MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

„EUGEN NICOARĂ”

LOCALITATEA MIERCUREA CIUC, JUDEŢUL HARGHITA

PROIECT

ANTIEPILEPTICE

Calificarea profesională: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

PROF. ÎNDRUMĂTOR: Absolvent:

1

CUPRINS

CAPITOLUL I ……………………………………………………………………….pag. 3

Introducere……………………………………………………………...…….pag. 3Epilepsia………………………………………………………………………pag. 3

CAPITOLUL II……………………………………………………………………….pag. 7

2.1 Generalităţi……………………………………………………………….pag. 72.2 Mecanism de acţiune……………………………………………………..pag. 9

CAPITOLUL II……………………………………………………………………...pag. 18

Clasificarea antiepilepticelor…………………………………………..……pag. 183.1 Barbiturice şi substanţe înrudite………………………………………....pag. 183.2 Derivaţi de hidantoină………………………………………………..….pag. 203.3 Derivaţi de succinimida…………………………………………..……..pag. 203.4 Derivaţi de benzodiazepina……………………………………….…….pag. 21

2

3.5 Derivaţi de carboxamida………………………………………….….….pag. 233.6 Derivaţi de acizi graşi…………………………………………………...pag. 283.7 Alte antiepileptice……………………………………………….….…..pag. 34

CAPITOLUL IV

Concluzii……………………………………………………………..…….pag. 41Bibliografie………………………………………………...……………….pag. 42

CAPITOLUL I

Introducere

Epilepsia

Este un sindrom de suferinţă cerebrală care se manifestă prin epileptică. La geneză stau doi factori: predispoziţia convulsivantă şi existenţa unei leziuni cerebrale anatomice sau biochimice. Se întâlnesc 4-10 cazuri la 1000 de locuitori. Vârsta de apariţie este în copilărie. Epilepsia este o boală neuropsihică cronică în care apar disfuncţii paroxistice ale creierului. Aceste disfuncţii apar ca urmare a descărcărilor excesive ale neuronilor cerebrali, de cauze diverse (epilepsie primară, epilepsie secundară). Manifestarea clinică majoră este epileptică, ce cunoaşte o mare varietate de forme.

Epilepsia trebuie considerată o condiţie benignă în majoritatea cazurilor. Dintre pacienţii diagnosticaţi cu epilepsie, aproximativ 60-70% nu vor mai avea crize după ce au fost trataţi corect cu medicamente antiepileptice (MAE). În majoritatea acestor cazuri, medicaţia antiepileptică poate fi oprită după o perioada de timp rezonabilă.

Epilepsia poate apărea şi la persoanele fără factori de risc. Nu poate fi identificată întotdeauna o cauză. Acest lucru este valabil, în special, în multe forme de epilepsie la copii. La unele persoane, epilepsia se datorează unei tumori, infecţii sau traumatisme cerebrale.

3

Epilepsia apare mai frecvent la copii decat la adulţi. Este posibil să existe agregare familială (adică mai multe cazuri de epilepsie în familie), dar nu este obligatoriu să existe istorie familială de epilepsie pentru ca cineva să facă epilepsie.

Convulsiile epileptice apar atunci când descărcările electrice anormale ale neuronilor perturbă echilibrul normal al impulsurilor nervoase. Factorii care determină aceste descărcări electrice anormale nu sunt intotdeauna clari.

Afecţiunile care pot duce la apariţia epilepsiei sunt: - traumatismele craniene - accidentele vasculare cerebrale sau alte boli care afectează circulaţia sangvină la nivelul creierului - ateroscleroza (depunerea de grăsimi) arterelor cerebrale - tumorile cerebrale - infecţiile cerebrale, cum ar fi meningita sau encefalita - boala Alzheimer - abuzul de băuturi alcoolice - abuzul de droguri şi perioada de dezintoxicare

Tumorile, zonele de ţesut cicatriceal datorate traumatismelor sau altor boli pot deteriora o anumită zonă din creier şi pot determina convulsii parţiale. Cu toate acestea, epilepsia poate apărea în absenţa tuturor acestor conditii.

Bătrânii reprezintă o categorie specială datorită riscului crescut de crize epileptice în special dupa 70 de ani, dintre care >70% sunt simptomatice, datorate accidentelor vasculare cerebrale sau tumorilor, bolii Alzheimer, alcoolism, hipoglicemie insulinică s.a. Din cauza comorbiditaţilor, pacienţii cu epilepsie iau şi multe alte medicamente pentru aparatul cardiovascular, aspirină, antiacide s.a. De asemenea, la vârste înaintate, se produce încetinirea funcţiei ficatului şi rinichilor, scăzând clearance-ul MAE. Toate acestea cresc riscul de reacţii adverse severe şi interacţiuni, impunând doze mai mici ale MAE şi, de preferat, monoterapie.

Epilepsia are totuşi răsunet asupra vieţii private şi profesionale a pacienţilor. Ei trebuie, în fapt, să respecte o anumită igienă a vieţii: ore de somn suficiente şi regulate, evitarea consumului regulat de băuturi alcoolice. Doar pacienţii care au o epilepsie fotosensibilă (care survine în timpul unei stimulări luminoase intermitente) trebuie să-şi ia precauţii când privesc la televizor, când lucrează pe ordinator sau când practică jocuri video: camera suficient de bine luminată, respectarea unei distanţe suficiente între ecran şi pacient. În toate cazurile trebuie excluse activităţile sportive în care o criză poate pune în pericol viaţa subiectului: plonjare submarină, alpinism, sporturi aeriene. Scăldatul în apă de mică adâncime poate fi autorizat dacă e vorba de crize bine controlate, cu condiţia ca pacientul să fie insoţit. În plus, unele profesii nu sunt recomandate sau sunt interzise: şofer pe vehicul greu sau de vehicul de transport în comun, personal navigant al companiilor aeriene, profesiuni în care lucrul la înălţime este frecvent etc. În sfârşit, copilul epileptic are adesea dificultăţi şcolare, ale căror cauze sunt multiple: tulburări de

4

atenţie legate de tratament, absenteism din cauza crizelor, tulburări de caracter.

Crizele epileptice pot fi expresia hiperexcitabilităţii unui grup de neuroni la nivelul scoarţei cerebrale (focar epileptic) iar semnele clinice ale crizei sunt clar legate de localizarea focarului.

Cauzele care pot conduce la recurenţa crizelor epileptice de o manieră cronică pot fi prezente de la naştere sau pot apărea oricând pe parcursul vieţii. Poate fi vorba despre tulburări de dezvoltare ale creierului, de suferinţa la naştere sau de evenimente ce survin mai târziu in timpul vieţii cum ar fi consecinţe ale traumatismelor craniene, tumori sau accidente vasculare cerebrale.

Leziunile care pot provoca crize epileptice sunt situate la nivelul scoarţei cerebrale şi nu în alte locaţii ale sistemului nervos.

Pentru în medie o treime din cazuri, factorii genetici stau la baza sindromului epileptic de care suferă.

In aceste condiţii debutul crizelor se situează de obicei sub vârsta de 18 ani, imagistica cerebrală nu găseşte leziuni responsabile pentru crize şi uneori alţi membri ai familiei au suferit şi ei crize pe parcursul vieţii fără ca această condiţie să fie considerată obligatorie. Numim această forma de epilepsie, idiopatică. Cele mai frecvente forme de epilepsie idiopatică sunt epilepsia cu crize de tip absenţă a copilului de vârsta şcolară care debuteaza în jurul vârstei de 7-8 ani şi epilepsia mioclonică juvenilă care debutează la adolescenţă.

Cea mai adâncă suferinţă a bolnavilor este mai ales legată de reacţia celor din jur, de respingerea socială, de nesiguranţa legată de posibila recurenţa a crizelor şi situaţiile în care acestea se produc. Foarte puţini din semenii noştri ştiu să se poarte cu astfel de bolnavi şi să-i ajute eficient să depaşească crizele. Majoritatea se simt stânjeniţi când survin crize şi pur şi simplu îi evită.

Despre epilepsie, boală cu o mare variabilitate clinică, se crede că are un oarecare determinism genetic, dar este influentata si de factori exogeni care pot acţiona încă din perioada de făt şi apoi pe parcusul existenţei individului. Diagnosticul se stabileşte pe baza istoricului, a deschiderii crizei (mai ales de către anutraj), a examenului clinic, a traseului electro-encefalografic in criză şi intercritic, iar uneori prin tomografie computerizată sau rezonanţă magentică nucleară, pentru cauzele secundare.

La trezire, pacientul nu-şi aminteşte nimic. Convulsiile pot debuta la orice vârstă. Studiile populaţionale efectuate în ţările dezvoltate, au arătat că 2-4% dintre locuitori prezintă crize recurente într-un moment al vieţii. În ţările lumii a III-a şi în zonele urbane, incidenţa este dublă.

Crizele epileptice pot dura de la câteva secunde la câteva minute, iar modul lor de prezentare orientează spre focarul anatomic de origine. Poate fi criză paroxistică majoră (atacul propriu-zis) şi perioada post-criză. Fenomenul de aură - care precede suspendarea conştienţei - constituie un simptom, semnal ce avertizează bolnavul de iminenţa paroxismului

5

(crizei) dar care, având o toleranţă redusă, nu îl lasă sa-şi aleagă locul căderii.

După cum am rezumat mai devreme, tipul de manifestare poate fi motorie (convulsii localizate într-un segment al corpului care se va generaliza), vegetativă (contracţie laringiană, spasm gastric, salivaţie, masticaţie, valuri de căldura, frig, durere, orgasm), senzorială - auditivă (zgomote, voci, sunete), senzorială - vizuală (pete luminoase, steluţe, imagini caleidoscopice, flăcări, explozii, oameni sau animale fantastice, viziuni groteşti), senzorială - olfactiv - gustativă (cu impresii dezagreabile), sau psiho-afectivă, manifestată prin fenomene de tip "deja văzut" sau "niciodată nevăzut" si fenomene obsedant - delirante de tipul "işi aud propriile gânduri".

Paroxismul major (gradual sau fulgerător) este însoţit de cădere şi convulsii. Faza convulsivă durează aproximativ 60 de secunde, timp în care bolnavul este in apnee (i se opreşte respiraţia). Urmează faza stertoroasă (respiraţie amplă, zgomotoasă cu hipersalivaţie), care poate dura câteva minute şi în timpul căreia bolnavul pierde urină, uneori şi materiile fecale. În continuare bolnavul se trezeşte după o perioadă de somn fiziologic. La trezire pacientul nu işi aminteşte nimic (amnezie lacunară) sau prezintă o stare confuză. În perioada post-criză pot apărea: cefaleea, somnolenţa sau să persiste anomaliile neurologice apărute anterior, mai ales cele din aură, cu durată variabilă de la minute până la zile.

Epilepsia reprezintă o tulburare cerebrală care implică apariţia unor convulsii ce revin de-a lungul timpului. Cauza nu este cunoscută şi poate afecta persoane de orice vârstă.

Cauza convulsiilor se poate corela însa, într-o oarecare măsură, cu vârsta debutului. La unele persoane, convulsiile pot fi declanşate de modificări hormonale cum ar fi sarcina sau menstruaţia. Mai pot fi declanşate de anumite boli sau de stimuli cum sunt : lumina, zgomotele etc. Totuşi, în multe cazuri nu sunt depistaţi adevăraţii factori declanşatori.

6

CAPITOLUL II

2.1 Generalităţi

Epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descărcări bruşte şi intense de activitate electrică în creier. Această activitate electrică anormală de la acest nivel se manifestă clinic prin convulsii care afectează controlul mişcării, al vorbirii, al vederii sau chiar al stării de conştienţă. Persoanele cu epilepsie au convulsii repetate care apar de-a lungul vieţii şi care, fără tratament corect, devin mai severe şi mai frecvente în timp. Cel mai adesea, tratamentul implică administrarea zilnică a unor medicamente specifice. Nu toţi cei care au convulsii au şi epilepsie. Uneori, accesele sunt rezultatul unui traumatism, al unei agresiuni sau al altor boli, fără legatură cu epilepsia. În aceste cazuri, persoana nu mai are crize odată ce a dispărut cauza care le provoca. Prin urmare, epilepsia este o dereglare cronică, pe termen lung, care cauzează crize convulsive repetate în absenţa tratamentului, dar uneori, chiar în ciuda tratamentului. Deşi epilepsia este uneori urmarea altor boli, de cele mai multe ori cauza este necunoscută. Epilepsia incepe cel mai adesea în copilărie sau după vârsta de 60 de ani, deşi se poate dezvolta la orice vârstă.

Cum se produce

Deşi epilepsia este una dintre cele mai comune tulburări neurologice care implică sistemul nervos, specialiştii nu pot explica exact cum sau care sunt motivele pentru care această boală apare şi cum sau de ce apar descărcările electrice anormale la nivel cerebral. Epilepsia nu are o evoluţie previzibilă. Poate apărea la orice vârstă şi se poate agrava după o perioadă de ameliorare.Deşi neobişnuit, această boală care afectează iniţial o anumită arie a creierului poate să se extindă şi într-o altă arie cerebrală. Unele tipuri de epilepsie ale copilului dispar odată ce acesta ajunge la vârsta adolescenţei. Alte tipuri pot persista toată viaţa. Epilepsia cauzată de un traumatism craniocerebral poate dispărea după caţiva ani sau poate persista toată viaţa.

7

Nu exista nici un tratament care să vindece epilepsia, dar din fericire, există tratamente care să controleze apariţia convulsiilor epileptice şi care pot preveni repetarea acestora.

Cum apare epilepsia

Epilepsia este o boală care işi are originea în cortexul cerebral, în aşa-numita "materie cenuşie", care face parte din sistemul nervos central. Corpurile neuronilor sunt aliniate unul langa celălalt şi formează materia cenuşie a sistemului nervos central. Aceste corpuri ale celulelor au nişte extensii lungi numite axoni care sunt legate la restul corpului nostru şi creează materia albă a creierului. In cortex, neuronii comunică unul cu celălalt pentru a transmite informaţii si pentru a realiza acţiuni conştiente (precum mişcarea unui braţ). Comunicarea între neuroni se produce la nivel chimic şi la nivel electric. Activitatea electrică tipică ce are loc in axoni ajunge la corpul celulelor din cortex, iar acestea eliberează un compus chimic(un "neurotransmiţător") care este recunoscut de către un neuron vecin care va trimite din nou un semnal electric de-a lungul axonului. Neurotransmiţătorii din creier pot avea caracteristici excitatoare (precum glutamatul, de exemplu) sau inhibitoare (precum GABA). Apariţia epilepsiei este caracterizată de existenţa dezechilibrului între inhibiţie şi excitaţie, ceea ce conduce la afectarea cortexului care va deveni astfel hiperexcitabil şi va avea o activitate electrică necontrolată.

Tipuri de crize

Factori de risc

Riscul de a face epilepsie este crescut atunci când există: - istorie familială de epilepsie (mai mulţi bolnavi de epilepsie în familie - traumatisme craniene (de exemplu fractură craniană sau o plagă penetrantă) asociate cu pierdere de constienţă sau amnezie mai mult de 24 de ore; cu cât este mai sever traumatismul cranian, cu atât riscul pentru epilepsie este mai mare - accidente vasculare cerebrale sau alte boli care afecteaza circulaţia sangvină la nivelul creierului - tumorile cerebrale - infecţiile cerebrale, cum ar fi meningita sau encefalita - intoxicaţia cu plumb - intoxicaţia alimentara - expunerea la fumuri toxice - tulburări ale dezvoltării cerebrale survenite în timpul vieţii intrauterine - abuzul de droguri - convulsiile febrile (convulsii care apar la copii de până la 5 ani atunci când fac febra crescută din diverse cauze) - boala Alzheimer

Cum s-a precizat şi anterior, nu este obligatoriu să existe aceşti factori. Epilepsia poate apărea şi în lipsa acestora din motive necunoscute, in special în diferitele tipuri de epilepsii ale copiilor.

Epilepsia generalizată 8

a) Criza majoră este precedată de prodroame (migrenă, nevralgii, parestezii), care apar cu ore sau zile înainte, şi semne care precedă imediat criza şi care poartă numele de „aură". Aura poate fi motorie (mişcări rapide ale membrelor, clipitul pleoapelor), senzitivă (furnicături, arsuri), senzorială (zgomote, voci, scântei, mirosuri diverse), psihică (anxietate). Ea precedă cu câteva zeci de secunde criza şi permite bolnavului sa ia poziţii de protectie. Aura nu apare însă întotdeauna. Debutul este în general brutal, cu paloare brusca, strigăt şi pierderea cunoştinţei, cu prăbuşirea bolnavului. Se descriu obişnuit o fază tonică, scurtă, care dureaza 20 - 30 de secunde, cu rigiditatea membrelor, cianoza feţei, dinţii strânşi, ochii imobili şi toracele în expiraţie forţată, şi o a doua fază, numită clonică, care durează 1 - 2 minute şi se caracterizează prin mişcări violente ale capului şi maxilarelor, cu muşcarea limbii şi apariţia la nivelul gurii a unei spume abundente şi uneori sanguinolente, convulsii ale membrelor şi emisiuni involuntare de urină şi materii fecale. Uneori criza convulsivă este urmată de o stare comatoasă, care durează mai multe ore, cu reflexe abolite şi respiraţie stertoroasă. Dupa criză apar, uneori, semne de deficit motor (pareze, contractură). Amnezia crizei este totală.Criza minoră de epilepsie apare mai frecvent la copii şi se caracterizează, de obicei, prin absenţe şi contracţii musculare parţiale, cu o durată de câteva zeci de secunde. Absenţa (forma cea mai frecventă) este o suprimare a funcţiilor psihice de scurtă durată, în timpul cărora bolnavul îşi opreşte orice activitate, persistând numai automatismele simple (mersul, deglutiţia, mestecatul etc). în formele uşoare, bolnavii devin palizi, scapă obiectele din mână şi îşi revin fără să ştie ce s-a întâmplat.

Echivalentele epileptice

Se caracterizează prin faptul că bolnavul acţionează într-o stare, aşa-numită crepusculară, mergând fără scop sau îndeplinind gesturi de care nu este conştient. La fel starea de rău epileptic, caracterizată prin crize subintrante. Diagnosticul diferenţial trebuie să elimine simularea, tetania, criza isterică. Ultima tulburare este declanşată de emoţii şi conflicte psihice, criza se desfăşoara în prezenţa unor martori, iar bolnavii işi aleg de obicei locul căderii. Tratament: regimul de viaţă al bolnavului epileptic constă în program regulat de somn de 8 ore, fără consum de alcool, cu restricţie de sare, dulciuri şi excitante. Alegerea profesiunii este capitală, natura bolii contraindicând toate profesiunile care impun activitate la înălţime, în apă, maşini în mers etc. Baza Tratamentului medical constă în administrarea de fenobarbital în doze de 1 cg/an de vârstă/zi. La adult, doza variază după necesităţi între 100 si 400 mg/zi, asociat cu fenitoina sau Etotoin (2-4 tablete/zi), primidona sau Trepal. În timpul crizei, bolnavul trebuie menţinut culcat, cu cravata, gulerul şi centura desfăcute şi, eventual, imobilizat pentru evitarea loviturilor datorită convulsiilor.

2.2 Mecanism de acţiune

Diagnosticarea epilepsiei

9

Stabilirea diagnosticului este vitală pentru identificarea celui mai eficient tratament pentru controlarea convulsiilor.Diagnosticul epilepsiei poate fi dificil. Trebuie consultat un medic specialist neurolog şi este nevoie de colaborarea deschisă cu acesta. Examinarea făcută de acesta se va axa în principal pe 3 întrebari şi anume:

Au fost convulsii cu certitudine sau ceva asemănător convulsiilor

Mai multe condiţii pot fi asemănătoare convulsiilor, dar nefiind de fapt convulsii. Acestea includ: - dureri de cap cu caracter de migrenă - spasme musculare - ticuri - tulburări de somn - convulsii psihogenice - intervale de timp de apnee (fără respiratie)

Administrarea de medicamente antiepileptice în cazul convulsiilor neepileptice expun bolnavul la riscuri care nu sunt necesare.

Convulsiile sunt determinate de epilepsie?

Nu toate persoanele care fac convulsii au epilepsie. Convulsiile pot fi determinate şi de alţi factori, cum sunt: - febra - anumite medicamente - dezechilibre electrolitice - inhalarea de fumuri toxice

Administrarea de medicamente antiepileptice persoanelor care nu suferă de epilepsie, pot determina apariţia convulsiilor care altfel nu ar fi apărut.

În cazul în care este epilepsie, ce fel de tip de convulsii au fost?

Există mai multe tipuri de convulsii epileptice (parţiale şi generalizate) care nu sunt tratate în aceeaşi manieră sau cu aceleaşi medicamente. Medicamentele care controlează convulsiile parţiale, pot agrava convulsiile generalizate sub formă de absenţe (acestea sunt nişte crize nonconvulsive, care constau in oprirea bruscă şi de scurtă durată a activităţii motorii, cu privirea în "gol" şi pierderea cunoştinţei; bolnavul nu cade în timpul acestui atac şi există amnezia atacului).

10

Tratamentul epilepsiei

Tratamentul poate reduce frecvenţa apariţiei convulsiilor sau le poate preveni în cele mai multe cazuri de bolnavi de epilepsie şi determină dispariţia crizelor acestor persoane pe toată durata vieţii. Convulsiile necontrolate au un impact semnificativ asupra modului de viaţă – nu se pot obţine permise de conducere de automobile, anumite meserii sunt interzise precum şi anumite activităţi. Deşi convulsiile prin ele însele nu afecteaza fizic bolnavii, ele au un risc de traumatisme fizice şi chiar şi moarte, depinzând de locaţia în care se află şi momentul în care bolnavul face convulsii. Convulsiile apar pe neaşteptate şi pot determina căderea bolnavului, înecarea sau alte accidente. Aşa numitul status epileptic (o criză convulsivă care durează mai mult decât de obicei, mai mult de 5 minute) duce la comă şi moarte. Prin reducerea frecvenţei sau eliminarea convulsiilor, calitatea vieţii bolnavilor se îmbunătăţeşte considerabil.Un diagnostic corect este vital pentru administrarea tratamentului eficient. Deciziile de tratament se bazează în primul rând pe tipul epilepsiei şi tipul convulsiilor – tratamentul care ameliorează un tip de convulsii, le agravează pe altele. Vârsta, starea de sănătate şi stilul de viaţă sunt alţi factori importanţi în alegerea tratamentului. Poate dura mai mult timp până la găsirea celei mai bune combinaţii de medicamente, prin ajustarea dozelor, prin încercarea mai multor medicamente. Scopul este de a preveni apariţia convulsiilor cu preţul unor efecte adverse cât mai reduse posibil. Odată ce a fost găsit cel mai eficient tratament, este foarte important ca bolnavul să îl urmeze întocmai recomandărilor medicului neurolog. Cu ajutorul medicului, trebuie ca pacientul să cântărească beneficiile unui anumit tratament comparativ cu dezavantajele, care include efectele adverse, riscurile şi costurile acestui tratament.

Prevenirea

Deoarece cauzele epilepsiei nu sunt întotdeuna clare, nu este posibil ca această afecţiune să fie prevenită. Traumatismele craniocerebrale, o cauză frecventă de epilepsie, pot fi prevenite. Se recomandă purtarea centurii de siguranţă întotdeauna când vă aflaţi într-un autovehicul şi a căştii de protecţie în timpul biciclismului, motociclismului, schiatului, patinatului sau călăritului.

Tratamentul ambulatoriu

Controlarea crizelor convulsive determinate de epilepsie necesită o urmare zilnică a schemei de tratament recomandată de medic. Medicamentele antiepileptice trebuie administrate conform prescripţiei, fără nici o abatere de la aceasta. Nerespectarea schemei de tratament este unul din principalele motive ale ineficienţei controlării crizelor convulsive. Medicamentele antiepileptice sunt eficiente doar atunci când nivelul seric adecvat al medicamentelor este menţinut constant. Medicul are în vedere acest fapt, recomandând o schemă specifică fiecărui medicament în parte (un anumit dozaj, o anumită schemă de adminsitrare etc). Neadministrarea unei doze compromite întreg tratamentul. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul bolnavilor care urmează o dietă cetogenică (excluderea completă a grăsimilor şi proteinelor din alimentaţie) recomandată de medicul

11

specialist întocmai pentru a imbunătăţi controlul epilepsiilor dificil de tratat. Dieta cetogenică poate fi dificil de respectat dar este obligatorie respectarea ei strictă. In plus faţă de tratamentul medicamentos, medicul recomandă indentificarea şi evitarea lucrurilor, faptelor care determină apariţia convulsiilor, cum ar fi: - lipsa somnului adecvat - consumul de băuturi alcoolice - consumul de droguri - stresul emoţional - reducerea numărului de mese zilnice - consumul de băuturi sau alimente care conţin cafeină - privitul la televizor pentru mai multe ore - folosirea îndelungată a computerelor - expunerea intempestivă la soare

Medicamente

Medicamentele folosite pentru prevenirea convulsiilor se numesc antiepileptice. Scopul constă in găsirea unei medicaţii antiepileptice eficiente care să determine cele mai puţine efecte adverse. Eficienţa antiepilepticelor în prevenirea convulsiilor este de 60-70%. Deşi multe persoane suferă efecte adverse ale acestor medicamente, acesta este cel mai bun mod de a preveni convulsiile. Beneficiile depăşesc de obicei neajunsurile acestor medicamente. Există pe piaţă multe tipuri de medicamente antiepileptice (denumite si anticonvulsivante), dar nu toate tratează acelaşi tip de convulsii. Primul pas în alegerea anticonvulsivantelor este diagnosticarea corectă a tipului de epilepsie şi de convulsii pe care le are bolnavul. Poate dura mai mult timp până la găsirea celei mai bune combinaţii de medicamente, prin ajustarea dozelor, prin încercarea mai multor medicamente. Scopul este de a preveni apariţia convulsiilor cu preţul unor efecte adverse cât mai reduse posibil. Odată ce a fost găsit cel mai eficient tratament, este foarte important ca bolnavul să îl urmeze întocmai recomandărilor medicului neurolog. Monoterapia (folosirea unui singur medicament) este ferm recomandată, fiind tratamentul de primă intenţie. Monoterapia determină mai puţine efecte adverse şi nu are riscul de a interacţiona cu alte medicamente. De asemenea, şansele de a uita sau de a greşi ora administrării medicamentului sunt mult mai mici în monoterapie faţă de un tratament compus din mai multe medicamente. Atunci cand monoterapia este ineficientă, adăugarea unui al doilea medicament poate imbunătăţi controlul convulsiilor. De asemenea, în cazul bolnavilor cu mai multe tipuri de convulsii, este nevoie de mai mult de un singur medicament.

Intervenţii chirurgicale

Intervenţiile chirurgicale pot imbunatăţi considerabil calitatea vieţii în cazul unor bolnavi de epilepsie. Deşi tratamentul medicamentos este cel mai frecvent folosit în cazul acestei boli, acesta nu este întotdeauna eficient. În aproximativ o treime din cazuri, medicaţia nu poate controla adecvat convulsiile (sau chiar deloc în unele cazuri). Această proporţie este chiar mai

12

mare în cazul bolnavilor de epilepsie focală. Se recomandă intervenţia chirurgicală în următoarele cazuri: Crizele convulsive sunt destul de severe şi de dese pentru a influenta semnificativ viaţa bolnavului. Convulsiile au tendinţa de a provoca traumatisme (de exemplu, cele care determină frecvent căderea bolnavului la pământ). Modificări ale conştienţei. Convulsiile nu sunt controlate eficient de medicamente. Bolnavul nu poate tolera efectele adverse ale medicamentelor.

Alte tratamente

Timp de mulţi ani, medicamentele antiepileptice au fost singurul tratament disponibil în cazul bolnavilor de epilepsie. Acest lucru este încă valabil în multe cazuri, cu toate că, în momentul de faţă, chirurgia este o opţiune în unele cazuri. Crizele convulsive care nu pot fi controlate cu medicamente sau tratate prin intervenţia chirurgicală, pot răspunde la alte tratamente.

Tratamente alternative

Tratamentele alternative care pot fi adăugate medicamentelor şi intervenţiilor chirurgicale includ:

Dieta cetogenică, care forţează organismul să folosească mai multe grăsimi pentru obţinerea energiei (în locul glucozei folosite în mod obişnuit) prin limitarea severă a carbohidraţilor (cum ar fi pâinea, pastele, anumite fructe şi legume, anumite lichide) şi a caloriilor din alimentaţie.

Stimulatorul nervului vag, care constă într-un dispozitiv mic implantat sub piele, lângă claviculă. Acesta este programat să transmită impulsuri nervoase uşoare regulate la nivelul nervului vag (care se află în vecinătatea gâtului) şi la nivelul creierului. Aceste impulsuri trebuiesc trasmise la intervale regulate de timp, pentru a reduce frecvenţa apariţiei convulsiilor. Stimulatorul nervului vag ajută la controlarea convulsiilor parţiale severe, necontrolate atât la adulţi cât şi la copii.

Tratamentul adecvat cu medicamente antiepileptice implică utilizarea acestora de preferat în monoterapie. Dacă monoterapia nu are succes, o combinaţie de două sau mai multe MAE poate fi încercată. Numărul exact de MAE diferite şi combinaţiile acestora care pot fi încercate nu pot fi definite. După primul tratament fără succes cu primul MAE, numai 14% dintre pacienţi pot să nu mai experimenteze crize cu un al doile sau al treilea MAE.

Recent, au apărut ipoteze conform cărora pacienţii care sunt prima dată diagnosticaţi cu epilepsie se împart în două tipuri distincte. În jur de 60% au o bună prognoză pentru că vor scăpa de crize după primul sau al doilea MAE în monoterapie fără a dezvolta efecte secundare adverse agresive. Restul de 30-40% au ceea ce se numeşte epilepsie dificil de tratat, lucru care sugerează faptul ca rezistenţa la medicaţie poate fi prezentă de la bun început şi indentificată atunci când

13

primul MAE tolerat de pacient nu dă rezultate. Între aceste două categorii există o "zonă gri" de pacienţi care vor răspunde unei politerapii.

Mecanismul de acţiune al MAE este în principal bazat pe interferenţa cu neurotransmisia electrică ori chimică. Spre exemplu, unele MAE pot creşte nivelul neurotransmiţătorului inhibitor GABA prin interferenţa cu mecanismele creierului care degradează GABA la un anumit timp după ce a fost eliberat. În acest mod, cantitatea netă de GABA este crescută, ceea ce suprimă hiperexcitabilitatea care caracterizează creierul epileptic.

Principala problemă asociată cu MAE este că acestea acţionează global la nivelul creierului şi nu se concentrează pe o zonă specifică unde apar crizele şi unde hiperexcitabilitatea este localizată. Această non-selectivitate are ca rezultat suprimarea generală a excitabilităţii creierului şi, de aici, apariţia celui mai comun efect advers al majorităţii MAE: sedarea.

Tratamentul epilepsiei a reprezentat si reprezintă o provocare pentru lumea medicală încă din cele mai vechi timpuri şi, deşi s-au făcut progrese remarcabile în ceea ce priveşte sintetizarea unor noi molecule, cu eficacitate superioară şi reacţii adverse scăzute, un procent important dintre pacienţi rămân rezistenţi la tratamentul medicamentos. De aceea, deşi tratamentul medicamentos rămâne prima opţiune în terapia epilepsiei, există şi alte forme de tratament: dieta cetogenică, stimularea vagală, tratamentul chirurgical, care au deja un loc bine definit în epileptologie.

Tratamentul medicamentos

Scopul tratamentului era în trecut obţinerea controlului total al crizelor. În prezent, se consideră importantă o balanţă între obţinerea unui control cât mai bun al crizelor şi efecte adverse cât mai reduse, pentru ca pacientul să poată duce o viaţă normală. Principiul "de aur" al tratamentului în epilepsie este diagnosticul pozitiv cert de epilepsie. Nu recomandăm tratament cu MAE (medicamente antiepileptice) daca nu putem diferenţia cert între epilepsie sau fenomen paroxistic neepileptic. De asemenea, diagnosticul semiologic corect (de tip de criză) şi, dacă este posibil, încadrarea sindromologica corectă, ajută la alegerea MAE, conform recomandărilor ghidurilor de tratament (tabelele III si IV). Depistarea etiologiei este foarte importantă pentru indicarea tipului de tratament: medicamentos, chirurgical, uneori pentru alegerea MAE şi pentru evaluarea evoluţiei şi prognosticului. Este foarte important ca diagnosticarea şi iniţierea tratamentului să se facă într-un serviciu specializat de neurologie⁄neurologie pediatrică cu specializare în epileptologie, de medicii specialişti.

Principiul luării deciziilor

Decizia începerii tratamentului trebuie luată de medicul specialist (care trebuie să adopte un rol de consultant), împreună cu pacientul şi familia, după ce li s-au explicat beneficiile, toate implicaţiile, inclusiv efectele adverse ale tratamentului. Pacientul şi familia acestuia trebuie implicaţi drept coterapeuţi

Unii pacienţi pot opta pentru a nu lua tratament după ce au fost informaţi. Pentru aceasta, medicul trebuie să ofere pacientului o informare completă si corectă (tabelul II) într-un limbaj

14

accesibil, adaptat fiecărui pacient, în legătură cu epilepsia în general, ce investigaţii vor fi făcute şi ce rol au aceste investigaţii în diagnosticare, ce opţiuni terapeutice există, care sunt reacţiile adverse ale MAE, să sfătuiască pacientul să evite factorii care pot declanşa crizele, să-l informeze asupra controalelor de rutină, să-i dea sfaturi în ceea ce priveşte regulile de viaţă (somnul şi implicaţiile lipsei somnului, alimentaţie, ingestie de alcool, vaccinări, şcolarizare, vacanţe, contracepţie, sarcină şi alăptare, orientare profesională, conducerea auto etc). Familia trebuie instruită asupra acordării primului ajutor în caz de criză şi sfătuiţi să se adreseze medicului de urgenţă în cazul unei crize prelungite (status epilepticus). Va fi anunţat şi procentul riscului morţii subite. De asemenea, se vor oferi informaţii în legătură cu legislaţia în vigoare (drepturile pacienţilor cu acest diagnostic) şi cu organizaţiile care se ocupă de epilepsie (asociaţii de pacienţi, organizaţii caritabile etc). Ce facem în cazul unei prime crize? Tratamentul cu MAE este în general recomandat după o a doua criză epileptică, deoarece până la 10% din populaţia generală poate avea o criză unică în decursul vieţii. Se poate administra tratament antiepileptic după o primă criză dacă există risc de recurenţă: pacientul are un deficit neurologic, EEG intercritic relevă activitate epileptiformă clară, imagistica cerebrala evidenţiază o anomalie structurală sau dacă pacientul şi/sau familia consideră inacceptabilă repetarea unei crize. Cu câte medicamente începem tratamentul? Se preferă monoterapia, de câte ori este posibil. Se începe de la doze mici, crescând treptat până la doza corespunzătoare greutăţii (la copii) sau vârstei (la aduţti), pentru a evita reacţiile adverse. Dacă primul medicament s-a dovedit ineficient, se incearcă un al doilea, tot în monoterapie. Schimbarea trebuie făcută treptat, crescând intâi al doilea medicament şi apoi se scade primul, astfel încât pacientul va primi un timp biterapie. Alegerea medicamentului se face în funcţie de tipul de criză (tabelul III) sau sindromul epileptic diagnosticat (tabelul IV). În cazul în care diagnosticul semiologic este incert, se folosesc MAE cu spectru larg: VPA (valproat de sodiu), LTG (lamotrigina), TPM (topiramat). Este bine demonstrat că, dacă primul MAE în monoterapie nu controlează crizele, şansele de succes ale unui alt MAE în monoterapie sunt de sub 20%, iar dacă şi al doilea MAE eşuează, şansele de control cu medicaţie sunt mai mici de 10%. De aceea, după al doilea MAE în monoterapie, se trece la terapie combinată (tabelul V). Folosirea noilor MAE este indicată fie la pacienţii care nu au răspuns la MAE de generaţie veche, fie când acestea au contraindicaţii, au interacţiuni cu alte medicamente (în special cu contraceptivele orale), nu sunt bine tolerate sau la femeile de vârstă fertilă.

Individualizarea tratamentului

Alegerea medicamentului şi stabilirea dozei zilnice trebuie făcute şi in funcţie de vârstă, diferite situaţii fiziologice şi de comorbidităţi. Categorii speciale. La pacienţii cu afectare cognitivă trebuie făcută o evaluare suplimentară neuropsihologică, de preferat în timpul EEG; în unele cazuri, EEG nu se poate face decât cu sedare. La aceşti pacienţi, alegerea MAE trebuie să ţină seama de gradul afectării. De exemplu, unui pacient cu IM (întarziere mintala) profundă i se pot administra MAE cu efect secundar sedativ, în schimb, în caz de IM uşoară, este de preferat alegerea MAE fără efecte asupra funcţiilor cognitive. La adolescenţă, în special la fete, se preferă LTG, care are spectru larg, nu influenţează atenţia şi concentrarea sau greutatea, nu influenţează concentraţia contraceptivelor orale şi nu are efect teratogen.

La pacientele cu epilepsie, o sarcină trebuie planificată din timp, orice schimbare a tratamentului trebuie facută înainte de concepţie; se preferă monoterapia, deoarece s-a aratat că

15

politerapia creşte riscul de teratogenitate mai mult de 5-6% (riscul la pacientele cu epilepsie tratate cu monoterapie), care este dublu faţă de populaţia generală. Administrarea de acid folic 0,4 mg/zi incepând cu 3 luni înaintea concepţiei scade riscul de malformaţii.

Bătrânii reprezintă o categorie specială datorită riscului crescut de crize epileptice în special după 70 de ani, dintre care >70% sunt simptomatice, datorate accidentelor vasculare cerebrale sau tumorilor, bolii Alzheimer, alcoolism, hipoglicemie insulinică ş.a. Din cauza comorbidităţilor, pacienţii cu epilepsie iau şi multe alte medicamente pentru aparatul cardiovascular, aspirină, antiacide s.a. De asemenea, la vârste înaintate, se produce încetinirea funcţiei ficatului şi rinichilor, scăzând clearance-ul MAE. Toate acestea cresc riscul de reacţii adverse severe şi interacţiuni, impunând doze mai mici ale MAE şi, de preferat, monoterapie.

Urmărirea tratamentului

După iniţierea tratamentului, se face un plan de vizite regulate împreuna cu pacientul - de preferat la 3 luni (acest interval menţine o complianţă bună la tratament). Periodic (la 3-6 luni), se fac teste de evaluare a funcţiei hepatice şi hemograma cu formulă leucocitară, pentru a monitoriza posibilele efecte adverse ale MAE. La pacienţii cu tratament cu VPA se evaluează coagulabilitatea sângelui preoperator. La adulţii cu MAE inductoare se indică hemograma, electroliţi, enzime hepatice, niveluri de vitamina D şi alte teste asupra metabolismului osos la fiecare 2-5 ani. Uneori, este necesară evaluarea concentraţiei sangvine a MAE (în cazul în care se suspectează lipsa de complianţă, toxicitate, interacţiuni medicamentoase, status epilepticus, insuficienţă hepatica sau renală, sarcină). Este indicat să nu se schimbe forma comercială a medicamentului, deoarece pot apărea reacţii adverse sau scăderea efectului, chiar dacă se păstrează aceeaşi substanţă. Oprirea tratamentului poate fi luată în consideraţie după 2-3 ani de tratament fără crize. Decizia trebuie luată de medicul specialist neurolog/neurolog pediatru cu specializare în epileptologie, împreuna cu pacientul şi familia acestuia, după discutarea riscurilor şi beneficiilor opririi tratamentului. Oprirea se face sub supraveghere, scoţând treptat câte un MAE (dacă pacientul primeşte politerapie) pe parcursul a 2-3 luni sau, în cazul benzodiazepinelor, 6 luni sau mai mult. Trebuie făcut un plan de tratament în cazul reapariţiei crizelor.

Epilepsia rezistentă la tratament este un concept relativ. Numărul de medicamente antiepileptice pe care pacientul trebuie să le fi încercat ţine de fiecare caz in parte. Este imposibil să se încerce toate medicamentele antiepileptice în toate combinaţiile. Se cunoaşte că, dacă pacientul a încercat 2 medicamente antiepileptice, procentul de reuşită cu un alt medicament este de numai 10%. Din punct de vedere statistic, din numărul persoanelor ce suferă de epilepsie, cca. 30% au ceea ce numim epilepsie rezistentă la tratament. Caracteristicile acesteia sunt: pacientul a încercat cel putin 3 medicamente antiepileptice (mono sau politerapie); pacientul încă are crize necontrolate de medicaţie; pacientul are o calitate a vieţii scăzută din cauza efectelor secundare ale medicaţiei antiepileptice (de la afecţiuni ale memoriei, gândirii, vorbirii, până la afectarea relaţiilor sociale şi a membrilor familiei).

Primul ajutor în cazul unei crize:16

- puneţi-i persoanei ce face criza ceva moale sub cap; dacă nu aveţi nimic folosiţi-vă mâinile sau braţele;- nu încercaţi să-i puneţi nimic în gură sau între dinţi;- nu încercaţi să-i opriţi mişcările;- nu încercaţi să mutaţi persoana din loc decât atunci când se află în pericol;- după criză întoarceţi persoana pe o parte şi aplecaţi-i capul uşor pe o parte;- nu îi daţi nimic de băut;- nu o lăsaţi singură până nu îşi revine complet

CAPITOLUL III

Clasificarea antiepilepticelor

3.1 Barbiturice şi substanţe înrudite17

Phenorbitalum

Indicaţii terapeutice: epilepsie majoră, stare de rău epileptic, eclampsie, convulsii febrile şi toxice.

Reacţii adverse: somnolenţă, erupţii alergice.Contraindicaţii: alergie la barbiturice, porfirie, insuficienţă hepatică, renală, cardiacă

grave.Administrare: oral. Adulţi: 100 mg de 1-2 ori pe zi. Copii: 2-4 mg/kg pe zi.

Intramuscular adulţi: 200 mg. Copii: 4-8 mg/kg. Starea de rău epileptic, intravenos, lent. Adulţi: 150-400 mg. Copii: 6 mg/kg.

Fenobarbital 100 mg comprimate

Compoziţie:

Un comprimat conţine fenobarbital 100 mg şi excipienţi: amidon de porumb, gelatină, acid stearic.

Indicaţii terapeutice:

- ca antiepileptic;Se administrează în monoterapie sau asociat cu alte antiepileptice pentru tratamentul

epilepsiei: epilepsia parţială cu sau fără generalizare secundară, epilepsia generalizată crize tinice, clonice, tonico – clonice.

Contraindicaţii

Hipersensibilitate la substanţă activă, la alte barbiturice sau la oricare dintre excipienţi, insuficienţă respiratorie severă, porfirie, alăptare.

Interacţiuni

Antiepileptice: există interacţiuni complexe între antiepileptice, cu creşterea toxicităţii dar fără creşterea corespunzătoare a efectului antiepileptic. Fenobarbitalul determină creşterea clearence-ului valproatului, prin intensificarea metabolizării hepatice a acestuia, cu diminuarea consecutivă a concentraţiei plasmatice de valproat. Asocierea fenitoinei la tratamentul cu fenobarbital determină creşterea concentraţiilor fenobarbitalului datorită inhibării prin competiţie a metabolizării acestuia.

Doze şi mod de administrare

Adulţi: doza recomandată este de 2-3 mg/kg pe zi, administrată în priză unică, seara, înainte de culcare.

18

Copii: doza recomandată depinde de greutatea corporală, după cum urmează:- sub 20 kg: 5 mg/kg pe zi.- între 20-30 kg: 3-4 mg/kg pe zi.- Peste 30 kg: 2-3 mg/kg pe zi.

La copiii cu vârsta sub 6 ani, comprimatele trebuie sfărâmate şi amestecate cu alimente. Eficacitatea administrării poate fi apreciată după 15 zile de tratament.În tratamentul epilepsiei doza trebuie ajustată în funcţie de necesităţile individuale ale

pacientului.Întreruperea tratamentului cu fenobarbital, sau înlocuirea cu un alt antiepileptic, trebuie să

se facă progresiv, pentru a evita precipitarea sau creşterea frecvenţei crizelor epileptice.

Mod de administrare: comprimatele se administrează pe cale orală.

Reacţii adverse: - sedare, cea mai frecventă reacţie adversă, devine deseori mai puţin intensă în tratamentul

pe termen îndelungat;- somnolenţă matinală;- gastralgii;- nistagmus, astaxie, depresie respiratorie, tulburări de coordonare şi echilibru, apar mai

ales la doze mari;- vertij, cefalee;- scăderea concentraţiei plasmatice a hormonilor tiroidieni;- tulburări funcţionale hepatice (creşterea valorilor concentraţiilor plasmatice ale enzimelor

hepatice) şi în unele cazuri hepatită;

SupradozajSimptome:

După aproximativ o oră de la supradozajul masiv cu fenobarbital apare un tablou clinic care include: greaţă, vărsături, cefalee, obnubilare, stări confuzionale şi comă asociată cu un sindrom neurovegetativ caracteristic (bradipnee cu ritm neregulat, obstrucţie traheo-bronşică, hipotensiune arterială).

3.2 Derivaţi de hidantoină

Phenytoinum

Indicaţii terapeutice: epilepsia majoră, epilepsia psihomotorie. Status epilepticus. Bulimie. Tinitus. Sughiţ refractar, persistent. Adjuvant în durere cronică pătrunzătoare

Reacţii adverse: ameţeli, nervozitate, tremurături, dureri oculare, nistagmus, tulburări de vedere, halucinaţii, ataxie, dizartrie, gastralgii, disfagie, rash, icter, anemie megaloblastică, (corectată prin acid folic), hiperplazia gingiilor, hipertricoză.

19

Contraindicaţii: insuficienţă hepatică, renală, cardiacă, hipertensiunea arterială, anemia, leucopenie.

Administrare: oral, în 1-2 prize zilnice. Adulţi, 0,2-0,4 g pe zi. Copii, până la 5 ani, 50 mg pe zi; 5-8 ani, 100 mg pe zi; peste 8 ani, 200 mg pe zi. Bulimie 100 mg x 2-4/zi. În tinitus, 30 mg x 3/zi, crescând, la nevoie, până la 400 mg/zi. Sughiţ, 200 mg intravenos în 5 minute, apoi 100 mg x 4/zi intramuscular şi apoi oral, până la 10 zile.

Exemple:

Fenitoin (Gedeon Richter SA, România)comprimate 100 mg

Phenhydan (Desitin Arzneimittel GmbH, Germania)

3.3 Derivaţi de succinimida

Ethosuximidum

Indicaţii terapeutice: epilepsie minoră.Reacţii adverse: hiporexie, greţuri, vome, leucopenie, astenie, somnolenţă, insomnie,

ataxie, iritaţie gastro-intestinală, anemie aplastică, erupţii cutanate.Administrare: oral, înainte de masă, în 2 prize. Adulţi, 0,5-1 g pe zi. Copii, 0,25-0,5 g pe

zi.

Exemplu:

Petimid (Gerot Pharmazeutika GmbH, Austria)Capsule moi 250 mgSirop 50 mg/ml.

3.4 Derivaţi de benzodiazepina

Clonazepanum

Indicaţii terapeutice: epilepsie minoră, convulsii mioclonice şi akinetice. Status epilepticus. Nevralgie. Trinitus. Atac de panică.

Reacţii adverse: sedare, ameţeli, ataxie, hipersecreţie salivară şi bronşică.Administrare: oral, în 1-2 prize zilnice. Sugari, 1-3 mg pe zi. Copii mici, 2-6 mg pe zi.

Şcolari 3-6 mg pe zi. Adulţi 3-7 mg pe zi. Status epilepticus, intravenos lent, 0,5 mg la copii, 1 mg la adulţi.

20

Rivotril 0,5 mg, 2 mg comprimate

Ce este Rivotril şi pentru ce se utilizează

Rivotril conţine o substanţă denumită clonazepam. Aceasta aparţine unui grup de medicamente denumit “benzodiazepine”.Rivotril este utilizat pentru a trata epilepsia, la sugari, copii şi adulţi.

- scade numărul de convulsii (accese epileptice) pe care le are pacientul.- orice convulsie pe care o are pacientul va fi mai puţin gravă.

Nu se utilizează Rivotril

- în cazul unor probleme cu respiraţia sau pulmonare;- în cazul afecţiunilor hepatice severe;- în cazul în care pacientul suferă de sindromul numit apnee în somn (oprirea respiraţiei în

timpul somnului);- în cazul prezneţei bolii “miastenia gravis” (în care muşchii devin slăbiţi şi obosesc

repede).

Dacă pacientul suferă de una din cele de mai sus, acesta nu trebuie să ia Rivotril. Se recomandă consultarea medicului în această privinţă.

Conducerea de vehicule, folosirea de utilaje şi alte afecţiuni potenţial periculoase sunt contraindicate în timpul tratamentului cu Rivotril.

Reacţii adverse posibile

Reacţii asupra comportamentului: dacă se observă oricare dintre următoarele reacţii trebuie contactat imediat medicul deoarece acesta poate decide întreruperea tratamentului cu Rivotril.

- agresivitate, excitaţie, iritare, nervozitate, agitaţie sau anxietate;- tulburări de somn, coşmaruri şi vise strălucitoare;- tulburări mentale, cum ar fi vederea sau auzirea de lucruri care nu sunt reale (halucinaţii),

delir şi tulburări de vorbire;- tipuri de convulsii pe care pacientul nu le-a mai avut înainte.

Alte reacţii adverse posibile

Frecvente (afectează mai puţin de 1 din 10 pacienţi)

- somnolenţă, oboseală;- ameţeli, senzaţie de confuzie;- muşchi slăbiţi sau moi sau mişcări sacadate ale acestora (coordonare slabă);- senzaţie de nesiguranţă pe propriile picioare, atunci când pacientul merge.

Dacă se observă oricare reacţie adversă dintre cele enumerate mai sus pacientul este rugat să spună medicului. Acesta va putea să ajusteze doza de Rivotril, crescând-o apoi treptat.

21

Rare (afectează mai puţin de 1 din 100 de pacienţi)- durere de cap;- senzaţie de rău (greaţă);- deranjament stomacal;- erupţii pe piele şi urticarie;- modificarea culorii pielii;- căderea părului (în mod obişnuit, părul va creşte la loc);- modificări ale funcţiei ficatului (evidenţiate prin teste de sânge);- pierderea controlului asupra vezicii urinare;- tulburări ale sângelui. Aceste semne include senzaţia de oboseală, apariţia cu uşurinţă a

vânătăilor, respiraţie scurtată şi sângerări din nas. Medicul poate decide ca pacientul să facă teste sânge periodic.

Producător: Roche România SRL

3.5 Derivaţi de carboxamida

Carbamazepinum

Farmacocinetică: concentraţii plasm terapeutice între 5-12 µg/ml.

Indicaţii terapeutice: epilepsia majoră, psihomotorie, temporală. Sindrom depresiv neinfluenţat de litiu. Mania, la bolnavi care nu suportă sau nu beneficiază de litiu sau valproat. Tulburări de stres posttraumatic. Diabet insipid (mai puţin activ decât vasopresina, inactiv în forme severe). Nevralgie de trigemen. Tinitus. Adjuvant în durere cronică pătrunzătoare. Sindrom de abstinenţă la alcool, cocaină, benzodiazepine.

Reacţii adverse: somnolenţă, ameţeli, diplopie, ataxie, nistagmus, anorexie, greţuri, edeme, anemie, leucopenie, retenţie urinară, alergii.

22

Contraindicaţii: gravide.

Administrare: oral, în 1-2 prize zilnice. Adulţi, iniţial 0,1-0,2 g pe zi de 1-2 ori pe zi. Se creşte progresiv, la câte 2 săptămâni până la 0,8-1,2 g pe zi. Copii, până la un an 0,1-0,2 g pe zi; 1-5 ani, 0,2-0,4 g pe zi; 5-10 ani, 0,4-0,6 g pe zi; 10-15 ani, 0,6-1 g pe zi. În sindrom depresiv 0,4-0,6 g pe zi în prize. În nevralgie de trigemen iniţial 100 mg x 2/zi; creşte cu 100 mg la 12 ore (200 mg pe zi), până la 1600 mg. Întreţinere cu 400-800 mg pe zi, în 2-4 prize. În trinitus, iniţial 100 mg seara. Se creşte, la nevoie, cu 100 mg/săptămână, până la 200 mg x 3/zi.

Exemple:

Carbamazepină LPH (LaborMed Pharma, România)Comprimate 200 mg

Carbamazepin EEL (Bio EEL SRL, România)Comprimate 200 mg

Finlepsin (AWD Pharma GmbH, Germania)Comprimate 200 mg

Neurotop retard 600 mg

Comprimate cu eliberare prelungită, 600 mg

Compoziţie

Un comprimat cu eliberare prelungită conţine carbamazepină 600 mg şi excipienţi: copolimer metacrilat de amoniu tip B, copolimer de etil: acid metacrilic (1:1) dispersie 30% (Eudragit L 30 D), dioxid de siliciu coloidal anhidru, stearat de magneziu, talc, amidon glicolat de sodiu tip A, celuloză microcristalină.

Indicaţii terapeutice

Epilepsia „grand mal”, convulsii focale, convulsii de lob temporal, forme mixte de convulsii, tulburări convulsive care determină predominant modificări ale stării psihice, profilaxia recăderilor în psihoze maniaco-depresive la bolnavii la care tratamentul cu litiu este ineficient sau contraindicat, nevralgie de trigemen, neuropatie diabetică, sindrom de abstinenţă la alcool.

23

Precauţii

Înaintea iniţierii terapiei trebuie efectuate teste sanguine şi hepatice.În timpul tratamentului trebuie verificate:

- hemoleucograma: săptămânal în timpul primei luni, apoi lunar;- funcţia hepatică: la fiecare 3-4 luni, dacă valorile obţinute sunt normale; la intervale mai

mici, în cazul valorilor patologice. Tratamentul cu carbamazepină trebuie întrerupt dacă apar simptome sau semne de afectare ale hematopoiezei, leucopenie simptomatică sau progresivă, reacţii alergice cutanate sau dacă funcţia hepatică este semnificativ afectată.

În timpul tratamentului trebuie evitat consumul de alcool etilic, acesta potenţând efectele carbamazepinei.

La întreruperea bruscă a tratamentului cu carbamazepină sau în cazul înlocuirii cu alt anticonvulsivant se recomandă protecţie cu diazepam sau alţi derivaţi de barbiturici.

Atenţionări speciale

Monitorizarea regulată şi dozarea atentă sunt necesare la pacienţii cu boli cardiovasculare, cu tulburări ale funcţiei renale sau hepatice şi la pacienţii cu glaucom.

Eficacitatea contraceptivelor hormonale poate fi redusă de către carbamazepină. De aceea, trebuie utilizate metode contraceptive alternative.

În timpul sarcinii, în special în primul trimestru, orice tratament medicamentos reprezintă un pericol potenţial. Totuşi, dacă este necesar tratamentul cu anticonvulsivante, el nu trebuie întrerupt în timpul sarcinii, deoarece acest fapt ar putea constitui un risc mai mare atât pentru mamă cât şi pentru făt.

Supradozaj

Simptomele de supradozaj acut includ vărsături, tulburări de conştientă, tremor, agitaţie, convulsii ajungând până la comă, deprimare respiratorie, variaţii ale tensiunii arteriale, tulburări de conducere cardiacă, oligurie. Tratamentul este simptomatic.

Producător

Gerot Pharmazeutika GmbHArnethgasse 3, A-1160 Viena, Austria.

24

Trileptal 150, 300, 600 mg

Comprimate filmate

Substanţa activă din Trileptal este oxcarbazepina.

Ce este Trileptal şi pentru ce se utilizează

Trileptal este disponibil sub formă de comprimate filmate conţinând 150, 300 sau 600 mg de oxcarbazepină.

Trileptal face parte din grupul medicamentelor numite anticonvulsivante sau antiepileptice (medicamente pentru tratarea epilepsiei).

Medicamentele antiepileptice, cum este şi Trileptal, reprezintă tratamentul standard pentru epilepsie.

Pacienţii diagnosticaţi cu epilepsie, au avut crize epileptice sau convulsii repetate. Crizele epileptice au loc datorită unei tulburări temporare în sistemul electric al creierului. În mod normal, celulele creierului coordonează mişcările corpului trimiţând semnale prin intermediul nervilor la nivelul muşchilor, într-un mod ordonat, comandat. În epilepsie, celulele creierului trimit afară prea multe semnale într-un mod dezordonat.

Trileptal este utilizat pentru tratarea crizelor epileptice parţiale.Crizele parţiale implică o arie limitată din creier (adică au origine focală), dar se pot

25

întinde în întreg creierul şi pot determina crize generalizate tonic-clonice.În mod normal medicul va încerca să găsească acel medicament care acţionează cel mai

bine, dar, cu cât epilepsia este mai severă, cu atât o combinaţie de două sau mai multe medicamente poate fi necesară pentru controlul crizelor.

Nu se utilizează Trileptal

Dacă pacientul are o sensibilitate neobişnuită (erupţie cutanată sau orice alt semn de alergie), la oxcarbazepină (substanţa activă din Trileptal) sau la oricare dintre excipienţii Trileptal comprimate.

Administrarea Trileptal cu alimente şi băuturi

Trileptal poate fi administrat cu sau fără alimente. Alcoolul etilic poate creşte efectele sedative ale Trileptal. Trebuie evitat pe cât posibil consumul de alcool etilic.

Administrarea Trileptal la vârstnici

Trileptal poate fi utilizat de către persoane cu vârsta peste 65 de ani.

Alăptarea

Substanţa activă din Trileptal este excretată în laptele matern. Acest lucru poate determina reacţii adverse la copiii alăptaţi. De aceea, Trileptal nu trebuie utilizat în perioada de alăptare.

Cum se utilizează Trileptal

Doza pentru adulţiTrileptal trebuie administrat de două ori pe zi, zilnic, aproximativ în acelaşi moment al

zilei.Doza de Trileptal iniţială obişnuită, pentru adulţi (inclusiv pacienţii adulţi) este de 600 mg

pe zi sau două comprimate de 150 mg de două ori pe zi.

Doza pentru copiiDoza pentru copii este în funcţie de greutatea lor. Doza iniţială este de 8-10 mg/kg şi zi,

administrată fracţionat, în două prize.

Comprimatele trileptal trebuie înghiţite cu puţină apă. Dacă este necesar, comprimatele pot fi fi rupte în jumătăţi pentru a uşura înghiţirea lor.

Reacţii adverse

Unele reacţii adverse pot fi grave, pacientul trebuie să discute cu medicul sau să meargă la secţia de urgenţe a celui mai apropiat spital dacă apar oricare din următoarele reacţii adverse:

- umflarea buzelor sau gâtului, însoţită de dificultăţi în respiraţie, vorbire sau înghiţire

26

(semne de angioedem) sau alte semne ale reacţiilor de hipersensibilitate cum sunt erupţia pe piele, febra şi dureri la nivelul articulaţiilor;

- apariţia unei erupţii severe cu vezicule pe piele şi/sau pe mucoasele buzelor, ochilor, gurii, nasului sau organelor genitale (semne ale reacţiilor alergice grave);

- febră, durere în gât, ulcere ale mucoasei bucale, gurii, învineţire inexplicabilă, pete roşietice sau purpurii sau umflături/pete inexplicabile pe piele (semne de scădere în numărul trombocitelor sau scădere în numărul leucocitelor);

- erupţie roşie peteşială mai ales pe faţă care poate fi acompaniată de oboseală, febră, greaţă, pierderea apetitului alimentar (semn de lupus eritematos sistemic);

- dureri severe a părţii superioare a abdomenului, vărsături, scăderea apetitului alimentar (semn de pancreatită).

Cum se păstrează Trileptal

A nu se utiliza după data de expirare înscrisă pe cutie.A nu se lăsa la îndemâna şi vederea copiilor.Nu sunt necesare condiţii speciale de păstrare.

3.6 Derivaţi de acizi graşi

Acidum Valproicum

Farmacodinamie

Creşte concentraţia presinaptică a acidului gama-aminobutiric, principalul neurotransmiţător inhibitor din creier. Concentraţie plasm. Terapeutică 50-100 mg µg/ml.

Indicaţii terapeutice

Epilepsia majoră, minoră, convulsii mioclonice, convulsii din stări febrile la copii, convulsii generalizate sub forma absenţelor. Tinitus refractar la alte medicamente. Manie asociată cu tulburări bipolare.

Reacţii adverse

Toxicitate hepatică, pancreatică, peteşii, epistaxis, otoragie, somnolenţă, hiperexcitabilitate, tremor, greţuri, vome, diaree, alopecie, creşterea apetitului şi a greutăţii, hirsutism, infertilitate, ovar polichistic, tulburări menstruale.

Contraindicaţii: sarcină.

Precauţii

Controlul transaminazelor, amilazei, lipazei, hemostazei la 3 luni, în primul an de administrare, apoi mai rar.

27

Administrare

Oral, în 2-4 prize zilnice, la mese. Adulţi şi copii, 15 mg/kg/zi. La nevoie, se creşte doza săptămânal cu câte 5-10 mg/kg până la cel mult 30 mg/kg/zi. În mania acută iniţial 750 mg /zi, în 2-3 prize; se creşte gradat până la 1000-2500 mg/zi (concentraţie serice 50-125 µg/ml).

Exemple

Convulex (Gerot GmbH, Austria)Capsule moi, gastrorezistente 150 mg; 300 mg, 500 mg.Sirop 50 mg/ml.

Depakine Chrono 500 mgComprimate cu eliberare prelungită

Valproat de sodiu/acid valproic

Ce este Depakine Chrono şi pentru ce se utilizează

Depakine Chrono 500 mg se utilizează în tratamentul epilepsiei, maniei şi bolii bipolare.Mecanismul de acţiune nu este bine cunoscut, dar se presupune că Depakine Chrono 500

mg previne sau inhibă impulsurile din creier care declanşează convulsiile epileptice.

Trebuie avută grijă deosebită când se utilizează Depakine Chrono 500 mg- dacă pacientul sau copilul pacientului dezvoltă o boală neaşteptată, în special în primele

şase luni de tratament şi mai ales, dacă apar vărsături repetate, somnolenţă, slăbiciune, lipsa poftei de mâncare, durere în partea superioară a abdomenului, greaţă, icter, umflarea picioarelor, înrăutăţirea epilepsiei sau o stare generală de rău, trebuie anunţat imediat medicul. Depakine Chrono 500 mg poate afecta ficatul (şi rar pancreasul) la un număr foarte mic de pacienţi.

- în cazul în care copilul are o altă boală neurologică, metabolică sau o formă severă de epilepsie.

Sarcina şi alăptarea

Este recomandată consultarea medicului sau farmacistului pentru recomandări înainte de a lua orice medicament.

Informaţii pentru femeile care pot rămâne gravideO sarcină neplanificată nu este de dorit la femeile care iau Depakine Chrono 500 mg.

Trebuie folosită o metodă contraceptivă eficace şi este recomandat ca pacienta să discute cu medicul înainte de a planifica o sarcină.

Depakine Chrono 500 mg nu afectează eficacitatea medicamentelor contraceptive orale.

28

Instrucţiuni de utilizare

Comprimatele cu eliberare prelungită sunt disponibile în flacoane, iar în compartimentul mic de la nivelul capacului se pot păstra jumătăţile de comprimat. Deoarece comprimatele cu eliberare prelungită se degradează la umiditate, flaconul are un capac care trebuie menţinut bine închis.

Reacţii adverse posibile

Ca toate medicamentele, Depakine Chrono 500 mg poate provoca reacţii adverse, cu toate că nu apar la toate persoanele.

Rareori, reacţiile adverse pot fi grave. De obicei, reacţiile adverse sunt reversibile. Dacă apar anumite reacţii adverse, pacientul poate avea nevoie de tratament medical.

Pot să apară următoarele reacţii adverse:- greaţă sau dureri de stomac, diaree, în special la începutul tratamentului;- tremor, somnolenţă, instabilitate la mers;- căderea trecătoare a părului;- probleme de auz;- reacţii alergice;- umflarea picioarelor;- modificări ale menstruaţiei;- creşterea în greutate;- probleme ale rinichilor, pierderi involuntare de urină sau nevoia imperioasă de a urina.

Sfaturi generale

Epilepsia este o boală neurologică. Ea este datorată unei funcţionări anormale, acute şi tranzitorii a activităţii electrice a creierului. Crizele se pot repeta pe parcursul unei anumite perioade din viaţa persoanei bolnave.

Formele de manifestare ale crizelor şi evoluţia acestora sunt diferite: de aceea nu se poate vorbi despre un singur tip de epilepsie, ci despre mai multe tipuri de epilepsie.

Deasemenea, nu există un singur tip de tratament, ci diferite tratamente: medicul poate recomanda tratamentul adecvat pentru fiecare bolnav în parte.

29

Orfiril 150, 300, 600 mg

Comprimate filmate gastrorezistente

Ce este Orfiril şi pentru ce se utilizează

Orfiril conţine valproat de sodiu, care este un medicament ce face parte din grupul de medicamente numite anticonvulsivante. Orfiril este indicat în tratamentul epilepsiei şi a episoadelor maniacale.

Înainte de a utiliza OrfirilNu trebuie utilizat Orfiril:

- în cazul hipersensibilităţii la valproatul de sodiu sau la oricare din excipienţii medicamentului;

- dacă pacientul a avut sau are în prezent o boală hepatică şi/sau dacă suferă de probleme grave cu pancreasul;

- dacă vreunul din membrii familiei pacientului a avut boli hepatice;- dacă pacientul are o soră sau un frate care a decedat din cauza problemelor hepatice în

timpul tratamentului cu valproat de sodiu;- dacă pacientul are o producţie şi excreţie crescută de porfirine (agenţi de colorare roşie,

fără fier) în urină şi materiile fecale (porfirie).

Trebuie avută grijă deosebită când se utilizează OrfirilTrebuie contactat imediat medicul dacă pacientul are:

- o afecţiune a măduvei spinării;

30

- tulburări de coagulare sau trombocitopeniei;- are o boală ereditară rară cauzată de deficit enzimatic ereditar;- dacă rinichi nu funcţionează corespunzător;- porfirie (o boală ereditară cauzată de o tulburare a sintezei hemului, prezent în eritrocite);- un conţinut prea mic de proteine în sânge;- suferă de tulburări de coagulare sangvină;- o boală specifică, generalizată a sistemului imunitar (lupus eritematos diseminat).

Sarcina şi alăptarea

Nu se recomandă administrarea de Orfiril la femeile gravide, numai dacă este absolut necesar şi dacă beneficiul terapeutic matern depăşeşte riscurile potenţiale asupra fătului şi nou-născutului.

Valproatul de sodiu se excretă în laptele matern în cantităţi scăzute, astfel, în cazul dozelor terapeutice, cantităţile mici de valproat existente în laptele matern nu reprezintă un risc pentru copil, nefiind necesară întreruperea alăptării.

Conducerea de vehicule şi utilizare utilajelor

Pe durata tratamentului cu valproat de sodiu, timpul de reacţie poate fi întârziat, efect potenţat de consumul de alcool. Acest lucru trebuie luat în considerare atunci când este necesar ca pacientul să conducă vehicule sau să folosească utilaje.

Reacţii adverse posibile

Ca toate medicamentele, Orfiril poate avea reacţii adverse, cu toate că nu apar la toate persoanele.

Majoritatea reacţiilor adverse au fost raportate din experienţă clinică privind administrarea valproatului în tratamentul epilepsiei şi nicio altă reacţie adversă nu a fost în mod specific asociată cu administrarea valproatului în tratamentul episoadelor maniacale.

La administrarea valproatului în monoterapie riscul apariţiei reacţiilor adverse este mai scăzut decât la administrarea concomitentă cu alte antiepileptice (terapie combinată).

Majoritatea reacţiilor adverse apar în funcţie de doză, în special la iniţierea tratamentului şi sunt tranzitorii, dispărând spontan după câteva zile de tratament sau după reducerea dozei.

31

Tiagabinum

Farmacocinetică

Absorbţie orală rapidă şi totală, biodisponibilitate absolută 90%. Prezenţa alimentelor aplatizează şi deplasează curba, dar nu modifică aria de sub curbă. Metabolizare hepatică, fără efect asupra SOMH, dar afectată de inductoarele enzimatice: semiviaţa plasmatică de 7-9 ore este redusă la 2-3 ore. Eliminarea digestivă 85%, sub formă de metaboliţi şi renală, 14% modificat, 1% nemodificat.

Indicaţii terapeutice

Tratamentul asociat al epilepsiei parţiale, cu sau fără crize generalizate secundare. Rezervat adulţilor şi copiilor peste 12 ani.

Reacţii adverse

Vertij, fatigabilitate, somnolenţă. Rar, nervozitate, tremor, tulburări în cursul gândirii, diaree, stare depresivă, labilitate emoţională.

Administrare

Iniţial, 7.5-15 mg/zi, apoi creşteri săptămânale cu 5 până la 15 mg/zi. Sunt bine tolerate doze de până la 70 mg/zi. La pacienţii trataţi cu inductoare enzimatice, doze de întreţinere de 50-70 mg/zi. Doza zilnică se divizează în 3 prize, care se administrează în timpul meselor.

Exemplu:

32

Gabitril (Torrex Pahrma, Austria)Comprimate filmate divizabile 5 mg; 10 mg; 15 mg.

Alte antiepileptice

Lamotriginum

Indicaţii terapeutice

Convulsii parţiale şi convulsii tonico-clonice generalizate secundar, neinfluenţate de alte tratamente. Depresie bipolară. Manie acută.

Reacţii adverse

Rbs, angioedem, ameţeli, cefalee, diplopie, iritabilitate, agresiune, ataxie, fenomene dispeptice.

Administrare

Iniţial 50 mg de 2 ori pe zi, primele două săptămâni. Întreţinere cu 200-400 mg/zi în 2 prize. În asociere cu acid valproic, iniţial 50 mg/zi, o priză, întreţinere 100-200 mg/zi, în două prize.

Exemple:

Epimil (IVAX Pharmaceuticals SRO, Cehia)Comprimate 25 mg, 50 mg, 100 mg

Epiral (Zentiva AS, Cehia)Comprimate 25 mg, 50 mg, 100 mg

33

Lamictal

Lamotrigină

Ce este Lamictal şi pentru ce se utilizează

Lamictal aparţine unei grupe de medicamente denumite antiepileptice. Este utilizat pentru a trata două afecţiuni – epilepsia şi boala bipolară.

Lamictal tratează epilepsia prin blocarea semnalelor din creier care declanşează crizele epileptice.

Pentru adulţi şi copii cu vârsta de peste 13 ani, Lamictal poate fi utilizat singur sau cu alte medicamente, pentru tratamentul epilepsiei. Lamictal poate fi deasemenea folosit cu alte medicamente pentru tratarea convulsiilor care apar în cadrul unei afecţiuni denumite sindrom Lennox-Gastaut.

Pentru copii cu vârsta cuprinsă între 2 şi 12 ani, Lamictal poate fi utilizat împreună cu alte medicamente, pentru a trata aceste afecţiuni. Poate fi utilizat singur pentru tratamentul unui tip de epilepsie cunoscut sub numele de absenţe tipice.

Înainte de a lua Lamictal

Nu trebuie administrat Lamictal dacă pacientul este alergic la lamotrigină sau la oricare dintre celelalte componente ale Lamictal.

Medicul trebuie să ştie dacă pacientul se află în una din următoarele situaţii:- probleme cu rinichii;- i-a apărut vreodată o erupţie pe piele după ce a luat lamotrigină sau alte medicamente

pentru epilepsie;- dacă ia deja medicamente care conţin lamotrigină.

Informaţii importante despre reacţii adverse potenţial grave

Un număr mic de oameni care iau Lamictal fac o reacţie alergică sau reacţii la nivelul pielii, potenţial grave, care pot duce la probleme mai grave dacă nu sunt tratate. Pacientul trebuie să cunoască aceste simptome pentru a le putea remarca cât timp este sub tratament cu Lamictal.

Anumite medicamente interacţionează cu cu Lamictal sau fac mai probabilă apariţia reacţiilor adverse. Acestea include:

- valproat, utilizat pentru tratamentul epilepsiei şi problemelor de sănătate mintală;- carbamazepină, utilizată pentru tratamentul epilepsiei şi problemelor de sănătate mintală;- fenitoină, primidonă sau fenobarbital, utilizate pentru tratamentul epilepsiei;- risperidonă, care este un antibiotic;- o combinaţie de lopinavir şi ritonavir, utilizată pentru tratamentul infecţiei cu virusul

imunodeficienţei umane (HIV);- contraceptive hormonale, precum şi contraceptive orale combinate.

Pacientul trebuie să spună medicului dacă ia, a început să ia sau dacă a întrerupt administrarea oricăruia din cele enumerate mai sus.

Sarcina şi alăptarea

34

Poate exista un risc de defecte congenitale la copiii ai căror mame au luat Lamictal în timpul sarcinii. Aceste defecte include despicătura labială sau palatină.

Sarcina poate deasemenea modifica eficacitatea Lamictal, astfel încât să fie necesar ca pacienta să efectueze nişte analize de sânge şi doza de Lamictal să fie modificată.

Reacţii adverse posibile

Reacţiile adverse apar cu precădere în primele luni de tratament cu Lamictal, mai ales dacă doza iniţială este prea mare sau este crescută prea brusc, sau dacă Lamictal este administrat cu alt medicament numit valproat. Unele din aceste simptome sunt mai frecvente în cazul cazul copiilor şi din această cauză părinţii trebuie să fie atenţi pentru a le putea sesiza la timp.

Simptomele acestor reacţii include:

- erupţii sau roşeaţă la nivelul pielii, care se pot transforma în reacţii grave la nivelul pielii cum ar fi erupţii cutanate extinse cu pustule şi descuamări ale pielii, care apar în special în jurul gurii, nasului, ochilor şi organelor genitale şi exfoliere extinsă a pielii (pe mai mult de 30% din suprafaţa corpului – necroliză toxică epidermică);

- dureri bucale sau oculare;- creştere a temperaturii, simptome asemănătoare gripei sau somnolenţă;- umflare în jurul feţei sau umflarea ganglionilor de la nivelul gâtului, axilei sau zonei

inghinale;- sângerarea sau învineţirea neaşteptată, sau degetele pacientului devin albastre;- durere faringiană sau mai multe infecţii decât de obicei.

35

Topiramatum

Indicaţii terapeutice: convulsii parţiale. Profilaxia migrenei.

Reacţii adverse: diaree, ameţeli, ataxie, parestezii, astenie.

Administrare: oral, 100-300 mg x 2/zi, până la 400 mg x 2/zi.

Exemple:

Topamax (Cilag AG, Elveţia)Comprimate filmate 25 mg; 50 mg; 100 mg; 200 mg.

Topran (Terapia SA, România)Comprimate filmate 25 mg; 50 mg; 100 mg; 200 mg.

Gabapentinum

Indicaţii terapeutice:

Epilepsia parţială a adultului, ca tratament adiţional altor anticonvulsivante. Recomandat în nevralgia postherpetică, sindrom dureros neuropatic (care răspunde slab la AINS, paracetamol, opioide), (nevralgie de trigemen, scleroza multiplă, traumatism spinal, migrenă).

Reacţii adverse: somnolenţă, ataxie, vertij, astenie, cefalee, greaţă, vărsături.

Administrare

Iniţierea tratamentului: prima zi – 300 mg de 2 ori/zi, a doua zi – 300 mg de 3 ori/zi, a treia zi – câte 300 mg dimineaţa şi la prânz şi 600 mg seara. Continuarea tratamentului: în funcţie de răspuns, se poate creşte treptat până la 1800 mg, sau, în unele cazuri, chiar la 2400 mg. Nevralgia postherpetică 1200 – 3600 mg/zi. Neuropatia diabetică 1800 – 3600 mg/zi.

36

Gabagamma capsule

Compoziţie

O capsulă conţine gabapentină şi excipienţi: conţinutul capsulei – lactoză, amidon de porumb, talc; capsulă – gelatină, dioxid de titan (E171).

Indicaţii terapeutice

Gabagamma este un medicament antiepileptic. Gabbagamma este utilizat ca tratament adjuvant pentru crizele epileptice parţiale care nu pot fi controlate cu alte medicamente antiepileptice.

Deasemenea, este indicat în tratamentul durerii neuropate la adulţi cu vârsta peste 18 ani (neuropatie diabetică dureroasă şi neuropatie post-herpetică.

Contraindicaţii

Hipersensibilitate la gabapentină sau la oricare dintre excipienţi.

Atenţionări speciale

La pacienţii trataţi cu medicamente antiepileptice pentru diverse indicaţii s-au raportat ideaţie suicidară şi comportament suicidar.

În urma unei meta-analize a studiilor clinice randomizate controlate cu placebo în care s-au utilizat medicamente antiepileptice, s-a evidenţiat un risc uşor crescut de apariţie a ideaţiei suicidare şi comportamentului suicidar.

Sarcina şi alăptarea

Nu există studii adecvate sau bine controlate la gravide.Gabapentina este excretată în laptele uman. Deoarece nu se cunoaşte efectul asupra

sugarului alăptat, este necesară prudenţă în cazul administrării la mamele care alăptează.

Dozare şi mod de administrare

Adulţi şi copii cu vârsta peste 12 ani:

37

Se recomandă începerea tratamentului cu o doză de maxim 600 mg gabapentină pe zi. Doza se creşte cu maxim 600 mg gabapentină pe zi până se ajunge la o doză de întreţinere de 900-2400 mg gabapentină pe zi, administrată în 3 prize zilnice.

Durerea neuropată (adulţi cu vârsta peste 18 ani):Doza maximă iniţială este de 600 mg gabapentină pe zi.

Supradozaj

Nu a fost observată toxicitate acută cu potenţial letal în cazul supradozajului cu doze mari de 30 g gabapentină pe zi.

Reacţii adverse

Reacţiile adverse sunt în general descrise ca uşoare şi moderate cu o durată medie de 2 săptămâni. Cea mai frecventă reacţie adversă este afectarea sistemului nervos central, somnolenţa, creşterea în greutate, ataxia şi ameţeala. Deasemenea, au mai fost raportate fatigabilitate, greaţă şi/sau vărsături, nervozitate, insomnie, nistagmus, parestezii şi scăderea apetitului alimentar.

38

Levetiracetamum

Indicaţii terapeutice: terapie asociată în crize convulsive parţiale, cu sau fără generalizare secundară, la pacienţii cu epilepsie.

Reacţii adverse: astenie, somnolenţă, amnezie, ataxia, ameţeli, cefalee, tremor, depresie, ostilitate, insomnie, diaree, dispepsie, anorexie, diplopie, rash.

Administrare: adulţi şi adolescenţi peste 16 ani. Iniţial 500 mg x 2/zi. Se poate creşte la 1500 mg x 2/zi. Doza poate fi schimbată prin creştere sau diminuare cu 500 mg de 2 ori/zi, la fiecare 2-4 săptămâni.

Exemplu: Keppra (U.C.B. SA, Belgia) Comprimate filmate 250 mg; 500 mg; 100 mg.

Pregabalinum

Indicaţii terapeutice: durere neuropată periferică la adulţi. Adjuvant, la adulţi cu convulsii parţiale, cu sau fără generalizare secundară.

Reacţii adverse: ameţeală, somnolenţă, neutropenie, apetit crescut, euforie, confuzie, iritabilitate, vedere înceţoşată, diplopie, constipaţie, vome, creşterea greutăţii corporale.

Administrare: 150-600 mg/zi, în 2-3 prize, indiferent de mese.

Exemplu: Lyrica (Pfizer HCP Corp, Anglia) Capsule 75 mg; 150 mg; 225 mg; 300 mg. Capsule 75 mg; 150 mg; 225 mg; 300 mg.

39

CAPITOLUL IV

Concluzii

În general, medicaţia antiepileptică este efectivă în controlul acceselor în aproximativ 60-70% din cazuri, cu toate că frecvent acest rezultat este atins printr-un proces de durată de încercări şi erori. Alegerea unui medicament de primă linie este un proces complicat dar important. Selectarea iniţială va necesita de la clinician aprecierea atât a pacientului cât şi a dorinţelor acestuia. Monitorizarea terapeutică, a efectelor adverse, teratogenicităţii şi chiar a costului este importantă, însă scopul final de obicei este atingerea unui control efectiv şi rapid al acceselor cu efecte adverse minimale. Studiul randomizat SANAD realizat de Marson et al. a încercat stabilirea medicamentului de primă intenţie pentru epilepsia nou-diagnosticată, cu crize generalizate sau parţiale. Acest studiu a atras multă atenţie, şi în ciuda caracterului său solid a fost subiectul numeroaselor critici, în special pentru lipsa unei clasificări sindromologice şi lipsa metodelor oarbe. Rezultatele, dacă vor fi acceptate, sugerează valproatul de sodiu ca fiind madicamentul de primă intenţie în accesele generalizate, iar lamotrigina în accesele parţiale. De notat că de la debutul studiului au fost introduse trei medicamente antiepileptice noi (levetiracetam, zonisamide şi pregabalin), nici unul din ele nefiind considerate în cadrul studiului.

Cea mai frecventă şi mai utilizată tehnică chirurgicală în epilepsie este rezecţia anteromedială sau neocorticală localizată din scleroza temporală mezială (MTS). Acestă tehnică reprezintă circa 75% din toate intervenţiile la adult. Extirparea focală a leziunii hipocampale sclerotice unilaterale cu rezecţie anteromedială la pacienţii selectaţi corespunzător are o rată de succes de circa 60-70%. Rezultatele rezecţiei neocorticale sunt mai puţin îmbucurătoare cu o rată de succes de 50% dar cu o rată generală de ameliorare de 85%. Morbiditatea şi mortalitatea chirurgicală este în general mică în acest grup. Rezultatele la un an de zile par să prezică exact rezultatele pe termen lung. Deficitul cel mai frecvent întalnit postoperator este lezarea ansei Meyer cauzând defect de câmp vizual în cadranul superior homonim, ceea ce îl lipseşte pe pacient de posibilitatea de a deţine permis de conducere în Marea Britanie. O îmbunătăţire a localizării leziunii a survenit ca urmare a introducerii electroencefalografiei intracraniale şi a utilizării judicioase a RMN funcţionale în localizarea ariilor limbajului şi altor regiuni cortical importante. În general, în cadrul tehnicilor chirurgicale se observă o tendinţă spre ameliorare şi se speră ca progresele imagistice aşa ca identificarea in vivo a fascicolelor substanţei albe cu ajutorul tractografiei DW vor scădea riscul de afectare a câmpurilor vizuale.

O altă tehnică curativă importantă este înlăturarea formaţiunilor de volum şi displaziilor corticale focale care sunt epileptogene. Este dificil de a interpreta rezultatele în acest grup de pacienţi din cauza unui şir variat de procese patologice, or pronosticul fiind în dependenţă de cauza care se află la bază. Un studiu retrospectiv recent a analizat 120 de cazuri de displazie corticală focală (inclusiv MTS) şi a stabilit că subtipul histologic şi vârsta la debut nu sunt factori de pronostic. Se pare că pacienţii cu tumori neuroepiteliale disembrioplastice (DNET), leziuni cistice şi malformaţii vasculare au o rată de refractaritate cel puţin egală cu cea din MTS.

40

Bibliografie

Valeriu Popescu, Dumitru Dragomir

Convulsiile şi epilepsia

Editura Medicală

L. Popoviciu

Epilepsia de lob temporal

Editura Medicală

Articol din Monitorul Oficial

Dr. Mîndruţă Ioana – Spitalul Universitar

Prospecte, Internet.

41