi vadăşi să îşi revadă idolii invitaţi de onoare în acest turneu

Am

Turneu


Sanda Ladoşi

Daniela Tănase

Stela Popescu, Al. Arşinel

organizat de Asociaţia Scriito-rilor de Limbă Română din Is-rael (preşedinte: DoinaMeiseles), cu sprijinul Primă-riei Municipiului Bucureşti.

Felicitări organizatori-lor, inimoşilor Liane Herman,Shosh şi Andy Grinberg, darmai ales formidabilei trupe aTeatrului de Revistă ”Constan-tin Tănase”, care s-a bucurat deun mare succes, aşa cum se în-tâmplă de fiecare dată, oriundear juca, în ţară sau în lume.

Text şi foto: Oana GEORGESCU

FeminaDOMINIQUE a lansat “De

mână”, în colaborare cu Lino. Regiaşi scenariul videoclipului sunt sem-nate de Anton Sandu. Filmările auavut loc atât în Bucureşti, în parculHerăstrău şi în Centrul Vechi, cât şipe litoralul românesc, în staţiunileMamaia şi Neptun. Dominique (De-nise Ioana Guţu) are aproape 17 anişi este elevă în clasa a XI-a la Cole-giul Naţional de Arte “Dinu Li-patti”, secţia Jazz şi muzică uşoară.Face muzică încă din copilărie, iarde mai bine de un an tânăra are şi

un band, Triplu Sec, alături de carecântă la diverse evenimente.

SHIVA este o artistă cu obună experienţă în lumea muzicală,având deja la activ trei single-uri şinumeroase premii în cadrul concur-surilor de specialitate. Recent a lan-sat melodia “Heart for a ride“,însoţită de un lyric video inedit, rea-lizat de STUD10 Creative Agency.

Cântecul are un sound perfect pen-tru cluburi şi a fost compus şi pro-dus de Liviu Netu şi Lucian Nagy,pe versuri scrise de Shiva şi TheeaMiculescu. Shiva (Paula Cordea, penumele din buletin) are 23 de ani,este originară din Arad, a studiatcanto încă de la vârsta de 11 ani şi,tot de atunci, a început să cânte şi săaibă apariţii TV.

Deşi a trecut puţin timp decând a devenit mamă pentru a douaoară, ANDRA nu poate sta departede muzică şi de fanii ei: cântăreaţa alansat o nouă piesă, “Niciodată sănu spui niciodată”, o colaborareinedită cu rapperul Cabron. Maimult decât atât, Andra a urcat dinnou pe scenă, pentru prima datădupă naştere, la Sibiu, în cadrulMedia Music Awards, unde a cân-tat şi “Falava”, hitul verii 2015, carea înregistrat peste 20 de milioane devizualizări pe YouTube. Tot în ca-drul evenimentului, Andrei i-a fostdecernat trofeul Fans Like Award,după ce a primit cele mai multe vo-turi online pe pagina de Facebook aevenimentului, fiind consideratăastfel cel mai iubit artist român.Piesa “Niciodată să nu spui nicio-dată”, o coproducţie MediaProMusic/ Andra Records, este com-pusă de echipa DeMoga Music. Fil-mările au avut loc la MediaProStudios, în Buftea, în regia lui Iu-lian Moga. Coregrafia a fost reali-zată de Emil Rengle, cuplul dedansatori fiind format din Alex Bor-dea şi Oana Zara, foşti concurenţi“Românii au talent”.

LOREDANA a lansat unnou videoclip, pentru piesa “Valdupă val” : filmările au avut loc înclubul bucureştean BOA din parculHerăstrău, în regia lui LaurenţiuRusescu, şi au durat o noapte în-treagă, fiind realizate cu participa-

rea a peste 80 de figuranţi - a fost, defapt, o mare petrecere. Coregrafiaeste realizată de AndradaMorgovan, iar costumele spectacu-loase au fost asigurate de RaduMada. “Cântecul este scris de mine şiprodus împreună cu Cătălin Dascălu şiŞerban Cazan de la HaHaHa Produc-tion”, a spus Loredana.

Gabi MATEI

Turneu


DiscuriFuego: „Rău mă dor,

ochii, mă dor”

Neobosit, aşa cum îl ştim, PaulSurugiu-Fuego a lansat de curândun nou album, la casa Euromusicdin Cluj-Napoca (producător muzi-cal: Puică Dat Florin). CD-ul antici-pează în mod fericit turneultradiţional de iarnă al artistului, încare cu siguranţă se vor regăsi şi tit-luri din cuprinsul acestui remarcabilmaterial, înregistrat alături de repu-tata orchestră “Lăutarii” din Chişi-nău, dirijor Nicolae Botgros.Albumul dovedeşte convingător căFuego poate aborda cu lejeritate, da-torită calităţilor vocale şi pregătiriiactoriceşti, orice gen muzical, deaceastă dată în prim-plan fiind pie-sele cu tentă folclorică. Astfel, avemcântece preluate de la Ioana Radu,Gică Petrescu sau Nicolae Glib,

compuse de Ion Vasilescu (“Înnoaptea asta toată lumea e a mea”)sau de Tiberiu Ceia, cu versuri apar-ţinând colaboratoarei tradiţionaleCarmen Aldea Vlad. Un sound decalitate, prezentare grafică elegantă– într-un cuvânt un album destinatsuccesului de durată.

Experimental Q 2: „Reflux”

Formaţia Experimental Quintet,iniţiată prin 1970 de studenţii de laConservatorul clujean, s-a reformatîn ‘77, cu componenţi de la Modal Q,numindu-se acum Experimental Q2, doar cu Valentin Farcaş din ve-chea gardă, devenit pilon-interpre-tativ chitaristic al muzicii academiceîn Germania. Alături de el îi găsimpe Ioan Gherman - pian, Peter Gher-

man - vioară, Vasile Bârsan - baterie,Ioan Kovacs - percuţie, Johnny Bota- bas, vioară. Muzica trece de la rockprogresiv la jazz-rock, formaţia im-presionând la festivalurile de genprin prestaţia sa care desfida clasifi-cările.

Şapte vechi înregistrări (una-live)au fost descoperite de Romulus Ar-

hire (Soft Records) şi masterizate deAlexandru Pârlea şi Călin Gibescu.

Un disc document care, aşa cumscrie Florian Lungu, “înfruntă tim-pul, moda, uitarea” .

Magdalena Tara: „O zi cu tine =

Clipe frumoase”

A terminat Facultatea de con-strucţii în Bucureşti, dar în paralel aurmat şi cursuri de pian, chitară cla-sică şi canto muzică uşoară, iaracum este jurnalist la Radio Româ-nia. În 1997 a lansat volumul de ver-suri şi albumul de autor-interpret,ambele intitulate “Jocul de-a iubi-rea”. În 2013, după 16 ani, un noualbum de autor, “Vreau să zbor”:muzica şi versurile - Magdalena

Tara, care era şi producător, iarorchestraţia – Adrian Ordean.

Iată că acum ea îşi pune doarvocea la dispoziţia lui Adrian Or-dean, care semnează muzica, versu-rile şi orchestraţiile celor 12 cântece(backing vocals – Denise Ordean).

Şi de data aceasta avem un discplasat în cea mai valoroasă tradiţie amuzicii pop româneşti, cu accentelemoderne ale orchestratorului şi in-strumentistului Ordean: versuri deevidentă calitate literară, melodii in-spirate, ritmuri atractive, interpre-tare vocală cuceritoare, cu un timbruimediat recognoscibil. Remarcăm şiprezentarea modernă, digipack, cuplăcuta grafică semnată LucianDavid.

Din nou o reuşită artistică evi-dentă, eveniment tot mai rar întâlnitîntr-un peisaj muzical poluat şi in-coerent.

Constantin Drăghici: „A căzut o frunză-n

calea ta”

Ne-a părăsit anul acesta, dupăcum se ştie, compozitorul şi inter-pretul Constantin Drăghici. SolistaIoana Sandu, colaboratoarea saapropiată din ultima vreme, ne-a

pus la dispoziţie acest DVD editatde Eurostar (din păcate, nepermis,pe copertă nu apar nici compozito-rii, nici textierii, măcar ai pieselor ro-mâneşti!), ce include 16 cântecebinecunoscute. Dintre acestea, 9sunt interpretate de Drăghici, 4 desoţia sa Olimpia Zaharia Drăghici

Am

Discuri


Discuri(ne amintim că ei au susţinut îm-preună un recital pe scena festivalu-lui de la Mamaia în 1990), celelalte 3fiind duete ale celor doi. Este o oca-zie minunată de a reasculta câtevaadevărate bijuterii muzicale, cum arfi (fireşte, înafara binecunoscuteipiese titulare) ”N-ar trebui”, ”O fatămai găseşti”, ”Ploaia şi noi”, ”M-amregăsit”, ”Nici o dragoste nu e ca anoastră”, ”Am strâns toamnă dupătoamnă”. Frumoasa emisiune a rea-lizatoarei Valentina Spânu, de la Es-trada TV, cu aceeaşi Ioana Sanduprotagonistă, ne-a dovedit că maisunt oameni care preţuiesc valorilemuzicale româneşti.

Nicolas SimionQuartet: „Crazy World”

Saxofonistul Nicolas Simion aeditat la casa sa de discuri, 7Dreams,acest incitant album conţinând 10piese, dintre care 7 îi aparţin, cele-lalte fiind semnate de Richard Os-chanitzky („You Wouldn’t Believe”),

Johnny Răducanu („Gluma”), JancsyKőrössy („Game with the Ball”).Foarte interesantă este piesa „Shehe-razade’s Love Song”, inspirată de„Sheherazade” a lui Rimski-Korsa-kov. Cvartetul îi mai include peSorin Romanescu (chitară), SebastienBoisseau (bass), Ralf Gessler (bate-rie). Albumul a fost imprimat live însala Ateneu a Filarmonicii din Bacău,înregistrarea şi masterizarea aparţi-nând lui Dan Spânu. Producător: Ni-colas Simion, producător executivEstefan Prodcom. Un real câştig pen-tru jazz-ul european, o nouă reuşităsemnată Nicolas Simion.

Valeriu Arnăutu: “Où est passée ma

Bohème?”

Profesor de limba franceză la Bâr-lad, interpretul are o voce caldă, ne-maivorbind de accentul perfect cucare abordează cele 14 piese. Ele aufost alese din repertoriul unor Julio

Iglesias (piesa titulară), FrançoisFeldman, Frank Michael, dar şiŞtefan Bănică jr. Între titlurile celebrese numără “Les valses de Vienne”,“Voulez-vous danser, Madame?”,“Pauvres coeurs de papier”, “Tousles bouquets se fanent”. Ne bucurăcă mai există solişti care n-au uitat căsuntem, totuşi, o ţară francofonă...

Ionuţ Langa: „Cântări bisericeşti

ortodoxe”

Casa de producţie General Musicdin Arad ne oferă acest album de re-marcabilă ţinută muzicală, conţi-nând zece tulburătoare cântececreştine. Protagonistul, talentatulIonuţ Langa, are în repertoriu şi me-lodii patriotice, muzici naţionale,cum se spune, reluate în cor de spec-tatori la fiecare concert al său. Amconstatat personal acest lucru, re-cent, alături de un alt Cetăţean deonoare, Ioan Matei, la tradiţionalele„Zile ale comunei Chiheru de Jos”din jud. Mureş, unde artistul a fostre-invitat de primarul Emanoil Hur-dugaci în urma triumfului de anultrecut. Langa a oferit şi cântece de peacest album, într-un recital echili-brat, compact, alături de propria-iformaţie. Arădeanul este tânăr şi ta-lentat, numele lui fiind de reţinut, ca

şi ale unor titluri de pe acest album:„Aşa vorbeşte Domnul slavei”, „Ii-suse al meu prieten scump”, „Câte

daruri minunate”, „Doamne, dă-neiarăşi unitate!”.

Marin Voican-Ghioroiu:

„Doina nemuritoare”

Scriitorul şi compozitorul MarinVoican-Ghioroiu a publicat nume-roase cărţi la Editura muzicală aUCMR. De această dată ne propuneun interesant album, ce include atâtcreaţii proprii, cât şi ale celebruluinaist Gheorghe Zamfir, protagonistal acestei colecţii de melodii („Doinazic, doina suspin...”) ce merg la su-flet ascultătorului. Partitura vocală

aparţine sopranei Rodica Anghe-lescu, recomandată cu căldură pe co-perta CD-ului atât de EmiliaComişel, cât şi de Gheorghe Zamfir.O apariţie de calitate, care va interesacu siguranţă pe iubitorii genului.

Pagini de Florin-Silviu URSULESCU

Discuri


Muzicieni români din diaspora (XV)

Ediţiile „O poveste... cu cântec!” ale emisiunii„Lumea şi Noi” se difuzează la TVR Internaţional (înfiecare vineri, de la ora 20.30), dar şi pe platforma , underămân înregistrate şi pot fi vizionate oricând.

Ricky & Elvin Dandel (München) Cunoscutulnostru cantautor a fost pe scene, la Sibiu, încă din 1967.Cantonat stilistic în zona pop-rock, la jumătatea anilor’70 era deja cunoscut în toatăţara, graţie numeroaselordifuzări radio-TV. Cu succeseinternaţionale, muzicianul aplecat totuşi din România în1989, atunci când a simţit cănu se mai poate mişca liber îndomeniul său favorit. Dinfericire, Revoluţia a venit lascurt timp şi a putut să-şi ducăşi familia. Cântând de mic lapian, fiul său Elvin nu putea sănu-i calce pe urme, atât înGermania (unde Ricky şi-acontinuat cu succes cariera) câtşi în România. Cu câteva mari concerte în ultimii ani (darşi apariţii ca prezentatori la „Cerbul de Aur”), cei doi se

completează uneori în show-uri comune, juniorulacompaniindu-şi tatăl alături de propria sa trupă dinMünchen.

Denisa Smeu - Kirileanu (Sydney) a ajuns înAustralia în 1989, urmându-şi soţul. Profesoară demuzică şi violonistă profesionistă la Piatra Neamţ, a fostnevoită să urce de la început toate treptele consacrării.Că au fost diverse ansambluri (între care WilloughbySymphony Orchestra) sau aclamata AVE (AustralianViolin Ensemble) din ultimii ani, a păstrat şi a dezvoltatşi experienţa pedagogică, câştigând în 1996 titlul de celmai bun profesor de muzică din New South Wells.Astăzi ţine deopotrivă şcoli private de muzică şi este mai

ocupată ca niciodată. Însă şi-afăcut timp pentru ediţia 2015a Festivalului „GeorgeEnescu”...

Pasărea Rock(Germania / România)Înfiinţat în februarie 2014 decâţiva foşti membri Phoenix,proiectul a prins... aripi. Dupăînceputul numit MirceaBaniciu & Josef Kappl şi oprimă înregistrare „Pe Argeşîn jos”, s-au alăturat pe rândOvidiu Lipan, Cristi Gram,uneori şi Mani Neumann. În

ultimul timp au înregistrat două discuri (cu participareainedită a recitatorului Flaviu Crişan), iar de ultimă... h-oră, Pasărea Rock a devenit simfonică, cântând melodiivechi şi noi, dar într-o versiune rescrisă de principalulcompozitor Josef Kappl, pentru grupul rock şi OrchestraFilarmonicii din Ploieşti (în 29 mai 2015 a fost premiera,peste vară au apărut şi în Bucureşti).

Ciprian Mateian este de loc din Baia Mare şi s-aafirmat la festivalurile naţionale pop-rock în anii ’90, cugrupul propriu B’N’G. Chitarist şi solist vocal, a fostchemat să cânte în paralel cu nume mai cunoscute,precum Compact ori Paula Seling şi Narcisa Suciu(Gaşca de-acasă). Până la urmă, pentru a se întreţine dinceea ce ştia să facă cel mai bine, a luat calea străinătăţii,mai întâi cu grupurile unor muzicieni români dinGermania (Mircea Tudoran, Silviu Hera ş.a.). Apoi, înnume propriu, a cântat împreună cu soţia sa Lorena,solistă, pe marile nave de croazieră. De fiecare dată, arevenit la matca maramureşeană... cu cântec!

Dan Andrei Aldea (ex München / Oradea) estemuzicianul rock şi folk care a trecut graniţele genurilormuzicale fără nici un efort; mai mult, a provocatadmiraţia generală cu fiecare melodie, solo oriorchestraţie. Aceasta după ce fusese considerat un copil-minune al viorii. În nume propriu sau cu grupul rockSfinx, a dus „muzica tânără” pe culmi neatinse înRomânia. Din 1981, activitatea sa s-a desfăşurat exclusivla München (în producţia muzicală) şi pe scenele dinGermania, cu realizări notabile. Anul trecut a revenit înpremieră în ţară, la Oradea, de unde în primăvara lui2015 a ajuns şi la TVR, într-o atât de dorită şi amânatăediţie „O poveste… cu cântec!”. Restul e muzică cumajusculă...

Doru IONESCU

A C T U A L I T A T E AMU Z I C A L Ă

Redactor şef:George BALINT

Redactori:Mihai COSMA, Octavian URSULESCU

Editorialist: Liviu DĂNCEANUSecretar de redacţie: Costin ASLAM

Colegiu redacţional: Mariana POPESCU, Mihaela Silvia ROŞCA,

Vasilica STOICIU-FRUNZĂ, Petre Marcel VÂRLAN

Semnează în acest număr:M. ANTON, Dumitru AVAKIAN, Dan BUCIU,Carmen CÂRNECI-CAVASSI, Melania CREŢU,

Viorel COSMA, Oana GEORGESCU, Doru IONESCU,Ozana KALMUSKI-ZAREA, Olguţa LUPU,

Florian LUNGU, Marin MARIAN, Gabi MATEI,Mircea ŞTEFĂNESCU, Andrei TĂNĂSESCU,Florin-Silviu URSULESCU, Vlad VĂIDEAN

www.ucmr.org.ro

Adresa redacţiei: Bucureşti, Calea Victoriei 141, sect.1,010071, România. Tel./Fax: +40-21-312.98.67

E-mail: [email protected], [email protected] - ERICOM PRINT SRL

TEL: 021-410.64.88 ISSN: 1220-742x

Revistă lunară de informare, opinie şi dezbatere editată de UNIUNEA COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

şi finanţată cu sprijinul MINISTERULUI CULTURII

Muzica pe micul ecran

Ricky & Elvin Dandel

actualitatea muzical~muzical~revistele muzica şi actualitatea muzicală etc.) care motivează...

Documents