actualitatea 102019 muzical~muzical~€¦ · revistĂ lunarĂ a uniunii compozitorilor Şi...

23
Serie nouă OCTOMBRIE 2019 10 (CCXIX) 48 pagini ISSN 1220-742X D i n s u m a r: Festivalul Internaţional “George Enescu” (II) Seria Mari Orchestre ale lumii Mozartweek in Residence Portret Virgil Popescu Adio, Florin-Silviu Ursulescu! Gramofon - un concert Andrei Tudor REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~ MUZICAL~

Upload: others

Post on 10-Oct-2020

17 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

Serie nouăOCTOMBRIE 2019

10(CCXIX)

48 paginiISSN

1220-742X

D i n s u m a r:

�Festivalul Internaţional “George Enescu” (II)�Seria Mari Orchestre ale lumii�Mozartweek in Residence

�Portret Virgil Popescu�Adio, Florin-Silviu Ursulescu!�Gramofon - un concert Andrei Tudor

REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

În imagine:

Sanda LADOŞI

ACTUALITATEA

MUZICAL~MUZICAL~

Page 2: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

Ce (nu) avemUnii dintre noi, trăitori şi în vremurile de 30 de ani

apuse, am fost obişnuiţi să ni se spună că “dispunem de totceea ce este necesar”. Adică: nu ne lipseşte nimic. Dar rostitîntr-o formă neangajantă, care la o adică să poată fi răsucităşi răstălmăcită, într-un comentariu de genul: am zis asta?aşa aţi înţeles voi…

După Festivalul “Enescu” şi după o vizită dedocumentare pe Broadway, încerc să îmi pun întrebarea:avem săli de spectacole? Cum ar fi zis Ismail talente estem,regizori estem, anunţurile de spectacole noi şi atractive neasaltează de pe Facebook, ba chiar şi bani estem – veziFestivalul sau vezi spectacole de mare anvergură artisticăfinanţate pe linie privată, primite cu entuziasm de publiccare cumpără cu aviditate toate biletele disponibile.

Dar unde se joacă ele? Nu are rost să mai reiaueternele plângeri ale dirijorilor şi soliştilor vizavi de SalaPalatului, formalizate inclusiv în petiţii sau în Scrisorideschise, la nivel internaţional… Pe hârtie avem sală, bachiar una mai mare decât în alte capitale apusene. Deci?!Ce mai vrem?! Dacă nu se aude bine, să mai trecem pe laORL, poate avem noi o problemă. Pentru onorabiliiministeriabili se aude, chiar foarte bine. Doar au şi boxe,deci se poate da mai tare, pentru cine doreşte…

Greu să mai sperăm să înţeleagă cei care ocupă ladeschiderea Festivalului loja oficială de ce e prea micAteneul şi de ce este surdă Sala Palatului, astfel încât săconstruiască ceva modern şi de calitate. Nu în loc de, ci înplus. La Moscova tocmai a fost inaugurat cel de-al zeceleateatru de operă din oraş (teatru privat de data asta)… Dupăce nu demult au construit o fabuloasă sală de concerte,ultra-modernă, în plin centru, demolând pentru asta unhotel de câteva sute de camere…

Dar pentru teatrul muzical modern avem săli? LaNew York, la Londra, clădirile destinate musicalurilorocupă străzi întregi, sunt construite unul lângă altul, şiînsumează zeci de asemenea spaţii de joc, cu capacitatemedie între 900-1800 de locuri, ideale pentru genul acestade spectacole – printre care titluri atât de bine lansate înultimul timp în România, prin repertoriu de referinţă, îninterpretări regizorale şi actoriceşti de cel mai înalt nivel.Dar, tot Sala Palatului li se oferă şi acestor artişti. Dardesigur nu oricând. Ci de 2-4-6 ori pe an maxim, că maitrebuie să lăsăm loc şi pentru “Spectacole extraordinare”, şipentru populară, şi pentru balet, şi pentru rock, şi pentruaniversări, şi pentru folk, şi pentru şedinţe de partid, de numai ajung zilele din calendar… Iar în această zonă, aspectacolului de musical, reţeta spune clar că este vorbadespre show-business. Adică despre business. Adicădespre profit. Adică dacă ai spectacole, ai profit. Ele nuaduc pagubă, ci aduc bani. Totul este să le poţi juca potrivitunei reţete simple, ştiută de toată lumea: aduni echipa,plăteşti premiera şi o prezinţi de mai multe ori. De cât maimulte ori. De mimim n ori, astfel încât încasările sădepăşească cheltuielile. Simplu. Aşa s-au îmbogăţit toţiproducătorii de musicaluri, unii dintre ei ajungând întopurile milionarilor.

Ca investiţie publică sau ca iniţiativă privată, oasemenea clădire este indispensabilă dacă vrem să putemsă ne aliniem cu tendinţa vieţii muzicale internaţionale,dominată numeric şi financiar nu de muzica academică, cimai degrabă de acest gen modern, rudă cu opereta şi cu

DIN SUMARFestivalul Internaţional “George Enescu”..2-22

Seria Mari Orchestre ale Lumii...... 3-20

Mozartweek in Residence............ 20-22

Festivalul “Enescu şi muzica lumii”......23-24

Lombarzii la Cluj-Napoca......................24-25

Imperial divas......................................26-27

Zilele Muzicii Contemporane la Bacău...28-29

Despărţiri - F. Bucescu, F. S. Ursulescu.. 33-36

“Gramofon” - marca Andrei Tudor.....45-46

Portret componistic - Virgil Popescu.....42-43

Vedete - Sanda Ladoşi................................44

vodevilul, ajuns însă la cote de interes fantastice şi larealizări artistice demne de toată lauda, care aduc şivenituri pe măsură. Celor cărora le pasă. Cum statul nucere de la managerii culturali eficienţă ori atragerea deresurse într-un cuantum măsurabil şi semnificativ, se parecă mai avem de aşteptat până cineva va înţelege cumfuncţionează lucrurile de fapt, în ţări înspre care ne uitămcând vine vorba de lupta împotriva corupţiei,independenţa justiţiei, luarea de măsuri economice, politicivizavi de multinaţionale, de bănci, de politicile anti-trustşi anti-concurenţiale etc. Faţă cu asemenea teme, cui îi maipasă de spectacolele muzicale… Nu ne mai uităm cum seface la ei, astea nu sunt lucruri importante. La noi… mergeşi aşa! Acesta pare a fi, din ce în ce mai clar, brandul nostrude ţară…

Mihai COSMA

Editorial

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019 1

Page 3: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

Festivalul Internaţional George Enescu

la cea de a 24-a ediţie,o viziune subiectivă

Lumea muzicală a avut bucuria de a participa, între31 august şi 22 septembrie 2019, la cea de a 24-a ediţie aFestivalului Internaţional George Enescu. În marea lormajoritate, evenimentele s-au desfăşurat la Bucureşti, carea devenit astfel, pentru trei săptămâni, capitala muzicalăa lumii. Mai amplu şi mai fastuos decât oricând, festivalula adus pe scenele noastre peste 2000 de artişti interpreţi,mai mult de 80 de formaţii mari, zeci şi zeci de grupuricamerale, solişti vocali şi instrumentişti, renumiţi dirijori,unele dintre cele mai bine cotate ansambluri vocal-simfonice din perioada actuală. Conţinutul concertelor şial recitalurilor a etalat capodopere ale muzicii universaleculte din Renaştere şi pănă în stricta contemporaneitate,sub cupola conceptului generos denumit Lumea în

armonie. Patru mii de spectatori fericiţi au umplut searăde seară marea Sală a Palatului, care, deficitară caacustică, aşa cum se prezintă încă, îşi aşteaptă multpromisele ajustări şi remedieri. Trecând pesteneajunsurile fonice ale receptării, formaţiile şi spectatoriis-au întâlnit în momente de supremă elevaţie artisticăprilejuite, spre exemplu, de minunata Concertgebouw dinAmsterdam, Orchestra Filarmonică din Sankt Petersburgsau Orchestra Naţională şi Corul Academic RadioBucureşti. Mari solişti precum Nelson Freire, Yuja Wang,Vadim Repin, Denis Matsuev sau Gerhard Oppitz şi-audemonstrat excelenţa unor cariere aflate la apogeu. Darmeritul principal reveine, fără îndoială, dirijoruluiVladimir Jurovski, directorul artistic, care a pus accentulspecial, în ediţia de faţă, pe principiul de a promovamuzica valoroasă a secolelor XX şi XXI. În felul acesta amavut şansa de a asculta pentru prima dată în concert, înRomânia, capodopere precum opera Femeia fără umbră deRichard Ştrauss sau Peter Grimes de Benjamin Britten,oratoriul Moise şi Aron de Arnold Schoenberg, Simfonia a8-a de Krzysztof Penderecki, lucrări recente semnate de

Cornel Ţăranu, Dan Dediu, Unsuk Chin, CălinIoachimescu, Fred Popovici, Lera Auerbach etc.

Sesiunile de discuţii, simpozioane şi ateliere decompoziţie organizate la Universitatea Naţională deMuzică din Bucureşti au avut ca menire comunicarea şischimbul de idei între creatorii moderni prezenţi înnumăr mare la festival. Din conţinutul programelorprezentate în decursul festivalului au făcut parte peste 30de lucrări, adică aproape toată creaţia lui George Enescu.În penultima seară a festivalului, opera sa Oedip a fostprezentată într-o versiune de mare ţinută la OperaRomână, la nivelul aşteptat pentru performarea uneiadintre creaţiile lirice majore ale secolului XX. Cercetareacompoziţiilor şi a tradiţiei enesciene în interpretareamuzicală a făcut obiectul unei ample sesiuni ştiinţificeinternaţionale de muzicologie, care a reunit un numărsemnificativ de contribuţii ce au fost publicate bilingvîntr-un volum special.

Însoţită de ingenioase programe adiacente derulateîn spaţii publice, pieţe, parcuri şi esplanade, atât încapitală, cât şi în centre culturale din ţară, ediţia de anul

acesta a produs un impact semnificativ, beneficdeopotrivă pentru elitele profesioniste şi pentru marelepublic. Iar dacă Televiziunea Română şi Radio RomâniaActualităţi ar fi promovat cu obstinaţie evenimentelezilnice, lucru care, din păcate, nu s-a petrecut, acestimpact s-ar fi multiplicat încă şi mai puternic. Un gând demulţumire se cuvine organizatorilor, în primul rândARTEXIM, condus de infatigabilul său director, domnulMihai Constantinescu, pentru enormul efort depus cusucces maxim şi la această ediţie. Felicitări şi mulţumirideosebite se cuvin a fi adresate guvernului României, prinreprezentantul său, ministrul culturii, care a alocatimportantele resurse financiare necesare, punând înpractică bine cunoscutul adagiu care spune că investiţia îneducaţie şi cultură este cea mai profitabilă investiţie.

După stingerea ultimelor ecouri ale unui asemeneafestin artistic care a plasat România în primele rânduri aleţărilor civilizate ce promovează tezaurul culturiiuniversale, ne dorim ca lanţul ediţiilor succesive săcontinue neabătut. Visăm deja să fim spectatori laurmătoarea ediţie, a 25-a, peste doi ani.

Lavinia COMAN

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festival

AM

Page 4: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

3ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

O deschidere grandioasă!Mult râvnită pe parcursul mai multor ediţii anterioare

ale Festivalului enescian, Filarmonica berlineză a dobânditîn sfârşit fireasca aşezare, cu două momente distincte, îndebutul recentei ediţii; momente susţinute sub baghetadirijorului Kirill Petrenko, abia numit în funcţia de directorartistic al ansamblului. La fel de firesc îmi apare faptul cătocmai Beethoven şi Schiller, aceşti titani ai umanismuluieuropean de început de secol XIX, sunt invocaţi astăzi latemelia spiritului iradiant al Europei zilelor noastre. Greu de

realizat dacă clamând astăzi cu specială insistenţă spiritulEuropei unite, spiritul umanist care ne adună, o facem dintr-un sentiment lăuntric al neliniştii, poate al disperării; …sau alcredinţei salvatoare în faptul că marile aspiraţii iluministe saucele romantice ale secolului al XIX-lea au un viitor înlumea actuală; …atât de turmentată, de centrifugă îndeziderate, interese şi chiar năzuinţe. Indiscutabil,prezenţa filarmoniştilor berlinezi la Bucureşti, în zileledeschiderii Festivalului, a dat o notă de specialăconsistenţă, de strălucire, întregului eveniment. Iardeschiderea însăşi a Festivalului, a primului concert,cu Rapsodia română nr. 2 în Re major de Enescu, momentpoematic asociat Simfoniei a IX-a în re minor deBeethoven, cu celebra odă închinată fraternităţiiumane, a adus semnificaţii sporite pe care nu poţi sănu le observi. Nu reprezintă o noutate, Filarmonicaberlineză se constituie într-un organism perfect a căruicoerenţă porneşte de la personalitatea fiecăruimuzician al echipei până la funcţionalitatea partideidin care face parte, până la structurarea întreguluiansamblu. Există o limpiditate a sonorităţilor aspectcare conferă structurare quasi statuară, întreguluiansamblu. Pe această direcţie relaţia dintre colectivulsimfonic berlinez şi Kirill Petrenko pare a fi şi aceastaperfectă. O anume rezervă privind neimplicarea deanume substanţialitate în conducerea actului artistic,aduce – este drept – o cursivitate expunerii. DarSimfonia a IX-a de Beethoven este mai mult decât omare simfonie. Este enunţul dramatic al unui crez fermformulat. Intervalul de cvintă goală din care se-ntrupeazăprima temă a lucrării, a fost lipsit de misterul aşteptării.Evoluţia a fost în bună parte lineară. Partea secundă, Scherzo-ul cu două Trio-uri, a sunat trepidant, de un dinamism

strălucitor. Aşa cum o imaginează Beethoven însuşi, partealentă, dubla temă cu variaţii, este formulată de Petrenkodrept o contrapondere a Fanteziei finale pentru cei patrusolişti - cvartetul vocal, cor şi orchestră. Două au constituitpentru mine marile momente ale simfoniei, anume filigranulde o claritate cuceritoare a vocilor orchestrale din partea atreia, partea lentă, şi finalul; Oda Bucuriei aşa cum a gândit-oSchiller şi a realizat-o Beethoven, anume bucuria de a fiîmpreună, de a construi împreună. Momentul a constituitrealmente culminaţia întregii lucrări dată fiind evoluţiaexemplară a cvartetului vocal al soliştilor, soprana MarlisPetersen, mezzo-soprana Elisabeth Kulman, tenorul BejaminBruns; iar declamaţia basului Kwangchul Youn a dispus deelocvenţa exemplară a tribunului, o voce consistentă,pregrantă, de bas-bariton. Li s-a alăturat Corul Academic alFilarmonicii bucureştene condus de maestrul Iosif IonPrunner, ansamblu aflat de această dată în mare formă;

inclusiv dicţiunea a câştigat în claritate, înelocvenţă. Întreaga evoluţie a fost gândită dePetrenko într-o curgere firească, lipsită deimplicări personale importante.

Este un aspect pe care l-am observat şipe parcursul celui de al doilea concert alformaţiei, pe parcursul Simfoniei a V-a în miminor de Ceaikovski; cunoscuta temă adestinului nu a beneficiat din partea dirijoruluide mari implicări personale, lăuntrice,momente de care profită mulţi dintre şefii deorchestră pentru a-şi autentifica propriaversiune. Dar momentul de aparteatracţiozitate al ambelor programe oferite deFilarmonica berlineză la Bucureşti, l-aconstituit prezentarea în primă audiţie la noi înţară a Concertului pentru vioară de ArnoldSchönberg, moment potenţat de o strălucită

manieră prin evoluţia cu totul originală a tinerei violonistemoldovence Patricia Kopatchinskaja, un artist minune – l-aşnumi - al violonisticii zilelor noastre, o apariţie-spectacol ceuimeşte din momentul intrării în scenă şi până la nivelul atât

de special al violonisticii sale; …aspect pentru care coteleînalte ale virtuozităţii sunt supuse necondiţionat mareluimiracol al muzicii; …miracol la care artista contribuie cudeplin temei. Este o lucrare a marilor frământări lăuntricetrăite de compozitor pe teren american în momentele imediatulterioare emigrării sale din Europa dominată de spectrul

Orchestra Filarmonicii din Berlin,dir. Kirill Petrenko

Orchestra Filarmonicii din Berlin,dir. Kirill Petrenko, Patricia Kopatchinskaja (vioară)

foto

: Lor

edan

a Ba

ltaza

r

Seria MARI ORCHESTRE ALE LUMII

la Sala Mare a Palatului

Page 5: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

malefic al nazismului. Cu certitudine se poate vorbi de ototală incompatibilitate dintre tehnica instrumentalăviolonistică şi structura intonaţională componistică, structuraserial-dodecafonică în baza căreia este construită aceastăunică şi atât de specială lucrare. Sunt sensibilităţi lăuntricedureroase pe care vioara le exhibă drept arcuiri intime alcăror rafinament vizează cutele cele mai abisale ale fiinţei;…pe care Patricia le descoperă cu uimită implicare, încompania noastră. Se poate vorbi aici de o totală, la fel deuimitoare colaborare dintre solist, dirijor şi membriiansamblului, dintre Patricia Kopatchinskaja drept magicianabsolut, Kirill Petrenco în calitate de acţionar direct, cu totulpreţios în relaţia cu minunaţii muzicieni ai Filarmoniciiberlineze; am în vedere în mod prioritar natura uimitoare arafinamentelor timbrale ce potenţează vocile unei polifoniistrucurale, esenţa componstică însăşi a lucrării.

London Symphony Orchestra……şi dirijorul principal al acesteia, Gianandrea Noseda,

în compania pianistului rus Denis Matsuev, au constituit aldoilea mare moment privind prezenţa formaţiilor orchestralede special renume, în Festival. Evident, un program integraldedicat muzicii ruse şi sovietice de primă jumătate de secol

XX, a constituit un aspect în sine original, aspect atent pus învaloare în toată dimensiunea aparte a acestuia. Căci dacăRimski-Korsakov, Prokofiev sau Şostakovici sunt numeobişnuite în viaţa actuală de concert, creaţiile incluse înprogram se constituie în momente rare ce marcheazăsemnificaţii ce depăşesc sfera strict artistică. Am în vederemarele preludiu al operei lui Korsakov, Legenda oraşuluinevăzut Kitej, un extins tablou simfonic al cărui pitorescimagistic vizează extazul contemplaţiei în faţa miracoluluinaturii; lucrarea a fost compusă în primii ani ai secoluluitrecut. Am în vedere, pe de altă parte, istoria zbuciumată acelui de al doilea Concert pentru pian şi orchestra de SergheiProkofiev, lucrare marcată de avatarurile marei revoluţiisovietice din 1917. Este, de asemenea, de observat aceastăbizară Simfonie a 6-a în si minor de Dmitri Şostakovici, lucrarescrisă în anii teribili ai perioadei dinaintea celui de al doilearăzboi mondial; este cea mai eterogenă lucrare acompozitorului; iar aceasta din perspectiva dispoziţiilor

radical schimbătoare a stărilor de spirit; dar şi a aspectelor deordin stilistic.

Indiscutabil, solistul momentului, pianistul DenisMatsuev este artistul acţiunii în mare forţă, în diversificatăacţiune. Iar concertul de Prokofiev în sol minor se potriveştenaturii sale artistice înbogăţită de capacităţi ce variază întrerelatarea expozitivă şi forţa comunicării bazată pe vigoareasonoră; …ce poate atinge limitele paroxismului. Este o naturăartistică vânjoasă ce antrenează întreaga disponibilitate aaparatului orchestral; de o manieră în care timbrul însuşi alsunetului poate căpăta valori prioritar percutante; valori cepot excede intenţia însăşi a compozitorului. Noseda esteiniţiatorul acţiunii celei mari în relaţia cu aparatul orchestral;o face urmărind detaliile; o face urmărind cu vădită implicaremomentele cele mari ale acestei originale simfonii deŞostakovici; lucrare pe parcursul căreia meditaţia chinuitoare,extinsă, din prima parte a lucrării, contrastează puternic cuantrenul agresiv mobilizator, în parte şăgalnic al părţilor a 2-a şi a 3-a.

Inegal realizat pe ansamblu, cel de al doilea concert almuzicienilor londonezi ne-a propus, însă, două momenteimportante ce rămân în memoria publică; am în vedere înprimul rând cele Patru interludii marine şi Passacaglia,momente simfonice semnificative din opera Peter Grimes deBenjamin Britten şi Scena finală din opera Capriccio de

Richard Strauss, moment susţinut cuparticiparea sopranei Diana Damrau,artist de origină germano-română,muzician de mare experienţă inclusivîn domeniul teatrului muzicalstraussian, o voce suplă de sopranălirico-spintă. Finalul din Capriccio a fostcu totul elocvent în ce priveşte raportuldintre susţinerea vocală şi evoluţiasimfonic-orchestrală admirabilcoordonată de Noseda. Am regăsitştiinţa dar şi tactul dirijoral almaestrului pe parcursul momentelorsimfonice din opera lui Britten, inserţiisimfonice preţioase în dramaturgiaoperei.

În mod regretabil, partituraenesciană Vox Maris s-a dovedit a fifost parţial realizată. Ansamblul corala fost coerent constitut cu concursulCorului Academic Radio, condus demaestrul Ciprian Ţuţu; dar vocilesoliste ale acestuia s-au aflat în situaţiide importantă dificultate privind

emisia timbrală. Există în cazul acestui eminent ansamblu almuzicienilor londonezi, în cazul L.S.O., o marcă deoriginalitate; mă refer la natura subtil cordială a comunicării,cea care înnobilează dispoziţia expresivă a acestuiimpresionant organism simfonic.

Dumitru AVAKIAN

După 100 de ani, Die Frau ohneSchatten ajunge la BucureştiCu cele şaisprezece titluri programate (dacă includem

şi Œdipe prezentat de ONB), anul acesta am avut un adevăratfestival de operă, integrat în Festivalul Enescu. Primul mareeveniment operatic al Festivalului i-a aparţinut directoruluiartistic al bienalei, Vladimir Jurowski, alături de Orchestra şiCorul Radiodifuziunii din Berlin, Corul de copii al

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

London Symphony Orchestradir. Gianandrea Noseda, Denis Matsuev (pian)

Page 6: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

5ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”Radiodifuziunii Române şi o distribuţie germanofonă, careau prezentat marea operă a lui Richard Strauss, Die Frau ohneSchatten, chiar în anul în care se împlinesc o sută de ani de lacreaţia ei. E o premieră târzie, desigur, dar justificată dedificultăţile insurmontabile cu care se confruntă ansamblurilelirice româneşti: un număr mare de roluri principale,nenumăraţi comprimari, o orchestraţie foarte mare şi un cornumeros, la care se adaugă un libret care cere o producţiescenică foarte scumpă. Sunt motive care au făcut ca premieraamericană a operei să aibă loc abia în 1966, la MetropolitanOpera din New York.

Die Frau ohne Schatten are cel mai frumos libret, cu omiriadă de semnificaţii. Absenţa umbrei reprezintă

sterilitatea, şi nu doar cea fizică. Personajul numit generic„Împărăteasa” are un corp transparent, pe care lumina îlstrăbate. Nu va deveni mamă decât dacă va deveni om şi nuştie cum să fie om, pentru că Împăratul e un arhetip almasculinităţii, vânător diurn şi amant nocturn, Hugo vonHofmannsthal descriind poetic situaţia prin versurile „Zilelelui erau nopţile ei, nopţile lui erau zilele ei”. În acelaşi timp,opera mai are un cuplu, cel al boiangiului Barak (singurulpersonaj care are nume) şi al soţiei lui, oameni obişnuiţi, întoate contradicţiile lor, iar cele două perechi fac din opera luiStrauss un demers postmodern avant la lettre, prinsuprapunerea cu Flautul fermecat al lui Mozart.

Pentru a doua ediţie consecutivă, Festivalul Enescualege să folosească proiecţii video care să anime puţinatmosfera unei opere în concert. Un procedeu care pare să fiatins o fază rococo în 2019, proiecţiile imaginate de CarmenVidu fiind mult mai complexe decât cele de la Œdipe din2017, de la Bucureşti şi Londra. Aparent, ele rămândescriptive, însă în realitate siluetele vintage ale personajelorproiectate erau un ecou vizual al celor de pe scenă, ca şi cumpovestea feerică luată ad literam din libret ar fi fost opusă uneirealităţi imediate, contemporane. Căci, până la urmă,Hofmannsthal şi Strauss ar putea fi consideraţi vizionari,găsind soluţii fantastice pentru infertilitate, în timp cespectatorul de astăzi este conştient de existenţa soluţiilormedicale moderne. Dar simbolistica operei e mai complexăşi mai filosofică de atât. În orice caz, imagistica lui CarmenVidu a fost de bun gust, iar jocul imaginilor în oglindă cuscena a fost consecvent cu creaţia teatrală a regizoareimultimedia, dacă ne aducem aminte de seria de spectacoleJurnal de România.

Deşi concertul nu a umplut Sala Palatului, ba chiaracea mică parte din public care credea probabil că a venit săasculte o operă de Johann Strauss, nu de Richard, a plecatprin pauze, spectatorii hardcore (din ce în ce mai mulţi de la oediţie la alta a bienalei), care au asistat până la capăt, auaplaudat în picioare multe minute la capătul celor trei ore şijumătate de muzică, atmosfera de la sfârşit fiind incendiarăprin comparaţie cu concertele simfonice din primele zile.

Torsten Kerl nu e un heldentenor de vis, nici măcarfoarte bun. Dar a avut o declamaţie foarte consistentă şisusţinută în registrul acut, suficientă pentru a înţelegepersonajul. Şi da, vocea lui Ildikó Komlósi dă semne deuzură, dar Doica, personajul ei, nu e vârstnică? Defectele n-au

avut importanţă în cazulmezzosopranei maghiare, a fostfoarte credibilă în rol. Tot aşa cumsunt sigur că există o umanitatemai expresivă în vocea altorbaritoni celebri, dar Thomas Mayera făcut un Barak convingător. Astrălucit Ricarda Merbeth (Soţiaboiangiului), inepuizabilă vocal, deo feminitate cuceritoare. Dar ce sămai adaugi după acel „Ich… will…nicht” al Annei Schwanewilms, oÎmpărăteasă care a oprit respiraţiilea două mii de spectatori minute înşir, cât a ţinut toată scena ei finală,de o emoţie atât de intensă şi atâtde subtil jucată încât, pentru o dată,proiecţiile video parcă s-au topit,devenind inutile în comparaţie cumagnetismul unei soprane care şi-a jucat atuurile până la ultimulsunet.

Corurile au fost admirabile,cel al copiilor nenăscuţi cel puţin fiind adorabil deprofesionist. Şi în tot timpul ăsta de trei ore şi jumătate,Vladimir Jurowski a condus cu o siguranţă expertă o orchestrăa Radioului berlinez de o competenţă ce ar putea stârni invidiaoricărei alte „cea mai mare orchestră din lume”, e drept într-o partitură care invita orice instrumentist (şi în specialpercuţioniştii) să muşte din ea.

Alexandru PĂTRAŞCU

„Rigoare academică”, „imaginaţie”şi „eleganţă”

Cele trei virtuţi atribuite de către specialişti stiluluidirijoral al lui Vladimir Jurowski, au fost confirmate cuasupra de măsură în serile de 4 şi 5 Septembrie 2019, cândmuzicianul de origine rusă, rezident în Germania, a apărutla pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin,electrizând audienţa aflată în Sala Mare a Palatului.

Ca să struneşti complexitatea şi dificultatea uneipartituri precum cea a operei Femeia fără umbră de RichardStrauss (4 Septembrie), sau a Simfoniei a III-a, cu cor, în Domajor, op. 21 de George Enescu (5 Septembrie), e nevoie nudoar de ştiinţă muzicală şi meticulozitate, ci şi de un real„simţ al aventurării” în tărâmuri sonore mai rar accesate.

Programul concertului din 5 Septembrie, asupra căruiamă voi opri în rândurile de faţă a confirmat, de data aceasta,pasiunea dirijorului Jurowski pentru asocieri mai puţinobişnuite: „discorso” pentru orchestră – ultima lucrare acompozitorului german Georg Katzer, terminată cu puţin

Foto

: Lor

edan

a Ba

ltaza

r

Orchestra Radiodifuziunii din Berlin,dir. Vladimir Jurowski, Anna Schwanewilms, Ildikó Komlósi

Page 7: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM

înainte de a se stinge din viaţă (5 Mai 2019), Concertul pentruvioară şi orchestră în Re major, op. 77 de Johannes Brahms –solistă Julia Fischer, şi Simfonia a III-a de George Enescu.

Disponibilitatea pentru conversaţie a lui Georg Katzatât cu semenii, cât şi cu elementele Naturii, s-a reflectat,succint dar sugestiv, în paginile piesei „discorso”, prin feluldinamic şi variat al dialogurilor instrumentale, de lacombinaţiile timbrale (clarinet-bas-percuţie, corzi-suflători)la ritmurile contrastante, efervescente sau expandate,omogene sau întretăiate de „pauze bine gândite”, de launisonuri la texturi eterofonice cu amprentă stranie. Subbagheta fermă, expresivă a dirijorului şi directorului eiartistic, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin apus în valoare, cu rafinament şi subtilitate fiecare detaliu almuzicii, ca şi latura afabilă a dialogurilor.

Personalitatea accentuată a lui Jurowski, pe cât de vie,energizantă, riguroasă, pe atât de elegantă şi armonioasă, aevidenţiat substratul sentimental-romantic al Re majorului Brahmsian, îndeplină consonanţă cu stilulinterpretativ al violonistei Julia Fischer.Cu dezinvoltura ei înnăscută, JuliaFischer a dat cursivitate şi limpezimefrazelor, iar datorită unei virtuozităţitemerare, lipsită de crispări, salturileintervalice spectaculoase şi multipleleschimbări de tempo şi agogică audobândit, dincolo de vitalitate şibravură, un aer volatil – în Cadenţaprimei părţi, ca şi în finalul „giocoso”,un poco più presto. Mai puţin evidenţiatăşi din cauza inadecvării prelungite, dinpăcate, a Sălii Palatului la manifestărivocal-simfonice de anvergura celordintr-un Festival Internaţional ca celEnescian, forţa reală atemperamentului artistic prodigios alsolistei a avut întrucâtva de suferit. Cutoate acestea, muzica lui Brahms apătruns cu forţă suverană în sufleteleauditorilor care au insistat s-o reasculte.Sarabanda din Partita a II-a pentru vioară solo de JohannSebastian Bach – devenită un fel de „şlagăr” al bis-uriloroferite de către violonişti în asemenea ocazii – a răsplătit setealor de Frumos.

Plăcerea de „a surprinde şi de a se lăsa surprins elînsuşi” de partituri mai rar sau deloc cântate, clasice şicontemporane, i-a îndreptat atenţia dirijorului Jurowski şicătre creaţiile enesciene, în special către opera Oedip –prezentată în varianta de concert, însoţită de proiecţiimultimedia în 2017, în deschiderea Festivalului Internaţional„George Enescu”, cât şi la Royal Festival Hall, în companiaOrchestrei Filarmonice din Londra -, dar şi către Simfonia aIII-a în Do major, „a luminilor”, cum a denumit-o PascalBentoiu, pe care a inclus-o, alături de Oedip, în stagiuneaFilarmonicii britanice.

Arta de a trăi, pe scenă şi în afara ei, la repetiţiile„metodice”, „scrupuloase”, într-o totală comuniune cu fiinţamuzicii pe care o studiază, astfel încât să-i cunoască şi celemai mici secrete componistice, îl ajută pe Jurowski să tratezefiecare opus ca pe propria natură uman-spirituală. Cu atâtmai potrivite şi mai eficiente s-au dovedit a fi aceste calităţi îninterpretarea Simfoniei lui Enescu. Datorită seriozităţii cu carese apropie de orice partitură, ca şi naturii sale profundanalitice, preocupat să imprime nuanţe diferite fiecăreireveniri a motivelor tematice, animat de o vizibilă energielăuntrică, Vladimir Jurowski a recreat muzica lui Enescu,

redându-i şi reglându-i echilibrul structurilor antinomicespecifice: dramatism-lirism, nelinişte-visare, solemnitate-predispoziţie ludică etc. Substituit întrutotul viziunii„danteşti” a compozitorului român, dirijorul a făurit dinaccente, combinaţii ritmico-timbrale, tempo-uri şi nuanţeextreme un fel de repere care să-i faciliteze întocmirea unuiplan solid şi autentic de re-construcţie a lucrării. În consecinţă,grandoarea edificiului componistic, complexitatea samuzical-filosofică, sensurile sinuooase ale frazelor, trecerilerapide de la o stare afectivă la alta sau de la o semnificaţie laalta a luminii s-au distins şi, totodată, au coexistat. Splendidătranslarea de la atmosfera gravă, cu accente violente pealocuri, precum impresionantul crescendo, de proporţiicosmice al alămurilor, din partea secundă, la finalul sublimatprin instaurarea luminii eterne, odată cu vocalizele inefabileale corului mixt. Demne de reţinut au fost, în acest sens,intervenţiile Corului Filarmonicii bucureştene pregătit de

Iosif Ion Prunner, şi ale Corului de copii al RadiodifuziuniiRomâne pregătit de Răzvan Rădos. Pe fondul de unison alcorzilor şi suflătorilor, acele vocalize angelice anunţau finaluloperei Oedip, unde Eumenidele glorifică pacea care-l însoţeştepe ”cel curat la suflet.” Convins că „vremea lui Enescu vineabia acum”, Jurowski a dovedit că nimic din gândireamuzical-filosofică enesciană nu-i este străin şi că Enescu areîn el un prieten şi un susţinător de nădejde.

Despina PETECEL THEODORU

P.S. În 22 Septembrie, Vladimir Jurowski a prezentatSimfonia a III-a de George Enescu publicului german, lapupitrul Filarmonicii din Berlin.

De vorbă cu dirijorul Iosif Ion Prunner

Interviu realizat cu Iosif Ion Prunner, DirectorulGeneral adjunct al Filarmonicii „George Enescu” dinBucureşti, după cel de-al doilea concert al CoruluiFilarmonicii „George Enescu” din Bucureşti. Discuţia s-abazat pe munca intensă de pregătire a programelor dincadrul participării consistente în evenimentele FestivaluluiInternaţional „George Enescu” ediţia 2019, şi laurii pe care îi

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

Orchestra Radiodifuziunii din Berlin,dir. Vladimir Jurowski, Julia Fisher (vioară)

Page 8: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

7ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”cucereşte de fiecare dată prestigiosul ansamblu subconducerea dirijorului de renume mondial Iosif Ion Prunner.

Marcel Spinei: Ne cunoaştem încă din tinereţe, cândimprimam la Radio muzică românească pentru violoncel şi pian - înpremieră compoziţii româneşti, tipărite pentru prima dată deUCMR. Era o muncă frumoasă şi dificilă, de pionierat, ce ar trebuicontinuată şi astăzi de către generaţia tânără ... Pianist eminent,de talie internaţională, cu o carieră extraordinară, urmând tradiţiade familie - Constantin Silvestri – ai pornit şi pe drumul complexal dirijatului, luând din 1997 conducerea Corului Filarmonicii, lapropunerea Directorului General de atunci - Cristian Mandeal. Aidevenit - prin meritele tale profesionale - Directorul Generaladjunct al Filarmonicii „George Enescu”. Ai colaborat cu dirijori şisolişti eminenţi precum: Cristian Mandeal, Sergiu Comissiona,Lawrence Craig, Valentin Gheorghiu, Ludovic Spiess, EugeniaMoldoveanu, Michel Plasson, Krzysztof Penderecki, Ion Marin,Adrian Eröd, Neil Stuart, Tatiana Serjan, Dolora Zajick, CarloColombara, Vladimir Jurowski, Alexandre Bloch, Lothar Zagrosek,ş.a., şi cu orchestre de mare prestigiu de pe întreg mapamondul. În1991 ai înfiinţat Fundaţia şi Orchestra de Cameră „ConstantinSilvestri”, conducând şi Concursul Internaţional de Dirijat, subpatronajul Fundaţiei. În paralel, din 1997 sprijini activitatea

Orchestrei semi-profesioniste a Medicilor, cu rezultate notabile. Aurămas memorabile concertele şi imprimările de la Londra cu opusulcoral al lui Serghei Rachmaninov - Vecerniile op.37!, imprimat şila postul de Tv Trinitas. Corul, sub bagheta ta a devenit cel maibun ansamblu coral românesc, o adevărată orchestră, cu sonorităţi- de la foşnetul frunzelor până la furtuna cea mare!

Iosif Ion Prunner : Da, ai rememorat frumos dinactivitatea mea de solist şi dirijor alături de reputatul cor, cucare urcăm treptele cele mai înalte! Este o muncă asiduă, şialături de o orchestră grandioasă – cea a Filarmonicii noastre,prima Orchestră a României, cu care colaborez neîncetat.Anul acesta am participat la extraordinarul concert dedeschidere al Festivalului, susţinut de Orchestra Filarmoniciidin Berlin, condusă de dirijorul Kirill Petrenko, cu Simfonia aIX-a op.125 de Ludwig van Beethoven (1824), în seara zileide sâmbătă, 31 august a.c.

M.S.: A fost o deschidere grandioasă!I.I.P.: Corul nostru a mai deschis Festivalul „George

Enescu”: în ediţia 2017 cu Œdipe de George Enescu, alăturide London Philharmonic Orchestra dirijată de VladimirJurowski, iar în 1998, tot cu Œdipe, alături de OrchestraNaţională a Franţei, dirijată de Lawrence Foster. Astă seară(05.09.19) Corala noastră a participat, alături de Orchestra

Simfonică Radio din Berlin dirijată de Vladimir Jurowski -Directorul artistic actual al Festivalului Internaţional „GeorgeEnescu”, la interpretarea Simfoniei a III-a op.21 de GeorgeEnescu (1916 – 1918). Programul a mai inclus lucrareaDiscorso de Georg Katzer (2018) şi Concerto pentru vioară op.77,în Re Major de Johannes Brahms (1878), cu solista celebrăJulia Fischer, care ne-a încântat la bis cu Sarabanda în Solminor de J. S. Bach!

M.S.: A fost un concert magnific! Simfonia a III-a op.21de George Enescu a fost aplaudată minute în şir, cu publicul ridicatîn picioare! A fost una dintre cele mai frumoase interpretări aleacestei simfonii! Corul, alături de orchestră, a fost la mare înălţime!În derularea concertului a participat şi Corul de copii al RadioRomânia, dirijat de Răzvan Rădos.

I.I.P.: Concertul, alături de Orchestra Radio din Berlin,cu Simfonia a III-a op.21 de George Enescu va fi repetat şi laBerlin, pe 22 septembrie a.c.

M.S.: Felicitări! Suntem siguri că va fi un succes deosebit,ca şi cel din seara asta!

I.I.P.: Mai avem un concert în cadrul Festivalului, pe19 septembrie a.c., alături de Orchestra Naţională din Lille,dirijor Alexandre Bloch, în care interpretăm Oratoriul luiAthur Honegger Ioana d’Arc pe rug (1938), o lucrare de circa70’. Este extrem de dificilă perioada, deoarece, tot înpremieră, Corul trebuie să împartă munca în două: întrelucrarea lui Athur Honegger şi cea a lui Arnold Schöenberg,cele două concerte fiind programate la o zi distanţă, iarrepetiţiile, care sunt în lanţ, se suprapun. Trebuie să echilibreztot timpul valorile, şi chiar dacă ambele partituri au fostcompuse în secolul XX, sunt genuri diferite de muzică.

M.S.: Şi lucrarea lui Arnold Schöenberg, opera Moise şiAron, care va fi prezentată în premieră în România, pe 20septembrie a.c., sub bagheta lui Lothar Zagrosek, alături deorchestra şi corul Filarmonicii „George Enescu” este o lucrareextrem de dificilă - şi tehnic şi acustic, de mari dimensiuni (cca.două ore)!

I.I.P.: Noi am mai cântat Arnold Schöenberg înformula – Corul şi Orchestra Filarmonicii - dar o piesă maiaccesibilă, faţă de această lucrare de teatru muzical, care esteo culme a muzicii dodecafonice! Am mai făcut şi premieraoperei Wozzeck de Alban Berg, tot cor – orchestră. Primaaudiţie, care este în acelaşi timp o provocare în interpretareaoperei Moise şi Aron de Arnold Schöenberg, va fi peste douăsăptămâni. Vom avea atunci şi o colaborare a corului nostru(de cca. 80 de interpreţi) cu un grup de elită germanVocalconsort, cu 28 de interpreţi.

M.S.: Festivalul „George Enescu” de anul acesta, ... ceamai extinsă ediţie din istorie, după cum declara DirectorulFestivalului – Mihai Constantinescu în Conferinţa de Presă ţinutăîn ajunul deschiderii Festivalului, la Sala Mare a Palatului, va maiavea ca invitat Orchestra Simfonică a Filarmonicii „GeorgeEnescu” cu un program din seria Muzica secolului al XXI-lea,dirijor Peter Rundel, cuprinzând: Doina Rotaru, L’ange avec uneseule aile - Concert pentru flaut şi orchestră, solist Ion-BogdanŞtefănescu, Tristan Murail, Concert pentru pian şi orchestră,cu François-Frédéric Guy, Ivan Fedele, UR, pentru orchestră şiUnsuk Chin, Concert pentru vioară şi orchestră cu VivianHagner.

I.I.P.: Ansamblul nostru orchestral, cu instrumentiştiexcepţionali, cu orizonturi largi, interpretează cu aceeaşiacurateţe şi sinceritate, ardoare şi pasiune, de la muzicapreclasică la cea a secolului XXI! Stagiunea noastră de anulacesta va avea mulţi dintre invitaţii Festivalului, ca de pildă,Christian Zacharias - care este oaspete permanent la noi,Elisabeth Leonskaja, Leo Hussain, nu mai spun de ChristianBadea, care este dirijorul nostru permanent, ş.a.

M.S.: Ştiu că eşti alături tot timpul de ansamblurileFilarmonicii „George Enescu”, organizând şi conducând şi

Iosif Ion Prunner

Page 9: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”concertele camerale, la care participi cu mult drag, mai ales capartener la muzica de cameră. Celebrul pianist şi dirijor DanielBarenboim te-a felicitat şi şi-a exprimat „admiraţia şi afecţiunea”pentru tine ca dirijor şi pentru modul excepţional de pregătire alansamblului coral pe care îl conduci. Datorită muncii tale neobositeşi talentului dăruit, ai fost decorat cu Meritul Ordinului Culturalîn rang de Cavaler (2003). Îţi doresc multă sănătate şi mult succesîn toate, şi să duci Corala Filarmonicii pe toate scenele lumii!

I.I.P. Mulţumesc! Şi ţie, toate urări de bine!Marcel SPINEI

Orchestra Naţională a Franţei

Salvaţi de pianistConcertul simfonic din seara zilei de 6 septembrie, de

la Sala Palatului, va rămâne în memoria mea ca unul dintrecele mai ciudate şi inegale pe care le-am văzut până acumîntr-un Festival de magnitudinea internaţionalului „GeorgeEnescu”. Eram nerăbdătoare să-l ascult. Pentru că, avea încomponenţa lui absolut toate ingredientele unuisucces garantat: Orchestra Naţională a Franţei, oformaţie foarte bună pe care am apreciat-omereu; un dirijor cu o bogată carte de vizită,frecvent solicitat de orchestre cu ştaif din lume –Emmanuel Krivine; un pianist de notorietate,talentatul Evgeny Kissin, şi un program de zilemari - Liszt şi Maurice Revel. S-a întâmplat însăcă orchestra nu prea s-a înţeles cu sine, nici cudirijorul, pe ici pe colo nici cu solistul, ca să numai zic de pian (instrumentul principal al serii)care, nu s-a simţit nici el bine, fiind fals şi răguşitîn registrul grav şi deranjant de ascuţit ţipător încel acut. Aşa că, din partiturile simfonice, în carea fost evident că atât dirijorul cât şi orchestra nuau fost în mână, având o seară proastă, am auzitdestul de multe pasaje redundante, un discursdezordonat, neconvingător şi palid, din fericire,compensat strălucit de pledoarii muzicale de orară frumuseţe şi răscolitoare emoţie, oferite desolişti.

Programul a început cu Poemul simfonicMazeppa de Liszt - lucrare inspirată din legendaunui nobil lituanian cu iubirea-i neortodoxă pentru o prinţesăpoloneză, pedeapsa şi fuga. Muzica descrie galopul caluluiprin stepă, spaimele lui Mazeppa, ca şi salvarea lui marcatăde un marş militar. Mă aşteptam să întrezăresc măcarţesătura melodică circumscrisă descriptivismului,direcţionând trăirea artistică spre redarea mesajuluiprogramatic. Căci asta este un poem simfonic, o lucrareprogramatică inspirată din literatură, pictură, etc. Dar dintoate astea, nu am sesizat nimic. Am tresărit totuşi douăminute la început când viorile în pianissimo au stârnit fiori şisperanţe ce s-au dovedit deşarte şi la fortissimo-ul marşuluidin final care a mai înviorat cât de cât atmosfera ternă depână atunci. A urmat tot Liszt - Concertul numărul 2 în Lamajor pentru pian şi orchestră. Atipic şi el, compus dintr-osingură temă care se transformă mereu, metamorfozându-sesuccesiv pe parcursul celor şase secţiuni. Şi deşi ca scriitură şiintenţie orchestra şi pianul sunt oarecum egale, compozitorulnumindu-l iniţial Concert simfonic, lucrarea a fost preluatătotal de Evgeny Kissin care cu tehnica-i perfectă, simţulechilibrului şi respectul profund pentru partitură a reliefatritmul clar şi logic al frazelor şi a dezvăluit bogăţia de nuanţecu elegantă degajare. Dar momentul de răscolitoarefrumuseţe, de care aminteam la început (de fapt pagini

întregi) a apărut odată cu duetul pian-violoncel din partitură.Şi când pianistului i s-a alăturat ca o felină sunetul amplu,catifelat, misterios al violoncelistului care a făcut minuni cuarcuşul lui sigur, dar foarte expresiv, punând în răspunsuri şipatos şi cumpătare şi strălucire şi mângâiere, am crezut că acoborât un înger din cer. Nu cred să mai fi auzit până acumun astfel de sunet. Pe mine m-a vrăjit pur şi simplu şiaplauzele mele furtunoase s-au dus în egală măsură sprepianistul Kissin şi violoncelistul Raphael Perraud. Şi a maifost un moment memorabil: al doilea bis al pianistului care acântat magistral o compoziţie proprie, un Tango argentiniandodecafonic-splendidă lucrare de recital, grea, sofisticată,frumoasă şi plină de nerv. Concertul s-a încheiat cu Tablouridintr-o expoziţie de Musorgski/ Ravel, partitură devenităcelebră datorită orchestraţiei lui Ravel (1922) despre careGeorge Enescu spunea: “a fost un logician perfect, lucid, şiun maestru virtuos al orchestraţiei”. Din păcate îninterpretarea dată de dirijorul Emmanuel Krivine nu amauzit/ văzut nici logica, nici coloristică, nici nuanţele. Şi cutoate că formaţia simfonică şi-a mai revenit, “Promenada” ceconduce de la un tablou la altul, de la o stare la alta, de la omişcare la alta, de la o nuanţă la alta, a fost atât de patinată

încât nu i-am zărit contururile. Păcat pentru că e atât deofertantă şi proaspătă această expoziţie.

Ce înseamnă harul unui dirijor!Al doilea concert al Orchestrei Naţionale a Franţei a

avut loc tot la Sala Palatului pe data de 7 septembrie, şi a fosto adevărată încântare. Aproape nu-mi venea să cred că eaceeaşi cu cea din seara precedentă. Acum într-o formă foartebună: omogenă, cu sunet amplu, clar, pastelat, expresiv,perfect acordată, disciplinată, viguroasă şi cu izbutite treceriprintre nuanţe extreme. E drept că de data asta ea a fostmodelată cu stăpînire şi talent de dirijorul Ion Marin care, cuo înţelegere deosebită pentru compozitorii serii, a reuşit săevidenţieze din ambele lucrări simfonice ca şi din cea deacompaniament, nu numai particularităţile tehnice, cât şipaleta răscolitoare ritmico-melodico-descriptivă, atât dediferită a fiecăreia dintre ele. Am admirat în mod deosebitconcizia “poveştilor” cu neostentative sublinieri ale laturii loroarecum programatice. Dar ce am asscultat de fapt? Treilucrări originale şi atipice chiar pentru compozitorii lor.Prima a fost Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră op. 9 deGeorge Enescu care începe cu celebrul Preludiu la unison (Opremieră în muzica simfonică). Dificilă, preţioasă şi greu de

Orchestra Naţională a Franţei,dir. Emmanuel Krivine, Evgeny Kissin (pian)

Page 10: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

9ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”realizat bine în ciuda faptului sau tocmai pentru că toateinstrumentele cântă la unison, ea reliefează forţa expresivă aethosului românesc, fără suportul nici unei armonii saupolifonii. Puţini sunt aleşii care fac această parte atât de vie,complexă şi visătoare. Lui Ion Marin i-a ieşit perfect ca dealtfel întreaga suită care a beneficiat în egală măsură deinteligenţa sa artistică şi simţul înnăscut al măsurii ca şi derăspunsul surprinzător de în stil al francezilor, dezvăluindastfel melomanilor tulburătoarea introducere înuniversalitate a modurilor specifice folclorului românesc. Aurmat Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră de Ravel,în care dirijor şi orchestră au fost atât de perfect în armonie cupianul (care a sunat foarte bine), încât muzica pe care au

făcut-o împreună, a fost pe cât de concretă şi exactă, tot peatât de fermecătoare şi abstractă. Iar solista, pianistaAlexandra Dariescu, cu tuşeul ei cald, tehnica excelentă şifiorul temperamental de excepţie, pliat că o mănuşă pe stilullui Ravel a tălmăcit concertul cu nerv, căldură, chiar umor înaluziile jazzistice, dezvăluind o lume a sunetelor şi accentelormult mai bogată. Ascultându-o am respirat înritmul frazelor şi am înotat în armonii noi. Ce aurmat însă a fost ca un vis. S-a întâmplat tot labis când solista a oferit publicului o romanţăpentru pian şi violoncel, pe care a dedicat-oClarei Schumann, de la a cărei naştere seîmplinesc 200 de ani. Romanţa a fost interpretatăîmpreună cu Raphael Perraud, violoncelistul dinseara precedentă sub a cărui vrajă încă eram şi“spusă “ atât de duios, atât de sensibil şirăvăşitoar, încât toată sala a explodat în prelungişi fierbinţi aplauze. Pe mine m-a topit. Câte şanseerau ca în două seri consecutive să aud acel sunetrarisim, inconfundabil, viguros şi atât demângâietor. Seara s-a încheiat cu Imagini pentruorchestră (Rondes de printemps, Gigues, Iberia)de Debussy - lucrare de atmosferă şi culoare cuîncântătoare armonii modale, provenite dinoriginale şi fascinante combinaţii din filonulspaniol şi englezesc. O lucrare care tulbură, darşi trezeşte, o lucrare care te prinde într-un vârtejde visuri. Dirijorul Ion Marin a subliniat cu fineţetoate astea stăpânind masa orchestrală printr-o felurime deprocedee clasice dar şi de mare modernitate. Şi a dirijatreuşind să potenţeze cele mai pastelate luminozitaţi dinorchestraţie ca şi multiplele-i nuanţe, fructificând în bunămăsură calităţile orchestrei. Seara de 7 septembrie a

Festivalului Internaţional „George Enescu” de la SalaPalatului a marcat cu siguranţă un vârf al evenimentului, prinfrumuseţea, profesionalismul şi ineditul ei.

Doina MOGA

Capela de Stat din Dresda –un monument al culturii europene

N-ar fi potrivit să considerăm că Festivalul enescian almuzicii aduce doar o succesiune a marilor colective simfoniceeuropene, a şefilor de orchestră de mare faimă, a unor

identităţi solistice de renume. Mai mult decâtatât, avem posibilitatea de a observa marileînsemne ale cântului orchestral drept valorisupreme ale culturii actului artistic susţinut înansamblu. Căci, să nu uităm, cu un secol şijumătate în urmă, cu deplin temei, RichardWagner a fost cel care observa că acolo undeexistă orchestră simfonică se poate vorbi decultură, de civilizaţie.

Şi sunt, desigur, în Europa asemeneanuclee de înaltă civilizaţie privind comunicarea,privind cântul în ansamblu; este o demonstraţiepertinentă privind calitatea mediului care aprodus un asemenea fenomen; cum este, spreexemplu, Capela de Stat din Dresda, condusă deMyung-Whun Chung una dintre prezenţeledirijorale importante ale zilelor noastre. Să nuuităm, încă în urmă cu mai bine de o jumătate desecol, faimosul ansamblu din Dresda eraperceput drept formaţia orchestrală concurentăa Filarmonicii berlineze situată în partea de vesta capitalei germane. Este şi astăzi o formaţie de

mare clasă, formaţie a cărei identitate aparte o regăseşti, spreexemplu, în repertoriul clasic german, de la Haydn şi Mozartla Beethoven şi Johannes Brahms.

Ne dovedeşte acest lucru programarea pe parcursulunor concerte succesive a celor două simfonii brahmsiene atâtde distincte una faţă de cealaltă, cea în re major şi cea în mi

minor; ambele dezvoltă sentimentul nostalgic al omului înrelaţia cu natura. Discursul muzical îşi urmează traseul firesc,tematica este clar expusă într-o construcţie simfonică atentrostuită; dirijorul implicându-se a urmări împlinirea evoluţiei

Orchestra Naţională a Franţei,dir. Ion Marin, Alexandra Dariescu (pian)

Capela de Stat din Dresda ,dir. Myung-Whun Chung, Yuja Wang (pian)

Foto

: Mar

ius V

âjoa

ica

Page 11: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”muzicale aşa cum a gândit-o Brahms însuşi; fără implicărimenite a adăuga muzicii, propria istorie, cea a muzicianuluiperformer. Important rămâne faptul că versiunea esterealmente credibilă. Sunetul clar, luminos al corzilor sedovedeşte a fi fost bine echilibrat vis-a-vis de flexibilitateacoerentă a lemnelor, cu suportul maleabil dar ferm alalămurilor. În ultima simfonie, părţile a doua şi cea finală, auadus totuşi o angajare ferventă a muzicienilor ansamblului, aşefului de orchestră. Passacagia, construcţie magnifică, aduceculminaţia simfonismului brahmsian drept corolar al unuiciclu evolutiv de cultură, de la Bach, la Beethoven şi, de aici,la Brahms însuşi.

În concert, marele spectacol al muzicii a fost oferit,însă, de pianista Yuja Wang, cunoscută a fi o prezenţăartistică de-a dreptul percutantă; ...artist mult apreciat depublicul bucureştean dintr-o ediţie anterioară a Festivalului.Captivant îmi apare faptul că a ales să prezinte o lucrare maipuţin spectaculoasă a lui Rachmaninov, anume cel de a 3-leaConcert în re minor. Susţinerea interioară se realizează pespaţiile largi ale unei evoluţii extinse marcate aici de osensibilitate consistentă, atent dominată. Notabil este faptulcă artista dezvoltă un rafinament timbral uimitor; de naturăîn parte speculativă, dar posibilă; iar aceasta inclusiv peparcursul unei transcripţii lisztiene a liedului lui Schubert,Margareta la vârtelniţă; de asemenea pe parcursul cunoscuteimelodii din opera Orfeo de Gluck, Dansul spiritelor blânde;momente oferite cu generozitate, la cererea insistentă apublicului.

În schimb, în al doilea concert al formaţiei, cunoscutulciclu enescian, cele Şapte cântece pe versuri de Clement Marot, abeneficiat de o parcurgere formală, de serviciu, din parteasopranei Laura Aikin, cea care a înlocuit-o in ultimul momentpe cunoscuta vedetă a scenelor de concert, de operă, KristineOpolais.

Dumitru AVAKIAN

Orchestra Română de Tineret şifenomenalul pianist Nobuyuki Tsujii

Cu siguranţă, a fi invitat să cânţi pe scena unui festivalde anvergură universală reprezintă, pentru orice muzician înformare, un vis care abia aşteaptă să fieconfirmat, cu atât mai mult cu cât aceastăprezenţă va completa “paşaportul”internaţional al tânărului artist, dornic săfie aplaudat pe cât mai multe podiumuri deconcert ale lumii. Este, în mod cert, şi cazulmembrilor Orchestrei Române de Tineret,care s-a regăsit, anul acesta (pentru a cinceaoară !) în programul Festivalului GeorgeEnescu, în prestigioasa companie apianistului japonez Nobuyuki Tsujii – unfenomen cu totul excepţional în perimetrulinterpretativ, la nivel mondial!

După un periplu românesc şieuropean de concerte pe care le-a onorat cumaximă seriozitate şi implicareconstructivă, unitară, în asimilareamultiplelor repertorii, Orchestra Românăde Tineret s-a remarcat, sub conducereacunoscutului dirijor german MichaelSanderling, ca una din prezenţele notabiledin cadrul secţiunii Mari orchestre ale lumii. Repertoriul alesle-a favorizat tinerilor – de-acum, experimentaţi –instrumentişti susţinerea acestei veritabile probe de

maturitate artistică, slalomul printre stiluri îngemănându-secu necesitatea sporită a acelei comuniuni nuanţate dintreansamblu şi solist, apte de a “sparge” graniţele unei obişnuitecomunicări senzoriale. Pianistul - şi compozitorul –Nobuyuki Tsujii are forţa expresivă ieşită din comun a unuirezervor aparent nelimitat de sugestii expresive, nu uşor dearmonizat cu virtuala disciplinare a unui aparat orchestralextins, misiunea lui Michael Sanderling apărând, din aceastăperspectivă, cu atât mai dificilă.

Privit în succesiune, programul serii de la SalaPalatului – Concertul Românesc al lui György Ligeti, Concertulnr. 2 pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov şiCvartetul cu pian nr. 1 op. 25 conceput / orchestrat de J.Brahms / A. Schönberg – au atras prin cursivitateadiscursului, evidenţierea liniilor de forţă ale fiecărui etajstructural, omogenitatea concepţiei architectonice. În privinţaprimelor două repere concertante, inserţiile cu tentăimprovizatorică, metamorfozele de caracter specificeethosului folcloric, continua alternanţă a planurilor ritmico-dinamice au marcat derularea lucrării lui Ligeti încheiată înacea frenezie apoteotică tipică dansurilor româneşti, în timpce conturul acompaniamentului din concertul luiRahmaninov a imaginat ghergheful pe care Nobuyuki Tsujiişi-a brodat, cu naturaleţe, pânza melodică, pe alocurimelancolic, pe alocuri exploziv, în funcţie de algoritmulstărilor sale interioare. Am putut astfel preţui, la justavaloare, suavitatea, delicateţea extremă a tuşeuluiinstrumental dar şi dezlănţuirea efuziunilor pasionale,extraordinara mobilitate şi independenţă a mâinilor, şi nu înultimul rând auzul polifonic, câteva din atuurile de bază careconturează personalitatea specială a pianistului japonez. Şida, într-adevăr, în cele două bisuri oferite de NobuyukiTsujii – splendidul Clair de lune de Debussy şi Studiul op. 10nr. 12, “Revoluţionarul” lui Chopin – n-am admirat doar aurade celebritate conferită unor hituri clasice, ci viziunea propriea unui artist care convinge, emoţionează, atinge corzisensibile, conservându-şi abilitatea de a specula potenţialadoză de romantism, de visare, de căldură sufletească cevibrează în fiecare dintre noi.

Ultima piesă din seara de 10 septembrie, Cvartetul cupian nr. 1 de Brahms în inspirata versiune orchestrală a luiArnold Schönberg a beneficiat de o rostire instrumentalăelocventă, îndreptăţindu-i titulatura de “a cincea simfonie”

brahmsiană. Sub ghidajul atent al lui Michael Sanderling,fiecare detaliu de scriitură a fost minuţios “ambalat” în aceacarcasă lirică tipică romantismului german, claritatea şi

Orchestra Română de Tineret, dir. Michael Sanderling Nobuyuki Tsujii (pian)Fo

to: L

ored

ana

Balta

zar

Page 12: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

11ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”echilibrul expunerii supervizând progresia graduală aarsenalului dinamic (remarcabilă, în acest context, partidavioloncelelor, şi, implicit, solo-ul lui Ştefan Cazacu!). Prinenergia sa debordantă, finalul lucrării – şi, totodată, alîntregului concert – ne-a cucerit pe deplin, jocurile culorilortimbrale din Dansul ungar apartenent lui Johannes Brahms,oferit ca bis, amplificându-ne entuziasmul şi dorinţa de aurmări, cu bucurie, traiectoria pe scenele lumii a tânăruluiansamblu.

Loredana BALTAZAR

Tradiţie şi performanţă interpretativă:Orchestra Simfonică Academică de

Stat “Evgheni Svetlanov”Neîndoielnic, ediţia a XXIV-a a Festivalului şi-a dorit

să atingă standardul celor mai prestigioase manifestări de gendin lume şi a reuşit, nu doar din punct de vedere

organizatoric ci şi din cel al excepţionalei evoluţii artistice aansamblurilor invitate, să ridice semnificativ nivelulorizontului de aşteptare al mediului cultural autohton.Onorând seria Mari orchestre ale lumiigăzduită de Sala Palatului, unele din celemai bine cotate ansambluri europene s-auîntrecut în a ne oferi spre ascultareipostazieri sonore de o valoareincontestabilă a unor partituri fie efectivnecunoscute, fie relativ rar interpretate, fiedestul de familiare publicului, însă înconcepţii expresive absolut inedite.

Cele două concerte, din 11 şi 12septembrie, ale Orchestrei SimfoniceAcademice de Stat “Evgheni Svetlanov”din Rusia dirijată de Vladimir Jurowski şi,ulterior, de Gabriel Bebeşelea, au focalizatatenţia spectatorilor asupra unui dubletrepertorial provenind, cu o singurăexcepţie, din arsenalul componistic alsecolului XX. Gândită anume de cătreVladimir Jurowski ca o mixtură deconfiguraţii stilistice ”de autor”, prima dincele două seri concertante a supus atenţieiauditoriului, succesiv, lucrări aparţinând lui Aleksei Retinsky– De profundis, Dmitri Şostakovici – Concertul nr. 2 op. 102

pentru pian şi orchestră şi George Enescu – Simfonia a II-a op.17, al doilea program al orchestrei, dirijat de GabrielBebeşelea, gravitând predominant într-un univers liric defiliaţie neoclasică / romantică – din nou – Enescu – Pastorale-Fantaisie, Erich Korngold – Concertul op. 35 pentru vioară şiorchestră şi Piotr Ilici Ceaikovski – Simfonia Manfred.

Cvasi palindromic, ordonarea celor şase opusuri aatras atenţia, în primul rând, asupra ”coperţilor” simfonice:două tulburătoare invocaţii cu un impresionant impactemoţional, compuse la mai mult de un secol distanţă. Deprofundis (partitură finalizată în 2015), perceput ca un arcmeditativ, un ascensio grav-acut dinspre întuneric cătrelumină a încărcat fluxul sonor cu puterea vindecătoare arugăciunii, pe când, la un alt nivel, sufletul chinuit al luiManfred a înţeles motivaţia acelei învolburate călătoriiiniţiatice prin intermediul căreia va reuşi să-şi obţină pacea.Orchestra, moştenitoare a ”rangului” de prim ansamblu alfostei mari Uniuni Sovietice (pe atunci numită OrchestraSimfonică de Stat) a sunat impecabil sub bagheta actualuluisău director artistic, Vladimir Jurowski. A doua simfonieenesciană a avut parte de o versiune interpretativă de vârf,

perfect coordonată, din creuzetulmetamorfozelor dinamice şi cel al culorilortimbrale născându-se un filigranmultidirecţional de gesturi cu tot cortegiulde conotaţii adiacente ce indicau rafinateîntrepătrunderi stilistice. În contrapartidă,marele merit al lui Gabriel Bebeşelea esteîn primul rând acela de a fi pus în circulaţiePastorala-Fantezie a lui Enescu, pe care a şidirijat-o punându-i în valoare fluiditateaprelucrărilor tematice, dar şi amprentapersonalizată a ethosului enescian.

Traiectoria tinerilor solişti ai celordouă seri, Alexandra Silocea şi Ray Chen areliefat caracteristicile aparte ale celor douătipologii interpretative; pianista a mizat peo rigurozitate de factură neoclasică (înpartea a doua a concertului lui Şostakovici,ca şi în bis – Cutia muzicală / The Music Boxa lui Anatoli Liadov, ramificându-şi însă,delicat, resursele către un microunivers

oniric), pe când violonistul şi-a afişat cu dezinvolturăpersonalitatea polivalentă (valorificată şi prin intermediulcelor două encore – varianta proprie a unui cântec din

folclorul Australian, urmată de Capriciul nr. 21 de Paganini),tonul cald, sunetul puternic vibrat, retorica frazării

Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgeny Svetlanov”, dir. Vladimir Jurowski, Alexandra Silocea (pian)

Foto

: Lor

edan

a Ba

ltaza

r

Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgeny Svetlanov”, dir. Gabriel Bebeşelea, Ray Chen (vioară)

Foto

: Lor

edan

a Ba

ltaza

r

Page 13: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

particularizată pe specificul muzicii de film (temeleconcertului lui Korngold regăsindu-se în coloanele sonore alepeliculelor la care muzicianul a colaborat anterior).

Dar cel mai important atu al acestor concerte a fost, cusiguranţă, extraordinara întrupare interpretativă a Simfoniei aII-a de George Enescu datorată lui Vladimir Jurowski,veritabilă poartă de intrare a monumentalei lucrări în spaţiulunic al capodoperelor componistice din toate timpurile.Repetabilă performanţă, sperăm noi, şi pe alte scene, deprimă mărime, ale Europei şi – de ce nu – ale lumii!

Loredana BALTAZAR

Vassily Petrenko – un privilegiat al Destinului

Nivelul artistic al dirijorilor invitaţi să încânte publiculromânesc în contextul Festivalului Internaţional „GeorgeEnescu” este, de fiecare dată, atât de elevat, încât departajareadevine extrem de dificilă. Şi totuşi există ceva care i-ar puteadistinge pe unul de celălalt, şi anume spiritualitatea. Fie căsălăşluieşte în gesturi discrete, caexpresie a unei interiorizări sau pietăţimaxime, fie că se adăposteşte în gesticaextrovertă, ca expresie a unei fervorilăuntrice care se cere împărtăşităsemenilor, spiritualitatea naturii umanereuşeşte să transpară până la urmă dinactul interpretativ, prin aceea căimpresionează auditoriul într-o măsurăindescriptibilă, întrucât manifestarea eiţine de inefabil.

Vassily Petrenko face parte din ceade-a doua categorie. Gestica lui depăşeştelimitele unei tactări sugestive sau doarprecise. El le dăruieşte instrumentiştilorpropria substanţă spirituală,transformând-o în instrument cu ajutorulcăruia extrage spiritualitatea din fiecareşi, odată cu ea, pe aceea din opusurile cucare se confundă şi se confruntă.

În concertul pe care l-a dirijat în 14Septembrie, la puitrul OrchestreiFilarmonicii din Oslo, Petrenko a ales să ofere publicului dinSala Mare a Palatului, trei faţete ale Destinului uman şiartistic, prin intermediul lucrărilor incluse în program:Poemul simfonic „Don Juan”, op. 20 de Richard Strauss,Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră, op. 8 de GeorgeEnescu – solist Johannes Moser, şi Simfonia a V-a în mi minor,op. 64 de P.I. Ceaikovski.

Ca un regizor atras tocmai de aspectul spiritual-filosofic al acţiunii şi al personajelor respective, Petrenko asubliniat nu atât latura frivolă a lui Don Juan din Poemulstraussian, cât mai ales psihologia eroului, comportamentulsău în faţa unui destin tragic, aşa cum a şi fost creionat decătre poetul Nikolaus Lenau, inspiratorul compozitoruluipostromantic. Dincolo de aparenţe, cuceritorul din Sevilla e,în fapt, un veşnic căutător al idealului de iubire şi frumuseţe,aidoma lui Don Quijote, dar e condamnat să trăiască veşnicîntre extaz şi dezamăgire, între iluzie şi deziluzie, întrelirismul insuflat de fantasma iubirii intangibile, şi tristeţeaprovocată de realitatea crudă, care îl determină să renunţe lacăutările amăgitoare, preferând moartea. Cu o gestică larg-cuprinzătoare, Petrenko a dat contur însăşi ideii de iubire,întruchipată de solo-ul viorii; a dat consistenţă melancoliei

sfâşietoare a legendarului personaj, iulstrat de timbrultânguios al oboiului, dar şi disoluţiei lui finale prefigurată detimbrul strident al cornilor. Efectele simbiozei create încă din2009 între Vassily Petrenko, pe atunci în vârstă de numai 23de ani, şi membrii Orchestrei din Oslo, s-au oglindit înnobleţea, rigoarea şi onestitatea abordării partiturii,instrumentiştii fiind antrenaţi totodată să pătrundă şi dincolode sunete, în viaţa interioară a muzicii.

Cu o asemenea educaţie, şlefuită pe parcursul a douădecenii de convieţuire, Filarmonica din Oslo s-a apropiat deSimfonia concertantă enesciană sigură pe sine şi pe textulpartiturii, restituind cu elocvenţă, în efluvii sinergeticeatmosfera de contemplaţie, starea de reverie, dar şi umorulrevigorant al tânărului de 20 de ani, după cum a surprins şidramatismul unei conştiinţe lucide, preocupată dintotdeaunade problematica Destinului. Enescu transformă instrumentulsolist în mesager al reiterării, în flux continuu, a unorevenimente din trecutul proriu şi din istoria genurilorcomponistice variate ca ritm, agogică, formă, stil, tensiuni şidestinderi sufleteşti ce coexistă însă în deplină armonie. Înciuda sunetului catifelat şi cald al violoncelului; în ciudavirtuozităţii solistului, de o mare supleţe, şi a coloritului deexpresie romantică, în concordanţă cu alura romantică a

piesei, date fiind influenţele evidente din creaţia a doi dintre„zeii” lui Enescu – Brahms şi Wagner -, cursivitatea frazărilora fost afectată constant de nişte accente repetate algoritmic aşspune, la distanţe de doar câteva măsuri, care secţionaucursul firesc al muzicii, făcând-o să treneze. Johannes Mosera compensat acest neajuns, prin rotunjimea sonorităţilor şifineţea nuanţelor, prin lirismul visător din prima mişcare, oriprin pasajele grave, profund interiorizate sau, dimpotrivă, deo exuberanţă ludică din final. Dacă am ţine seama deconsideraţiile lui Pascal Bentoiu, care definea opusul enescianca pe „o uriaşă piesă lirică pentru violoncel, în care orchestranu constituie decât o prelungire a instrumentului solist înspaţiul sonor”, atunci, versiunea lui Moser a fost conformăcu remarca muzicologului român.

În timp ce Don Juan renunţă la lupta cu Destinul; întimp ce Enescu alege să-l accepte cu seninătatea olimpiană avechilor înţelepţi, Ceaikovski decide să-l anatemizeze, chiardacă va sfârşi prin a-l constrânge să se biruie el însuşi pe sine,printr-o uimitoare „rocadă a sentimentelor”! Simfonia în miminor are, de aceea, o construcţie paradoxală, fiind unamestec de încordări tragice şi elanuri patetice, de impulsuriagresive şi introspecţii imprevizibile, de optimism şi

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

Orchestra Filarmonicii Din Oslo, dir. Vasily Petrenko

Page 14: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

13ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”disperare la scară gigantescă. Dualitatea dintre vocea ponderatăa conştiinţei (tema grav-misterioasă a clarinetului) şi tragismulcondiţiei umane (semnalele furibunde, implacabile alealămurilor) incapabilă să-i înţeleagă sensul, şi mai ales să-laccepte, pare să constituie osatura filosofică a lucrării. Cutoate că se războieşte cu propriul Destin (fatum-ul), încă de laprimele măsuri, Ceaikovski nutreşte totuşi speranţa regăsiriiechilibrului sufletesc, încercând să-şi atenueze aversiuneafaţă de el prin introducerea, în luxurianţa orchestrală, a unorsuperbe unisonuri ale corzilor, a unui coral ce deschide parteamediană pregătind cantilena nostalgică a cornului, sau aValsului din partea a III-a, mai degrabă ironic decât graţios.

Or, pentru a stăpâni şi a face inteligibil un astfel deedificiu sonor, e nevoie de inteligenţa, sensibilitatea şi logicadesăvârşite ale unui arhitect experimentat. Vassily Petrenkonu numai că a îndeplinit aceste condiţii, dar, cu doza lui dehar, ca să nu zic de geniu, a transformat Simfonia în mi minorîntr-o lume mirifică, în care nimic din ce există în lume şiUnivers nu e de prisos omului, dacă e folosit cu măsură. Cugestica sa, făurită din substanţă spirituală autentică, Petrenkoa păstrat intactă întreaga gamă a prefacerilor sufleteşticeaikovskiene, înnobilând însă patetismele, angoasele,exacerbările sentimentale, prin ajustarea oricărui excesinstinctual.

Copleşit de aplauzele interminabile ale publicului,Petrenko a acceptat să-i mai ofere două suplimente dincreaţia lui Grieg: Dansul Anitrei din „Peer Gynt”, Suita I, şiMarşul Trolilor din Suita lirică, ambele interpretate cu rigoarea,fervoarea şi spontaneitatea specifice atât dirijorului, cât şiorchestrei.

Concertele din 13 şi 14 Septembrie, dirijate de cătreVassily Petrenko la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Osloau fost, cu certitudine, două dintre piscurile cele mai înalteale Festivalului Internaţional „George Enescu”.

Despina PETECEL THEODORU

Violoncelul în prim-plan

Celebra orchestră Oslo Filharmonien, fondată în 1919,are rădăcini de la Edvard Grieg (1879). De-a lungul timpuluiau interpretat mari personalităţi: B.Walter, I.Stravinsky,

W.Kempff, A.Previn, ş.a. Dirijorul permanent al Orchestreidin Liverpool şi Oslo, Vasily Petrenko este englez de originerusă. A absolvit Conservatorul la Petersburg. A studiat-odirijatul cu M.Jansons, R.Carnevale, ş.a. A activat ca dirijor al

Operei şi Academiei din Petersburg, apoi la Filarmonica dinLondra cu care a înregistrat mai multe CD. În 2009 a fost făcut„primar onorific” la Liverpool. La Oslo (2013) a avut uncomentariu negativ într-un ziar norvegian privind dirijorii desex feminin, ce a provocat controverse; ulterior a cerut scuze.Până în 2021 va fi directorul Oslo Filharmonien. JohannesMoser, cellist germano-canadian a studiat cu D. Geringas -student al lui M.Rostropovici, iar în 2002 a câştigat premiul IIla Concursul Ceaikovski. A cântat alături de mari dirijori:R.Muti, V.Gergiev, Z.Mehta, P.Boulez, ş.a. A înregistrat maimulte C.D. obţinând premiul Brahms (2014). Este denumit„cellist cu stele rock” (The Observer). Cântă pe un violoncelGuarnieri (1694) împrumutat de o colecţie privată. Serata adebutat cu Poemul Simfonic Don Juan op.20 de Richard Strauss(1888), premiera: Weimar, 1889 (durata cca.20’). Origineaprogramatică a poemului se află în Renaşterea spaniolă,povestită de Nikolaus Lenau. El vedea în promiscuitatea luiDon Juan efortul de a găsi femeia ideală, căutare ce are sfârşitîn melancolie şi moarte. Opusul porneşte cu o temă energică,susţinută de instrumentele de alamă. Ea va conduce spretristeţe, exprimată de vioara solo şi oboi. Atmosfera tandrăeste spartă de stridenţele cornului, ce aduce o altă temăeroică. Ele sunt repetate şi metamorfozate, într-o orchestraţiemagnifică. Pe măsură ce opusul înaintează, tranziţia devinemohorâtă, sugerând sfârşitul eroului, cu un final neliniştit.Frazele terminale evocă respiraţia muribundă, într-o linişte aeternităţii. Poemul a dezlănţuit o explozie de aplauze,dirijorul Vasily Petrenko mânuind admirabil orchestra,obţinând cu brio sonorităţile inegalabilului orchestrator-compozitor, cu nuanţe pastelate şi răbufniri telurice. Al doileaopus al seratei a fost Simfonia Concertantă op.8 pentruvioloncel şi orchestră de George Enescu (1901), premiera:1909, Paris, cu Orchestra Lamoureux, solist J.Salmon, dirijorcompozitorul (durata cca.23’). Dragostea pe care a acordat-ovioloncelului se vede din plin în acest opus, autorul cântândcu plăcere la violoncel J.S.Bach şi concerte de E.Lalo,R.Schumann, C.Saint-Saëns, ş.a. Genial violonist, a introdusdin tehnica dificilă a viorii în lumea violoncelului. SimfoniaConcertantă este o plăsmuire fantastică, arzător lirică, orapsodie revărsată în forme muzicale libere, de o dificultateextremă. Solistul susţine, cu puţine intervenţii orchestralemonocrome, întregul travaliu afectiv, pe o întindere acusticămaximă, cu o bucurie fremătătoare. Partea I se desfăşoară peun climat de seninătate, fiind transmise talazuri de pasiune,

în nuanţe - de la liniştea absolută la sonorităţiintense, pe o virtuozitate solistică de înaltăclasă. De formă rapsodică, este unită cu parteaa II-a, care are o atmosferă romantică. Partea aIII-a, după o mare punte orchestrală, aducesonorităţi din secţiunea I, cu pasaje de odificultate maimă: octave „nesfârşite” cupreponderenţă în registrul înalt, etc. SimfoniaConcertantă se încheie printr-o fulminaţieuriaşă, în Coda, pe o pedală orchestrală, cu oquasi cadenza a solistului, un final grandios.Considerată una dintre cele mai dificileopusuri din repertoriul solistic modern,Johannes Moser a interpretat cu rafinament şimăiestrie, temperament şi strălucităvirtuozitate autenticitatea enesciană,colaborarea cu dirijorul Vasily Petrenko şiorchestra măiastră fiind perfectă, spre mareabucurie a auditoriului. La bis solistul a oferitSarabanda din Suita I în Sol Major de J.S.Bach,

frumos apreciată de public. Varianta partiturii interpretateeste oarecum insolită, cu fiorituri, mordente şi mici cadenţe cenu sunt scrise în partitura notată de Ana Magdalena Bach (nuexistă originalul), dar posibilă în muzica renascentistă italiană

Orchestra Filarmonicii Din Oslo, dir. Vasily Petrenko, Johannes Moser (violoncel)

Page 15: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”... Simfonia nr.5 op.64 de Piotr Ilici Ceaikovski (1888), cupremiera la Teatrul Mariinsky, Sankt Petersburg (1888), dirijorcompozitorul (durează cca.50’). Autorul nota ... este oresemnare completă înainte de soartă. Simfonia are patru mişcări:I. Andante - Allegro con anima - Molto più tranquillo, II. Andantecantabile, con alcuna licenza - Non allegro - Andante maestoso conpiano, III. Valse. Allegro moderato – Trio, IV. Finale: Andantemaestoso - Allegro vivace - Molto vivace - Moderato molto e moltomaestoso – Presto. Tema principală – recurentă, este folosită caun dispozitiv pentru unificarea mişcărilor simfoniei.Denumită Tema destinului, de un caracter tumular, însecţiunea I, e transformată treptat într-un marş triumfal, cedomină secţiunea finală. Dirijorul Vasily Petrenko a condusmemorabil lucrarea romantică, dezvăluind adânc spiritulrusesc. A dovedit perfecţiune dirijorală, artă, echilibru,fantezie şi bun gust, cu momente aureolate de înaltăîncântare. La cererea auditoriului, orchestra a cântat douăbisuri: P.I.Ceaikovski Suita Spărgătorul de nuci op.71 –fragment şi E.Grieg, Suita nr.1 Peer Gynt op.46 – fragment.

Marcel SPINEI

Peter Grimesîn premieră naţională la Enescu 2019

În ceea ce priveşte opera, prestigiul lui BenjaminBritten în lumea muzicală britanică este comparabil cu cel allui George Enescu în România. Britten a compuspatrusprezece opere, aproape toate bucurându-se deapreciere atât în timpul vieţii compozitorului cât şi postum,însă Peter Grimes, creată la Londra, în 1945, rămâne cea maiimportantă creaţie a sa. ÎnRomânia, Britten este aproapenecunoscut, cu o excepţie careconfirmă regula, Albert Herring,prezentată în 1973 de OperaNaţională Bucureşti.

După succesul premiereinaţionale a Femeii fără umbră,prezentată de Orchestra RadioBerlin condusă de VladimirJurowski, cea de-a doua creaţienaţională a revenit OrchestreiNaţionale Radio, cu Peter Grimes,în data de 15 Septembrie 2019.

E dificil de găsit oexplicaţie pentru numărul despectatori dezolant de puţiniprezenţi la Sala Palatului pentruacest eveniment. Britten ar fiultimul pe care am putea da vina,căci muzica sa nu este delocdificilă.

Prea puţini spectatori auştiut că pot profita de prezenţa în distribuţie a celei maipromiţătoare soprane a momentului: Lise Davidsen. După cea câştigat Operalia în acelaşi an cu Ionuţ Hotea, artistanorvegiană a debutat anul acesta la Bayreuth, în Tannhäuser,şi toată lumea vorbeşte acum de ea ca despre o a doua KirstenFlagstad.

În noua paradigmă festivalieră de operă în concertdublată de proiecţii, Carmen Lidia Vidu a imaginat cea maibună ilustraţie vizuală a sa de până acum. Un fel de bandădesenată cu personaje schiţate care semănau puţin cu artiştiide pe scenă, un univers situat între Corto Maltese şi lumea lui

Radu Tudoran din Toate pânzele sus!, revizitându-lpostmodern şi pe pictorul Edward Hopper şi al săuNighthawks în reprezentarea barului, totul în nuanţedeprimante de gri.

Distribuţia a fost dominată de Ian Storey şi LiseDavidsen, dar ei au fost practic liderii unei echipe artisticecare a avut o coeziune excelentă, deşi n-a fost o alegere tipicăpentru Peter Grimes. Storey are o voce a cărei uzură se audepână când începe să se încălzească. Paradoxal, aici e şifarmecul lui, în această voce brăzdată de riduri, la fel castatura sa impozantă şi căruntă. E un Peter Grimes în carevulnerabilitatea rămâne mereu vizibilă, în ciuda acceselor defurie. Sinuciderea personajului, plecat cu barca în largulmării, rămâne memorabilă şi la Sala Palatului, lungul drumal lui Ian Storey către ieşire, demn şi încărcat de toată povaralumii, mă va urmări multă vreme. Lise Davidsen a fost oEllen Harper ingenuă, de o tinereţe ataşantă. Şi ce voce! Untimbru liric, plin, un volum extraordinar, ţinut în frâu mai tottimpul, o dezvoltare dramatică a vocii care îţi dădea fiori.Monologul lui Helen de la începutul actului doi (ariabroderiei) a fost cuceritor, o plăcere rară să asculţi o asemeneaforţă (blândă) a naturii. Acelaşi firesc şi în actul final, LiseDavidsen a venit şi a cucerit cu uşurinţă partitura, publicul(atâta cât a fost) şi a câştigat admiraţia tuturor.

Însă punctul forte al spectacolului a fost toată echipabritanică, de la o scenă la alta tot mai implicaţi şi maidezinvolţi, cântând cu o dicţie clară, cu care reuşeau să tedezlipească de supratirare. Mătuşa-matroană CatherineWyn-Rogers şi nepoatele-prostituate Solimia Lukyanests şiRhian Lois au fost foarte credibile, tot aşa cum DianaMontague a reuşit să portretizeze o doamnă Sedley de obonomie sinistră. Băieţii au fost la fel de buni, conturândpersonaje bine individualizate. În special Christopher Purves,

un Balstrode emoţionant în scena finală, o replică a lui PeterGrimes în termeni de asperitate şi de sensibilitate ascunsă,dar mai puţin torturat de victimizarea la care-l supunecomunitatea.

Paul Daniel a reuşit să ţină totul sub control, ba maimult, a reuşit să facă o Orchestră Naţională Radio să fieplauzibilă în muzica lui Britten şi e mare lucru. Sigur căinterludiile marine au fost mai slabe decât ce-a arătat LSO, cuo secţiune de alămuri plină de sonorităţi dure în cel de-altreilea (Moonlight), dar, în ansamblu, Peter Grimes a sunatenglezeşte. Mai bine s-a descurcat corul pregătit de Ciprian

Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Române & Corul Academic Radiodir. Paul Daniel, dir. cor Ciprian Ţuţu

Page 16: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

15ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”Ţuţu, foarte exact într-o compoziţie care chiar le-a pus laîncercare sincronizarea între diferite voci. Efortul tuturor afost remarcabil, fără dubii.

O eroare de programare a făcut ca începutul celui de-al doilea concert al lui René Jacobs cu FreiburgerBarockorchester să se suprapună peste finalul lui PeterGrimes, forţând dureros multă lume (şi-aşa puţină) săpărăsească nepoliticos Sala Palatului, fără să mai aplaudenişte artişti care chiar au cântat din toată inima ore în şir. Darcei care au rămas până la sfârşit nu au regretat nicio clipă căau împărţit emoţia cu aceşti artişti.

Alexandru PĂTRAŞCU

Orchestra şi Corul MaggioMusicale Fiorentino

Recviemul – vibrant omagiu verdianImpresionanta lucrare vocal-simfonică a lui Giuseppe

Verdi a răsunat din nou, după 6 ani, în Festivalul “GeorgeEnescu”. Atunci a fost dirijat de Antonio Pappano la pupitrulansamblurilor Academiei “Santa Cecilia”, acum cu Orchestraşi Corul “Magio Musicale Fiorentino” sub conducerea luiFabio Luisi. Două versiuni italiene, de anvergură şi înaltăcalitate, dar deosebite una de cealaltă.

Deşi, în mod inevitabil, stilul lui Verdi este influenţatde cel al operelor sale (fapt ce i-a şi fost reproşat de uniicontemporani, fiind vorba de o lucrare cu caracter religios)muzica Recviemului este pătrunsă de reculegere şi dedramatismul cuprins în versetele secţiunilor sale. Versiunealui Fabio Luisi, unul dintre cei mai reputaţi dirijori actuali demuzică simfonică, dar şi de operă, pe care am urmărit-o înconcertul din 16 septembrie, a mers pe o linie mai sobră, darcaptivantă, cu mari contraste dinamice şi de expresie, într-unflux sonor continuu, accentuând mai puţin latura legată deteatrul liric.

Am simţit aceasta încă din debutul lucrării cu intrareaaproape şoptită a corului pe cuvintele “Recviem aeternam”,apoi creşterea bruscă a sonorităţii, ca un zbucium al sufletuluiîn suferinţă şi dialogul vocilor soliste cu conducte melodiceîncărcate de reflecţie în “Kyrie eleison”.

A urmat “Dies irae”, izbucnind ca o furtunăînfricoşătoare, de o putere şi un dramatism neobişnuit. A

revenit încă de trei ori după momente lirice, înfiorate deameninţarea morţii, de penitenţă, momente mai apropiate degenul operei, în care vocile s-au mlădiat armonios unele cualtele. Am admirat-o în primul rând pe soprana HiblaGerzmava, un glas limpede, cu multiple culori, puternic,expresiv, apoi pe mezzosoprana Veronica Simeoni cu vocecaldă, suplă. Mai puţin convingător mi-a apărut tenorul PieroPretti, poate şi din cauza modului de emisie mai nazal, cudeosebire în celebra secvenţă “Ingemisco”, atât de generoasăşi inspirată ca flux melodic, în schimb mai expresiv în“Hostias”. Basul Riccardo Zanellato, deşi nu foarte amplu cavoce, s-a remarcat prin ton dramatic autentic, o interpretarenuanţată, transmiţând emoţie, în fragmentele “Tuba mirum”,“Mors stupebit”, “Confutatis”.

Minunate scene de ansamblu, construite cu grijă şiacurateţe am auzit în “Lacrimosa”, “Agnus Dei”, “Luxaeterna”. O menţiune specială o datorăm corului, construitca un adevărat “personaj”; am admirat intensitateademersului vocal, dramatismul, precizia în conturareamomentelor polifonice, a Fugilor ample – cea maispectaculoasă cea pe 8 voci din “Sanctus” şi cea din finalulRecviemului. Fără îndoială, de înaltă calitate s-a dovedit şiparticiparea ansamblului orchestral, într-o unitate deconcepţie cu vocile soliste şi corul, evoluţiile instrumentalesugestive, slujind mereu conţinutul textului. Meritulincontestabil revine dirijorului Fabio Luisi cu rigoarea, dar şiviziunea de ansamblu plină de măreţie, cu puterea expresivă,

sigură, a gestului său.Recviemul verdian are poate cel

mai impresionant moment, în secţiuneaultimă în care se repetă şi “Dies irae” şi“Recviem aeternam”, cor şi orchestră,apoi glasul emoţionant, splendidmodulat şi apoi aproape recitat pe unsingur sunet din final, rostit de sopranăpe cuvintele pline de semnificaţie,“Libera me Domine de morte aeterna”.

Olga GRIGORESCU

A fost....palpitant!Concertul din seara zilei de 17

septembrie de la Sala Palatului s-a aşezatprintr-o fericită combinaţie - program,solist, orchestră, cor, dirijor, interpretareşi emoţie - în topul celor mai bune, dincadrul Festivalului Internaţional „GeorgeEnescu”. Ascultându-l, am avut senzaţiacă însuşi amfitrionul lui de drept s-abucurat de companie, sărbătorindiubirea comună pentru regina

instrumentelor - vioara, căreia ambii creatori cântaţi, i-audedicat partituri/tălmăciri, greu de egalat, lărgindu-i limitele,dar şi măiestria novatoare prin care fiecare în felul lui, latimpul lui, au spart tiparele clasice, îmbogăţind travaiulorchestral cu idei originale, viziuni aparte, schimbări deaccente, ritm şi nuanţe, creionând stări meditative saucontradictorii, surprinzând. E ceva să asculţi în aceeaşi searădoi virtuozi ai viorii, doi compozitori îndrăzneţi, doideschizători de drumuri, doi entuziaşti, doi visători ce şi-auplămădit muzica dintr-o frenetică trăire, multă fantezie şiştiinţă, de fapt doi alchimişti ai sunetelor. Totul a început cuConcertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră op. 6 de NicoloPaganini, lucrare care cucereşte prin pledoaria cantabilăcolorat presărată cu nenumărate înflorituri, cu lungifragmente melodice în flageolete, cu pizzicato-uri la ambelemâini, cu spiccate rapide, cu duble sunete pe coarde,nemaivorbind de viteza ameţitoare a unor pasaje lungi,tehnici noi pentru procedeele clasice ale vremii, îmbrăcate

Orchestra şi Corul Maggio Musicale Fioren�no, dir. Fabio Luisi

Page 17: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM

într-o haină orchestrală înaurată de pasteluri romantice. Şidacă solistul se ridică la aceeaşi cotă de vervă, cum a fostcazul, atunci cu siguranţă Concertul lui Paganini te lasă fărăsuflare. Violonistul rus Sergej Krylov, deţinătorul unei arteinterpretative de notorietate, a cântat cu siguranţă, duioşieflexibilă şi patos, dezvăluind pe întregul său discurs, ungrandios evantai de nuanţe, şoapte de mare efect emoţional,tonuri uimitoare, toate susţinute de o tehnică de-a dreptul

drăcească. A fost.... palpitant! Acompaniamentul “Orchestreişi Corului Maggio Muzicale Fiorentino” - aflată într-o formăbună cu excelente corzi, în special cele subţiri, de mareacuitate ritmico-melodică, omogenă, cu sunet cald şi generos- a fost echilibrat şi bun, cu excepţia câtorvamici decalaje, care în context nici nu au maicontat. Iar dacă dirijorul Fabio Luisi a convinsîn parteneriatul cu solistul, în interpretarea datăSimfoniei a III-a în Do major de George Enescu aimpresionat de-a dreptul, prin înţelegerea pânăla contopire şi capacitatea de a evoca atmosferaspecifică simfonismului compozitorului român.Probabil că latinismul, el fiind italian, combinatcu rigoarea germană şi nonşalanta exactitateelveţiană (ţări unde şi-a şi îşi desfăşoarăactivitatea concertistico-pedagogică) i-auînlesnit acea abordare detaşată, dar şi implicată,care, în cel mai elegant, eficient şi distinct moda scos clar în evidenţă esenţa simfoniei, cubelşugul ei de muzică, cu vasta lume deidei,senzaţii, măreţie, gingăşie şi poezie, aşezateliber într-o formă de expresivitate nouă. Atâtprogramul concertului, cât şi deosebitainterpretare a solistului, dirijorului, orchestrei,corului - minunat de gingaş, au reuşit săîncălzească până şi aerul din sală, unde s-azgribulit d’a capo al fine, în fortissimo, oferind fericiţilorascultători un prea plin de emoţii, de farmec şi de nobilromantism, de fapt o seară absolut mirabilă.

Doina MOGA

Orchestra Filarmonică din St. Petersburg

Unifică şi zideşte!Sub semnul acestei sintagme, care parafrazează zicerea

faimoasă a lui Filip al II-lea al Macedoniei (sec. IV î.Hr), divideet impera (dezbină şi stăpâneşte), s-a desfăşurat Concertul

Orchestrei Filarmonice din St. Petersburg, în seara zilei de 18Septembrie, sub bagheta lui Vassily Sinaisky – cel care l-aînlocuit în ultimul moment pe Yuri Temirkanov, dirijorulprincipal al colectivului petersburghez, programat iniţial.

Atât în Concertul nr. 4 în Sol major, pentru pian şiorchestră de Beethoven – solist Nelson Freire -, cât şi/mai alesîn Simfonia I în Re major de Gustav Mahler, gestica lui VassilySinaisky şi-a dovedit virtuţile unificatoare ale contrariilor

acute din interiorul structurilor muzicale, menitesă obţină lumina care face posibilă înfăptuirea şiperceperea ca atare a totalităţii - poate dupămodelul Karajan? (la numai 26 de ani, lui Sinaiskyi se decernează Medalia de aur, în urma participăriila Concursul Internaţional Karajan de la Berlin).

Tehnica agilă, explozivă pe alocuri, şitouché-ul de un rafinament „poetic” al pianistuluide origine braziliană, s-au armonizat cu viziuneaintegratoare a dirijorului. Ambiguităţile armonico-melodico-ritmice şi psihice din care e clăditConcertul lui Beethoven, când de o nobleţespiritualizată, când de un sfâşietor dramatism,când de un lirism cu tentă pastorală, când de ofermitate eroică, au servit drept suport idealaptitudinilor lui Freire, confirmând totodată„cultul” său pentru Beethoven, manifestat încă dela vârsta de 12 ani când devine laureat al

Concursului Internaţional de la Rio de Janeiro, cu „Imperialul”beethovenian!

Perelajul catifelat al arpegierilor din prima parte aConcertului în Sol major, cu fraze dantelate şi ritmuri elegante,

unduitoare, amintind cântul „de o spiritualitate divină” al luiLipatti (în 1964, Freire, pasionat al opusurilor chopiniene, afost răsplătit cu medalia „Dinu Lipatti”, în cadrul Concursului„Regina Elisabetha” de la Londra), se transformă în „rostiri”meditative de maximă interiorizare, în coralul din parteamediană, pentru ca, pasajele de largă virtuozitate din Rondoulfinal, nimbat de o puritate arhetipală, să exprime eroismulunui Beethoven care-şi domină Destinul prin calm şidetaşare, ca şi prin implicarea lucidă a raţiunii. Perpetuândparcă ecourile seriozităţii şi meticulozităţii interpretative cevizau perfecţiunea, calităţi impregnate de secole în fibra eiartistică, Filarmonica din St. Petersburg a răspuns cufidelitate deopotrivă intenţiilor componistice, dirijorale şipianistice, transformând Concertul nr. 4 într-o curgere sonorăinfinită, cu subtile oscilaţii tehnico-afective.

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

Orchestra şi Corul Maggio Musicale Fioren�no, dir. Fabio Luisi, Sergei Krylov (vioară)

Orchestra Filarmonică din St. Petersburg, dir. Vassily Sinaisky, Nelson Freire (pian)

Page 18: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

Atent mai degrabă la expresivitatea discursului sonorşi la pluralitatea nuanţelor care o definesc, decât lamecanismele gesticii dirijorale, Vassily Sinaisky mi-a atrasatenţia datorită manierei sale, mai rar întâlnite, de a lega, prinpunţi atipice, situate la înălţimi primejdioase, faliilecatastrofice din Simfonia I de Gustav Mahler. Sinaiskyomogenizează contrariile, atenuând rupturile de nivel, fără ale ştirbi însă individualitatea şi independenţa, fără a leobstacula tendinţele distructive, conştient că devenireacoerenţei frazelor şi armonizarea componentelor ei, se nasctocmai din ciocnirea acelor contrarii, abordate de cătreMahler „din faţă”, în lumina unde „coincid fiinţa şi aparenţaei”, cum ar spune Lévinas.

În consecinţă: fascinaţia şi spaima de necunoscut, indusede ideea de Creaţiune din partea I, „ca un sunet al Naturii”;ländlerul convertit în ritmuri de vals din Scherzo-ul părţiisecunde, identificat şi cu debutul anamorfozelor, aldesfigurărilor structurale proprii muzicii mahleriene; grotescul

zeflemitor al celebrului canon francez Frère Jacques, din parteaa III-a, un fel de procesiune funerară înseninată însă deintervenţiile diafane ale harpei, aşadar, o combinaţie de tragicşi sublim în care Bruno Walter a văzut „monograma” luiMahler; în fine, ultima parte a Simfoniei, Din Infern în Paradis,„rechizitoriu aprins la adresa Creatorului”, conform aceluiaşiBruno Walter, pe cât de violentă şi agitată, pe atât deimprevizibilă în privinţa varietăţii stărilor de spirit pe care lestârneşte, cu izbucniri apocaliptice ale alămurilor şi motivetematice şi agogice aparent incongruente, toate acesteacoexistă pe întregul parcurs al lucrării, dând naştere unuiveritabil monolit arhitectonic. Auditoriul asistă, în final, curespiraţia tăiată, la declanşarea bruscă a unei mirabilemetamorfoze stilistice: lirismul şi cantabilitatea iau loculviolenţei, sunetul pur al Naturii primordiale înlocuieştestridenţa coloritului orchestral, iar timbrul alămurilor nu mairăsună ameninţător, ci triumfal.

Datorită neobişnuitei concepţii dirijorale a luiVassily Sinaisky asupra muzicii mahleriene, împărtăşitătotal de ţinuta ireproşabilă a instrumentiştilor Filarmoniciidin St. Petersburg, „Titanul” lui Mahler ni s-a revelat caun autentic act de „cunoaştere îndreptată către unitate, însânul unei multiplicităţi de fiinţe sau obiecte”(cf. Lévinas) - încazul de faţă, multitudinea elementelor fundamentale alelimbajului componistic. Or, în afara interrelaţionării dintrediversitatea acestor componente, Adevărul ar fi riscat să-şipiardă tocmai gradul inteligibil al cunoaşterii. Aşa încât,prezenţa pe podiumul Sălii Mari a Palatului a ansambluluiFilarmonii ruse a jalonat încă unul dintre reperele absolute,

de neuitat, ale celei de-a XXIV-a ediţii a FestivaluluiInternaţional „George Enescu”.

Despina Petecel THEODORU

P.S. Nu trebuie să omitem faptul că, în 1911, GustavMahler includea Suita I în Do major, op. 9 de George Enescuîntr-unul dintre programele concertelor susţinute în turneulsău în Statele Unite ale Americii.

Dirijorul Christian Badea şi muzicieniiFilarmonicii din St.Petersburg...

...au etalat o perfectă comunicare privind intenţiileşefului de orchestră, privind reacţia formaţiei orchestrale;...fiind un organism artistic recunoscut de autenticăpersonalitate. Iar aceasta pe parcursul unui program divers;...au etalat un program curent în activitatea muzicienilor ruşi

cum sunt lucrările semnate de Dvořák saude Şostakovici; ...au demonstrat opertinentă apropiere faţă de poemul Isis deGeorge Enescu, lucrare finalizată postumde Pascal Bentoiu. Este în acest caz o fericităcolaborare dintre maestrul care a finalizatopera, mai ales în ce priveşte valorile subtileale orchestraţiei, şi – pe de altă parte –relaţia de excelentă apropiere dintre dirijorşi muzicienii ruşi cărora li s-a alăturat CorulAcademic Radio Bucureşri condus deCiprian Ţuţu. Nu este un poem simfonic însens romantic, ci o mişcare simfonicăevocatoare a unei tensiuni evanescentemarcate de coloritul timbral al vocilor dreptculoare timbrală a ansamblului; este olucrare enesciană de maturitate, care aapărut de puţini ani în spaţiul public. Deaceastă dată într-un context internaţional deexcepţie.

L-am recunoscut pe Christian Badeadrept un autentic constructor în domeniul formelorarhitectonice mari; cum este spre exemplu ultima Simfonie înmi minor de Antonín Dvořák. Este de observat, temelepreluate Din lumea nouă, au fost admirabil integrate naturiitematismului romantic, în parte de natură slavă, propriicompozitorului; şi nu cu sens descriptiv pitoresc. Este deapreciat în acest caz calitatea timbrală a corzilor ce susţincordialitatea generoasă a expresiei.

Solistul serii, violonistul Vadim Repin, este o prezenţăinternaţională binecunoscută publicului bucureştean. Esteartistul maturităţii violonistice depline. Iar Concertul în laminor nr.1 de Şostakovici intră în repertoriul de bază alartistului. Scrisă în anii postbelici ai mijlocului de secol,lucrarea este deschisă unei zone ideatic-expresive extinse: dela meditaţia sobră, interiorizată, la viziunea trepidant-diabolică a părţii finale. Este un tur de forţă de mareanvergură atât pentru solist cât şi pentru ansamblu, pentrudirijor. Cadenţa solistică, cu totul extinsă, se constituie într-oparte în sine a lucrării; David Oistrah, solistul primei audiţii,a apreciat-o ca având conotaţii shakesperiene. Am avutprilejul special de a fi audiat acum, această lucrare, cuparticiparea ansamblului simfonic al Filarmonicii, ansamblucare a realizat premiera absolută a lucrării în anul 1955, subbagheta marelui Evghenii Mravinski. Cu nimic mai prejos,momentul festivalier recent, petrecut la Sala Palatului, a fostevocator al marilor evenimente istorice ale trecutului, cum afost decretul emis de Jdanov împotriva elitei intelectuale rusesau moartea lui Stalin.

Dumitru AVAKIAN

17ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

Orchestra Filarmonică din St. Petersburg, dir. Chris�an Badea, Vadim Repin vioară)

Page 19: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”Creaţia naţională a operei

Moses und Aron la Enescu 2019Noua paradigmă a operei în concert completată de

proiecţii video pe care o propune Festivalul Enescu dă ocaziapublicului să asiste la premierele naţionale ale unor marititluri ale secolului XX. Schoenberg, Britten, Hindemith, Berg,toţi contemporani ai lui Enescu, au avut parte de distribuţiiaşa cum se fac la companiile de operă cele mai mari din lume:orchestră şi cor locale, solişti internaţionali de cea mai bunăcalitate.

Moses und Aron nu este o operă populară, cum nu suntnici Wozzeck sau Œdipe, dar asta nu le micşorează cu nimicstatutul de capodoperă, iar rarele lor prezentări sunt mereunişte evenimente de ţinut minte. Acum patru ani, OperaNaţională din Paris a deschis stagiunea cu Moses und Aron,într-o producţie imaginată de Romeo Castelucci. A fost unmare succes şi m-am bucurat să regăsesc în distribuţiaanunţată pentru concertul Filarmonicii „George Enescu” peMichael Pflumm şi pe Catherine Wyn-Rogers, prezenţi şi laParis.

Într-o Sală a Palatului neaşteptat de plină (camjumătate de sală, dar spectatorii prezenţi n-ar fi încăput laOperă dacă s-ar fi ţinut acolospectacolul), Moses und Aron a avutun succes clar, în primul rând dinpunct de vedere muzical.

Proiecţiile video imaginatede Nona Ciobanu au mers pe ideeasimbolismului, rezumându-se lacâteva imagini repetate obsesiv: unsoi de canal de beton care dădeaspre mare, nişte valuri, faţadeleaglomerate ale unor blocuri şicâteva elemente de grafică numericăcu pretenţii ideatice. Chiar dacăproiecţia a fost extinsă şi pe pereţiilaterali, ceea ce crea un efectluminos interesant, pleonasmelevizuale au subliniat parcă şi maimult platitudinea conceptului: cândcorul vorbea despre mâna luiDumnezeu, pe ecran apărea unantebraţ, când apa se transforma în sânge, hop!, nişte valuride apă care se colorau în roşu. Mai adaug şi coincidenţanefericită a unor imagini care colorau în alb partea de sus aecranului, aceeaşi culoare cu a subtitrării, care a devenit astfelgreu de urmărit, mai ales în primul act. După toateexperimentele de acest gen ale ultimelor două ediţii deFestival, Carmen Lidia Vidu rămâne nu doar pionieră îndomeniu, ci şi singurul reprezentant serios, cea mai fericităproiecţie video fiind, de departe, cea a lui Peter Grimes.

Am ascultat un prim act hieratic, căci Schoenberg aintenţionat să scrie un oratoriu în prima fază. OrchestraFilarmonicii s-a comportat foarte bine, răspunzând promptcomenzilor lui Lothar Zagrosek, a cărui mână dreaptă a fostCătălin Desagă. Cei doi parteneri de conducere au mobilizatorchestra până la punctul în care chiar puteai spune că efalangă instrumentală germană. Corul din Moses und Aron ecel mai spectaculos element, atunci când o parte dinansamblu vorbeşte, iar cealaltă cântă. Efectul este uimitor, iarsimbioza dintre Corul Filarmonicii şi Vocalconsort Berlin afost excelentă, germanii stimulându-i pe români să cânteîmpreună. Superb.

Actul al doilea este mai operatic şi drama teatrală îşiface simţită prezenţa. Foarte bună scena orgiei, cu o orchestră

capabilă de elan într-o partitură densă, al cărei serialism nueste deloc familiar forţelor muzicale româneşti. Cele douăpersonaje principale sunt contrastante din toate punctele devedere: Moses nu are darul vorbirii, dar comunică direct cuDivinitatea, în timp ce Aron este oratorul său, care convingepoporul să accepte un singur Dumnezeu. Când Moses pleacăîn pustiu pentru 40 de zile, Aron deturnează mesajul divin înadoraţia păgână a viţelului de aur. O metaforă a spiritualităţiiopuse simţurilor. Robert Hayward a declamat rolulconvingător, cu nobleţe şi umilinţă. Moses are o singură arie,în rest e un rol vorbit şi chiar dacă, la extrem, poate fiinterpretat de un actor, un bas bun e totuşi de neînlocuit. Larândul său, John Daszak a cântat rolul lui Aron cu inteligenţă,reuşind să redea foarte bine caracterul său alunecos. Celelaltepersonaje au fost bine diferenţiate, deşi rolurile secundaresunt de mică întindere, însă Catherine Wyn-Rogers a făcut oimpresie foarte bună în rolul femeii bolnave, cu un discursde o demnitate îndurerată.

Deşi Schoenberg a petrecut un deceniu compunândMoses und Aron, fără a termina al treilea act, versiunea curentăîn două acte rămâne suficientă din punct de vedere muzical,dar şi dramatic. Atmosfera ei neobişnuită a captat atenţiapublicului, care a avut conştiinţa faptului că asistă la unmoment istoric al lumii muzicale româneşti. Mai nimeni n-a

plecat la pauză şi nici în timpul aplauzelor de la finalulreprezentaţiei.

După acest dificil Moses und Aron, unde chiar n-ascârţâit nimic, se poate spune că Filarmonica îşi merită asociatnumele de pe blazon, George Enescu, tocmai prin modul încare i-a onorat până acum pe contemporanii lui. Pe când unŒdipe?

Alexandru PĂTRAŞCU

O închidere grandioasă aFestivalului enescian...

...a fost susţinută de celebra Orchestră regală olandezăConcertgebouw din Ansterdam, organism simfonic care, neaducem aminte, cu un deceniu în urmă - drept urmare a uneievaluări internaţionale de specialitate oranizată de BBC - afost declarat drept prima orchestră simfonică în planmondial. Evident, controversele ce au urmat au fost pe cât denumeroase pe atât de aprige. Cert rămâne faptul că ne-amaflat, pentru a doua oară la Bucureşti, în faţa unui ansamblusimfonic în adevăr uimitor, un organism orchestral care

Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu” şi Vocalconsort Berlin, dir. Lothar Zagrosek, dir. coru Iosif Ion Prunner

Page 20: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

19ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”acţionează şi reacţionează aidoma unui organism viu,realmente complex. Pe acest palier se situeazăfuncţionalitatea orchestrei olandeze! Iar interacţiunea cu şefulde orchestră – dintre personalitatea acestuia şi aceea aansamblului - devine şi aceasta cu totul atrăgătoare; atâtpentru muzicienii formaţiei cât şi pentru public. Ne-am aflatde această dată în faţa unei situaţii aparte; un ansamblu deveche tradiţie vis-à-vis de personalitatea a doi şefi deorchestră ce provin din generaţia mai tânără a maeştrilor cumsunt Cristian Măcelaru, pe de-o parte, şi Tugan Sokhiev pede alta. Provin din şcoli de dirijat cu totul diferite, ceaamericană şi cea rusă. Le este proprie o viziune cu totuldinamică asupra actului artistic, viziune determinată în bunăparte de interpretarea activă a momentelor acţiunii muzicale;iar aceasta fără a contrazice esenţa însăşi a operei. sensulacesteia. Natura însăşi a simfonismului clasico-romantic ne-a fost revelată pe parcursul ultimelor două concerte ale

Festivalului, creaţii majore datorate lui Beethoven, Brahms,Richard Strauss. Percepem prin acţiunea lui Măcelarustructura ferm definită a simfonismului beethovenian chiarde la primul enunţ al temei Eroicei; de asemenea definireacursivă, în parte pitoresc nuanţată în planulsimfonic a caracterelor ce populează celebrul poemDon Quijote de Richard Strauss. Sunt aspectemagistral definite dată fiind participarea celor doisolişti ai periplului simfonic straussian,violoncelistul Truls Mǿrk şi violistul Ken Hakii,acesta din urmă în egală măsură şeful de partidă.

Liviu Prunaru... Nu deseori se poateobserva atâta claritate, atâta transparenţă timbralăprivind enunţul simfonic precum am constatatacest lucuru pe parcursul celebrelor Variaţiuni pe otermă de Haydn de Brahms, moment iniţial alconcertului condus de Tugan Sokhiev. Două aufost însă momentele cu totul speciale ale ultimeiseri festivaliere, anume Uvertura de concert op.32, peteme populare româneşti de George Enescu, şi primaSimfonie în sol minor, supranumită Visuri de iarnăde Piotr Ilici Ceaikovski. Este o simfonie foarte rarîntâlnită în spaţiul nostru; aspectul pitorescexpozitiv de melancolică candoare capătă oimportantă susţinere muzical-poetică ce apropie aceastălucrare de genul tabloului simfonic de largă extensie.

Nu pot să nu observ grija organizatorilor privindpoziţionarea firească a creaţiei enesciene pe parcursul marilormomente ale Festivalului; şi aici, în concertul final, a putut fiaudiată o lucrare ce aparţine ultimei perioade de creaţie,lucrare ce atestă felul enescian aparte privind apropierea faţă

de folclor, acel ”caracter românesc”; în sensul căruia a creatcâteva dintre marile sale capodopere; inclusiv aceastăUvertură de concert realizată de Sokhiev, de muzicieniiolandezi; redând partiturii sonoritatea unei evoluţii preţioase,atent elaborate.

Prezent pentru prima oară în viaţa noastrămuzicală,Tugan Sokhiev mi se dezvălui a fi muzicianulactului artistic susţinut cu mare rigoare, cu atentă acţiune, cuo anume spectaculozitate funcţională ce derivă din fiinţaînsăşi a muzicii.

Dumitru AVAKIAN

Muzică ”descriptivă”Dintre marile orchestre ale lumii invitate în cadrul

Festivalului am ascultat sâmbătă 21.09.19, celebra OrchestrăSimfonică din Amsterdam (1888). Dirijorulconcertului Mariss Jansons - din motive desănătate a trebuit să-şi anuleze concertul, carea fost preluat de dirijorul american de origineromână Cristian Măcelaru. În februarie 2012Cristian Măcelaru îl înlocuia în ultimul momentpe Pierre Boulez la pupitrul celebrei orchestredin Cicago. În prezent, după mai multe premiiinternaţionale este dirijor permanent alOrchestrei Filarmonice din Philadelphia, laSinfonieorchester WDR Köln, dirijând înparalel în întreaga lume. Violoncelistulnorvegian Truls Mørk a studiat la Edsberg cuFrans Helmerson şi Moscova cu NataliaŞahovskaya. A câştigat concursurile:Ceaikovski, Cassado, Sibelius, ş.a. Ca solist, aconcertat cu cele mai importante orchestre dinlume, înregistrând şi o serie de CD, bineprimite. Cântă pe un violoncel DomenicoMontagnana (1723), împrumutat de SR-Bank

Norvegia. Violistul japonez Ken Hakii a studiat viola laTokyo şi Köln cu Rainer Moog şi s-a perfecţionat cu MiltonThomas şi William Primrose. Din 1995 cântă în orchestra dinAmsterdam. A primit numeroase premii pentru înregistrări.

Cântă pe o violă de Francesco şi Giovanni Grancino (1680)împrumutată de Filarmonica din Amsterdam. Concertul deanvergură cu muzică ”descriptivă” a debutat cu genialulPoem Simfonic Don Quijote, op. 35 de Richard Strauss (1897).Premiera: Köln, 1898, la violoncel F.Grützmacher, dirijorF.Wüllner. Autorul a compus pe diferite subiecte dinliteratură (şi legende), filosofie şi autobiografie, unele

Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, dir. Cris�an Măcelaru, Ken Hakii (violă), Truls Mørk (violoncel)

Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, dir. Tugan Sokhiev

Page 21: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM

Les Sourds Doués – Muzică cu zâmbetul pe buze Spiritul sprinţar, voia bună şi calitatea artistică de un remarcabil nivel sunt caracteristicile spectacolului oferit de cei

patru muzicieni ce alcătuiesc Les Sourds Doués, o formulă instrumentală ce ne-a oferit o altă perspectivă asupra arteisunetelor şi poate fi considerată pata de culoare a programelor asociate Festivalului Internaţional „George Enescu”, ediţia2019. Parte a faimosului Mozart Week Festival dela Salzburg, Les Sourds Doués au inaugurat celecâteva evenimente desfăşurate sub titulaturaMozart Week in Residence incluse în FestivalulEnescu şi propuse publicului român subcoordonarea celebrului tenor mexican RolandoVillazon. Iubit şi apreciat pentru activitatea sa pemarile scene lirice, Rolando Villazon este din acestan directorul faimosului Festival Mozart de laSalzburg pe care l-a introdus într-o nouăparadigmă, aceea a perceperii muzicii lui Mozartprin prisma familiarizării cu felul de a fi al omuluiMozart care nu ezita să fie nu doar un geniu artisticci şi o personalitate mondenă, căruia îi plăcea sădanseze, să participe la baluri mascate, etc.

Tocmai această perspectivă a fostevidenţiată şi de spectacolul pe care l-am urmăritmiercuri 18 septembrie 2019 pe scena Teatrului

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

Mozartweek in Residence

considerate improprii pentru a fi în muzică. Dar, numai aşa alărgit funcţiile expresive ale muzicii cu program. Thema şi cele10 Variaţiuni ale Poemului Simfonic (de cca 45’) se bazează peromanul Don Quijote de la Mancha de Miguel de CervantesSaavedra. În dramaturgia lucrării Don Quijote estereprezentat de violoncelul solist, soliştii: viola, tuba tenor şiclarinetul bass îl prezintă pe scutierul său Sancho Panza iarviolina I - comentatorul. Poemul cuprinde o orchestrăsupradimensionată, o maşină de vânt, etc. 1. IntroducereaMäßiges Zeitmaß. Thema mäßig - Moderato (autorul foloseştenumai terminologia germană), are ca pornire Thema A (tristăîn sine): Don Quijote îşi pierde sănătatea după ce a citit romanedespre cavaleri şi decide să devină un cavaler rătăcitor. Thema B:Don Quijote, cavaler al înfruntării întristate. Thema C, inMaggiore: scutierul Sancho Panza. După complexul tematicapar cele 10 Variaţiuni. 1. Aventura cu morile de vânt, 2. Luptavictorioasă împotriva armatei marelui împărat Alifanfaron (înrealitate o turmă de oi), 3. Dialogul dintre Cavaler şi scutierul săuSancho Panza, 4. Aventura nefericită cu o procesiune de pelerini, 5.Garda cavalerului, 6. Întâlnirea cu Dulcineea, 7. Călătoria prin aer,8. Călătoria nefericită în barca fermecată, 9. Luptă cu magii, 10.Duelul cu cavalerul lunii strălucitoare. Finalul: Venind din nouîn simţuri: Moartea cavalerului Don Quijote. Utilizarea subformă de variaţiuni a subiectului este remarcabilă ! Semetamorfozează continuu materialul tematic, tratându-l într-un contrapunct complex, cromatic. Sunt aduse sonorităţiagresive, iar texturile cromatice intense - alămuri lasemitonuri, etc. - sunt liniştite doar de calmul adus îndragostea către Dulcineea, cu o seninătate armonică quasidiatonică. Sfârşitul lui Don Quijote este sugerat de cello solo,prin transformarea temei principale, pe principiul ciclic, de ofrumuseţe rară. Violoncelistul Truls Mørk, alături de violistulKen Hakii şi de - nemenţionaţii solişti din Program - de la tubatenor, clarinet bass şi primul violonist din orchestră auinterpretat cu incandescenţă emoţională, temperament şivirtuozitate lucrarea romantică, dirijată epocal de CristianMăcelaru, alături de orchestra strălucitoare, în caredificultăţile tehnice enorme ale marelui orchestrator au fostdepăşite cu măiestrie. Concertul s-a încheiat cu Simfonia no.3Eroica op 55 de Ludwig van Beethoven (1803-1804). Premiera:1805, Viena. Caracteristica novatoare a lucrării - dimensiunea

temporală: este de două ori mai lungă decât simfoniile luiJ.Haydn şi W.A.Mozart (cca. şi 60’). Din punct de vedere aldramaturgiei filosofico - estetice, autorul a expus într-o formămuzicală ideea de moarte, distrugere şi anxietate, care trebuiedepăşită pentru a exista. Era în perioada de iluminare arevoluţiei franceze. Iniţial Simfonia op.55 urma să fie intitulatăSimfonia Bonaparte, omagiu adus consulului NapoleonBonaparte, care începuse să reformeze radical Europa, şi pecare îl asemăna cu consulii din Roma Antică. Dar, acesta, în1804 s-a încoronat împărat, distrugând astfel toate idealuriledemocratice şi anti-monarhice franceze. Autorul a ruptdedicaţia, scriind: compusă în memoria unui om remarcabil.Capodopera marchează o etapă în tranziţia dintre clasicism şiromantism, din primele decenii ale secolului al XIX-lea.Semnificaţia culturală complexă a lucrării a evoluat în timpcătre o formă esenţială, culturală. Lucrarea este construită înpatru mişcări: I. Allegro con brio, II. Marcia funebre: Adagiomolto, III. Scherzo: Allegro vivace, IV. Finale: Allegro molto. Unmotiv al destinului – o explozie de furie, în sforzando, deschideprima parte - motorul întregului opus, în formă de sonată.Metamorfoze ascendente şi modele descendente rapide laviori, etc., duc către a doua temă, o melodie arzătoare. Dupăun travaliu de mari proporţii, care aproape dubleazăsecţiunea, apare Coda, cu noua temă prezentată în dezvoltare.A doua mişcare este situată într-o gamă emoţionalăîntunecată Marcia funebre. Adagio molto, cu un mic Trio înnuanţă majoră şi revenirea la atmosfera iniţială, sfârşind înCoda, cu fragmente de fraze scurte. Secţiunea a III-a Scherzo.Allegro vivace – Trio, este vivace, majoră, cu treceri rapide laextreme de sonoritate, exploziv, sincopat, încheindu-se cu oCoda. Finalul Allegro molto - Poco Andante – Presto esteconstruit dintr-o Thema şi 10 Variaţiuni, primele 8 furtunoase,Variaţiunea a noua - Poco Andante aducând o atmosferă senină,calmă, plină de profunzime. Ultima Variaţiune încheie eroiclucrarea, cu acorduri masive, într-o atmosferă festivă.Simfonia Eroica op 55 a fost interpretată magistral de orchestradin Amsterdam sub bagheta magnifică a lui CristianMăcelaru, o glorificare dedicată vieţii, întreg concertuldovedind strălucire, caracteristică a marilor orchestre alelumii.

Marcel SPINEI

The Four Ties

Page 22: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

21ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”Excelsior începând cu ora 18, în care sub titlul The Four Ties(Cele patru cravate), Les Sourds Doués (interesant joc decuvinte ales pentru numele grupului, Surzii talentaţi, ojucăuşă aluzie la cuvântul asemănător, surdues, ce înseamnăsupradotaţi) alcătuit din François Pascal (clarinet bas), AdrienBesse (clarinet), Nicolas Josa (corn) şi Pierre Pichaud(trompetă) ne-a oferit un veritabil show, cu multe elemente ceaminteau de ideea de musical. Astfel, plecând de la muzicalui Mozart la care au revenit ciclic, Les Sourds Doués ne-audeschis rând pe rând „uşile” de pe culoarul istoriei muziciidincolo de care am întâlnit lumi diverse: cea a tango-uluisimfonic al lui Astor Piazzolla în frumoasele versiuni alecelebrelor piese Whisky, Jacinto Chiclana şi mai ales Oblivion,cu un moment tulburător, cea a jazz-ului reprezentată decelebrele Georgia on my mind a lui Ray Charles, Take 5 de PaulDesmond ori I got Rhythm compus de George Gershwin, ceaiberică, cu ale sale sonorităţi inconfundabile prezente în Bolerode Maurice Ravel şi Gitanerias de Ernesto Lecuona, cea adesenelor animate produse de celebrul Walt Disney, cea aboemei pariziene prezentă prin piesa Le complainte de la Buttede Georges van Parys şi chiar cea a afroamericanilor. Cuadaptări dominate de bun gust, cu bună dispoziţie şi umorfin Les Sourds Doues au realizat aşadar un veritabil puzzlemuzical al cărui element de legătură afost reprezentat de muzica lui Mozartdin care am putut asculta eşantioanerelevante pentru diversitatea esteticăa artei componistice a geniuluisalzburghez, de la religiozitatea dinAve verum corpus, la melodicitateafinalului Serenadei nr. 10 KV 361 şide la sonorităţile lirice ale ariilor dinFlautul fermecat la inventivitatea şiverva Variaţiunilor pe tema „Ah! vousdirai-je, maman!”.

Propunând un aliaj sonorfoarte interesant în care sonurilecatifelate ale clarinetului s-au împletitcu pregnanţa timbrală a trompetei şisolemnitatea cornului dublate desunetul profund al clarinetului bas,cei patru Les Sourds Doués, care audemonstrat remarcabile calităţiinterpretative, au pigmentat evoluţialor muzicală şi cu secvenţe depantomimă şi de… iluzionism, încare bineînţeles au folosit şi celebrele lor cravate portocaliipurtate pentru a sugera semnificaţia titlului spectacolului,dovedind că sunt artişti desăvârşiţi şi foarte buni entertaineri.De altfel, scopul acestui spectacol pe care noi bucureştenii l-am vizionat chiar înaintea primei audiţii oficiale programatela începutul anului viitor în noua ediţie a Festivalului Mozartde la Salzburg, este tocmai acela de a propune o abordaredesacralizată a muzicii clasice prin care aceasta să fie adusămai aproape de firescul cotidian, iar tinerii şi deopotrivăvârstnicii să fie mai deschişi spre acest gen muzical ce poatefi la fel de atractiv precum cele cu care este conexat înspectacol.

Observând reacţia publicului la finalul evenimentului,cred că nu greşesc când notez că cei patru muzicieni francezireuniţi sub numele amuzant Les Sourds Doués şi-au atinsţinta, oamenii fiind plăcut surprinşi de modul în care muzicaclasică, fie ea inclusă într-un melanj sonor mai diversificat,poate fi cântată cu zâmbetul pe buze şi prezentată cu oimportantă doză de firesc ce nu-i ştirbeşte din profundelesemnificaţii pe care doritorii le pot percepe ascultând uneledintre versiunile devenite iconice ale marilor capodopereconsemnate de istoria muzicii.

Scrisori şi muzică – Un story despre omul Mozart

Al doilea eveniment din cele patru selectate dinproiectul Mozart Week in Residence şi prezentate în cadrulFestivalului Enescu, ediţia 2019, avea să-l releve publiculuipe Rolando Villazon în ipostaza de recitator într-un conceptoriginal care poate părea în egală măsură inedit, atractiv şidintr-un anumit punct de vedere chiar bizar: recitarea, uneorichiar declamarea, unor scrisori adresate de WolfgangAmadeus Mozart tatălui său Leopold şi inserţia întresecvenţele literare a unor momente muzicale ce aduc în faţapublicului fragmente din cele şase sonate pentru vioară şipian compuse la Viena şi publicate în 1781.

Aşadar, sub genericul Scrisori şi muzică – Cel mai iubittată, publicul venit în sala Teatrului Excelsior pe 19septembrie 2019, a putut savura începând cu ora 18 unveritabil one man show presărat cu remarcabile momentemuzicale, al cărei protagonist a fost Rolando Villazon.Admirat în calitate de tenor, fermecătorul mexican atât deiubit de partea feminină a spectatorilor, a realizat o foarteincitantă recitare a scrisorilor lui Wolfgang Amadeus Mozart

către tatăl său Leopold, în care, deşiaccentul sud-american sesizabil înrostirea sa în limba engleză a avutuşoare tuşe umoristice, a dovedit oremarcabilă versatilitate teatrală,menită a evidenţia stările de spirit alelui Wolfgang ce transpar din textelescrisorilor. Astfel, adăugând şi o finăamprentă personală (cu siguranţăMozart, chiar dacă destul detemperamental, nu putea aveasimţământul latin ce s-a întrevăzutuneori în rostirea lui Villazon),Rolando Villazon ne-a conturatevoluţia relaţiei fiu-tată de la tonulludic cu care Wolfgang îi comunicatatălui diversele întâmplări prin caretrecuse după plecarea din Salzburgalături de mama sa la revoltaîmpotriva rigorilor epocii sale, şi de latristeţea profundă a momentuluipierderii mamei (veritabil punct

culminant al recitării) la răzvrătirea împotriva tatălui care nuera de acord cu căsătoria sa, peste toate aflându-se la loc decinste dragostea necondiţionată purtată unui tată, care deşipoate a părut sever, a ştiut încă din primii ani de viaţă ai luiWolfgang Amadeus că fiul său este un geniu.

Disparate în timp şi diverse din punctul de vedere altonului abordat, scrisorile lui Mozart către tatăl său au fostînsoţite în spectacolul vizionat de momente muzicale al cărorspirit a complementat atmosfera creionată deja de textelerecitate de Rolando Villazon. Aleşi de tenorul mexican pentrua fi partenerii săi de scenă în acest proiect, violonistulEmanuel Tjeknavorian şi pianistul Maximilian Kromer, doitineri formaţi în rigorile şcolii muzicale germano-austriece,au redat şi sonor succesiunea de stări ce îl caracteriza peMozart în textele audiate, astfel că am remarcat jovialitatea şiludicul părţii întâi a Sonatei nr. 25 KV 377, energia şi melodicamotorică tipic mozartiană din Sonata nr. 24 KV 376, lirismulcu nuanţe dramatice al părţii a doua din Sonata nr. 26 KV 378,optimismul părţii întâi a Sonate nr. 27 KV 379 şi complexitateaSonatei nr. 28 KV 380, o veritabilă sinteză a expresiei tuturorcelorlalte fragmente muzicale interpretate. Chiar dacă aupărut destul de marcaţi de emoţii, cei doi foarte tineri

Emmanuel Tjeknavorian, Maximilian Kromer, Rolando Villazón

Page 23: ACTUALITATEA 102019 MUZICAL~MUZICAL~€¦ · REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA În imagine: Sanda LADOŞI ACTUALITATEA MUZICAL~MUZICAL~ Ce (nu)

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 10 � Octombrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”interpreţi au realizat versiuni remarcabile ale partituriloraudiate, în care am reţinut intonaţia îngrijită, construcţia înspiritul epocii lui Mozart a frazărilor şi dialogul bine conturatdintre cei doi dar şi cu Rolando Villazon (acesta realizatrecerea spre momentele muzicale oferind noi sensuriformulei de încheiere a scrisorilor, Manu propria, pe care arostit-o în modalităţi diferite), aceste atribute contribuind laelaborarea unui spectacol de succes în care ni s-au perindat înfaţa ochilor, sub forma unui story, veritabile tablouri din viaţagenialului Wolfgang Amadeus Mozart.

De altfel, deşi unii ar putea spune că tinerii interpreţinu au avut acea strălucire, poate aşteptată într-o oarecaremăsură, prezenţa acestora într-un astfel de proiect este unaplăcută, utilă probabil pentru ei dar sugestivă pentru modulîn care Mozart compozitorul şi Mozart omul poate fi înţelesşi admirat de generaţii diferite de muzicieni, dar şi demelomani ce descoperă în acest mod artistic că şi un geniupoate fi în viaţa de zi cu zi un om ca oricare altul, cu zbaterilesale interioare, cu îndoielile fireşti firii umane şi cu o relaţiecomplexă dar apropiată cu părintele său.

Mădălin Alexandru STĂNESCU

Camerata Salzburg şi muzica lui Mozart

“Mozart trăieşte... el aduce oamenii laolaltă datorităforţei universale a muzicii sale”, acesta este mottoul pe caretenorul Rolando Villazón, directorul noii ediţii a Festivalului“Mozart week in residence” pe mai mulţi ani, îl foloseştepentru a prezenta manifestările foarte diverse pe care le-agândit pentru acesta. Am beneficiat şi noi, în cadrulFestivalului “George “Enescu” de trei după amieze în care au

fost puse în valoare minunate aspecte ale personalităţiimarelui muzician.

În 20 septembrie, ansamblul “Camerata Salzburg”,cunoscut nouă şi din alte ediţii ale festivalului enescian, aevoluat cu mai multe lucrări vocal-instrumentale mozartiene.

O conferinţă şi o mică expoziţie cu obiecte şi portreteale marelui compozitor născut la Salzburg, s-a desfăşuratînaintea concertului, prezentată de dr. Ulrich Leisinger,director de cercetare la Fundaţia Mozarteum. O ideebinevenită dacă s-ar fi ţinut într-un loc liniştit, pentru a fiaudibilă, şi nu în foaierul Ateneului, în zgomotul publiculuicare venea la concert şi care nu prea ştia despre ce este vorba.

Programul “Cameratei Salzburg” a debutat cuUvertura la opera “Nunta lui Figaro” (ordinea lucrărilor s-aschimbat în ultimul moment) care a răsunat plină de nerv, de

vervă, dar cu o sonoritate cam aspră şi cam repezită. Totul s-a aşezat pe măsură ce concertul a înaintat, calitatea sonorităţiide ansamblu, ca şi a solourilor fiind, incontestabil, foartebună.

A urmat primul grup de arii în care am putut s-oauzim mai întâi pe soprana germană Mojca Erdmann,cunoscută în toată lumea pentru largul său repertoriu, de labaroc la contemporan, dar mai ales în cel mozartian. Aria“Come scoglio” din actul I al operei “Cosi fan Tutte”, cântatăde Fiordiligi, are un parcurs vocal foarte dificil, cu salturimari, numeroase înflorituri, cu accente patetice, dar şi deadâncă sensibilitate. A fost conturată cu claritatea liniilor, darîn registrul acut s-a simţit disconfort şi asprime. Aria deconcert “Bella fiamma”, una dintre cele mai frumoase şi maidramatice din creaţia mozartiană, ne-a convins mai mult prinnuanţele variate cu care Erdmann a construit-o.

Tenorul Rolando Villazón a interpretat aria lui DonOttavio din opera “Don Giovanni” , “Il mio tesoro”, cu forţăşi patos italian şi aria “Dóve mai trovar al ciglio”, dintr-ooperă puţin cunoscută, “Lo spòso delúso”, unde talentulteatral şi umorul celebrului cântăreţ i-au creat mare succes.

Una dintre capodoperele mozartiene, Simfoniaconcertantă KV 364 pentru vioară, violă şi orchestră a fostredată cu mult rafinament, cursivitate, dialogurile întresuflători şi coarde distingându-se printr-o cizelare exemplară.Cu aceiaşi naturaleţe s-au integrat în discurs şi soliştii,violonista japoneză, deja celebră, Akiko Suwanai, şi foartetânărul violist englez Timothy Ridout, care şi-au împletitfrazele într-un dialog sensibil, aproape romantic, mai ales înandantele cu nuanţe de lamento. Fineţea cântului lor a excelatşi în Prestoul final solicitând virtuozitatea instrumentală.

Simfonia nr 35, “Haffner”, provenind dintr-o maiveche Serenadă a lui Mozart, a fost împărţită, după pauză, îndouă, aşa cum s-a întâmplat şi în unele concerte din timpulcompozitorului. Prima parte, Allegro con spirito, la început,cu exploziile ei de energie şi antren, urmate de desenedelicate, apoi după un nou grupaj de arii, celelalte trei părţi,Andante, Menuetto şi Presto. Contrastele dinamice, vigoarea,umorul, veselia, dar şi filigranul unor momente, au dat viaţăacestor pagini mozartiene cu tot farmecul pe care îl conţin.

Am auzit de asemenea încă două arii; celebra “Ch’iomi scordi di te?” – arie de concert – amplă şi dramatică,trecând prin diverse stări sufleteşti, a fost abil construită desoprana Mojca Erdmann, iar aria “Va dal furor portáta” scrisăde Mozart la 9 ani, a beneficiat de verva antrenantă atenorului Rolando Villazón.

Concertul orchestrei “Camerata Salzburg”, care aevoluat acum fără dirijor, ne-a încântat cu sonorităţile ei, atentfinisate, atât la partida coardelor, cât şi cea a suflătorilor.

Olga GRIGORESCU

Akiko Suwanai, Timothy Ridout

Mojca Erdmann