actualitatea 112019 muzical~muzical~vioară, claude frochaux - cello şi irina botan – pian,...

Serie nouăNOIEMBRIE 2019

11(CCXX)

48 paginiISSN

1220-742X

D i n s u m a r:

�Festivalul “George Enescu” - Recitaluri şi concerte camerale (I)�Pe scenele bucureştene şi din ţară�Samson şi Dalila la ONB�Sanremo - Istoria unui festival (X)�Adio, Mihai Constantinescu!�Cu Jolt Kerestely despre “Cerbul de aur”

REVISTĂ LUNARĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

În imagine: Luiza BORAC

(foto: H. Schunck)

ACTUALITATEA

MUZICAL~MUZICAL~

Ce (nu) se cântă

Ne apropiem cu paşi repezi de AnulCentenarului. Nu al României, care s-a încheiat într-unanonimat cultural desăvârşit, ci al SocietăţiiCompozitorilor Români, creată de George Enescu lascurt timp după reîntregirea neamului. În acelevremuri, marcate de mari probleme politice, economice,administrative, în acele vremuri în care ofertarepertorială a muzicii europene mustea de noutăţifascinante, scenele de concert şi de recital din Româniase mândreau cu cuprinderea permanentă în programe şia creaţiei compozitorilor noştri, cei mai mulţi dintre eidin generaţia enesciană.

Au urmat anii cenuşii, cu epurări inclusiv în viaţade concert, când mai întâi legionarii apoi comuniştiiîntocmeau liste cu indezirabili şi vegheau ca muzicaunor compozitori evrei sau care ”nu aveau originesănătoasă”, ori făcuseră muzică pe timpul regimuluiregalist, ori antonescian, ori nazist, ori care au emigrat,a fost eliminată din repertorii, atât de la Radio cât şi depe scene. Odată cu ”Cântarea României” muzicanaţională (creaţie şi interpretare) a fost impusă în cifre,în procente, conducând la abandonarea principiuluicalităţii în favoarea unei cantităţi lipsite de criterii,suficientă însă pentru liniştea propagandiştilor.

Dar acum, în democraţie, ce se mai cântă dinmuzica românească? Acum, când nu ne împiedicănimeni să o facem, dar nici nu ne sileşte cu statistica înfaţă. Generaţia enesciană, atât de preţuită timp dedecenii, odată cu dispariţia fizică a cam dispărut şidintre preferinţele organizatorilor de concerte. Nu semai cântă Mihalovici, Cuclin, Jora, Andricu, PaulConstantinescu, Toduţă decât eventual ocazional...Generaţia atât de promiţătoare, de dinamică, şi devaloroasă, afirmată începând cu anii 60 (din păcate înmajoritate dispărută şi ea), a fost uitată. Aţi mai ascultatla Filarmonică muzica lui Stroe, Niculescu, Berger,Bentoiu, Capoianu, Bughici?

Avem – ”în schimb” zic unii – festivaluri,evenimente, enclave dedicate exclusiv muziciiromâneşti. Desigur, este foarte bine. Dar cât efort depuninstituţiile muzicale pentru acestea, cât se implică, câtdoresc sau cât comandă în acest sens? Aproape zero,toate strădaniile venind din partea UniuniiCompozitorilor. Sigur, acesta este şi unul dintresensurile existenţei Uniunii – promovareacompozitorilor români; dar Uniunea, singură, nu arecum acopere întreaga viaţă muzicală, din Bucureşti şidin provincie, mai ales în condiţiile în care nu primeştevreo subvenţie publică. Şi, inevitabil dar oarecum firesc,muzica festivalurilor caută noutatea şi priveşte, înconsecinţă, spre generaţia de astăzi, cea mai inventivă şicare nu doar încă trăieşte dar şi lansează mereu noi şinoi partituri, care se cer a fi invitate la prima lor audiţie.

Reiterez aici o veche idee: directorii numiţi deMinisterul Culturii, pe baza proiectelor de manageriat,care se află în fruntea unor instituţii de cele mai multeori ”naţionale” (inclusiv în denumire), plătite de

DIN SUMARFestivalul Internaţional “George Enescu”..2-10

Seria Recitaluri şi Concerte Camerale (I)... 2-10

Simfonicele Filarmonicii...................... 10-14

Pe scena Ateneului Român....................15-18

Pe scena Studiolului “Mihai Jora”.........18-23

Samson et Dalila la ONB......................23-24

Pe scena Aulei Palatului Cantacuzino..25-29

Festivalul “Iubiţi Muzica Românească”.. 30-31

Alexandra Canareica.........................43-44

Adio, Mihai Constantinescu.......................34

Cu Jolt Kerestely despre Cerbul de Aur...36-38

contribuabilul român, nu ar trebui ”să treacă clasa”(adică evaluările periodice) dacă nu demonstrează cănu sunt agenţi electorali ai muzicii clasice sauromantice, ori ai naţiunii germane, italiene, sau franceze(că vizavi de Rusia începem să avem reticenţemuzicale), ci sunt oameni de cultură români (nu doarîn buletin) cu viziune şi cu strategie, care îşi înţelegmisiunea educativă şi care este inadmisibil să nu acordeinteres muzicii noastre! Care – fără ezitare o spun – estebogată în valori şi suficient de diversă stilistic pentru afi capabilă să ofere nenumărate variante de alegere.Totul este să se vrea. Că de putut, se poate.

Mihai COSMA

Editorial

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2019 1

Trio Monte PianoSala Auditorium din Bucureşti a găzduit duminică 1

septembrie a.c. un recital de cameră post-romantic deosebit,al unei şcoli muzicale contemporane italiene şi româneşti,frumos apreciat de public. Trio Monte Piano, ... care cântăexcelent, echilibrând în mod inteligent transparenţa şi bogăţia ...(Sunday Times), a fost întemeiat în 2008 la Universitatea deMuzică din Frankfurt. În ansamblul actual: Francesco Sica -vioară, Claude Frochaux - cello şi Irina Botan – pian, cântădin 2013, obţinând numeroase premii la concursuri şifestivaluri din Europa, America de Nord şi Sud şi Asia. Aulansat câteva CD-uri - foarte bine primite de melomani şicritica de specialitate, au participat la coloana sonoră a unuifilm documentar despre viaţa muzicienilor şi colaboreazăactiv cu diverse posturi de Radio – Tv din lume. Recitalulpost-romantic susţinut a emoţionat plăcut auditoriul,

lucrările camerale, mai puţin cunoscute publicului larg,aducând o paletă de culori intense, romantice. Violoncelistulitalian Claude Frochaux, iniţiatorul Trio-ului, a obţinutDiploma la Conservatorul din Torino (2003) şi s-aperfecţionat la Frankfurt, Essen şi Madrid. Este fondatorul şidirectorul artistic al Festivalului de muzică de cameră Syltdin Frankfurt. Violonistul italian Francesco Sica, care s-aalăturat Trio-ului în 2010, a obţinut Diploma la Conservatoruldin Catania (2004) şi s-a specializat la Fiesole-Florenţa,Frankfurt şi Madrid. Este şi membru al cvartetului Geméaux,cu care a susţinut numeroase concerte în întreaga lume.Pianista româncă Irina Botan, ce participă la acest Trio din2013, şi-a început studiile la Bucureşti, obţinând Diploma laLondon School Guildhall (2000). A susţinut numeroaseconcerte şi recitaluri în Europa şi America, fiind invitată sălanseze şi o nouă linie de piane Kemble-Yamaha la Londra,unde locuieşte. În 2014 a lansat un CD cu muzica lui MihailJora. Programul alcătuit pentru concertul de la Auditorium acuprins lucrări compuse în perioada de tinereţe a autorilor(ordinea scrisă în Program): George Enescu – Trio în La minor(1916), şi Sérénade lointaine (1903), Arnold Schoenberg –Verklärte Nacht / Noapte transfigurată op. 4 (1899) – sextetul decoarde transcris pentru trio cu pian (Eduard Steuermann), şiErnest Chausson – Trio în Sol minor op. 3 (1881), toate situate

pe un tărâm estetico - muzical romantic. Prima lucrare arecitalului (în ordinea schimbată, anunţată pe scenă) a fost:Sérénade lontaine de George Enescu - dedicată Casei Regale aRomâniei. Opusul venea după crearea celor două RapsodiiRomâne (1901, 1902) şi a celor două Suite – orchestrală op.9(1903) şi pentru pian nr.2 op.10 (1903). De factură romanticăbeethoveniană - brahmsiană, de mici dimensiuni (cca. 5’), esteo cantilenă frumoasă, în care violoncelul, continuat de vioară,expune o temă lirică, sub acordurile romantice ale pianului.Muzica se învolburează, nobleţea constantă a expresiei dă onostalgie aparte, expresia melancolică este predominantă.Lucrarea monopartită, a fost interpretată cu multă plăcere şiluminozitate, fascinând publicul. A doua piesă a fost Trio înLa minor de George Enescu - transcris din manuscris dePascal Bentoiu (1997), o lucrare de influenţă brahmsiană, cuo deosebită eleganţă melodică, bogăţie armonică şi ritmică,cu nuanţe de umor, pe un drum capricios, dar cu o expresienobilă şi discretă. Tocmai terminase Simfonia nr. 2 (1914) Suitaorchestrală nr. 2 (1915) şi Suita pentru pian nr. 3 (1916). Dacălucrarea a fost scrisă în 7 zile - după spusele compozitorului(la sanatoriul ”Elisabeta”), au trebuit aproape 100 de anipentru a fi audiată de public ... Opusul de mari dimensiuni(cca. 22’) a tânărului compozitor - I. Allegro moderato (5 / 18

martie 1916), II. Allegretto moderato (7 / 20 martie 1916), III.Andante, Vivace Amabile (9 / 22 martie 1916), cultivă polifoniade tip imitativ, cu o pulsaţie de diferite grade, când însufleţităcând melancolică, integrând omofonia cu diferite zonecontrapunctice în sonorităţi orchestrale masive, angrenante.Lucrarea poartă deja amprenta viitoare a autorului, gândireacreatoare, complex exprimată - muzical şi filosofic. Cei treiinterpreţi au fost plini de frenezie, culoare şi autenticitate,elocvenţi şi visători. A treia lucrare prezentată de cei treivirtuozi a fost Verklärte Nacht / Noapte transfigurată op. 4, deArnold Schoenberg. Este o lucrare de inspiraţie brahmsiană,wagneriană, cu apropieri de Richard Strauss, iluminată dinpoemul Verklärte Nacht al poetului Richard Dehmel. Este unadintre rarele creaţii programatice pentru ansamblu cameral,de mari dimensiuni (cca. 30’). Lucrarea este monopartită,structura internă, în desfăşurarea ei, urmărind sensibilitateacele 5 strofe ale poemului. Compozitorul a dozat cu grijăefectele, pe scurte melodii cantabile, într-un dinamism aparte,cu jocuri de culori în nuanţe şi ritmuri insolite, cu o apartemăiestrie în orchestraţie, fără a cădea în patetism. AntonWebern, în 1904, după ce a audiat această lucrare s-a hotărâtsă studieze cu Schoenberg! Soliştii au învăluit publicul prinalchimia şi rafinamentul interpretării, de înaltă ţinută estetică.Ultimul opus al concertului, Trio în Sol minor op. 3 de Ernest

ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2019

Festival

AM

Seria RECITALURI ŞI CONCERTE

CAMERALE (I)

3ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”Chausson, este o lucrare de tinereţe, de mari dimensiuni (cca.35’), compusă sub influenţa artei profesorului său, CesarFranck. Este construită în patru mişcări Allegro, Intermezzo,Andante şi Finale. Dacă în prima secţiune pianul dă o susţinereneliniştită corzilor, în progresii armonice întunecate, cuschimbări dinamice abrupte, cu texturi compacte, intense -într-un minor sumbru, partea a doua este un scherzo concis,de caracter rustic, în care o temă lentă - la corzi, se suprapunepeste o secţiune rapidă a pianului. A treia secţiune esteelegiacă, în care, peste dialogul de început al pianului cuvioloncelul, plin de acţiune, intervine vioara, care preia tema,învolburând tensiunea armonică printr-o melancolie

neliniştită. Finalul, construit sub influenţa muzicii lui CesarFranck, utilizează teme ciclice, în care, după un începutviguros, tonifiant - o stare de spirit pozitivă, atmosferasumbră a primei părţi se reîntoarce. Interpretarea celor treisolişti a fost plină de rafinament romantic, cu dozaje sonorebine marcate, cu o impetuoasă revărsare sonoră, care a cuceritpublicul entuziasmat, numeroase aplauze fiind dăruite celortrei interpreţi.

Marcel SPINEI

Sub bagheta lui Lawrence FosterSub bagheta maestrului Lawrence Foster, Orchestra

Naţională Simfonică a Radiodifuziunii Poloneze a concertatpe scena Ateneului Român în 3 septembrie ac. Repertoriul afost alcătuit din creaţii valoroase ale unorcompozitori reprezentativi din România şi Polonia.În postură solistică a evoluat pianistul SzymonNehring, laureat al Concursului Internaţional depian Arthur Rubinstein, ediţia 2017. În deschidereaprogramului am ascultat o creaţie de excepţie acompozitorului Adrian Pop, intitulată Solsticepentru orchestră. Autorul face referire la simbolisticaastrală, de care este legat în mod tainic destinuloamenilor. Domnia sa a avut ca temă de inspiraţie uncolind din Bihor de mare simplitate şi nobleţeexpresivă, al cărui text aminteşte de merele de auroferite oamenilor ca dar simbolic din partea Soarelui.Am admirat versiunea inspirată realizată deansamblul orchestral aflat sub conducerea distinsuluidirijor L. Foster. Muzica originală, marcată detrăsături arhaice, evocă sugestiv o epocă îndepărtată,un illo tempore ancestral. Audienţa a fost cucerită deinterpretarea plină de rafinament a lucrării, în care aperceput bogăţia expresivă, timbralitatea specifică ainstrumentelor de suflat şi a celorlalte compartimenteorchestrale, dozarea subtilă a variaţiilor dinamice, precum şidinamizarea spectaculoasă a discursului orchestral.

În continuare, am ascultat o versiune plină de poezie şide impetuozitate a Concertului nr. 1, în mi minor, opus 11pentru pian şi orchestră de Frédéric Chopin, realizată depianistul Szymon Nehring. Interpretarea muzicii lui Chopinpresupune din partea pianiştilor multă sensibilitate, un tuşeude o calitate cu totul specială şi, nu în ultimul rând,rafinament în dozarea dinamicii şi agogicii. Am admirat perând expresivitatea expoziţiei orchestrale ample, realizată subbagheta magică a lui Sir Lawrence Foster, căreia i s-a alăturatîn aceeaşi manieră solistul. Prima mişcare, Alegro maestoso, adezvăluit imagini muzicale avântate, alternând cu temecantabile, de inegalabilă poezie. Am admirat maniera

cuceritoare în care a fost expusă tema I, alcătuită din douăsegmente contrastante, primul energic, majestuos, aldoilea, cantabil, interiorizat. Mişcarea a doua, Romanze –Laghetto a impresionat prin rafinamentul şi nobleţeasentimentelor întruchipate. Aflaţi într-un dialog inspirat,pianistul, dirijorul şi orchestra au realizat pagini de mareemoţie şi dăruire. Finalul, Rondo. Vivace, plin de vervă, deumor şi fantezie, a electrizat atmosfera şi a entuziasmatpublicul. Am apreciat dezinvoltura şi virtuozitateapianistică, precum şi colaborarea artistică a tuturormuzicienilor de pe scenă. La bis, Szymon Nehring aoferit publicului o pagină chopiniană de mare fineţe şisubtilitate: Mazurca opus 56 nr.1.

În partea a doua a programului a fost prezentatConcertul pentru orchestră de Witold Lutoslawski,creaţie reprezentativă a compozitorului polonez.

Inspirată de vitalitatea şi virtuozitatea caracteristicefolclorului polonez, muzica este scrisă în limbajul modern alepocii, în care se remarcă prezenţa unor structuri atonale.Autorul rămâne însă cantonat în zona arhitecturii neobaroce,aşa cum reiese şi din titlurile celor trei mişcări ce alcătuiesclucrarea: I. Intrada. Allegro maestoso; II. Capriccio notturno edArioso. Vivace; III. Passacaglia, Toccata e Corale. Andante conmoto. Allegro giusto. Sub bagheta eminentului dirijorLawrence Foster, Orchestra Naţională Simfonică aRadiodifuziunii Poloneze a oferit publicului o versiune deînalt nivel artistic. Am apreciat entuziasmul muzicienilor,cărora dirijorul le-a insuflat un fluid benefic ce s-a transmis şipublicului. Mereu captivantă, mereu proaspătă, energică şiinsolită, interpretarea ne-a sugerat un monument care trebuieadmirat în perspectivă, nu doar în detaliile lui originale. Peparcursul întregului concert, publicul a perceput suflul

lucrărilor, atmosfera şi sentimentele pe care acestea le evocă.Evenimentul de la Ateneul se înscrie printre reuşitele deexcepţie ale Festivalului Enescu.

Carmen MANEA

Trio Monte Piano

Orchestra Naţională Simfonică a Radiodifuziunii Poloneze,dir. Lawrence Foster, Szymon Nehring (pian)

foto

: Mar

cel S

pine

i

Foto

: And

rada

Pav

el

„...să înţelegi muzica înprofunzime pentru a fi capabil să o

transmiţi instrumentiştilor”După-amiaza zilei de 6 Septembrie 2019. În sala

arhiplină a Ateneului Român, melomanii îi aşteptaunerăbdători pe oaspeţi: Orchestra „Cameristii della Scala”,dirijorul Wiliam Hermanto şi violoncelistul Daniel Müller-Schott.

Înainte de a parcurge amplul interviu acordat de cătredirijorul indoneziano-american, de origine chineză, WilsonHermanto Societăţii Studenţeşti de Arte a Universităţiimilaneze „Bocconi”, în care mărturisea că, pentru el, a studiao înseamnă a „începe prin a-i simţi interiorul, ca şi când aistrăbate un tunel, cunoscând astfel fiecare parte a ei”, i-am urmăritgestica minimală, prin care doar sugera sensul şi devenireatraseelor ritmico-melodice ale Octetului în Do major, op. 7 deGeorge Enescu. Intensitatea combinaţiilortimbrale şi a oscilaţiilor emoţionale, tensiuneacrescendo-urilor până la atingerea praguluisuperior al tragismului, dar şi unificarea lor încea mai poetică şi vibrantă „corolă de minuni”sonore, se întrupau în mod miraculos, de lasine. Era evident că, numai cineva carecunoaşte din interior elementele constitutive alemuzicii îi poate conştientiza şi pe membriiansamblului cameral asupra semnificaţieifiecărui detaliu, şi numai acela îşi poatepermite să apeleze la simplitateafenomenologică a actului dirijoral. Abia apoiam descoperit că Hermanto îi datoraprofesiunea sa de credinţă unuia dintre mentoriiveneraţi, Sir Colin Davis, care-l îndemna „săuite de bara de măsură şi să privească la ceea ce seaflă înapoia ei, analizând partitura ca şi când ar fifost chiar el compozitorul”.

Efectul acestei priviri interioare a fostvizibil, mai întîi în redarea Octetului enescian,în aranjamentul pentru orchestră de coarde realizat cumeşteşug remarcabil de către unul dintre iubitorii şipromotorii creaţiei lui Enescu în lume, dirijorul LawrenceFoster. Cunoscători versaţi ai diverselor stiluri componistice,virtuozii „camerişti ai Scalei” au imprimat Octetului aceaenergie lăuntrică tipic enesciană, cu fraze fluente, ale cărornuanţe mergeau de la tonurile dense, păstoase, până ladegradeuri infinitesimale, cu scrutări transfigurate ale unuitrecut reântors fantomatic în prezent şi cu dezvoltăricontrapunctice desfăşurate în şuvoaie sonore spectaculoase.La pupitrul dirijoral, Wiliam Hermanto respira odată cumuzica şi instrumentiştii, conform propriei convingeri: „...săînţelegi muzica în profunzime pentru a fi capabil să o transmiţiinstrumentiştilor”.

A fost, cred, una dintre interpretările cele maiapropiate de spiritul învolburat şi în egală măsurătranscendental al lui Enescu. Emoţionant gestul lui Hermantode a-l îmbrăţişa pe fiecare cordar în parte, la sfârşitulOctetului!

Concertul pentru violoncel şi orchestră în Do major deJoseph Haydn ne-a readus într-o atmosferă profană, prinritmicitatea repetitiv-explozivă, încă de sorginte barocă, şicantabilitatea de tip clasic, cu fraze ample, frumos arcuite şicadenţe consonante. Posesor al unui sunet omogen,consistent, frumos nuanţat, cu filaje mergând adesea până laaneantizare; constructor al unor frazări maleabile, deşi uneoricu private de respiraţia necesară; stăpân pe o tehnică de o

dexteritate ameţitoare, care făcea ca sunetele să se înlănţuieaidoma unor şiraguri de mărgele minuscule, Daniel Müller-Schott a respectat bravura şi muzicalitatea lucrării haydniene,în ciuda sporadicelor imprecizii intonaţionale. Cu gestica saaxată mereu pe sugerarea discretă a intenţiei dirijorale, WiliamHermanto a tratat orchestra ca pe o entitate la fel deimportantă ca cea a solistului, dând sens şi o certă adâncimepartiturii. La cererea insistentă a publicului, violoncelistulgerman a mai cântat, cu aceeaşi virtuozitate impresionantă,Piesa în formă de habaneră compusă iniţial de către Ravelpentru violoncel şi pian.

Ultima lucrare din programul orchestrei „Cameristidella Scala” a fost Serenada pentru coarde, op. 48 de Ceaikovski– o muzică foarte asemănătoare cu Octetul lui Enescu înprivinţa scriiturii polifonice, a profilului sculptural şi aconstrucţiei cu accente dramatice, mai ales în prima mişcare.Cele patru părţi ale Serenadei îmbină patru tipologii delimbaje ce conferă muzicii un aer aparent eclectic: Piesă înformă de sonatină, după modelul polifoniei mozartiene (partea

I), Valsul din partea secundă, specific unora dintre simfoniilesale ulterioare, Elegia din partea a III-a, unde Ceaikovskivalorifică unisonul şi tăcerile care „menţin tensiunea întremomentele muzicale”, cum ar spune Hermanto, dar, aşcompleta, care şi spiritualizează discursul, şi Finalul pe o temărusească, din a cărei duioşie iniţială izvorăşte vitalitatearitmică a jocului popular transformat la rândul lui într-ostructură polifonică statuară, minuţios elaborată şi redată întoată splendoarea de către „Cameristi della Scala” şi dirijorulWilson Hermanto.

Întregul concert a lăsat impresia unei bijuterii atentşlefuite, cu bucurie şi dăruire.

Despina PETECEL THEODORU

Violoncelul în prim plan!Sala Mare a Ateneului Român a găzduit pe 6

septembrie a.c. concertul orchestrei camerale italieneCAMERISTI DELLA SCALA. Format din interpreţi ai opereiScala din Milano, înfiinţat în 1982, ansamblul a fost condus deWilson Hermanto, dirijor indoneziano-american, cu onotabilă carieră internaţională. A studiat la clasa lui Sir ColinDavis şi s-a perfecţionat cu Carlo-Maria Giulini. Are oprolifică carieră, dirijând în USA, Europa, etc. Cellistulgerman Daniel Müller-Schott a studiat cu W.Nothaus,H.Schiff şi .Isserlis şi s-a perfecţionat cu M.Rostropovici. Acântat alături de dirijori precum V.Ashkenazy,

AM ACTUALITATEA MUZICALĂ � Nr. 11 � Noiembrie 2019

Festivalul Internaţional “G. Enescu”

Foto

: And

rada

Pav

el

Cameris� della Scala, dir. Wiliam Hermanto

Ch.Eschenbach, K.Masur, A.Previn – cu care a şi imprimatun CD cu Trio-uri de Mozart, ş.a. Cântă pe un violoncelMatteo Goffriller, Veneţia, 1727. Prima lucrare a soliştilor dela Scala din Milano a fost Octetul op. 7 în Do Major pentrucoarde (1900) de George Enescu. Lucrarea, de maridimensiuni (cca. 40’), a fost prezentată în premieră pe 18decembrie 1909 la Paris, sub bagheta compozitorului. În 1898Enescu finalizase Sonata pentru violoncel op. 26 nr. 1 în Faminor, iar în anul următor Sonata a doua pentru pian şi vioarăop.6. Cele patru secţiuni ale op. 7: Très modéré, Très fourgueux,Lentement şi Mouvement de valse bien rythmée sunt cântateneîntrerupt, într-o amplă mişcare, în formă de sonată. Piesacuprinde 12 teme melodice dintre care 7 sunt prezente înprima parte Très modéré, cu rol de expunere în cadrul formeide sonată. Dezvoltarea este considerată partea a doua Trèsfourgueux - un scherzo zbuciumat, şi a treia, Lentement – osecţiune lentă, lirică. În ambele secţiuni se adaugă teme noi.Finalul Mouvement de valse bien rythmée - se doreşte orecapitulare a primei secţiuni, organizând astfel ideeaintegrării ciclice într-o singură formă muzicală, idee folosităşi de Berlioz, Liszt, ş.a. În lucrare se vede dragosteacompozitorului pentru instrumentele de coarde, construinddialoguri – în special dintre vioara I şi viola, etc. Octetul op.7, cu dificultăţi considerabile, cu pasaje contrapuncticehalucinante şi divergente, cu sonorităţi masive, a fostprezentat excepţional de către soliştii din Milano,reconstruind la mare înălţime interpretativă acest opusenescian de tinereţe.

A doua lucrare din concert a fost o himeră pierdută şiregăsită: Concertul pentru violoncel şi orchestră nr. 1 în Do Major(1761 – 1765) de Joseph Haydn, o bijuterie muzicală dispărutătimp de două secole şi regăsită într-o bibliotecă din Praga, în

1961 ! Lucrarea a fost scrisă în perioada Simfoniilor 6, 7 şi 8, şia Concertului pentru vioară nr.3 Următorul concert pentruvioloncel, în Re major, urma să îl scrie după 20 de ani ...Complexul orchestral al acestui opus este de tip barocînsumând: corzi, oboi (2) şi corni (2). Cele trei mişcăriModerato, Adagio, Allegro molto sunt compuse în formă desonată, în care virtuozitatea şi bucuria explozivă suntprezente neîncetat. Fiecare secţiune expune câte două temecare sunt amplificate, prelucrate, etc., după modelul clasic alformei. Dacă partea a doua Adagio este de o limpezime calmă,olimpiană, celelalte secţiuni sunt cu valenţe furibunde, ovirtuozitate dusă la maxim, în special partea a treia, cu otehnică instrumentală peste timpul scrierii sale. Cadenţeleînsoţesc finalul primelor două mişcări. De altfel, Haydn cântaşi la violoncel ... Cellistul Daniel Müller-Schott a interpretatcu mult talent şi virtuozitate, acurateţe şi lirism acest opus, o”barieră” tehnică pentru oricare violoncelist, ce trebuiedepăşită şi împinsă spre marile culmi are artei. La bis a

încântat publicul cu Habanera de Maurice Ravel.Ultima lucrare a concertului a fost Serenada op.48,

pentru orchestră de coarde (cca. 33’) de Piotr Ilici Ceaikovski.Opusul, scris în 1880 a fost interpretat public în 30 octombrie1881 la Sankt Petersburg sub bagheta lui Eduard Napravnik.Lucrarea cuprinde patru mişcări: Pezzo în formă de Sonatină:Andante non troppo – Allegro moderato, Valse: Moderato – Tempodi valse, Élégie: Larghetto elegiaco, Finale (Tema russo): Andante– Allegro con spirito. Dacă prima parte începe cu o Introducere,pe care o repetă la finele secţiunii, ea va fi transformată înCoda, la finele celei de-a patra mişcări. Secţiunea, dorită decompozitor în stilul mozartian, cuprinde sonorităţi falnice, cusecvenţe agitate – de exemplu 36 de măsuri sunt în sempremarcatissimo, ş.a. Partea a doua - Valse, a devenit, prinpopularitate, o piesă în sine! Este exuberantă şi aduce o nouăstrălucire în lumea valsului. Elegia, partea a treia, estedramatică, învolburată şi tristă, cu accente de disperare.Sufletul este pierdut! Finalul revine cu sonorităţi tonice,majore, prin care mai răzbat unele răbufniri, în Introducere.Brusc, un intermezzo de mare virtuozitate se dezlănţuie,prezentând contrapunctic o temă de factură populară rusă.Secţiunea este deosebit de rapidă, în care temele trec la toateinstrumentele, sunt prelucrate şi răspândite cu sonorităţiexplozive. Lucrarea se încheie cu o reluare, variată a finaluluiprimei secţiuni, formând o structură ciclică a unei marisonate, formată din cele patru secţiuni ale lucrării. DirijorulWilson Hermanto a dovedit pe parcursul celor trei lucrări aleconcertului profunzimea sa muzicală, autoritatea naturală şieleganţa exuberantă în mişcări, care a dus la obţinerea de laansamblul orchestral a maximului posibil. A colaborat perfectla interpretarea concertului de Haydn, sprijinindu-l cu multăatenţie pe solistul violoncelistul Daniel Müller-Schott,

obţinând un concert de zile mari. Atât în sonorităţilezbuciumate cât şi în melancolia secţiunilor lente, afost un excelent maestru, atent şi cu mult fineţe, cu otehnică impecabilă. Reacţia caldă a publicului a fostreplica la marea artă a ansamblului cameral latin!

Marcel SPINEI

Proudly made in CanadaÎn seria recitalurilor festivalului George

Enescu, l-am auzit pe 7 septembrie 2019 în SalaAuditorium (numită pe vremuri Sala Mică aPalatului) pe pianistul canadian Charles Richard-Hamelin, câştigător al medaliei de argint la concursulinternaţional Chopin, ediţia 2015.

Recitalul a început cu Images oubliées, ciclu detrei piese compuse de Claude Debussy în 1894, anul

în care vedea lumina zilei şi celebrul Prélude à l’après-midi d’unfaune. Compozitorul lucra încă de pe atunci la partituraoperei Pelléas et Mélisande şi scrisese deja Suite bergamasque înprima versiune; marile cicluri pentru pian abia urmau.Dedicat lui Yvonne Lerolle, fiica adolescentă a pictoruluiHenri Lerolle, prieten cu Debussy, Renoir şi Degas, acest ciclude piese pentru pian a fost publicat în întregime abia în 1977,cu titlul Images (oubliées), tocmai pentru a evita confuzia cuImages I (1905) şi Images II (1907). Prima piesă, Lent(mélancolique et doux) a început cu un sunet destul deconsistent, care a devenit pe parcurs mai poetic, pianistuldemonstrând un foarte bun auz armonic. Criticul ÉmileVuillermoz l-a descris pe Debussy cântând Souvenir duLouvre, această primă variantă a Sarabandei din suita Pour lepiano (1901) “cu simplitatea unui bun dansator din secolulXVI”; la Richard-Hamelin, în ciuda unui control foarte bunal tuşeului, ea a sunat puţin şcolăreşte. Quelques aspects de


Festivalul Internaţional “G. Enescu”Fo

to: M

arce

l Spi

nei

Cameris� della Scala, dir. Wiliam HermantoDaniel Müller-Scho� (violoncel)

AM

Nous n’irons plus au bois parce qu’il fait un temps insupportable aimpresionat prin pianistica strălucitoare şi economicoasă.

Piesele fantezii opus 3 ale lui Rahmaninov, compuse în1892, au fost cântate cu bun gust şi mare velocitate; le-a lipsitînsă dimensiunea infinitezimală care face diferenţa dintre unmuzician bun şi unul mare, dintre un tânăr şi un maestru. ÎnElegie, cezurile dintre fraze au părut adesea scurtate; preascurtă a părut şi pauza dinaintea piesei următoare, Preludiulîn do # minor, pianistul părând aplicat şi previzibil. În schimb,

culminaţia ar fi avut de câştigat dacă ar fi survenit maivertiginos. În Melodie, similaritatea secvenţelor nu a văditprea multă imaginaţie, iar începutul lui Polichinelle putea fifăcut cu mai mult umor şi fantezie. Mijloacele pianisticeremarcabile ale lui Charles Richard-Hamelin permitschimbări mai surprinzătoare ale stărilor de spirit şi ogestiune de mai mare anvergură dramatică a momentelor -cheie. În absenţa scopului de a crea personajul Polichinelle,virtuozitatea nu convinge. Serenada a suferit (moderat) deaceeaşi cauzalitate lipsită de surprize, pe o tehnicăimpecabilă – melismele mâinii drepte deasupraacompaniamentului stângii au fost realizate splendid.

Suita I în sol minor, op. 3 “În stil vechi” de Enescu ar fiputut beneficia şi ea de o libertate mai mare în retorică şi deo mai perceptibilă detaşare de imediat. Demarat cusolemnitate barocă, Preludiul a sunat convenţional, într-ologică a formei muzicale ce nu a fost susţinută deintensitatea trăirilor; părea că Charles Richard-Hamelin sesimte bine într-un idiom ce îi aduce aminte de Bach, fără asavura, defini sau măcar intui sensul, natura demersului luiEnescu din 1897. Conducerea vocilor a fost foarte clară înFugă, cu planuri distincte şi sonorităţi frumoase, cuorientare implacabilă către ţintă, potrivită aici, dar la limitaimpresiei de grabă, din cauza respiraţiilor insuficiente.Adagio-ul în Fa major a adus un contrast frumos, dar şistereotipuri în frazare; în Presto finale, scarlattian, cântat cuagilitate maximă, a apărut, în sfârşit, o cezură mai grăitoare,înaintea arpegiilor in Mi b major din secţiunea a doua, darschimbările de nuanţe au sunat formal, iar libertatea agogicăa marilor clavecinişti preclasici nu s-a făcut simţită.

Dacă în Debussy, Rahmaninov şi Enescu Richard-Hamelin a apărut mai degrabă bine crescut şi corect decâtinventiv, în partea I a Sonatei a IV-a de Prokofiev a dat dovadăde maturitate artistică, supleţe şi umor. Tema a doua a părţiiI a sunat fantomatic, dezvoltarea a fost pertinent construită,pe un singur bloc; repriza, scoasă parcă din neguraamintirilor, a adus un suflu poetic. Partea a doua, cea maiconsistentă, interesantă şi complexă din sonată a debutat şiea pe o dinamică prea prezentă şi, din păcate, a avut câteva

strategii neconvingătoare – crescendo-uri prea abrupte însecţiunea unde cele două teme se suprapun, dezvăluirea preaintempestivă a unor “aşi din mânecă”, fragmentarea melodieidin cauza unor arpeggiato-uri opintite. Finalul putea aveamai multă încărcătură emoţională - entuziasmul Temei I apărut artificial, melodia simplă, tipic rusească din B-ul visătornu a reuşit să înduioşeze, tranziţiile au părut fugărite.

Partea cea mai realizată din recital au constituit-obisurile – Nocturna No 20 în do # minor, cu triluri foarte bune

şi perlaj splendid şi Andante spianato de Chopin, în care,evident, Charles Richard-Hamelin se simte cel maibine, acest repertoriu fiind probabil şi cel mai rodat.Sala a reacţionat cu entuziasm la Chopin. CharlesRichard-Hamelin a lăsat impresia unui pianist foartetalentat, bine şcolit şi încă destul de naiv; expresiamuzicalităţii sale e încă timidă, dar prezenţa sa scenicăşi modul de a face muzică, onest, de bună credinţă, suntextrem de atrăgătoare şi promit o dezvoltare foartefrumoasă.

Recitalul din 14 septembrie al lui Marc-AndréHamelin, pianist canadian consacrat deja de câtevadecenii în lumea întreagă, s-a desfăşurat în cu totul altăcheie. Nimic ingenuu în modul său de a face muzică; oingeniozitate bine temperată (fără umorul lui MirceaHoria Simionescu, autorul sintagmei) şi un intelectatotcuprinzător au dominat întregul concert ce s-aderulat cu o sobrietate maximă.Născut în 1961, Hamelin are un repertoriu imens şi o

discografie impresionantă, ce cuprinde, pe lângă piese demare virtuozitate – Concertul 3 de Rachmaninov, Sonata în si

minor de Liszt, Concertul 2 de Brahms ş.a. - muzica unorautori mai puţin cântaţi în Europa: Alkan, MariaSzymanowska, legendarul pianist australian Percy Granger,pianistul şi compozitorul american de avangardă LeoOrnstein sau Nikolai Roslavets, compozitor rus legat demişcarea futuristă şi mulţi alţii. Pe lângă promovarea unuirepertoriu inedit, Hamelin a creat variante proprii ale unorpiese extrem de dificile, de pildă, variaţiunile lui Brahms peo temă de Paganini.

Se ştie că pupitrul pianului ridicat schimbă percepţiaauditivă a interpretului, tentat să forţeze sunetul ce nu-iparvine cu aceeaşi intensitate ca ascultătorilor din sală; poatede aceea în Coralul şi în Carillon nocturne din Suita a III-apentru pian, op. 18 de Enescu registrul acut a sunat sticlos,chiar aspru. Coralul a suferit, din păcate, şi de o constantă



Charles Richard-Hamelin

Marc-Andre Hamelin

foto

: Ale

x Da

mia

n

foto

: And

rei G

înda

c


Festivalul Internaţional “G. Enescu”accentuare a auftaktelor, ce s-a perceput aproape ca unmanierism (deşi se putea ca Do-ul din octava a cincea şi Fa-ul din a patra să fi avut pur şi simplu un timbru maistrălucitor din mecanica pianului). Cu pianissimo-urisplendide, cu voci scoase abil în relief, Carillon Nocturne asunat rece şi sclipitor, într-o viziune voit metafizică, eliberatăde efecte fermecător-senzoriale. Sonata a III-a op. 24, în Remajor de Enescu, cântată tot pe note, ceea ce a imprimat oanumită prudenţă interpretării, a vădit un intelect ieşit dincomun, o mare ştiinţă a sonorităţilor şi a alcătuirii formeimuzicale, nesusţinute însă de vreun mare apetit pentruaceastă muzică sau de o înţelegere viscerală a ei. De altfel,discursul atât de complex şi polisemantic al lui Enescu e de cutotul alt tip decât cel al contemporanului său Scriabin, cu care,judecând după interpretarea sonatelor lui Feinberg, Marc-Andre Hamelin este mult mai familiarizat. Aspectelescarlattiene din tema principală a părţii I, inflexiunile specificromâneşti ale temei a doua, velocitatea discretă dindezvoltare, efectele de pedală de la sfârşitul reprizei au fostfoarte frumos realizate. În partea a doua, Hamelin a amelioratinstinctiv sunetul în discant; dialogul ornamentat dintre celedouă mâini în registre diferite a sunat excelent (doar o urecheatentă de pianist ar fi putut decela superioritateaornamentelor la mâna dreaptă). Fuziunea senzorială cumuzica lui Enescu a rămas un deziderat.

După pauză au urmat trei sonate de Samuel Feinberg,cu scriitură densă, influenţată de Scriabin, în care au apărutspontan şi nişte uşoare concesii “expresivităţii vizuale” –micile mişcări ale corpului către claviatură au amelioratcalitatea sunetului, pe alocuri sec în Enescu.

Sonata a III-a a lui Feinberg a marcat punctul culminantşi totodată momentul de maximă dificultate a programului.Provocările tehnice multiple – solo-urile mâinii stângi şisăriturile în acorduri din prima parte, imitaţiile motivuluicvintei descendente si cromatismele rahmaninoviene dinpartea a doua, finalul tumultuos în spiritul Studiului în re#minor, op. 8 no 12 de Scriabin, fugato-ul dificil au fostrezolvate elegant şi cu o implicare bine controlată. Finalulsonatei, cu momentele sale schumanniene (tema în La bemolmajor) sau chopiniene (motivul în octave la unison, inspiratparcă din Sonata în si minor) a părut prea lung şi eteroclit,ceea ce nu i se poate de loc imputa pianistului, care a făcuteforturi importante în a concentra construcţia lui Feinberg.

În bis, Marc-Andre Hamelin a cântat cu maredezinvoltură şi virtuozitate o piesă proprie, Toccata onL’homme Armé, mai interesantă pianistic decât componistic,care a declanşat standing ovation. A urmat Général Lavine-

excentrique a lui Debussy, pasibil de a provoca un val denostalgie după farmecul unui Başkirov în zilele sale glorioase.

Faima de mare virtuoz a lui Marc-Andre Hamelin s-aconfirmat pe deplin, dar interesante la el sunt tocmai punereavirtuozităţii în slujba unui repertoriu ce solicită capacităţicerebrale excepţionale şi pendularea între rezervaaristocratică şi tentaţia efuziunii şi a hazului, ţinute în frâupână la aparentă anihilare. Opţiunea pentru un repertoriuinedit indică o preocupare generoasă pentru scoaterea dinumbră a compozitorilor prea puţin cunoscuţi; dacă înrepertoriul pianistului nu ar dăinui şi marii clasici şiromantici, renunţarea la spectaculosul accesibil în favoareaconsistenţei ar fi putut indica evitarea orgolioasă adrumurilor bătătorite, unde concurenţa e din ce în ce maimare şi originalitatea din ce în ce mai greu de demonstrat.Repertoriul lui Marc-Andre Hamelin este atât de mare şi dedivers, stilul său – atât de dezgolit de efecte facile, încât nupoţi decât să te înclini în faţa probităţii sale artistice. Etica samuzicală îmbină tradiţia “ateniană” cu cea “spartană”,ridicând etalonul pianistic canadian la un nivel greu de atins.

Lena VIERU CONTA

Maeştri şi discipoliUn foarte satisfăcător dublu recital - discipol şi

maestru interpretând Ravel şi Enescu- a avut loc pe 8septembrie, la sfârşitul primei săptămâni a FestivaluluiEnescu 2019, în Sala Auditorium. Ideea generoasă de apromova un discipol de care eşti mândru are şi avantajul dea scoate în evidenţă diferenţa dintre cei doi, maestrul apărândca modelul către care aspiră tânărul emul. Violonistularădean Ştefan Şimonca-Opriţa, are, la 19 ani, o tehnică foartesolidă şi o prezenţă scenică remarcabilă. Tzigane de Ravel afost interpretată sobru şi s-a perceput mai degrabă ca unexerciţiu de virtuozitate, violonistul excelând în multipleletipuri de atac pe care piesa le oferă. În Impresii din copilărie deEnescu, Ştefan Şimonca-Opriţa a devenit mai liber înexpresie, mai imaginativ. Lăutarul, cu dificultăţile lui ritmicea sunat capricios şi spontan; jocul de lumini şi umbre,alternanţele trisoanelor majore şi minore, sclipirile şischimbările de timbru la pian din Bătrânul cerşetor, supleţeafrazei din Pârâu în fundul grădinii, efectele timbrale din Pasăreadin colivie şi cucul din perete şi sunetul ceţos din Luna prin geamşi uşor fâşâit în Vântul în horn (quasi sul ponticello, un pocoflautato, scivolando, non vibrato), construcţia Răsăritului desoare au încântat publicul. Pianistul Grigor Asmaryan a fost

un partener ideal în această partituraextraordinară; de altfel, virtuţile sale s-auauzit din prima intrare a pianului înTzigane.

Ştefan Şimonca-Opriţa a răsplătitaplauzele înflăcărate ale publicului cusavuroasa Dimineaţa după nuntă de IonVoicu, în care sunetul onctuos dinregistrul grav, efectele de aproape-departeşi pianissimo-ul final, la limitaaudibilităţii, au dat încă o dată măsuratalentului său.

După pauză, David Grimal şiGrigor Asmaryan au captivat publicul cuSonata nr. 2 în sol major de Ravel, în carefuziunea timbrelor celor douăinstrumente, alternanţa dintre calm şisăltăreţ, accentele jazzy, umorul şi fineţeaau atins un nivel remarcabil de măiestrie.Spre deosebire de atâţia solişti de renume,

Ştefan Şimonca-Opriţa, Grigor Asmaryan

foto

: And

rada

Pav

el


Festivalul Internaţional “G. Enescu”Grimal ştie să treacă în planul al doilea, când muzica o cere,este dezinvolt în schimbările rapide ale stărilor de spirit şi areun tip de implicare autentică cu atât mai valabilă, cu câtefectele vizuale par a fi excluse. Asmaryan a fost, din nou,admirabil, cu o precizie şi economie a mişcărilor perfectadaptate spiritului lui Ravel.

În Sonata a treia pentru pian şi vioară, în caracter popularromânesc de Enescu au existat momente ce puteau fi făcute şimai convingător: sonoritatea prea prezentă a începutului ar fiputut fi rezervată pentru reluarea temei I tot în expoziţie;tema a doua nu a avut destul mister îninterpretarea pianistului, începutul părţii adoua a sunat din nou prea palpabil;ostinato-ul pe re din registrul grav de lapian a fost obositor de tare, periclitândefectul “valului” următor. În schimb, tema Iîn repriza din partea I, cu ritmul dansant şicontrastul dintre pianul dulce-incisiv şilirismul viorii, culminaţia părţii a doua, cueterofoniile dintre vioară si pianul imitândţambalul, supleţea temei principale dinfinal, cu accelerări quasi - imperceptibilecare au deviat caracterul ei în modparadoxal static, de învârtire în cerc,sentimentul catastrofei iminente dupăexpunerea eterofonică în forte a temeitransfigurate au fost magistral realizate.Acustica sălii a fost favorabilă momentelorde maximă intensitate, sunetul umplândspaţiul şi creând impresia de vastitate.Trimful a fost pe masură. În bis, cei doi auinterpretat| Valse Triste în do minor deFerenc Vecsey, Guitare de Moszkowski, curubato-uri de un gust impecabil şi ovirtuozitate detaşată, neostentativă; dupăstanding ovation, a urmat Beau soir de Debussy, în careAsmaryan a avut estompări splendide ale sunetului.

În dublul program alcătuit pe paralela Ravel – Enescu,adevăratul erou al concertului a fost Grigor Asmaryan, cânddiscret, când incisiv, deopotrivă eficient şi poetic, asigurândstabilitatea finalului atât de dificil al Sonatei a treia de Enescu,navigând cu intuiţie desăvârşită prin meandrele Impresiilordin copilărie, sincronizându-se perfect cu violoniştii,anticipându-le intenţiile, cu modestia partenerului ideal şi cuacea plăcere de a face muzică pe care o permite indiferenţafaţă de glorie.

Lena VIERU CONTA

Elisabeth Leonskaja/ HoriaAndreescu/ Orchestra Simfonică a

Radiodifuziunii vieneze ......au adus momente de specială emoţie publicului

bucureşteaqn sosit în număr covârşitor la Ateneul Român, îndupă-amiaza unei zile a începutului de septembrie. A fostîntâlnirea cu un vechi prieten ataşat, vreme de decenii,mediului artistic bucureştean. Căci Leonskaya revine cubucurie, revine cu credinţa că adresarea ei are ecou. Şi nuoricare! Este iubită pentru că la rândul ei dăruieşte dinpreaplinul unei sensibilităţi luminoase, stenice. In urmă cuaproape şase decenii – unii dintre noi ne mai aducem aminte- câştiga laurii uneia dintre primele ediţii ale ConcursuluiInternaţional Enescu. Prezentându-ne Imperialulbeethovenian - în compania muzicienilor Orchestrei

Simfonice a Radiodifuziunii din Viena, a dirijorului HoriaAndreescu - Leonskaja demonstrează că dispune încontinuare de o încărcătură spirituală iradiantă pe care ştie ao întreţine, a o direcţiona. Ştie a făuri grandoarea marilormomente ale primei părţi a concertului; iar aceasta demaniera în care acurateţea pasajelor de agilitateinstrumentală poate trece într-un plan cu totul secundar.

Unitară, dată fiind concepţia componistică, sedefineşte a fi cea de a treia Suită enesciană în Re major, Săteasca,realizată de Horia Andreescu, de această dată, în compania

muzicienilor Orchestrei radiodifuziunii vieneze, unul dintreimportantele organisme de acest fel din Europa. In acest cazviziunea muzical-poetică împărtăşită de şeful de orchestră acăpătat valori de înnobilare a unor scene al căror pitorescdepăşeşte sugestia naturalistă. Nu poţi să nu remarcimăiestria şefului de orchestră în a conferi strălucire interioarăşi coerenţă unei creaţii ce face parte dintr-o altă cultură decâtcea căreia îi aparţin coechipierii săi. Dar trebuie apreciată înegală măsură disponibilitatea specială a membrilor formaţiei,deschiderea spre comunicare, spre înţelegerea unor noiorizonturi stilistice. Se poate vorbi în acest sens de apanajulaparte de care dispun orchestrele radio; ...de o anumeversatilitate urilă revelaţiei spaţiilor noi de cultură muzicală.Acesta este motivul pentru care creditez faptul că, în parteasecundă a concertului, celebrul Bolero de Maurice Ravel, abeneficiat de efervescenţa timbrală proprie acestei partituri,moment de care nu m-am putut bucura personal; concertulimediat următor, cel de seară, de la Sala Palatului, urma săînceapă de o manieră inexorabilă. Dar, în deschidereaconcertului muzicienilor vienezi, lucrarea Pustietate / TheWaste Land, datorată compozitorului contemporan austriacRichard Dünser, a deschis interesul publicului pentru acestminunat ansamblu. Este o creaţie marcată de o viziune largpoematică, cu caracter meditativ-depresiv, viziunedirecţionată spre căutarea, spre definirea sine-lui; asemeni luiParsifal în căutarea Graalului. Indiscutabil, Andreescurămâne maestrul unei inspirate, a unei eficiente comunicăridintre şeful de orchestră şi ansamblul pe care il conduce.

A fost un concert emblematic pentru ceea ce putemconsidera a fi imaginea, condiţia actuală a orchestreisimfonice ataşate unei importante radiodifuziuni europene.

Dumitru AVAKIAN

Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Viena Orf,dir. Horia Andreescu, Elisabeth Leonskaja (pian)

foto

: Căt

ălin

a Fi

lip


Festivalul Internaţional “G. Enescu”Alexander Kniazev/ Plamena Mangova

Un public numeros a aplaudat luni 09.09.19 la AteneulRomân un recitalul romantic prin excelenţă, al unei şcoli ruse.Violoncelistului Alexander Kniazev a studiat laConservatorul din Moscova cu Alexander Fedorchenko. Aobţinut numeroase premii şi a cântat alături de dirijori demare renume şi orchestre de prestigiu, imprimând o serie deC.D. şi primind premii prestigioase. Pianista PlamenaMangova a studiat la Academia de Muzică din Sofia cuMarina Kapatsinskaya şi s-a perfecţionat la Madrid cu DmitriBashkirov. Este laureată a mai multor concursuri şi a cântatalături de mari orchestre europene şi diferiţi solişti. Concertula debutat cu Elegie pentru violoncel şi pian de Gabriel Fauré(1880) – lucrare neconsemnată în Programul general alFestivalului, dar existentă în cel de sală. Este de micidimensiuni (cca.6:30’), premiera: Paris, în 1883, cu J.Loeb lavioloncel şi autorul la pian. Iniţial a fost gândită să facă partedintr-o Sonată pentru violoncel şi pian, care nu a mai fost scrisă.Compozitorul a orchestrat lucrarea, premiera: Paris, în 1901,cu Pablo Casals şi compozitorul - dirijor. Este o piesă de largărespiraţie, materialul tematic fiind prezentat la violoncel, cuun acompaniament melancolic, într-o tonalitate majoră;secţiunea de mijloc propune scurte sonorităţi vehemente depathos, tema principală fiind reluată de cello, într-o atmosferăliniştită, discretă. Următorul opus a fost Sonata pentru pian şivioloncel op. 26 nr. 1 în Fa minor (1898) de George Enescu (cca.40’). Este alcătuiră din patru mişcări, dintre care partea I, II şiIV sunt însufleţite, iar a III-a – melancolică. Opusul esteantrenant, adunând stilistic din substanţa romantică un suflumuzical puternic brahmsian, cu sonorităţi pastelate. Enescudezvoltă sistemul compoziţional pe direcţia cultivăriipolifoniei de tip imitativ, integrând diverse forme

contrapunctice în zona omofonă. Caracterul procesual ciclicasigură unitatea tematică a lucrării. Din păcate, în Programulde sală s-au strecurat unele erori de cercetare componistică:această sonată are din structura şi atmosfera Sonatei în Miminor op. 38 de Brahms (vezi în special fugato pe triolete dinultima parte !, dar şi în Scherzo, ş.a.), şi nu din Sonata luiCezar Franck ... A treia lucrare a serii a fost Sonata pentru pianşi violoncel nr. 2 op. 99 în Fa Major (1886) de Johannes Brahms(cca. 26’). A fost compusă după douăzeci de ani de la primasonată, şi fost dedicată prietenului său – R.Hausmann, celcare i-a interpretat în premieră şi prima Sonată şi a cântatalături de violonistul J.Joachim - Dublu Concert. Şi în acestopus pasional se simte admiraţia autorului pentru muzicacamerală beethoveniană ! Allegro vivace (I), în formă de

sonată, se deschide cu o temă la violoncel, fragmentată pesteo temă a pianului, în tremolo. Adagio affettuoso (II) sedestăinuie printr-o expunere în pizz. la violoncel a temeiprincipale, peste acordurile de pian. Secţiunea centrală estescurtă, peste care revin sonorităţile în pizz. Allegro passionato(III) este un scherzo nebulos, cu accente pasionale, cuizbucniri ale pianului în sonorităţi de mare forţă. Prezintă unTrio cu adieri din Trio-ul primei sonate (op.38) – melancolic,de adânc romantism. Finalul reia tema principală cumetamorfozări şi sonorităţi în forţă. Ultimul opus prezentatde cei doi solişti a fost Sonata pentru violoncel şi pian în LaMajor (1886) de Cezar Franck (cca. 30’), în transcripţie de lavioară. Piesa a fost scrisă pentru prietenul său E.Ysaÿe care,timp de 40 de ani a interpretat-o necontenit. Varianta pentruvioloncel a transcris-o violoncelistul J.Delsart, cu acceptulautorului, transpunând cu o octavă mai jos, iar câteva pasajeadaptându-le tehnicii celliste, partitura pianului rămânândintactă. Dar, istoria consemnează şi faptul că a existat oversiune pentru violoncel făcută chiar de compozitor - dupăcum menţiona A.Ysaÿe, fiul lui E.Ysaÿe ! Exista chiar ideeacă versiunea originală a fost pentru violoncel ! Vincent d’Indya descris-o ca: primul şi cel mai pur model de utilizare ciclică atemelor în formă de sonată. Preluând această tehnica de laprietenul său Franz Liszt, toate mişcările au elemente tematicecomune. Allegretto ben moderato (I) prezintă o temă caldă, ceapare după scurta introducere a pianului; ea constituienucleul tematic al întregii Sonate. Allegro (II) este o mişcareagitată, putând fi considerată deschiderea reală, cu ointroducere de mari dimensiuni în Allegretto ben moderato. Benmoderato: Recitativo-Fantasia (III) este de tip improvizatoric,atât în structură cât şi în expresie. Allegretto poco mosso (IV)reia tema principală într-un un canon între instrumente, cu ocontinuă creştere sonoră, amplă, majestuoasă. Şi aici s-astrecurat în Programul de sală, o eroare de cercetare: esteconsemnat: versiunea de faţă ... este singura aprobată chiar de

Franck. Vezi mai sus date istorice care afirmă şi alteipoteze ! Soliştii au fost la mare înălţime, uriaşeleprobleme tehnice instrumentale au fost depăşite cusucces. Interpreţii au reuşit să surprindă cu multăpasiune eleganţa enesciană, universul brahmsian şimagia frankiană. Romantismul şcolii ruse deinterpretare, cu un vibrato quasi permanent, mare,puternic al violoncelistului şi stilul patetic, a încântat! Publicul a aplaudat frenetic!!!

Marcel SPINEI

Din inimă, Rolando VillazónPrima întâlnire cu tenorul Rolando Villazón a

fost demult, în 2005, la Los Angeles, într-un spectacolde neuitat cu „Romeo şi Julieta” de Gounod, alăturide Anna Netrebko. Am scris că se formase noul„cuplu de aur” al operei. În acelaşi an, am alergat

după ei la Viena şi Salzburg pentru „Elixirul dragostei” deDonizetti şi „Traviata” verdiană. Am revenit după un an laLos Angeles, special ca să-i revăd în „Manon” de Massenet.Totul a fost mirific. Presa îi numea „perechea de vis”. Apoi,drumurile celor doi s-au despărţit prin voia impresarilor şidirectorilor de teatre, prin jocul rolurilor noi în carierele dejaaflate pe culmi. Numai că peste tenorul mexican a coborât oumbră.

L-am revăzut la reintrare, după 6 luni de interdicţiemedicală, la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, ianuarie2008, într-un recital cu lieduri de Schumann, alături de altediverse piese compozite. A cântat prudent, cu întreruperi, arăguşit pasager, a ieşit din scenă, a reintrat, şi-a cerut scuze.

Alexander Kniazev, Plamena Mangova

Foto

: Mar

cel S

pine

i

AM

Christian Badea deschide stagiunea la Ateneul Român

Filarmonica a avut o participare nu doar consistentă ci şi deun nivel înalt la Festivalul Enescu 2019. Desigur, mai întâi avempremiera naţională a operei lui Schoenberg, Moses und Aron, dar sănu uităm de Corul Academic însoţindu-i pe cei de la BerlinerPhilharmoniker la concertul de deschidere cu Simfonia a IX a deBeethoven şi în mediatizatul oratoriu dramatic Jeanne d’Arc au bûcher,la care se adaugă şi concertul orchestrei în cadrul secţiunii de muzicăcontemporană. În paralel cu aceste evenimente, principalul dirijor invitat al falangei muzicale de sub cupola Ateneului,Christian Badea, a fost revelator la conducerea Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg, în timp ce, într-o tradiţieinstituită de câteva ediţii, Concertgebouw Amsterdam, cu Liviu Prunaru în postură de concertmaistru, a închis bienala.

În acest context, deschiderea stagiunii Filarmonicii „George Enescu”, aducând pe aceeaşi scenă aproape toate forţelemuzicale româneşti de mai sus, mai puţin corul, a căpătat repede dimensiunea unui eveniment. Şi chiar mai mult decât atât:o adevărată declaraţie de intenţie de a menţine un anumit nivel de excelenţă artistică. Deşi calendarul concertelor e comunicatcu parcimonie, merită remarcat că Filarmonica a ajuns şi în paginile revistei BBC Music, alături de ansambluri britanice şieuropene care îşi prezintă sezonul 2019-2020 într-o secţiune advertorială specială. De acolo, şi nu din presa românească,aflăm că integrala concertelor pentru pian prin care este celebrat sfertul de mileniu al lui Ludwig van Beethoven o va aveaca solistă pe Elisabeth Leonskaya, o pianistă cu reputaţie internaţională foarte solidă şi care începe să devină o invitatăobişnuită la Bucureşti. Lista invitaţilor la Ateneu continuă cu Leo Hussain şi Christian Zacharias, completând un trio dedirijori formidabili, alături de Christian Badea.

Revenire la romantismLiviu Prunaru este unul dintre violoniştii cu o carieră exemplară, longevitatea lui în poziţia de concertmaistru al lui

Concertgebouw Amsterdam (14 ani deja!) e o inspiraţie pentru instrumentiştii din România. Însă responsabilităţile de lider



Simfonicele Filarmonicii

L-am şi întâlnit, arătându-i o poză făcutăîmpreună la Los Angeles în timpul interviului din2005. S-a bucurat ca un copil, a sărit de gâtul meu,m-a îmbrăţişat. Poate că era şi nostalgia acelorspectacole, acelor vremuri.

Apoi, au urmat alte lumini, alte umbre. Nui-am mai urmărit evo(invo)luţia. Am auzit că aabordat şi regia de operă.

În 2019, la 47 de ani şi 6 luni, a venit laBucureşti şi nu şi-a dezminţit stilul de showman,generat de o spiritualitate cu totul specială,comunicată deschis, fără ocolişuri. A rostit câtevacuvinte româneşti la început, a reorganizat...scaunele de pe gradenele aflate în spatelepianului, mutându-le în lateral, lângă avanscene,a îmbrăţişat câţiva spectatori şi pianistaacompaniatoare (Carrie-Ann Matheson), astimulat bisuri şi a incitat sala să cânte împreunăcu el şlagărul mexican „Cielito lindo”. S-a şidescărcat nervos. Publicul care a umplut până la refuzauditoriumul mitic al Ateneului a răspuns entuziast, cuceritde simpaticul personaj, simţindu-i sinceritatea.

Dar mai mult decât atât, a fost sedus de modul în carea interpretat programul ales special, alcătuit exclusiv dinmuzică de compozitori spanioli (Manuel de Falla, FedericoMompou, Fernando Obradors) şi latino-americani(mexicanul Silvestre Revueltas, argentinienii CarlosGuastavino şi Alberto Ginastera, brazilianul AlbertoNepomuceno, columbianul Luis Antonio Calvo).

Într-adevăr, rar mi-a fost să ascult live o atât de marediversitate de expresii, de nuanţe provenite din forul, dinfocul interior al unui artist, din inimă. Pentru că acesta a fostşi este Rolando Villazón, cel cotropit de spiritul latino.

Accente moi sau viguroase, contraste, şocuri, energie,pulsaţii lăuntrice, sensuri tragice, sensibilitate, emoţie,duioşie, melancolie, visare, reverie, poezie, pasiune, durere,

tristeţe extremă, jale, răscoliri, tulburări, disperare,resemnare, însingurare, rare bucurii în preajma copiilor, iatăuniversul tenorului.

Cânt moale, catifelat, cânt impetuos, înmuieri şiexpansiuni de sunet, abandonuri extatice, exclamaţii,pianissime subtile, mezzevoci pe fraze lungi, iată prin ce îşitransmite universul trăirilor.

Dar vocea? Acum este ingolată, voalată, vătuită, fărăpic de strălucire, cu ceva umbre baritonale, mai puţin amplădecât altădată şi... limitată ca ambitus. Tot ce a ales de cântata fost pe note grave şi centrale, maximum până în zonapasajului de registru, Fa-Fa diez, cu sunete „deschise”,„neacoperite”, neprotejate.

Nu trebuie să ne gândim la aşa ceva, ci să ne lăsămpradă comunicării fără margini, sentimentelor pe care leiradiază un interpret desăvârşit, născut, nu făcut. Cei care auplecat la pauză au pierdut şi au devenit mai săraci sufleteşte.

Costin POPA

Carrie-Ann Matheson, Rolando Villazón

Foto

: And

rei G

înda

c

al uneia dintre cele mai importante falange muzicaleeuropene nu-l împiedică pe Prunaru să apară în continuare casolist, inclusiv în Concertul pentru vioară de Dvořák, o lucrarepe care o interpretează de multă vreme pe Strad-ul său.

Concertul a început cu atacul ferm al orchestrei peprima temă a lucrării, pentru ca, imediat, expresivitatea luiLiviu Prunaru să contrabalanseze superb, cu un sunet

plangent, à la Menuhin de pe vremuri, dar cu o tentă liricăpersonală. Pe parcursul primelor două părţi înlănţuite,acompaniamentul lui Christian Badea l-a susţinut într-ocomplicitate admirabilă cu această viziune contemplativă. Şichiar dacă Prunaru a riscat puţin să devină plictisitor laînceput, în Andante ma non troppo, această comunicareexpresivă şi tandră, iradiind o bunătate a lumii ce pare denegăsit astăzi, a fost irezistibilă. Finalul, Allegro giocoso, a fosttemperat foarte bine, caracterul pastoral-rapsodic luminând

atmosfera cu claritatea unei partituri de Bach, Badeacontribuind încă o dată cu acel simţ înnăscut al lui de a damereu cea mai bună replică violonistului; în fond, experienţapersonală cu acest instrument îşi spune mereu cuvântul,inclusiv în modul în care vibrează toate corzile sub direcţiasa, la Ateneu. În concluzie, chiar dacă mi-ar fi plăcut maimultă incisivitate din partea lui Liviu Prunaru, viziunea lui,punând pe primul loc poezia şi frumuseţea nuanţelorinstrumentale, merită respectată.

După pauză a urmat o Simfonie nr. 1 de Brahms care arepus în drepturi adevărata interpretare a muzicii mareluicompozitor preferat de publicul Ateneului. Christian Badeaa reuşit să elibereze orchestra de dulceţuri facile şi deacademisme preţioase, atacând tensionat şi dramatic Un pocosostenuto-Allegro al primei părţi, cu o robusteţe caracteristică,excelent de potrivită aici. Un dramatism care nu a umbrit cunimic poezia celei de-a doua părţi, condusă destul de rapiddar cu un echilibru al tuturor partidelor instrumentaleimpresionant. În acest context, progresia dramatică spre cea

de-a treia parte şi spre final a fost nu doar palpabilă, ci şi-ademonstrat logica. Acest simţ al echilibrului şi al unei viziuniintegratoare s-a văzut foarte bine în ultima parte (Adagio –Allegro non troppo ma con brio), când pizzicato-ul corzilor a fostcontrolat cu o minuţiozitate impecabilă, ca tempo şi caintensitate sonoră, pentru ca apoi variaţiunea pe tema Odeibucuriei să fie expusă cu o frumuseţe demnă de un răsărit de

soare. Şi pentru o dată am realizat că partida decorni a orchestrei Filarmonicii a putut fi ireproşabilă,alături de toate solourile instrumentale cu care estepresărată Simfonia lui Brahms. A fost un foarte bunconcert care merita nu doar audiat, ci chiar revizitatîn a doua zi din cele două date la care a fostprogramat.

Săptămâna următoare (10, 11 octombrie),stagiunea Ateneului promitea un concert la fel deinteresant, cu Christian Badea continuând călătoriaprin muzica lui Antonin Dvořák, începută laFestivalul Enescu cu memorabilul concert laconducerea Filarmonicii din Sankt Petersburg.

După cum se spune că o minune durează treizile, la Filarmonică nivelul de excelenţă artistică alorchestrei n-a ţinut decât trei concerte, respectiv celdin cadrul Festivalului Enescu 2019, cu Moses und

Aron, şi dublul concert al debutului de stagiune.După introducerea diafană din preludiul operei

Hovanşcina, şeful partidei de corni a intrat brutal, trântindzgomotos o intonaţie falsă, care a rupt imersiunea înuniversul lui Mussorgski. N-aş fi făcut caz, dar greşeala n-arămas singulară şi accidentală, ci reluată şi de ceilalţi corni,continuând apoi pe parcursul întregii seri cu intervenţii maimult sau mai puţin imprecise, dar cert într-o nesiguranţăcontrastând evident cu frumoasa surpriză a deschiderii destagiune, lăsată pe mâna unor colaboratori care au vrut să seridice la înălţimea impresiei lăsate de prestaţia din Festival.Preludiul operei a continuat cu un Christian Badea mereuexpert în a releva simfonismul original al lui Mussorgski,până la punctul în care Tablourile dintr-o expoziţie s-auîntrezărit foarte bine din atmosfera visătoare a acestuipreludiu.

Mihai Ritivoiu, unul dintre premiaţii ConcursuluiEnescu de acum câţiva ani (locul III), a atacat destul de moaleConcertul pentru pian nr. 1 al lui Rahmaninov. Dacă

acompaniamentul lui Christian Badea a fost plin de tensiuneşi de viaţă, în aceeaşi măsură şi idiomatic rusesc, solistica luiRitivoiu a suferit de banalitate, pianistul lăsând totul peseama impresiei comune că tot ce-a scris Rachmaninov estedificil din punct de vedere tehnic, astfel încât supravieţuireafără greşeli tehnice vizibile până la finalul concertului esuficientă pentru un mare succes. Dar părţii întâi i-a lipsit


Simfonicele FilarmoniciiFo

to: C

onst

an�n

Bar

bu

Chris�an Badea

Liviu Prunaru

Mihai Ri�voiu

claritatea, abia Andantele părţii a doua dând impresia căRitivoiu ar fi navigat în ape mai familiare temperamentuluisău. Prea puţin, această parte fiind destul de scurtă, finalulconcertului revenind la linia neatractivă cu care a început, cuo lipsă de brio generalizată, care a îndepărtat prospeţimeatinerească a acestui concert. Totul a părut în final un fel destudiu care ar încerca să anticipeze următorul concert, multmai popular, al lui Rahmaninov.

Publicul a fost gratificat însă după pauză cu oexcelentă interpretare a Simfoniei nr. 8 de Dvořák. O primăparte captivantă, Christian Badea comunicând fără rezervetoată căldura romantică a temei corzilor „grele”, în timp cestructura simfonică a fost construită ferm, ca un desenarhitectonic complet, alămurile completând spectaculos oprogresie dramatică ce a ţinut pe toatălumea cu sufletul la gură. Mai puţin cornii,mereu nesiguri, aşa cum am amintit.Marile spaţii din partea a doua a simfonieinu l-au făcut pe dirijor să cadă în capcanacontemplaţiei placide, Badea continuândsă menţină o urgenţă prevestitoare afurtunii care tensionează acest Adagio,pentru ca finalul secţiunii să aibă un efectemoţionant, de o estetică perfectă.Allegretto grazioso al părţii a treia amenţinut atmosfera dramatică suprapusămelancoliei valsului, discursul muzicalfiind progresiv accentuat spre ultima parte.Aici, totul a debordat de pasiune, cu osecţiune de alămuri triumfătoare şiluminoasă, plină de acel aer folcloricspecific lui Dvořák, în care reluarea temeiprincipale din prima parte şi-a găsitcontinuitatea nu doar muzicală, ci şidramatică. Excelentă interpretare şisiguranţă a artei dirijorale în ultimulconcert al lui Christian Badea de anul acesta la Filarmonică.Dirijorul va pleca în Australia pentru a conduce Carmen şiTurandot şi va reveni în primăvară la Bucureşti, ca să-lonoreze pe Ludwig van Beethoven.

Alexandru PĂTRAŞCU

În premieră românească, „Visul lui Gerontius” de Elgar

Filarmonica George Enescu a programat ca premierăîn România capodopera lui Sir Edward Elgar, în concert destagiune curentă 2019-2020 la Ateneul Român, 17 octombrie,la numai câteva zile după ce libretistul John Henry Newman,din 1845 cardinal al Bisericii Catolice, fusese canonizat dePapa Francisc.

Este textul din poemul cu acelaşi nume al lui Newmancare constituie sursa şi esenţa opusului elgarian, conceput înformă de cantată vocal-instrumentală – compozitorul însuşirefuzând subtitlul de oratoriu – şi transpus pe portativ înconjuncţie cu filosofia dezvoltată de libretist având ca bazăprecepte ale cultului romano-catolic. Încărcătura emoţionalăpe care o degajă slovele lui Newman este uriaşă. Vorbimdespre trecerea în nefiinţă a bătrânului Gerontius şi depregătirea propriului său suflet în vederea marii întâlniri dela Judecata de Apoi în faţa Domnului. Un înger îl călăuzeşte.

Deşi fără să aibă mari dimensiuni – numai o oră şijumătate de muzică – a rezultat o construcţie în egală măsurămăreaţă, grandioasă, impunătoare, dar şi de implicarepsihologică profund răscolitoare.

Ca şi Gounod, care i-a dăruit lui Faust bătrânsurprinzătoare voce de tenor liric gândindu-se la restuldramei când eroul întinereşte, şi Elgar i-a pus în glasbătrânului muribund Gerontius tot voce de tenor liric înPartea I-a, reflectând la vocea Sufletului care va dominaPartea a II-a, un suflet ridicat la cer, înaripat, al cărui glas nuputea să fie decât înalt, liber şi suplu. Au fost compromisurileambilor compozitori în alegerea vocalităţilor.

Englezul Oliver Johnston, cel care i-a interpretat peGerontius şi Sufletul său în solicitanta partitură, a aduspotrivita voce tenorală, poate mai puţin înzestrată cuarmonice rotunde, dar completă, egală între registre şicapabilă de atitudini expresive şi solemne în aşteptareamorţii, exaltări în marea arie „Sanctus fortis, Sanctus Deus”,

urmate de retrageri „piangendo” şi de rugi încărcate mistic.Frământările l-au dus la disperare în chemările către Iisus.Toate în Partea I-a. Pentru cealaltă mare secţiune a cantatei,Johnston – Sufletul a cântat în linişte, poetic chiar. Dialogareacu Îngerul i-a adus tihna eternă în aşteptarea înfricoşătoareiJudecăţi pe care s-a simţit că o va întâmpina cu răspuns bun,ocrotit de cel care i-a fost dat la Sfântul Botez, Îngerul săuprotector. Cu sufletul a aşteptat-o, prefigurând-o transfiguratcu minunată mezzavoce, „Merg înaintea Judecătorului”.

Mezzosoprana Aura Twarowska a personificatÎngerul, sugerându-l de la prima apariţie printr-un voal albcu buline, mare şi învolburat, ataşat umărului drept al rochieinegre de concert. N-am gustat efectul, dar am înţeles alegoria.

Artista, posesoare a unei plăcute timbralităţi, a cântatplastic, elocvent, cu blândeţe, nuanţat, în duios legato precumcalmul zbaterii line de aripi, dar şi cu amploare în prezicereaJudecăţii care avea să fixeze destinul sufletului lui Gerontius.Linia frumoasă a frazării, adresarea plină de pasiune, trecerilemoi în registrul de piept, sunetele înalte elegant dezvoltateau conferit substanţă dialogului din partea secundă.Anunţarea Mântuirii prin arioso-ul final a venit în dulcezicere, suprapusă corurilor sufletelor din purgatoriu şiîngerilor.

Cu voce fără asprimi şi încinsă timbral, basul MariusBoloş a declamat cu gravitate, respectiv autoritate cele douăpartituri ce i-au revenit, a Preotului (Partea I-a) şi a Îngeruluiagoniei (Partea a II-a).

Marele performer al serii a fost Corul Filarmoniciibucureştene, dirijat de Iosif Ion Prunner, solicitat în maimulte ipostaze. În prima parte, i-a întrupat pe cei prezenţi lamarea trecere a lui Gerontius, să-i numesc, apropiaţii eroului,


Simfonicele Filarmonicii

Aura Twarowska, Oliver Johnston, Alexander Walker, Marius Boloş


Simfonicele Filarmoniciicare au creat în omogenitate atmosfera potrivită de rugăcontinuă, serenă. În cea de-a doua, au fost demonii, îngerii,vocile de pe pământ şi sufletele în purgatoriu cei care auprimit imagini sonore din partea coriştilor. Ansamblul vocala făcut totul pentru diferenţieri de culoare, ajutat şi descriitura lui Elgar privitoare la intervenţiile partidelor.Demonii în batjocură alternantă cu falsa grandoare, cântulîngerilor – cor de femei chiar angelic, precum o adierepresărată cu vocalize, monumentalele corale în tutti deapoteotică glorificare a Dumnezeirii, exploziile Judecăţii deApoi, rugile fierbinţi ale glasurilor pământene, finalul topitîntr-un pianissimo de pace veşnică, „Amen, Amen...”, au fostcele mai bune momente, absolut memorabile.

Având în faţă partitura cu scriitura savantă a unuimare orchestrator, cor admirabil şi solişti de marcă, dirijorulenglez Alexander Walker a condus Orchestra Simfonică aFilarmonicii George Enescu, de la înălţimea pătrunderii înfilosofia adâncă a opusului. Preludiul a sunat tainic şilugubru, cu corzile grave în deplină expresivitate, urmate dealămuri şi violine, emanând un sentiment tragic, contrapusIntroducerii la Partea a doua, unduitoare precum accedereaîn sferele cereşti. Echilibrul între instrumentişti şi cor a fostoptim, cu oarecari excese din partea primilor în paginile deînsoţire a Demonilor.

Cu concert repetat în 18 octombrie, evenimentul de laFilarmonica bucureşteană numit „Visul lui Gerontius” a fostposibil graţie sprijinului oferit de Societatea Elgar din MareaBritanie.

Costin POPA

Excelenţă muzicală la femininDe obicei, peisajul muzical naţional şi internaţional

este dominat de personalităţi artistice de anvergură, care înmarea lor majoritate sunt reprezentanţi ai sexului puternic,fie că vorbim de interpreţi, compozitori sau dirijori, acestaspect lăsând impresia că muzica este în mare măsură o lumea bărbaţilor. Totuşi, practica artistică a ultimei jumătăţi desecol a început să demonstreze contrariul, tot mai multedoamne impunându-se în prim-planul vieţii muzicale şi

devenind chiar modele pentru actualele generaţii demuzicieni şi repere în istoria recentă a artei sunetelor.

Un argument în sensul celor notate anterior îlreprezintă simfonicul săptămânal al Filarmoniciibucureştene, care pe 24 şi 26 octombrie 2019 ne-a propus un

foarte interesant program ce a adus în atenţia publiculuitocmai ideea de excelenţă muzicală la feminin prin prezenţacelor două invitate, harpista româncă Maria Bîldea şidirijoarea poloneză Marzena Diakun. Acestea, împreună cumembrii Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, ne-auinvitat într-o incitantă călătorie sonoră în lumea artistică asfârşitului de secol XIX şi a primelor decenii ale veaculuitrecut, prin intermediul căreia am apreciat, o dată în plus,diversitatea stilistică a creaţiei muzicale a acelei perioade.

Pentru început, Marzena Diakun ne-a oferit o energicăşi dinamică versiune dirijorală a Uverturii Academica de

Johannes Brahms, un veritabil omagiu adus de compozitorstudenţilor şi profesorilor cu ocazia primirii titlului onorificde doctor al Universităţii din Breslau. Aflată pentru primadată la pupitrul Filarmonicii bucureştene, Marzena Diakun aimpresionat prin gestica sigură şi inteligent aleasă, autoritateacu care a dominat ansamblul în ciuda unei aparente fragilităţişi gândirea muzicală de o remarcabilă logică ce i-a permis săconstruiască o variantă în crescendo a Uverturii Academica alcărei punct culminant l-au reprezentat ecourile faimosuluiimn latin „Gaudeamus igitur”.

Odată cu apariţia pe scenă a harpistei Maria Bîldea ampătruns în atmosfera irizantă, plină de dantelării sonore, aimpresionismului muzical francez ilustrat de cei doi mari

reprezentanţi ai săi, Claude Debussy şi Maurice Ravel,din creaţia cărora am ascultat două dintre opusurilereprezentative dedicate harpei. Mai întâi am audiatDans sacru şi Dans profan pentru harpă şi orchestră decoarde de Debussy, într-o variantă interpretativă deînaltă ţinută realizată de Maria Bîldea, care a surprinssolemnitatea şi alura ritualică a Dansului sacru şidinamismul contrastant al Dansului profan, ambelesugerând sonor o imaginară călătorie în lumea vechilorgreci, atât de fermecaţi de sonoritatea harpei. Excelentăîn aceste pagini dominate de lirism unde accentul a fostpus pe sunetul serafic al instrumentului, Maria Bîldeane-a dovedit încă o dată că este unul dintre cei maiimportanţi virtuozi români ai harpei în vivanta lucrareIntroducere şi Allegro pentru harpă şi orchestră de coardede Maurice Ravel unde, după cantabilul debut a urmatun adevărat excurs de dinamism, tehnică interpretativăşi virtuozitate al Mariei Bîldea, care a punctat astfelcaracterul partiturii din care nu lipseşte şi o

spectaculoasă cadenţă, măiestrit evidenţiată şi construită deharpista româncă.

Foarte bună şi discretă însoţitoare a celor douămomente ce au avut-o protagonistă pe Maria Bîldea,dirijoarea Marzena Diakun, una dintre reprezentantele devârf ale generaţiei sale, a încheiat seara muzicală cu Simfonia

Marzena Diakun

foto

: Luk

asz R

ajch

ert

Maria Bîldea


Simfonicele Filarmoniciinr. 2 de Karol Szymanowksi, un opus mai puţin prezent înviaţa de concert autohtonă, în care compozitorul realizeazăo simbioză între limbajul post-romantic şi cel de facturăneoclasică în cadrul căreia aduce mai multe noutăţi faţă destructura tradiţională a genului. De altfel, aceste aspecte aufost evidenţiate şi de Marzena Diakun, care a ştiut să reliefezecaracterul semi-concertistic al primei părţi, Allegro moderato,în care solo-urile de vioară (bine susţinute de Natalia Pancec)sunt cele care conduc un discurs muzical complex, underegăsim deopotrivă momente de exaltare şi de lirism, dar şide dramatism contrastante cu cele de un calm surprinzătorapărut după tumultul ce le-au precedat. Cu aceeaşi autoritateşi siguranţă etalate în prima lucrare a serii, Marzena Diakuna surprins toate aspectele amintite anterior şi a construit cuinteligenţă punctul culminant al părţii întâi, în nuanţe defortississimo, dar şi eleganţa şi rafinamentul temei şi primelordouă variaţiuni din mişcarea a doua, Temă cu variaţiuni,dominate de dialogurile diverselor compartimenteinstrumentale şi complementate de stilizarea gavotei şi amenuetului din următoarele variaţiuni dar mai ales deenergicul final în care dirijoarea a subliniat prin gestica aleasăculminaţiile expresive ale partiturii şi caracterul concluziv alultimelor măsuri ce au încheiat astfel un concert dominat demăiestria artistică a celor două doamne protagoniste, MariaBildea şi Marzena Diakun.

Mădălin Alexandru STĂNESCU

Concert romanticSimfonicul Filarmonicii bucureştene din ultima

săptămână a lui octombrie a oferit un program decapodopere romantice. În prima parte publicul, care a ocupatintegral sala de concert, s-a delectat cu o variantă desărbătoare a Concertului pentru pian şi orchestră în la minorde Robert Schumann. Compus, după cum se ştie, ca omagiuadus celebrei pianiste şi soţii Clara Schumann, acest opusreprezintă certificatul de geniu al creatorului şi totodată unmodel al concertului romantic pentru pian.

Tânărul solist Andrei Licareţ ni l-a dăruit cugenerozitate într-o versiune de aleasă ţinută, identificându-secu muzica şi făcându-ne pe noi, ascultătorii, să participămalături de el cu înflăcărare. A cântat cu sunet cristalin,transparent în pasajele poetice şi de o consistenţă păstoasă înepisoadele tumultuoase. Un lirism de bună calitate acaracterizat dialogurile cu partenerii suflători din orchestră,clarinetul, oboiul, cornul. În mod progresiv, pornind de laatacul impetuos iniţial, întregul colectiv simfonic a devenitparte integrantă, partener de dialog şi deopotrivă susţinătoractiv al solistului. Acesta a demonstrat că stăpâneşte subtilulmecanism al autoascultării critice, prin care şi-a dozat şiajustat în permanenţă cântarea. Remarcabilă a fost realizareapărţii a doua, Intermezzo, cu începutul întrebător, ingenuu,blând, ca glasul unui tânăr poet ce se confesează iubitei înşoaptă. Am reţinut splendidul dialog al pianului cu partidavioloncelelor, atenta pregătire psihologică pentru ataculpărţii finale. Aceasta a creat o frenezie a dansului, fiinddinamizată prin ghirlandele arpegiilor desfăşurare în sus şi înjos pe întreaga claviatură, cu o virtuozitate muzicalizată.Fugato-ul orchestrei a fost impecabil, divers timbrat şidramatizat logic. Atât protagonistul cât şi ansamblul aurotunjit frazele cu sens, le-au conturat cu grijă profilul conferitde scriitură. Întregul discurs a fost condus cu bucurie cătreun final stenic, puternic şi luminos. Ascultătorii au trăit osatisfacţie deplină participând la o asemenea interpretarefrenetic tinerească.

Împreună cu aprecierile profesionale ale criticului,simt nevoia să evoc în acest punct o scenă din public. Cudouă rânduri în faţa mea, printre spectatori am remarcatimediat o tânără pereche. Atenţi şi concentraţi, îndrăgostiţiişi-au început sărbătoarea ascultării cu un sărut graţios şi omângâiere încurajatoare pe cap. Apoi au stat nemişcaţi subfarmecul intens al muzicii, până la capătul concertului.

Partea secundă a programului a cuprins redareapasionată a Simfoniei fantastice de Hector Berlioz. Mareleansamblu a demonstrat aici, pe larg, rezervele sale demăiestrie şi dăruire artistică plenară. Prima mişcare a sunatconvingător în atmosfera de vrajă a întâlnirii eroului cu fiinţafascinantă de care se îndrăgosteşte inevitabil. Tatonări, visuri,şovăieli, bucuriile întâlnirii au fost sugerate emoţionant deinterpreţi. Pasiunea crescândă în atmosfera balului a fostredată din toată fiinţa unui ansamblu care izbuteşte săvibreze la unison. Îndrăzneţe profiluri ascuţite se contureazăsugerând şuvoiul de trăiri paroxistice prin care trec eroul şimuza lui. Apoi, în vârtejul valsului, cântarea emană graţie,suavitate, inocenţă. În scena câmpenească am ascultat cuîncântare dialogul celor două oboaie, intervenţia pastorală acornului, momentele de poezie întrerupte de câte uncrescendo ameninţător care tulbură seninul sufletelor, pentruca vraja să conducă la un moment de sublim la sfârşitulacestei scene campestre. Discursul s-a încheiat cu visul uneinopţi de sabat, o dezlănţuire malefică înaintând implacabilspre dezastrul presimţit. La realizarea convingătoare a

tablourilor programatice a contribuit, desigur, omogenitateaînalt calitativă a compartimentelor de suflători careacţionează ca un corp sudat, unitar, când are acest rol şi oferămomente solistice de neuitat, atunci când partitura leevidenţiază. Întreaga scenă a avut plasticitate, forţă decaricaturizare sonoră, fiind încheiată de înfricoşătorul diesirae, după care nimic nu mai poate urma. Dirijorul de originebulgară Emil Tabakov a coordonat corect şi eficient bunadesfăşurare a concertului, fără a-i adăuga o contribuţiesemnificativă de natură stilistică sau de viziuneinterpretativă, veghind la buna cooperare întrecompartimente şi personalităţi solistice.

În pauză am vizitat cu interes standul cu cărţi şiînregistrări de referinţă din rotondă, spaţiu menit să oferesugestii, să stimuleze arta de a trăi şi înţelege fenomenulmuzical în marea lui diversitate.

În concluzie, am participat la un concert de înaltăţinută şi amplitudine spirituală, în care Filarmonicabucureşteană şi-a consfinţit din nou titlul de primă orchestrăa ţării. Ce şi-ar putea dori mai mult ascultătorii fideli aistagiunii muzicale?

Lavinia COMAN

Emil Tabakov


Pe scena Ateneului RomânAniversare Ion Buzea şi

comemorări Clara Schumann –Constantin Silvestri

Filarmonica George Enescu a continuat buna practicăa omagierilor marilor performeri şi compozitori. Aşa au fost,într-o seară de octombrie, în Sala Mare a Ateneului Român,aniversarea celor 85 de ani ai tenorului Ion Buzea şicomemorările a 200 de ani de la naşterea Clarei Wieck-Schumann, a 50 de ani de la moartea lui Constantin Silvestri.O serată derulată pe parcursul a două ore, care a avut-o dreptinspiratoare pe cunoscuta pianistă Luiza Borac, ea însăşiprotagonista unui recital în partea a II-a şi acompaniatoarede lux în prima a vocaliştilor Călin Brătescu, tenor şi GeaniBrad, bariton, foşti discipoli ai maestrului Buzea.

Iniţiativa Luizei Borac nu a fost singulară. Acum cinciani l-a omagiat pe Ion Buzea, la împlinirea vârstei de 80 deani, alegând să includă pe CD-ul său publicat în Occidentcâteva memorabile secvenţe interpretate de ilustrul tenor. Oserată similară avusese loc atunci, tot în sala Ateneului.

Înainte de a consemna ce s-a petrecut acum, nu pot sănu observ singularitatea momentului. Un mare cântăreţromân a fost subiectul unei festivităţi în cea mai faimoasă salăde concerte a României. Demersul rămâne din păcate rar şicred că marile instituţii despectacole din Bucureşti,din ţară, ar trebui să-şi facăun titlu de glorie în aprograma sistematicasemenea sărbătoriri saucomemorări. În primul rândpentru toţi marii noştriperformeri.

Ion Buzea, tenorulstar. Amintirile mele mergcătre anii ‘60-’70 când, laOpera Română dinBucureşti, spectacolememorabile m-au introdusîn universul glasuluifermecător al lui Ion Buzea, cu timbru învăluitor şi cald,catifelat, cu accente impecabil plasate în fraza muzicală carese derula fluent, într-un exemplar legato către acutele lungi.Bunul gust, poetica nu l-au părăsit niciodată în abordărilesale atât de diverse ca stilistică. Uşurinţa emisiei vocale, acântului era debordantă. Cânta cu panaş. Degajat în scenă,impresiona prin prezenţa atrăgătoare.

Născut la Cluj, Ion Buzea a studiat cu Lya Pop înmunicipiul natal, apoi cu Petre Ştefănescu-Goangă laBucureşti şi Luigi Ricci la Roma. A debutat pe scena Opereidin Cluj în Alfredo din „Traviata” de Verdi, a venit apoi laBucureşti ca solist al Operei Române. CâştigareaConcursurilor Internaţionale de Canto „George Enescu” dela Bucureşti şi Toulouse au fost rampele de lansare către ospectaculoasă carieră internaţională, ce nu l-a împiedicat însăsă revină ciclic pe scenele din Cluj-Napoca, Bucureşti,Timişoara, chiar după mutarea la Viena.

Ion Buzea a cântat în cele mai celebre teatre lirice alelumii, împlinind o carieră strălucită, desfăşurată până în 1990.

Peste tot, parteneri i-au fost marile vedete ale timpului.Iluştri dirijori i-au condus spectacolele. Pilduitoare mi se pareonoarea pe care a avut-o să fie pe afiş la Metropolitan în„Rigoletto” şi „Aida” alternativ cu Franco Corelli şi RichardTucker. La fel, în acele vremuri, existau la New York treidistribuţii de „Boema”, în care erau programaţi Corelli,Nicolai Gedda şi Ion Buzea.

Rolurile au fost imens de multe, aproape 40 de operă,câteva de operetă, inclusiv româneşti. Nu trebuie uitatelucrările vocal-simfonice şi liedurile.

Fabulos repertoriu! Liric, liric-spint şi chiar dramatic,frizând absolutul, de la Mozart la romantismul verdian, dela verism, de la lirica franceză la Wagner etc., panoplie care îlaureolează astăzi drept unul dintre cei mai mari interpreţi ro-mâni din istorie, deseori comparat de pretenţioşii critici occi-dentali cu legende ale veacului trecut, precum Franco Corellişi Giuseppe di Stefano.

Ion Buzea trăieşte acum lângă Zürich, într-o vilă dinmunţi, lângă pădure, într-un cadru de vis şi împărtăşeşte dis-cipolilor secretele artei cântului.

Au fost gânduripe care le-am rostit îndeschiderea recitaluluianiversar, printre imagi-nile unui montaj videocu fotografii în roluri şifilme cu ariile verdiene„La donna è mobile” dinRigoletto „Celeste Aida”,precum şi cu canţoneta„Vaghissima sem-bianza” de Stefano Do-naudy şi liedul „Bagă,Doamne, luna-n nor...”de Tiberiu Brediceanu.

Ascultându-le ,sunt convins că spectato-

rii care au avut şansa să-l admire în anii carierei au fost dinnou impresionaţi, după cum cei tineri au luat cunoştinţă deaceastă veritabilă legendă a artei lirice româneşti.

La Mulţi Ani, maestre Ion Buzea!Discipoli ai maestrului. Imposibil de enumerat toţi cei

care au beneficiat de sfaturile maestrului Buzea. Renumitasoprană Elena Moşuc esteuna dintre aceştia. Pe cul-mile unei minunate cariere,recent a fost aureolată cuprestigiosul Premiu „OperaStar – International OperaAwards” („Gli Oscar dellaLirica”), înmânat festiv laTeatrul Malibran din Vene-ţia, la începutul lunii oc-tombrie.

La serata aniversară,au ţinut să-şi onoreze cărţilede vizită cu multiple pre-zenţe internaţionale, teno-rul Călin Brătescu (curepertoriu cuprinzând 16

roluri de operă şi tot atâtea titluri de opusuri concertante, par-tener al sopranelor Nelly Miricioiu, Angela Gheorghiu şiElena Moşuc) şi baritonul Geani Brad (50 de roluri de operă,20 de titluri vocal simfonice). Au dăruit publicului liedurienesciene pe versuri de Clément Marot, cu interpretări în fru-moasă linie de cânt (Călin Brătescu – „Languir me fais”), cuexpresie generoasă în glas (Geani Brad – „Aux demoisellesparesseuses”), lieduri de Constantin Silvestri pe versuri deHeine, alături de pagini din opere (duetul Carlos-Posa din„Don Carlos” de Verdi cu un Călin Brătescu eroic, aria „E lu-cevan le stelle” din Tosca de Puccini, cu acelaşi Călin Brătescu,de această dată poetic, aria „Vision fugitive” din Herodiada deMassenet, interpretată fluid şi cu frumos legato de GeaniBrad, aria „Nessun dorma” din Turandot de Puccini, în careCălin Brătescu a inoculat mezzevoci de atmosferă, cavatina

Clara Schumann

Ion Buzea

Constan�n Silvestri

lui Figaro din Bărbierul din Sevilla de Rossini, cu Geani Bradplin de vervă şi, în final, duet din Boema de Puccini).

Luiza Borac sau pianul măiastru. Pentrucomemorările anului, a fost rândul claviaturii să oferemomente memorabile în compania remarcabilei pianisteLuiza Borac, una dintre artistele de marcă ale zilei, multiplupremiată la prestigioase concursuri internaţionale, ca şi înurma prezenţelor în mari săli de concert ale lumii – faimoasaCarnegie Hall din New York este numai una dintre ele – saugraţie multelor înregistrări discografice. Intens apreciată cumari laude de critica internaţională a fost rândul melomanilorbucureşteni să se delecteze cu arta Luizei Borac, într-unrecital dedicat Clarei Wieck-Schumann, lui Johannes Brahms,Constantin Silvestri şi lui Robert Schumann.

Există un spirit romantic care o stăpâneşte pe LuizaBorac, o cotropeşte şi o face să expună sensuri, culori şi stăricare ţintesc direct inima. Pianistica îi este dominată de toateacestea, expuse de efluviile cvasi-chopiniene din Polonaiseop.1 nr. 1 şi „Notturno” din suita Soirées musicales op. 6 deClara Wieck. A venit rândul selecţiunilor din Valsurile op. 39de Brahms să îndrepte cunoscutele ritmuri de dans până lasubstanţa lor, după cum Episodul 3 din Sonata-Rapsodie deSilvestri a avut dezlănţuiri de energie, turbulenţă şi expuneridramatice spectaculoase, susţinute printr-o tehnică briliantă.Mai înainte, aburul piesei „În vis” din suita Copii la joacă de

Silvestri pregătise auditoriul pentru 14 bijuterii, Scene de copiiop. 15 de Robert Schumann, miniaturi compuse în 1838 şiinspirate de soţia sa, Clara, căreia i le-a şi dedicat.

Programatic, Luiza Borac a adus în tălmăciresensibilitate, poezie pură, rugă fierbinte, visare pe care o simţişi o percepi realmente „în culori” (ce raritate!), jocuricopilăreşti, dar şi zbaterile unor flăcărui „la gura sobei”,sfârşite prin sobrietatea unui poet ce se exprimă cu gravitate.

Nu trebuie uitat. Cea de-a şasea piesă a suitei,„Ahnung” (tradusă „Presentiment”), a fost descoperită abiaîn 2009 şi a fost cântată în premieră mondială de Luiza Borac.

Serata aniversar-comemorativă concepută de distinsapianistă a avut patina unui eveniment.

Costin POPA

Concert cameralMarţi, 8 octombrie 2019, Sala mică a Ateneului Român

a găzduit un frumos concert cameral cuprinzând Sonata nr. 4de L.van Beethoven, Sonata nr. 1 de Johannes Brahms, Sonataîntr-o mişcare de George Enescu şi două piese foarte captivante

şi antrenante, cu multe dificultăţi instrumentale aleregretatului compozitor moldovean B. Dubosarchi: KonzertStuk şi Burlesca.

Interpreţii au fost distinsa pianistă şi organistă OlgaBabadjan şi tânărul violonist Alexandru Axenti, cu notabile

confirmări prin premii I la concursuri internaţionale (şi laCâmpina, Sinaia şi Sibiu).

Abordarea acestui program dificila fost benefică pentru evoluţia muzicală şiinstrumentală a violonistului ale căruiposibilităţi şi realizări culturale şiinstrumentale interpretative sunt în plinădezvoltare, realizare şi exprimare înpublic.

Amănuntele muzicale în tuşeulfoarte colorat al pianistei Olga Babadjanau contribuit permanent la înţelegereaîn detalii a partiturilor şi a mesajelorficărui stil prezent în acest concert foarteapreciat de public.

O mare promisiune

Concertele de marţi seara, în Salamică a Atenelui Român, ne-au adus în15 octombrie 2019 bucuria de a-l asculta

pe violonistul Dragoş Ruşanu, un copil în prag deadolescenţă care la 13 ani are deja peste 40 de premii Inaţionale şi internaţionale.


Pe scena Ateneului Român

Alexandru Axen�, Olga Babadjan

Clemen�na Ristea Ciucu, Dragoş Ruşanu

Luiza Borac, Călin Brătescu, Geani Brad


Pe scena Ateneului RomânUltimul premiu, la concursul internaţional din

Germania “Kloster Schontal 2019”, un concurs foarte greu, afost premiul II.

Programul de la Ateneu a cuprins mai multe stiluri,începând cu J.S. Bach – Partita a3-a în Mi Major – vioară solo,urmând W.A. Mozart – Sonata în Sol Major şi K.V. 301 pentruvioară şi pian, continuând cu piese de Brahms, Enescu,Sarasate şi Saint-Saens.

Împreună cu pianista Clementina Ristea Ciucu,Dragoş Ruşanu a împărtăşit cu publicul bucuria de a oferisupleţe şi lejeritate extremă în mânuirea viorii, un programfoarte divers, solicitant, cu o permanentă schimbare demijloace de expresie şi o naturaleţe pe care foarte rar oîntâlneşti în rândul violoniştilor.

Doamna Clementina Ciucu, prin cântul foartemaleabil şi precis, de asemeni prin tuşeul adecvat Sonatei deMozart, l-a susţinut în amănunt pe tânărul violonist, iar salaarhiplină le-a mulţumit, în final, cu aplauze ritmate.

Cornelia BRONZETTI

Recital cameral - Bogdan Alexandru Costache şi

Liliana IacobescuSeria de evenimente ce a invitat melomanii în cele

două săli de concert ale Filarmonicii bucureştene în primalună a noii stagiuni, a continuat duminică, 20octombrie 2019, cu un interesant recital cameralce i-a avut protagonişti pe violonistul BogdanAlexandru Costache şi pianista Liliana Iacobescu,într-o frumoasă simbioză între elanul tineresc altânărului virtuoz şi experienţa şi rigoarea uneiadintre apreciatele profesoare acompaniatoare înlumea muzicală românească.

Format iniţial la Braşov, oraş în care aactivat şi încă activează chiar pianista LilianaIacobescu, tânărul Bogdan Alexandru Costacheare o bogată activitate concertistică şi camerală,complementată de cea în cadrul mai multororchestre prestigioase, în care s-a conturat ca unviolonist prin excelenţă virtuoz şi preocupat deetalarea elementelor de tehnică instrumentală,dovedind o anumită predilecţie pentrupartiturile aparţinând în special repertoriuluiromantic şi post-romantic. Aceste aspecte au fostvizibile şi în cadrul recitalului susţinut în SalaMică a Ateneului Român, în care programul aconţinut partituri de tipul amintit, începând chiarcu prima, complexa Sonată pentru vioară şi pian op.13 de Gabriel Fauré în care episoadele de virtuozitatealternează într-un discurs plin de nuanţe cu momentele lirice,de o deosebită cantabilitate şi sensibilitate. În ciuda aspectuluiofertant al opusului ales să deschidă evoluţia sa, BogdanAlexandru Costache a părut a fi mai degrabă preocupat delatura virtuozică a partiturii, liniile melodice lirice fiindconstruite destul de neconvingător şi cu o oarecare prudenţăce a influenţat calitatea lor interpretativă, deşiacompaniamentul realizat de Liliana Iacobescu a oferiteşafodajul sonor necesar construirii unui discurs bine definitdin punct de vedere al expresivităţii din partea solistului.

Mult mai apropiat de personalitatea artistică aviolonistului a părut a fi momentul următor, în care BogdanAlexandru Costache a interpretat miniatura Paganinianapentru vioară solo aparţinând lui Nathan Milstein, unul

dintre remarcabilii violonişti ai secolului XX. Pornind de lacâteva dintre celebrele teme din creaţia celui devenitimaginea iconică a virtuozului violonist, Paganiniana i-aprilejuit lui Bogdan Alexandru Costache realizarea unuiremarcabil moment de virtuozitate în care a demonstrat certecalităţi interpretative şi o bună stăpânire a tehnicilor specificeatât mâinii stângi cât şi mânii drepte, chiar dacă şi în acestopus au existat mici ezitări intonaţionale.

În ultima sa parte, recitalul susţinut de BogdanAlexandru Costache şi Liliana Iacobescu ne-a propus oatractivă incursiune în lumea universului sonor prokofievianprin intermediul Sonatei nr. 2 pentru vioară şi pian op. 94 în Lamajor. Vehiculată în repertoriul cameral şi în versiuneainiţială pentru flaut şi pian, Sonata nr. 2 op. 94 este unul dintreopusurile specifice stilului lui Serghei Prokofiev în careinflexiunile de tip neoclasic se întrepătrund cu cele de facturăimpresionistă. În varianta interpretativă audiată, am pututremarca Scherzo-ul median în care liniile melodice pline deelan virtuozic ale viorii au fost însoţite cu eleganţă şi discreţiede pianul acompaniator şi aspectul luminos cu nuanţe festiveal Allegro-ului final construit inspirat de cei doi muzicieni,în timp ce spre exemplu mişcarea treia a sonatei, Andante, afost lipsită o de o mai bună potenţare din partea violonistuluia temei lirice precum şi de o mai atentă evidenţiere acaracterului jazzistic al temei secunde, de tip gershwinian,neglijat într-o oarecare măsură de ambii protagonişti.

Deşi au existat aceste mici aspecte disonante, aş puteamenţiona, comparând cu primul opus interpretat, că totuşiSonata de Prokofiev a fost interpretată mai aproape de

aşteptări de către tânărul violonist, ale cărui calităţi nu pot finegate dar care însă au părut a fi limitate, estompate într-oanumită măsură, de alegerea unor opusuri pe care probabilcă actuala experienţă interpretativă nu-i permite încă să leabordeze la nivelul scontat deopotrivă de public şi chiar decătre interpret.

Aşadar, recitalul de duminică a confirmat calităţilecerte ale lui Bogdan Alexandru Costache (spre exemplu areun sunet cald şi plăcut pe l-ar fi putut valorifica mai bine înpărţile lente), însă în acelaşi timp a reliefat necesitatea catânărul muzician să-şi evalueze corect nivelul calităţilorinterpretative astfel încât alegerea lucrărilor pentru apariţiilesale publice să vină în sprijinul evidenţierii aspectelorpozitive ale artei sale, şi nu invers.


Bogdan Costache,Liliana Iacobescu

Vioara lui Enescu la Sala RadioEdiţia a VIII-a a turneului Vioara lui Enescu a cuprins 10 recitaluri susţinute de violonistul Gabriel Croitoru şi pianistul

Horia Mihail pe scene din capitală şi din ţară. Repertoriul a cuprins sonatele de Claude Debussy şi César Franck, pe careEnescu le-a cântat cu succes în concertele sale, precum şi sonata de Richard Strauss (lucrare de referinţă în creaţia de gen).În debutul recitalului de la Sala Radio din 4 octombrie a.c.,muzicienii au oferit o versiune de excepţie a Sonatei pentruvioară şi pian în sol minor L. 148 de Claude Debussy, creaţiecu valoare testamentară a compozitorului francez.Elaborată în formă tripartită în anul 1917, lucrarea seremarcă prin bogăţia expresivă, prin insolitul imaginilormuzicale, prin rafinamentul sonorităţii şi prinprofunzimea semnificaţiilor. În pofida optimismului şisentimentelor pozitive pe care le degajă, muzica exprimăîn opinia lui Antoine Golea ”voinţa de supravieţuire, de aînvinge destinul” a compozitorului aflat în ultimul an deviaţă. Interpretarea lucrării le-a oferit artiştilor ocazia de aetala un impresionant arsenal de mijloace instrumentale,

AM

Trio Mozaic – 25 de ani de activitate

În 27 octombrie a.c., în sala mare a Ateneului Român,a avut loc o manifestare artistică specială care i-a adus în primplan pe membrii trio-ului Mozaic: violonista Oana Spânu-Vişenescu, pianista Diana Spânu-Dănilă şi clarinetistul EmilVişenescu. Evenimentul aniversar – la care au fost invitaţi săparticipe actriţa Magda Catone, acordeonistul FernandoMihalache, contrabasistul Săndel Smărăndescu şi douătinere balerine – a fost dedicat celor 25 de ani de activitatedesfăşurată de apreciatul trio pe scene de concert din ţară şidin străinătate. De-a lungul timpului, formaţia camerală aabordat un repertoriu divers, alcătuit din creaţii aparţinând

principalelor epoci creatoare, de la baroc la contemporani. Unloc aparte în recitalurile trio-ului Mozaic îl ocupă prezentareacreaţiilor româneşti din secolele XX şi XXI. Interpreţiiconsideră că au o datorie de onoare faţă de muzica naţională,pe care o promovează cu consecvenţă şi pasiune. Numeleunor compozitori români importanţi figurează în repertoriultrio-ului: Tiberiu Olah, Ludovic Feldman, Vasile Timiş,Carmen Petra-Basacopol, Felicia Donceanu, Dan Dediu, LiviaTeodorescu-Ciocănea, Doina Rotaru, Laura Manolache (uniidintre ei au dedicat lucrări ansamblului). Abordarea unorcreaţii extrem de complexe şi variate din punct de vederestilistic şi instrumental, le-a prilejuit muzicieniloroportunitatea de a-şi etala profesionalismul, experienţa

camerală şi colaborarea la cote artistice superioare. Înnumeroasele apariţii pe scenă, am admirat timbralitateaparticulară a ansamblului, sinceritatea exprimării, precum şirafinamentul şi dinamismul fără egal al interpretării. Creaţiaromânească, a cărei promovare constituie o profesiune decredinţă pentru muzicieni, le-a oferit prilejul de a dezvăluiun tezaur inestimabil în ce priveşte bogăţia conţinutului,diversitatea stilistică, originalitatea formei şi mesajul umanistpe care îl transmite. În cadrul Concertului aniversar – Tango25, artiştii au realizat un periplu fascinant în muzica lui AstorPiazzolla. Formaţia devenită cvintet – prin cooptareaacordeonistului Fernando Mihalache şi a contrabasistuluiSăndel Smărăndescu a încântat publicul prin dialogulcuceritor, în care am admirat sonoritatea fiecărui instrumentîn parte, stilul improvizatoric şi bucuria de a oferi publicului

momente inegalabile de frumuseţe şi a transmite oantologie de trăiri de la nostalgie şi tristeţe, laexuberanţă, umor, vitalitate, bucurie şi optimism. Amadmirat şi de această dată prestaţia artistică de înaltnivel a violonistei a Oanei Spânu-Vişenescu,pianistica plină de strălucire şi fantezie a DianeiSpânu-Dănilă, ca şi dezinvoltura şi rafinamentultimbral al clarinetistului Emil Vişenescu. Valoareade excepţie a interpretului a fost confirmată şi încadrul Festivalului George Enescu - 2019, unde aprezentat Concertul pentru clarinet, coarde şi percuţie”Instances 2”, creaţie extrem de elaborată şi bogată însemnificaţii a compozitorului Adrian Iorgulescu. Încadrul concertului aniversar de la Ateneu, publicul aavut bucuria să asculte 25 de tangouri de Piazzolla(simbolizând cei 25 de ani de activitate ai trio-ului),într-o versiune originală, plină de strălucire şisubtilitate. Prezentarea evenimentului a fost făcută

de actriţa Magda Catone – bine cunoscută publicului pentrurolurile din piese de teatru şi filme – care a şi recitat versuridin creaţia unor poeţi precum Jorge Luis Borges, RogerDesbois, Gil Bernard, Diana Piazzolla etc. Pe scena AteneuluiRomân muzica, poezia şi dansul s-au îngemănat în modfericit, ilustrând actualitatea aforismului lui Saint-Beuve:„Fraternitatea artelor, uniune norocoasă”. Spectacolulaniversar a venit în întâmpinarea dorinţei de divertisment apublicului actual, marcat de preocupări, de crize şi întrebăriexistenţiale. Realizat la un nivel calitativ de excepţie,evenimentul constituie un îndemn la armonie, pace şicolaborare între oameni.

Carmen MANEA


Pe scena Ateneului Român

Pe scena Studioului “Mihai Jora”

Gabriel Croitoru, Horia Mihail

menit să evoce magia universului sonor specificcompozitorului; spectatorii au admirat fantezia şi subtilitateacu care au fost conturate ideile muzicale (în plan dinamic şiagogic), liniile melodice, structurile armonice şi modale.Gabriel Croitoru, a evidenţiat magistral timbralitatea deexcepţie a viorii Guarneri del Gesu (care i-a aparţinut luiEnescu). Spectatorii au admirat colaborarea artistică a celordoi interpreţi, dialogul lor cuceritor, plin de vervă şi culoare,felul în care au fost redate imaginile muzicale contrastante:luminoase şi optimiste în prima mişcare Allegro vivo,capricioase, nostalgice ori energice (cu unele intonaţii alemuzicii spaniole), în mişcarea a doua Intermède, precum şicele dansante, pline de verva din mişcarea a treia, Finale.Interpreţii au evocat cu multă fantezie şi măiestrie mesajulultimei sonate a lui Debussy, care omagiază viaţa şi nobileleaspiraţii umane. Programul a continuat cu Sonata în Mi bemolmajor pentru vioară şi pian, op. 18 de Richard Strauss, creaţiede anvergură ce fascinează şi astăzi publicul de pretutindeni.În redarea acestei lucrări complexe, cu caracter evocator şisărbătoresc, Gabriel Croitoru şi Horia Mihail au făcut dovadacapacităţii excepţionale de a transmite stări sufleteşti, emoţiiputernice şi mesajul înălţător al muzicii. În cele trei mişcăriale lucrării: Allegro ma non troppo, Adagio cantabile şi Finale, amadmirat bogăţia expresivă, frazele de amplă respiraţie,

coloritul subtil şi redarea artistică de cel mai înalt nivel. Înîncheierea recitalului a fost prezentată Sonata în La major deCésar Franck, care a evidenţiat profesionalismul şi nivelulelevat al gândirii celor doi artişti, precum şi coeziunea duo-ului. Elaborată în patru mişcări contrastante, lucrarea cucaracter ciclic valorifică monumentalitatea arhitecturiisonore, prilejuind protagoniştilor ocazia de a-şi etala plenarcalităţile. În versiunea propusă publicului, interpreţii aureliefat bogăţia expresivă şi semantică a partiturii, dar şiviziunea proprie asupra acestei capodopere a repertoriuluicameral universal. Prima mişcare, Allegretto ben moderato aimpresionat prin incandescenţa sentimentelor, prinsinceritatea exprimării şi rafinamentul frazării. În mişcarea adoua, Allegro, muzicienii au evidenţiat cu măiestriecontrastele dintre momentele tensionate şi secvenţele lirice,interiorizate; în mişcarea a treia, Recitativo-Fantasia. Benmoderato, au întruchipat imagini muzicale marcate de emoţieautentică şi contemplare. Ultima mişcare, Allegretto pocomosso, realizată cu multă fantezie şi sensibilitate, a dezvăluitcapacitatea excepţională a artiştilor de a comunica în dublusens: pe scenă, în procesul interpretativ şi de a transmitedirect ascultătorilor sentimentele şi idealurile evocate înaceastă creaţie sublimă şi profundă. La bis, interpreţii auprezentat o miniatură plină de graţie, de vervă şi eleganţă:Frumosul rozmarin de Fritz Kreisler. Prestaţia de excepţie acelor doi maeştri a oferit publicului momente inegalabile debucurie, de entuziasm şi de satisfacţii estetice, precum şi unmodel de interpretare demn de urmat.

Carmen MANEA

Deschiderea stagiunii ONR

Seara de 11 octombrie 2019 a deschis stagiuneaOrchestrei Naţionale Radio cu un concert care primeşte foartemulte stele, aceasta ca să evităm locul comun de ”cinci stele″.A fost un moment memorabil din toate punctele de vedere,atât în ce priveşte alegerea repertoriului, care oricum mergeape ideea de ″reţetă sigură″, ofertantă la maximum cât şipentru doi artişti cu charismă: binecunoscutul pianist MateiVarga şi surprinzătorul dirijor Christian Reif în Schumann –Concertul pentru pian op. 54 şi Tablouri dintr-o expoziţie deMusorgski/ Ravel! Sala arhiplină şi o orchestră bine″încălzită″ după participarea cu imens succes la FestivalulInternaţional George Enescu unde a susţinut spectacolul deoperă în concert Peter Grimes de Benjamin Britten şi demedalionul Krzystof Penderecki din cadrul ciclului Muzica sec.XXI (Simfonia a VIII-a Lieder der Vergänglichkeit şi amplulConcert nr.2 pentru vioară Metamorphosen).

Matei Varga a tălmăcit într-o manieră încărcată defoarte multă sensibilitate paginile unuia dintre cele maicunoscute şi îndrăgite concerte pentru pian, chiar dacă de lao vreme repertoriul pare a se fi calat pe lucrările luiRahmaninov. Cu toate că partea I-a (Allegro affettuoso) estegândită ca un permanent duel între opiniile lui Florestan(furtunos, violent, vehement) şi Eusebius (visător, cald şidelicat) conflictul tematic a fost unul mai reţinut în sensul căMatei Varga este prin definiţie un artist înclinat spre lirism.Astfel, tema Eusebius care ascunde numele italienizat alClarei (C-H-A-A) şi marea varietate cu care a fost expusăde-a lungul primei mişcări, au re-creat suprafeţe încărcate detandreţe şi duioşie, au re-întrupat sonor pe acel Schumanndin Kinderszenen sau Carnaval – Scènes mignonnes… cadreintime, în confortul şi la adăpostul căldurii căminuluifamilial. Procesele transformaţionale din dezvoltare,întrepătrunderea structurilor, reapariţia temei Florestan, deaceastă dată cu mai multă vigoare, toate au demonstrat oidentificare a interpretului cu acest univers dual greu de

definit al compozitorului. Cadenţa, punctul de greutate în cepriveşte dimensiunea şi virtuozitatea, desăvârşit realizată,urmată de coda au încheiat secţiunea concertului, în careMatei Varga a evoluat cu mare dezinvoltură, trecând fără niciun efort peste dificultăţile partiturii. În Intermezzo – Andantinograzioso, pianistul a urmărit aceeaşi idee considerând pe bunădreptate că simplitatea este doar aparentă – less is more – eafiind încărcată cu trăiri de esenţă, de profundă calitatesufletească. Relaţia cu orchestra, asemenea cu aceea a mişcăriiprecedente a fost una foarte potrivită, dirijorul Christian Reifînţelegând să dea sens fiecărei intervenţii, să le aducă lacalitatea propusă de solist, mai ales că Schumann a fostgeneros cu ansamblul, acordându-i un caracter simfonic.Partea a III-a Allegro vivace i-a permis solistului o desfăşurare



Chris�an Reif

foto

: Ste

fan

Cohe

n

Matei Varga

AM

în acelaşi spirit, cu mare fluenţă, naturaleţe, claritate şi ominunată acurateţe tehnică, per total manifestându-se înprim plan inventivitatea, coerenţă şi un suflu extrem deproaspăt. Ca răspuns aplauzelor entuziaste Matei Varga acântat ca bis lucrarea lui Ernesto Lecuona (1895-1963,compozitor şi pianist de mare forţă, cunoscut în întreagalume, discipol al lui Ravel în perioada pariziană, care a scrisprintre altele peste 600 de piese de gen, cele mai multe cuapartenenţă de ethosul cubanez) intitulată Vals Azul – adicăValsul albastru. Este un proces variaţional care se complicătehnic şi ritmic, cu cascade de octave şi tempo mai mult decâtanimat, muzica lui Lecuona reclamând o pianistică de marecalitate dacă ţinem cont de maniera în care le-a gânditcompozitorul. Este ceva în genul pe care îl propune Piazzolapentru orchestră sau bandoneon, un fel de entertaining musicadusă pe marea scenă de concert. Lecuona a fost deseoridescris ca fiind George Gershwin al Cubei.

Partea a doua a concertului a oferit o uimitoareinterpretare a celebrelor Tablouri dintr-o expoziţie de

Musorgsky în orchestraţia Ravel. Desigur, lucrarea esteofertantă, spectaculoasă, dacă avem în vedere intenţia cu carea fost scrisă. Vizitând o mare pinacotecă, de cele mai multe oriîn viteza turistului în criză de timp, parcurgem culoarelesălilor ca într-o plimbare, contând pe faptul că subconştientulînregistrează absolut totul, independent de voinţa noastră şică la un moment dat, toate datele stocate şi clasate pe undeva,într-un ungher al memoriei, vor ieşi la suprafaţă. Alţii punaccentul pe calitate preferând să observe pe îndelete câte unexponat, reţinându-i caracteristicile prin care vor recunoaştealte lucrări ale aceluiaşi maestru, cunoscând deja stilul.Dirijorul Christian Reif s-a concentrat extrem de mult asupradetaliului, profitând de fiecare indicaţie pentru a spori efectulcoloristic/timbral al celor 10 secvenţe musorgskiene. Odinamică pronunţată, întreruperile bruşte uşor prelungitespeculate cu mult succes, expresia permanent diversificată,contrastele îndrăzneţe, tempo-urile foarte bine gândite, ofluenţă unificatoare care nu a împiedicat reliefareamultitudinii evenimentelor, toate au dat strălucire acesteicapodopere a muzicii programatice. Exigenţa acestor cerinţea determinat implicarea orchestrei într-un mod special,instrumentiştii, alături de dirijor, fiind acei vizitatori – călătorinu pe o Promenadă obişnuită ci participanţi activi, implicaţitotal în redarea acestor scene de viaţă reală care, în cazulnostru se învecinează sau merg în paralel cu elementelefantastice din povestiri sau din trecut. În plus Christian Reifa imprimat o extraordinară forţă acestei muzici puternicinfluenţată de trăsături gothice romantice, regăsite mai ales înorchestraţia lui Ravel, care la rându-l lui l-a avut ca exemplupe Berlioz (Symphonie fantastique scrisă în 1840, deci cu 17 aniînainte de Musorgski, orchestraţia datând din 1922!) dacă ne

gândim doar la Gnomus şi la ″simetricul″ său Baba Yagà.Oricum aluziile sunt clare chiar din replicile temei Schmuylecu ale sale apogiaturi ascuţite, idee amplu tratată în Songed΄une nuit de sabbat. Orchestra a fost la mare înălţime,suflătorii de alamă fiind într-un fel ″stelele″ acestei lucrări,excelând în suprafeţele de coral, secundaţi decompartimentul suflătorilor de lemn, într-o mare colaborarecu coardele care au diversificat şi completat expresivitateaimaginii sonore. A fost o seară pe care cu greu o vom uita!

Corina BURA

Seară Romantică la Radio

Sub genericul Seara Romantică, Orchestra NaţionalăRadio, sub bagheta dirijorului Nayden Todorov a prezentato selecţie care a cuprins trei dintre cele mai cunoscutecapodopere ale muzicii secolului XIX semnate de Felix

Mendelssohn-Bartholdy - Uvertura Hebridele în si op.26 ,Max Bruch – celebrul Concert pentru vioară şi orchestră însol, op. 26 şi cu totul extraordinara Simfonie nr. 4 în mi, op.98 de Johannes Brahms.Ca o speculaţie, privind latonalităţile lucrărilor deducem un mi minor, tocmai celîn care se desfăşoară opusul brahmsian! Foarte bunăalcătuire!Infuzia de parfum romantic a avut un mers încrescendo, de la clasica scriitură a Uverturii de concertscrisă în 1830/1832, un fel de poem, de tablou simfonicinspirat de frumuseţea peisajului oferit de arhipelagulHebridelor/ Scoţia/ Insula Staffa/ Grota Fingal -numele unui personaj dintr-o povestire Gaelic din sec.al III – lea - , la liniile încărcate de trăiri ardente aleConcertului de Bruch, lucrare începută în 1857 darajunsă la versiunea finală de abia în 1868, până lamăreaţa şi vizionara Simfonie nr IV terminată de Brahmsîn 1885.Uvertura, care are o dimensiune considerabilă

(între 10-11 minute), evocă trăirile avute de autor în contactcu marea şi cu peisajul amintit, astfel că atmosferei i se

potriveşte cel mai binecalificativul de″misterios″, la carecontribuie şi castelelevizitate de locuitoriimateriali, amplificat deformaţiunile în valuricare străbat întreagalucrare, reprezentândfluxul şi refluxul mării,în timp ce puterniceleaccente fac aluzii laimpactul acestora custâncile de pe faleză.Acesta a fost elementulprincipal care s-aevidenţiat în variantapropusă de dirijorulNayden Todorov, carea subliniat mai degrabă″efectul Turner″ decâtacele alcătuiri tematice

mai mult decât enigmatice, foarte apreciate de comentatori.Orchestra s-a încălzit pe parcurs participând emoţional lamenţinerea tentei ″acvatice″, la plasticitatea elementului apăşi s-a identificat mai corect cu evoluţiile ulteriore, maiconcrete din punct de vedere ideatic. Concertul pentru vioarănr.1 de Max Bruch a beneficiat de prestaţia violonistei IoanaCristina Goicea, proaspăt laureată a uneia dintre cele mai



Nayden Todorov

Ioana Cris�na Goicea


Pe scena Studioului “Mihai Jora”prestigioase competiţii, Concursul Regina Elisabeta din Belgia!Ca întotdeauna evoluţia ei este mai mult decât un evenimentşi este urmărită cu multă căldură şi simpatie de către publiculromânesc. Apariţia ei este una foarte elegantă, violonisticasa fiind de cea mai înaltă calitate atât ca expresivitate cât şica realizare tehnică. Astfel, a construit cu mult gust acestconcert care seamănă câteodată mai mult cu o rapsodie, înpofida construcţiei sale pe forme clasice, subliniind caracterulmeditativ al frazelor din Introducere, ca pe urmă să sedesfăşoare plină de temperament pe ritmul punctat al temeiprincipale, în contrast cu aspectul profund cantabil al temeisecundare, caracter menţinut şi pe suprafaţa părţii mediane,un Adagio nostalgic, asemănător unei arii. Sunetul, încărcatde o nobilă expresie, a fost condus către o culminaţie deosebitde bine dozată pe fraza care a realizat acel climaximpresionant, de mare respiraţie al aceleiaşi mişcări. IoanaCristina Goicea a imprimat finalului, aşa cum este de aşteptatpentru un concert romantic, o tentă virtuoză, în acelaşi timpfoarte echilibrată, plină de caracter. Frumuseţea şi acurateţeaexecuţiei au depăşit toate tentaţiile spre efectele ″înposibilitate″ prezentând o realizare clasică de cea mai bunăcalitate. Bisul, ″Lăutarul″ de Enescu, poate mai prezent decâto ″Impresie din copilărie″, de cum l-ar fi gândit autorul, a fostconceput în acelaşi stil, mai romantic, mai concret, în deplinacord cu suflul concertului. Dirijorul a urmărit cu multăatenţie solista şi a dat suprafeţelor orchestrale, care nu suntdeloc reduse comparativ cu alte concerte clasice, valoarea

cuvenită navigând cu multă însufleţire pe meandreletravaliului tematic. Simfonia a IV-a a fost momentul în careorchestra îi dirijorul şi-au etalat pe deplin calităţile, încontextul în care acesta este o capodoperă provocatoare dinmulte puncte de vedere: complexitatea tratării temelor, nouastructură în maniera Passacagliei a finalului şi caracterulpredominant tragic, ea fiind supranumită ″noua simfonietragică″.Per total, toate compartimentele, cu referinţă specialăla cel de suflători, s-au evidenţiat prin acurateţe şisincronizare, cu o ″steluţă″ în plus celor de alamă pentruchoralul din final. A fost o interpretarea care a semănatcumva cu sugestiile mendelssohniene, ale valurilor într-operpetuă mişcare, la care s-a optat pentru sonorităţi mari,contrastele propriu-zise fiind mai rezervate şi cursivitatea cuuşoare discontinuităţi - care apar volens-nolens într-oasemenea construcţie - , cu toate că dirijorul NaydenTodorov, experimentat, a optat pentru tempo-urialerte,foarte bune, care au şi ele avantajele lor. Oricum,Simfonia a IV-a este copleşitoare şi publicul reacţioneazăîntotdeauna pozitiv la această muzică tulburătoare, succesulfiind asigurat odată cu apariţia numelui lui Brahms pe afiş.Andante moderato (p.II-a) şi în special finalul, Allegro energicoe passionato conţin aluzii semnificative la opusuri aparţinând

lui Beethoven, Bach şi Schumann, şi prin aceste formulări cupotenţial emoţional puternic, Brahms sporeşte într-o manierăpersonală caracterul eminamente tragic al simfoniei. Exegeţiiconsideră în marea lor majoritate că Simfonia a IV-a este unuldintre cele mai mari opusuri orchestrale de la Beethovenîncoace, care se compară cu marile culmi ale muzicii clasice,ne - excluzându-l pe Beethoven şi despre care Hanslickafirma la vremea aceea că nu există o lucrare în epocă maihărăzită a fi obiect de studiu, comparabilă fiind cu un izvorîntunecat, în care cu cât priveşti mai mult în interior, cu atâtmai mult strălucesc stele în străfundul lui. Iată câteva gânduricu care spectatorul s-a pregătit a audia această superbălucrare.

Corina BURA

Vibe-uri romantice cu AlexandruAnastasiu şi Pedro CarneiroAtunci când termenul romantic este folosit într-un

anume context, acesta fie face trimitere la perioada stilistică asecolului al XIX-lea, fie evocă acea trăire specială apărutăîntre doi oameni, atributele asociate amintitului termen fiindîn egală măsură pasiunea, tandreţea, sensibilitatea, lirismulori curajul dacă avem în vedere imaginea eroului romanticaşa cum a fost ea conturată în literatura timpului sau chiar în

literatura muzicală. Aceste faţete au fost valorificate şiîn cadrul obişnuitului concert simfonic susţinut deOrchestra Naţională Radio în fiecare vineri, de aceastădată prestigiosul ansamblul propunându-ne unatractiv program în care a fost inclusă şi o lucrare aunui foarte talentat compozitor şi interpret român.

Alexandru Anastasiu, pentru că acesta a fostunul dintre protagoniştii concertului din 25 octombrie2019, s-a făcut remarcat ca virtuoz al vibrafonului darşi al altor instrumente din familia percuţiei, dovedindexcelente calităţi interpretative, exploatate cu succesatât în activitatea concertistică intensă şi constantădesfăşurată cât şi în cea componistică aşa cum odemonstrează lucrări precum The Dream sau Bach toSoa, dar mai ales provocatorul concert Anotimpurilepentru vibrafon, marimbă şi orchestră, prezentat şi pescena Sălii Radio sub bagheta dirijorului portughezPedro Carneiro.Având drept model celebrele lucrări vivaldiene sau

pasionalele Anotimpuri ale lui Astor Piazzolla, AlexandruAnastasiu a creat Anotimpurile sale pornind de la imagineasuccesiunii celor patru anotimpuri la poalele munţilorRetezat dar şi de la simbolica paralelă cu vârstele omului şicaracteristicile acestora, şi a construit o partitură de oremarcabilă complexitate în care peisajele sonore descriptivese împletesc inspirat cu momente muzicale mai degrabăabstracte, conceptuale ce accentuează tocmai metaforaanotimpurilor vieţii omului şi nu neapărat realitateaschimbărilor din natură de peste an. De altfel, de la primaparte, Spring Vibe, unde atmosfera primăvăratecă şi bucuriatrezirii la viaţă sugerează în acelaşi timp şi anii copilăriei,până la ultima, Winter’s Tale, unde friguroasa iarnă reprezintăîn egală măsură şi o reflecţie a vârstei senectuţii, concertul luiAlexandru Anastasiu ne poartă printr-o serie de tablourisonore ce sugerează o varietate de trăiri de la exuberanţă,seninătate şi dinamism la nostalgie şi meditaţie.

Dincolo de aspectele expresive, Anotimpurile luiAlexandru Anastasiu recrează cele patru perioade distincteale anului dar şi ale vieţii omului şi prin intermediul uneidiversităţi de procedee componistice ce presupun inclusiv

Alexandru Anastasiu

inserarea în partitură a unor elemente tehnico-muzicalemenite a sugera cât mai convingător fenomene naturaleprecum viscolul sau ploaia prin utilizarea maşinii de vânt saua unui interesant rainstick, şi, în egală măsură, de procedeeinterpretative, între care se detaşează elementulimprovizatoric valorificat din plin de percuţionistulAlexandru Anastasiu. Exploatând resursele tehnico-interpretative ale tuturor compartimentelor orchestrei,Anotimpurile au reprezentat firesc şi un prilej ideal de aadmira o dată în plus virtuozitatea lui Alexandru Anastasiu,care în calitate de percuţionist impresionează prin agilitateatehnică, atenţia acordată calităţii sunetului de un coloritaparte al vibrafonului, muzicalitatea frazărilor şi nu înultimul rând prin ataşamentul evident faţă de instrumentulsău ce s-a putut observa şi vineri seară.

Nelipsite din partitura Anotimpurilor lui AlexandruAnastasiu, vibe-urile romantice, care au oferit opusului şi oanumită alură sensibilă, poetică, au fost prezente şi maipronunţat în Simfonia a VI-a de Franz Schubert interpretatăîn partea a doua a serii de membrii Orchestrei NaţionaleRadio şi dirijorul Pedro Carneiro, care s-a dovedit a fi unexcelent însoţitor al protagonistului concertului pentrumarimbă, vibrafon şi orchestră, unde a ştiut să dozezeintensitatea intervenţiilor ansamblului şi să construiascăatractivele dialoguri cu solistul (cred că a fost importantă şi

experienţa interpretativă a lui Carneiro, el însuşipercuţionist). Alegând aşadar pentru a doua parte a serii unadintre simfoniile ”de atelier” ale lui Schubert, care aveau sădeschidă drumul marilor sale creaţii în genul simfonic, PedroCarneiro a realizat o versiune de ţinută a lucrării, în careprincipalele atribute au fost reprezentate degestica sugestivă, construcţia unor frazărimuzicale logice şi bine conturate şiutilizarea acelor modalităţi specifice arteidirijorale care au pus în evidenţăcomplexitatea unei partituri unde stilulsimfonic schubertian începe să se întrevadăprintre evidentele influenţe din creaţiaclasicilor vienezi sau din alura uverturilorrossiniene, prezente în aproape toate celepatru mişcări ale simfoniei. De asemenea,Pedro Carneiro, un muzician cu osensibilitate aparte, a subliniat şipoeticitatea liniilor melodice a cărorsimplitate şi cantabilitate apropie într-ooarecare măsură Simfonia a VI-a atât deatmosfera pur romantică a liedurilor luiSchubert cât şi de tonul galant al anumitorlucrări camerale de factură clasică vieneză.Nu în ultimul rând, artistul portughez a

impresionat prin buna comunicare cu membrii ansambluluipe care a reuşit să-i implice activ în construirea tuturormomentelor importante ale lucrării ce a încheiat seara întonuri rapsodice şi într-o atmosferă optimistă şi plină devervă.


Concert coralSub bagheta dirijorului Ciprian Ţuţu, Corul Academic

Radio a oferit publicului bucureştean în 31 octombrie 2019un concert de înaltă ţinută artistică, alcătuit din coruri celebredin opere scrise de compozitorii: G. Donizetti, C. M. vonWeber, U. Giordano, C. Gounod, G. Verdi, P. Mascagni, G.Bizet, G. Gershwin, R. Wagner, G. Puccini şi A. Borodin. Încadrul manifestării muzicale, în compania apreciatuluiansamblu au evoluat sopranele Olga Murariu Caia şi ElenaDincă Velica, mezzosopranele Claudia Caia şi EmanuelaSălăjan, tenorii Marius Oltean şi Mihnea Stănescu,baritonul Cristian Ruja, basul Ştefan Voicu, precum şi Corulde copii Radio condus de Răzvan Rădos. La bunadesfăşurare a concertului a contribuit substanţialacompaniamentul eficient şi spectaculos realizat de pianiştii

Carmen Săndulescu, Dan Stoenescu şi MagdalenaFaur şi de organista Simona Săndulescu, dar şicolaborarea fructuoasă cu instrumentele de percuţie,mânuite cu dezinvoltură de Liviu Ofiţeru, ŞtefanVoicu şi Popa Bogdan. Concertul a pus în valoaremăiestria artei dirijorale a lui Ciprian Ţuţu, calitateaînaltă a prestaţiei Corului Academic Radio şi asoliştilor lui, precum şi contribuţia acompaniatorilor(la pian/ 2 piane sau orgă), care au suplinit cu succesorchestra din teatrele lirice. Repertoriul a fost alcătuitdin coruri celebre din opere, pe care dirijorul şiansamblul le-au abordat cu profesionalism şi dăruire;expresia specifică şi trăsăturile stilistice ale fiecăruicompozitor şi opere în parte au fost reliefateconvingător prin intermediul cântului vibrant,remarcabil prin sinceritatea exprimării, prin nivelulartistic superior, prin mesajul profund uman şimobilizator transmis. Sub bagheta inspirată a

dirijorului Ciprian Ţuţu, muzicienii de pe scenă – corul,soliştii şi acompaniatorii – au dezvăluit frumuseţea şi bogăţiaexpresivă şi semantică a repertoriului abordat. Spectatorii aufost impresionaţi de nivelul înalt al interpretării, deomogenitatea vocilor, de rafinamentul cu care au fost



Pedro Carneiro

Corul Academic Radio, dir. Ciprian Ţuţu

foto

: Kai

Bie

nert

foto

: Ale

xand

ru D

olea


Pe scene

Opera Naţională din Bucureşti

realizate dinamica şi agogica, de frumuseţea şi diversitateatablourilor muzicale întruchipate. Am admirat creativitatea,autenticitatea şi bunul gust care au caracterizat întreguleveniment muzical. Neavând spaţiul necesar pentru orelatare detaliată a tuturor lucrărilor prezentate, mă voi limitaîn a menţiona câteva impresii de spectator. Am admirat înegală măsură versiunea plină de fantezie şi virtuozitate a”Corului Vânătorilor” din Opera Freischütz de Weber şi„Corul vrăjitoarelor” din opera Macbeth de Verdi (în care amdescoperit valenţe poetico-interpretative noi, diferite deinterpretările cunoscute), precum şi impetuozitatea şistrălucirea cu care a fost redat corul „Les voici!” din operaCarmen de Bizet (realizat într-o colaborare fructuoasă cuminunatul Cor de Copii Radio). Am apreciat la superlativ„Imnul nupţial” din opera Lohengrin de Wagner, întruchipatcu o tulburătoare expresivitate, ca şi versiunea evocatoare,plină de subtilitate şi nobleţe sufletească a celebrului „Cor alsclavilor” din opera Nabucco de Verdi (diferită de alteprezentări concentrate pe aspectul dinamic şi tensionat almuzicii). Am remarcat contrastul expresiv şi sonor, precum şimăiestria interpretării dirijorale, corale, solistice şi pianisticeîn „Marşul triumfal” din opera Aida de Verdi, în „Dansurilepolovţiene” din opera Cneazul Igor de Borodin şi în

impunătorul cor „Diecimilla anni al nostro imperatore” dinopera Turandot de Puccini, din finalul concertului. Pe totparcursul evenimentului, muzicienii au reuşit să evoceambianţe diverse, întâmplări şi personaje cu intense trăirisufleteşti, să creeze şi să transmită publicului un evantaibogat de sentimente generoase şi mesaje cu conţinutmobilizator. Departe de rutină şi formulele cunoscute, amperceput modalităţi de exprimare originale, adevăratemărturii de prospeţime creatoare. Ciprian Ţuţu se dovedeştea fi un maestru al artei dirjorale, dar şi un căutător pasionatde noi sensuri şi modalităţi de abordare a creaţiilor corale.Experienţa sa bogată, în postură de dirijor în concerte àcapella, în spectacole de operă ori vocal-simfonice, conferăprestaţiei sale artistice consistenţă, autoritate şi originalitate.Are privilegiul de a colabora cu un ansamblu coral de elită, acărui valoare este apreciată unanim. Este suficient să amintimprezenţa prestigioasă a dirijorului şi a Corului AcademicRadio în recenta ediţie a Festivalului Internaţional ”GeorgeEnescu”. Concertul coral de la Sala Radio constituie un etalonde profesionalism, de creativitate şi de bun gust, odemonstraţie a posibilităţilor multiple de abordare acapodoperelor muzicale.

Carmen MANEA

Deschiderea stagiunii – Samson et DalilaDată fiind desfăşurarea Festivalului Enescu, anul acesta, cu o adevărată stagiune de operă în concert sau semi-concert

la Sala Palatului şi Ateneu, este imposibil de disociat acest eveniment cultural internaţional de oferta instituţiilor muzicalenaţionale. Am avut ocazia să audiem, în numai trei săptămâni, şaisprezece opere, cam cât tot repertoriul Operei Naţionaleîntr-un an, multe dintre ele în premieră naţională, ba chiar unele având o participare importantă din rândul ansamblurilorromâneşti: Moses und Aron cu Filarmonica ”George Enescu” şiPeter Grimes cu Orchestra Naţională Radio. Opera NaţionalăBucureşti a prezentat, hors concours, producţia ValentineiCarrasco (La Fura dels Baus) pentru Œdipe, cumva tot înpremieră, la patru ani distanţă de la inaugurarea ei, intenţionatătot pentru bienala de acum două ediţii.

Deschiderea oficială a stagiunii Operei s-a făcut cuSamson et Dalila (5, 8 octombrie 2019), opera lui Camille Saint-Saëns fiind o importantă extindere a repertoriului curent, multdezechilibrat în favoarea operei romantice italiene. Este abia adoua producţie de după război, la Bucureşti, a acestui titlu, dare semnificativ de rememorat în context că practic singuraînregistrare de operă realizată în România care e luată în seriosde critica muzicală occidentală este discul din 1969 produs deOrchestra Naţională Radio, cu Ludovic Spiess şi Elena Cerneiîn rolurile principale. Aşadar, o idee foarte bună, atrăgândmulţi tineri veniţi la deschiderea stagiunii, îmbrăcaţi frumos,

curioşi, priveliştea lor e reconfortantă şi demonstreazăatracţia pe care o suscită opera. Dar oare câţi dintre ei vorreveni la spectacolele viitoare?

Din păcate, producţia lui Giandomenico Vaccaricontinuă linia ultraconservatoare de la Opera Naţională,ilustrativă şi leneşă, de nivelul unei copii nereuşite a unuifilm de animaţie. Nici nu e de mirare, pentru că scenografiaşi costumele sunt realizate de aceeaşi Andreea Koch care s-aocupat şi de Il trovatore, în primăvară, probabil cel maisemnificativ eşec al anului liric bucureştean. Pentru că piaţadin Gaza în care se desfăşoară primul act e o scenă goală cuo scară de gresie în mijloc, pe ecranul din fundal fiindproiectată imaginea unor clădiri ce se vor desprinse dinmitologia biblică, dar care par mai degrabă variaţiuniarhitectonice pe tema Casei Poporului ajunsă victimă a uneirestaurări eşuate, cu termopane şi rigips. Valea Sorek, cuibulamorului Dalilei în care este ademenit Samson, păstrează

foto

: ope

ranb

.ro

foto

: ope

ranb

.ro

AM

aceeaşi scară monumentală, deşi acţiunea e plasată într-undeşert kitchissim proiectat pe acelaşi ecran, spaţiul din faţascenei fiind dominat de un mare pat matrimonial orientalplus un cort folosit pe post de ieşire/intrare dintr-un spaţiucare nu este delimitat de nimic. În fine, templul lui Dagonrevine la scenografia primului act, completată de niştepanouri colorate şi de o nouă proiecţie a unei cascadesimulate pe computer, căderea de apă metamorfozându-seîntr-o statuie a zeului păgân. Singura imagine interesantărămâne scurta scenă a închisorii din Gaza, unde este deţinutSamson, de o simplitate întunecată ce reuşeşte să transmităintensitatea dramatică a căderii eroului. Doar costumeleansamblurilor de cor şi de balet au fost ceva mai reuşite, solul

şi cei doi filisteni având aparenţa unor Ping, Pang şi Pongdintr-un Turandot implauzibil şi, vai!, Samson purtând ocămaşă cu mâneci scurte de chelner pe sub ceva ce semăna aanteriu şi aşa mai departe. Coregrafia, de o banalitate tristă,rămasă foarte mult în urma frumuseţii muzicii din baccanalaactului III, a completat acest tablou naiv, desprins parcă dinprecambrianul regiei de operă de acum un secol. Mişcarea descenă a fost la fel de aservită rutinei operatice minimale.

A fost însă ocazia de a-l vedea la Bucureşti pe unuldintre cei mai interesanţi tenori dramatici de astăzi,Aleksandrs Antonenko. După un început foarte promiţătorîn teatrele de operă europene în roluri lirico-spinto,Antonenko a devenit faimos pentru debutul său în Otello 08,la numai 32 de ani. După un deceniu glorios, în care a fostinvitat să cânte în cele mai mari teatre de operă, rolulmaurului i-a taxat scump vocea, ultimii doi ani fiind dominaţide anulări de spectacole şi accidente vocale. După pauzadintre stagiunile mondiale de operă, se poate spune cătenorul şi-a revenit în bună parte, iar Antonenko şi-aconfirmat în mare măsură statutul de star. O prezenţă fizicăimpozantă dar juvenilă, foarte potrivită cu imagineasupereroului biblic, tenorul a dominat copios primul act(Arrêtez, ô mes frères) cu o declamaţie autoritară şi neforţată arolului. O voce tăioasă, cu susţinere formidabilă în registrulacut, ba chiar cu accente tandre acolo unde era cazul, în ciudaunui timbru oarecum limitat, dar de o culoare frumoasă,lirică. În acelaşi timp, o dicţie neclară, în care franceza a fosttorturată permanent, dar care n-a făcut respingătoareinterpretarea. Confruntarea cu Dalila a fost bine gradată sprecapitularea din scena seducţiei, însă cel mai mult mi-aplăcut Vois ma misère, hélas! vois ma détresse!, dureros şi eroicîn acelaşi timp. E adevărat, i-a alunecat vocea în duetul cuDalila, în ambele seri (reluarea Dalila! Dalila! Je t’aime!), şi i-acedat chiar în Si bemolul final din Souviens-toi de ton serviteur(doar în prima seară), însă nu toţi aşteptam asta, ba chiar maimult şi mai grav încă? Într-un mod ciudat, cele două erori mi-au părut mai degrabă o dovadă a implicării sale, potrivite cu

prăbuşirea personajului. Absolut impresionantă voceaspinto-dramatică a tenorului, ca o spadă grea, de cavaler înarmură, având simultan şi volum şi tăiş, cu unmemorabil Israël! lève-toi! lève-toi! ridicându-se monumentaldin mijlocul unui cor aproape de urlet. O lecţie.

Dalila a fost marea problemă a serii. Je viens célébrer lavictoire, cu care începe rolul, a fost înşelătoare, Veress etalândo culoare vocală frumoasă, de mezzosoprană autentică. Darvai, vocea de piept nu există, iar registrul grav al artistei eaproape inaudibil. Pe tot parcursul serii, lectura ei a fostmonotonă şi plictisitoare, cântând la fel totul, de la începutpână la sfârşit, iar celebra Mon coeur s’ouvre à ta voix adezamăgit de platitudine. Cu toate acestea, frumuseţeaerotică a muzicii acestei arii ce se transformă într-un duet afăcut publicul să aplaude generos. Dar cel aplaudat a fostSaint-Saëns, nu Orsolya Veress, chiar dacă spectatorii nu erauconştienţi de asta. In somma, Veress a cântat cât a putut ea debine, crescând în al doilea spectacol, dar ca o comprimarădistribuită într-un rol mare, căruia nu i-a putut face faţă întermeni dramatici, ratând să nuanţeze, indiferentă laschimbările de temperament ale personajului.

Ştefan Ignat a fost decent în prima seară, în rolulMarelui Preot, baritonul-manager al Operei Naţionalearătând o formă net mai bună decât în sezonul anterior, dardevenind caricatural la al doilea spectacol. E drept, vocea numai are amploarea din trecut, dar, în general, răutateapersonajului i-a reuşit mai bine decât în rolul lui Scarpia.Marius Boloş şi Filip Panait (mai ales) au fost convingători înrolurile evreului bătrân şi cel al lui Abimeleh. Corul ONB acântat tare, ca de obicei, trecând rapid prin gradaţiaintensităţii sonore din deschiderea operei, rămânând apoiblocat pe volumul maximum.

În fosă, Vlad Conta a dirijat competent o orchestră cuo partidă de alămuri aflată mereu în suferinţă. Mi-ar fi plăcut

mai mult dramatism în debutul operei, când contrabasulparcă se speria de tensiunea momentului, scurtând arcuşul,dar multe dintre momentele poetice ale muzicii simpliste darextraordinar de frumoase a lui Saint-Saëns au fost scoase lasuprafaţă de dirijor. E drept, lectura lui Vlad Conta nu a avutinspiraţie, frizând des kitsch-ul în scena baccanalei, însă ţinerealucrurilor sub control a fost mai importantă şi, în ciuda unordecalaje nesemnificative, muzica orchestrală a fost peste ceeace arată Opera Naţională Bucureşti de obicei.

Deşi spectacolul merita văzut, mai ales în condiţiileprezenţei lui Antonenko, s-a irosit o ocazie frumoasă cu oproducţie atât de prăfuită care seamănă foarte mult cu alteproducţii noi de la ONB născute ponosite, un fel de coşmarestetic recurent, cu mici modificări.

Alexandru PĂTRAŞCU


Pe scenefo

to: o

pera

nb.ro

foto

: ope

ranb

.ro

O reuniune la PalatÎn superba aulă a Palatului Cantacuzino, la finalul

lunii septembrie, în 11 octombrie 2019, după încheiereaediţiei “Lumea în Armonie” a Festivalului Internaţional“George Enescu”, au urmat noi momente remarcabile. Acesterememorări au fost realizate de coordonatoarea stagiuniimanifestărilor artistice ale Muzeului Naţional GEORGEENESCU, Dr. Carmen Cârneci.

La propunerile doamnei muzicolog Lavinia Coman afost lansat volumul dedicat marelui dirijor ConstantinSilvestri, volum distins cu Premiul UCMR. Sub semnalul“Omagiu 50”, autoarea lucrării a marcat împlinirea uneijumătăţi de veac de la încetarea din viaţă a lui ConstantinSilvestri, discurs susţinut în faţa publicului cu o emoţionantăevocare însoţită artistic de creaţiile componistice alemuzicianului Silvestri şi ale lui Enescu, în versiunileinterpretative ale pianistei Luiza Borac (Suita nr.2 “Copii lajoacă”, Sonata-Rapsodie) şi Carillon nocturne. Timpul care trece,în memoria admiratorilor maestrului dirijor, este totodată cuautentic câştig datorită lucrării publicate de Lavinia Coman laEditura Didactică şi pedagogică R.A.

Ideea pianistei Dr. Luiza Borac a fost, în continuare,dedicată aniversării marelui tenor român ION BUZEA,

prezentată de semnatarul consemnărilor profesorului dr.Grigore Constantinescu, cu prilejul împlinirii a 85 de ani deviaţă şi carieră.

Cu acompaniamentul Luizei Borac, ce doi interpreţiinvitaţi, care au fost un timp discipolii marelui cântăreţ, aususţinut un convingător recital vocal, alcătuit din duete deoperă (Don Carlo de Verdi, Boema de Puccini), lieduri deSilvestri, George Enescu, arii lirice de Puccini, Massenet,Rossini.

Din activitatea tenorului Călin Brătescu distins cupremii la numeroase Concursuri vocale, colaborator constantcu orchestre renumite şi dirijori consacraţi, reţinem şiprofesori de seamă: Corneliu Fânăţeanu, Viorica Cortez şimaestrul Ion Buzea, care i-au asigurat un repertoriu vast.Baritonul Geani Brad a fost îndrumat tot de Maestrul IonBuzea şi, de asemenea laureat la concursuri vocale, solist desucces la Milano, Paris, Dortmund, Palma de Mallorca.

Luiza Borac, nume consacrat pe marile scene ale lumii,laureată în 30 de competiţii internaţionale, distinsă cupremiul “Tânăr artist al Anului”, premiul BBC, este laureatăcu recentul disc “Mozart in Love” inaugurat în Franţa deFundaţia Rotary Albi Pastel.

Textele omagiale şi aniversare, concertele şi recitalurilevocale au alcătuit la un loc o impresionantă demonstraţie încare marile nume ale muzicii româneşti ne asigură în astfel dereuniuni gloria contemporană. (G. C.)

Concertul omagial în memoria lui Anatol Vieru

Vineri 12 septembrie 2019, la Aula PalatuluiCantacuzino a avut loc un concert omagial dedicatcompozitorului, dirijorului, muzicologului şi profesoruluiuniversitar Anatol Vieru.

Anatol Vieru s-a născut la Iaşi în 1926 şi a decedat laBucureşti în 1990.

După studiile muzicale urmate între 1846 şi 1941 laConservatorul din Bucureşti, unde şi-a îmbogăţit pregătireasub îndrumarea unor personalităţi componistice şiinterpretative admirabile, printre care Ion Dumitrescu,Theodor Rogalski, Constatin Silvestri şi Sabin Drăgoi, s-aperfecţionat în arta compoziţiei muzicale la ConservatorulP.I. Ceaikovski din Moscova în principal cu celebritatea

mondială Aram Haciaturian.Aceste succinte date biografice sunt

punctele cardinale iniţiale ale unei vieţiînchinate muzicii, astfel s-a împlinit destinullui Anatol Vieru.

La concertul omagial în memoria şipentru celebrarea acestei personalităţi deexcepţie s-au marcat momente de real şispecial interes. În primul rând am salutatprezenţa domnului Dan Schlanger, preşedinteal Jewish film festival Bucharest care a creatcu degajare, talent şi volubilitate atmosfera deemisiune de radio. El a instituit în aulă aerulfamiliei cu pianiştii Lena Vieru Conta şiAndrei Vieru, copiii lui Anatol Vieru şi aisoţiei sale Nina.

La toate acestea, compozitorul UlpiuVlad, vicepreşedintele Uniunii Compozi-torilor şi Muzicologilor din România, DanDediu, compozitor şi preşedinte al SenatuluiUniversităţii Naţionale de Muzică din

Bucureşti şi compozitoarele Doina Rotaru şi Diana Rotaru auevocat emoţionantele lor amintiri despre marele dispărut saudespre efectul Anatol Vieru pentru generaţiile succesive decompozitori şi interpreţi, absolvenţi ai studiilor universitarede specialitate.

Am ascultat din creaţia componistică a lui AnatolVieru 4 cântece pe versuri de Eminescu, acestea fiind Pestevârfuri, Cu penetul ca sideful, La mijloc de codru des, Şi dacă… îninterpretarea sopranei Andreea Novac şi a pianistei LenaVieru Conta. În continuare s-au auzit Nocturne şi RezonanţeBacovia, Clar de noapte, pentru soprană şi pian, Rezonanţe Bacoviapentru flaut solo şi Amurg de toamnă cu participarea sopraneiAndreea Novac, a flautistului David Borzasi şi a pianisteiLena Vieru Conta.

Pianistul Andrei Vieru a redat într-o viziune, poateuna dintre cele mai reuşite, albumul Din lumea copiilor, 20 deminiaturi pentru pian.

Din muzica scrisă de creatorul american Charles Ives,pe care Anatol Vieru îl considera ca fiind unul dintre cei maiinteresanţi şi scrutători compozitori din muzica secolului XX,am ascultat At the Sea (La mare), Maple leaves (Frunze de arţar),Ilmenau Peste toate vârfurile copacilor şi Remembrance


Pe scena Aulei Palatului Cantacuzino

Călin Brătescu, Lavinia Coman, Luiza Borac, Grigore Constan�nescu, Geani Brad


Pe scena Aulei Palatului Cantacuzino(Amintirea). Liedurile 1, 2 şi 4 sunt pe texte de poeţi americanidespre care nu avem informaţii, iar liedul nr. 3 este pe unpoem scris de Goethe.

Este de subliniat aici meritul interpretelor, sopranaAndreea Novac şi pianista Lena Vieru Conta, de a se ficonsubstanţializat cu sugestia sonoră înscrisă în operacomponistică.

Versete pentru vioară şi pian de Anatol Vieru este oquassi-sonata scrisă liber, într-o anume tipologie de melodieinfinită cu urcuşuri şi puncte culminante în plenitudinesonoră. Violonista Diana Moş şi pianista Lena Vieru Contaau realizat aici o interpretare la care publicul a reacţionatadmirativ iluminat de scânteierea reuşitei.

În lexiconul ”Muzicieni români” de Viorel Cosma, volIX, Editura Muzicală, 2006, Anatol Vieru are unul dintre cele

mai extinse articole, de aproape 9 pagini de mare format şicu litere mărunte.

Anatol Vieru a fost o mare personalitate muzicalărecunoscut atât în ţară ca şi peste hotare, fiind distins cuprestigioase diplome şi premii. Partiturile şi cărţile sale demuzicologie şi de ştiinţă muzicală, ca şi articolele sale pe variiteme au apărut la reviste şi edituri de top din Europa, StateleUnite ale Americii şi Israel. Compoziţiile sale au fostaplaudate pe unele dintre cele mai importante scene deconcert ale planetei.

Eu l-am cunoscut pe Anatol Vieru şi l-am vizitatdeseori la apartamentul familiei sale. Amintindu-mi-l, reiauacum fragmentul de libret din Flautul fermecat în care Sarastrospune despre Tamino, ”Nu este Prinţ, este Om”, după cumAristotel scria că „Pentru a avea un Om, trebuie să ai un Omşi Divinitatea”.

Mircea ŞTEFĂNESCU

Desigur, poate că …… e o subtilă metaforă a incertitudinii, nedumeririi,

îndoielii… E urmată, firesc, de veriga cugetării/cunoaşterii –condiţia însăşi a existenţei.

Abisurile ontice, adevărurile pătrunse de noi – desprenoi, au fost rostite, în mod revelator, în variate limbajemuzicale, potenţate expresiv prin aportul cuvântului,imaginii, regiei, a momentelor de happening, în inspirateconstrucţii sincretice. Astfel, cele 3 Ipostaze ale noului înmuzica românească propuse în concert au relevat, pe rând,tot atâtea atitudini creativ-inovative, manifestate pe diferitepaliere ale artei spectacolului.

Momentele s-au derulat într-o anumită ordine asuccesiunii, conducându-ne într-un subtil labirint al(auto)cunoaşterii.

Prologul, al cărei autoare este Irinel Anghel, a însemnato reconfigurare sugestivă, ancorată în multi-dimensionala şiultra-tehnologizata actualitate, a muzicii de semnal – cu rol dechemare, comunicare, preludiere, estetizare/sensibilizare.Compozitoare a reuşit, alături de colaboratorii săi (DianaRotaru, Darie Nemeş Bota, Alexandra Dascălu, AlexandruClaudiu Maxim, Alina Tofan, Elena Apostol), o remarcabilacaptatio benevolentiae.

Desigur, poate că…aparţinând compozitoarei MaiaCiobanu, s-a bucurat de interpretarea live de înaltăcomprehensibilitate şi sensibilitate artistică a Archaeus-ului,marcând momentul de reflecţie a concertului - un spectacolmuzical interior pătrunzător, definit de uimitorul efort umancanalizat în găsirea/regăsirea şi păstrarea echilibrului.

Rota (pentru mediu electroacustic) de Corneliu Cezar,lansată în 1975, este una din primele lucrări reprezentativeale orientării polistilistice în creaţia autohtonă, edificiul sonorfiind generat printr-o ingenioasă suprapunere a mai multoridei şi structuri provenite din folclorul universal. Pe acestfond, Irinel Anghel a realizat un interesant performance,coroborând nota de mister cu accentele suprarealiste – Dali,nuanţând, în nota originală proprie, sensurile polistilismului.

Tăcere cu variaţiuni de Maia Ciobanu a readus pe scenăArchaeus-ul ( Marius Lăcraru – vioară, Anca Vartolomei –violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Ana Radu – oboi, IonNedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru –percuţie; conducerea muzicală – Mircea Pădurariu). Piesa,dinamică, imaginativ structurată, generoasă în sugestii, are înprim plan tăcerea, care, în muzică, dă relief acesteia şi îi sporeştesemnificaţiile – confirmă/infirmă, prelungeşte/scurtează, esfârşit sau început, fragmentează, dinamizează, rarefiază. Şiaceastă interpretare a înnobilat partitura.

AUM, prezentată în p.a.a. în 1967 la Bucureşti,aparţinându-i lui Corneliu Cezar, este o lucrare de referinţă înmuzica românească şi internaţională din cea de-a douajumătate a secolului XX, constituind pragul originar alcurentului spectral ce a avut, de asemenea, alte două sintagmedefinitorii – muzica pan-consonantică sau hiperarmonică. AUM(pentru bandă magnetică şi formaţie variabilă – în concert s-a prezentat varianta pe bandă) e cuvântul primordial prin carea fost creat cosmosul (în concepţie hinduistă), identificând înA – lumina, în U – coborârea, în M – sacrificiul. Este în acelaşitimp sunetul fundamental al unui întreg spectru acustic,cuprins între armonicele 1-16 ale lui DO, prezentat ca unimens acord placat, copleşitor deopotrivă prin ambitusul şisonoritatea impresionante. Respiraţia/vibraţia cosmică,intuire dimensiunilor spaţiale, a infinitului, răzbat dinmemorabila lucrare, semnificând când momentul deprofundă meditaţie al serii.

Alter(music)natives pentru multimedia, unul din celemai izbutite opus-uri de acest gen ale Maiei Ciobanu, este o


Pe scena Aulei Palatului Cantacuzinofascinantă panoramare cu deschideri enciclopedice şiinterpretări carteziene, a lanţului alcătuit din sistemeintegrate şi integratoare, care lasă loc comparaţiilor,sugestiilor şi a identificării alternativelor cu adevăratvaloroase. În context, roata/cercul devine metaforacomplexităţii şi perfecţiunii diferitelor mecanisme, într-ocontinuă devenire/evoluţie, înscrisă într-un tipar astral.Descoperirea alternativelor este o chestiune de deschidere şideterminare, o condiţie sine-qua-non a cunoaşterii.

Epilogul – 50 Shades of Pink (mediuelectroacustic/performance) a fos semnat de aceeaşipersonalitate ludică, Irinel Anghel, care, împreună cucolaboratorii săi, a improvizat happening-ul final, promovândmuzica-ofrandă sub forma unui colaj de amintiri muzicale,transmise de pe mai multe telefoane mobile, ce a„împachetat” Caietul – program al Festivalului InternaţionalMeridian şi Jurnalul Maiei Ciobanu – acesta din urmâ

cuprinzând cele 4 Manifeste elitiste şi Epilog, asemenea unuiepilog dincolo de cel din sala de spectacol…A fost cea maipotrivită continuare a gândirii sale creatoare exprimate prinsunete – dezvăluirea fondului său ideatic- filosofoc-estetic,transmis prin cuvinte atât de potrivite Parcurgându-l, amurmat exemplul în a descoperi, prin intermediul „noilor şineaşteptatelor legături între sunete” şi dincolo de acestea,modul nostru de a afla Adevărul.

Carmen POPA

Tinere condeie

Noul în 3 culoriMarţi, 29 octombrie 2019, Aula Palatului Cantacuzino

a găzduit un concert special organizat la iniţiativacompozitoarei Maia Ciobanu. În concertul care s-a bucurat şide prezenţa ansamblului Archaeus, au fost prezentate şi

interpretate lucrări compuse de Corneliu Cezar, MaiaCiobanu şi Irinel Anghel (invitată). Întreaga seară a fost, înopinia mea, un manifest pentru avangardă, fără să îşipropună totuşi delimitarea ideologică de publicul prezent.

Lucrările din program compuse de Corneliu Cezar –Rota (1977) şi Aum (1965), ambele pentru mediu electroacustic– sunt lucrări cu vechime în istoria muzicii româneşti, cusonorităţi specifice acelei perioade a muzicii clasice. Estecunoscut faptul că, alături de contemporani ai săi precumOctavian Nemescu, Costin Miereanu şi alţii, Corneliu Cezara căutat întoarcerea la originile sunetului, abordând încompoziţiile domniei sale fenomenul spectral. Aceastăcăutare şi explorare a genezei muzicii, a nucleului sonor, areprezentat un punct de plecare pentru generaţiile următoarede compozitori români. Astfel, în pofida constrângerilorpolitico-sociale de la acea vreme (sau poate tocmai datoritălor), s-a putut forma o veritabilă şcoală românească demuzică clasică.

Cvartetul Archaeus a interpretat două dintre cele treilucrări de Maia Ciobanu la concertul din salonul vegheat deEnescu. Pe scenă s-au aflat Marius Lăcraru la vioară, AncaVartolomei la violoncel, Rodica Dănceanu la pian, Ana Radula oboi, Ion Nedelciu la clarinet, Şerban Novac la fagot şiSorin Rotaru la percuţie. Conducerea muzicală a aparţinut luiMircea Pădurariu.

Instrumentiştii de clasă au dat viaţă primelor douălucrări Desigur, poate că... şi Tăcere cu variaţiuni. Ambelecomunică publicului aceeaşi înclinaţie spre filosofie şiintrospecţie a compozitoarei. Muzica doamnei Maia Ciobanueste o perpetuă întrebare, sortită a rămâne fără răspuns, uncontinuu interogatoriu. Alter(music)natives – pentrumultimedia – a venit în completarea profilului filosofic alcompozitoarei, prin muzica ce merge însă către curentulabstract al filosofiei. De această dată, împletirea dintre muzicăşi grafică a creat un mediu fluid augmentat de întunericul ces-a lăsat peste sală.

Atât muzica lui Corneliu Cezar cât şi cea a MaieiCiobanu provoacă ascultătorul să crească în înţelegereafenomenului muzical autohton actual.

În aceeaşi măsură, dar dintr-o perspectivă diferită,performance-ul cu care Irinel Anghel a înrămat lucrările celordoi provoacă ascultătorul să crească în descifrarea unor noilimbaje, concepte, forme sincretice de artă, cu o clarăconexiune cu prezentul cotidian.

Aşa a fost deschiderea concertului, performance-ulWake-up call: milioane de treziri ale unui oraş întreg înimagini sonore suprapuse.

Performance-ul final, 50 Shades of Pink pentru mediuelectroacustic/ performance a creat un cadru sonor flexibil încare performerii au interacţionat cu publicul.

Mereu de actualitate, lucrările lui Irinel Anghelinspirate din evenimente prozaice din rutina omuluicontemporan fac ca acestea să devină, chiar şi pentru puţintimp, artă.

Lucrările din acea seară au fost alese de compozitoareaMaia Ciobanu având în vedere nu doar preferinţelepersonale, după cum însăşi menţionează, dar mai ales pentrua reda deosebirile care îi leagă pe cei trei compozitori româniaflaţi la o diferenţă generaţională de aproximativ 15 ani.

În polifonia ce caracterizează fiecare aspect alexistenţei contemporane, în încercarea de a explica peînţelesul omului de astăzi, viaţa, concertul „3 ipostaze alenoului în muzica românească” a dezvăluit un reliefcomponistic divers al avangardei autohtone.

Norela-Liviana COSTEA

Irinel Anghel

AM

Omagiu compozitorului Dumitru Capoianu

În aula Palatului Cantacuzino, la finalul luniioctombrie, un eveniment remarcabil a atras interesulmelomanilor spre a cunoaşte o personalitate muzicalăremarcabilă. Cei care s-au apropiat de compozitorul DumitruCapoianu, acest artist talentat, cu un temperament polivalent,spirit proaspăt, iscoditor, neaşteptat, au asistat comemorareaa 90 de ani de la naşterea acestuia, la care s-a adăugat oexpoziţie documentară a Muzeului Naţional „GeorgeEnescu” realizată Adina Sibianu.

Introducerea tematică, intitulată „Omul şi Opera,Personalitatea creatorului” a fost evocată de Profesor Dr.Dan Dediu în faţa publicului, cu o deosebită distincţie,înaintea celor dintâi cuvinte de familiarizare, necesareascultătorilor, rostite de către Prof. Dr. GrigoreConstantinescu. Sunt prezentateinformaţional sudiile muzicale pe care celomagiat le-a urmat la Conservatorul dinBucureşti cu Victor Giuleanu (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie), MarţianNegrea (contrapunct), Mihail Andricu(compoziţie), George Enacovici (vioară)etc.. Personalitatea creatorului DumitruCapoianu, a fost apoi conturată de prof.Dr. Dan Dediu, în calitate de reprezentantal consiliului Ununii Compozitorilor şiMuzicologilor.

După absolvirea studiilor,Dumitru Capoianu a fost violonist înorchestra Teatrului Naţional dinBucureşti (1945-1947) şi în orchestraAnsamblului C. G. M. (ConfederaţiaGenerală a Muncii,1947-1949). A devenitrealizator muzical la Studiourile Romfilm(1950-1951) şi Alexandru Sahia (1951-1952) din capitală apoi a continuat camaestru de sunet şi regizor muzical laRadiodifuziunea Română (1952-1954) şi a fost numit Directoral Filarmonicii Bucureştene „George Enescu” (1969-1973).Memorabilă din această perioadă rămâne coloana sonoră afilmului lui Ion Popescu Gopo, prin câştigarea premiuluiPalme D’or la Cannes, în 1957.

„Traseul creaţiei lui Dumitru Capoianu – a spusGrigore Constantinescu – a fost însoţit constant de distincţiicare au confirmat şi consolidat valoarea şi importanţa poziţieisale în peisajul muzical românesc: de două ori PremiulMeritul Cultural, Premiul Academiei Române şi de nu maipuţin de şapte ori Premiul Uniunii Compozitorilor, ultimaoară pentru Întreaga Carieră, în anul 2000.”

În rotonda Ateneului Român s-a impus proiectulrealizării unui memorial al personalităţilor muzicii noastre,un semn binevenit al rezistenţei prin cultură, într-o epocă aîntâlnirii secolului XX cu XXI, în care constatăm ascensiuneaatitudinală a valorilor noastre artistice. În pauza concertuluiorchestrei filarmoniştilor, dirijat de un maestru prestigios,Camil Marinescu s-a oferit prilejul rememorării personalităţiicompozitorului Dumitru Capoianu, adăugându-se înrotondă şi bustul artistului. Între glumă şi sentiment,discursul muzical al acestui concert a impus ideilecaracteristice unui stil compoziţional alcătuit din orchestraţie,melos, ritmuri şi imagini filmice fanteziste.

”Câteva caracteristici importante ale creaţiei sale, a spusDan Dediu, au fost spiritul constructiv şi ştiinţa instrumentaţiei

eficiente, fantezia elaborării melodice, instinctul rupturilor juste lanivelul discursului muzical, robusteţea şi totodată versatilitatealimbajului armonic, diversitatea abordărilor stilistice şiadaptabilitatea inspiraţiei pe mediul vocal sau instrumental ales –a continuat vorbitorul. Spiritul constructiv şi ştiinţainstrumentaţiei eficiente se vădesc în lucrările de largă respiraţie,precum Variaţiuni cinematografice şi Concertul de vioară.Orchestraţia este foarte la obiect, se aude absolut tot ce e notat.Părţile componente prezintă trăsături ciclice (reluarea finaluluipărţii I din Concertul pentru vioară ca final al întregului concert,cu semnalul zigzagat de flaute şi corn ce completează gamaascendentă, de fiecare dată mai ardentă şi mai lirică a viorii) saudezvoltă forme ce combină omofonia cu polifonia, poliritmia cupolimetria, adăugarea cu eliminarea şi evoluţiile tematicesuprapuse, controlate atât pe orizontală cât şi pe verticală.”

Dumitru Capoianu, timp de mai mulţi ani director alFilarmonicii bucureştene, şi-ar fi dorit să asiste la o asemeneaîntâlnire cu melomanii. Exigenţa celui care, multă vreme, a

controlat calitatea înregistrărilorRadiodifuziunii Române, ar fi avutmotive de mulţumire pentru ceea ceasculta. Opera sa componistică nu trebuieignorată, bogăţia tematică şi diversitateastilistică impunându-i prezenţapersonalizată în istoria muzicii româneşticontemporane. De-a lungul timpului,laurii îşi păstrează strălucirea,înmulţindu-se cu noi opere create,luminând bustul ce se află găzduit acumla Ateneul Român.

Dan Dediu adaugă în aceastădirecţie spiritul ”Fanteziei elaborăriimelodice, ceea ce se poate observa în Concertulpentru vioară, în Habanera, în liedurile “Vinţigăncile” şi “Ploaia”, versuri de Topârceanucântate de Claudia Codreanu, Diana Vodă, însuita Pasărea Phoenix, dar şi în spectacolul deoperetă Povestea soldăţelului de plumb.Respectivul grupaj se bazează pe celule clare,elementare, cu o energie muzicală componenţămelodică şi ritmică, dar şi de dispoziţie a

registrelor timbralităţii, ce ipostaziază într-un mod unic tematica.Robusteţea şi totodată versatilitatea limbajului armonic, dupăspusele lui Dan Dediu, provine pe filiere diverse, dar cu siguranţăarmonia tonală cromatică, asimilată prin varianta jazzului, dar şia poli-acordurilor, constituie fundamentul pe care tehnica serială şimodală se articulează din când în când, constituind conglomeratearmonice consistente, ce sună plin, interesant, echilibrat – uneoriuşor tensionate, alteori tensionate mai mult – dar întotdeaunapăstrând o suculenţă şi un interes muzical autentic şi peremptoriu.De la melodia-floare din Pasărea Phoenix, cromatismul “întors” alleitmotivului principal al Concertului de vioară până la melosulnostalgic al Valsurilor ignobile şi nesentimentale, de la temele dinmuzicile de teatru, Pistruiatul şi Cenuşăreasa şi inflexiunilejazzistice specifice “filmului noir” din Variaţiunile cinematograficese observă o mare dexteritate alertă a compozitorului în lucrul cudiverse materiale, asemenea unui pictor ce jonglează cu tehnicimultiple, abordând acuarela, dar şi tempera sau pictura în ulei cuaceeaşi uşurinţă şi impetuozitate.”

Adresându-se ascultătorilor, Grigore Constantinescuevocă compozitorul Oratoriului Flăcări de sânge care şi-aînsemnat, cu ani în urmă, gândurile legate de lucrarea sa:

“Oratoriul a fost scris începând cu anul 1979. Atuncimi-a căzut în mână volumul lui Eugen Jebeleanu intitulat”Hanibal”, apărut în 1973, şi am descoperit în el exprimatemulte din gândurile ce mă frământau. Am început să-mialcătuiesc, din ele, un text la care am lucrat un an, punând


Pe scena Aulei Palatului Cantacuzino

foto

: Age

rpre

ss

Evocare Dan VoiculescuÎn ziua de 4 octombrie A.D. 2019 a avut loc la

Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, subgenericul Discipoli ai fondatorului doctoratului muzical înRomânia, Sigismund Toduţa, evocarea personalităţiicompozitorului Dan Voiculescu de la a cărei plecare ″într-olume mai bună″ se împlinesc 10 ani. Bineînţeles că acţiunea aavut loc la iniţiativa şi cu masiva colaborare a AcademieiNaţionale de Muzică Gheorghe Dima dinCluj, unde Dan Voiculescu şi-adesfăşurat aproape toată activitatea decreaţie şi de cadru universitar. A fostprezent un grup, crème de la crème, decompozitori şi profesori universitaridoctori de la instituţia din Cluj-Napoca:Valentin Timaru, Constantin Rîpă,Adrian Pop, Pavel Puşcaş, GabrielBanciu, Cristian Misievici, la care s-auadăugat gazdele: Dan Dediu -Preşedintele Senatului UNMB, ŞerbanDimitrie Soreanu şi nu în ultimul rândcompozitorul Nicolae Brînduş, primulreprezentant al şcolii bucureştene de la osecţie instrumentală, care şi-a susţinutdoctoratul cu ACEL Sigismund Toduţa,figură care şi acum patronează din altUnivers şcoala muzicologică şi decompoziţie a Transilvaniei. Publicul aadunat la un loc prieteni şi foştidoctoranzi, iar luările de cuvânt au cuprins şi relatări cucaracter personal, foarte interesante, care au reuşit săîntregească, dacă mai era nevoie, personalitatea dar mai aleschipul OMULUI, care pentru fiecare dintre participanţi s-amanifestat în tuşe atât de divers colorate. Vorbitorii, prin

discursuri foarte bine organizate, au zugrăvit pe cel ce a fostdeopotrivă compozitorul, profesorul, teoreticianul,muzicologul şi… pianistul Dan Voiculescu. Credem că dacătranscriptul acestor evocări, fiind mai puţin expuse tiranieipaginii scrise, adăugate celor cuprinse în volumul lansat cuacest prilej, ″Dan Voiculescu – Polifonia unei personalităţi″ scrisde Mira Natalia Gavriş (Editura MediaMusica din Cluj-Napoca) ar constitui o completare foarte interesantă, care ararunca o lumină ″de la un alt reflector″ , ceva mai nouă,

profund umană, asupra vieţii acestuipersonaj, atât de complex, în acelaşi timpatât de modest! Mai ales că, parcurgândaceste notiţe se poate alcătui, asemeneapărţilor asimetrice ale vitraliilor, unportret cât de cât adus la realitate, toateacestea în condiţiile în care era binecunoscută rezerva, uneori ermetismul cucare se învăluia în relaţiile cu ″lumea″. S-asubliniat importanţa deosebită avolumelor sale de scrieri dedicatecontrapunctului, care au o valoare celpuţin europeană, mai ales cele asupraoperei lui J.S. Bach şi polifoniei secoluluiXX. Se cunoaşte poate mai puţin faptul căDan Voiculescu a readus în actualitatestudiile de muzicologie, intrate la unmoment dat oarecum în umbră,coordonând pentru mulţi ani în calitate deredactor-editor acele Lucrări de Muzicologie(vol. 8-20) editate de Conservatorul

Gheorghe Dima, atât de interesante şi utile pentruînvăţământul universitar şi pentru creaţia românească. Într-adevăr, tot ce a purtat girul său a fost caracterizat de o mareacribie, de exactitate şi de acoperirea argumentului ştiinţific.La fel pot da mărturie şi cei 19 doctoranzi cărora le-a


Remembercap la cap poezii întregi sau doar părţi din ele, fără să le denaturez mesajul. Tot în acel timp nu mi-a fost greu să înţeleg căacel Tatăl nostru, pe care îl cântam de când eram copil, are ca temă muzicală aceeaşi ca şi cântarea catolică Dies Irae. Dar cedeosebire de mesaj! Cum se puteau întrebuinţa acele note şi cum se puteau ele combina, ce lume a prelucrării putea naşteacea coincidenţă – dacă ar fi să credem că e doar atât – până unde putea duce ea, aceasta îmi rămânea mie să demonstrez.

Cum să realizez procesul sonor, pentru ca finalul lucrării mele să folosească acea genială “traducere” în lumesc arugăciunii Tatăl nostru. Aşa s-a născut Oratoriul Flăcări de sânge, dorindu-se a rămâne o lucrare deschisă, cu un mesaj laîndemâna oricui ar vrea să înţeleagă ceva…”

”În muzica lui Capoianu - remarcă Dan Dediu - mereu se schimbă ceva, mereu există o nelinişte existenţială care interoghează,se luptă să iasă la suprafaţă şi să întrebe, să absoarbă o cantitate de realitate. Robusteţea şi totodată versatilitatea limbajului armonic vinepe filiere diverse, dar cu siguranţă armonia tonală cromatică, asimilată prin varianta jazz-ului, dar şi a poliacordurilor, constituiefundamentul pe care tehnica serială şi modală se articulează din când în când, constituind conglomerate armonice consistente, care sunăplin, interesant, echilibrat – uneori uşor tensionate, alteori tensionate mai mult – dar întotdeauna păstrând o suculenţă şi un interesmuzical autentic şi peremptoriu. Diversitatea abordărilor stilistice este vădită prin prisma genurilor care impun un anumit limbaj,precum şi genurile de muzică de film abordate impun propriile caracteristici şi formate muzicale.”

Din elementele istorice distincte, în pofida interdicţiei, în vremea aceea, Oratoriul s-a cântat destul de mult; fruntaşă(informaţie Grigore Constantinescu) rămâne Filarmonica din Târgu Mureş, cu ambele părţi cântate în concerte separate(dirijori Horia Andreescu şi Szalman Lorant) sau Filarmonica dIn Bucureşti (dirijor Mircea Basarab) când corul final a fostintonat de membrii formaţiei, în concert, cu gura închisă. De asemenea, la Târgu Mureş s-a interzis rostirea acelui text chiarîn seara concertului, iar la Iaşi textul a trebuit să fie citit direct, fără vreo repetiţie, de către compozitorul prezent acolo!

Ciclul oratorial Flăcări de sânge este un binom de două capodopere vocal-simfonice care îmbină originalitateaconcepţiei creatoare cu dorinţa de a valorifica succesul public al lucrărilor sale, încă necunoscute. Mai cităm în final câtevaînsemnări ale compozitorului Dumitru Capoianu. “Oratoriul Flăcări de sânge a fost distins cu premiul Uniunii Compozitorilorpe anul 1988 şi al Cântării României în acelaşi an, înainte de Revoluţia din Decembrie. Premiile acestea s-au acordat uneilucrări interzise la difuzare, care, totuşi, se cânta la filarmonicile de marcă din ţară. Lucrarea a fost, în anul 1988, tipărită deEditura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, cu textul integral şi original, cu un an şi ceva înaintea Revoluţiei.

Înregistrarea specială la Radio s-a realizat tot sub conducerea muzicală a dirijorului Horia Andreescu, la începutulconcediului formaţiilor, care au fost de acord să rămână câteva zile pentru a duce până la sfârşit lucrarea începută.

”Faptul că orchestraţia nu are coarde şi lemne uşurează mult programarea ei, dar orga rămâne totuşi o piedică majoră! Cu toateacestea, autorul ţine mult ca lucrarea, existentă acum integral, doar sub formă de înregistrare, să fie cântată în primă audiţie întreagă,într-un concert public, pentru a se înţelege gândirea filozofică, temperamentul antirăzboinic, spiritul mistic care l-au inspirat pe DumitruCapoianu.” (G. C.)

Festivalul Internaţional „Iubiţi Muzica Românească!”, Arad, 2019

Proiectul finanţat de AFCN – conceput şi realizat, în mod exemplar, de dirijorul Dorin Frandeş şi muzicologa CodruţaDogaru, susţinuţi de managerul Filarmonicii, Doru Orban – s-a concretizat, la ediţia 2019, ca un adevărat festival al artelor,adăugând creaţii literare, de arte plastice şi dans. O pondere sporităa revenit concertelor educative, care au inclus un atelier interactiv,cu marionete, „Pe urmele instrumentelor muzicale”. Am savuratultimele trei zile, 15-17 octombrie.

”Publicul are talent. De la ritual la experimental”Am ascultat pe violonista Diana Moş şi pianista Lena Vieru-

Conta, prezentă şi în calitate de pictor, într-un program consistent.Sonorităţi şi Nu-Mă-Uita VI (p.a.a.) de Ulpiu Vlad m-au cucerit prinfireasca îmbinare a unor tipare pe care le prezintă ca fiindcomplementare: am desluşit aici, sinteze între bocet şi fantezie, joc şifugato, doină şi cântec de leagăn. A fost cântată versiunea vioară-pian (p.a.a.) a liedului Sufletul, de Andrei Tănăsescu – o declamaţiecantabilă deosebit de frumoasă, cu un final expresionist. Echos II deŞtefan Niculescu şi Versete de Anatol Vieru sunt două lucrări bazatepe calcule stricte, dar care reflectă dramatismul intens al perioadeiîn care au fost create. Piesele menţionate au fost intercalate cu douăcreaţii pentru vioară şi bandă – Domnişoara Pogany II de Roman U. Vlad şi Glossolalia de Diana Rotaru – în timpul interpretăriicărora de către Diana Moş, Lena Vieru-Conta a improvizat tablouri. Publicul a avut talent să savureze. Iar la ultima piesă, şitalentul de a contribui sonor, datorită compozitorului Ionică Pop. Piesa Oximoron – Ritual experimental (p.a.a.) merită să fie„numărul 1” al unei serii de continuat, chiar şi cu sarcini mai dificile.

Matineu: Wilhelm Busch – Violeta Dinescu, Fipps, der AffeO muzică elaborată şi, totodată, firească a însoţit aventurile pline de umor şi tâlc ale maimuţoiului Fipps, personajul

lui Wilhelm Busch. Textul narativ în versuri şi desenele realizate de scriitorul însuşi au fost prezentate într-un matineudestinat, în principal, elevilor de la Liceul Teoretic German. Pianul şi instrumentele de percuţie au însoţit povestea printr-uncomentariu muzical plin de dinamism şi rafinament. Conlucrarea dintre actorul german Thomas Niese, pianistul Sorin

Petrescu şi percuţionistul Doru Roman a îmbinat precizia unuimecanism german şi farmecul copilăresc, într-un spectacolcaptivant, pentru toate vârstele.

”Cer şi pământ” – concert cameral cu dans contemporan şi poezieRecitalul Ansamblului Pro Musica Academica Iaşi a fost însoţit

de poeme ale autoarei din Arad Lucia Bibarţ, precum şi dansulclasicizant al tinerei Lavinia Urcan. Componenta muzicală a serii afost dominată cantitativ de piesele accesibile de Romeo Cozma.Combinaţia clarinet-chitară este eufonică şi transmite deopotrivăsugestii folclorizante şi pop. Pe de altă parte, piesele de facturăcomplexă au fost plasate ca piloni ai recitalului.

În deschidere, piesa Invocaţii pentru clarinet solo, de ViorelMunteanu şi-a dovedit valabilitatea, prin dramaturgia coerentă, în careefectele sonore (flajeolete care evocă fluierul, slap tonguing, oftaturi)


Remember

În ţară

Diana Moş, Sebas�an Felea

Theodor Alexandru Rădulescu

coordonat studiile pe dificila perioadă în care aceştia s-austrăduit să facă faţă exigenţelor pe care le ridică acest capitolatât de dificil al vieţii tinerilor universitari. Creaţia sa estesurprinzător de vastă, ţinând cont de ″risipa binevoitoare″,de evantaiul pe care s-a desfăşurat activitatea sa, acest lucrufiind posibil deoarece, publicând sau nu, Dan Voiculescu nua încetat niciun moment să scrie muzică! Genurile sunt foartediverse, spectrul cameral instrumental şi vocal fiind deosebitde larg, profund expresiv… muzica fiind terenul în caresensibilitatea şi temperamentul său s-au dezvăluit cu sau fărăvoia sa. Micro-recitalul oferit de Bianca & Remus Manoleanu,un foarte cunoscut cuplu care de decenii promovează cumare succes creaţia de lied românesc, a inclus în programLauda omului şi Muzica… selectate din ciclul Trei cântece peversuri de Nichita Stănescu pentru soprană şi pian scrise în 2005,superb interpretate, în care alăturarea dintre imaginea sonorăşi cuvânt atinge perfecţiunea, cu ecouri premonitorii încărcate

de un rezervat dramatism, şi 4 numere din 12 Hai-ku-uripentru voce şi pian, pe versuri de poeţi clasici japonezi scrise în1998. Timp de mai bine de două ore, în Sala Auditorium, depe a cărui terasă apare minunata panoramă a ParculuiCişmigiu, îmbogăţită de cupolele aurite ale CatedraleiMântuirii Neamului vis à vis de Palatul Parlamentului, s-auderulat pe un ecran fotografii deja istorice aflate în posesiaFundaţiei Sigismund Toduţa, care, aşa cum am spus, re-aduceau din altă dimensiune imaginea celui care a patronatcu maximă eficienţă şi autoritate o nouă ″Şcoală Ardeleană″a cărui impact s-a revărsat şi asupra Bucureştilor, 15 mariprofesori şi compozitori care au activat în capitală avânddrept origine pământul transilvan. Tot în acelaşi spirit a fostoferită şi cartea cu titlul Sigismund Toduţă – INEDITEConferinţe· Interviuri, toate spre îndrumare în creaţie şicălăuzire în viaţă.

Corina BURA


Peste hotaresunt purtătoare de valori expresive. Cătălin Ştefănescu a fostprezentat cu Ostinato pentru chitară solo, în care îmbină bravuraşi lirismul. Impresii pentru clarinet solo de Bogdan Chiroşcă m-au dus cu gândul la Noduri şi semne de Nichita Stănescu, prinjocul dintre sunetele slap şi melopeile generoase.

În încheierea recitalului, piesa lui Ciprian Ion, Stihuriancestrale, îmbină timbruri de pe vremea lui Mozart – clarinet,bassethorn şi chitară – într-un discurs care mi-a sugerat

dansuri balcanice, tente medievale discrete, doinire, melodicalui Anton Pann, configurând un tot postmodern armonios.

Concertul finalSub genericul „Basm şi istorie”, ultimul concert a fost

dominat de o atmosferă spooky. Nocturna pentru vioară şiorchestră de Dan Dediu nu mi-a părut visătoare, în canonulromantic, ci mi-a amintit de Vivaldi – prin goana sa plinăde virtuozitate, redată cu stăpânire absolută, de solistaDiana Moş.

Înainte de următorul punct din programul anunţat,organizatorii au inserat o surpriză, prin aducerea pe scenă atânărului pianist Theodor Alexandru Rădulescu (n. 2002).Piesele alese – de Paul Constantinescu şi Marţian Negrea –au fost redate cu aplomb şi acurateţe desăvârşită. Sperăm căse vor găsi mijloace ca acest tânăr muzician nevăzător – unNobuyuki Tsujii de România, prin talentul său – să se facăremarcat şi să fie consacrat prin participarea la marile

concursuri din lume!Prin lucrarea Tablouri dintr-o revoluţie –

Concert pentru pian şi orchestră, dedicat eroilorRevoluţiei din 1989 (p.a.a.), am desluşit că TeodorŢuţuianu are o personalitate creatoare intens lirică,cu izbucniri dramatice până la paroxism. FinalulConcertului – a cărui solistă, pianista AndreeaDumitrescu, s-a integrat nuanţat în discurs – mi-aapărut ca un joc de scântei în cenuşă... Între timp,Lena Vieru-Conta şi-a desfăşurat arta picturalăimprovizată, dominată de roşul sângelui jertfit.

Încercările iniţiatice din Tinereţe fără bătrâneţeşi viaţă fără de moarte după Petre Ispirescu, au fostbăsmuite în poemul muzical de Irina Odăgescu.Am simţit aici ecouri enesciene, filtrate şireelaborate reflexiv.

Jalba (p.a.a.), după I.L. Caragiale, de LauraManolache este o lucrare prin care autoarea are curajul săesenţializeze starea de fapt actuală, un exemplu convingătorde umor (negru!) în muzică.

Orchestra Filarmonicii Arad, dirijată de SebastianFelea, a cântat programul solicitant al serii, cu fermitate.Ultimele două piese au beneficiat de lectura actorului CristianIacob, iar în Jalba, s-au adăugat membri ai CoruluiFilarmonicii. (Foto: Wilhelm Doru Gombos)

Elena Maria ŞORBAN

Început de stagiune la Filarmonica „Banatul”Octombrie aduce în mai toate institutele de artă, începutul unei noi stagiuni a unui nou an de muncă cu noi speranţe

şi planuri pentru menţinerea şi evoluţia fiecărui colectiv, o nouă etapă ce se doreşte mai bună şi mai eficientă decât cea carea trecut. Şi în cazul filarmonicii noastre, a timişorenilor, deopotrivă a muzicienilor interpreţi cât şi a publicului, deschidereacelei de a 64-a stagiune s-a marcat cu un concert simfonic opulent ca program şi participare afectivă, condus cu deosebitădăruire de dirijorul timişorean de ani buni GheorgheCostin, legat strâns de evoluţia artistică a orchestrei şi avieţii muzicale a cetăţii.

După derularea Zilelor muzicale Enescu-Bartókdevenite tradiţie, cu concerte simfonice şi camerale, care înparte rezonau şi cu Festivalul Enescu din Capitală şi pânăla urmă şi cu programul deschiderii stagiunii, Simfonia I deG. Enescu, cu muzica ei eroică-sărbătorească a constituitprimul pas – începutul. Programul ales cu lucrărireprezentative dintr-o perioada savuroasă a unuipostromantism a inclus pe lângă opusul emblematic dinliteratura noastră semnată de orfeul moldav şi Ultimelepatru lieduri ale marelui compozitor german de operă dinsecolul ce a trecut Richard Strauss în tălmăcirea sopraneiIrina Iordăchescu, bine cunoscută publicului nostru,impresionând prin prestaţia vocală, dar fără să reuşească întălmăcirea textului şi inteligibilitatea lui. Cu un opus extremde îndrăgit Tablourile dintr-o expoziţie de Modest Mussorgskiîn orchestraţia deosebit de reuşită a lui Maurice Ravel, care a adus-o în timp chiar mai aproape de zilele noastre şi i-a datstrălucirea feluritelor instrumente s-a creat şi culminaţia serii de concert. Abstrăgând unele mici chixuri în expunerea unorteme, poate inerente începutului sau sonorităţile uneori abrazive ce se datorează poate şi lipsei unui public care să umpleîndeajuns sala ne-a bucurat totuşi prezenţa unei orchestre ample numeric, aşa cum dealtfel o cereau partiturile, cuinstrumentişti a căror nume s-ar putea la început de stagiune tipări în programul de sală.

Un suflu tineresc a reuşit şi dirijorul de origine rusă Sergey Simakov printr-un program mai pestriţ de la Haydn şiMozart prin Wieniawski la Prokofiev, cu a lui privire spre ce a fost clasic pentru el. Am ascultat o uvertură la una din cele

AM

Rencontres musicales Enesco, ediţia a VI-a, octombrie 2019, ParisLa Paris a avut loc în perioada 9-18 octombrie Festivalul Rencontres Musicales Georges Enesco, care a cuprins şi a şasea

ediţie a concursului internaţional de canto. Din nou, organizatori au fost asociaţia Noesis Arts et Culture şi Societatea MuzicalăGeorges Enesco. Partenerii tradiţionali –Institutul Cultural Român Paris, AmbasadaRomâniei în Franţa, Muzeul Naţional GeorgeEnescu din Bucureşti, Conservatorul FrédéricChopin, Şcoala Normală de Muzică AlfredCortot, Oratoire de Louvre au realizat din nouun eveniment muzical. Alături de muzicienifrancezi, din juriu au făcut parte mezzo-soprana Viorica Cortez, preşedinte, FlorinEstefan, directorul Operei Române din Cluj,dirijorii Leonard Dumitriu şi David Marcian.

Şi la ediţia recent desfăşurată auexistat două secţiuni – pentru amatori şipentru profesionişti. Ca întotdeauna,concursul a promovat creaţia vocală a luiGeorge Enescu prin stabilirea unei lucrăriobligatorii pentru candidaţi. Alţi compozitoriromâni reprezentativi cu opus-uri incluse în repertoriul de concurs au fost Carmen Petra-Basacopol, Pascal Bentoiu, FeliciaDonceanu, Adrian Pop, Sabin Păutza, Vladimir Cosma.

Institutul Cultural Român a acordat un premiu substanţial în bani pentru cea mai bună interpretă a unei lucrări deEnescu – Aida Pascu, câştigătoare şi a premiului de popularitate. Aida Pascu şi Mihaela Pancu au primit invitaţia de aparticipa la un spectacol al Operei Naţionale din Cluj. Cea mai bună interpretă a unei piese din creaţia contemporană a fost

aleasă Émilie Rose Bry (Franţa-S.U.A.). Noutatea ediţiei din acest aconstituit-o finala concursului, realizată cu acompaniamentul orchestreiformată din studenţi ai Conservatorului Naţional Superior din Paris, dirijatăde Leonard Dumitriu.

Nu doar concurenţii au prezentat lucrări de George Enescu. În searade 15 octombrie, în Sala Bizantină a palatului Béhague, reşedinţa AmbasadeiRomâne la Paris, studenţi ai Conservatorului Naţional de Muzică dincapitala Franţei au interpretat două lucrări cunoscute: Cantabile şi Presto,Dixtuorul opus 14. Au impresionat acurateţea, autenticitatea şiprofesionalismul cu care ansamblul de suflători alcătuit din studenţi auredat, în urma a doar trei repetiţii, dificilul opus 14. Cunoscând versiuniantologice (printre care aceea înregistrată sub bagheta lui ConstantinSilvestri), nu am putut decât să apreciez la superlativ interpretarea tinerilorfrancezi sub bagheta lui David Marcian. O interpretare mult aplaudată depublicul numeros.

La fel de interesant a fost recitalul susţinut la 17 octombrie în aceeaşisală de trio Ramona Horvath, având-o ca invitată pe solista vocală TeodoraEnache. Cultivată în jazz de neuitatul pianist român Jancy Körössy, cu carea concertat şi a înregistrat discuri în România, influenţată benefic în privinţa

relaţiei folclor românesc-jazz, Ramona Horvath este acum un muzician admirabil, care scrie aranjamente, improvizează cufantezie şi virtuozitate instrumentală neostentativă, impunându-şi stilul original nutrit de sursele muzicale româneşti. Ea a

câteva şi totuşi 14 opere ale compozitorului legat de conteleEsterházy: L’isola disabitata poate puţin fragmentară darantrenantă şi savuroasă până la urmă. Atmosfera romanticăne-a impus-o imediat, abrupt chiar, prin cântul său înconcertul al doilea compus de marelui violonist polonez,braşoveanul Florin Ionescu-Galaţi. Muzica lui H. Wieniavskicucereşte repede auditoriul şi mai ales dacă e servită de uninterpret care se identifică cu ea. A venit rândul creaţiilor luiW.A. Mozart pornind de la Motetul Exultate Iubilate cufascinantul „Alleluja” cu experimentata şi stoica sopranăAlina Todea, urmat de un opus coral „Regina Coeli” pregătitcu minuţiozitate de Iosif Todea dirijorul Corului „IonRomânu” al Filarmonicii. Dar spiritul clasicismului persistă şiîn scrierea unor compozitori care vor să aducă un omagiuimportantei perioade din istoria muzicii aşa cum o întâlnimîn celebra Simfonia I-a op. 25 în Re major de S.Prokofiev

denumită chiar „Clasica”, plină de spiritul unei muziciaproape pure, pline de entuziasm şi uimitor de antrenantă.Ce a impus jaloanele stilului neoclasic.

La prima vedere, trecând peste programele ce ne oferăfilarmonica în această toamnă nu regăsim salba concertelorcamerale şi a recitalurilor, dar de fapt ele există cu prisosinţăprin cele două festivaluri ce flanchează concertele simfonicesăptămânale – Festivalul de muzică veche ajuns prin grijaviolonistului Codrin Emandi la a 14-a ediţie şi Timorgelfest-ul organizat de Felician Roşca pentru a 19-oară, incluzând încircuitul concertistic şi câteva lăcaşuri de cult.

Aşteptăm cu interes desigur şi promisele concerte cuopera Cavalerul rozelor de R. Strauss, colaborarea cu Orchestradin Gera din Germania şi mai ales Festivalul de muzică nouă„Intrada” din Noiembrie.

Damian VULPE


Pe scene

Corespondenţe

Aida Pascu


Corespondenţereuşit să-i stimuleze pe contrabasistul Nicolae Rageau şibateristul Bruno Ziarelli să comenteze cu adecvare şirafinament variaţiunile spontane inspirate de melosul şiritmul folcloric românesc. Alt muzician de renume al jazz-ului românesc, Johnny Răducanu, a lucrat în anii trecuţi cusolista vocală Teodora Enache, ajunsă acum interpretă demare forţă expresivă, ce împleteşte în mod autentic aceleaşielemente de cânt tradiţional, american şi românesc.

Directorul artistic al Concursului şi tuturormanifestărilor muzicale reunite sub titlul Rencontres MusicalesEnesco – pianista şi profesoara Alina Pavalache – a dat dinnou dovadă de pasiune, determinare şi spirit organizatoricpentru a împlini în mod fericit ediţia a VI-a.

Alex VASILIU

O lucrare românească cântată în Franţa

Luni, 14 octombrie 2019, a avut loc în Sala Auditoriuma Conservatorului din Villejuif – un oraş cochet în apropierede Paris – un nou concert al Orchestrei de Flaute a Franţei

(OFF), condusă de celebrul flautist francez Pierre-YvesArtaud. Dirijor: Marc Hajjar. Solişti: Philippe Alain-Dupré,Carine Dupré, flaute baroce şi Pierre-Yves Artaud, FrédéricWerner, flaute.

În programul concertului, care areprezentat deschiderea stagiunii 2019-2020a acestui prestigios ansamblu, au fost incluseopusuri de Steve Reich, Sorin Lerescu,Johann Joachim Quantz şi Edith Lejet.

Ideea concertului, prezentat de Pierre-Yves Artaud, a fost să aducă în atenţiapublicului opusuri din epoci stilistice diferite,de la muzica barocă până la sonurilecontemporane, în prim-plan fiind, desigur,punerea în valoare a posibilităţilor expresiveale flautului.

Detaliind, am ascultat VermontCounterpoint, lucrare scrisă în 1982 de SteveReich pentru flaut solo şi 11 flaute, într-unlimbaj care sugerează apropierea sa deestetica muzicii minimale, pe carecompozitorul american a cultivat-o alături dePhilip Glass, Terry Riley sau La MonteYoung.

Structurile repetitive se amplifică şiconturează, în superpoziţie, un edificiu sonor

contrastant ca expresie, deşi la prima vedere pare static prinmelodica grupurilor diferite de flaute.

Concertul a continuat cu piesa semnatarului acestorrânduri, Modalis IV, pentru flaut şi ansamblu de flaute(Premiul UCMR pe anul 2017). Solist: Pierre Yves-Artaud.

În acest opus, compus în 2017 pentru Ansamblul FlautPower condus de Ion Bogdan Ştefănescu, continui săexplorez o zonă de expresie în care limbajul modal secircumscrie unui tip de construcţie muzicală marcat de ideeamotorică, în contrast cu suprafeţele sonore aparent statice.Flautul solist sugerează ansamblului diferite modalităţi deevoluţie sonoră: trasee melodice, momente improvizatorice,formule melodice repetitive, moduri de atac şi efectetimbrale. Discursul muzical – când fragmentat, cândcontinuu – pune în evidenţă structuri polifone şi omofone,conturându-se spre final, pentru solist şi ansamblu, ideeaunui excurs sonor unificator. Pierre Yves-Artaud a valorizatcu arta sa traseul melodic şi expresiv al flautului solist, alăturide interpreţii de marcă ai orchestrei sale de flaute.

A urmat în program: Concerto en sol mineur de JohannJoachim Quantz, flautist şi compozitor german (1697-1773).Structurat tripartit: I. Allegro, II. Amoroso, III. Presto, concertulîn sol minor de Johann Joachim Quantz este unul dintre

opusurile des întâlnite în programele deconcert dedicate muzicii baroce şi nu numai.Am ascultat o variantă pentru 2 flaute solisteşi un aranjament pentru orchestră de flaute.Soliştii, Philippe Alain-Dupré, Carine Dupré,au excelat în ceea ce priveşte redareadiscursului muzical într-un melanj devirtuozitate şi expresivitate pliat pesonoritatea aproape de orgă a orchestrei deflaute.

Ultima lucrare din program, Le soufflede l’aurore, a aparţinut compozitoarei francezeEdith Lejet. Compusă în 2018 pentru 12 flaute,piesa sa este gândită ca un lamento porninddin grav spre acut, cu o melodică sinuoasă,însoţită de pasaje cvasi-improvizatorice.Dinamica fluxului sonor, modurile de atac,armoniile ansamblului şi pasajele solisticesugerează o atmosferă de un lirism aparte.

În final, remarc modul în care dirijorul concertului,tânărul muzician Marc Hajjar, a reuşit să redea cusensibilitate dramaturgia fiecărui opus în parte.

Sorin LERESCU

Orchestra de Flaute a Franţei, dirijor Marc Hajjar, solist P.Y. Artaud

Sorin Lerescu, Pierre-Yves Artaud

AM

Adio, Mihai Constantinescu!Îndrăgitul compozitor, textier şi interpret s-a stins din

viaţă cu două luni înainte de a împlini 74 de ani, după o comăcare a durat nu mai puţin de 5 luni. Născut în Bucureşti, aabsolvit Şcoala populară de artă, la clasa prof. Florica Orăscu-Marius Ţeicu, iar un an mai târziu, în 1973 – Institutul deeducaţie fizică şi sport. A făcut parte din corul de copii alRadioteleviziunii, iar la 18 ani începe colaborarea cu formaţiaMondial, cântând atât melodii franţuzeşti, cât şi compoziţiiale lui Romeo Vanica. Începe să fie recunoscut pentrutalentul de autor începând cu anul 1970, prin prima sacompoziţie, “Păpuşa”. Cântă cu formaţia Modern Grup,alături de Marius Ţeicu, Marcel Dragomir, Petre Magdin, dardevine o adevărată vedetă naţională sub “bagheta”reputatului realizator TV Titus Munteanu. Acesta îi“selecţionează” la Şcoala populară de artă şi pune bazele trio-ului care a dominat mulţi ani peisajul emisiunilor TV dedivertisment, Marius (Ţeicu) –Olimpia (Panciu) şi Mihai(Constantinescu). În 1975 vine şiconsacrarea internaţională,cucerind premiul III laputernicul festival de la Dresda,cu compoziţia “Am visat”,interpretată de Corina Chiriac.Ca un omagiu, solista a inclusacest cântec în recitalul ei de lafestivalul “Cerbul de aur”, înurmă cu trei luni. Compoziţiilesale au fost premiate la concursulTV “Şlagăre în devenire”, iar în2002 este recompensat cuDiploma de Onoare la gala “O ziprintre stele”, organizată de IonAntonescu, secretar de stat înMinisterul Culturii. Colaborarea sa cu Anastasia Lazariuc afost fructuoasă, fiind marcată de numeroase discuri şi melodiide succes. În postură de interpret şi compozitor a efectuat zecide turnee peste hotare, în SUA, Germania, URSS, toate ţăriledin estul Europei şi în multe din Vest. Memorabile rămânsutele de concerte susţinute alături de formaţia Savoy,condusă de Marian Nistor, atât în ţară, cât şi peste hotare. Afost un idol al celor mici, prezentând emisiuni TV dedicatecopiilor, dar mai ales lansând zeci de şlagăre care se cântă cuacelaşi entuziasm şi de copiii actualei generaţii. Din“Cvartetul de aur” al vocilor masculine ale muzicii uşoareromâneşti – Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, MihaiConstantinescu, Cornel Constantiniu – doar ultimul mai esteîn viaţă, dar şi el cu o stare precară de sănătate, ceea ce nu l-a împiedicat să dorească să meargă, în cărucior cu rotile, sădepună o floare la catafalcul bunului său prieten... Melodistdesăvârşit şi autor al unor texte inspirate, MihaiConstantinescu a fost membru al Uniunii Compozitorilor şiMuzicologilor din România, care, fără să prevadă plecarea luineaşteptată dintre noi, i-a dedicat CD-ul cu nr. 15 din seria“Portrete componistice”, consacrată numelor importante alemuzicii noastre uşoare. Între cele 19 compoziţii de pe acestalbum nu lipsesc marile şlagăre compuse şi interpretate deel, cum ar fi “Un zâmbet, o floare”, “Sus în deal”,“Vitezomanul Gică”, “Iubiţi-ne că suntem flori”, “Iubiţi şicâinii vagabonzi”, “O lume minunată”, “Păpuşa”, “Amvisat”, “Anotimpuri”.

Mihai Constantinescu a fost o fire veselă, tonică,captivantă pe scenă, dar în suflet ascundea, aşa cum declaraapropiaţilor de fiecare dată, tristeţea şi dezamăgirea cămuzica lui şi a colegilor de breaslă nu mai este difuzată la

posturile de radio şi la televiziuni, marginalizarea artiştilordin “Generaţia de aur” fiind mai mult decât evidentă. Deşipopularitatea sa a fost uriaşă, n-a fost niciodată invitat la“Cerbul de aur”, iar după 1990 foarte rar şi la festivalul de laMamaia, aşa cum ar fi fost normal. Durerea din suflet i-a fostamplificată de evacuarea, datorită unor legi absurde, din casape care şi-o amenajase cu dragoste, aşa încât au apărutproblemele cardiace, cu operaţii extrem de dificile. Dinfericire, a avut alături în ultimii ani o femeie minunată, soţiasa Simona Secrier, fostă componentă a grupului vocal Etno.Colegii îşi amintesc cu nostalgie apariţiile alături de el pescenă sau în platourile TV: Margareta Pâslaru – turneul“Vine, vine Margareta!” şi emisiunea TV “Geniali”, JoltKerestely – zecile de înregistrări în studioul muzical al TVR,Marian Nistor – sutele de concerte cu casa închisă alături deformaţia condusă de el, Savoy, iar Cornel Constantiniuprietenia strânsă care l-a legat de colegul său de generaţie şisucces. În urmă cu câţiva ani Mihai Constantinescu a scos în

regie proprie o casetă conţinând,pe 4 CD-uri, aproape o sută decompoziţii. Interesant este faptulcă el a fost sprijinit în acestdemers de o... florărie, semn căpatronii acesteia preţuiaumelodiile lui Mihai închinateflorilor. Cu charismă şi farmec,transforma în aur, cum se spune,tot ce atingea, fie că era vorba deşlagăre internaţionale, adaptatede el cu texte proprii, fie depuţinele colaborări cu alţicompozitori, cel mai grăitorexemplu fiind cântecul lui GeorgeGrigoriu “Ia-ţi, mireasă, ziuabună!”, care se cântă şi azi lanunţi. În urmă cu câţiva ani, deziua sa onomastică, Sf. Mihail şi

Gavril, impresarul Alexandru “Bebe” Mihu i-a organizat unspectacol magnific la Sala Palatului, la care au fost alături deel mulţi dintre colegi. Ultima sa apariţie pe scena aceleiaşi sălia avut loc cu mai puţin de un an în urmă, la concertul “Inmemoriam Dan Spătaru”, organizat de Stoian Anghel. Ar fitrebuit să fie şi pe 10 noiembrie, pentru a-i sărbători pe artiştiianiversaţi, Alexandru Arşinel şi Silvia Dumitrescu, dar n-amai fost să fie...

În ziua funeraliilor s-a anunţat că MihaiConstantinescu a primit Post-mortem un ordin din parteaPreşedinţiei, drept care a beneficiat de onoruri militare, ştirecare ne-a provocat un zâmbet amar. Chiar să nu fi cunoscutnimeni la Cotroceni succesul de cinci decenii al cantautorului,personalitate artistică de primă mărime? Ce consilieri peprobleme de cultură sunt acolo, au ei oare cunoştinţă derealizările excepţionale ale artiştilor din “Generaţia de aur”?Nici nu vrem să legăm acest gest de campania electoralăaflată în plină desfăşurare... Reiterăm însă ceea ce am maiscris: artiştii de mare valoare se cuvine să fie preţuiţi, cinstiţi,recompensaţi în timpul vieţii, nu când o asemenea distincţienu mai înseamnă nimic pentru ei. Vedetele uriaşe,componistice şi interpretative, ale muzicii noastre uşoare audepăşit 70 sau chiar 80 de ani, ar fi trist şi dureros să fie, totaşa, decorate “post mortem”... De ce nu luăm, între altele,exemplul Republicii Moldova, unde există titlurile de “Artistal poporului” (pe care Paul Surugiu-Fuego l-a primit cândîncă nu împlinise 40 de ani!), “Artist emerit”, “Maestru înartă”? Din fericire, Mihai Constantinescu pleacă dintre noi cutitlul neoficial de artist iubit al poporului de toate vârstele...

Marius GHERMAN


Despărţiri


Punctul pe j... azzEt in Gărâna ego (II)

De la înălţimea scenei răsărite pe spaţiul verde alhanului „La răscruce”, în faţa ei (şi chiar dincolo de gardulhanului) aliniindu-se deja familiarele trunchiuri de copaciaşezaţi orizontal, pe post de fotolii de orchestră (ca şi înPoiana Lupului), am aplaudat vineri 12 iulie tandemulAdrian Dinu-Schwartz (ghitară, vocal) & Horea Crişovan(ghitară), primul numit fiind unul dintre cei doi vârstnicianimaţi de o juvenilă vitalitate, el şi încă tânărul partenerHorea Crişovan – doi îndrăgostiţi de melodie, de armonie,zămislitori de compoziţii proprii. După ei – ne-au cântat şiîncântat cunoscutul ghitarist şi lector doctor la Facultateade Muzică şi Teatru a Universităţii de Vest, IonuţDorobanţu, bucuros să pledeze prin meşteşugite armoniipentru afirmarea unui tânăr talent, Alina Giurgiu, ovocalistă cu glas cu totul special, de o fremătătoare vibraţie.Apoi sâmbătă 13 iulie, două recitaluri memorabile princalitate, originalitate şi bun gust: protagonişti – duo-ulLuiza Zan (vocal) & Iulian Pavelescu (ghitară), semnatari

de drept şi de fapt ai epatantului proiect „Afrodizzy”însemnând muzică adevărată, concomitent şi show maimult decât agreabil, l-aş califica sub atributul super-atrăgător; apoi „Cătălin Milea Group” – valorosul(sax)tenorist şi basclarinetist, totodată şi compozitoralăturându-şi, pentru înfăptuirea viabilă a ambiţiosuluiproiect „Jazz on Pink Floyd”, trei instrumentişti – capetede afiş ale noii generaţii a jazzului autohton, Albert Tajti -claviaturi, Michael Acker - ghitară bas, Iulian Nicolau -baterie. Iar duminică 14 iulie, pour la bonne bouche, unsingur recital pe scena de la han, unul dar bun, foarte bun,de autor, cu neobositul dobânditor de premii în ţara natalăşi mai ales peste hotare, pianistul (în orele libere şiclarinetist) şi compozitorul Sorin Zlat – corifeu al unuiquartet de zile mari, într-o formulă de componenţăinternaţională, cu saxofonistul spaniol Gianni Gagliardi,

cu basistul italian Gianluca Renzi şi acelaşi baterist IulianNicolau (student, 23 de ani, ritmician tot mai solicitat), a lorevoluţie colectivă şi creativă răspunzând denominaţiei„The Land Of Dreams”.

Cât priveşte performanţele de la Biserica din Văliug,în dimineaţa a doua, de la orele 11, talentatul Raul Kusaka abordat propriile compoziţii schimbând manualele şipedalierul orgăi (fie ea şi Hammond) cu claviatuera uneipianine, spre concretizarea proiectului „Sound FromChurch”. Următorul recital matinal l-a avut drept erou (lapropriu şi la figurat) pe insolitul sexagenar întemeietor altrupei Rodion G.A., supranumit „pionierul muziciielectronice din România” – pe numele său real RodionLadislau Roşca. Încă din anii ’70 ai veacului trecut, elinventa timbruri sonore nemaiauzite şi crea pieseexperimentale, bizare. În incinta Bisericii Catolice dinVăliug, Rodion Roşca a adus un antic magnetofon Tesla B100, cu cîteva vechi înregistrări – amplificate cu maximumde decibeli, până la limita suportabilităţii... au fost însă şitineri spectatori satisfăcuţi de factura şi intensitateaaudiţiilor, fani ai unei atare experienţe neobişnuite. Iarduminică 14 iulie, în cea din urmă dimineaţă a JazzFestuluigărânean, au reapărut în Văliug componenţii duo-uluiAdrian Dinu-Schwartz & Horea Crişovan, mai tânărulghitarist reuşind astfel să se producă în decursul celor treizile în toate cele trei locaţii.

Ca în fiecare an, sub caritabila umbrelă a ampluluiFestival, a înflorit un shopping divers şi apt a întruni ocuprinzătoare gamă de cerinţe, gusturi, preferinţe – în ceeace ne priveşte, am apereciat îndeosebi magazinul de discuriAndante, „păstorit” de Paul Tutungiu (mai ales că label-ulECM aniversează anul acesta o jumătate de secol de laînfiinţare), dar şi standurile de cărţi, afişe, programe de sală,tricouri inscripţionate şi alte suveniruri. Iar ca atracţiiconexe, a fost lansat volumul lui Johnny Bota „Nostimademuzicale”, au putut fi vizionate expoziţii de fotografii şi deartă plastică. Natura însăşi s-a arătat conciliantă din punctulde vedere al amerninţărilor pluviometrice... Gestionat deacceaşi echipă profesionistă dirijată cu mână sigură deDejan Feniaţ (cu colegii de pe scene Octavian Brebean,Laur Morun, Adi „Soso” Lupulescu, Adrian Foale,Valentin Potra, Ovidiu Roşu şi acordorul de pian RemusTurcu), sunetul şi imaginile Festivalului au împlinitaşteptările. Deosebit de activă, de eficientă, echipaorganizatorilor (cuprinzând şi întreaga familie Giura) a fostsecondată benefic de un numeros grup de voluntari.

Un singur fapt întristător a umbrit efervescenţabucuriei generate de muzica şi ambientul prielnic al ediţieifestivaliere 2019: a fost prima ediţie la care, spre regretultuturor, nu a mai participat bonomul bijutier Gigi Tăuş,patronul hanului şi unul dintre principalii iniţiatori în 1997ai sărbătorii gărânene. Căci nu cu multă vreme înainte, el atrecut în nemurire, chipu-i inconfundabil stăruind pe unbanner uriaş în dreapta scenei montată „La răscruce”.

Afirmat ca Festivalul de jazz aflat pe locul al doilea cadurată a manifestării, pe locul întîi ca densitate aparticipărilor (a recitalurilor, douăzecişidouă la ediţia adouăzecişitreia) şi ca număr de spectatori, veniţi cu miile,Gărâna Jazz Festival 2019 a însemnat un happening artisticprestigios, o victorie a spiritului, a satisfacvţiei sonoreacreditate de cincizecişiopt de muzicieni de jazz dincincisprezece ţări. (Foto Liviu Tulbure)

Florian LUNGU

Luiza Zan

AM

Cu Jolt Kerestely despre “Cerbul de aur”

Ediţia 2019 a festivalului internaţional “Cerbul deaur”, doar a 19-a în istoria de 51 de ani a manifestării, aprovocat multe comentarii, cele mai multe negative,motivele fiind expuse şi în cronica găzduită de revistanoastră. Ni s-a părut oportun să-l invităm lao discuţie pe această temă pe compozitorulşi maestrul de sunet Jolt Kerestely, foarteimplicat în istoria acestui eveniment, pecare-l cunoaşte mai bine decât oricine.

Octavian Ursulescu: MaestreKerestely, cum aţi împlinit 85 de ani, suntemconvinşi că aţi cunoscut îndeaproape şi primeleediţii ale festivalului de la Braşov. Ce au avutaparte cele din intervalul 1968-1971?

Jolt Kerestely: Ca să putem vorbidespre Festivalul „Cerbul de Aur”,neapărat trebuie să ne întoarcem la primeleediţii ale Festivalului. În ce context politic,social şi cultural a apărut, ce rol semnificativa avut în istoria culturală a ţării noastre.Primul Festival „Cerbul de Aur” a apărutdupă 24 ani de comunism, cu toţii izolaţi de restul lumii. Afost un aer curat, o fereastră deschisă spre o altă cultură.

Impactul social a fost foarte mare, oamenilor nu levenea să creadă că putem lua contact cu celebrităţi străine.Dacă mai ţii minte, în serile festivalului străzile erau pustii,toată lumea stătea în faţa televizorului, la fel cum seîntâmpla şi în timpul festivalul de la Mamaia. Era şi firesc,pentru că alte evenimente culturale, distractive, nu le maiputeai vedea la televizor. Erau patru mari evenimentemuzicale: Festivalul „George Enescu”, Festivalul de muzicăuşoară de la Mamaia, Cerbul de Aur şi Festivalul deromanţe „Crizantema de Aur”. Eram însetaţi de a comunicacu oameni de o altă mentalitate. La prima ediţie aFestivalului „Cerbul de Aur” au fost concurenţi din 20 deţări, peste 30 de participanţi la număr fiindcă au fost şi câtedoi interpreţi din aceeaşi ţară. Iată numai câteva numecelebre de la secţiunea de interpretare de la prima ediţie pecare mi le amintesc acum: Jacques Hustin locul I, Belgia;Josef Laufer locul II, Cehoslovacia; Kalinka locul III, Belgia.Toţi participanţii erau cunoscuţi pe plan european, vedeteinternaţionale cu zeci de premii câştigate. Prin nivelulfoarte ridicat al participanţilor şi al vedetelor din recitaluri“Cerbul de aur” a devenit cel mai valoros festival dinEuropa. Eu am participat ca regizor muzical la primele 7ediţii ale festivalului; am cele mai frumoase amintiricunoscând cei mai mari artişti ai vremii. Nume ca: GilbertBécaud, Amália Rodriques, Bobby Solo, Juliette Gréco,Edita Pieha, Jean-Claude Pascal, Rita Pavone, Cliff Richard,Julio Iglesias, Udo Jürgens, Tereza Kesovija, Connie Francis,Joséphine Baker şi alţii. De la noi, solişti ca: MargaretaPâslaru, Doina Badea, C-tin Drăghici, Corina Chiriac, AndaCălugăreanu, Angela Similea, Mihaela Mihai, Dan Spătaru,Anca Agemolu (ca un amănunt, Anca Agemolu a cântat ocompoziţie de a mea la prima ediţie a Festivalului „Cerbulde Aur” din 1968, piesa intitulată “Doar un singur om”).

O. U.: Ne amintim că la acele ediţii orchestraRadioteleviziunii se afla pe scenă, dirijată de Sile Dinicu, dar şialte orchestre, cu Gelu Solomonescu sau Alexandru Imre la

pupitru. Ele îi acompaniau pe concurenţi, dar şi unele vedete, iarsunetul era foarte bun, e drept că atunci festivalul avea loc în salaTeatrului Dramatic. Care erau dotările tehnice ale epocii?

J. K.: Aş vrea să fac o paranteză foarte importantăreferitoare la dotările tehnice al vremii… Azi, comparândcu posibilităţile actuale, nici nu ne putem închipui cum amreuşit să facem festivaluri de calitate, luând în consideraredotările rudimentare pe care le-am avut la dispoziţie. Ţin

minte că era un pupitru de sunet cu 8canale, respectiv puteam folosi doar optmicrofoane, din care un microfon îlfoloseam pentru aplauze (de atmosferă,cum se spune), un canal pentru efecte, unulpentru prezentare. Gândiţi-vă că au mairămas cinci microfoane pentru captareaîntregii orchestre - secţia ritmică, corzi,alămuri, lemne, grup vocal plus interpretulsolist. Astăzi numai la o baterie (set de tobe)se folosesc cam 10 microfoane! În general,astăzi fiecare instrument are microfonul lui,în cazul ediţiei trecute s-au folosit peste 60de microfoane. Sunt un om cu o experienţăde 55 de ani în transmisii de concerte,festivaluri, spectacole de operă, de operetă,concerte, spectacole în aer liber cuprinzând

toate genurile de formaţii muzicale. Eu am învăţat meseriede la un om de mare talent, compozitorul şi maestrul desunet Paul Urmuzescu.. Să faci un sunet de calitate cere opregătire multilaterală, în primul rând să fii un muziciancu pregătire temeinică, cunoştinţe de fizică şi acustică, unauz perfect şi multă răbdare la înregistrări. Deşi astăzi sefolosesc zeci şi zeci de microfoane, vă spun un secret: poţi

înregistra o orchestră simfonică într-o sală cu acustică bună,cu un singur microfon, dacă este de calitate şi amplasatcorect.

O. U.: Dar lucrurile au evoluat imens, aparatura este cutotul alta, oferă alte posibilităţi...

J. K.: Dar atenţie, până nu demult echilibrul sonor alorchestrei a stat în mâna dirijorului, de el depindea nivelulartistic al prestaţiei – dozajul instrumentelor şiexpresivitatea instrumentelor. În momentul în care captareasunetului se face cu zeci de microfoane, în mare măsurăacest dozaj revine sau depinde de cel care stă la pupitrul demixaj, inginerului de sunet. Fapt pentru care un inginer desunet trebuie să aibă cunoştinţe muzicale vaste, aproape de


Interviu

Jolt Kerestely

Florin Răduţă


Interviunivelul dirijorului. Ar trebui să descifreze cu uşurinţă opartitură generală dacă nu este asistat de dirijor. Sunetulnu mai este cel natural trecând prin atâtea transformări şicade tot în sarcina inginerului de sunet să reconstituie oatmosferă apropiată sau identică cu cea naturală. Aiciajungem la un paradox, în final calitatea sunetului - cedepindea de dirijorul orchestrei - acum stă în mânainginerului de sunet, de pregătirea lui tehnică şi decunoştinţele în domeniul muzicii. Cu apariţia televizoruluia început declinul muzicii în favoarea imaginii, culminând

cu apariţia video a clipurilor muzicale - astăzi numaivindem muzică, ci imagine. Din păcate, muzica aşa-zisăcomercială are şi producători de niveluri diferite, unelenedorite chiar. Nu poţi să ai o percepţie auditivăsatisfăcătoare uitându-te la un videoclip unde frazamuzicală este fragmentată cu imagini şi editări neadecvate.Generaţia noastră, a celor care am crescut în săli de concertesimfonice, la operă, recitaluri, etc, are o percepţie artisticămai complexă în comparaţie cu cei tineri, obişnuiţi săamestece muzica cu efecte speciale şi zgomote îndetrimentul calităţii. Şi astăzi când se transmiteun concert la televizor, eu ascult cu ochii închişi,ca să pot avea o satisfacţie auditivă deplină. Casă dau un exemplu ce pe mine mă deranjează,eu îmi imaginez cu ochii închişi o livadă cuvişini când aud o temă superbă. În schimb, dacăprivesc filmarea, văd cum un cornist se umflăla faţă stricându-mi tabloul… Nu mai vorbescde spectacolele în aer liber, de pe stadioane,unde sunetul este ridicat la maxim şi nu poţipercepe sensibilitatea interpreţilor, nuanţele,totul fiind un vacarm. Este tot obligaţiainginerului de sunet să creeze un cadru sonorcu o energie molipsitoare fără ca intensitatea săderanjeze – sunetul trebuie să rămână cald, plinşi prezent până în ultimul colţ al sălii sau alstadionului. Poate o să fiu criticat de mulţiiubitori de muzică ascultată foarte tare, sperînsă că mă vor înţelege cu timpul.

O. U.: Am înţeles că aţi urmărit cu atenţie, ca de fiecaredată când este vorba de un eveniment muzical, şi ediţia 2019 a“Cerbului de aur”. Cum vi s-a părut?

J. K.: 1. Dacă a meritat efortul depus, având în vederecă astăzi apăsând pe un buton poţi vedea tot ce-ţi doreşte

inima din toate colţurile lumii. 2. Dacă a fost atins scopul,dacă a fost un câştig în privinţa imaginii României în lume.

Foarte multe întrebări cer să fie auzite, să aflămcriteriile de selecţie a interpreţilor participanţi, cine alege şiîn funcţie de ce criterii piesele compozitorilor români (carevor fi alese ulterior de participanţii străini). Legat de selecţiaparticipanţilor, găsim cu zecile la oricare concurs desfăşuratîn ţara noastră, fie că este „George Grigoriu” de la Brăila, XFactor - Antena 1, Vocea României - PRO TV, până şi la altefestivaluri, cum a fost festivalul internaţional Dan Spătaru,Festivalul de la Amara etc. Trebuie să existe o preselecţiemai riguroasă în ceea ce priveşte interpreţii. Nu estesuficient să trimiţi o înregistrare bine prelucrată în studio –aceasta nu spune nimic despre posibilităţile reale aleconcurentului. Ar trebui să fie probabil tot o înregistrarelive.

O. U.: Dar reprezentanţii României?J. K.: Anul acesta ne-au reprezentat Renate Grad şi

Florin Răduţă. Renate Grad este o prezenţă plăcută, amurmărit-o în cadrul concursului Vocea României, unde i-acucerit pe toţi cei patru juraţi. Eu, ca om de Televiziune şide Radio de o viaţă, care am participat la sute şi sute defestivaluri, concerte, membru de juriu la tot atâteaconcursuri, nu pot fi păcălit cu uşurinţă. Gândiţi-vă pevremuri ce voci ne-au reprezentat la Cerbul de Aur, toţierau artişti consacraţi, vedete al vremii, Dan Spătaru,Margareta Pâslaru, Angela Similea, Corina Chiriac,Luminiţa Dobrescu, Monica Anghel, numai câteva numedin generaţie de aur – vă cer scuze dacă nu am menţionatşi alţii din generaţia actuală. Nu cred că Renate poate ficomparată cu aceste voci. În consecinţă, nu poţi să vii şi săreprezinţi România neavând o activitate artisticăcuprinzătoare, ce să te recomande de la sine – fiind doarfinalistă la un concurs oarecare, fără să fii o vedetă cu zecide emisiuni televizate, concerte, CD-uri etc, nu prea secuvine. Aceste lucruri sunt valabile şi pentru al doileainterpret, Florin Răduţă, în cazul lui se simte lipsa destudiu, de mii de ore de vocalize, solfegiu, în fine, nu are obază solidă, poate şi din cauza faptului că a început să facă

muzică târziu. L-am urmărit şi la X Factor când a câştigatacest concurs, şi la Cerbul de Aur. Problema mare a luiFlorin este nesiguranţa în intonaţie, mai ales la acute, undetot timpul forţează, făcând prea multe melisme-artificiiimitând voci celebre… Dacă nu ai o tehnică vocală şi

Renate Grad

Paul Urmuzescu, Margareta Pâslaru, Temistocle Popa

AM

intonaţie perfectă, toate aceste înflorituri vor fi compromise.În arta cântecului în primul rând contează sensibilitatea,căldura vocii, transmiterea de emoţii, trăiri, vocea în sinenu poate convinge dacă nu este însoţită de cele susmenţionate.

O. U.: Care să fie cauza?J. K.: Trăim în epoca computerizării în toate

domeniile de activitate, majoritatea cazurilor cu un efectbenefic. Gândiţi-vă când asistăm pe viu la un eveniment şiîntr-o secundă poţi revedea momentul respectiv. Astăzi nicinu putem imagina un eveniment sportiv fără reluări de fazăşi numai după reluări vedem dacă decizia arbitrului a fostcorectă. Din păcate în muzică aceste progrese tehnice auavut un impact negativ. A devenit o regulă în timpulînregistrării la studio ca dacă falsează interpretul, nu eproblemă, se corectează la mixaj… De multe ori o piesă esteînregistrată din zeci şi zeci de lipituri, aşa cum spunem înlimbaj profesional. Cum poţi să transmiţi emoţii,sentimente, trăiri, dacă faci înregistrarea pe bucaţele, numai vorbim de un refren care se repetă într-o piesă, iar toţisoliştii spun astăzi: asta copiezi din primul refren… Cumde s-a ajuns la acest mod de lucru?!??? Piesa devine unşablon, fără vibraţii interioare, fără emoţii. Din acestemotive astăzi majoritatea vocile interpreţilor prelucrate înstudiouri performante devin monotone - ca să nu spununiforme. E greu să recunoşti astăzi o voce dintr-o piesăcomercială – toate vocile feminine sunt la fel, parcă ar fi unaşi aceeaşi, cântând piese diferite. Să nu mă înţelegeţi greşit,avem şi astăzi interpreţi de mare valoare, dar raportat laavalanşa soliştilor tineri le poţi număra pe degete, sunt deja,din păcate, excepţii. Dacă analizăm diferite voci celebreconstatăm că la un interpret cel mai mult contează „timbrulvocal”, o amprentă vocală personală, după aceea stilul şimergând mai departe putem să ajungem la definiţia

interpretului, „personalitatea vocii ” Gândiţi-vă la GicăPetrescu, Maria Tănase, Ion Dolănescu, AurelianAndreescu, C-tin Drăghici, Doina Badea, MargaretaPâslaru, Marina Voica, Angela Similea, Corina Chiriac,Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanţu, Daniela Vlădescu,Cătălin Crişan, Stela Enache, Marina Florea, AurelianTemişan, Marcel Pavel, Gabriel Cotabiţă, Paul Surugiu(Fuego)… încă o data vă cer scuze, mai sunt mulţi interpreţiromâni cu timbru vocal special, acestea sunt doar câteva.Ca să nu mai vorbim de nume celebre mondiale: Frank

Sinatra, Nat King Cole, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud,Tom Jones, un timbru aparte Louis Armstrong, Edith Piaf,Phil Collins, etc. Vocile celebrităţilor nu se pot confunda,au personalitate aparte prin timbrul lor vocal şisensibilitate. Sunt sigur că şi aceşti interpreţi au înregistratprin studiouri computerizate, dar au amprenta lor unică.Recomandarea mea pentru viitor este că trebuie opreselecţie mai exigentă, căutaţi interpreţii cu personalitate,cu ceva special, nu doar buni imitatori.

O. U.: Cum vi s-au părut recitalurile din acest an?J. K.: Prima seară a fost interpreta Emeli Sandé, să

mă iertaţi, dar din punctul meu de vedere acest recital a fost

o improvizaţie nereuşită - poate dumneaei era după unturneu obositor, nu ştiu, însă nu m-a impresionat…Recitalul lui Ronan Keating a fost aşteptat cu mare interes,a dovedit că este printre celebrităţile momentului, un recitalvariat, cu şlagăre cunoscute – a fost o plăcere văzând cătoată sala fredona versurile hiturilor. Recitalurileinterpreţilor noştri, al Corinei Chiriac şi al lui Ştefan Bănicăau fost la înălţimea aşteptărilor, deşi unele voci „cârcotaşe”au criticat prestaţia lor. În cazul lor s-au văzut experienţa,soliditatea repertorială, calităţile vocale şi scenice (ambiisunt actori cu diplomă) incontestabile. Două recitaluricomplexe şi diversificate, aşa că...jos pălăria! Desprerecitalul Irinei Rimes… Visul ei a fost să urce odată pe scenaFestivalului „Cerbul de Aur”. Nu vreau să fiu răutăcios,dar aş vrea să ştiu cine hotărăşte şi care sunt criteriile ca unartist să ajungă să susţină un recital la Cerbul de Aur. IrinaRimes este o apariţie in showbiz-ul românesc de câţiva ani,activă la diferite manifestări muzicale, apariţii TV (VoceaRomâniei, videoclipuri etc.). Aşa cum am mai precizat, ca sămeriţi să fii prezent cu un recital la cel mai mare festivalmuzical din România se cere o activitate artistică mult maibogată şi mai îndelungată, zeci, sute de concerte live, zecide trofee câştigate la diferite concursuri, zeci de mii de CD-uri vândute etc., nu mai vorbesc de repertoriul muzical, cetrebuie să fie mai variat, să se adreseze mai multor categoriide ascultători. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu contest talentulei artistic, dar apariţia ei a fost prematură pe scenaFestivalul „Cerbul de Aur”. Aşteptăm să ne convingă cutrecerea timpului şi poate peste douăzeci de ani ne vombucura de cele mai sus menţionate.

Interviu de O. URSULESCU


Interviu

Emeli Sandé

Marius Ţeicu: „Melodii din filme, musical-uri şi show-uri TV”

Reputatul compozitor şi-a transferat talentul de mare melodist şi în coloana sonoră a unorfilme de succes, musical-uri jucate cu săli arhipline sau emisiuni de divertisment TV, acestea dinurmă fiind rememorate prin câteva fotografii ce ne stârnesc nostalgii... Între filmele care aubeneficiat de şlagărele lui Ţeicu incluse pe discul de faţă sunt “Zâmbet de soare” şi “Rămăşagul”.Musical-ul de asemenea este reprezentat aici, cu o secvenţă din “Nota zero la purtare”, dar partealeului şi-o iau numeroasele hit-uri lansate pe micul ecran, cele mai multe în celebrele show-uri TVale lui Titus Munteanu. Cine poate uita “Trei prieteni” (Marius, Olimpia şi Mihai)”, “Un trioformidabil” şi alte zeci de programe muzicale care ne-au descreţit frunţile înainte de 1989? Aşaîncât titluri cum ar fi “M-am îndrăgostit la prima vedere”, “Eu te voi iubi”, “Frumoaseleduminici”, “Mama, doar mama”, “Ce va fi cu iubirea mea?”, “Nu-mi pare rău”, “Dormeau pe-ofrunză două stele”, “O portocală”, “Dau viaţa mea pentru o iubire”, “Unde erai?”, “Oameni” fac deliciul melomanilor careachiziţionează acest splendid album editat de casa de discuri Eurostar, în cuprinsul căruia ne reîntâlnim cu mari voci alemuzicii uşoare româneşti.

Heliana Drăguşin, Andrei Tănăsescu: „Muzica Mediteranei”Casa de discuri Eurostar ne propune acest album extrem de interesant avându-i ca

protagonişti pe mezzosoprana Heliana Drăguşin şi pe pianistul Andrei Tănăsescu. Discul includepatru cicluri, în booklet fiind tipărite versurile în limba română ale lucrărilor. Este vorba de “Cincimelodii populare greceşti” de Maurice Ravel, “Şapte cântece populare spaniole” de Manuel deFalla, “Quatro rispetti” de Ermanno Wolf-Ferrari şi “Cîntece clasice spaniole” de FernandoJ. Obradors. Muzica Mediteranei este plină de căldură, exuberanţă, savoare, asemeni plaiurilor deunde provine sau care au inspirat-o...

Pagină de Lelia PRUNDU

... “Pe versuri de Eugen Rotaru!”...(Şlagăre de neuitat)

... Şi chiar că sunt şlagăre de neuitat cele 39 de cântececuprinse între paginile acestei cărţi editate în condiţiiexcepţionale de Editura Muzicală, aparţinând unor numede mare calibru ale muzicii uşoare româneşti! Avem de-aface, practic, cu un volum dedicat în primul rând oamenilorde muzică, pentru că este vorba de partiturile acestorcântece, însoţite fireşte de măiestreleversuri, dar şi melomanul fără maricunoştinţe muzicale se va regala cumelodiile incluse pe cele două albumeataşate cărţii, datorate casei de discuriEurostar. Eugen Rotaru, alintat “Jack”de toată suflarea muzicală, a scrisversuri pentru sute de cântece, aşaîncât devotatei sale soţii, actriţa MariaRotaru, cea sub îngrijirea căreia aapărut cartea, nu i-a fost deloc uşor sărealizeze selecţia de faţă, dar fiecaredin aceste piese figurează cusiguranţă în patrimoniul nepieritor alşlagărului românesc, versurileneuitatului “Jack”, care ne-a părăsit în2018, contribuind din plin lanotorietatea acestora. Doar lecturândtitlurile de mai jos vă veţi convinge cănu greşim: “Trăiesc”, “Fir debusuioc”, “Ce va fi cu iubirea mea?”,“Ne cunoaştem din vedere”, “De cenu-mi spui că mă iubeşti?”, “Desingurătate”, “Niciodată”, “Eu cred în dragoste”, “Pentrutot ce-a fost îţi mulţumesc”, “Dau viaţa mea pentru-oiubire”, “Stai lângă fruntea mea”, “Eu te voi iubi”, “Voicânta pentru mileniul III”, “Dă, Doamne, cântec!”, “Mă

întreb ce să fac?”, “Când iubeşti”, “De ce-ai plecat din viaţamea?”, “Păcat că vremea nu mai vine înapoi”, “De-ar fidorul”, “Viaţa merge iubind înainte”...Iar pe cele două CD-uri, interpreţii, în care şi compozitorii, şi textierul au investitîncredere justificată şi răsplătită cu aur, sunt la rându-le dinprima linie: Aurelian Andreescu, Angela Similea, CorinaChiriac, Mirabela Dauer, Cornel Fugaru, Loredana Groza,Adrian Daminescu, Laura Stoica, Gabriel Dorobanţu,Monica Anghel, Daniel Iordăchioae, George Nicolescu,Adrian Romcescu, Stela Enache, Alexandra Ungureanu.

Cele două discuri vin în continuareaalbumului Eurostar lansat cu câtevaluni înainte şi incluzând şlagăre deMarius Ţeicu pe versuri de EugenRotaru. De altfel, pe cele douăalbume Marius Ţeicu are cele maimulte creaţii, nu mai puţin de 13,ceilalţi compozitori incluşi în aceastăremarcabilă antologie fiind IonCristinoiu, Cornel Fugaru, Vasile V.Vasilache, Dan Ştefănică, HoriaMoculescu, Mircea Drăgan, ViorelGavrilă, Adrian Romcescu, CorinaChiriac. Recitind acum versurilescrise de Eugen Rotaru pentru acestemelodii absolut memorabile ajungemsă-l apreciem ca pe un adevărat poetal cântecului, venind dintr-o epocă încare profesiunea de textier erarespectată ca atare, nefiind accesibilă,ca azi, tuturor netalentaţilor certaţichiar cu gramatica limbii române.Chiar dacă la bază a fost dascăl de

chimie, Eugen Rotaru, membru al Uniunii Compozitorilorşi Muzicologilor din România, a fost un autentic profesorîn rândul breslei autorilor de texte pentru cântece şi pentruspectacole muzicale.


Noi apariţii

AM

Vieţi de Poveste, vieţi dedicate muzicii

Mari personalităţi ale vieţii culturale şi artistice s-aunumărat printre laureaţii Galei Excelenţei valorilor

româneşti “Vieţi de Poveste”, premiate pentru întreagaactivitate şi pentru contribuţia adusă societăţii româneşti,pentru, cităm, “destinele cu har şi profesiileexemplare, pentru puterea de a deveni oameni-poveste şi de a se număra printre elitele naţionale,pentru dăruirea, creaţia şi profesionalismul prin careşi-au dovedit respectul şi aprecierea pentru o naţiuneîntreagă”.

Se cuvine să îi amintim pe Corina Chiriac, cuocazia aniversării a 70 de ani de viaţă şi peste 50 de anide carieră ca actriţă, compozitoare, scriitoare, textieră,pianistă, realizatoare TV, dar mai ales ca o vedetă deprim rang a muzicii uşoare româneşti, pe Ionel Tudor,compozitor, pianist, dirijor şi orchestrator, cu ocaziaaniversării a 25 de ani la pupitrul dirijoral al Big-Band-ului Radio, pentru excepţionala şi prodigioasa sacarieră dedicată în exclusivitate muzicii şi pe textieraAndreea Andrei, pentru superbele versuri transpuseîn partituri de aur ale muzicii uşoare româneşti, pentruharul şi pentru sonoritatea cuvintelor ce s-au făcut auzitepretutindeni, pe Alina Mavrodin Vasiliu, directorul artistic

a Festivalului ,,Crizantema de Aur” - pentru întreagacarieră dedicată Romanţei, ca gen muzical de patrimoniu,

dar şi pe prof. dr. Mircea Penescu (Şef Secţie Nefrologie,Spitalul Clinic „Dr.Carol Davila”) pentru viaţa dedicatăomului aflat în suferinţă, pentru nobila sa profesie devenităvocaţie, asemeni muzicii care reprezintă pentru concert-maestrul Orchestrei Medicilor arta supremă şi o a douavocaţie. Actriţele Ileana Popovici (şi ea cântăreaţă,

absolventă de Conservator!) şi Adela Mărculescu, cu ocarieră de 55 de ani închinată scenei TeatruluiNaţional bucureştean, alături de Doina Levintza, DanComa şi Elisabeta Lipă au fost premiate pentru vieţilelor de poveste.

“A fost un eveniment dedicat valorilor societăţiiromâneşti, puse în lumină de oameni, care au reuşitnu doar să surprindă partea frumoasă, plină de sens alumii, ci să o arate tuturor, fie prin arta mărturisită, fieprin educaţia pe care au transmis-o generaţiilor larând, fie prin actele eroice săvârşite în cele mai grelemomente ale neamului românesc” – a spus AlexandraDobre, directorul general al Centrului pentru Seniorial Municipiului Bucureşti, organizator alături dePrimăria Capitalei. “Pentru că, alături de muzicieni,medici şi sportivi am premiat şi seniori centenari încadrul proiectului nostru Vieţi Centenare, dar şipersonalităţi ale lumii medicale şi sportive, în faţa

cărora am avut ocazia să facem o amplă reverenţă, în semn

de respect şi recunoştinţă”. Printre seniorii centenari s-anumărat şi Victoria Manolescu (a împlinit 100 de ani pe 14

mai), profesor de limba şi literatura română laŞcoala Centrală, care i-a avut ca elevi pe AdrianPăunescu şi pe actriţele Violeta Andrei şi MonicaGhiuţă.

În sala arhiplină a Teatrului Metropolis s-auaflat laolată seniori şi tineri, creându-se astfel overitabilă punte între generaţii, o punte în carecunoaşterea şi împărtăşirea şi-au dat mâna înscopul promovării valorilor autentice.

Amfitrionii galei au fost actorii AlexandraVelniciuc şi Silviu Biriş, iar momentele artistice aufost oferite de tenorii Marcel Pavel şi Vlad Miriţă,baritonul Iordache Basalic, soprana Alis Făiniţă.Actriţa Miruna Ionescu şi Trio-ul condus deviolonistul Valentin Albeşteanu au dedicat recitalullor celor 560 de ani de atestare documentare aBucureştilor şi 360 de ani de când a devenit capitala

Ţării Româneşti, dar şi Mariei Tănase şi lui Grigoraş Dinicu,două figuri marcante ale Bucureştilor de altă dată. “Ştim cu


Recunoaştere

Alexandra Dobre, Ionel Tudor

Alina Mavrodin

Ileana Popovici


Recunoaştere

toţii că muzica readuce în memorie lumi şi poveşti, reuşindprintr-o forţă unică să trezească emoţii puternice şi sătranspună ascultătorii în spaţii şi timpuri fără graniţe” –mărturisea actriţa şi interpreta Miruna Ionescu. “Împreună

am încercat să adunăm cântecele de odinioară, care şi-aucâştigat prin frumuseţea lor dreptul la nemurire şi au creatdin ele un univers sonor recompus din veacuri de cântecefericite, amintind de mari personalităţi ale aceleiepoci”…

Iată motivaţia pentru laureaţii din domeniulmuzicii:

CORINA CHIRIAC: “A pornit de la bunînceput, cu dreptul, pe STRADA SPERANŢEInetezită de părinţii săi, muzicieni de mare valoare,dar şi de talent şi destin, a ales actoria, s-a dedicatmuzicii uşoare şi va RĂMÂNE O ARTISTĂ pentrucare TIMPUL nu se va OPRI niciodată! Noi toţi,PENTRU TOT CE-A FOST, PERMITEŢI, să VĂMULŢUMIM, iar pentru ce suneti şi veţi fi, ştim căTIMPUL nu se va opri niciodată în loc!”

ALINA MAVRODIN VASILIU: “În 1987câştiga Trofeul de Interpretare al Festivalului deMuzică Uşoară de la Mamaia şi Trofeul Steaua fărănume. Laureată a ediţiei internaţionale a Festivalului

de romanţe Crizantema de Aur, secţiuneaşansonetă, în 1992, în prezent directoare artistică alFestivalului Crizantema de Aur şi promotoare aprogramului de integrare a Romanţei înpatrimonial imaterial UNESCO”

IONEL TUDOR: „Pe băncileConservatorului se anunţa a fi un redutabil pianistconcertist, dar a ales muzica uşoară, dăruindu-nezeci de şlagăre din postura de compozitor, iar dinaceea de dirijor se află de un sfert de veac cu Big-Band-ul Radio la cârma celor mai importantefestivaluri naţionale şi internaţionale”.

Prof. dr. MIRCEA PENESCU, concertmaestru Orchestra Medicilor: “Cu o carierăprodigioasă în domeniu, timp de 14 ani a condusdestinul Spitalului Clinic de „Dr. Carol Davila”,

una dintre cele mai reprezentative instituţii medicale aleBucureştilor, acum fiind Şeful Secţiei Nefrologie. Muzicareprezintă pentru domnia sa arta suprema şi o a douavocaţie. <<Medicina ajunge de la un anumit nivel la rang deartă şi cred că profilul moral al celui ce îmbracă, dinconvingere şi pasiune, halatul alb, se suprapune peste alcelui ce se dedică artei>> – mărturisea domnul profesordoctor Mircea Penescu. <<Medicina şi Arta presupunsensibilitate, dragoste, aspiraţie spre lumină. Muzica esteun refugiu în lumea armoniilor care ne ajută săsupravieţuim răului, urâtului şi stress-ului cotidian>>.Viaţa sa, dedicată medicinei, a decurs prin muzică, într-oarmonie care i-a dat speranţă, încredere şi bucurie”

ILEANA POPOVICI: „După absolvireaConservatorului a fost o apreciată interpretă de muzicăuşoară, iar gimnastica românească a cucerit medalii de aurolimpice şi mondiale, la proba de sol, pe fondul ilustraţiilorei muzicale. Reputat om de televiziune, autenticăpersonalitate artistică s-a remarcat în egală măsură caactriţă, cu roluri memorabile în zeci de filme, de la<<Reconstituirea>> la <<Filip cel Bun>> şi <<PentruPatrie>>”.

„Şi-a propus să-şi construiască un nume fără abeneficia de acela al tatălui său, ilustrul compozitor GeorgeGrigoriu, şi a reuşit din plin, semnând sute de texte pentruşlagărele muzicii uşoare româneşti. Este o autentică poetăa cântecului şi, de fiecare dată când ne aşezăm pe<<Fotoliul din odaie>> trimitem un gând de preţuire cătrepoeta ANDREEA ANDREI!” (Foto: CSMB)

Oana GEORGESCU

Miruna Ionescu

Corina Chiriac

Andreea Andrei


Jazz-popZmei3, între Berlin şi Bucureşti

Format încă din 2011, la Berlin, de chitaristul MihaiVictor Iliescu, grupul indie-pop-jazz Zmei3 a ieşit pieptişîn ultimii ani din underground, concertând în Europa. Cuun disc de debut apărut în 2016, numit - ca şi stilulautodeclarat al trupei - „Rough Romanian Soul”, înregistratlive undeva în Munţii Carpaţi, formaţia a avut cele mai

multe şi mai importante concerte în 2019, culminând cuprezenţa la festivalul „Electric Castle”, dar şi într-un turneugerman. Fondatorul începuse o serie de concertecombinând chitara clasică cu doi interpreţi la muzicuţăromâni, prelucrând teme folclorice. La întâlnirea cu solistade operă Paula Ţurcaş şi cu vibrafonistul german Oli Bott,a avut viziunea unui concept inedit…

„Berlinul este un creuzet în care se întâlnesc toatefelurile de muzică de top. Dacă vorbim de simfonică, acolose află una dintre cele mai bune orchestre filarmonice dinlume, despre scena techno se zice că e cea mai bună dinlume... toate genurile sunt reprezentate. La câţiva ani dupăce am ajuns, am înţelesce se întâmplă acolo şimai ales faptul că poţiîntâlni muzicieniextraordinari, care suntdeschişi să facă ceva cutine. Când i-am găsit,am putut naşte acestproiect, care dorea săexprime cumva spiritulromânesc...”

Paula a plecatiniţial în Elveţia, unde afost admisă la unstudiou de operă; acântat la un teatru, şi-acontinuat studiile post-universitare. Aflată laun festival în Germania,a descoperit Berlinul şis-a hotărât să rămână în metropolă. Simţea că vrea săîncerce şi altceva, l-a întâlnit pe Mihai şi au început să facămuzică împreună, la început fără un scop anume; astăziconchide că a fost chimie de la primul sunet.

„Am început cu piese tradiţionale, din zonafolclorului nostru, adaptate şi aranjate în stilul trupei. Sevedea deja ideea de rough romanian soul, adică o expresiea sufletului românesc - un soul ca la americani dacă vrei.Soul şi blues, adică o muzică puternică, tristă şi furioasă înacelaşi timp, care ne reprezintă; când blândă, cândnervoasă, pentru că undeva în noi este o furie... Eu unul amavut-o din plin, când am întâlnit-o pe Paula la Berlin, carenu-şi găsea locul între cele două lumi; noi am transformattoată această furie creativ, în Zmei3!”

Aici a intervenit şi colegul german Oli Bott, un foartebun instrumentist (vibrafon, claviaturi) care a înţeles ce vorsă transmită cei doi români. A transformat totul într-omuzică nouă, începând să compună pentru grup. Între timpau ajuns să cânte compoziţii noi, originale, care înmajoritate au la bază un element românesc, că e vorba deritmuri, de armonii, de frânturi de teme. Mihai le găseşteideea, le adaugă versuri, iar Paula le dă glas pe scenă...

Componenţa are geometrie variabilă... în vară, în Româniaau cântat cu un baterist argentinian şi un basist berlinez,altădată s-au însoţit cu un foarte bun instrumentist românde jazz – (contra)basistul Michael Acker.

„Muzica noastră e privită ca o ciudăţenie, are dintoate stilurile, greu de definit. Sunt piese care sună a rockprogresiv, unele au improvizaţii jazz, altele au acea furie la-

tentă a punkului, avemşi balade blânde, esteprezent şi filonul tradi-ţional, există pasajedrum & base, discofunk... Toate sub um-brela acelui sunet aspruromânesc – rough ro-manian soul. Întot-deauna, publicul dinOccident găseşte cevasă intre în rezonanţă cuo piesă – atunci apareun pic de surprindere,apoi entuziasm. Iniţialne considerau worldmusic (poate şi pentrucă noi cântăm în altălimbă decât cele obiş-

nuite), dar repede vedeau ceva nou cu totul, neîncadrabil,aşa că avem din ce în ce mai mult succes la publicul occi-dental. Ceea ce se întâmplă în ultimii ani şi în România.Atenţie la noul nostru disc!”

Doru IONESCU


ConfirmăriModestia unei artiste de excepţie

Noul album face parte din ceea ce aş numi “catalogulEurostar al istoriei muzicii uşoare româneşti”, o colecţie încare au apărut mai toţi interpreţii şi compozitorii importanţiai genului, ale căror nume, iată, nu sunt încă epuizate.Dovadă acest CD pe care vă invit să-l ascultaţi cu atenţie,fiindcă veţi avea o revelaţie, descoperind, mă refer la ceimai tineri, un glas superb, de o muzicalitate rară. Mircea

Nicolau, un pasionat “arhivar” constănţean al genului,afirmă că am caracterizat-o cândva pe Alexandra Canareicadrept “vocea de aur a Deltei”; nu mă dezic, din contră, maiales după ce mi s-a întărit certitudinea, audiind cele 18titluri, că ne aflăm în faţa unei personalităţi artisticeputernice, ajunse la maturitate, solista fiind indiscutabil oreprezentantă autorizată a “celor mai frumoşi ani” aimuzicii uşoare româneşti. Sunt foarte legat de Tulcea, darnu prin prisma profesiunii (am prezentat puţin înacest oraş liniştit, patriarhal), ci pentru că de aicipornesc întotdeauna expediţiile mele pescăreşti,prin care am colindat Delta Dunării de sute de ori.Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi prezentacândva pe marile scene o interpretă de topnăscută pe meleaguri tulcene...

Deloc întâmplător, dată fiind feminitatea şidelicateţea sa, s-a născut pe... 8 martie. A studiatvioara acasă, la Tulcea, apoi la Galaţi, în acest oraşavând şi prima apariţie scenică pe tărâmulmuzicii uşoare, cu un trio vocal împreună cudouă colege, într-un concert alături de formaţiaCristal, din care făcea parte pe atunci regretatulDoru Căplescu; peste ani, acesta îi va încredinţapiesa “Viaţa pentru toţi”. După distincţii laconcursuri importante în epocă, la Amara şi Constanţa,debutează la TVR în vara lui 1985, an presărat cu multeîmpliniri, moment din care putem vorbi despre începutulunei luminoase cariere profesioniste. Apare în emisiunilecelor mai importanţi realizatori TV, iar compozitorii nuratează ocazia de a-şi lega numele de acela al unei stele îndevenire (câteva din titluri figurează şi pe acest CD) şi veţivedea că nu întâmplător am numit-o “stea”. În acea

perioadă două erau competiţiile de muzică uşoară careputeau valida talentul unui cântăreţ, festivalurile de laMamaia şi de la Amara (la acesta din urmă a fost invitată săsusţină un micro-recital la cea de-a 50-a ediţie, jubiliară, în2017). A figura în palmares la unul dintre acestea era dejamare lucru, dar Alexandra Canareica a reuşit o performanţăcu care nu ştiu să se poată mândri mulţi: a fost laureată laambele manifestări şi încă de două ori la fiecare! Inevitabil,organizatorii o includ, începând din 1988, pe afişul celormai importante turnee, în ţară sau pe litoral, în sezonulestival, numele său figurând pe afişe alături de toatecelebrităţile divertismentului autohton. Am amintit defestivalurile de la Mamaia şi de la Amara; a treia bornădecisivă în cariera artistei – şi cea mai strălucitoare, avândşi o semnificaţie, se va vedea, aparte – este legată defaimosul concurs al televiziunii, “Steaua fără nume”. Pentrucei tineri, care-şi închipuie probabil că “Vocea României”sau “X Factor”, formate importate, cumpărate de pestehotare şi având foarte vagi legături cu muzica uşoarăromânească, sunt “buricul pământului” şi că înaintea lor afost un vid, precizez că timp de două decenii au devenit“Stele cu nume” interpreţi adevăraţi, nu imitatori, al cărornume a intrat în istoria genului. Este suficient să amintim peCorina Chiriac, Cornel Constantiniu, Doina Spătaru, OanaSîrbu, Loredana Groza, Alina Mavrodin, Angela Ciochină,Jeanina Matei, Carmen Rădulescu, Mihaela Runceanu şilista ar putea continua. Alexandra Canareica a promovatlejer prima etapă a concursului în mai 1986, iar cea de-adoua în decembrie 1987. În aceasta din urmă a trecut cuovaţii în etapa a treia, ultima, alături de Alina Mavrodin,care în vara acelui an triumfase la festivalul de la Mamaia.Pentru a înţelege complexitatea acestei competiţii, spredeosebire de concursurile TV de care am amintit, unde doarse cântă nişte piese străine şi cam atât, iată probele din etapaa II-a a “Stelei fără nume” (proiect datorat regretaţilorSimona Patraulea şi Sorin Grigorescu): probe de dicţie, dedans, recitarea unei poezii, interpretarea alături deorchestra Radio a unei piese cunoscute, dar şi a uneia înprimă audiţie, precum şi un duet între cele două candidate,

ambele promovând fără dificultate în ultima etapă. Şi iatăcă pe 27 martie 1989 a venit ziua cea mare, de care îmi aducfoarte bine aminte, ca prezentator. S-au înfruntat douătinere soliste frumoase şi foarte talentate, AlexandraCanareica din Tulcea şi Ramona Bădescu din Craiova,laureate deja la diverse concursuri, inclusiv la Mamaia, daraflate înaintea consacrării supreme, ce urma să fie decisă de

alături de Paul Surugiu-Fuego

Alexandra Canareica

AM

un juriu alcătuit din mari profesionişti ai muzicii:compozitorii Camelia Dăscălescu, Cornel Fugaru, DanArdelean, cântăreaţa legendară Dorina Drăghici, criticulmuzical Smaranda Oţeanu-Bunea, realizatorul Radio-TVDumitru Moroşanu. Asemenea juraţi nu puteau greşi, ei nuacţionau pe criteriul “îmi place”, “e la modă”, “reproduceperfect”, ci pe unul ţinând strict de valoarea artistică şi deplurivalenţa talentului. Înşiruirea probelor pe care le-auparcurs cele două viitoare stele este absolut grăitoare, elenu se regăsesc la concursurile din ziua de azi: înacompaniamentul orchestrei Radio-TV dirijate de Cornel

Popescu şi al grupului vocal Choralis condus de VoicuEnăchescu, interpretarea a patru melodii - una proprie (decitrebuia să ai deja aşa ceva), a alteia în primă audiţie, a uneiade referinţă din repertoriul românesc de gen şi, însfârşit, a unui cântec lansat la una din competiţiilemajore ale muzicii noastre uşoare (pe atunci eraudestule...). La care s-au adăugat proba de culturămuzicală din domeniul muzicii culte, precum şi o altaa preocupărilor cultural-artistice, nu neapăratmuzicale, la care Alexandra Canareica a impresionatcântând la vioară o lucrare mozartiană. Ambeleinterprete au ridicat în acea seară deasupra capuluiTrofeul “Steaua fără nume”, dar semnificaţia aparte decare aminteam rezidă din faptul că a fost pentru ultimaoară când s-au acordat aceste trofee mult-râvnite,Alexandra Canareica şi Ramona Bădescu rămânând înistoria genului drept cele care au încheiat o listă ilustrăde laureaţi ai unui concurs fără pereche, pe care dinpăcate TVR l-a “îngropat” după 1990..

În deceniile din urmă, în condiţiile în caremuzica uşoară tradiţională a fost total marginalizată,interpreta a dat curs unor contracte de lungă durată înOrientul Apropiat, cântând cu succes în Egipt, Siria,Iordania, Liban. La revenirea în ţară a absolvitConservatorul (în prezent predă canto la Şcoala de arte dincadrul Centrului cultural “Jean Bart” din Tulcea) şi areintrat în circuitul evenimentelor importante. Unul dinacestea a fost festivalul naţional de romanţe “Te-aştept pe-acelaşi drum” de la Zlatna (membră în juriu şi recital). Uncapitol important este includerea ei permanentă în zecilede concerte “Alexandru Jula, ultimul romantic”, organizate

de regretatul mare interpret în toată ţara şi desfăşuratemereu cu sala plină. Un timp a făcut parte din colectivulprestigiosului Ansamblu artistic “Rapsodia Română” dinBucureşti.

Jumătate din piesele acestui album au fost lansate deprotagonistă în ultimii ani ai deceniului 9 al secolului trecut(ce ciudat îmi vine să scriu asta...). Numele care apar cel maifrecvent sunt ale regretaţilor compozitori Petre Găluşanu şiGh. E. Marian (acesta din urmă, în egală măsură reputatrealizator TV, ne-a părăsit în 2019). Cum solista a fost orăsfăţată a emisiunilor TV din acea perioadă, pe genericulcâtorva melodii apar personalităţi ale postului public, cumar fi Dani Constantin, Ovidiu Dumitru, Eugen Dumitru.Dan Dimitriu, cu un şlagăr din 1986, face parte dingeneraţia de mijloc a creatorilor de gen, în timp ce piesatitulară, din 1987, “Cât dorul este dor”, aparţine unuicompozitor care ne-a părăsit în plină forţă creatoare, DinuGiurgiu. Alexandra Canareica are în repertoriu multe piesedin repertoriul de dincolo de Prut, dintre ele oprindu-se aicila două, celebra “Romantică”, pe versurile marelui poetGrigore Vieru, şi “Primăvară, primăvară”, a cantautoruluiMihai Dolgan. Emoţionantă şi plină de respect estereverenţa pe care artista o face marilor noştri compozitori şiunor şlagăre nemuritoare ale muzicii uşoare româneşti, pecare le tălmăceşte absolut impecabil. Este vorba de “Săcântăm, chitara mea!” de Temistocle Popa (lansată de DanSpătaru în filmul “Cântecele mării”), “Ploaia şi noi” deVasile V. Vasilache, “Of, inimioară!” de Edmond Deda (cucare Luminiţa Dobrescu a adus ţării noastre primul “Cerbde aur” în 1969), “Luna” de Vasile Veselovschi, “Fericireaare chipul tău” de Marcel Dragomir, “De-ar fi să vii” deAlexandru Wilmanyi, precum şi de o melodie şi mai veche,aparţinând marelui Ion Vasilescu, “Habar n-ai tu”.

Cu aceste cântece dintr-o epocă într-adevăr de aur(să nu ne ferim de aprecieri), interpretate magistral de

Alexandra Canareica, catalogul istoric al Casei de discuriEurostar înscrie încă o pagină memorabilă. Să sperăm căvor asculta cu atenţie acest disc nu numai elevii de la Tulceaai Alexandrei Canareica (între care s-a numărat anul trecuto reprezentată a României la “Cerbul de aur”!), ci toţi tineriiaspiranţi la gloria muzicii uşoare, pentru că avem de-a facecu o adevărată lecţie de interpretare pe tărâmul muziciiuşoare româneşti. Şi în egală măsură cu una de modestie,într-o perioadă când mass-media cultivă numai non-valori.

Octavian URSULESCU


Confirmări

cu Florin Georgescu şi Natalia Guberna la TV Favorit


Cei mai frumoşi aniSanremo - Istoria unui festival (X)

Lecţia SanremoSerialul de faţă nu se constituie în nici un caz într-o

cronică a celor 68 de ediţii anterioare, aşa ceva semnează înrevistă, an de an, corespondenta noastră specială la Sanremo,

Ileana Popovici. În acest răstimp s-au sedimentat impresiile,melodiile au circulat, iar clasamentele muzicale peninsulareau fost şi ele o oglindă grăitoare a adeziunii (sau nu) mareluipublic la ierarhiile finale. Vorbeam anterior de un soi deculpabilitate faţă de genurile muzicale moderne, subliniindfaptul că Georgia, care triumfase la ediţia respectivă cu piesa“Cum să ştii?”, încerca să impună un stil “american”, fiindclar o admiratoare necondiţionată a liniei interpretative

Whitney Houston-Mariah Carey. Dar însuşi faptul că, înciuda debutului ultraprecoce, la 16 ani, n-a reuşit în 12 ani sădevină o vedetă vorbeşte de la sine despre un anumeconservatorism al italienilor, partizani ai muzicii lortradiţionale, pe care o cultivă şi o iubesc. Giorgia Fiorio atriumfat la Sanremo abia la 28 de ani, dar desigur asta nuînseamnă nimic. Şi la noi sunt cântăreţi pe care o anume parte

a comentatorilor şi redactorilor radio-TV îi susţin cuînverşunare, li se acordau premii la Mamaia, “Cerbul de aur”sau la tot felul de evenimente ale “industriei muzicale” (carede fapt nu prea există...), sunt trimişi peste hotare tot timpul,fără ca marele public să treacă de partea lor şi să-i adopte.Am senzaţia că şi italienii resimt (mare greşeală, fiindcă ei auo istorie muzicală net superioară) un soi de culpabilitate dinpricina faptului că sunt atât de naţionalişti, în sensul bun alcuvântului, în promovarea propriei muzici, pe un drumurmat neabătut şi care i-a consacrat ca şcoală de mare forţă şipersonalitate – aşa încât la ediţia cu pricina au forţat puţinpalmaresul, propulsând-o în frunte pe Giorgia, care însă abeneficiat de muzica lui Eros Ramazzotti... Ca o comparaţiece se impune de la sine: la orice eveniment italian, dinPeninsulă sau din diaspora, se cântă exclusiv muzică italiană,iar la noi, bieţi imitatori, aproape doar în limba engleză! Şimai zicem că sunt fraţii noştri de “Gintă latină”...

Clasici în viaţăApariţia unor tineri mai mult sau mai puţin tributari

curentelor la modă nu schimbă cu nimic lucrurile la Sanremo,cei mai aplaudaţi şi mai aşteptaţi fiind, ca şi la noi, veteranii,clasicii în viaţă ai muzicii uşoare italiene. Gianni Morandi,deşi şi-a alăturat o solistă mult mai tânără, Barbara Cola, s-aclasat pe locul 2, cu “L’amore”, deşi îl merita pe primul. TotoCutugno a smuls lacrimi tuturor italienilor stabiliţi peste

hotare cu “Voglio andare vivere în campagna”, Patty Pravo,cu o nouă înfăţişare scenică, ne-a amintit de “Gli giorni dellarmonia”. Gigliola Cinquetti, senzuală, elegantă, este parcămai frumoasă acum, la deplina maturitate, Peppino di Capria ridicat sala în picioare, neruşinându-se să apară încomponenţa unui trio, Melody, iar Massimo Ranieri a fost şiel evident depunctat, căci melodia, ca şi interpretarea acestuiactor al cântecului, au fost formidabile. Alături de ei, şi alţiveterani, Loredana Berté, Drupi sau Pupo, au ţinut pasulimpecabil cu mult mai tinerii Fiorello, Lorella Cuccarini(proaspăt căsătorită şi mămică) sau Mango (foarte bună piesaacestuia, “Dove vai”). Cu totul nejustificată a fost, în acestcontext, clasarea pe poziţia a 3-a a piesei “Gente come noi”,scrisă de fraţii interpretei, cu o Ivana Spagna la nivel deamatori.

Fără “monştri sacri” nu se poate!Ce să se înţeleagă de aici, şi pentru noi? Că un festival

naţional se face doar reunind în deplină armonie toate

Claudio Baglioni

Gigliola Cinque

Johnny Dorelli

AM

valorile, indiferent de vârstă, dar mai ales implicând prioritar“monştrii sacri”, care dau culoare şi care au scris istoriagenului! Ani de zile la festivalul de la Mamaia, când acestamai exista, nu s-au făcut recitaluri consacrate marilorcompozitori şi s-au preferat formaţii şi interpreţi rock şi folk(a nu se înţelege greşit, nici o legătură cu realizările lor, dar nu

era nicidecum scena potrivită!) unor Gică Petrescu, DanSpătaru, Marina Voica, Angela Similea, Mirabela Dauer,Corina Chiriac, Cornel Constantiniu... Festivalul a murit, ca şiunii dintre cei amintiţi, dar amărăciunea cumplită persistă.Să fie clar: nici stilurile şi nici oamenii nu se exclud, este chiarrevelator şi emoţionant ca Nicolae Niţescu să stea alături de“Şcoala vedetelor”. Totul este să nu fim intoleranţi şi săadmitem că n-are nici un rost să provocăm un război algeneraţiilor. Cu experienţa şi profesionalismul său, TitusMunteanu, producător muzical, a înţeles perfect asta laediţiile de care s-a ocupat. Festivalul de la Sanremo, în istoriasa agitată, a avut multe momente amuzante, pe care puţinălume le cunoaşte. Cine poate uita cum, în 1958, tânărulJohnny Dorelli (cel care avea să-şi lege peste ani numele demagica melodie “L’immensità”) era pietrificat de emoţie în

culise, orchestra atacase deja introducerea şi el nu intra înscenă de frică, aşa încât Domenico Modugno, autor alversurilor şi interpret al celeilalte versiuni a celebrului “Nelblù dipinto di blù” (Volare), a fost nevoit să-i... care pumni, casă-l convingă? Au fost şi sinucideri, drame, lacrimi multe,fericire şi mai multă (mai ales la primirea faimosului trofeu cu

un leu şi palmieri), dar dintotdeauna a existat un “stilSanremo” de la care nu s-a abdicat, cum am făcut noi laMamaia. O manifestare serioasă, de tradiţie trebuie să aibăpersonalitate, identitate. Iar la Sanremo, ca pretutindeni, unrol covârşitor l-au avut prezentatorii. Sigur că de la cel dintâi,din 1951, Nunzio Filogamo, până la Pippo Baudo sau ClaudioBaglioni e cale lungă. Dar nu întâmplător responsabilii de laRAI apelează la moderatori experimentaţi, cu ştiinţa de a sedescurca în orice situaţie intervine. La una din ediţii, cândmai toată sala striga numele lui Renato Zero, altcineva s-ar fipierdut iremediabil, dar Baudo s-a făcut că n-aude, a începutsă cânte cu toată lumea refrenul melodiei declaratecâştigătoare de juriu şi... totul s-a terminat cu bine! Între a ficititor de pe prompter şi prezentator de festival este o distanţăuriaşă, de neparcurs pentru un neofit... Adevăratulprezentator, gen Pippo Baudo, Bongiorno, Baglioni areautoritate asupra tuturor, inclusiv a publicului, nu esteniciodată sclavul textului scris (deşi, aşa cum ne-a declaratRamona Bădescu, care a lucrat cu el într-un serial TV, Baudonu concepe să improvizeze decât el, alţii nu!). LegendarulPippo a găsit mereu, de ochii lumii, pe cineva care să stea pe

lângă el pe scenă (unele din fetele cu pricina, actriţe îndevenire sau manechine, sunt cam vulgărele, simpluţe lavorbă şi la minte, aşa încât m-am bucurat să citesc încunoscuta revistă “King” că Ramona noastră ar fi meritatmult mai mult să se afle pe scenă decât insipida Claudia Koll),dar “jocurile” el le face, fiind stăpânul absolut al scenei. Înschimb, la festivalurile noastre sunt prea multe moaşe şi niciuna n-a participat, limpede, la prea multe naşteri. De aicisenzaţia de amatorism şi de improvizaţie cu care urmărim,jenaţi, festivalurile de la noi. Ar fi păcat, aşadar, să nuînvăţăm nimic din lecţiile pe care ni le “predau”, an de an,marile festivaluri ale lumii, să nu uităm să cântăm în limbaromână, să prezentăm în limba noastră şi mai ales să nepreţuim cum se cuvine valorile componistice şi interpretative,indiferent de vârstă! (O. U.)


Cei mai frumoşi ani

Mango

Domenico Modugno

Toto Cutugno


DiscuriCorina Chiriac:

„Strada Speranţei”

Celebra interpretă şi-a serbatîmplinirea a 70 de ani de viaţă (şi ceviaţă plină de succese artisticemajore!) prin lansarea acestui albumdublu în format digipack – o realizareexcepţională a casei de discuriEurostar. Aşa încât ni se pare normalsă-i numim aici pe cei implicaţi în

acest proiect major: Paul Stîngă(producător), Loop Studio(înregistrări), Daniel Nicolae (inginerde sunet), Ioana Hameda (fotografii),Mihai Mocanu (grafica). Fotografiilesunt în general recente, inclusiv dinrecitalul de la “Cerbul de aur” 2019,teribil de amuzantă fiind imaginea decopil gravată pe cele două CD-uri.Cele 32 de titluri retrasează, pe cîtposibil, cariera prodigioasă a CorineiChiriac, multe din melodii fiindreînregistrate cu orchestraţii noi. Nulipsesc şlagărele scrise de VasileVeselovschi, Horia Moculescu,Marius Ţeicu, Ion Cristinoiu,Edmond Deda, Radu Şerban, NicolaeCaragia (cele 9 creaţii ale sale au fostlansate recent faţă de alte piese de peacest “Best of”, chiar şi unele textefiind actualizate), Petre Mihăescucare vor face deliciul iubitorilormuzicii uşoare, uimind faptul căprotagonista şi-a “persecutat”propria creaţie, lipsind “Necunoaştem din vedere”! În schimbavem “Opriţi timpul” (titlulcunoscutei sale emisiuni de laNaţional TV), “Mama, doar mama”,“Îţi mulţumesc”, “Nu te enerva”, “Cemică e vacanţa mare”, “Inimă, nu fiide piatră!”, “Prieten drag”, “Păi dece?”, “Vino iubire-napoi”, “Inima ta”,“Hai, hai, lângă mine stai”, “Drumulspre tine”, “Fir de busuioc”, “O clipăde sinceritate”, “Banii n-aducfericirea”, “Ani fericiţi”, “Aseară

unde-ai fost?” şi, în două versiuni,“Strada Speranţei”. Prin aceastăapariţie casa de discuri Eurostar îşiconsolidează postura de liderautoritar pe piaţa muzicii uşoareromâneşti.

Mircea Drăgan: „Best of – Formaţia

Romanticii”

S-a pornit greu cunoscutulcompozitor şi instrumentist, căruiacasa de discuri Eusostar îi propune decâţiva ani editarea unor albume decolecţie, dar este hotărât sărecupereze! După CD-ul conţinândşlagăre de muzică uşoară, iată-l pe celde faţă, rememorând povestea uneiformaţii de top, Romanticii, pecoperta discului apărând în imagini 5versiuni ale trupei, din 1972 (ehei, ceplete!) până în 1988. Dar formulele au

fost mai numeroase, Mircea Drăgannotând în booklet (unde avemrecomandări semnate DanielaCaraman Fotea şi Titus Andrei), cuprecizie de arhivar, toate numele cares-au perindat – şi ele n-au fost delocpuţine. Între cele prezente şi înpiesele de pe disc, ca autori, îidescoperim pe Doru Tufiş, DoruCăplescu, Ilie Vorvoreanu, darevident meritul păstrării peste ani aacestei legende pop-rock aparţine luiMircea Drăgan – compozitor, aranjor,dirijor, regizor muzical şi, cum scrieel cu umor, “clape, multe clape”! 17ani de succes major, marcat de titluride neuitat, cum ar fi “Soare şi foc”,“Crăiasa din poveşti”, “O, rămâi!”,“Rondelul cupei de Murano”, “Te voiiubi”... Indiscutabil, un disc de aşezatobligatoriu în raftul conţinând tot ce

este legat de istoria şi realizărileanilor de aur ai muzicii pop-rockautohtone.

Cornel Constantiniu:„Nu-i prea târziu”

Titlul aparţine unei frumoasepiese compuse de Dani Constantin şiexprimă o realitate: nu-i niciodatăprea târziu să te reîntâlneşti cupublicul care te iubeşte. Iar casa de

discuri Eurostar îi dă această ocazielui Cornel Constantiniu, rămas înmemoria spectatorilor drept bardultânăr şi frumos care întreba în stângaşi-n dreapta: “Iertaţi-mă, dar n-aţivăzut o fată?”. Artistul, se ştie, seluptă de ani de zile cu o boală grea,dar nu cedează: în urmă cu câţiva anieditura ProUniversitaria i-a lansatvolumul autobiografic “Zăpezilecopilăriei”, a fost invitatul lui PaulSurugiu Fuego în emisiunea “Dragde România mea” (TVR2), iar casa dediscuri Eurostar i-a reunit de curândpe două albume o parte din cele maifrumoase cântece lansate într-ocarieră exemplară. Pe discul de faţă,dintre acestea, avem “Unde eşti,fericirea mea?” (Aurel Giroveanu),“Un cuvânt” (Vasile V. Vasilache),“Ora cântecului” (Florin Bogardo),“Poarta sărutului” (AlexandruMandy), “Trubadurul” (DinuGiurgiu), “Nu vom şti niciodată”(Camelia Dăscălescu), “Tu eşti tot cemă uimeşte” (Marcel Dragomir),“De-aş fi poet” (Sabin Păutza), “Dacăne vom revedea” (Ionel Tudor). Unalbum într-adevăr de colecţie, unreper memorabil al istoriei muziciiuşoare româneşti.

Ramona şi Cornel Dărvăşan: „Zbor spre infinit”

Un album foarte original, pe carecei doi compozitori, textieri şi interpreţil-au lansat chiar în ziua căsătoriei lor,fiind darul cel mai de preţ pe care şi l-aufăcut reciproc, dar şi invitaţilor. În egală

măsură valoroşi oameni de televiziune,cei doi muzicieni ne oferă, practic, zecedeclaraţii fierbinţi de dragoste înmanieră folk-muzică uşoarătradiţională, o singură piesă fiind mairitmată, în stil country. Cu vocifrumoase, linii melodice inspirate şiversuri tulburătoare se impun titluri

cum ar fi “Te ador!”, “Oficialîndrăgostită”, “Prizonier”, “Pentru tinem-am rugat”, “Fiţi mereu fericiţi”,“Zbor spre infinit”, unele din eleinterpretate în duet. Muzică şi versuri:Ramona Dărvăşan, Cornel Dărvăşan;acompaniament: Andrei Gîţan, GeorgeCiurdaş, Wellington Ferreira Borges;înregistrare, mixaj şi master: ClaudiuAgapie. Albumul editat de KairosMedia Production este reconfortant,fiind o oază de muzică bună în peisajuldominat de atâtea sub-produse...

Andrei Kerestely:„Portret”

Casa de discuri Eurostar face unact de dreptate reunind pe un album 22de creaţii semnate Andrei Kerestely.Reputat regizor muzical, Andrei nu maieste de câteva decenii doar fiul lui Jolt,faimosul său tată, chiar dacă activitateaconcertistică şi cea de la pupitrul MidiSound i-au răpit bună parte din timpulpe care l-ar fi putut consacra creaţiei. Cutoate acestea, de fiecare dată când apropus un cântec la marile competiţiiacesta a cucerit premii importante. Aşasunt “O singură noapte” (TrofeuMamaia 2002), “Călători în pustiu”(Trofeu “Bucureşti 90”), “Baladatimidului etern” (Trofeu Mamaia 1998),“You Took My Soul” (premiul I

Mamaia 2007). Alături de aceste patrutitluri-fetiş descoperim şi alte piesebinecunoscute, fredonate, dar care... nuştiam că-i aparţin: “Rabdă inimă şi taci”,“Nu sunt singur”, “Eu de voi vrea”,“Heyla”. Vedeţi ce înseamnă opopularizare practic inexistentă amuzicii româneşti? Un alt mare merit alacestui CD este că, pe lângă numeleunor vedete autentice, cum ar fi Laura

Stoica, Gabriel Cotabiţă, Paul Surugiu-Fuego, Adrian Enache, Cătălin Crişan,Luminiţa Anghel, Paula Seling, MonicaAnghel, Marcel Pavel, ne readuce înmemorie interpreţi talentaţi, dar penedrept ieşiţi din circuit: CătălinaToma, Manuela Fedorca, MariaGherman, Natalia Barbu, Moni-k,Sophia...

Walter Ghicolescu: „Trecerea lumilor”

În luna iulie am avut surpriza de a-l reîntâlni şi ascultape Walter Ghicolescu într-o cafenea elegantă de pe bd. Unirii,unde sunt invitaţi periodic artişti din lumea muzicii folk. Ghi-colescu este, indiscutabil, unul din cantautorii importanţi, al

cărui talent nu l-amminimaliza circum-scriindu-l doar ge-nului folk, pentrucă el (aşa a făcut şiîn acea seară) nepropune armoniicomplexe, nu odată abordândcompoziţii apro-piate de muzicauşoară. Are umor,dar mai ales iubeşteşi cunoaşte poezia

adevărată, şi pe acest album având creaţii pe versuri de Lu-cian Blaga, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Ion Pillat, RaduGyr, Marin Sorescu sau Mircea Dinescu, fără a ocoli poeţicontemporani (Clara Mărgineanu, Miron Manega) sau pe co-legul Ovidiu Mihăilescu. Au trecut câţiva ani de când l-amaplaudat pe scena festivalului folk de la Brăila şi este maimult decât evident că s-a maturizat mult, propunându-ne ununivers muzical-poetic profund. Protagoniştii albumului:Walter Ghicolescu-voce, chitară, muzicuţă; Marius Băraş-pro-ducător muzical, pian, backing vocal, instrumente adiţionale;Adrian Grădinaru-vioară, Daniela Cojocaru & Mess (AcelBand), Georgiana Maria Chiriţă-cor; mixaj-Bogdan Costea.

(O.G.)

Discuri

A C T U A L I T A T E AMU Z I C A L Ă

Redactor şef:Mihai COSMA

Redactori: Norela-Liviana COSTEAOctavian URSULESCU

Secretar de redacţie: Costin ASLAM

Corespondenţi locali: Sanda HÂRLAV-MAISTOROVICI, Mariana POPESCU,

Vasilica STOICIU�FRUNZĂ, Cristina ŞUTEU, Alex VASILIU, Petre�Marcel VÂRLAN

Semnează în acest număr:Dumitru AVAKIAN, Cornelia BRONZETTI, Corina BURA,

Lavinia COMAN, Grigore CONSTANTINESCU, Oana GEORGESCU,Doru IONESCU, Sorin LERESCU, Carmen MANEA,

Alexandru PĂTRAŞCU, Carmen POPA, Costin POPADespina PETECEL-THEODORU, Marcel SPINEI, Mădălin Alexandru

STĂNESCU, Elena Maria ŞORBAN, Mircea ŞTEFĂNESCU,Alex VASILIU, Lena VIERU-CONTA, Damian VULPE

www.ucmr.org.ro http://biblioteca-digitala.ro/?pub=289-actualitatea-muzicala-

uniunea-compozitorilor-si-muzicologilor-din-romania

Adresa redacţiei: Bucureşti, Calea Victoriei 141, sect. 1, 010071,România. Tel./Fax: +40-21-312.98.67

E-mail: [email protected], [email protected]

TIPOGRAFIA - INTERSIGMA-ERICOM SRLTEL: 021-242.30.32 ISSN: 1220-742x

Revistă lunară de informare, opinie şi dezbatere editată de UNIUNEA COMPOZITORILOR ŞI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

şi finanţată cu sprijinulMINISTERULUI CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

actualitatea 112019 muzical~muzical~vioară, claude frochaux - cello şi irina botan – pian,...

Documents