INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC SF. IOSIF

CRISTOLOGIA LUI WOLFHART PANNENBERG

IAŞI 2010

SIGLE ŞI ABREVIERI

INTRODUCERE

Învierea lui Cristos este, practice, ştampila, confirmarea datp de Dumnezeu Tatăl pentru tot ceea ce Isus (istoric) a predicat şi a înfăptuit în perioada activităţii sale publice până la înviere. Învierea lui Isus ca o reală anticipare a timoului escatologic al întregii istorii a omenirii este punctual sau dundamentul care stă la baza construirii cristologiei lui Pannenberg. În această împrejurare vreau să punctez câteva linii din viaţa şi activitatea teologului german.

Pannenberg W. s-a născut la Stettin în Polonia pe Oder, un port commercial important, în anul 19281. Este teolog protestant german. După ce şi-a complettat studiile teologice la Berlin, Gotting şi Heidelberg s-a laureat în acest din urmă oraş, în anuul 1953. Doi ani mai târziu obţine titlul de docent, după care a predate teologia sistematică la Heidelberg, Wuppertal, Mainz, Munchen şi Magonza. În anul 1968 a fost chemat la Universitatea din Monaco să conducă Institutul Ecumenic şi să ocupe catedra de teologie sistematică. Cu J. Moltmann era unul dintre fondatorii teoplogiei speranţei2.

Cu Culmann, Caesemann şi alţţi cercetători ai Noului Testament, Pannenberg a reacţionat în od viguros împotriva postulatelor bultmanniene ale demitizării şi a revendicat autentuicitatea densităţii istorice a revelaţiei biblice, mai ales cu referire la viaţa lui Cristos3.

Pannenberg este mai categoric decât Cullman în a respinge scepticismul istoric al lui Bultmann şi în a afirma caractzerul obiectiv al istoriei mântuirii. POannenberg sesizează un grav pericol şi insistă în a construe o cristologie plecând de la interesul existtenţial, de la semnificaţia pe care Cristos o are pentru noi. El, Isus, dă valoare istoriei ca manifestare a lui Dumnezeu4.

În această lucrare voi marca câteva puncte care, practice, stau la baza consolidării cristologiei lui Pannenberg. Voi trata despre semnificaţia învierii lui criostos în gândirea primior creştini şi problşema istorică a acestei realităţi. ÎĂn continuare, voi insista adupra persoanei lui Isus în calitate de reprezentant al omului înaintea lui Dumnezeu, iar în final voi relua în sinteză cristologia lui Pannenberg adăugând critica şi meritul pe care ea le adduce în studiul cristologiilor moderne.

1 E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră, Studii teologice, Sapientia, Iaşi 2004, 33.2 B. Mondin, Dizionario enciclopedico di filosofia teologia e morale, Enciclopedie per tutti, (XII), Milano 19942, Masimo, 610-611.3 B. Mondin, Dizionario enciclopedico di filosofia teologia e morale, 610-611.4 B. Mondin, Le cristologie moderne, Paoline, Roma 1979, 73-74.

1. Învierea lui Isus: fundamental unirii sale cu Tatăl

Din start putem porni la drum cu premise că reflecţia referitoare la Isus Cristos este centrul întregii teologii creţştine5.

Pannenberg stabileşte unitatea de fiinţă a lui Isus cu Tatăl pornind de la învierea sa.

1.1. Semnificaţia învierii lui Cristos în gândirea Tradiţiei creştine primare

Învierea generală din morţi şi judecata sunt aproape. Această idée se exprimă prin aşteptarea sfântului Apostol Paul pentru care învierea celorlalţi oameni, în special, a celor credincioşi, va urma imediat celei a lui Isus: De aceea după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, îrin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit (…) Rom 5, 12; (…) tot la fel, prin actul de dreptate al unuia singur (a ajuns) la toţi oamenii justificarea care dă viaţăi. (Rom 5, 18). Isus este primul născut între mulţi fraţi (Rom 8, 29). Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul (învierii) celor adormiţi (1Cor 15, 20). Aici sfântul Paul introduce şi ideeea de cauzalitate: Cristos nu este doar un mort înviat, ci este Cel Înviat din morţi care cauzaează învierea morţilor6. Isus este numit în final Primul născut între cei morţi (Col 1, 18).

Ideea în apropiere de sfârşit – sfârşoit care inaugurează învierea lui Isus – inspiră, de asemenea, convingerea creştină primară că acelaşi Duh al lui Dumnezeu, prin care Isus a înviat locuieşte acum în creştini (Rom 8, 11). Duhul are în creştinismul primar un rol escatologic. Cuvântul nu desemnează alt lucru , pentru creştini, decât viaţa învierii7.

Isus prepascal a anunţat deja că, la înviere, va fi o concordanţă de funcţiune între propriul său comportament şi comportamentul viitor al Fiului Omului: atitudinile oamenilor, în ceea ce îl priveşte pe Isus şi comuniunea pe care el o acordă, sunt cu siguranţă valabile înaintea tribunalului Fiului Omului. Prin învierea sa, Isus a intrat în rolul Ffiului Omului8. Pannenberg prezintă aici învierea lui Isus din perspectivă proliptică care de fapt este anticipaţie a sfârşitului, adică a împlinirii escatologice a istoriei. Iar la parusie, a doua venire, Isus se va revel ape deplin.

Despre Isus Cristos care a înviat din morţi, este posibil să spunem că desăvârşirea, împlinirea tuturor aşteptărioor de veacuri este prezentă în el, şi deci că Dumnezeu însuşi şi slava sa se manifestă în Isus într-o manieră de neîntrecut9.

5 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, ….7.6 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 73-74.7 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 73-74.8 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 75.9 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 76.

Afirmaţiile din 1Cor 15, 35-36 nu se referă în mod special la învierea lui Isus Cristos, dar la înviere, la situaţia celor care vor trăi la parusie. Pentru sfântul Paul învierea lui Isus şi aceea a creştinilor sunt aşezate într-un parallelism total10: prin moarte se seamănă în ruşine iar prin înviere se învie în mărire (1Cor 15, 43); însă mulţumire fie lui Dumnezeu care prin învierea lui Cristos ne dă Victoria asupra morţii (1Cor 15, 57). Este important de notat faptul că sfântul Paul a înţeles învierea morţilor şi pe aceea a lui Cristos nu ca o reînsufleţire a corpului, dar mai mult, ca o transformare radicală11: pentru om, învierea unui trup spiritual (1Cor 15, 44) după învierea trupuli firesc; iar pentru Isus, prin înălţarea la cer, şederea pe tron la dreapta lui Dumnezeu. (Mc 16, 19).

1.2. Problema istorică a învierii lui Isus Cristos

În creştinism timpul are o cînsemnătate fundamentală. În el, de fapt, ni se revelează întreaga operă a creaţiei şi a mântuirii. Un alt punct important pe care Pannenberg îl subliniază în cristologia sa este că perspective escatologică a învierii morţilor va actualize realizarea deplină a omului 12 . La întrebarea pe care omul şi-o adresează sieşi referitor la scopul său ultimo, Pannenberg găseşte următorul răspuns: Învierea lui Isus anticipează – prolepis – timpul final, definitive revelaţie a lui Dumnezeu şi mântuirea omului.

Tradiţiile pascale ale creştinismului primitive se divid în grupe diferite: a) tradiţii care se referă la apariţiile Celui Înviat; b) cele care se referă la descoperirea mormântului gol al lui Isus13.

Istoria tradiţiei evangheliilor manifestă tendinţa de a uni caât mai riguros cele două grupuri ale tradiţiilor: Marcu prezintă doar istoria mormântului ,Luca păstrează distanţa dintre descoperirea mormântului şi apariţiile Celui Înviat, Matei adaugă descoperirii mormântului istoria apariţiilor iar Ioan încadrează apariţiile lui Isus în acelaşi context. În capitolul 16, 1-8, evanghelistul Marcu nu vorbeşte decât despre mormântul gol, Paul în 1Cor 15, nu vorbeşte decât despre învierea lui Isus.

Problema istorică a apariţilor Celui Înviat se concentrează în întregime pe expunerea pauliniană din 1Cor 15, 1-11. Aici sfântul Paul enumeră seria apariţilor principale ale lui Isus Înviat: în primul rand Isus înviat i-a apărut lui Petru, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, apoi lui Iacob şi tuturor apostolilor, iar în cele din urmă lai Paul. Această enumerare are în mod clşar scopul de a dovedi prin mărturie realitatea învierii lui Isus14. În acest sens deşi cercetarea istorică a mormântului gol (proba învierii), care (...), este supusă cercetării istorice a documentelor, istoria mântuirii şi mai ales taina învierii nu pot fi percepute decât prin intelligentia fidei,prin ochii spirituali ai credinţei15.

10 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 86.11 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 86.12 E. FERENŢ, 35.13 W. Pannenberg, Esquisse d,une cristologie, 101.14 Esquisse ......., 101.15 E. FERENŢ, 40.

1.3. Semnificaţia ultimă a parusiei în sensul învierii lui Cristos

La sfârşitul timpurilor – parusia (a doua venire) – când Isus va veni pe pământ coborând din cer, se va revela pe deplin în divinitatea sa. (Mc 13, 24-27)

Cunoaşterea istoriei creştinismului trecut va menţine prin Isus o poartă zilnic deschisă către viitor. Prin a doua venire a lui Isus descoperirea lui Dumnezeu în El va fi vizibilă în gloria sa definitivă. Vorbind acum despre revelarea lui Dumnezeu în Isus şi de învierea şi înălţarea Sa la cer, totul se exprimă prin prezenţa trăsăturii proliptice 16 .

2. Isus, reprezentantul oamenilor înaintea lui Dumnezeu

Isus a fost în persoana sa realizarea destinului uman de comuniune cu Dumnezeu. Plecând de la învierea lui Isus trebuie să privim în mod retrospectiv divinitatea sa care există din totdeauna, înainte de începutul existenţei sale terestre; efectul acestei uniri cu Dumnezeu a luat totuşi forma unei devenuri în existenţa terestră a lui Isus.

Semnificaţia exemplară a umanităţii lui Isus, este cea normală, a jucat un mare rol în cristologie. De la începuturile Bisericii până în zilele noastre, sub forme diverse, Isus a fost considerat ca reprezentantul prin excelenţă al omului înaintea lui Dumnezeu17.

Prin Întruparea Cuvântului natura omului creat este desăvârşită prin dzôon logon èchon: Isus este vomul care se află în deplina posesie a Cuvântului. Asta este ceea ce expune Atanaziu în scrierea sa despre Întruparea Cuvântului. Omul adevărat nu apare decât prin întruparea Cuvântului. Î

N cristologia catolică contemporană fiinţa divino-umană a lui Isus este în mod egal considerată desăvârşirea umanităţii. Karl Rahner spunea Cristologia este sfârşitul şi începutul antropologiei, şi această antropologie în realizarea sa cea mai perfectă, se poate spune cristologia, este în mod definitiv teologie18.

Suveranitatea omului modern pe pământ nu a apărut fără referinţă expresă la porunca dată omului de Dumnezeu de a stăpâni pământul, astfel că el apare în istoria sacerdotală a creaţiei în Geni 1, 28, dar ea are fără îndoială rădăcini mai profunde şi o anumită concepţie de asemănare a omului cu Dumnezeu, considerată ca o putere (autoritate) creatoare analogică la Dumnezeul Bibliei19.

Funcţiunea şi persoana lui Isus Cristos sunt, de fapt, riguros unite. Drumul pe care noi l-am urmat pentru a ajunge la cunoaşterea divinităţii lui Isus este probat (dovedit): el ne-a învăţat într-adevăr să apreciem, pe de o parte,

16 Esquisse ......., 127.17 Esquisse ......., 244-248.18 Esquisse ......., 248.19 Esquisse ......., 256.

a) deschiderea lui Isus şi pretenţia implicată de tot comportamentul său, pe de altă parte, b) destinul său marcat de drumul crucii şi înviere 20 .

Metoda pe care noi trebuie să o urmăm aici se distinge în mod profund de aceea a lui Schleiermacher, întrucât el vorbea de activitatea lui Cristos; aceasta din urmă avea în vedere efectele sale pentru oamenii de astăzi, pentru comunitatea actuală.

A devenit limpede pentru noi că cristologia trebuie să fondeze afirmaţiile sale pe persoana lui Cristos, pe comportamentul istoric al lui Isus ţinând cont de ansamblul drumului său pe care îl duce de la pătimire şi până la înviere. În fond, cu siguranţă, se poate vorbi d eacţiunea sa pentru noi21.

3. Cristologia lui Pannenberg

3.1. Expunerea cristologiei. Perspectiva proliptică. Sinteză

Lucrarea lui Pannenberg pune în mişcare consideraţia revelaţiei ca istorie, prin care întrebarea principală este sensul ultim al istoriei dezvăluit de la învierea lui Isus, care, realizând-o notifică evenimentul său singular, anticipă împlinirea universală a istoriei. Din punct de vedere metodologic, reflecţia lui Pannenberg începe în consonanţă cu acelea ale lui W. Kasper şi J. Moltmann – de la afirmaţia că tematica cristologică diversă din prima interpretare creştină a persoanei şi istoriei lui Isus din Nazaret, Mesia divin. Aşadar, acest tratat cuprinde complenmentaritatea unui dublu punct de vedere: a) interpretarea figurii istorice a lui Isus plecând de la Dumnezeu (cristologia întrupării – de sus), b) itinerariul său mesianic, în care predicarea, însoţită de autoritate şi scandal indică viaţa către moarte şi înviere (cristologia înălţării – de jos). Punctul culminant şi determinant în această istorie este învierea sa eveniment în care se deschide pe deplin revelaţia identităţii divine a Fiului în raport cu Tatăl şi se declară începută mântuirea lumii22.

În curând va fi nevoie să se susţină că este soteriologia cea care vtrebuie să derive de la cristologie, şi nu invers. Cristologia trebuie să plece de la Isus, de atunci, şi nu de la semnificaţia pe care el o are pentru noi şi ce este relatat prin predica Sa. Motivul principal al acestei prezentări constă în faptul că istoria lui Isus are în sine o semnificaţie soteriologică de la care porneşte şi apoi pot fi evaluate toate interpretările explicite succesive23. Justificarea semnificaţiei universale a lui Isus nu poate fi înlocuită de discursul despre împlinirea fiinţei omului în ceea ce priveşte omul din Isus.

Unitatea lui Isus cu Dumnezeu este pe deplin decisă în a pleca doar de la învierea sa, eveniment în care creaţia lumii este împlinită, eveniment care se aprobă difuzând puţină lumină asupra mistrerului întrupării lui Dumnezeu în Isus din Nazaret, care apare ca o reacapitulare a umanităţii în rolul de mijlocitor a operei creaţiei şi a procesului de reconciliere. În mod unic prin opera sa, creaţia este inserată în filiaţie, în relaţia cu Dumnezeu care îi aparţine şi este

20 Esquisse ......., 264.21 Esquisse ......., 264.22 M. GRONCHI, 776.23 M. GRONCHI, 776.

astfel reconciliată cu Dumnezeu. Întregul proces al lumii obţine astfel structura sa şi primeşte sensul său24.

În cristologia sa, Pannenberg se întoarce să confere valoare şi rol lui Cristos istoric pentru a fonda propria credinţă, afirmând că cristologia trebuie să plece de la Cristos şi nu de la semnificaţia pe care o are El pentru noi. În baza acestor criterii metodologici, Pannenberg îşi propune să studieze nu experienţa noastră cu Cristos şi nici experienţa Bisericii primare, dar evenimentele istorice care sunt transmise Noului Testament25.

În conexiune cu teza rolului decisiv care priveşte învierea în ordinea unirii lui Isus cu Dumnezeu, Pannenberg dezvoltă alte două teze caracteristice cristologiei sale: una afirmă că din unirea cu Dumnezeu emană filiaţia divină a lui Cristos; alta spune că dăruirea lui Cristos Tatălui constituie în mod esenţial persoana Fiului lui Dumnezeu.

În gândirea lui Pannenberg Isus este dintotdeauna Fiul Tatălui, iar de la începutul vieţii sale terestre încât această situaţie a recerut autenticitatea sa inopinabilă doar în înviere. Isus nu devine în mod simplu ceva dar pretenţia sa prepascală vine confirmată de Dumnezeu. Aceasta confirmare, manifestarea filiaţiunii divine a lui Isus, a operei lui Dumnezeu, este noutatea evenimentului pascal26.

Isus realizează în sine însuşi, în viaţa sa, perfectă, dăruirea completă în Dumnezeu; pentru că realizaează în el însuşi pe deplin conceptul de persoană: fiinţa sa prin Dumnezeu este persoana sa27.

3.2. Critica cristologiei

Pannenberg exercită critica sa în două direcţii: a) el se opune teologiei existenţiale a lui R. Bultmann, F. Gogarten şi discipolilor săi; b) dar se opune în mod egal teologiei istoriei mântuirii în diferitele sale forme, şi, de saemenea, lui K. Barth. Se găseşte astfel într-o pozuţie de mijloc între Bultmann şi Barth. Se străduieşte să unifice evenimentul lui Cristos într-o amplă teologie a istoriei. Prin învierea lui Isus s-a produs ceea ce toţi oamenii încă mai aşteaptă28.

În concluzia lucidei sale introduceri a traducerii italiene a Cristologiei lui Pannenberg, Albert Bellini afirmă că gândirea cristologică dezvoltată de eminentul teolog german prin care priveşte substanţa, este pe deplin confim tradiţiei Bisericii antice; el se limitează să înainteze câteva rezerve sub unele puncte particulare. Iată, cuvintele sale textuale: Cred că cristologia lui Pannenberg în afirmaţiile sale fundamentale a adevăratzei divinităţi şi um,anităţi ale lui Isus, a adevăratei umanităţi a lui Dumnezeu şi a următorului adevăr, unirea indisolubilă şi substanţială dintre Dumnezeu şi om în Isus, în în respectul integral fie al umanităţii ca şi a divinităţii, fie în tradiţie...Filosofia sa nu îl împiedică să afirme când dogma din Calcedon a fost afirmată29.

24 M. GRONCHI, 776.25 B. MONDIN, Le cristologie moderne, 74.26 B. MONDIN, Le cristologie moderne, 76.27 B. MONDIN, Le cristologie moderne, 77.28 Bilan de la theologie du XX siecle, 318.29 B. MONDIN, Le cristologie moderne, 78.

Cu toate acestea cred că în cristologia lui Pannenberg sunt câteva obscurităţi şi presupozuţii care nu permit să scoatem în relief toată profunzimea ontologică şi adâncirea în Isus a fiinţei Fiului. O ultimă observare care poate fi făcută cristologiei lui Pannenberg este de a nu fi ştiut să dăm într-adevăr un rol activ al umanităţii lui Isus30...

3.3. Meritul cristologiei

Printre aspectele pozitive ale operei lui Pannenberg amintim energica sa apărare a obiectivităţii istoriei mântuirii, importanţa de el conferită dimensiunii proliptice a revelaţiei şi al roluli care aparţine viitorului în istoria mântuirii, aşezarea mântuirii în fundamentul întregii cristologii şi, în sfârşit, forţa sa care recheamă începutul istoriei legat de experienţa recăutării teologice.

30 B. MONDIN, Le cristologie moderne, 79.

CONCLUZIE

După Calcedon, toate cristologiile sunt construite plecând de sus, luând punctul lor de plecare în Dumnezeu. O asemenea intervenţie deductivă nu părea mai posibilă autorului, nu în mod sigur pentru raţiunile filososfice, dar mai ales pentru că ea se găsea incapabilă să dea realităţii istorice a lui Isus şi umanităţii sale toată importanţa lor, toate bdimensiunile sale. Pannenberg propune deci să plece de jos, îmbrăţişând chiar mişcarea Revelaţiei. El se luptă să întoarcă evenimentul istoric al mărturisirii de credinţă, se poate spune a l recunoaşterii şi afirmaţiei revelaţiei lui Dumnezeu în acest eveniment. Această intervenţie vine să facă învierea centrul cristologiei. Acesta e ste punctul de plecare al învierii prin acre istoria lui Isus se dezvăluie în tot sensul său şi prin care divinitatea sa se lasă recunoscută.

BIBLIOGRAFIE