lucrare rise
TRANSCRIPT
3
CUPRINS
� Introducere - Noua generaţie de terorişti – o ameninţare globală
� Capitolul I - Terorismul internaţional
- Prezentare generală
- Scurt istoric al fenomenului terorist
- Acoperirea geografică a grupărilor teroriste
� Capitolul II - Relaţiile dintre Marea Britanie şi Irlanda
� Capitolul III - Originile Armatei Republicane Irlandeze. Contextul
istoric al apariţiei Armatei Republicane Irlandeze
� Capitolul IV - Activitatea Armatei Republicane Irlandeze
� Capitolul V - Armata Republicană Irlandeză în mileniul al treilea
� Concluzii
� Bibliografie
� Anexe
4
6
6
8
11
15
35
57
72
82
86
4
Introducere
Noua generaţie de terorişti – o ameninţare globală
Secolul al XXI-lea aduce în atenţia comunităţii internaţionale o nouă
problemă: o nouă ameninţare la adresa securităţii internaţionale se conturează şi
prinde amploare. Această ameninţare o reprezintă terorismul.
Este adevărat că organizaţii teroriste, precum şi atentate la adresa securităţii,
au existat şi înainte de secolul al XXI-lea, dar niciodată atât de frecvente şi de
grave. Evenimentele din ultimii ani, începând cu 11 septembrie 2001, au adus în
prim-plan ideea că o nouă generaţie de terorişti s-a născut, o generaţie complet
diferită de teroristul tradiţional, cu o altă educaţie, altă mentalitate, alte credinţe,
alte metode. O generaţie de terorişti mult mai inteligentă, care ridica probleme
instituţiilor de securitate din cauza faptului că acţiunile sale nu mai pot fi anticipate
cu aceeaşi uşurinţă şi nici nu mai pot fi prevenite. Devine tot mai dificilă
localizarea grupărilor teroriste şi combaterea fenomenului. Din acest motiv, devine
tot mai acută necesitatea cooperării între state precum şi crearea unor noi instituţii
şi organisme naţionale şi internaţionale care să fie capabile să prevadă direcţiile de
acţiune ale organizaţiilor teroriste şi să ofere un răspuns prompt la atentatele
organizate de grupările teroriste.
Terorismul, ca fenomen, a constituit obiectul de studiu a multor specialişti în
domeniul relaţiilor internaţionale şi al securităţii. La fel şi grupările teroriste. Însă,
având în vedere că, începând cu secolul al XXI-lea, s-a evidenţiat o nouă generaţie
de terorişti, mai organizată şi mai echilibrată în acţiunile sale, deci mult mai
periculoasă, se impune o abordare nouă a problematicii terorismului. Studiile de
până acum sunt depăşite şi devin inutile în contextul noilor direcţii pe care le ia
terorismul internaţional.
„Noul” terorist, aşa cum îl descrie Cristian Barna (2007), nu se distinge prin
calitatea de membru în grupări bine organizate, cu structuri ierarhice, nu participă
la manifestări publice şi nici nu manifestă adeziune făţişă pentru ideologiile
fasciste sau naziste. Noua ideologie teroristă se caracterizează prin acte teroriste
5
gen „lupul singuratic”. Caracteristic „noului terorism” este adoptarea formei de
organizare de tip reţea, cu o ierarhie minimă. „Noul” terorist este un om crescut
într-un mediu organizat, căruia i s-au imprimat anumite credinţe şi convingeri,
precum şi ideea că el există pentru a îndeplini scopuri bine determinate şi care a
beneficiat de cea mai bună educaţie şi instrucţie militară, este o persoană care se
adaptează uşor în orice mediu şi în orice situaţie şi care ar fi capabil să se sacrifice
pentru credinţele sale şi pentru binele grupului din care face parte.
Prezenta lucrare îşi propune o analiză a fenomenului terorist şi a modului în
care s-a dezvoltat acesta, a trăsăturilor sale şi a modului de organizare a celulelor
teroriste, precum şi studiul amănunţit al unei astfel de organizaţii teroriste (I.R.A.)
şi încercările de adaptare a acestei grupări teroriste la cerinţele ”epocii
terorismului”, având ca scop o mai bună înţelegere a fenomenului terorist şi a
motivelor care duc la săvârşirea de acte teroriste.
Lucrarea reprezintă un element nou în literatura de specialitate, prin faptul
că prezintă activitatea unei organizaţii mai puţin cunoscută şi mai puţin studiată
(I.R.A.) şi încearcă să ofere mai multe informaţii care ar putea deveni necesare în
abordarea novatoare ce se impune a fi făcută ”epocii terorismului”.
6
Capitolul I
Terorismul internaţional
Prezentare generală
Terorismul reprezintă un mijloc de a insufla fiecărui individ sentimentul că
următorul atac terorist îl poate viza direct, grupările teroriste încercând să
submineze sentimentul de siguranţă al vieţii cotidiene. Scopul acestei strategii este
determinarea societăţii civile de a face presiuni asupra factorilor de decizie, astfel
încât aceştia să satisfacă solicitările grupării teroriste, populaţia devenind o unealtă
în mâinile teroriştilor în promovarea agendei politico-ideologice. Nu este posibil să
analizăm terorismul secolului al XXI-lea fără a aborda câteva din mutaţiile
survenite în evoluţia acestui fenomen. Astfel, se impune a lua în calcul următoarele
puncte-cheie în stabilirea diferenţelor dintre terorismul clasic şi cel contemporan:
• Grupările teroriste contemporane nu reprezintă entităţi organizaţionale
bine definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă
organizaţii amorfe, mai puţin distincte;
• Revendicările grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de
natură politică, naţională sau religioasă. În prezent, membrii acestora au îmbrăţişat
ideea că independenţa acţională este benefică îndeplinirii ambiţioaselor tipuri de
operaţiuni planificate, remarcându-se o dorinţă sporită de a produce un număr mare
de victime, în mod nediscriminatoriu;
• Pentru unele grupări, terorismul reprezintă mai puţin un mijloc de a
atinge un scop decât scopul însuşi.
Termenul de terorism a fost folosit pentru prima dată în 1930, când a avut
loc, la Bruxelles, ce-a de-a doua Conferinţă internaţională în domeniul unificării
dreptului penal, în cadrul căreia se propune şi o definiţie: folosirea deliberată a
unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism
ce constă în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane;
7
la fel, acţiunile îndreptate contra proprietăţii private sau de stat, în scopul
realizării unor scopuri politice sau sociale.
Mediile care conduc la apariţia terorismului le includ pe cel naţional şi
internaţional, dar şi sub-naţional (universităţile, unde mulţi terorişti au fost expuşi
prima oară la ideologia marxist-leninistă sau la alte idei revoluţionare şi se implică
în grupuri radicale, identificate drept principalul teren de recrutare)1. După ce au
identificat unul sau mai multe dintre aceste medii, analiştii pot distinge între
factorii permisivi (dau naştere unei strategii teroriste şi o fac atractivă pentru
dizidenţii politici) şi factorii situaţionali (care-i motivează pe terorişti), care
facilitează izbucnirea violenţei şi condiţiile preexistente de acţiune. Cauzele
permisive includ urbanizarea, sistemul de transporturi, tehnologiile
comunicaţional, mass-media, procurarea cu uşurinţă a armelor şi lipsa unor
strategii de securitate.
La prima vedere metodele teroriştilor par aproape identice cu cele ale luptei
de gherilă: atacarea populaţiei, comiterea de asasinate şi luarea de ostateci. Însă,
grupările de gherilă diferă de cele teroriste prin tendinţa de a acţiona în grupuri mai
mari, mai bine înarmate şi intenţia de a stabili un control teritorial. Teroriştii au
beneficiat frecvent, în acţiunile lor, de sprijin din partea unor grupuri sau chiar a
unor guverne străine, adesea constituindu-şi baze de antrenament şi reţele de
finanţare peste hotare. Actele teroriste propriu-zise nu s-au limitat la teritoriul
naţional al ţării vizate din punct de vedere politic, fiind atacate obiective şi interese
ale acesteia din străinătate. Şi, nu în ultimul rând, au căzut victime cetăţeni ai altor
state decât cele care constituiau ţinta politică. Dincolo de această componentă
transnaţională, definitorie pentru diverse tipuri "mai vechi" de terorism, se
apreciază că, despre terorismul transnaţional propriu-zis, putem vorbi de la
sfârşitul anilor 60, pe fondul unor evoluţii specifice în mediul internaţional.
Expansiunea transporturilor aeriene a sporit mobilitatea teroriştilor şi, în plus, le-a
oferit ţinte vulnerabile, în acest caz proliferând cazurile de deturnare. Creşterea
semnificativă a sferei potenţiale de audienţă a televiziunii le-a oferit teroriştilor
1 Hudson, Rex A., The Sociology and Psychology of Terrorism:Who becomes a Terrorist and Why?, Federal Research Division Library of Congress, Washington D.C., 1999, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.31
8
mijloace eficiente de propagandă şi, în acelaşi timp, i-a ajutat să răspândească frica
în populaţie. În sfârşit, afinităţile de interese şi convingeri au stimulat cooperarea
între diverse organizaţii teroriste2.
Preocupările teroriştilor sunt macro-preocupări, despre cum să schimbe o
organizare socială sau politică la scară largă. Grupările teroriste tind să-şi justifice
metodele insistând că au fost obligaţi la acestea de ineficienţa altor mijloace
politice şi economice şi denunţă considerarea acţiunilor întreprinse de către aceştia
drept acte de terorism.
Componenţii acestor grupări afirmă că sunt mai degrabă luptători sau soldaţi
în numele unei cauze, motivând că sunt forţaţi de circumstanţe să folosească
strategii, tactici şi metode teroriste, diferite de cele ale regimurilor sau statelor
împotriva cărora luptă, mai bine echipate şi dispunând de alte instrumente de
legitimare.
Grupările teroriste se descriu a fi mişcări de eliberare naţională, luptători
împotriva opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau a
oricărei combinaţii între acestea, printre revendicările acestora numărându-se
schimbarea ordinii sociale, conform ideologiei urmărite, aspiraţiile asociate cu
credinţe religioase, contracararea abuzurilor de ordin etnic, problemelor legate de
mediu sau de chestiuni sociale controversate cum ar fi avorturile3.
Scurt istoric al fenomenului terorist
Terorismul nu este un fenomen nou, forme de manifestare violentă atipice
fiind consemnate cu milenii în urmă. Stabilirea unui moment istoric anume, ca
factor declanşator al fenomenului terorist, este un demers la fel de dificil pentru
istorici, precum definirea cu acurateţe a acestui fenomen, pentru cercetătorii
ştiinţelor sociale. Formele iniţiale de manifestare a terorismului au avut la bază
motivaţii religioase, primele grupări sociale care ar putea fi considerate teroriste
2 Kiras, James D., Terrorism and Gobalization, in John Bayilis, Steve Smith(eds.): The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, ediţia a III-a, Oxford University Press, Oxford apud Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu – Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 3 Merari, Ariel: Terrorism as a Strategy of Insurgency, Terrorism and Political Violence, vol.5, no.4, Cass Publishing, London, 1993, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.41
9
fiind Sicarii şi Zeloţii, de origine iudaică, care au apărut în timpul ocupaţiei în
timpul ocupaţiei romane din Orientul Mijlociu, în secolul I î. Hr.4
Şi susţinătorii altor religii au recurs la metode care, în prezent, ar putea fi
considerate teroriste, o astfel de grupare fiind Asasinii – o ramură a sectei
musulmane şiite Ismailiţii, care au activat în secolul al XI-lea, în Orientul
Mijlociu. Ca şi Sicarii, Asasinii îşi ucideau victimele în plină zi (mai ales
politicieni sau clerici care refuzau să adopte versiunea purificată a Islamului, pe
care aceştia o propovăduiau cu forţa)5. Ca şi în cazul grupărilor teroriste de
sorginte fundamentalist islamică din prezent, Asasinii credeau că sacrificarea vieţii
proprii în asemenea acţiuni reprezenta un act de sacralitate, un garant al accederii
necondiţionate în paradis. Cultul sacrificiului de sine a fost un element caracteristic
şi în cazul atentatelor executate de Strangulatori, un cult religios indian a cărui
adepţi îşi strangulau, în mod ritualic, victimele (de obicei, călători aleşi la
întâmplare) ca o jertfă adusă zeiţei hinduse Kali, care simboliza teroarea şi
distrugerea.
O ideologie teroristă laică care să activizeze grupări sociale reprezentative,
cu impact similar celor generate de credinţele religioase, nu a apărut până la
Revoluţia Franceză din 1789, epocă în care istoricii au plasat apariţia conceptului
de „terorism” ca derivat al „regimului terorii”, termenul cel mai adecvat pentru a
descrie realităţile sociale şi istorice caracteristice Franţei din perioada 1793-1794.
Conceput ca un instrument de stat, „regimul terorii” a fost instaurat cu intenţia de a
consolida puterea guvernului revoluţionar nou înfiinţat şi de a-l proteja de
elementele sociale şi politice considerate „subversive”. În virtutea acestei
justificări, 40000 de persoane au fost executate prin ghilotinare. Revoluţia
Franceză a luat sfârşit într-o baie de sânge, iar terorismul a dobândit conotaţii
negative, prin asocierea cu acţiunile sângeroşilor promotori ai acestui instrument
de intimidare politică.
Ca etapă distinctivă în evoluţia fenomenului terorist, înainte de izbucnirea
primului Război Mondial, în Europa se prolifera un mod de acţiune politică, care 4 Rapoport, David C., Fear and Trembling. Terrorism in Three Religious Traditions, American Political Science Review, vol.78, no.3, 1984, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.15 5 Burgess, Mark , A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org
10
mai târziu va primi numele de terorism de stat. Anii 1930 au fost martorii unui val
de asasinate politice prin mijloace teroriste, Liga Naţiunilor Unite propunând
semnarea unor convenţii care să reglementeze prevenirea şi pedepsirea
terorismului, precum şi crearea unui tribunal internaţional.
În perioada interbelică, terorismul s-a manifestat tot mai mult ca o reacţie a
diferitelor categorii sociale şi grupări politice împotriva măsurilor opresiv luate de
regimurile totalitariste din Germania nazistă, Italia fascistă şi Rusia stalinistă. Mai
recent, dictaturile militare din ţări ca America de Sud sau Africa au fost acuzate de
folosirea unor astfel de metode ca unelte ale politicii de stat. În anii 1960 şi 1970,
numărul grupărilor descrise ca teroriste a crescut incluzând nu doar mişcări de
eliberare naţională şi etnic-separatiste precum Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei (O.E.P.), Patria Bască şi Libertatea (E.T.A.) sau Armata Republicană
Irlandeză (I.R.A.) ci şi grupări extremiste de stânga (comuniste) precum Facţiunea
Armata Roşie (fosta R.F.G.) şi Brigăzile Roşii (Italia) sau de dreapta (neo-fasciste).
Ca şi grupările teroriste anticolonialiste, multe din grupările etnic-separatiste şi
extremiste au adoptat metode teroriste pentru a-şi face publice scopurile politice
urmărite.
La mijlocul anilor 1980, aşa-zisul terorism de stat a reapărut, manifestându-
se printr-o serie de atacuri împotriva unor obiective americane sau occidentale din
Orientul Mijlociu. State precum Iran, Iraq, Siria şi Libia s-au evidenţiat ca
principali sponsori ai terorismului.
Atacul din 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center al
S.U.A. a arătat lumii întregi cât de periculos poate fi radicalismul religios când
apelează la tehnici teroriste şi faptul că o nouă generaţie de terorişti, mult mai abilă
şi mai inteligentă, s-a născut. 11 septembrie 2001 a marcat începutul „epocii
terorismului„, marcată printr-o serie de atentate sângeroase, cum sunt cele din
Moscova (23 octombrie 2002), Beslan (2 septembrie 2004), Madrid (11 martie
2004). Noua generaţie teroristă se caracterizează prin atentate evidente asupra unor
puncte importante şi asupra unor zone vitale din lumea occidentală.
11
Acoperirea geografică a grupărilor teroriste
Atentatele teroriste din 11 martie 2004, de la Madrid sau din 7 iulie 2005, de
la Londra, precum şi separatismul basc sau nord-irlandez indică faptul că Europa
devine din ce în ce mai mult ţinta atacurilor teroriste. Pe lângă ameninţarea
terorismului autohton, afluxul considerabil de imigranţi musulmani, proveniţi din
regiunea Orientului Mijlociu, furnizează numeroase ocazii pentru membrii
grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică de a se infiltra.
Separatismul istoric dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, precum şi
separatismul basc în Spania au reprezentat principala cauză a fenomenului terorist
în Europa. În statele din sud-estul Europei şi în fostele republici sovietice,
eliberarea de sub influenţa ideologiei comuniste a dezlănţuit disensiunile
confesionale şi etnice mocnite, un exemplu fiind teroarea instaurată în Bosnia sau
în Republica Cecenă.
Cele mai îngrozitoare exemple de teroare în masă au putut fi observate în
Ruanda, Africa, unde genocidul practicat, care a făcut sute de mii de victime, a
evidenţiat rolul pe care criteriul etnic îl joacă în confruntările dintre miliţiile armate
şi grupările de opoziţie, marcate de o sălbăticie extremă faţă de populaţia civilă. În
Africa, atacurile coordonate împotriva unui avion de pasageri şi a unui hotel din
Mombassa, Kenya, în noiembrie 2002 au demonstrat că acest continent este încă
vulnerabil la terorism. În mod similar, în mai 2002, s-a produs un atac cu grenade
asupra unui convoi american în Cabinda. Deşi nimeni nu a revendicat atentatul, se
pare că atacatorii au fost separatişti cabindani, autorităţile angoleze sporind
măsurile de securitate a companiilor private de petrol din Cabinda.
Zona de conflict care a generat cele mai multe şi nemiloase acţiuni de
terorism, începând cu războaiele arabo-israeliene din 1968 este Orientul Mijlociu.
Iranul a continuat să încurajeze terorismul prin furnizarea de fonduri şi armament
grupărilor teroriste Hamas şi Jihadul Islamic palestinian, precum şi Hezbollah-ul
libanez, care şi-au continuat atacurile împotriva ţintelor israeliene, întreţinând
astfel un climat de violenţă împotriva Israelului şi contracarând orice acord de pace
între părţile implicate.
12
În Asia Centrală, ce a mai rămas din celulele talibane şi din gruparea Al-
Qaeda, sprijiniţi de simpatizanţi, încă mai reprezintă un pericol pe teritoriul
Afganistanului. Totodată, Pakistanul a devenit o destinaţie preferată de terorişti, cu
toate că acest stat a oferit un ajutor considerabil în capturarea acestora. În sud-estul
Asiei, situaţia pare să se îmbunătăţească. Mişcarea de Eliberare a Tigrilor
Eelamului Tamil din Sri Lanka demarând negocieri de pace cu guvernul, iar
insurgenţii maoişti din Nepal declarând o încetare a focului. În Filipine, se poate
observa o recrudescenţă a acţiunilor teroriste iniţiate de grupările teroriste
insurgente de extremă stângă, Partidul Comunist/Noua Armată Populară şi cele
fundamentalist islamice, Frontul Islamic de Eliberare Moro şi Abu Sayyaf. În
America Latină, Forţele Armate Revoluţionare din Columbia este cea mai
periculoasă grupare teroristă. Cei aproximativ 12 mii de membri ai F.A.R.C. au
fost implicaţi în atentate cu bombă, asasinări, atacuri cu mortiere, răpiri de
persoane, deturnări şi acţiuni militare convenţionale şi de gherilă, împotriva unor
ţinte politice, militare şi economice columbiene.
Principalele organizaţii teroriste6:
1. Abu Nidal Organization (A.N.O.): fondată de teroristul Abu Nidal, care a
acţionat în Orientul Mijlociu şi în Europa, anii 60-70, cu acţiuni îndreptate
împotriva statului Israel şi a aliaţilor săi occidentali; în anul 2002, Abu Nidal a fost
găsit mort în Bagdad, după ani în care nu s-a mai ştiut nimic de el.
2. Abu Sayyaf Group (A.S.G.): cu baza în sudul Filipinelor (insula Jolo),
militează pentru crearea unui stat musulman în regiune; a recurs la luări de ostatici
din rândul turiştilor străini şi atentate cu bombă în oraşele Zamboanga şi Manilla.
3. Al-Qaeda: reţea globală, incluzând sute de celule dispersate pe toate
continentele. Fondată la sfârşitul anilor 80 de Usama bin Laden, din foştii
combatanţi musulmani din Afganistan. Dispune de forţă şi organizare militară, de
un mare potenţial financiar şi de o multitudine de conexiuni. În prezent, este
adversarul cel mai de temut al S.U.A. pe plan mondial. Se afirmă implicarea
organizaţiei în pregătirea atentatelor de la W.T.C., dar sunt mult mai bine dovedite
distrugerea ambasadelor americane din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam
6 Străuţiu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2004, p. 40
13
(Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea bazelor americane
din Arabia Saudită.
4. Frontul Islamic al Combatanţilor Marelui Orient, fondat la 1 august
1984, se prezintă drept o formaţiune sunnită turcă, diferită de formaţiunile politice
islamiste reprezentate în parlament. Organizaţia a încheiat alianţe cu formaţiunea
kurzilor separatişti şi extrema stângă revoluţionară. Specificul organizatoric este
lipsa de ierarhie; ”fronturi” autonome funcţionează la iniţiativa oricărui membru,
independent. Ţintele sunt minorităţile naţionale, presa, statuile lui Ataturk,
barurile, băncile. A revendicat atentatele de la Istambul din noiembrie 2003.
5. Septembrie Negru: comando palestinian (5 membri), care a asasinat
membrii echipei olimpice a Israelului (9 sportivi), la Olimpiada de Vară din
Munchen; acest atac a dat statului sionist pretextul declanşării unei campanii
teroriste, de exterminare a civililor din taberele palestiniene de refugiaţi, soldată cu
sute de morţi.
6. Al Fatah: organizaţie condusă de Yasser Arafat, cunoscută începând cu
anii 70, acţionând pentru eliberarea Palestinei; desfăşoară activităţi militare,
asimilate de către Israel cu terorismul, reactivată din septembrie 2000.
7. Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas: cea mai puternică grupare
palestiniană, condusă de şeicul Ahmed Yassini; utilizează atentate sinucigaşe, dar
şi alte tehnici militare. Este considerată principalul inamic al statului evreu,
militând pentru eliberarea Palestinei şi exterminarea invadatorilor israelieni.
Întreţine organizaţii medicale, caritabile şi instituţii de învăţământ. A cauzat
moartea a peste 500 de israelieni, în ultimii doi ani de conflicte.
8. Irish Republican Army (I.R.A.): veche grupare militară, fondată în 1969,
luptă pentru independenţa Irlandei de Nord, cauză antagonică intereselor britanice.
9. Jihadul Islamic: grupare palestiniană puternică, asemănătoare cu Hamas,
dar exclusiv militară.
10. Partidul Muncitoresc din Kurdistan (P.K.K.): formaţiunea lui Abdullah
Ocallan a purtat un lung şi sângeros război cu Turcia, pentru crearea unui stat
naţional kurd pe teritoriul acesteia; liderul este condamnat la închisoare pe viaţă.
14
11. The Liberation Tigers of Tamil Eelam: grup secesionist, au luptat în Sri
Lanka pentru crearea unui stat propriu în zona de sud-est a insulei; au utilizat cu
precădere luptători kamikaze şi armate de copii, iar în prezent, iau parte la
negocieri de pace.
12. Palestine Liberation Front (P.L.F.) şi
13. Palestine Liberation Organization (P.L.O.): ambele sunt formaţiuni
vechi, bine organizate şi cu mare experienţă, create în anii 60-70, în cadrul luptei
comune a lumii arabe de eliberare a Palestinei.
14. Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (F.A.R.C.): formaţiune
extrem de violentă; utilizează fondurile enorme ale cartelurilor mafiote din Cali şi
Medelin. Dispune de un arsenal de luptă foarte variat şi desfăşoară o gamă largă de
activităţi: distrugerea barajelor, a oleoductelor, maşini capcană, ambuscade,
masacre generale, amplasare de dispozitive explozive, răpiri, trafic de stupefiante
etc.
15. Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie: a operat 25 de ani pe teritoriul
Greciei. Era formată din studenţi având în frunte un profesor universitar; a recurs
la numeroase asasinate împotriva oficialilor şi militarilor americano-britanici
cantonaţi pe teritoriul ţării.
15
Capitolul II
Relaţiile dintre Marea Britanie şi Irlanda
Poziţia Irlandei de Nord în interiorul Regatului Unit este uşor şi frecvent
înţeleasă greşit. Se prezintă ca un paradox total: o imprimare reuşită a modelului
Westminster care s-a orientat complet greşit: teritorii ultra-loiale pregătite să-şi
demonstreze loialitatea prin acte de neloialitate şi o politică pe deplin
conservatoare, care (din 1972) a devenit un loc de joacă pentru remodelarea
constituţională. Pentru o bună apreciere a acestui fenomen, este nevoie de
observarea evoluţiei istorice7.
Actul Uniunii din 1800 a stabilit alipirea oficială a Irlandei la Marea
Britanie, fiind creat un nou stat, „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei"
începându-si existenţa la 1 ianuarie 1801 şi unind Anglia, Ţara Galilor, Irlanda şi
Scoţia.
Din 1801 până în 1922, întreaga insulă a Irlandei forma o parte din Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei. În marea parte a acestei perioade, Irlanda era
condusă direct de către Parlamentul Regatului Unit din Londra.
Irlanda s-a confruntat cu serioase dificultăţi economice în secolul al XIX-
lea, incluzând şi Marea Foamete din 1840. Problemele economice ale Irlandei erau
parţial cauzate de dublarea populaţiei şi de dimensiunea redusă a pământului
arabil. Alţi factori erau lipsa totală a unei infrastructuri a transporturilor: în anii
dinaintea foametei, nu existau decât foarte puţini kilometri de cale ferată şi nici un
canal.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost
martorii unei campanii fără succes, pentru autonomia Irlandei (aşa numitele
„regulile casei”8), urmată de eclipsarea naţionalismului moderat de către
separatismul militant. Problema acestor „reguli ale casei” cerute de Irlanda a fost
dominantă în politica Regatului Unit din această perioadă.
7 Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and the Northern Ireland problem, Blackstaff Press, Belfast, 2000, p. 14 8 În engleză, acestea sunt cunoscute sub denumirea de „Home Rules”.
16
De la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii irlandezi ai Ligii „Regulilor
Casei”, predecesorii Partidului Parlamentar Irlandez au cerut un model de „regulă a
casei”, cu crearea unui Parlament Irlandez subsidiar în interiorul Regatului Unit.
Această cerere a dus la introducerea celor patru Proiecte de Lege, dintre care doar
două, cel mai remarcabil fiind Actul Guvernului Irlandez din 1920 (care a creat
Parlamentul Irlandei de Nord şi al Irlandei de Sud) au fost promulgate.
În 1914, Irlanda părea să se afle la marginea unui război civil între
Naţionalişti şi Voluntarii Unionişti cauzat de propunerea introducerii „Regulilor
Casei” în Irlanda. În septembrie 1914, exact când s-a declanşat primul Război
Mondial, Parlamentul Regatului Unit a adoptat, în sfârşit, cea de-a treia lege a
„regulilor casei”, pentru a stabili autonomia Irlandei, dar a suspendat-o pe durata
războiului. Înainte de sfârşitul războiului, Marea Britanie a făcut două eforturi de a
implementa legea, prima dată în mai 1916 şi a doua oară în perioada 1917-1918,
dar în timpul Convenţiei Irlandeze, Naţionaliştii şi Unioniştii nu au fost capabili să
se înţeleagă în legătură cu termenii excluderii temporare sau definitive a oraşului
Ulster din clauzele sale.
În timpul rebeliunii din Dublin, 1916, unii lideri republicani s-au gândit să
cedeze conducerea unei Irlande independente prinţului Joachim al Prusiei. La
sfârşitul anilor 1910, după execuţia liderilor rebeliunii de către guvernul britanic şi
după eşecul mişcării moderate pentru „regulile casei”, militanţii naţionalişti care au
format partidul Sinn Féin şi ramura sa paramilitară, Voluntarii Irlandezi9, au
început să câştige suportul poporului. În alegerile generale din 1918, partidul Sinn
Féin a câştigat majoritatea locurilor, multe dintre ele nefiind contestate. Candidaţii
Sinn Féin aleşi au refuzat să se prezinte în cadrul Parlamentului Regatului Unit de
la Westminster şi în loc, au înfiinţat, la Dublin, un nou parlament revoluţionar sub
numele de Dáil Éireann (Adunarea Irlandei)10.
Din 1919 până în 1921, Voluntarii Irlandezi s-au angajat într-o luptă de
gherilă împotriva armatei britanice şi a unităţilor poliţiei para-militare cunoscute
sub numele de Negrii şi Auxiliarii. Ambele părţi s-au angajat în acţiuni brutale; 9 Această organizaţie a primit mai târziu numele de Armata Republicană Irlandeză. 10 Acesta era parlamentul unicameral, revoluţionar al Republicii Irlanda. Adunarea era formată din 73 de membri ai partidului Sinn Féin, aleşi în urma alegerilor generale din 1918. Prima întrunire a Adunării a coincis cu începutul Războiului Anglo-Irlandez
17
Negrii şi Auxiliarii au provocat în mod deliberat incendii, arzând oraşe întregi şi
torturând civilii. Voluntarii Irlandezi au atacat Loialiştii care au colaborat cu
forţele Coroanei. Ca niciodată, între 1911 şi 1926, Irlanda Liberă a pierdut 34% din
populaţia de religie protestantă.
Irlanda de Nord a fost creată prin Actul Guvernului Irlandez din 1920.
Aceasta a fost o parte dintr-o încercare de a satisface naţionaliştii prin stabilirea în
Irlanda a două state semi-autonome: Irlanda de Nord şi Irlanda de Sud, ambele
rămânând părţi ale Regatului Unit. Cu toate acestea, în timp ce Irlanda de Nord a
devenit o realitate politică, instituţiile politice din Irlanda de Sud au fost boicotate
de naţionalişti şi astfel nu au devenit niciodată pe deplin funcţionale.
În 1921, Guvernul Britanic şi reprezentanţii naţionalismului irlandez au
semnat un tratat conform căruia Irlanda urma să devină un dominion autonom al
Commonwealth-ului Britanic, având un statut asemănător cu cel al Canadei, numit
Irlanda Liberă. Irlanda de Nord, formată din şase judeţe, era liberă să rămână în
afara dominionului nou format şi să rămână parte integrantă a Regatului Unit. Cele
două părţi ale Irlandei, Sudul predominant Catolic şi Nordul predominant
Protestant aveau deja parlamente stabilite prin Actul Guvernului Irlandez din 1920.
Tratatul din decembrie 1921 a finalizat conflictul armat dintre forţele
Coroanei Britanice şi Armata Republicană Irlandeză – o entitate diferită de cele
care folosesc această denumire astăzi. Pacea absolută nu a survenit în nici una
dintre părţi pentru câţiva ani, în principal din cauza faptului că republicanii
extremişti nu puteau fi satisfăcuţi cu nimic altceva decât o republică, independentă
de Marea Britanie şi care să includă întreaga Irlanda. Diferite tipuri de discriminare
împotriva Catolicilor din Nord, care formau o treime din populaţie, au însemnat că
nici o şansă nu a fost dată pentru a permite dezvoltarea politicilor non-sectante.
Catolicii au simţit că ar putea să nu obţină niciodată drepturi depline în cvasi-mini-
statul Ulster, condus permanent de către Partidul Unionist din Ulster, maşina
politică a majorităţii Protestanţilor. Pe de altă parte, Protestanţii din Nord s-au
simţit sub asediu, deoarece statul bazat pe Dublin nu a renunţat niciodată la
pretenţiile asupra celor şase judeţe care formau Irlanda de Nord.
18
Primele decade ale independenţei Irlandei după 1922 s-au confruntat cu un
progres al oricărei ramuri a economiei dureros de încet. Irlanda post-colonială avea
într-adevăr o economie rurală mică, fără infrastructură sau dezvoltare industrială,
cu accent puternic pe agricultură şi blocată de politica subsidiară britanică într-o
totală dependenţă de Regatul Unit pentru comerţul cu acesta. Guvernele irlandeze
din acea perioadă erau obsedate de reconstrucţia civilă şi de înfiinţarea unor
structuri politice, juridice şi administrative durabile în circumstanţe dificile11.
Dificultăţile economice aveau tendinţa să plaseze diferenţele politice în
perspectivă şi pentru marea parte a anilor 1920 şi 1930, relaţiile anglo-irlandeze nu
au atins niciodată acea culme a interesului public cum au făcut-o în anii imediat
următori Primului Război Mondial.
O parte a problemei era aceea că electoratul irlandez a fost cucerit de aşa-
numiţii „Soldaţi ai Destinului” sau Fianna Fáil12, partid fondat de Eamon de
Valera în 1932. Acesta şi-a reglementat diferenţele sub jurământul loialităţii şi şi-a
ocupat locurile în Parlamentul Irlandez, în 1927. Când guvernul lui W.T. Cosgrave
a fost înlocuit de partidul lui Eamon de Valera Fianna Fáil, în 1932, şansele ca o
graniţă simbolică între Anglia şi Irlanda să supravieţuiască foarte mult erau foarte
mici. A urmat o perioadă de „război economic”, în care Valera refuză să plătească
cotele anuale cuvenita Angliei conform vechilor acte de achiziţii a pământului,
Anglia creşte cu 20% taxele vamale pentru bunurile irlandeze şi de Valera
răspunde cu propriul program protecţionist.
La 29 decembrie 1937, noua Constituţie a Irlandei a intrat în vigoare.
Aceasta se pronunţa pentru Irlanda unită, schimbând denumirea statului din Irlanda
Liberă în Irlanda. Generalul-guvernatorul a fost înlocuit cu Preşedintele Irlandei şi
cu un nou prim-ministru, mult mai puternic, iar Consiliul Executiv a fost numit
Guvern. Deşi avea un preşedinte, noul stat nu era o republică. Monarhul britanic a
continuat să conducă teoretic ca Rege al Irlandei şi a fost folosit ca un instrument
în relaţiile diplomatice şi internaţionale, iar preşedintele Irlandei a fost trimis să
execute funcţii simbolice în interiorul statului, dar niciodată în afara lui.
11 Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books, London, 1993, p. 240 12 Partidul Fianna Fáil era majoritar anti-britanic, dar existau grupuri politice în sudul Irlandei care susţineau menţinerea relaţiilor anglo-irlandeze
19
În timpul anilor 1930, Westminster-ul era reţinut în a introduce orice
legislaţie controversată în legătură cu Irlanda de Nord ca să nu declanşeze orice
probleme la nivel anglo-irlandez. Negocierile din 1938 s-au concentrat pe comerţ
şi pe tratamentul minorităţilor. Ambele erau puncte dureroase pentru guvernul
unionist.
În timp ce exista un acord general că ceva trebuie făcut pentru a ajuta Irlanda
de Nord, Secretarul Permanent al Trezoreriei, Sir Warren Fisher, a întins limitele
acestui acord când a sugerat că prosperitatea Nordului „ar câştiga foarte mult dacă
s-ar pune capăt împărţirii total ne-economice din prezent”. Declaraţia a subliniat
„ameninţarea inconsistenţei” care cuprindea argumente despre Irlanda de Nord:
„Pe de o parte, miniştrii Regatului Unit şi Irlandei de Nord erau nerăbdători să
accentueze că Irlanda de Nord era parte a sistemului economic al Marii Britanii; pe
de altă parte, ei încercau să asigure un anumit gen de recunoaştere specială pentru
Marea Britanie pe piaţa irlandeză”13
În timpul celui de-al doilea război mondial, în care ţara a urmat o politică de
neutralitate, profund nepopulară printre britanici, Irlanda a fost capabilă să suporte
privările economice din cauza industriilor autohtone (acestea s-au dovedit a fi
fragile).
În multe feluri, Irlanda urma un model post-colonial recunoscut: angajament
iniţial şi obsesie pentru organizarea structurilor de auto-conducere, dorinţă pentru
saturare proprie a economiei (însoţită de izolare în multe alte feţe ale vieţii
naţionale precum cenzura), politici anti-export, toate fiind intensificate de locaţia
geografică a Irlandei.
În 1949, statul catolic a devenit formal Republica Irlanda, astfel separându-
se de toate legăturile constituţionale cu Marea Britanie. Armata Republicană
Irlandeză a fost oprimată fără milă atât în nord, cât şi în sud în timpul celui de-al
doilea război mondial şi a fost nevoie de câţiva ani pentru ca organizaţia să poată
acţiona din nou. O campanie armată între 1956-1962 împotriva separării a fost un
eşec. Începând cu 1960, se spune că I.R.A. şi-a vândut armele deoarece considerau
13 Arthur, Paul, op.cit., p. 26
20
conflictele viitoare ca fiind mai mult de natură politică decât militară. Începuse să
se manifeste ca şi cum atitudinile sectante afectau ambele părţi.
Venirea în funcţie a căpitanului Terrence O’Neill, ca prim-ministru al
Irlandei de Nord, în 1963, era un semn al acesteia. O’Neill a fost privit ca un
moderat şi implicat într-un program de reformă modestă. Pentru prima dată de la
separare, liderii celor două entităţi politice irlandeze s-au întâlnit în 1965. Cu toate
aceste au existat şoapte de nemulţumire în legătură cu cele mai extremiste
elemente ale comunităţii protestante. În august 1966, O’Neill l-a avertizat pe
Wilson de necesitatea „unei scurte perioade pentru ca Ulster-ul să se obişnuiască
cu noile reforme”.
În 1967, s-a format Asociaţia Drepturilor Civile din Irlanda de Nord, prin
colaborarea lui Dr. Conn şi a Patriciei McCluskey, care erau profund interesaţi în a
asigura catolicilor o împărţire corectă a noilor camere ale consiliului, care le-a fost
refuzată mult timp. Aceştia erau influenţaţi de climatul politic schimbător existent
atât în Marea Britanie cât şi în Irlanda şi de exemplul campaniilor reuşite pentru
drepturile civile din S.U.A.
La 5 octombrie 1968, un marş al drepturilor civile, organizat de trei laburişti,
membri al Parlamentului din Londra a mers înainte aşa cum era plănuit, deşi fusese
interzis de Ministrul Afacerilor Interne al Irlandei de Nord, William Craig.
Demonstranţii au fost atacaţi pe traseu şi poliţia a folosit violenţă inutilă împotriva
lor. Susţinut de guvernul britanic, O'Neill era pregătit să pună în aplicare
programul de reformă, care includea o comisie de dezvoltare ce avea să înlocuiască
autoritatea locală protestantă din Londra şi un avocat al poporului care să
investigheze plângerile individuale. O'Neill era, totuşi, învăluit de ramura dreaptă a
propriului partid. L-a concediat pe Craig iar alţi doi miniştri şi-au dat demisia. A
organizat alegeri în februarie 1969, sperând că politicile sale moderate vor fi
sprijinite. Pentru prima dată în 24 de ani, propria sa circumscripţie electorală a fost
contestată şi O'Neill a fost ales cu un vot minoritar şi cu Paisley cât pe ce să îl
învingă. Nu exista nici un fel de înţelegere între candidaţii catolici şi unioniştii
moderaţi.
21
Victoria din aprilie a doamnei Devlin a fost o altă lovitură care i-a stârnit şi
mai mult pe protestanţii extremişti. Mai multe demonstraţii au avut loc şi
bombardarea serviciilor publice părea să indice incapacitatea guvernului O'Neill de
a păstra ordinea. De aceea, el şi-a anunţat demisia pe data de 28 aprilie. Maiorul
James Chichester-Clark l-a înlocuit. Un alt factor în căderea lui O'Neill l-a
reprezentat hotărârea lui de a introduce votul universal în alegerile locale.
Irlanda de Nord încă păstra legi ale drepturilor cetăţeneşti care limitau
dreptul la vot la persoanele cu o calificare statutară precum deţinătorii de averi sau
arendaşii. Rezultatul a fost că în jur de un sfert din persoanele eligibile să voteze în
cadrul alegerilor de la Westminster nu erau eligibile să voteze în alegerile locale
pentru guvern şi mai multe voturi puteau fi pretinse de către persoanele care aveau
mai multe proprietăţi. Acest lucru i-a lovit pe catolici mai mult decât pe protestanţi.
Noul prim ministru a fost de acord să implementeze această măsură a reformei şi a
proclamat amnistie pentru infractorii politici.
Discursul doamnei Devlin a fermecat Camera Comunelor prin performanţa
sa extraordinară, dar atât Wilson cât şi Crossman au susţinut că acest discurs a fost
negativ şi fără compromis. Ea cunoştea realitatea din spatele statisticilor, ştia că în
Ulster, rata şomajului era mereu peste media din Regatul Unit, fiind de trei ori mai
mare pentru catolici decât pentru protestanţi. Ea şi singurul ei coleg din Belfast,
Gerry Fitt cunoşteau realitatea discriminării împotriva catolicilor educaţi, care
plecau din provincie pentru a îşi găsi un loc de muncă şi realitatea discriminării din
şantierele naval, unde majoritatea angajaţilor erau de religie protestantă. Crossman
a remarcat cât de puţin ştia Cabinetul despre condiţiile din Ulster.
Se putea susţine că O'Neill cunoştea lumea şi era deschis la influenţe din
exterior, dar cunoştea Ulster-ul? Atât el, cât şi succesorul său au fost separaţi de
marea parte a partidului lor prin educaţie, vorbire, maniere, stil de viaţă şi avere.
Asemenea oameni puteau menţine doar Unionismul lor, dar s-au dovedit incapabili
să îşi conducă turma în noile păşuni, non-sectante. Cum criza din Ulster s-a
adâncit, ei au fost daţi la o parte. Chichester-Clark a plecat în martie 1971.
22
Ian Paisley a ieşit din ce în ce mai mult în evidenţă ca un lider autentic au
unei părţi considerabile din opinia protestantă. Din nefericire, personalitatea sa era
orientată mai mult spre scopuri distructive decât constructive14.
În august 1969 s-au declanşat noi acte de violenţă. Marşul anual al
Ucenicilor Protestanţi i-a făcut pe catolici să se teamă de o trecere violentă prin
teritoriul lor, Bogside. Au fost ridicate baricade. Timp de 48 de ore, catolicii au
aruncat insulte, pietre şi bombe cu petrol în Corpul Jandarmeriei Regale din Ulster,
care a răspuns cu gaz lacrimogen. Toate acestea au provocat tensiuni la Belfast.
Acolo, au fost de asemenea ridicate baricade şi au izbucnit incendii (nu a fost clar
cine le-a declanşat) între poliţie şi catolici. Cinci catolici şi doi protestanţi au murit.
Catolicii au fost evacuaţi din casele lor, care au fost apoi incendiate. James
Callaghan, ca Secretar de Stat, a trimis trupe în Marea Britanie, pentru a restabili
ordinea şi pentru a stabili condiţiile unui armistiţiu. A vizitat el însuşi zonele
devastate. Au urmat mai multe promisiuni de reformă. Investigaţiile oficiale au
dovedit plângerile catolicilor.
Comisia Cameron din septembrie 1969 a concluzionat că plângerile privind
drepturile civile aveau „o bază substanţială în fapt şi erau într-un sens real, o cauză
a dezordinii”. Raportul Hunt din octombrie a recomandat concedierea Brigadei
Speciale B, o forţă de poliţie auxiliară, predominant protestantă şi dezarmarea
poliţiei obişnuite.
Guvernul britanic a pus în aplicare aceste recomandări împreună cu
înfiinţarea Regimentului de Apărare din Ulster, care trebuia să fie un corp non-
sectar şi care suporta puterea civilă. Din nefericire, mulţi catolici au văzut acest
corp ca fiind doar Brigada Specială B în uniformă militară. Protestanţii erau furioşi
din cauza pierderii acestei Brigăzi şi alte izbucniri au avut loc. La 11 octombrie,
armata britanică a intervenit pentru a zdrobi izbucnirile protestanţilor din
Shankhill, Belfast.
Anii 1970 au început cu formarea unui nou partid politic care reprezenta
interesele minorităţii catolice, Partidul Social Democrat Laburist. În provincie, au
existat încercări de folosire a acestui nou grup ca o valvă de securitate politică. Pe
14 Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition, Routledge, London, 1992, p. 205
23
3 iulie 1970, 2000 de soldaţi ai armatei britanice au fost trimişi în zona Străzii
Lower Falls pentru a căuta arme15. Catolicii au răspuns raidului aruncând pietre şi
li s-a răspuns cu gaz lacrimogen. A fost introdusă o stare excepţională în încercarea
de a aduce situaţia sub control, dar violenţele au crescut. În cei cinci ani ai
guvernării lui O'Neill doar cinci oameni au murit în aceste manifestări. În anii
următori, numărul de morţi a crescut16.
Guvernul lui Heath a acceptat pachetul de reforme anunţat de administraţia
Wilson, dar era nevoie de timp şi de răbdare pentru a le implementa şi timpul era
exact ceea ce lipsea. Health se confrunta cu tacticile de întârziere a celor mai mulţi
Unionişti din Ulster. Reforma trebuia implementată în cadrul regimului Stormont.
În septembrie 1971, Edward Heath a purtat o serie de discuţii cu Brian Faulkner,
care l-a înlocuit pe Chichester-Clark din funcţia de prim-ministru în martie 1971 şi
Jack Lynch, Prim Ministru al Republicii Irlanda. Dar aceste discuţii nu au avut nici
un rezultat, iar bombardamentele şi asasinatele au continuat. Un incident negativ a
avut loc în Bogside, pe 3 ianuarie 1972. Un marş al drepturilor civile a avut loc în
ciuda interzicerii tuturor marşurilor. A existat un puternic dezacord în legătură cu
cele întâmplate, dar marşul a luat final cu treisprezece catolici morţi şi şaisprezece
răniţi, ucişi de trupele britanice. Pe 30 martie 1972, constituţia Irlandei de Nord a
fost lăsată la o parte şi toate funcţiile executive şi legislative au fost transferate la
Londra. William Whitelaw a fost numit Secretar de Stat al Irlandei de Nord având
o autoritate specială de a se ocupa de această situaţie. După exact un an şi multe
bombardamente, guvernul a publicat Ziarul Alb ”Irlanda de Nord: Propuneri
constituţionale”. Această publicaţie propunea un nou sistem de trecere bazat pe
alegeri prin reprezentare proporţională. Executivul va exercita puteri exercitate
anterior de guvernul Stormont exceptând cele privind legea şi ordinea. Acestea
aveau să rămână responsabilitatea Secretarului de Stat. Un referendum, boicotat de
toate partidele sprijinite de catolici, a avut ca rezultat 57,4 % din voturile
electoratului date în favoarea păstrării uniunii cu Marea Britanie.
15 Soldaţii au găsit 50 de pistoale, 26 de carabine, 5 mitraliere şi o mare cantitate de muniţie în cele 3000 de case în care au căutat. 16 În 1973, 250 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord: 171 civili, 66 membri ai Regimentului de Apărare din Ulster sau ai armatei şi 13 poliţişti. De la începutul acestui conflict până la sfârşitul anului 1973, au murit 927 de persoane, dintre care 207 erau membri ai trupelor britanice.
24
Alegerile pentru noua adunare au avut loc în iunie 1973. Negocierile au fost
purtate atunci de Oficialii Unionişti, Partidul Alianţei şi Partidul Social Democrat
Laburist pentru a stabili Executivul Irlandei de Nord. Când Whitelaw a fost
înlocuit de Francis Pym în noiembrie 1973, situaţia a început să devină
promiţătoare. O singură problemă a rămas nerezolvată, propunerea din Ziarul Alb
de a stabili un Consiliu al Irlandei. În decembrie, la Sunningdale, Berkshire, a avut
loc o conferinţă, la care au participat reprezentanţi ai guvernului londonez,
reprezentanţi ai Executivului Irlandei de Nord şi Guvernul Republicii Irlandeze. S-
a aprobat crearea Consiliului Irlandei care, deşi avea în principal un rol consultativ,
avea şi anumite funcţii legate de turism, agricultură şi mediu. Guvernarea directă s-
a sfârşit la 1 ianuarie 1974.
În timpul anului 1973, au existat 250 de morţi, spre deosebire de anul 1972,
când au fost 468. Aceasta era situaţia când Conservatorii au părăsit conducerea.
Marea Britanie a angajat în jur de 20000 de soldaţi pentru a se ocupa de problemă.
Un alt aspect al situaţiei din Irlanda de Nord era prejudiciul adus Marii Britanii în
străinătate. La 10 noiembrie 1971, 980 de persoane au fost arestate fără proces. O
parte dintre aceştia au pretins că au avut parte de tratamente inumane sau tortură
din partea forţelor de securitate. Parlamentul Britanic a cerut Comisarului
Parlamentar, Edmund Compton, să investigheze aceste plângeri. A respins acuzaţia
de tortură, dar el şi colegii lui au concluzionat, referindu-se la unsprezece cazuri de
„interogatoriu în profunzime” că următoarele acţiuni constituie tratamente inumane
psihice: bătăi, zgomote puternice, privarea de somn, privarea de apă şi mâncare.
Ce era poate mai deranjant pentru guvernare decât atentatele cu bombă din
Belfast erau cele din Londra. La 12 ianuarie 1971, bombele au zdruncinat liniştea
de la domiciliul lui Robert Carr din Hertfordshire. Nimeni nu a fost rănit, dar
Detectivul Şef Roy Habershon, care a cercetat crima, credea „că cei care sunt
responsabili fie au intenţionat să îl ucidă pe Carr, fie au avut un grad ridicat de
dispreţ pentru ei înşişi”. Unele persoane au ajuns la concluzia că bombele erau
opera comercianţilor unionişti extremişti, care protestau împotriva Legii Relaţiilor
Industriale. De fapt, aceste bombe erau produsul unui grup nou, străin de orice cerc
politic cunoscut, ceea ce a făcut descoperirea lor atât de dificilă. S-a dezvăluit
25
presei a doua zi ca fiind Brigada Furioasă, mica contribuţie a Marii Britanii la un
fenomen mondial, revolta împotriva societăţii urbanizate şi capitaliste, ascunsă în
spatele Vestului democratic sau al faţadei sovietice. Membrii săi au fost influenţaţi
de Războiul din Vietnam, de revolta studenţilor din Paris şi de ideile lui Raoul
Vaneigem şi Guy Debord. Majoritatea din clasa mijlocie, aceştia erau produse ale
universităţilor din Essex sau din Cambridge. A devenit clar că ei erau responsabili
pentru nişte atacuri cu bombă care avuseseră loc anterior, iar după atacul asupra
casei lui Robert Carr au avut loc şi alte atacuri. Birourile Companiei Ford Motor,
Centrul Militar Teritorial de la Holloway, apartamentul lui John Davies au fost
câteva dintre ţintele lor.
Chiar dacă Brigada Furioasă s-a desfiinţat după August 1971, alte atacuri cu
bombă au deranjat liniştea Angliei. IRA a continuat să rămână activă. În februarie
1972, şapte persoane au fost ucise de o bombă lansată de IRA, în Aldershot.
Bombele au explodat în centrul Londrei în martie 1973, omorând o persoană şi
rănind 238. În august 1973, scrisori-bombă au fost primite în Londra şi două
persoane au fost rănite de bombe în staţiile de metrou din Londra. O altă bombă a
explodat în cazarma din Chelsea. Pe 18 decembrie, 60 de persoane au fost rănite de
câteva explozii în Londra. Atentatele cu bombă au continuat în ianuarie 1974. Din
fericire, nu exista nici o reacţie împotriva comunităţii irlandeze din Marea Britanie.
Anul 1974 nu a văzut nici o îmbunătăţire şi schimbarea guvernării în acel an
a contat prea puţin pentru Irlanda. La 15 mai, autorităţile au fost surprinse de o
grevă masivă a muncitorilor de religie protestantă, împotriva Consiliului Irlandei
care fusese propus. Probabil că, Melryn Rees, ministrul responsabil, a făcut o
greşeală, neprimindu-i pe liderii grevei. Executivul Irlandei de Nord a căzut şi
guvernarea directă a fost reintrodusă. Atentatele cu bombă au continuat, provocând
teamă şi furie. În mai, o bombă a explodat într-o parcare auto din Aeroportul
Heathrow din Londra. La 17 iunie, altă bombă a explodat lângă Wesminster Hall,
rănind unsprezece persoane. În următoarele luni, au avut loc explozii în
Birmingham şi Manchester şi din nou la Heathrow. Bomba care a explodat la
Turnul Londrei, în data de 17 iulie, a ucis o persoană şi a rănit 41. În octombrie,
două bombe în baruri aglomerate din Guildford au ucis cinci persoane şi au rănit
26
şaptezeci. Au mai fost şi alte explozii în cel an. Toate aceste atacuri au fost
revendicate de „IRA provizorie”. Legea pentru Prevenirea Terorismului, care a
primit aprobarea regală în noiembrie, era un răspuns înspăimântător la o situaţie
înspăimântătoare.
Un alt atac terorist care nu a reuşit a fost încercarea de răpire a prinţesei
Anna în Londra, la 20 martie. Doar reacţia rapidă şi curajul gărzii de corp
personale a prinţesei, James Beaton a împiedicat complotul în care patru persoane
au fost rănite. Beaton însuşi a fost rănit grav în acest atac. Probabil ca un rezultat al
acestui eşec, numărul răpirilor nu a crescut în Marea Britanie.
Situaţia din străinătate era la fel de tensionată, schimbătoare şi dramatică ca
şi în ţară. În Israel, Golda Meir şi Guvernul său au demisionat în aprilie. Acest
lucru a marcat o slăbire a influenţei Partidului Laburist Israelian asupra guvernului
statului pe care ei l-au condus continuu din 1948. În mai, Willy Brandt, Cancelarul
Social Democrat al Germaniei de Vest, a demisionat deoarece unul dintre
ajutoarele sale a fost prezentat ca un agent al Germaniei de Est. Helmut Schmidt,
de asemenea, un Social Democrat, l-a înlocuit. În Franţa, preşedintele Pompidou a
murit brusc şi Valery Giscard d'Estaing a fost ales în locul său, în mai. Acest
eveniment a avut o importanţă semnificatitvă în întărirea relaţiilor franco-germane;
Schmidt şi Giscard erau cunoscuţi ca fiind prieteni apropiaţi, Totuşi, mult mai
dramatică a fost demisia din august a preşedintelui Nixon, după o lungă campanie
împotriva lui din cauza scandalului Watergate.
În timp ce Marea Britanie se apropia de anii 1980, Irlanda de Nord continua
să fie cea mai mare şi gravă problemă politică. Guvernul Laburist a încercat din
nou, în 1974, să găsească o soluţie constituţională. Un Ziar Alb din 1974 a anunţat
crearea unei Convenţii Constituţionale pentru a lansa un nou cadru politic pentru
Irlanda de Nord. Cele două condiţii stabilite au fost că trebuia să existe o împărţire
a puterii şi că trebuia să existe o recunoaştere a dimensiunii irlandeze.
Actul Irlandei de Nord din 1974 a înfiinţat o Convenţie cu 78 de membri
pentru a ajunge la acest rezultat. Alegerile care au avut loc în 1975 au dat
Unioniştilor (care erau împotriva împărţirii puterii) 55% din voturi şi 46 de
27
locuri17. Astfel au existat anumite îmbunătăţiri în soarta grupurilor unioniste
începând cu octombrie 1974. Majoritatea doreau întoarcerea la un sistem foarte
asemănător cu cel al vechii Constituţii Stormont, fără împărţirea puterii. După mai
multe discuţii şi încercări ale lui Merlyn Rees, Secretar de Stat al Irlandei de Nord,
Convenţia a fost dizolvată în martie 1976. Guvernul a rămas fără idei.
Speranţele că violenţa va lua final după negocierile dintre oficialii
guvernului britanic şi reprezentanţii Partidului Provizoriu Sinn Fein, ramura
politică a grupării IRA Provizorie au dus la încetarea focului în februarie 1975. Cu
siguranţă, IRA avea mai puţină activitate împotriva forţelor de securitate, dar încă
nu se sfârşiseră crimele împotriva sectanţilor. În vara anului 1975, încetarea focului
s-a destrămat complet. În ianuarie 1976, membri ai Serviciului Aerian Special au
fost trimişi pentru a întări armata. Acest lucru a reprezentat o întărire a politicii
guvernului. Pe de altă parte, Rees a lansat o politică de eliberare a deţinuţilor care
nu au avut parte de proces. Până la Crăciunul anului 1975 toţi au fost eliberaţi.
Speranţa a fost reînnoită încă o dată în august 1976 când au avut loc
demonstraţii în masă pentru pace în Irlanda de Nord. Acestea au fost declanşate de
uciderea a trei copii, de către o maşină-capcană care a scăpat de sub control. A fost
creată o mişcare pentru pace, condusă de Betty Williams, Mairead Corrigan şi
Ciaran McKeown. Ei au luat parte la demonstraţii asemănătoare atât în Marea
Britanie cât şi în Irlanda. Mişcarea a primit premiul Nobel pentru pace. Cu toate
acestea, pacea nu a fost instaurată18. Aproape cele mai grave crime din această
perioadă au fost cele ale „Măcelarilor din Shankhill”, un grup de protestanţi din
Belfast, care, fiind beţi, îşi torturau victimele (catolici, pe care îi luau de pe stradă)
înainte să le taie beregată cu un cuţit de măcelar. Liderul lor, William Moore, a
recunoscut unsprezece crime de acest gen19.
Greva foamei, susţinută de deţinuţii din închisoarea Maze, condusă de
Bobby Sands din 1981, a plasat încă o dată Irlanda de Nord şi scopul IRA pe prima
pagină a ziarelor. Din martie până în august, viaţa lui Sands a intrat în declin şi
17 Partidul Social Democrat Laburist (PSDL) şi celelalte grupuri politice ale Catolicilor au avut 26,2% din voturi, iar unioniştii moderaţi, Partidul Laburist al Irlandei de Nord şi Partidul Alianţei – aproape 19%. 18 În 1976, 296 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord, iar în 1977 112 persoane. Între 1968 şi 1978, aproximativ 2000 de civili şi soldaţi au murit din cauza demonstraţiilor. 19 În februarie 1979, unsprezece protestanţi au primit un total de 42 de condamnări pe viaţă pentru 19 crime şi alte acuzaţii grave. Toţi au fost consideraţi sănătoşi mintali de către experţi medicali
28
acesta, împreună cu 10 membri IRA, au avut parte de o moarte de martir. Total
neclintită în privinţa acestor „oameni ai violenţei”, Margaret Thatcher a negociat
cu Garret Fitzgerald, primul ministru al Republicii. Consiliul inter-guvernamental
anglo-irlandez a fost creat după al treilea summit, care a avut loc în noiembrie
1981, la Londra. I-a rămas lui James Prior, care era responsabil de Provincie în
Cabinet, să pună în funcţiune planurile pentru Parlamentul Irlandei de Nord, în
1982. În acelaşi timp, Margaret Thatcher purta de asemenea discuţii cu liderul
irlandez, Charles Haughey, dar speranţele de a primi ajutor din această direcţie
pentru dezvoltarea politicii au fost distruse de declanşarea grevei foamei,
accentuând dificultăţile economice atât în nord cât şi în sud. Alegerile pentru noul
Parlament în nord au fost o dezamăgire pentru Marea Britanie. O treime dintre
catolici au votat pentru partidul Sinn Fein, iar Unioniştii Democratici ai
Reverendului Ian Paisley au primit mai multe voturi decât Partidul Unionist
Oficial, în timp ce nordul se îndrepta din nou spre extreme politice. Mai mult,
Partidul Social Democrat Laburist şi Sinn Fein au refuzat să îşi ocupe locurile în
noul Parlament, iar aşteptările din 1981 au dat curs dezamăgirilor din 1982.
Violenţa a atins un nou nivel pe această scenă cu tot mai multe atacuri îndrăzneţe
în Provincie. Nu era vorba doar de lansarea unor noi valuri de bombardamente
răspândite, cum a fost campania din 1982 de la Londra cu atrocităţile din Parcul
Hyde ci şi de bombardamentul aproape reuşit din cadrul Conferinţei Partidului
Tory din octombrie 1984. Răspunsul guvernului a fost să sporească măsurile
împotriva insurgenţei pe baza Legii de Prevenire a Terorismului din 1974, care a
permis forţelor de securitate să reţină orice suspect de acte teroriste. În curând
aveau să urmeze încercările de a reduce la tăcere IRA şi Sinn Fein prin interdicţii
în presă şi televiziune. Cu o tentă mult mai controversată, au existat de asemenea
acuzaţii împotriva forţelor de securitate în anii 1980 din cauza operaţiunilor
politicii „trage ca sa ucizi”. Întreaga problemă a dat naştere altor scandaluri pentru
guvernul Thatcher şi a dus la eliminarea lui John Stalker de la investigaţii înainte
ca descoperirile sale să fie confirmate şi publicate.
În climatul nefericit de ură, suspiciune şi violenţă, o altă iniţiativă a fost
lansată odată cu Noul Forum Irlandez între anii 1983-1985. Un alt summit inter-
29
guvernamental a fost convocat dar nu s-a făcut nici un progres real, cu toate că
acum era clar că împărţirea puterii în Provincie, între Catolici şi Protestanţi trebuia
să fie completată, nu înlocuită de anumite forme de control comun.
Bombardamentele din Brighton au însemnat o readucere aminte a faptului că nu
orice grup aproba acest tip de fraternizare. Un al treilea summit a urmat la Castelul
Hillsborough din Belfast, dar esenţa discuţiilor, care a variat de la discuţii precum
acordarea unui rol consultativ Irlandei în problemele Irlandei de Nord şi extinderea
asistenţei financiare a guvernului Britanic, nu a reuşit sa ajungă la nici o concluzie
fermă. În cadrul acestui summit a fost semnat un acord anglo-irlandez. Acest acord
a ridicat problema momentului potrivit în care să aducă partidele în conflict la
masa negocierilor şi să medieze conflictul dintre acestea.
Bineînţeles, guvernul nu avea de ales decât să se angajeze tot timpul în
rezolvarea conflictului. Din 1985, foarte puţine s-au schimbat, iar guvernul şi-a
păstrat convingerile privind împărţirea puterii şi rolul consultativ dar politicile sale
au fost văzute cu mult scepticism de multe grupuri. Mai îngrijorător, în lumea
complexă a Irlandei de Nord, exista o nouă dezvoltare în 1986 care a văzut
grupurile loialiste omorând membri ai Jandarmeriei Regale din Ulster (R.U.C.).
Corespondentul său catolic a fost reprezentat de luptele interne pentru putere dintre
Armata Naţională de Eliberare A Irlandei (I.N.L.A.) şi Armata de Eliberare a
Poporului (I.P.L.A.) din 198720.
Dacă prima etapă a acordului Anglo-Irlandez a avut în vedere dialogul dintre
guverne, a doua etapă a avut în vedere încercarea de a lărgi dimensiunea
comunicării. Succesul obţinut pentru cea din urmă a fost atribuit lui Peter Brooke,
care a devenit Secretar de Stat al Irlandei de Nord în iulie 1989, deşi realizările de
bază au aparţinut predecesorului său, Tom King, în ceea ce devenise procesul
„discuţii despre discuţii”.
Probele unei amânări a unioniştilor au ieşit la suprafaţă la o întâlnire dintre
Tom King şi cei doi lideri unionişti, de la începutul anului 1988, când potrivit unor
surse: „Dl. King le-a spus domnului Paisley şi domnului Molyneaux că Cabinetul
Britanic nu a considerat că merita continuarea discuţiilor despre suspendarea
20 În timpul anului 1988, au fost 94 de morţi, exact acelaşi număr ca şi în 1987 şi cu 30 mai mulţi decât în 1986.
30
acordului anglo-irlandez, doar dacă partidele unioniste erau pregătite să vină cu
propuneri mai realiste despre viitorul guvern al Irlandei de Nord”.
Următoarea întâlnire oficială dintre cei trei nu a avut loc până la 11 mai
1988; până la acea dată, relaţiile s-au îmbunătăţit considerabil şi Molyneaux a
preluat iniţiativa în căutarea unui contact preliminar cu primul ministru, Charles
Haughey, pentru a lua în considerare dezvoltarea contactelor Nord-Sud. Când
King, Molyneaux şi Paisley s-au întâlnit din nou la Londra pe 26 mai, era clar că
liderul Partidului Unionist din Ulster nu a vorbit în numele comitetului unionist
unit.
Paisley a fost cel care a repetat poziţia tradiţională când declarat că trebuie
stabilit un guvern la Belfast înainte ca discuţiile cu Republica despre relaţiile dintre
cele două părţi ale Irlandei. să poată avea loc. În orice caz, Partidul Social
Democrat Laburist s-a angajat în dialogul cu Sinn Fein la acel timp şi acest lucru a
reprezentat excomunicarea partidelor unioniste. Toate aceste activităţi
necoordonate au demonstrat faptul că partidele se înlăturau singure din boxele din
care s-au retras în noiembrie 1985.
Pentru a înţelege mai bine sensul acestor mişcări subterane, vom analiza în
continuare ceea ce a devenit cunoscută ca fiind iniţiativa Brooke. Nu a fost
considerată una dintre cele mai mari lovituri a Conservatorilor. Brooke a fost
preşedintele partidului Conservator între 1987 şi 1989. Un indiciu al intenţiilor sale
politice a ieşit la suprafaţă după 100 de zile în funcţie când a declarat că o
abandonare a actelor de violenţă de către IRA ar putea duce la „paşi imaginari” de
către guvern; în schimb, Martin McGuiness, conducătorul partidului Sinn Fein l-a
descris ca fiind primul Secretar din Nord, care „înţelege cât de cât istoria Irlandei”.
Aceştia au fost primii paşi într-un menuet care a culminat cu încetarea actelor de
violenţă a IRA pe 31 august 1994.
Într-un discurs ţinut la 9 noiembrie 1989, Brooke a susţinut că Marea
Britanie nu are nici un interes economic sau strategic în unirea cu Irlanda de Nord;
că ar accepta unificarea Irlandei prin acord şi că ar fi un loc în orice aşezare din
Irlanda de Nord pentru republicanismul non-violent. Acestea nu erau sentimentele
unui om care venise în Irlanda de Nord pentru o viaţă liniştită. Mesajul său nu a
31
fost imediat receptat deoarece criticii s-au concentrat mai mult pe stil decât pe
substanţă, pe un senzaţie de tulburare cultivată cu grijă şi pe o oratorie bazată pe
eufemisme.
Primul succes al lui Brooke a fost faptul că a pus capăt „exilului intern” al
unionismului prin realizarea a trei concesii. El a fost pregătit să găsească o
alternativă la acest acord; a fost de acord cu o pauză predeterminată între întâlnirile
Conferinţei Interguvernamentale, pentru a permite ca negocierile să se realizeze; a
sugerat că în timpul acestor negocieri, membrii Secretariatului anglo-irlandez să fie
angajaţi bine plătiţi.
Aceste concesii au fost făcute cu aprobarea guvernului irlandez şi a
Partidului Social Democrat Laburist. Aceştia au recunoscut semnificaţia iniţiativei
în faptul că a schimbat limbajul politic. În discursul său de la Bangor, Brooke a
făcut referire la cele trei legături – dimensiunea Nord-Sud, la fel ca dimensiunile
intercomunitare şi interguvernamentale.
Până în iulie 1990, Brooke a crezut că a ajuns la unele acorduri cu toate
partidele şi că era pregătit să facă o declaraţie pentru a anunţa începutul discuţiilor
cu Camera Comunelor, înaine ca vara să se termine. Dar a fost blocat de PSDL,
care nu a fost foarte fericit în legătură cu două puncte ale declaraţiei. În primul
rând, aveau nevoie de clarificări despre când discuţiile se vor muta spre
dimensiunea Nord-Sud. Ei au bănuit că insistenţele unioniste pe „progresul
substanţial”, care au fost făcute la discuţiile interne despre Irlanda de Nord vor
încuraja amânarea şi vor permite unioniştilor să evite discuţiile directe cu Dublin-
ul. În al doilea rând, din moment ce ei credeau că relaţiile unionismului cu restul
insulei erau mijlocul problemei, erau nemulţumiţi de ideea faptului că unioniştii
participau la discuţiile privind dimensiunea Nord-Sud sub protecţia delegaţiei
Regatului Unit.
Ei credeau, de asemenea, că Brooke s-a întors la un angajament dintre cele
două guverne, făcut în 19 aprilie, că discuţiile ar trebui să aibă loc „în armonie”.
Până la 26 martie 1991, Secretarul de Stat al Irlandei de Nord nu a putut să anunţe
că întâlnirile Conferinţei Interguvernamentale vor fi suspendate pentru o perioadă
de aproape 10 săptămâni de la mijlocul lui aprilie pentru a permite discuţiilor
32
bilaterale să aibă loc şi pentru a stabili o agendă corespunzătoare pentru discuţii. S-
a aprobat ca discuţiile să înceapă pe 30 aprilie, cu o serie de discuţii bilaterale,
pentru a finaliza anumite aranjamente.
Prima sesiune plenară nu a avut loc decât la 17 iunie. Discuţiile au ajuns la
un colaps în seara zilei de 2 iulie, când Peter Brooke le-a pus capăt pentru a evita
noi incriminări. În mod esenţial, discuţiile nu s-au mutat în afara nivelului
procedural. S-au întemeiat pe probleme tehnice esenţiale precum locaţia întâlnirilor
şi problema preşedinţiei. Brooke a refuzat să fie descurajat.
La 3 iulie, el a declarat în Camera Comunelor că „bazele au fost aşezate
pentru progres în viitor pe care nici un cinic sau terorist va fi capabil să îl
submineze”. A declarat că speră că procesul va fi reluat în toamnă. Dar discuţiile
nu au fost reluate decât la 29 aprilie 1992, după alegerile generale din Marea
Britanie şi sub preşedinţia unui nou Secretar de Stat pentru Irlanda de Nord, sir
Patrick Mayhew. La sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, a devenit evident că
acordul anglo-irlandez, semnat în 1985, nu avea să folosească la stabilirea unui
cadru pentru o aşezare în Irlanda de Nord21.
Situaţia politică şi securitatea zonei continuau să se deterioreze. Actele de
violenţă au devenit o problemă economică prin transformarea industriei
construcţiilor în ţintă a ameninţărilor. Pe lângă terorismul naţional – exploziile prin
care IRA Provizorie şi-a făcut simţită prezenţa – terorismul „loialist”, al Forţelor
de Apărare din Ulster şi a Luptătorilor pentru Libertate din Ulster precum şi a altor
grupuri asemănătoare, au prins amploare.
Pe lângă acte specifice de terorism direcţionat, au fost de asemenea şi crime
numite „dinte pentru dinte”: asasinările întâmplătoare ale membrilor celeilalte
categorii creată să instituie teroare. Într-adevăr, în 1992, mai mulţi catolici au fost
ucişi decât protestanţi, cu toate că nu toţi catolicii au fost ucişi de protestanţi. Acest
lucru ar fi putut accentua eşecul politicilor naţionaliste de a proteja comunitatea
catolică. În acelaşi timp, dezintegrarea sângeroasă a Yugoslaviei şi dezvoltarea
„purificării etnice” în această regiune, au dus la apariţia de noi temeri în legătură
cu viitorul Irlandei de Nord.
21 Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London, 1996, p. 314
33
Din momentul în care au început necazurile, a avut loc un proces de
concentrare etnică în Ulster, cu protestanţii deplasându-se spre Est, iar catolicii
spre vest. În posibila absenţă a armate britanice, care ar putea interveni în viitor, a
devenit posibil ca teroriştii din comunitatea protestantă, mult mai numeroasă şi mai
bine înarmată, îngrijoraţi de creşterea demografică spectaculoasă a populaţiei
catolice, să folosească tactici de purificare etnică. Ca şi înainte, impactul
terorismului în nord a fost universal în efectul asupra mediului politic general şi de
asemenea foarte specific.
Actele de violenţă ale clasei muncitoare din nordul Belfastului nu se
potriveau în clasa mijlocie din sud; într-adevăr, un număr semnificativ de catolici
din clasa mijlocie, au beneficiat foarte mult de pe urmă mişcărilor împotriva
discriminărilor. Sinn Fein a beneficiat de suportul electoral a doar 10% din
populaţia Irlandei de Nord.
Şi în 1993, terorismul IRA din micile oraşe, care a fost de aici înainte scutit
de necazuri, şi în particular, devastarea centrelor comerciale prin atacuri cu bombă,
au subliniat încă o dată pericolul presupunerii că violenţele ar putea fi
restricţionate. Aceste atacuri, un corespondent al utilizării de maşini-capcană
pentru a ataca ţinte financiare din Londra, în 1992-1993, au dezvăluit conştienţa
despre arma economică pe care terorismul o oferea.
Terorismul de pe continent a mărit costul necazurilor, deşi, sperând că vor
câştiga sprijinul naţional, politica Consiliului I.R.A. nu a fost să atace ţinte din
Scoţia sau Ţara Galilor. În vara anului 1994, şomajul era cu 40% mai mare decât în
restul Marii Britanii.
În 1993, Ulster-ul a primit 3,4 miliarde de lire, exceptând costurile forţelor
de securitate. Atacurile din micile oraşe din Ulster au determinat politicienii
unionişti să declare că teroriştii câştigau. Noi discuţii între guvernele britanic şi
irlandez au început în noiembrie 1993. Rezultatul a fost Declaraţia din decembrie
în care John Major şi Albert Reynolds, prim-miniştrii celor două state, au fost de
acord să împartă suveranitatea care avea să garanteze drepturile naţionaliştilor, în
timp ce unioniştii au fost asiguraţi că nu vor fi obligaţi să accepte o Irlandă unită.
34
A urmat o încetare a focului în 1994; IRA a declarat o „încetare completă” a
violenţelor la 31 august, urmată imediat de către loialişti. Încetarea focului a fost
urmată de discuţii preliminare.
Pe 10 mai 1995, liderul Sinn Fein s-a întâlnit cu un ministru al Marii
Britanii, prima întâlnire publică de acest gen din ultimii 75 de ani. Încetarea focului
a fost urmată de o investiţie internă şi o creştere a preţurilor locale. La 10 aprilie
1998, cele două guverne au semnat un acord la Belfast.
Acest acord a însemnat un pas important în stabilirea păcii în regiune. A fost
sprijinit de majoritatea partidelor politice din Irlanda de Nord, de asemenea şi de
electoratul Irlandei de Nord, într-un referendum separat, la 23 mai 1998. Partidul
Democrat Unionist a fost singurul care a fost împotriva acordului. Acest acord a
încercat să reinstaureze autonomia Irlandei de Nord, pe baza principiului împărţirii
puterii între cele două comunităţi.
Actele de violenţă au scăzut considerabil de la încheierea acestui acord.
Adunarea constituită pe baza principiului împărţirii puterii a fost suspendată de
câteva ori, dar a fost reintrodusă la 8 mai 2007. În 2001, forţa de poliţie din Irlanda
de Nord, Jandarmeria Regală din Ulster, a fost înlocuită cu Serviciul de Poliţie al
Irlandei de Nord.
35
Capitolul III
Originile Armatei Republicane Irlandeze
Contextul istoric al apariţiei Armatei Republicane Irlandeze
Am prezentat în capitolul anterior contextul general al relaţiilor dintre Marea
Britanie şi Irlanda, context care a dus la apariţia grupării teroriste, intitulată Armata
Republicană Irlandeză. În continuare, vom încerca să analizăm motivele care au
dus la crearea I.R.A. şi originile sale, cum s-a format această grupare şi evoluţia sa
de-a lungul timpului. Pentru a înţelege mai bine contextul apariţiei I.R.A., este
necesar să ne întoarcem la analiza istoriei Irlandei şi să punem accentul pe
Mişcarea „Regulilor Casei”, formarea organizaţiei Voluntarilor din Ulster şi
Rebeliunea din 1916. Istoria Irlandei avea tendinţa să prezinte mişcarea
revoluţionară irlandeză, ca manifestându-se ciclic, şi finalizându-se mereu
dezastruos până la sacrificiul de sine al liderilor din 1916, al căror sacrificiu şi
exemplu a insuflat curaj populaţiei irlandeze şi a dat naştere unei mişcări de
independenţă de la care a pornit prosperitatea şi eliberarea poporului. Analiza
simplificată este adevărată până la un anumit punct, dar trece cu vederea faptul că
Rebeliunea Voluntarilor Irlandezi din 1916 a fost, de fapt, un gest armat venit ca o
replică pentru o acţiune anterioară a Protestanţilor din Irlanda de Nord – formarea
Forţei Voluntarilor din Ulster, pentru a boicota planurile Guvernului Liberal
Britanic de a introduce „Regulile Casei” în toată Irlanda.
Motivul care a ajutat I.R.A. a supravieţuit timp de 50 de ani după 1916
datează din timpul lui James I22, perioadă în care şase comitate din nord-estul
Irlandei au fost cedate pentru a fi colonizate de Protestanţi, mare majoritate fiind
Prezbiterieni Scoţieni. În alte părţi ale Irlandei, „plantatorii” au primit de asemenea
pământ, dar în Nord, proprietarii de pământ au fost expropriaţi23. Secolele de
rebeliune şi de masacru, când Catolicii se luptau cu Protestanţii, reprezentau la fel
de mult efortul proprietarilor de pământ Catolici de a îşi recâştiga pământurile de la
22 Aşa numita „Perioadă a Plantaţiilor”. 23 Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins Publishers, 1995, p. 4
36
uzurpatorii englezi şi scoţieni, cum reprezentau şi secole de războaie religioase.
Cea mai importantă victorie a Protestanţilor a fost bătălia de la Boyne, din 12 iulie
1690, bătălie care este comemorată şi astăzi. William de Orania l-a detronat pe
James I şi a instaurat în Irlanda o dinastie Protestantă. Mult timp, aceasta a avut un
caracter anglican. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Irlanda, exista un
Parlament de „plantatori” independent de Anglia, dar la fel de indiferent de
suferinţele ţărănimii Catolice, care era exploatată. Totuşi, nu se poate spune că,
dacă ar fi existat un parlament independent, ar fi putut evolua într-o formă de
guvernământ mai democratică şi mai echitabilă.
În 1791, un proaspăt absolvent, pe nume Theobald Wolfe Tone, a încercat să
schimbe situaţia existentă prin publicarea unui pamflet, intitulat „Argument în
numele Catolicilor din Irlanda”. Tone era el însuşi protestant, iar pamfletul a avut
un succes imediat. După câteva luni de la apariţia sa, societăţi de „Irlandezi Uniţi”
au fost înfiinţate în Dublin şi Belfast.
În 1795, Wolfe Tone şi colegii săi din aceste societăţi – Russell, Neilson,
Simms şi McCracken – au jurat ca niciodată să nu renunţe la eforturile lor de a
înlătura autoritatea Angliei asupra ţărilor lor şi de a obţine independenţa. Irlandezii
uniţi sperau să formeze „o frăţie de afecţiune, o comunitate de obiceiuri şi o uniune
de puteri între Irlandezii de orice religie, şi prin urmare, să obţină o reformă
completă a legislativului fondat pe principii de libertate politică şi religioasă”.
Wolfe Tone era o personalitate ardentă, cu o minte deschisă şi foarte
modernist în concepţiile sale politice. Eşecul mişcării sale avea să fie o adevărată
tragedie pentru Irlanda. Eforturile sale de a lansa o revoltă în 1798 l-a costat viaţa
şi a provocat consecinţe grave care au efecte şi astăzi asupra Irlandei. Mai întâi, a
fost Actul Uniunii din 1800, prin care Pitt şi Castlereagh au unit Irlanda şi Anglia,
mai ales în defavoare Irlandei. Irlanda nu a putut să reziste foarte mult singură din
punct de vedere legislativ sub coroana britanică, iar cei aproximativ 100 de membri
care au fost trimişi la Westminster nu au fost capabili să se facă auziţi într-o
adunare de 670 de persoane, când a venit vorba de problemele care afectau
interesele irlandeze. Comerţul şi industria irlandeză au fost discriminate în
37
favoarea intereselor britanice de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi anumite
aspecte negative au izvorât din aceasta.
Sistemul irlandez de proprietate funciară a fost transformat în împărţirea
pământului în proprietăţi lucrate necorespunzător şi a dus la chirii excesive cerute de
proprietari, dintre care, mulţi nu făceau nimic pentru a-şi îmbunătăţi pământurile.
Apoi, în anii 1840, o populaţie ignorantă, cu o creştere a ratei naşterilor
printre Catolici, mai mare decât economia irlandeză putea suporta, a fost lovită de
foamete şi un nou capitol de groază din istoria Irlandei a fost scris. Între 1841 şi
1951, populaţia a scăzut cu 2 milioane de oameni24.
Actul Uniunii urma să aibă trei efecte majore25. Primul consta în faptul că
prin simpla sa prezenţă, a generat un curent irlandez, dedicat distrugerii actului
prin forţa armată. Acest curent a dat naştere rebeliunii lui Robert Emmet din 1803,
a rebeliunii Tinerilor Irlandezi din 1848 şi a Mişcării Irlandeze26 din 1867.
Al doilea efect consta în dezvoltarea mişcării constituţionale pentru anularea
Uniunii şi pentru „Regulile Casei”. La început, Daniel O’Connell, apoi Isaac Butt
şi, în final, Charles Stewart Parnell au anulat Uniunea şi „Regulile Casei” pentru
Irlanda în platformele lor politice. Sub conducerea lui Parnell, mişcările
revoluţionare şi cele constituţionale au început să fuzioneze.
În 1879, acesta a lansat, prin iniţiativa lui John Devoy şi a lui Michael
Davitt, un nou punct de plecare de unde mişcările revoluţionare şi constituţionale
s-au întâlnit şi s-au amestecat cu a treia forţă din cadrul naţionalismului Irlandez
Catolic, Liga Pământului. Aceasta a început sub conducerea fostului revoluţionar,
Michael Davitt, la Irishtown, pe 20 aprilie 1879. Primul său succes a fost să
convingă un preot, Canon Burke, să îşi reducă chiriile.
Liga a prosperat şi a fost principala forţă în introducerea Actelor Pământului,
prin care, la începutul secolului XX, fermierii irlandezi au câştigat: stabilitatea
proprietăţii funciare, chirii drepte şi dreptul la comerţ liber.
24 Aproximativ un milion au murit, iar un alt milion au emigrat. Mulţi dintre aceştia au murit în drum spre Anglia, Scoţia sau America, dar suficienţi au supravieţuit pentru a da naştere unei tradiţii de emigrare, care continuă şi astăzi. Aceştia au dat naştere, în America, forţei politice a Irlandezilor Americani, care, în subsecvent, au furnizat mare parte a finanţărilor pentru revoluţiile irlandeze împotriva Angliei. 25 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 6 26 În engleză, această mişcare era cunoscută sub numele de „Fenianism”, revoluţionarii erau numiţi „The Fenians”. Din această mişcare s-a născut Frăţia Republicană Irlandeză, care a înflorit din nou în 1916.
38
Începând, în principal, cu activităţile reverendului Henry Cooke, care a
murit în 1868, s-a ridicat o generaţie de clerici Protestanţi agitatori care se întinde
de la Cooke până la reverendul Ian Paisley într-o linie de turbulenţe neîntrerupte.
Aceste tensiuni s-au concentrat asupra Ordinului creat de clasele privilegiate
Protestante, pentru a menţine legea şi pacea în ţară şi constituţia protestantă, ca o
replică la Societăţile Irlandezilor Uniţi create de Wolfe Tone.
Ordinul a prins o mare amploare în viaţa din nordul Irlandei, având influenţe
în câmpul muncii, în politică şi religie şi a încercat mereu să despartă Catolicii de
Protestanţi astfel încât clasele de muncitori a fiecărei religii să nu se unească
niciodată pentru a înlătura dinastia Protestantă. În timpuri de pace, Ordinul putea fi
folosit doar pentru a se asigura că Catolicii nu vor primi locuinţe. Dar, în timpul
discordanţelor civile, Ordinul devenea un instrument de brutalitate, incendieri,
jafuri şi împuşcături.
Datorită acestui ordin, Conservatorii Englezi, conduşi de Lordul Randolph
Churchill, s-au hotărât, în 1886, să distrugă guvernul liberal Gladstone. Lordul
Churchill a rezumat politica conservatoare într-o scrisoare pe care a scris-o
prietenului său, James Fitzgibbon. I-a spus că dacă Gladstone va folosi „Regulile
Casei”, el va miza pe folosirea Ordinului. A apelat la ajutorul Ordinului în Belfast,
dând membrilor acestuia, sloganul: „Ulster va lupta, Ulster va fi drept!”.
Căderea lui Parnell în 1890 a distrus Partidul Parlamentar Irlandez şi ani de
reconcilieri şi manevre dureroase au urmat în istoria partidului, sub conducerea lui
John Redmont, care a adus din nou „Regulile Casei” în vârful realizărilor.
Herbert Asquith, prim-ministrul liberal al Marii Britanii, a devenit
dependent de Partidul Irlandez, pentru suportul împotriva Conservatorilor şi a
încercat să implementeze propriile „Reguli ale Casei”, garantate cu atâta
determinare încât veto-ul Camerei Lorzilor, un instrument obişnuit de blocare a
propunerilor de „Reguli ale Casei”, provenite de la Camera Comunelor, a fost
înlăturat în 1911.
39
Ca rezultat al ciocnirilor economico-religioase, Protestanţii din Ulster au fost
condiţionaţi să creadă că „Regulile Casei” erau „Regulile Romei”, care i-ar fi
condus sub puterea Papei, a episcopilor şi a preoţilor27.
Bonar Law, liderul Conservator, era, într-un mod inexplicabil, foarte motivat
în aderarea sa la cauza unionistă, dar era de asemenea fiul unui cleric Presbiterian
din Ulster, reverendul James Law. Şi, chiar dacă liderul Unioniştilor era un om al
Dublinului, Edward Carson, unul dintre cei doi membri care s-au întors la Camera
Comunelor, era în totalitate convins că viitorul Irlandei stă în uniunea cu Anglia şi
a susţinut această părere.
În 1912, Carson a citit, pe treptele clădirii Craigavon, Convenţia Ulster-ului,
un document care datora la fel de mult Reformaţiei şi Contractanţilor Scoţiei pe cât
datora loialităţii faţă de rege. Cuprinşi de acest spirit, în timpul anului 1912,
aproximativ 470 mii de persoane au semnat Convenţia, unii dintre aceştia, cu
propriul lor sânge. Aceasta a fost originea Forţei Voluntarilor din Ulster. În spatele
acesteia, se afla un guvern provizoriu din Ulster, instaurat de Consiliul Uniunii din
Ulster.
Strategia lui Carson era să exploateze opoziţia unionistă din Ulster ca un
mijloc de a preveni instaurarea „regulilor casei” şi de a menţine întreaga Irlanda în
interiorul Uniunii. El credea că, dacă Ulster-ul nu putea fi forţat să accepte
„regulile casei”, această politică va fi într-un final abandonată. A folosit opoziţia
unionistă, atent creată de James Craig, în favoarea sa: a susţinut Liga Solemnă şi
Convenţia şi a condamnat creare Forţei Voluntarilor din Ulster şi înarmarea
acesteia din 1914 şi era pregătit să preia conducerea unui Guvern Provizoriu al
Ulster-ului creat pentru a prelua controlul redactării „regulilor casei”28.
Asquith se temea că o încercare de înlăturare prin forţă a Voluntarilor din
Ulster ar putea provoca un război civil în Anglia, la fel de mult ca şi un război între
Coroană şi supuşii săi din Ulster. De asemenea, se îndoia, posibil din motive
rezonabile, dacă avea suficient suport în opinia publică engleză pentru a invoca
27 Irlandei i se acorda doar putere de guvernare locală sub conducerea Coroanei, cu limitări severe asupra autonomiei, în sfera dreptului, educaţiei şi finanţelor. Regele putea încă să conducă şi Westminster-ul să controleze trupele britanice, care ar fi apărat ţara în timp de război, iar Poliţia Regală Irlandeză în timp de pace, deşi, după 6 ani, acest control urma să fie cedat Dublinului, iar în timp de pace, Parlamentul Irlandez avea să îşi elaboreze propriile legi privind ordinea publică. 28 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.4 Carson and the Ulster Unionists, www.nli.ie
40
Coroana împotriva unei minorităţi a supuşilor Regelui, ale căror crimă era că
doreau să rămână sub suveranitatea Coroanei.
La 11 iunie 1912, când discuţiile pentru Legea privind Regulile Casei a
ajuns la comitet, un membru liberal a Parlamentului, Agar-Robartes, a modificat
un amendament pentru a-i exclude pe Antrim, Armagh, Down şi Londonderry de
la adoptarea Legii. Unioniştii au susţinut amendamentul care, în final, a fost
eliminat, dar a adus unioniştilor faptul că rezistenţa efectivă a Regulilor Casei
putea fi dusă doar în anumite regiuni ale Ulster-ului.
Cel mai important este faptul că a convins un grup de tineri din Irlanda de
Sud, că, dacă vor dori independenţa, le-ar fi mai bine să lupte pentru ea decât să
aştepte ca legiuitorii constituţionali de la Westminster să decidă cât de puţin şi cât
de târziu vor fi reglementate Regulile Casei, pe care le-ar fi putut întări printr-o
alianţă între membrii Ordinului prezentat mai sus şi Conservatori.
Aceşti tineri, printre care şi Thomas Clarke, era revoluţionari29 sau membri
ai Frăţiei Republicane Irlandeze. Padraig Pearse, Sean MacDiarmada, Joseph
Plunkett şi mulţi alţii erau hotărâţi să îşi dea viaţa într-o tradiţie a activităţii
revoluţionare care s-a manifestat sporadic şi fără succes încă din perioada
rebeliunii lui Wolfe Tone din 1798; în timpul insurecţiei lui Robert Emmet din
1803; a revoluţiei Tinerilor Irlandezi din 1848; şi a revoltei „feniene” din 1867.
Tradiţia „feniană” persistă şi astăzi în Irlanda sub forma Armatei
Republicane Irlandeze. Mişcarea a fost creată în Irlanda de ziua Sf. Patrick, în
1858, de către James Stephens şi Thomas Clarke Luby, urmând exemplul unui
grup revoluţionar anterior, Societatea Literară şi Naţională Phoenix. Societatea
Phoenix a fost creată de Jeremiah O’Donovan30. Stephens şi Luby şi-au numit
organizaţia, Frăţia Republicană Irlandeză ( I.R.B.). Aripa americană a devenit
cunoscută sub numele de Clanul „na Gael”31.
Ambele aripi au fost unite sub denumirea de „Fenianism”, deoarece John
O’Mahony, liderul principal al Clanului din America, era un om cu gusturi literare,
care a văzut în „Fianna” din legendele Irlandeze (un amestec între cavalerii Mesei
29 Cum am menţionat anterior, membrii ai mişcării cunoscute ca „The Fenianism”. 30 Cunoscut în istoria irlandeză sub numele de O’Donovan Rossa, după locul naşterii sale, Rosscarbery. 31 În Irlanda, uneori era numită „Organizaţia”, iar alteori I.R.B.(Irish Republican Brotherhood).
41
Rotunde şi Samuraii Japonezi) un titlu potrivit pentru o organizaţie republicană
irlandeză. Stephens a văzut Fenienii ca fiind parte din aceeaşi mişcare
revoluţionară care a zguduit continentul, dar în Irlanda, Fenienii depindeau, pentru
ajutor, de Catolici. În America şi în Anglia, suporterii propagandişti şi financiari
erau de asemenea emigranţi Catolici.
Planul organizaţiei I.R.B. era următorul. În fiecare parohie, exista un cerc de
nouă oameni, unul fiind cunoscut ca centru sau lider. Centrele regionale erau alese
din centrele parohiale iar ideea era că doar centrele se cunoşteau între ele sau
cunoşteau membrii fiecărui cerc. Statutul de membru al organizaţiei era acordat
doar irlandezilor care jurau să accepte constituţia organizaţiei32 şi cărora le era
interzis să adere la orice altă societate care obliga membrii săi prin jurământ, fără
acordul organizaţiei. Pedepsele pentru încălcarea acestor reguli aveau să fie
aplicate în concordanţă cu natura ofensei aduse. Aceste pedepse includeau
pedeapsa cu moartea, exilul sau pedepse mai uşoare. Pedeapsa cu moartea putea fi
aplicată doar pentru trădare33 şi doar cu acordul Consiliului Suprem.
Fenienii aveau o energie colosală, îndrăzneală, fler, suspiciune, tendinţe de
separare, curaj, naivitate şi uneori un grad ridicat de isteţime cuplată cu o
extraordinară tenacitate, care uneori avea consecinţe spectaculoase. În ciuda
inactivităţii manifestate acasă, Fenienii erau foarte activi în străinătate. Invazia
Feniană din Canada din anul 1867 a fost o revoltă la scară mare, fiind implicate
câteva mii de oameni. Vasul Catalpa a fost programat să navigheze în jurul lumii
până în Australia de Vest, în 1876, pentru a elibera un grup de prizonieri Fenieni.
Şi Fenienii au fost cei care au preluat primul submarin american, proiectat de John
P. Holland şi lansat în 1881.
Mişcarea feniană sau părţi exterioare din aceasta, precum „Invincibilii” sau
membrii Clanului „na Gael”, cunoscuţi ca „Triunghiul”, erau de asemenea
cunoscuţi pentru activităţi obscure. Invincibililor le poate fi atribuită asasinarea lui
T.H.Burke şi a Lordului Frederick Cavendish, noul secretar şef al Irlandei, numit la
32 Constituţia se baza pe anumite principii şi reguli cum ar fi: Consiliul Suprem al I.R.B. era declarat ca fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda; Preşedintele I.R.B. ar trebui să fie în fapt şi în drept Preşedintele Republicii Irlanda; Consiliul Suprem fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda, îşi păstrează dreptul de a încheia tratate şi de a declara război, precum şi de a negocia condiţiile de pace. 33 Trădarea era definită ca manifestând neloialitate faţă de obiectivele I.R.B.- nu faţă de Republică.
42
6 mai 1882. În America, membrii Triunghiului au fost condamnaţi pentru
asasinarea Dr. Henry Cronin, un membru al Clanului „na Gael”, care a pus
întrebări supărătoare despre fondurile Clanului.
Dar au existat şi alte incidente care au făcut ca mişcarea să fie memorată ca
fiind una eroică şi frăţească, cum a fost execuţia „Martirilor Manchester-ului”,
Allen, Larkin şi O’Brien, spânzuraţi în închisoarea din Manchester pentru moartea
unui poliţist, împuşcat accidental, când un grup de Fenieni au încercat să elibereze
un prizonier dintr-o maşină de poliţie.
Pe partea eroismului, mişcarea Feniană a dat personalităţi ca O’Donovan
Rossa. Arestat în 1865, a fost condamnat la închisoare pe viaţă la 13 decembrie
1865. A fost eliberat la 5 ianuarie 1871, după ce, anumite experienţe din diverse
închisori britanice, au fost autentificate de Comisia Devon. Aceste experienţe
includeau încătuşarea mâinilor la spate timp de 35 de zile în închisoarea Chatham,
şi ţinerea prizonierului complet dezbrăcat zi şi noapte, împreună cu o dietă severă,
numai cu apă şi pâine, în izolare într-o celulă întunecată, datorită unei atitudini
intransigente faţă de paznici – o atitudine pe care mulţi prizonieri republicani de
mai târziu au încercat să o urmeze.
După eliberarea sa, Rossa a plecat în America şi a devenit membru al
Clanului „na Gael”, şi unul dintre primii revoluţionari din spatele „Campaniei
Dinamitei”, o serie de explozii, provocate de tineri irlandezi pe tot teritoriul
Angliei, pe o perioadă de aproximativ 2 ani, începând cu 1883. Ca şi campania de
bombardamente I.R.A. din 1939, „Campania Dinamitei” s-a finalizat cu pierderi
reduse de vieţi omeneşti, înstrăinarea opiniei publice engleze şi închiderea unui
număr de tineri patrioţi irlandezi. Dar când un act de amnistie a fost acordat
prizonierilor Fenieni, în 1898, unul dintre aceşti tineri s-a grăbit să iasă din
închisoare hotărât de faptul că aceasta nu va fi întreaga poveste. Thomas Clarke a
plecat la New York, de unde s-a întors în Irlanda în 1907, deoarece, prevăzând un
război european, a decis că va veni timpul când doctrina lui John Mitchum34,
34 Liderul militanţilor din 1848 şi-a prezentat teoria în ziarul său, Irlandezii Uniţi. Ideea unei lovituri asupra Angliei, în timp ce aceasta era ocupată cu războiul, a fost folosită din nou în 1939, când Sean Russell a lansat campania de bombardamente I.R.A. asupra Angliei.
43
referitoare la faptul că şansa Irlandei va apărea când Anglia se va afla în dificultate,
ar putea avea şansa să se afirme.
În Irlanda colonială în care s-a întors Clarke, oportunităţile pentru o
revoluţie era reduse. Educaţia primară gratuită era răspândită în întreaga ţară,
Consiliile Regionale Şi Consiliile Districtuale Urbane erau controlate de membri
aleşi de irlandezi printr-un vot democratic şi susţinute de Partidul Irlandez.
Fermierii proprietari de pământ îşi recuperau pământurile de la stăpânii
pământurilor printr-un sistem de credite plătite Guvernului Britanic, care îi
despăgubea pe stăpânii pământurilor în primul rând.
În Dublin, viaţa a început să se înrăutăţească, condiţiile de viaţă fiind, din ce
în ce mai mult, asemănătoare cu cele din mahala35. Oamenii generaţiei lui Clarke
din I.R.B. au făcut prea puţine pentru mişcare. Totuşi, un grup de tineri – Dennis
MacCullagh, P.S. O’Hegarty şi Bulmer Hobson – au fost activi în nord, în crearea
Cluburilor Dungannon, numite după oraşul în care s-a format, în 1782, organizaţia
Voluntarilor Irlandezi. Aceste cluburi literare şi de dezbateri erau o acoperire
pentru activităţile I.R.B., care constau în promovarea separatismului şi
republicanismului şi prezentarea noilor recruţi, a lucrărilor unor autori de natură fie
revoluţionară, fie naţionalistă – Republicanul şi separatistul Wolfe Tone, John
Mitchel, naţionaliştii Charles Kickham36 şi Thomas David37. Poeziile lui Eithne
Carbery şi Alice Milligan şi scrierile lui James Fintan Lalor referitoare la problema
pământurilor, au ajutat la crearea unui corp de opinie, oarecum redus, în favoarea
declanşării unei revolte împotriva Angliei.
Această opinie a fost adoptată de foarte puţine persoane din afara cercurilor
I.R.B. şi, chiar dacă aceştia aveau un ziar, Libertatea Irlandeză, Clarke şi tinerii
irlandezi nu puteau să aibă mai mult decât o mână de membri activi, împrăştiaţi
prin toată ţara. Folosind tactici comuniste de infiltrare, ei au reuşit să ocupe poziţii
de influenţă, într-un număr ce poate fi numit „Societatea Irlandei” – importantă
este Liga Galică şi Asociaţia Atletică Galică, ambele având o întindere la nivel
naţional, după 1912. Nu erau sectante (Liga Galică a fost creată de un Protestant, 35 20.000 de familii trăiau într-o singură cameră, fiecare, potrivit unui sondaj din 1910, iar rata mortalităţii infantile era 142‰, în comparaţie cu 103‰, care reprezenta rata existentă în Anglia. 36 Editorul ziarului The Irish People. 37 Liderul Tinerilor Irlandezi din anii 1840.
44
Douglas Hyde) şi, în perioada de relativă pace şi prosperitate, care a urmat după
moartea lui Parnell, aceste asociaţii s-au combinat cu influenţa Teatrului Abbey şi
cu W. B. Yeats pentru a ridica o conştiinţă bine definită asupra uneii culturi şi
identităţi irlandeze distincte.
I.R.B. a observat şansa de a imprima acest tip de identitate când Eoin
MacNeill, vicepreşedintele Ligii Galice, a scris un articol, în octombrie 1913,
propunând ca un corp al Voluntarilor Sudici să fie format pe aceeaşi linie cu
Voluntarii din Ulster. Strategia lui MacNeill consta în organizarea unei revolte
dacă existau suficiente motive şi când circumstanţele păreau favorabile; între timp,
Voluntarii Irlandezi trebuiau să fie înarmaţi, antrenaţi şi să fie ţinuţi în stare de
alertă pentru a preveni orice încercare de dezarmare a organizaţiei38. Folosind
numele lui MacNeill, I.R.B. a organizat o întâlnire, la care au fost invitate toate
partidele, la Dublin, la 25 noiembrie. La această întâlnire, a fost pus în discuţie
faptul că formarea Voluntarilor Sudici reprezenta o replică la cursul acţiunii
„deliberat adoptată de unul din marile partide engleze…pentru a face uz de forţa
militară şi pericolul unei violenţe armate era factorul determinant în relaţiile
viitoare dintre această ţară şi Marea Britanie”.
Spre deosebire de Forţa din Ulster, care era unificată cu un singur scop, sub
conducerea ofiţerilor de armată britanici, Voluntarii se confruntau cu anumite
conflicte privind motivele care au dus la crearea lor şi viziuni diferite despre cine
ar trebui să îi controleze.
MacNeill şi marea majoritate a celor care i s-au alăturat credeau, până la
revolta din 1916, că Voluntarii vor fi folosiţi doar pentru a se opune, dacă
Conservatorii ar fi încercat să folosească Voluntarii din Ulster, pentru a încerca să
zădărnicească adoptarea „Regulilor Casei”. Redmont a insistat că Voluntarii ar
trebui controlaţi, cel puţin parţial, de către el însuşi, pentru a nu îşi dori o forţă
armată care să se răspândească în Irlanda şi, astfel, să pună în pericol, viitorul
„Regulilor Casei”. Voluntarii s-au separat după ce acesta a ţinut un discurs de
recrutare în favoarea armatei britanice, la Woodenbridge, în septembrie 1914,
lăsând elementul Republican sub controlul a aproximativ 10 mii de oameni, 38 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.5, Eoin MacNeill and the Irish volunteers, www.nli.ie
45
împotriva celor 170 de mii ai lui Redmond. În continuare, în ajunul Revoltei din
1916, au existat separări, amânări şi capturile de arme au fost trimise din Germania
la instigarea Clanului „na Gael” şi al lui Roger Casement, care a plătit cu viaţa
pentru sarcinile sale. Aceste amânări aproape că au condamnat mişcarea la eşec, iar
Eoin MacNeill, aflând în ultimul moment de planurile I.R.B. de a se revolta, a
contramandat ordinele primite pentru o mobilizare de forţe în Duminica Paştelui.
În consecinţă, când Voluntarii au ieşit pentru a provoca Imperiul Britanic, la
24 aprilie 1916, sub conducerea lui Padrag H. Pearse, forţa totală însuma, în mare,
1200 de Voluntari şi membrii ai Armatei Civile a lui John Connolly. Această
armată a fost creată de Căpitanul Jack White, pentru a-i apăra pe muncitori, în
timpul grevei din 1913, în care greviştii au fost învinşi, iar liderul lor, James
Larkin, obligat să emigreze în America. Totuşi, Connolly a rămas şi i-a urmat lui
Larkin la conducerea Uniunii Muncitorilor şi Transportului din Irlanda. Connolly a
fondat, în 1896, Partidul Socialist Republican Irlandez.
De Paşti, în 1916, un grup de separatişti republicani au organizat o revoltă în
Dublin, ocupând sediul Poştei şi alte poziţii strategice, rezistând Armatei Britanice
timp de câteva zile. În ciuda admiraţiei manifestate pentru dârzenia lor, majoritatea
irlandezilor dezaprobau actele lor - până când guvernul britanic a făcut greşeala să-
i împuşte pe Padraig Pearse, James Connolly şi alţi lideri ai revoltei de Paşti. Ei au
ajuns să fie priviţi în scurt timp ca martiri şi au apărut mulţi adepţi ai
republicanismului.
După Revolta din 1916, evenimentele au luat un curs previzibil. Britanicii i-
au executat pe principalii lideri ai revoltei, i-au închis pe alţii, au impus legea
marţială şi l-au spânzurat pe Roger Casement în August, mult timp după ce
pericolul oricărei alte Revolte trecuse. Puţin timp după Revoltă, a existat o
încercare de semnare a unui acord între Carson şi Redmont, privind introducerea
„Regulilor Casei”, cu excluderea regiunilor nordice, până după război, dar aceasta
a eşuat.
În această nouă atmosferă, opinia publică a început să se concentreze asupra
prizonierilor din închisorile engleze. În Irlanda, populaţia a început să-şi
redirecţioneze atenţia de la Westminster spre a examina doctrinele Partidului Sinn
46
Fein, fondat în 1905, de Arthur Griffith, partid care nu era nici revoluţionar, nici
Republican. În chestiuni sociale şi economice, acesta înclina spre capitalism,
crezând în protecţie şi condamnând grevele. Griffith a propus ca membrii irlandezi
să se retragă de la Westminster, respingând revendicările Parlamentului de a
legifera asupra problemelor interne irlandeze. A fost un adept al monarhiei dualiste
asemănătoare cu cea a Austro-Ungariei, în care monarhul britanic să acţioneze ca
rege al Angliei şi Irlandei, cu parlamente separate în ambele ţări – efectul ar fi fost
reinstaurarea situaţiei anterioare Actului Uniunii.
Deşi Arthur Griffith nu a luat parte la Revolta de Paşti din 1916, Guvernul
Britanic l-a condamnat şi închis, considerându-l lider naţionalist. A fost eliberat în
anii următori, dar a fost din nou închis în 1918. După pacea din 1918, alegerile
generale au adus liderii Sinn Fein la putere, iar noii membrii ai Parlamentului l-au
ales pe Griffith în funcţia de vice-preşedinte al Republicii Irlandei, sub conducerea
preşedintelui Eamon de Valera. În 1921, Griffith a acceptat responsabilitate de a
conduce o delegaţie la Londra pentru a negocia tratatul care a pus bazele Statului
Irlandez Liber şi a separat Irlanda de Nord de restul ţării. Griffith a fost ales
preşedinte al adunării Dail Eireann în ianuarie 1922, dar a murit la 12 august, la
puţin timp după izbucnire războiului civil irlandez dintre cei care au acceptat
separarea şi cei care s-au opus39.
În timpul alegerilor din Februarie 1917, Count Plunkett, tatăl liderului
revoluţionar executat, Joseph Plunkett, a fost ales pe baza unei platforme de
nerecunoaştere a Parlamentului Britanic. Acesta a inspirat partidul să înainteze o
cerere pentru implementarea declaraţiei din 1916 asupra creării unei republici
irlandeze.
În spatele scenei, organizatorii I.R.B., mai ales Michael Collins şi Thomas
Ashe (amândoi au luat parte la Revolta din 1916), îşi direcţionau activitatea spre
reorganizarea I.R.B. şi înrolând din ce în ce mai mulţi tineri irlandezi într-o armată
de irlandezi, care a jurat să lupte pentru o republică irlandeză. Ashe a fost arestat şi
a murit din cauza hrănirii forţate în timpul unei greve a foamei. Collins a scăpat şi,
cu fiecare zi, Voluntarii deveneau mai puternici.
39 http://www.iol.ie/~dluby/people.htm
47
O convenţie irlandeză care a pus bazele unui cadru de propuneri pentru o
guvernare proprie a Irlandei, în cadrul Imperiului Britanic, la 25 iulie 1917, a fost
boicotată atât de Sinn Fein, cât şi de Partidul Laburist pe motive că calitatea de
membru nu era reprezentativă nici pentru Sinn Fein şi nici pentru sentimentele
post-revoluţionare irlandeze. Sinn Fein a organizat propria convenţie40, în Dublin,
la 25 octombrie, iar de Valera a fost ales preşedinte al partidului. Apoi, la 16
aprilie 1918, britanicii au transmis iniţiativa către Sinn Fein, prin adoptarea Legii
privind Serviciul Militar. Partidul Irlandez s-a retras imediat, în semn de protest.
Ulterior, partidul s-a alăturat Sinn Fein şi Partidului Laburist, în crearea unei
promisiuni comune împotriva serviciului militar, care a fost semnată cu o
solidaritate asemănătoare celei acordate Convenţiei din Ulster.
Alegerile din 14 Decembrie 1918 au discreditat complet parlamentarismul
vechiului model britanic. Partidul lui Redmont a câştigat doar 6 locuri şi peste 100
de ani de dezvoltare politică irlandeză au dispărut, luând cu ei sănătatea, fericirea şi
mai ales reputaţia lui Redmont. Deputaţii Sinn Fein nou aleşi au convocat primul
lor Parlament la 21 ianuarie 1919, la Dublin. Acest parlament revoluţionar nu era,
desigur, recunoscut de britanici. 36 dintre cei 73 de membri au fost trimişi la
închisoare, inclusiv de Valera, dar acest parlament a numit delegaţi pentru
Conferinţa de Pace de la Versailles şi a adoptat un „Program Democratic”, bazat pe
proclamaţia din Săptămâna Paştelui, care a detronat principiile socialiste ale lui
James Connolly, dar a menţinut cererile proclamaţiei din 1916 pentru o republică
irlandeză întreagă41.
I.R.B. s-a alăturat Sinn Fein, considerându-l doar o altă societate
naţionalistă, care ar putea folosi scopurilor sale. Dar, în cadrul Convenţiei Sinn
Fein din Octombrie 1917, lucrând spre a obţine o republică irlandeză în interiorul
unui partid politic, care aderase la ideea instaurării unui rege în Irlanda, I.R.B. a
fost de acord să introducă un articol în convenţia Sinn Fein, prin care declara că
scopul mişcării era să asigure recunoaşterea internaţională a Irlandei ca o republică
independentă. 40 În irlandeză, este cunoscută sub numele de „Ard-Fheis”. 41 Pentru unii membri ai I.R.B., constituţia lor însemna că Republica Irlandeză a fost de fapt stabilită înainte de 1916 şi a existat de iure, dacă nu de facto, de când James Stephens a instaurat un guvern provizoriu în februarie 1867, pentru a prelua controlul asupra revoluţiei, care nu a reuşit să aibă loc în următoarea lună martie.
48
În consecinţă, partidul şi-a păstrat opiniile deschise în privinţa formei de de
acord care urma să fie încheiat cu Anglia. În caracter, totuşi, devenea o organizaţie
republicană. În paralel cu renaşterea partidului Sinn Fein, în 1916, a avut loc şi
reorganizarea Voluntarilor, organizaţie creată pentru a apăra „Regulile Casei”, dar
acum, condusă de membrii I.R.B., precum Collins şi Richard Mulcahy.
Totuşi, Voluntarii aveau propriile organe executive şi propria constituţie şi,
deşi existau anumite conflicte privind statutul de membru între voluntarii
individuali şi alte organizaţii naţionale, aceştia aveau o existenţă autonomă faţă de
Sinn Fein şi faţă de Parlamentul Irlandez.
Pe durata războiului Anglo-Irlandez, Voluntarii şi partidul Sinn Fein au
acţionat separat, pe trasee complementare de acţiune. Sinn Fein a preluat gradul
controlul juridic a multor consilii regionale, creând tribunale şi rezolvând disputele
legate de pământ, iar Voluntarii au urmărit să obţină supremaţia militară, acolo
unde era posibil.
În toată această perioadă, problema controlului parlamentar asupra
Voluntarilor a rămas în dubii şi a devenit chiar controversată, parţial prin antipatia
pe care unii membri ai cabinetului, în special Cathal Brugha şi Austin Stack, o
simţeau faţă de Collins, în particular, şi faţă de de ideea de societăţi secrete, în
general. Brugha a părăsit I.R.B. după Revolta din 1916, iar după alegerea sa ca
ministru al apărării în primul parlament irlandez, Brugha a urmărit să aducă
Voluntarii sub controlul Parlamentului. Collins42 a respins ideea de a încerca să
conducă o armată sub un consiliu civil. Cea mai clară declaraţie privind această
poziţie, pe care de Valera a simţit că trebuie să o facă la câteva luni după
convocarea Parlamentului, a fost Declaraţia Parlamentului din 10 aprilie43.
Brugha, care îl antipatiza şi nu avea încredere în Collins, a încercat din nou
acest lucru, la 10 august, când a propus Parlamentului ca Voluntarii şi deputaţii
Parlamentului să depună un jurământ „de a susţine şi apăra Republica Irlandeză
împotriva tuturor duşmanilor, străini şi naţionali şi voi avea credinţă adevărată şi
supunere în aceeaşi măsură”. Arthur Griffith, acţionând în locul lui de Valera, care 42 Michael Collins a fost preşedinte al I.R.B., ministru al finanţelor, director al Organizaţiei Voluntarilor şi adjutant-general. 43 Potrivit acestei declaraţii, „Ministerul Apărării este, desigur, în strânsă legătură cu forţele militare ale Voluntarilor,care stau la baza Armatei Naţionale” – doar „în strânsă legătură cu”, nu „în controlul său”.
49
plecase în America pentru un tur publicitar, a susţinut propunerea lui Brugha, iar
Parlamentul a aprobat jurământul. Totuşi, sub presiunea situaţiei militare,
Voluntarii nu au acceptat niciodată jurământul în mod formal. Comandanţilor le-a
rămas să îl discute cu subordonaţii lor, dintre care, majoritatea au decis în favoarea
jurământului.
În cadrul unei întâlniri secrete, I.R.B. au amendat Constituţia, pentru a şterge
revendicările privitoare la faptul că Preşedintele I.R.B. era de asemenea
Preşedintele Republicii Irlandeze şi pentru a recunoaşte că Parlamentul, convocat
că rezultat al politicii I.R.B. era „autoritatea public aleasă, competentă să declare
voinţa poporului Irlandez”.
Dar problema autonomiei Voluntarilor a continuat să existe. Până în martie
1921, doar cu câteva luni înainte de încheierea armistiţiului care a pus capăt
ostilităţilor anglo-irlandeze, Parlamentul nu a acceptat să îşi asume public
responsabilitatea pentru acţiunile militare ale Voluntarilor şi să accepte oficial că o
stare de război a existat. A rămas în sarcina Parlamentului să elaboreze o declaraţie
privind această problemă, declarând că Voluntarii erau „sub controlul civil al
reprezentanţilor aleşi şi că ofiţerii lor şi-au primit împuternicirea de la aceşti
reprezentanţi. Guvernul este, prin urmare, răspunzător de acţiunile acestei armate.”
Pe parcursul războiului, susţinută de o populaţie simpatizantă, I.R.A., aşa
cum Organizaţia Voluntarilor a început să fie cunoscută după prima Adunare
Parlamentară, a purtat o campanie de ambuscade, razii asupra sediilor poliţiei şi
accidente provocate, care a fost estimată că a ucis 600 de oameni şi a rănit alţi
1200, din partea britanică, şi 752 membrii I.R.A. ucişi, iar alţi 866 răniţi, pe
perioada dintre convocarea primului Parlament şi până la semnarea armistiţiului.
În Sud, aceste incidente au fost dublate de incursiuni ale poliţiei pe timp de
noapte, legi marţiale, frică şi tensiune care erau suficient de severe, dar nimic nu se
putea compara cu situaţia din Nord. În acea parte, membrii I.R.A., fiind mai reduşi
ca număr şi apelând, într-un mod aproape exclusiv, la Catolici, pentru a obţine noi
recruţi, nu au reuşit să obţină rezultate semnificative.
Derry a fost scena unui atac fioros al Protestanţilor asupra cartierului
Catolic, la data de 19 iulie 1920. Revoluţionarii au purtat peste tot steagul
50
regatului44 şi nu au fost opriţi de forţele militare timp de 5 zile, perioadă în care
jafurile şi bătăile pe străzi au continuat nestingherite. Când forţele armate au
intervenit, cei care au fost împuşcaţi, au fost membrii I.R.A. care păzeau
proprietăţile Catolicilor.
Alte oraşe din regiunea Ulster-ului s-au confruntat cu situaţii asemănătoare.
În Belfast, după ce Unioniştii s-au adresat muncitorilor Protestanţi din porturi, la
12 iulie, chemându-i la „un spectacol al revolverelor”, pentru a-i elimina pe
Fenieni, o orgie de jafuri, împuşcături şi bombardamente a izbucnit. Muncitorii
Catolici au fost alungaţi din porturi, casele le-au fost incendiate şi, din nou, forţele
armate nu au oferit protecţie Catolicilor.
Primii paşi spre încheierea unui armistiţiu au fost făcuţi într-un discurs de
conciliere, ţinut de regele George V, la Parlamentul Stormont, pe care l-a inaugurat
la intrarea în vigoare a Legii privind Guvernul Irlandei, la 3 mai 1920. Ce a făcut
acest act a fost să recunoască faptul că, în Irlanda de Nord, exista un mare număr
de Protestanţi, care nu doreau să fie guvernaţi de către Sud şi că, în fapt, acest lucru
a separat efectiv ţara din acel moment. Potrivit Legii, prin care Irlanda de Nord
este încă guvernată, Sudul trebuia să trimită 33 de membri la Westminster şi să
aibă 128 de membri într-un parlament la Dublin. Nordul trebuia să trimită
reprezentanţi la Westminster şi să aibă un parlament propriu. Ambele parlamente
trebuiau să aibă senate. Totuşi, Parlamentul a refuzat să recunoască alegerile pentru
Senatul din Sud, deoarece Legea autoriza Coroana să numească o parte din
membri. Alegerile pentru camera inferioară trebuiau realizate pentru al doilea
Parlament şi nu pentru Parlamentul din Dublin.
Acest act a reprezentat atât o tragedie cât şi un triumf pentru Unionişti, un
triumf pentru că i-a împiedicat de la subordonarea faţă de orice Guvern al
Dublinului, în viitor, o tragedie din cauza faptului că Nordul dorea ca Irlanda să fie
împărţită mai mult decât Sudul45. Totuşi, împărţirea s-a realizat şi tratatul pe care
negociatorii irlandezi l-au semnat cu britanicii la 6 decembrie 1921 a acceptat acest
fapt. Tratatul a pus bazele unui Stat Irlandez Liber, ca un dominion autonom al
44 Cunoscut sub numele de „Union Jack”, reprezintă steagul actual al Marii Britanii. 45 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 27
51
Imperiului Britanic, cu acelaşi statut constituţional ca şi cel al Canadei, Australiei,
Noii Zeelande şi Africii de Sud.
Un reprezentant al Coroanei urma să fie numit în acelaşi mod ca şi
guvernator-general al dominionului şi membrii Parlamentului Irlandez trebuiausă
depună un jurământ de credinţă şi supunere faţă de Constituţia Statului Irlandez
Liber, care îi obliga „să fie loiali Maiestăţii Sale Regele George V, moştenitorilor
săi şi succesorilor”. Statul Liber trebuia să îşi asume responsabilitatea pentru o
parte din datoriile publice ale Regatului Unit, să acorde anumite facilităţi de
apărare forţelor britanice şi, în timp de război, să dea orice fel de asigurare, ce ar
putea fi cerută de către Anglia.
În continuare, tratatul acorda Irlandei de Nord dreptul de a se retrage de sub
jurisdicţia Parlamentului de la Dublin. Sub aceste rezerve, jurământul, împărţirea şi
funcţia de guvernator-general era, cu siguranţă, incompatibile cu aspiraţia
republicană a mişcării naţionaliste şi afecţiunea cu care Collins o privea, putea fi
observată din declaraţia profetică în care susţinea că îşi semna propria condamnare
la moarte.
Mai mult, în timp ce, în mintea populaţiei, I.R.A. părea atotputernică, trupele
de gherilă erau, de fapt, aproape de epuizarea resurselor. Pierderile erau mari, iar
provizia de arme se micşora considerabil. Odată ce armistiţiul a fost semnat şi
I.R.A. a pierdut anonimatul, care se afla printre cele mai de preţ lucruri în timpul
războiului, orice încercare de a relua războiul ar fi avut consecinţe dezastruoase.
Tratatul a fost ratificat46 de către Parlament la 7 ianuarie 1922 şi o nouă
administraţie, condusă de Arthur Griffith, a fost formată 3 zile mai târziu. Rivalii
constituţionali ai tratatului, inclusiv de Valera, Austin Stack, Cathal Brugha,
Robert Barton şi Erskine Childers au părăsit Parlamentul, în semn de protest. În
afara Parlamentului, Biserica, marii afacerişti, muncitorii şi o mare parte a opiniei
publice a susţinut tratatul şi pacea. Cei care se opuneau erau deputaţii care au
părăsit Parlamentul, sub conducerea lui de Valera, o mare parte a membrilor I.R.A.
şi Organizaţia Femeilor Cumann na mBan, un corp auxiliar al I.R.A. Unul dintre
reprezentanţii conflictului, din partea Republicană, a fost Erskine Childers.
46 Tratatul a fost ratificat cu 64 de voturi pentru şi 57 de voturi împotrivă.
52
Susţinătorii tratatului l-au acuzat că şi-a folosit influenţa asupra vărului său,
Barton, care a semnat tratatul, pentru ca mai târziu să îl respingă şi că a avut mult
de a face şi în influenţarea atitudinii lui de Valera, de asemenea. În consecinţă,
când a fost prins, în timpul Războiului Civil, a fost executat, sub acuzaţia de
posesie de arme (un revolver, primit de la Michael Collins).
Deşi Războiul Civil Irlandez, ca orice alt război civil, a fost o problemă
teribilă, nu a reprezentat un rău chiar atât de mare. La prima vedere, ar putea
apărea dificil cum se poate acest lucru. Rapoarte privind morţile şi distrugerile47 au
ocupat atât de mult spaţiu în paginile ziarelor contemporane, încât foarte puţin
spaţiu a mai rămas pentru alte ştiri. Un sistem bipartit democratic a fost creat după
Războiul Civil, la început din partidele învingătoare, iar mai târziu din partidele
învinse. Războiul Civil, centrându-se pe refuzul tinerilor care au depus un jurământ
faţă de Republica Irlandei de a accepta orice altceva, a deviat energiile din Sud de
la posibilitatea unui conflict Nord-Sud, Protestanţi-Catolici, care ar fi putut să fie
mai amplu în teroare şi care ar fi putut, de asemenea, să fie adus din nou,
inevitabil, în partea de nord a Angliei.
În mod inevitabil, de asemenea, datorită situaţiei din Nord, revoltele sectelor
au izbucnit din nou şi nici poliţia, nici armata nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe
Catolici. Henry Wilson a fost atât de activ în funcţia sa neoficială ca şi consultant
militar al Guvernului Irlandei de Nord, încât Collins a pus să fie împuşcat în iunie
1992 pe treptele casei sale din Londra, de către doi foşti membri ai Serviciilor
Secrete, Dunne şi Sullivan. Acest asasinat a fost considerat de către Republicani ca
fiind factorul care a grăbit începutul Războiului Civil, dar, de fapt, starea unui
posibil război exista de ceva timp.
Din februarie până în martie, în anul 1922, grupuri de Republicani, mai ales
cei din Sud, care au acordat încredere lui Liam Lynch şi cei din Dublin, care l-au
urmat pe Rory O’Connor, conduceau operaţiunile de natură paramilitară pentru a
obţine fonduri, fie pentru a menţine trupele, fie pentru a menţine republica.
Încercările de a aduce I.R.A. pe aceeaşi linie cu Parlamentul au eşuat când
cabinetul a refuzat să sancţioneze o convenţie a armatei, stabilită pentru data de 15 47 . Suma de bani reprezentând costurile războiului a fost aproximată la 20 milioane lire, au existat aproximativ 700 morţi, iar privind efectele pe termen lung, viaţa politică din Sud nu şi-a urmat în totalitate cursul.
53
martie, ceea ce a dus la instaurarea unei dictaturi a armatei. Generalul Mulcahy a
sugerat, la 20 martie, ca un consiliu comun să fie creat „pentru a stabili propuneri
definite de asociere a I.R.A. cu guvernul ales de poporul irlandez”. Aceptarea
acestei propuneri de către militanţi a fost condiţionată de o rezervă, pe care
cabinetul a găsit-o complet inacceptabilă: ca recrutările pentru noile forţe
poliţieneşti irlandeze, un corp neînarmat cunoscut ca Garda Civilă, să fie
suspendate.
Pe 23 martie, un manifest semnat de liderii I.R.A., care se opuneau
tratatului, a fost publicat în presă, convocând convenţia pentru data de 26 martie,
sfidând astfel ordinele cabinetului. La o conferinţă de presă, din 23 martie, Rory
O’Connor a declarat că „Armata nu se va supune Preşedintelui Griffith”, pentru că
„acesta şi-a încălcat jurământul”. A declarat că nu exista nici un guvern în Irlanda
în care Armata să aibă încredere şi că desfăşurarea convenţiei însemna repudierea
Parlamentului. A anunţat crearea unui corp executiv care să pună în discuţie
ordinele date I.R.A. pe tot teritoriul ţării.
Această convenţie a fost ţinută, la timp, în Dublin. Au participat doar
opozanţii tratatului, iar întâlnirea a reafirmat, în mod unanim, credinţa faţă de
Republică şi şi-a plasat forţele sub controlul suprem al unui organ executiv, care
urma să fie numit de convenţie. Un corp executiv format din 16 persoane a fost
ales şi faţă de acest organism, Voluntarii opozanţi faţă de tratat răspundeau în mod
subsecvent. Executivul a creat un Consiliu al Armatei, format din Liam Lynch,
Joseph McKelvey, F. O’Donaghue, Eamon O’Malley, Joseph Griffin, Liam
Mellows, Rory O’Connor, Seamus O’Donovan şi Sean Russell.
La 13 aprilie, Consiliul a decis să ocupe un număr de locuri importante din
Dublin, principalul fiind Cele Patru Tribunale, organismul principal de control
judiciar din Irlanda. S-au confruntat cu o perioadă periculoasă, cu jafuri de bănci,
oameni împuşcaţi, iar în Sud, cu efortul garnizoanei Celor Patru Tribunale de a
anula controlul autorităţilor constituţionale. Aşa cum se cerea în tratat, Parlamentul
din Sud48 s-a reunit la 14 ianuarie 1922. De asemenea, erau şi patru membri,
reprezentanţi ai Colegiului Trinity. Acest parlament a ales un guvern provizoriu 48 Acesta era format din 64 de membri în favoarea tratatului, din cadrul celui de-al doilea Parlament, care au fost aleşi în mai 1921 în cadrul alegerilor convocate prin Actul privind Guvernul Irlandei.
54
pentru cele 26 de judeţe şi s-a declarat în favoarea rezervei din tratat, prin care
guvernul provizoriu trebuia să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Guvernului
Statului Irlandez Liber, în anul de după semnarea tratatului. Acest lucru a fost în
mare parte realizat, dar nu şi în minţile dizidenţilor Republicani. Al doilea
Parlament nu s-a întrunit niciodată, deoarece deputaţii Republicani nu au revenit
niciodată, dar datorită acestui Parlament, un număr de Republicani au căutat, în
mod subsecvent, să obţină legalitatea.
Umbrele au început să apară în jurul aspiraţiilor lor, în timpul a ceea ce avea
să se dovedească o lună incendiară de Iunie mult prea literară. Collins a păstrat
legătura cu o secţiune de dizidenţi, conduşi de Liam Lynch, care era comandant al
tuturor forţelor Republicane, în măsura în care acesta ar fi aranjat şi planificat
înarmarea pentru o campanie în Nord, pentru a-i ajuta pe catolicii afectaţi de
război. Acest lucru s-a întâmplat în martie. În mai, a încheiat un pact cu de Valera,
ambele părţi fiind de acord să participe la alegerile din 10 iunie, sub sigla
partidului Sinn Fein, chemând electoratul să voteze doar pentru candidaţii pro sau
anti-tratat şi să uite de alte probleme ca interesele fermierilor, muncitorilor şi a
Unioniştilor.
Pactul a furnizat de asemenea posibilitatea redactării unei constituţii
republicane după alegeri, deşi, în ziua anterioară sesizării Celor Patru Tribunale,
Winston Churchill a declarat în Camera Comunelor că: „Dacă o Republică va fi
instaurată, aceasta este o formă de guvernământ în Irlanda cu care Imperiul
Britanic nu este de acord sub nici o formă şi nu o poate tolera”. Este de înţeles, prin
urmare, că pactul i-a nemulţumit pe britanici, care au făcut presiuni pentru ca
acesta să fie abrogat – ceea ce Collins a şi făcut în ajunul alegerilor, într-un discurs,
în care a forţat electoratul să voteze pentru oricine îl atrăgea şi astfel punând capăt
posibilităţii formării unei coaliţii guvernamentale, faţă de care colegii săi oricum
nu manifestau entuziasm.
Cu trei zile înainte de alegeri, Henry Wilson a fost împuşcat şi în aceeaşi zi
închisoarea Celor Patru Tribunale a făcut aranjamente pentru răpirea Generalului
O’Connell, comandantul armatei Statului Liber. Oricare dintre aceste între aceste
întâmplări ar fi putut furniza un catalizator pentru evenimente de moment.
55
Împreună, au fost invincibile şi, la 28 iunie 1922, în Liffey, a avut loc un
bombardament, care a adus în discuţie problema tratatului de la masa dezbaterilor
la teste severe constând în ambuscade, represiuni, acţiuni militare şi execuţii. A
fost un război al tinerilor.
Kevin O’Higgins, unul dintre reprezentanţii Guvernului Statului Liber a
declarat că: „Guvernul provizoriu era un simplu colectiv de 8 oameni, stând printre
ruinele unei administraţii, cu fundaţia alteia neaşezată încă şi cu oameni sălbatici
ţipând prin gaura cheii.” Liderii Republicani erau, de asemenea, tineri, neavând
coeziunea şi resursele rivalilor lor şi nici suportul unei populaţii simpatizante. Cei
care erau prietenoşi cu I.R.A. în timpul războiului anglo-irlandez, au fost aproape
de ei şi în timpul războiului fraţilor. Principala preocupare a lui O`Higgins era să
restaureze o normalitate politică într-o Irlanda chinuită de revolte şi infracţiuni.
Spre sfârşit, a avansat spre restabilirea subordonării armatei faţă de o autoritate
civilă şi un serviciu civil ne-părtinitor.
Deşi era un revoluţionar ardent în timpul Războiului de Independenţă,
experienţa administrativă în ceea ce priveşte guvernarea locală a lui O`Higgins din
timpul conflictului, i-a oferit o perspectivă mult mai pragmatică după încheierea
tratatului. Atenţia sa a fost îndreptată spre lansarea unei revoluţii şi spre
consolidarea unei guvernări autonome a Irlandei49.
Perioada Războiului Civil a fost o perioadă dificilă şi episcopii au aflat de
existenţa unui alt factor groaznic, care, prin intrarea sa în război, i-a forţat pe
Republicani să profite de amnistia oferită de Guvern, la data de 3 octombrie –
pentru că tribunalele militare erau aşteptate să îşi înceapă activitatea la 15
octombrie. Când tribunalele au început să funcţioneze, la 17 noiembrie, au
condamnat 77 de persoane, inclusiv pe Childers şi patru lideri50 ai Garnizoanei
Tribunalelor, care au fost executaţi ca şi represalii, după ce doi deputaţi, susţinători
ai tratatului, care au votat pentru tribunalele militare, au fost împuşcaţi, unul dintre
ei fiind împuşcat mortal. Execuţia acestor lideri, din 8 decembrie, la două zile după
ce Statul Liber, în termenii prevăzuţi de tratat, a devenit realitate, a iniţiat o politică
49 McCarthy, John P., Kevin O`Higgins – Builder of the Irish State, Irish Academic Press, Dublin, 2006, www.biblioireland.com 50 Oamenii executaţi au fost Rory O’Connor, Liam Mellows, Richard Barrett şi Joseph McKelvey.
56
de represalii, prin care cei care erau deja închişi erau pasibili de a fi executaţi, dacă
vreo operaţiune I.R.A. ar fi avut loc în regiunea în care aceştia erau ţinuţi.
Întâlnirea unui corp executiv, la care de Valera a participat ca lider politic al
Republicanilor, la 10 martie 1923, în Nier Valley, Waterfold, a fost împotriva
acestui cadru de presiuni militare şi religioase. De Valera a votat pentru pace, dar
Liam Lynch a susţinut continuarea conflictului. Alte întâlniri au fost organizate în
aprilie, lângă Mullinahone, Tipperary şi în Dublin.
Între aceste întâlniri, Liam Lynch a fost ucis, iar Austin Stack. În cadrul
întâlnirii de la Dublin, un Consiliu Special al Armatei, format din Barry, Liam
Pilkington, Sean Hyde şi Frank Aiken au căzut de acord cu de Valera şi cu cei trei
membri ai cabinetului Republican, care nu se aflau în închisoare (P. J. Ruthledge,
M. P. Colivet şi Donald O’Callaghan) să elaboreze o proclamaţie, care să cheme la
oprirea ostilităţilor. Frank Aiken i-a urmat lui Lynch şi, la 30 aprilie, a adus în
discuţie un ordin, prin care cerea membrilor I.R.A. să suspende orice operaţiuni
ofensive, iar la 24 mai 1923, Războiul Civil a luat sfârşit, printr-un ordin de „oprire
a focului şi lăsare a armelor”, semnat şi de Aiken.
57
Capitolul IV
Activitatea Armatei Republicane Irlandeze
Cum am observat în paginile anterioare, Armata Republicană Irlandeză este
o organizaţie paramilitară naţionalistă creată în 1919, care combate autoritatea
britanică în Irlanda de Nord, cu scopul obţinerii independenţei şi alipirii acestei
regiuni la Republica Irlanda.
I.R.A. s-a născut în timpul războiului de independenţă din 1919-1922, în
timpul căruia ducea lupte de gherilă. Încă de la înfiinţarea sa, I.R.A. a susţinut
obiectivele Sinn Fein, aripa sa politică, care solicita independenţa Irlandei de
Regatul Unit, însă cele două organizaţii se diferenţiau prin mijloacele de luptă.
Ca şi Sinn Fein, I.R.A. s-a divizat în urma tratatului de la Londra din 1921,
care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar catolic,
“amputat” de provincia nordică Ulster, cu majoritate protestantă şi cu capitala la
Belfast, care rămânea sub autoritatea Londrei. Facţiunea minoritară care a acceptat
acest acord a fost integrată în forţele armate. Facţiunea majoritară, care refuza
acordul şi reclama realipirea Ulsterului la Irlanda unificată, a luptat contra
guvernului Republicii Irlanda în vremea războiului civil din 1922-1923. Declarată
ilegală in Irlanda de Nord, începând din mai 1922, I.R.A. a continuat în acest timp
să recruteze şi să antreneze membri şi să comită periodic acte violente.
După retragerea Irlandei din Commonwealth în 1948, I.R.A. şi-a reorientat
activităţile, de această dată pentru a elibera Irlanda de Nord de sub tutela britanică
şi pentru a crea o republică irlandeză unificată.
La finele anilor 1960, minoritatea catolică din Irlanda de Nord a lansat o
campanie pentru ameliorarea statutului sau politic, economic şi social. Ca rezultat,
din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii Britanii, a fost zguduită de
înfruntări violente intre protestanţi şi catolici. Inferiori numeric, catolicii din Ulster
erau mai afectaţi de şomaj şi aveau un nivel de trai net inferior celui al
protestanţilor, fiind şi slab reprezentaţi politic.
58
În 1968, activiştii catolici din Irlanda de Nord s-au ridicat din nou, nu ca
revoluţionari republicani, ci pentru recâştigarea drepturilor civile refuzate de atâta
timp. Un răspuns evaziv din partea guvernului britanic şi imensa ostilitate a
protestanţilor din Ulster au zădărnicit mişcarea şi violenţa a escaladat. I.R.A. a
început o campanie de bombardamente şi atentate, iar organizaţiile protestante din
Ulster precum Asociaţia de Apărare a Ulsterului (U.D.A.) au răspuns la fel. În
1969, trupele britanice au pătruns în provincie încercând inutil să restabilească
pacea, iar în 1972, Parlamentul Irlandei de Nord, majoritar protestant, a fost
înlocuit cu guvernare directă din Westminster.
Antagonismele s-au intensificat şi o încercare de împărţire a puterii (1973-
74) a eşuat când lucrătorii protestanţi au organizat o grevă generală. Au urmat zeci
de ani de violenţe şi negocieri de pace fără rezultat, fără un sfârşit previzibil, în
pofida încetării focului în 1996.
După o serie de revolte violente în Londonderry, în august 1968, Belfast şi
din nou Londonderry în cursul lunii iunie 1970, asigurarea ordinii în Ulster a fost
încredinţată armatei britanice. Profitând, I.R.A., care beneficia de un sprijin
popular în creştere, şi-a înmulţit acţiunile de forţă contra activiştilor protestanţi şi
armatei britanice.
Un dezacord apărut în 1969 asupra utilizării tacticilor militante a provocat o
prima sciziune majoră în I.R.A., care s-a „rupt” în două organizaţii distincte: una
radicală, Provisional I.R.A. (I.R.A. Provizorie, P.I.R.A.), care a continuat să
organizeze asasinate şi alte acte violente, şi o alta „oficială” - Official IRA, care a
început să caute soluţii pacifiste. John Stephenson a devenit comandantul P.I.R.A51.
I.R.A. Provizorie se consideră ca fiind descendenta directă a vechii I.R.A.
Această organizaţie îşi are originea în Consiliul Provizoriu al Armatei, format în
decembrie 1969, când o Convenţie I.R.A. a votat pentru recunoaşterea
Parlamentului Irlandei de Nord, a Republicii Irlandei şi a Regatului Unit. Opozanţii
acestei schimbări în Constituţia I.R.A. au argumentat cu vehemenţă împotriva ei şi
când votul a avut loc, John Stephenson a anunţat că nu mai consideră conducerea
I.R.A. ca reprezentând interesele republicane.
51 http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/armata-republicana-irlandeza-scurta-istorie_2158.html
59
Cei care s-au opus au refuzat să meargă mai departe cu alegerile noului
executiv al I.R.A. John Stephens a fost omul de legătură în stabilirea relaţiilor cu
filiala I.R.A. din Belfast, condusă de Billy McKee şi Joe Cahill, care au refuzat să
primească ordine de la conducerea filialei I.R.A. din Dublin, încă din septembrie
1969, protestând astfel faţă de eşecul acestora din urmă de a apăra cartierele
Catolicilor, în august 1969. Nouă din cele 13 unităţi I.R.A. din Belfast au trecut de
partea P.I.R.A. (120 de activişti şi 500 de susţinători). Noul grup a ales un nou
Consiliu al Armatei52, care să conducă noua I.R.A. Primul Consiliu a fost format
din John Stephens, Paddy Mulcahy, Sean Tracey, Leo Martin şi Joe Cahill printre
alţii. O ramură politică, Partidul Sinn Fein Provizoriu, a fost fondată la 11 ianuarie
1970, când o treime dintre delegaţi au părăsit partidul Sinn Fein, în semn de protest
faţă de încercările conducerii de a forţa încetarea politicii abstenţioniste53, în ciuda
eşecului său de a obţine o majoritate de două treimi din voturi, cerute pentru
schimbarea politicii.
Membrii P.I.R.A. au menţinut o serie de principii existente în cadrul vechii
I.R.A. Ei considerau controlul britanic asupra Irlandei de Nord şi Guvern
Republicii Irlanda ca fiind nelegitime. La fel ca şi vechea I.R.A., aceştia
considerau Consiliul Armatei I.R.A. ca fiind Guvernul legitim al întregului
teritoriu ce forma Republica Irlanda. Multe dintre aceste principii au fost
abandonate în 1986, deşi membrii Sinn Fein încă refuză să îşi ocupe locurile în
Parlamentul Regatului Unit.
Pe măsură ce violenţele din Irlanda de Nord creşteau în mod considerabil,
atât membrii Official I.R.A. cât şi membrii Provisional I.R.A. au început să recurgă
la mijloace militare pentru a îşi atinge scopurile. Totuşi, spre deosebire de
„Oficiali”, care îşi caracterizau violenţele ca fiind „pur” defensive, Provizorii
apelau la o campanie mai agresivă împotriva statului Irlandei de Nord. În timp ce,
pentru o scurtă perioadă de timp, Oficialii au fost cea mai mare grupare şi s-au
bucurat de mai multă susţinere din partea comunităţii republicane, Provizorii au
început să domine, mai ales după ce Oficialii au declarat o încetare a focului pe o
perioadă nedeterminată în 1972. Deşi I.R.A. Provizorie avea şi o ramură politică, 52 Consiliul Provizoriu al Armatei (Provisional Army Council). 53 Această politică se referea la ideea de a sta sau de a se abţine de la participarea în cadrul Parlamentului Irlandez.
60
Partidul Sinn Fein Provizoriu, care s-a separat de Oficialul Sinn Fein, în acelaşi
timp că separarea I.R.A., aceasta era extrem de suspicioasă în ceea ce privea
activitatea politică, pledând mai ales pentru superioritatea conflictului armat.
Până la sfârşitul anilor 1970, voluntarii I.R.A. erau organizaţi în unităţi
bazate pe structuri militare convenţionale. Pe aproape toată perioada sa de
existenţă, I.R.A. era formată din 5 brigăzi. În august 1969, brigada din Belfast avea
50 de membri activi. Până la sfârşitul anului 1971, număra aproape 1.200 de
membri.
„Provizorii” au intervenit progresiv, prin bazele lor din Republica Irlanda, în
favoarea catolicilor din Ulster, cărora le-au furnizat cadre şi arme. Ca urmare a
perpetuării violenţelor, guvernul britanic a hotărât, în august 1971, închiderea, fără
proces, a tuturor şefilor I.R.A. şi a refuzat să mai acorde statutul de prizonier
politic militanţilor54.
Pe 30 ianuarie 1972, un marş paşnic desfăşurat în oraşul Derry55 contra
acestei măsuri abuzive, la care participau 30.000 de oameni, a fost reprimat extrem
de brutal de militarii britanici. Trupele engleze au tras în plin cu muniţie de război
în masa de demonstranţi neînarmaţi, ucigând 13 oameni şi rănind grav 17. Încă doi
vor muri peste câteva zile de la incident, unul în închisoare şi altul, dintre cei răniţi,
în spital. Evenimentul a îngroşat din nou rândurile diferitelor facţiuni I.R.A.;
acestea se dovedeau ultimul sprijin pentru irlandezii revoltaţi, fără altă alternativă
decât să fie calcaţi în picioare de ocupanţi.
I.R.A. este considerată ca fiind organizaţia care a ucis cele mai multe
persoane, începând din anul 197256. Totuşi, membrii I.R.A. au susţinut că forţele
aflate în opoziţie cu I.R.A., în timpul conflictelor, reprezentau organizaţii separate,
distincte. În cadrul analizei republicane a conflictului, organizaţii ca U.D.R.57,
Armata Britanică, U.V.F.58 şi U.D.A.59 au reprezentat o alianţă de forţe
paramilitare şi statale.
54 Intransigenţa sa i-a costat viaţa pe 10 membri ai I.R.A., în urma unei greve a foamei la închisoarea Long Kesh, în apropiere de Belfast. 55 Evenimentul a rămas cunoscut în istorie sub numele de „Bloody Sunday” ( Duminica Sângeroasă). 56 http://en.wikipedia.org/wiki/Provisional_Irish_Republican_Army 57 Ulster Defence Regiment. 58 Ulster Volunteer Force. 59 Ulster Defence Association.
61
Două studii detaliate asupra morţilor din perioada conflictelor, Proiectul
CAIN de la Universitatea din Ulster şi Vieţi Pierdute, diferă foarte mult în ceea ce
priveşte numărul de persoane ucise de I.R.A. Provizorie, dar s-a estimat un număr
de aproximativ 1.800 de morţi. Dintre aceştia, 1.100 erau membri ai forţelor de
securitate – Armata Britanică, Poliţia Regală din Ulster şi U.D.R., între 600 şi 650
eraz civili, iar restul erau fie loialişti fie membri ai forţelor paramilitare republicane
(incluzând peste 100 de membri I.R.A. ucişi accidental de propriile bombe). S-a
estimat, de asemenea, că I.R.A. a rănit 6.000 de membri ai Armatei Britanice,
Poliţiei Regale din Ulster şi a U.D.R. şi până la 14.000 de civili, în timpul
conflictelor. I.R.A. a pierdut aproape 300 de membrii, ucişi în aceste conflicte).
Aproximativ 50-60 de membrii Sinn Fein au fost ucişi.
I.R.A. avea legături cu guverne străine şi cu alte organizaţii armate ilegale.
Libia a fost cel mai important furnizor de arme şi de fonduri al I.R.A., donând mari
cantităţi de arme şi sume de bani, de la începutul anilor 70 şi până la mijlocul
anilor 80 (trei nave încărcate cu arme la începutul anilor 70 şi încă trei la mijlocul
anilor 80). I.R.A. primea arme şi suport logistic şi de la Irlandezii Americani, în
special din partea Grupului NORAID. În afară de Libia, acest grup a fost
principalul susţinător al I.R.A. de peste ocean.
Prima confruntare majoră a I.R.A. Oficială cu Armata Britanică a avut loc în
Iulie 1970, când peste 3.000 de soldaţi britanici au făcut un raid în Lower Falls,
pentru a găsi arme, acest raid ducând la conflicte armate. I.R.A. Oficială a pierdut
o cantitate importantă de armament şi muniţie în acest incident, iar membrii lor au
acuzat I.R.A. Provizorie că a deschis focul şi că apoi i-au lăsat singuri în faţa
britanicilor. Aceste resentimente, provocate de acest incident, dar şi de altele, au
dus la un conflict între cele două ramuri ale I.R.A., care s-a soldat cu
bombardamente şi focuri de armă din partea ambelor părţi.
La această dată, doi revoluţionari au fost ucişi de forţele armate britanice în
Derry. Soldaţii britanici au susţinut că cei doi erau înarmaţi, dar populaţia locală a
negat acest lucru. Naţionaliştii moderaţi John Hume şi Gerry Fitt au părăsit
Parlamentul Irlandei de Nord în semn de protest.
62
În august 1971, I.R.A. Oficială a fost implicată în numeroase conflicte
armate cu trupele britanice, care au fost trimise să aresteze persoanele suspecte că
ar fi fost membre în grupările paramilitare. Cel mai important este faptul că
Gruparea I.R.A. Oficială din Lower Falls, condusă de Joe McCann, a ţinut în loc
incursiunea în zonă a peste 600 de soldaţi britanici.
În Decembrie 1971, membri ai I.R.A. Oficiale l-au asasinat pe Senatorul
John Barnhill, membru al Partidului Unionist din Ulster. Această crimă a
reprezentat primul asasinat al unui politician din Irlanda, de la uciderea Ministrului
de Justiţie al Statului Liber, Kevin O’Higgins, din 1927. În februarie 1972,
organizaţia a încercat să îl asasineze pe politicianul Unionist, John Taylor, dar
tentativa a eşuat.
În timpul revoltelor din Derry, din „Duminica Sângeroasă”, este posibil ca
un membru al I.R.A. Oficiale să fi tras asupra soldaţilor britanici câteva focuri de
armă, după ce aceştia au ucis 13 demonstranţi naţionalişti – este singurul
republican care a folosit arma în acea zi. Furia provocată de acest eveniment în
cadrul comunităţii republicane a fost de o asemenea amploare, încât i-a determinat
pe membrii I.R.A. Oficiale să declare că vor lansa o ofensivă împotriva forţelor
britanice.
Totuşi, mai târziu, în acelaşi an, I.R.A. Oficială a declarat încetarea focului.
Această încetare a focului a avut loc după o serie de acţiuni armate care au avut
consecinţe politice negative. Organizaţia a bombardat sediile Regimentului de
Paraşutişti din Aldershot, ca o răzbunare faţă de „Duminica Sângeroasă”, dar a ucis
doar 7 civili.
Deşi oficial se aflau într-o stare de încetare a războiului din 1972, membrii
I.R.A. Oficială au continuat atacurile asupra forţelor britanice până la mijlocul
anului 1973, ucigând 7 soldaţi britanici, în ceea ce numeau ei „atacuri de
răzbunare”. De asemenea, armele O.I.R.A. au fost folosite în mod intermitent în
cadrul disputei continue dintre aceasta şi P.I.R.A.
Potrivit Raportului CAIN60, realizat de Universitatea din Ulster, O.I.R.A. a
fost vinovată de moartea a 52 de persoane în timpul conflictelor61.
60 http://en.wikipedia.org/wiki/Official_Irish_Republican_Army
63
La 31 august 1994, după 25 de ani de luptă şi după lungi negocieri între
conducătorul al Sinn Fein, Gerry Adams, şi guvernul de la Londra, Official IRA a
anunţat o încetare a focului fără condiţii, promiţând să întrerupă operaţiunile
militare şi să se angajeze în negocieri de pace.
Un alt grup distinct ia naştere la 10 decembrie 1974: The Irish National
Liberation Army (Armata Naţională de Eliberare Irlandeză, I.N.L.A.), expresia sa
politică fiind the Irish Republican Socialist Party (Partidul Socialist Republican
Irlandez, I.R.S.P.). Cei mai mulţi militanţi ai I.N.L.A. s-au recrutat din Sinn Fein şi
Official IRA. Această grupare a fost creată de membrii cu viziuni radicale ai
I.R.A., care s-au opus încetării focului, conduşi de Seamus Costello. O altă dispută
a luat naştere în 1975. Trei membri I.N.L.A. şi 5 membri O.I.R.A. au fost ucişi.
Printre morţi s-au aflat personalităţi importante ale ambelor grupări, inclusiv
Costello şi Billy McMillen.
Totuşi, începând cu mijlocul anilor 70, Mişcarea Republicană Oficială s-a
concentrat din ce în ce mai mult pe realizarea obiectivelor lor prin intermediul
aripii politice de stânga. Începând cu anul 1981, partidul Sinn Fein, renumit
Partidul Muncitoresc în anul următor, a înregistrat câteva succese în Republica
Irlanda, dar puţine în Nord.
La sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80, I.N.L.A. a dezvoltat o
organizaţie modestă în nordul Irlandei, mai ales în vestul Belfastului. În timpul
acestei perioade, I.N.L.A. s-a aflat în competiţie cu P.I.R.A. pentru membri,
ambele grupări atacând Armata Britanică şi Poliţia Regală din Ulster. Primele
acţiuni care au adus I.N.L.A. în atenţia opiniei publice internaţionale a fost
asasinarea, la 30 martie 1979, lui Airey Neave, unul dintre cei mai apropriaţi
susţinători politici ai lui Margaret Thatcher.
I.N.L.A. a mai pierdut unul dintre liderii fondatori în 1980, când Ronnie
Bunting, un Protestant Republican, a fost asasinat în casa sa, de către membrii
U.D.A. Noel Lyttle a fost, de asemenea, membru protestant al I.N.L.A. a fost ucis
în acelaşi timp. Un alt lider al I.N.L.A., Miriam Daly, a fost ucisă în acelaşi an.
61 23 de civili, 17 membri ai forţelor de securitate britanice, 11 membri ai organizaţiilor paramilitare republicane (inclusiv 3 membri O.I.R.A.) şi un membru al organizaţiilor paramilitare loialiste.
64
I.N.L.A. a acuzat S.A.S.62 de implicare în asasinatele lui Bunting şi Lyttle.
Acţiunile ofensive ale I.N.L.A. din acea perioadă au inclus bombardamentul din
1982 a staţiei radar Mount Gabriel din County Cork, care furniza asistenţă pentru
NATO; şi bombardamentul din 6 decembrie 1982, asupra discotecii Ballykelly din
Ballykelly, Londonderry, în care 11 soldaţi şi 6 civili au fost ucişi. S-a aflat mai
târziu, la proces, că membrii I.N.L.A. din Derry au avut câteva misiune de
recunoaştere „pentru a vedea dacă erau destui soldaţi pentru a justifica posibilitate
uciderii civililor”.
Membri din cadrul I.N.L.A. au participat la grevele foamei din anii 1980 şi
1981 pentru recunoaşterea statutului politic al prizonierilor paramilitari. Trei
membri I.N.L.A. au murit în timpul ultimei greve a foamei63.
La 20 noiembrie 1983, trei membri ai congregaţiei Bisericii Penticostale din
Mountain Lodge, Darklet, Armagh au fost împuşcaţi mortal în timpul unei slujbe
de duminică. Atacul a fost revendicat de Forţa Reacţionară Catolică, un pseudonim
pentru un mic grup de persoane, incluzând şi un membru al I.N.L.A. Arma folosită
provenea dintr-un depozit de arme al I.N.L.A., dar Tim Pat Coogan a susţinut în
cartea sa „The IRA”, că arma respectivă a fost dată membrului I.N.L.A. pentru
asasinarea unui cunoscut loialist şi atacul asupra bisericii nu a fost pedepsit.
Comandantul din acea perioadă a I.N.L.A. a condamnat atacul.
De-a lungul anilor 80, presupuneri că O.I.R.A. exista încă şi că era implicată
în activităţi criminale au apărut în presa irlandeză. Acest lucru s-a dovedit a fi un
impediment politic considerabil pentru Partidul Muncitoresc şi, în 1992,
conducerea a propus anumite amendamente la constituţia partidului, care ar fi
permis efectiv eliminarea membrilor suspecţi de implicare în O.I.R.A. Această
propunere nu a reuşit să obţină cele două treimi necesare la conferinţa partidului
din acel an şi, ca o consecinţă, conducerea partidului, incluzând 6 dintre
reprezentanţii partidului în Dail Eireann, au părăsit partidul şi au creat un nou
partid, cunoscut mai târziu sub numele de Stânga Democratică. Partidul
Muncitoresc există şi astăzi, dar cu un număr mic de membri şi fără nici o influenţă
în viaţa politică a Irlandei. 62 Special Air Service Regiment – unitatea principală a Forţelor Speciale Britanice. 63 Cei care au murit au fost Patsy O’Hara, Kevin Lynch şi Michael Devine.
65
În 1986, o dispută asupra participării reprezentanţilor aleşi ai Sinn Fein în
Dail Eireann64 duce la desprinderea din P.I.R.A. a The Continuity Irish Republican
Army (Armata Republicană Irlandeză a Continuităţii, C.I.R.A.) care continua
activitatea pe cont propriu.
În septembrie 1986, I.R.A. Provizorie a organizat o întâlnire a Convenţiei
Generale a Armatei, corpul suprem de decizie al organizaţiei. A fost prima
întâlnire de acest gen din ultimii 16 ani. Întâlnirea care, la fel ca şi alte întâlniri, a
fost secretă, a fost organizată pentru a pune în discuţie, printre altele, articolele
Constituţiei I.R.A. care se confruntau cu politica abstenţionismului şi cu opoziţia
acesteia privitor la ocuparea locurilor din Parlamentul Irlandez. Convenţia a
adoptat moţiuni (cu majoritatea cerută de două treimi), permiţând membrilor I.R.A.
Provizorie să discute şi să dezbată preluarea locurilor parlamentare şi înlăturarea
interdicţiei asupra membrilor organizaţiei, aplicate pentru suportul acordat oricărui
candidat republican care le-ar fi luat locul în Parlament.
Delegaţii convenţiei I.R.A. care s-au opus schimbării Constituţiei au
reclamat faptul că această convenţie a fost manipulată din punct de vedere electoral
prin „crearea unor noi structuri organizaţionale ale I.R.A. pentru convenţie,
incluzând combinaţiile Sligo-Roscommon-Longford şi Wicklow-Wexford-
Waterford.” Singurul organism I.R.A. care a suportat acest punct de vedere a fost
Executivul I.R.A. care era pe cale să plece. Membrii acestui Executiv care s-au
opus schimbării au format un cvorum. S-au întâlnit, i-au concediat pe cei care erau
în favoarea schimbării şi au instaurat un nou legislativ. L-au contactat pe Tom
Maguire, care a dat legitimitate membrilor I.R.A. Provizorie în 1969 şi i-au cerut
ajutor. Maguire a fost contactat şi de susţinătorii lui Gerry Adams, preşedintele
Sinn Fein din acea perioadă şi susţinător al schimbărilor din Constituţia I.R.A.
Provizorie. Maguire i-a respins pe susţinătorii lui Adams, i-a susţinut pe membrii
Executivului I.R.A. şi a numit noua organizaţie Consiliul Armatei Continuităţii.
Într-o declaraţie din 1986, Maguire a respins „legitimitatea unui Consiliu al
Armatei care se autointitulează Consiliul I.R.A., care împrumută suport oricărei
persoane sau organizaţii care se autointitulează Sinn Fein şi care se pregăteşte să
64 Camera inferioară a Parlamentului republicii.
66
intre în Parlamentul Leinster”. În 1987, Maguire a descris Executivul Continuităţii
ca fiind „Executivul legal al I.R.A.”.
Astfel, la fel ca şi revendicarea realizată de I.R.A. Provizorie după
despărţirea de I.R.A. Oficială, din 1969, C.I.R.A. se pretinde a fi descendenta
legitimă a Armatei Republicane Irlandeze. Acest argument se bazează pe faptul că
membrii supravieţuitori anti-tratat din cel de-al doilea Parlament şi-au delegat
autoritatea spre Consiliul Armatei I.R.A. în 1938. Ca o justificare în plus pentru
această revendicare, Tom Maguire, unul dintre aceşti membri anti-tratat din al
doilea Parlament, a elaborat o declaraţie în favoarea C.I.R.A., la fel cum a făcut şi
în 1969 în favoarea grupării I.R.A. Provizorii. J. Bowyer Bell, în cartea sa
„Necazurile Irlandei”, a descris opinia lui Maguire din 1986, „politica
abstenţionistă a fost o doctrină de bază a republicanismului, o problemă morală de
principiu. Abstenţionismul a dat mişcării legitimitate, dreptul de a purta un război,
de a vorbi pentru a Republică instaurată în inimile oamenilor”. Deşi majoritatea
populaţiei irlandeze a respins această opinie până acum câţiva ani, chiar şi Gerry
Adams a fost de acord cu opinia că autoritatea politică legitimă din Irlanda a fost
investită în Consiliul Armatei.” Se presupune că organele de conducere ale
C.I.R.A. ar fi fost concentrate în zonele din Munster şi Ulster. Se presupune că
liderul acesteia ar fi fost originar din Limerick şi că un număr mare de membri
importanţi erau din acea zonă65.
Guvernul S.U.A. a suspectat C.I.R.A. de faptul că a primit fonduri şi arme de
la susţinători din S.U.A. Surse de securitate din cadrul Republicii Irlandei şi-au
exprimat suspiciunile că, în cooperare cu R.I.R.A., Armata Republicană Irlandeză
a Continuităţii a achiziţionat arme şi materiale din Munţii Balcani66. De asemenea,
au existat suspiciuni că arsenalul C.I.R.A. conţine arme preluate din depozitele de
arme deţinute de I.R.A. Provizorie, incluzând câteva duzini de carabine, mitraliere
şi pistoale; o mică cantitate de exploziv şi câteva duzini de detonatoare. De
asemenea, se presupune că a avut legături şi cu E.T.A. (gruparea separatistă bască
din Spania).
65 Se presupune că acesta s-a aflat la conducere din anul 1991, de la moartea primului conducător, Daithi O Conaill. 66 http://en.wikipedia.org/wiki/Continuity_Irish_Republican_Army
67
La început, C.I.R.A. nu şi-a dezvăluit identitatea, nici prin declaraţii de presă
şi nici prin activităţi paramilitare. Deşi Garda Irlandeză a Păcii67 a manifestat
suspiciuni că organizaţia exista, nu era sigura de denumirea acesteia, etichetând-o
ca „Armata Naţională Republicană Irlandeză”. La 21 ianuarie 1994, la a 75-a
aniversare a primului Parlament Irlandez, voluntarii C.I.R.A. au oferit un „salut
final” lui Tom Maguire trăgând cu arma lângă mormântul său şi o declaraţie
publică împreună cu o poză au fost publicate în ziarul „Irish Freedom”.
Doar după ce I.R.A. Provizorie a declarat încetarea războiului în 1994,
C.I.R.A. a devenit activă, anunţându-şi intenţia de a continua campania împotriva
controlului britanic, înainte de formarea I.R.A. Reală. C.I.R.A. a continuat să se
opună Acordului de la Belfast şi, spre deosebire de I.R.A. Provizorie (şi de I.R.A.
Reală în 1998), C.I.R.A. nu a anunţat încetarea focului sau nu a fost de acord să
participe la predarea armelor până în anul 2007 – nici nu au existat dovezi că va
participa.
C.I.R.A. a fost implicată într-un număr mare de incidente constând în
bombardamente şi focuri de armă. Ţintele C.I.R.A. au inclus forţe militare britance
şi serviciile de poliţie (Poliţia Regală din Ulster) precum şi membrii forţelor
paramilitare din Ulster. Până în 2005, C.I.R.A. a fost suspectată că avea capacitatea
de a lansa atacuri asupra Marii Britanii.
The Real Irish Republican Army (Adevărata Armată Republicană Irlandeză,
R.I.R.A.) este ultimul şi cel mai radical grup desprins din Provisional IRA, în
noiembrie 1997, pe fondul desfăşurării procesului de pace din Irlanda de Nord.
Fondatorii săi s-au opus încetării focului de către I.R.A. în 1997, alegând calea
continuării luptei armate prin câteva atacuri şi atentate sângeroase.
LA 10 octombrie 1997, o Convenţie Generală I.R.A. Provizorie a fost
organizată la Falcarragh, Donegal. La această convenţie, Sergentul Major General
al grupării I.R.A. Provizorii, Michael McKevitt, de asemenea unul dintre cei 12
membri ai Executivului P.I.R.A., a denunţat conducerea, a cerut anularea
declaraţiei de încetare a focului şi a cerut participarea la procesul de pace al
Irlandei de Nord. A fost susţinut de soţia sa, care era în acelaşi timp şi membru al 67 În irlandeză, este cunoscută sub numele de Garda Síochána şi reprezintă principala forţă de poliţie a Republicii Irlandei.
68
Executivului Bernadette Sands-McKevitt. Perechea a fost înşelată de către
conducere şi un aliat cheie, Kevin McKenna a fost înlăturat din Consiliul Armatei,
lăsându-i pe cei doi singuri. Convenţia a susţinut opinia în favoarea încetării
focului şi pe 26 octombrie, McKevitt şi Sands-McKevitt au demisionat din cadrul
Executivului, alături de alţi câţiva membri. În noiembrie 1997, McKevitt şi alţi
dizidenţi au organizat o întâlnire la o fermă din Oldcastle, Meath şi o nouă
organizaţie, care s-a autointitulat I.R.A.68 a fost creată. Organizaţia a atras membri
P.I.R.A. din fortăreaţa republicană din Sudul localităţii Armagh, precum şi din alte
zone, incluzând Dublin, Belfast, Limerick, Tipperary, Louth, Tyrone şi Monaghan.
Obiectivul fundamental al R.I.R.A. era o Irlandă Unită, prin forţarea
retragerii britanice din Irlanda de Nord cu ajutorul forţei fizice. Organizaţia
respingea principiile lui Mitchel şi Acordul din Belfast, comparând ultimul cu
Tratatul anglo-irlandez din 1921, care a dus la împărţirea Irlandei. Organizaţia
urmărea să susţină o formă intransigentă a republicanismului irlandez şi se opunea
oricărui stabiliment politic care ar fi împiedicat obţinerea unităţii şi independenţei
Irlandei. Sands-McKevitt, sora lui Bobby Sands şi una dintre fondatorii aripii
politice a R.I.R.A. a declarat într-un interviu că „Bobby nu a murit pentru o
încrucişare a organismelor executive. Nu a murit pentru ca naţionaliştii să fie
cetăţeni britanici egali în interiorul statului Irlandei de Nord”. R.I.R.A. a adoptat
tactici similare cu cele ale P.I.R.A. în anii 90, în primul rând folosind bombe în
centrele oraşelor pentru a distruge infrastructura economică a Irlandei de Nord.
Organizaţia a încercat de asemenea să omoare membri ai forţelor de securitate
folosind mine, mortiere şi maşini-bombă şi ţintind Anglia folosind maşini
incendiare şi maşini bombă pentru a împrăştia teroarea şi dezbinarea. Prima
acţiune a grupării a fost o tentativă de bombardare a oraşului Banbridge, la data de
7 ianuarie 1998. Complotul a implicat o maşină bombă, dar a fost descoperită de
forţele de securitate înainte să explodeze. Organizaţia şi-a continuat campania mai
târziu, în februarie, cu bombardamente in Moira, Down şi Portadown, Armagh. La
9 mai, organizaţia şi-a anunţat oficial existenţa într-un apel telefonic codat către
media din Belfast, revendicând răspunderea pentru un atac cu mortiere asupra unei
68 În irlandeză, Óglaigh na hÉireann.
69
staţii de poliţie din Belleek, Fermanagh. Numele de I.R.A. Reală a devenit comun
atunci când membrii grupării au instituit un blocaj stradal ilegal în Jonesborough,
Armagh. Organizaţia a organizat atacuri şi în Newtownhamilton şi în Newry şi un
al doilea atac în Banbridge la 1 august, în care au fost răniţi 35 de oameni, a cauzat
pagube de 3.5 milioane de lire când o maşină bombă a explodat. În ciuda acestor
atacuri, R.I.R.A. a dus lipsa unei baze semnificative şi a fost sabotată de
informatorii infiltraţi în interiorul organizaţiei. Acestea au dus la o serie de arestări
şi sesizări ale Gărzii Irlandeze a Păcii, în prima jumătate a anului 1998, incluzând
moartea lui Rónán Mac Lochlainn în timpul unei confruntări armate dintre poliţie
şi membrii R.I.R.A. care încercau să jefuiască o maşină a poliţiei în Wicklow.
La 15 august 1998, R.I.R.A. a lăsat o maşină care conţinea aproximativ 225
kg de exploziv domestic în centrul oraşului Omagh, Tyrone. Bombardierii nu au
putut găsi un spaţiu de parcare aproape de ţinta vizată, şi anume tribunalul, iar
maşina a fost lăsată la 400 de metri mai departe. Consecinţa a fost că trei telefoane
de avertizare inexacte au fost date, iar Poliţia Regală din Ulster a crezut că bomba
era de fapt localizată în afara tribunalului. Aceştia au încercat să stabilească un
cordon de securitate pentru a ţine civilii departe de zonă, ceea ce, din neatenţie, a
împins oamenii mai aproape de adevărata locaţie a bombei. Puţin după, bomba a
explodat, omorând 29 de persoane şi rănind alţi 220. Bombardamentul a cauzat un
protest public în întreaga lume şi Guvernul Britanic a introdus noi legi anti-
terorism, în încercarea de a distruge organizaţia. R.I.R.A. a intrat, de asemenea,
sub presiunea P.I.R.A., atunci când membrii ai P.I.R.A. au vizitat casele a 60 de
oameni aflaţi în legătură cu R.I.R.A. şi le-au ordonat să desfiinţeze gruparea şi să
înceteze să se mai amestece în tot ceea ce ţinea de depozitele de arme ale P.I.R.A.
Cu organizaţia aflată sub o presiune intensă, care i-a inclus pe McKevitt şi pe
Sands-McKevitt, care au fost alungaţi din casele lor după ce mass-media l-a acuzat
pe McKevitt de a fi avut legături cu bomba de la tribunal, R.I.R.A. a declarat
încetarea focului. După declaraţia de încetare a focului, R.I.R.A. a început să se
reorganizeze şi până la sfârşitul lunii octombrie, a ales o nouă conducere şi îşi
plănuiau direcţiile viitoare de acţiune. La sfârşitul lunii decembrie, reprezentantul
guvernului Irlandez, Martin Mansergh a organizat o întâlnire cu McKevitt în
70
Dundalk, într-o încercare de a-l convinge pe McKevitt să desfiinţeze R.I.R.A.
Acesta a refuzat, declarând că membrii ar fi astfel lăsaţi fără apărare în faţa
atacurilor P.I.R.A.
În 1999, R.I.R.A. a început pregătirile pentru o campanie reînnoită, iar în
mai, trei membri au călătorit prin Europa, în Croaţia, pentru a cumpăra arme care
erau ulterior vândute prin contrabandă în Irlanda. La 20 octombrie, 10 persoane au
fost arestate când Garda Irlandeză a Păcii a efectuat un raid la o tabără de
antrenament a R.I.R.A. de lângă Stamullen, Meath. Soldaţii au găsit o zonă de
trageri în interiorul unei pivniţe pentru vin, folosită ca un buncăr subteran şi au
descoperit arme incluzând o carabină, o mitralieră, un pistol semi-automat şi un
lansator de rachete RPG-18. Un model mai vechi al lansatorului de rachete, RPG-
7, se afla în posesia P.I.R.A. încă din anul 1972, dar acum era prima dată când
RPG-18 a fost găsit în posesia unei organizaţii paramilitare din Irlanda.
La 20 ianuarie 2000, R.I.R.A. a pus problema unei chemări la arme într-o
declaraţie publicată în ziarul Irish News. Declaraţia a condamnat Executivul
Irlandei de Nord şi a statuat că „Încă o dată, I.R.A. declară dreptul poporului
irlandez la proprietatea Irlandei. Chemăm toţi voluntarii loiali Republicii Irlandei
să se unească pentru a susţine Republica şi pentru a stabili un parlament naţional
permanent reprezentativ pentru întreg poporul.” R.I.R.A. şi-a lansat noua campanie
la 25 februarie cu o încercare de a bombarda Cazărmile Shackleton ale Armatei din
Ballykelly. Bombardierii au fost surprinşi în timp ce asamblau dispozitivul, care ar
fi cauzat un asasinat în masă dacă ar fi fost detonat, potrivit spuselor soldaţilor. La
29 februarie, un lansator de rachete similar cu cel descoperit în raidul din 1999 a
fost găsit lângă o bază militară din Dungannon, Tyrone şi la 15 martie, trei bărbaţi
au fost arestaţi după descoperirea unei cantităţi de aproximativ 225 kg de exploziv
făcut în casă, când Poliţia Regală din Ulster a percheziţionat două maşini în
Hillsborough, Down. La 6 aprilie, un atac cu bombă a avut loc la Cazărmile
Ebrington ale Armatei în Derry. Membrii R.I.R.A. au coborât un dispozitiv care
conţinea 2.25 kg explozibili domestici peste gardul înconjurător, folosind frânghii,
iar bomba a explodat ulterior deteriorând gardul şi o clădire de pază. În februarie,
Guvernul Britanic a suspendat operaţiunile Adunării şi a oricăror altor instituţii şi a
71
adoptat controlul direct asupra provinciei. Suspendarea, care a durat până în luna
mai, a fost anunţată după ce oficialii au confirmat că I.R.A. a început deja
dezarmarea.
De la bombardamentele din Omagh, conducerea R.I.R.A. nu mai dorea să
lanseze o campanie la scară mare în Irlanda de Nord datorită faptului că exista
posibilitatea de a fi ucişi şi civili. În schimb, au decis să lanseze o serie de atacuri
în Anglia, în special în Londra, care, sperau ei, ar fi atras membri ai P.I.R.A. spre
R.I.R.A. La 1 iunie 2000, o bombă a deteriorat Podul Hammersmith; o ţintă
simbolică a grupurilor paramilitare republicane irlandeze. Podul a mai fost ţinta
unor atacuri şi înainte, fiind bombardat de I.R.A. la 29 martie 1939, ca parte a
Campaniei de Sabotaj şi de către P.I.R.A. la 24 aprilie 1996. Atacul încununat cu
succes asupra Podului Hammersmith a încurajat conducerea R.I.R.A. să lanseze şi
alte atacuri în Irlanda de Nord. La 19 iunie, o bombă a fost găsită la Castelul
Hillsborough, domiciliul Secretarului de Stat al Irlandei de Nord, Peter Mandelson.
La 30 iunie, o bombă a explodat pe linia ferată Dublin-Belfast, aproape de oraşul
Meigh din districtul Armagh. Explozia a deteriorat liniile ferate şi a cauzat o
deviere a circulaţiei feroviare. La 9 iulie, o maşină-bombă a distrus clădiri din
Stewartstown, Tyrone, printre care se afla şi un sediu al Poliţiei Regale din Ulster.
La 10 august, un atac în oraşul Derry a fost evitat de Poliţia Regală din Ulster,
după ce o camionetă ce transporta o bombă de 225 kg nu a oprit la un punct de
control al poliţiei. După o urmărire de maşini, bombardierii au reuşit scape trecând
graniţa irlandeză, iar I.R.A. a efectuat o explozie controlată a bombei după ce
camioneta fusese abandonată în districtul Donegal. La 13 septembrie 2000, două
bombe de câte 36 de kg au fost instalate la tabăra armată Magilligan din districtul
Londonderry, dintre care una a fost instalată într-o cabană de lemn şi a explodat
parţial când un soldat a deschis uşa cabanei. La 21 septembrie, o rachetă cu
exploziv propulsiv a fost lansată asupra sediilor centrale ale MI6 folosind un
lansator de rachete RPG-22, fapt care a generat articole de primă pagină în ziare
din întreaga lume. LA 11 noiembrie, Poliţia Regală din Ulster şi Armata Britanică
au prevenit un atac cu mortiere după ce au oprit o camionetă, lângă Derrylin,
Fermanagh.
72
Capitolul V
Armata Republicană Irlandeză în mileniul al III-lea
Începând cu anul 2001, deşi au existat multe atentate şi atacuri ale I.R.A., în
acelaşi timp au existat şi încercări de a negocia o încetare a focului. În continuare,
vom prezenta cronologic principalele evenimente care au avut loc începând cu anul
2001 şi până în prezent.
Anul 2001 a debutat cu o serie de atentate grave asupra armatei britanice şi
asupra principalelor puncte de interes din Anglia. Astfel la 13 ianuarie 2001,
forţele Poliţiei Regale din Ulster au reuşit să prevină un atac al I.R.A. când o
bombă de aproape 500 kg a fost găsită în Armagh – a fost cea mai mare bombă
găsită în ultimii câţiva ani, după spusele R.U.C.69 La 23 ianuarie, R.I.R.A. a atacat
Cazărmile Ebrington din Derry pentru a doua oară, aruncând o bombă peste gardul
înconjurător. O bombă asemănătoare cu cea folosită în atac a fost găsită de Garda
Irlandeză a Păcii aproape de Newtowncunningham la 13 februarie.
La 21 februarie 2001 a bombă ascunsă într-o lanternă lăsată lângă o unitate
militară din Sheperd`s Bush a rănit grav un cadet de 14 ani, care a fost orbit şi şi-a
pierdut o mână. Un al doilea atac în Sheperd`s Bush, Bombardarea sediului BBC
din 4 martie, a rănit un civil lângă Centrul de Televiziune BBC. Explozia a avut loc
la puţin timp după miezul nopţii, iar civilii din clădire fuseseră deja evacuaţi după
ce poliţia a primit un avertisment codat. Explozia a fost filmată de un cameraman
al BBC şi filmul a fost prezentat pe posturile TV din lume şi a oferit publicitate
organizaţiei.
La 8 martie, conducerea I.R.A. a anunţat că sunt pregătiţi să intre în noi
discuţii cu IICD70. P. O. Neill, reprezentant al Biroului Republican Irlandez de
Publicitate din Dublin, a susţinut, într-o declaraţie că, pentru ca acest angajament
să aibă succes, Guvernul Britanic trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile.
„Conducerea I.R.A. a primit un plan detaliat a negocierilor intensive care au avut
69 Royal Ulster Constabulary – Poliţia Regală din Ulster. 70 Independent International Comission on Decommissioning
73
loc în ultimele opt săptămâni. Poziţia Guvernului Britanic arată că nu este pregătit
să îşi asume angajamentele luate în ultimii ani. Acest lucru este total inacceptabil
pentru I.R.A. În ciuda acestui fapt, conducerea rămâne angajată în misiunea de
obţinere a unei păci durabile pentru ţara noastră. Acest lucru va fi obţinut doar dacă
fiecare îşi joacă rolul.”, a declarat acesta.71
În ciuda activităţii reînnoite a R.I.R.A., organizaţia devenea din ce în ce mai
slabă datorită arestării unor membri importanţi şi a infiltrării continue a spionilor în
organizaţie. McKevitt a fost arestat la 29 martie 2001 şi acuzat de a fi membru al
unei organizaţii ilegale şi de a acte de terorism şi a rămas în arest. Principalul
martor al acuzării a fost un agent F.B.I., David Rupert72.
La 12 aprilie, experţi în dezamorsarea bombelor din cadrul armatei britanice
au împiedicat explozia unei bombe, găsită între Dunngannon şi Carrickmore. Două
zile mai târziu, o bombă a explodat la un oficiu poştal din Hendon, cauzând pagube
minore dar nici un rănit. Trei săptămâni mai târziu, la 6 mai, o a doua bombă a
explodat aproape de aceeaşi clădire, cauzând răni minore unui trecător.
În iulie 2001, după arestarea lui McKevitt şi a altor membri R.I.R.A., surse
din guvernul britanic şi din cel irlandez au bănuit că organizaţia se afla în declin.
Alte personalităţi importante au fost închise, inclusiv Directorul de Operaţiuni al
R.I.R.A., Liam Campbell, care a fost comdamnat de a fi membru al unei
organizaţii ilegale şi Colm Murphy, care a fost acuzat de conspiraţie pentru a
provoca explozia de la Omagh deşi această condamnare a fost trimisă la apel.
Printre ostilităţile în creştere dintre Sinn Fein şi I.R.A., Trimble şi-a dat
demisia din funcţia de prim-ministru şi a jurat că nu se va întoarce până la
dezarmarea totală a I.R.A. Pentru a preveni colapsul coaliţiei formate din patru
partide, Guvernul Britanic a suspendat Adunarea cu încă două ocazii, în August ţi
în septembrie, pentru a extinde termenul limită pentru rezolvarea impasului.
Înfruntându-se cu o suspendare pe termen nelimitat al Adunării ori a noilor alegeri
provinciale, Sinn Fein, pentru prima dată, a forţat I.R.A. să înceapă dezarmarea.
Cotidianul irlandez „Irish Independent” din 9 iulie 2001 a anunţat
descoperirea unui depozit de armament al teroriştilor din I.R.A. Pe lânga alte tipuri 71 http://www.sinnfein.ie/peace/document/102 72 http://www.independent.ie/national-news/fbi-agent-witness-against-mckevitt-349769.html
74
de armament, Poliţia a descoperit, în depozitul de la Killart Bog, pistoale mitralieră
de tip AK-47 fabricate în România73.
La 1 august, o bombă de 18 kg a fost descoperită într-o maşină aflată într-o
parcare a Aeroportului Internaţional Belfast, după un avertisment telefonic şi a fost
asigurată de către experţii în dezamorsare. Explozia din 3 august, din Ealing
Broadway, în Estul Londrei, a rănit câteva persoane. La această dată, R.I.R.A. a
detonat o maşină bombă cu 45 kg de exploziv, rănind 7 persoane. În afară de
pagubele cauzate direct de explozie, alte pagube au fost cauzate Magazinului
Universal din cauza inundaţiilor provocate de spargerea conductei principale aflată
sub maşina bombă. La 8 august, conducerea I.R.A. a anunţat că au fost de acord să
încheie un acord cu IICD, a cărui consecinţă va fi că I.R.A. va depune toate armele
definitiv. Cu toate astea, au existat atacuri şi după această perioadă.
La sfârşitul lui octombrie, I.R.A. a anunţat că a distrus câteva magazii de
arme, o evoluţie confirmată de comisia internaţională care supraveghea dezarmarea
grupărilor paramilitare. Adunarea provincială şi-a reluat activitatea în noiembrie.
În cadrul alegerilor pentru executiv, Trimble s-a întors ca prim-ministru. Mark
Durkan, cel care l-a înlocuit pe John Hume ca lider al SDLP74, a fost ales prim-
ministru adjunct.
În noiembrie 2001, trei bărbaţi, Noel Maguire, Robert Hulme şi fratele său
Aiden Hulme, au fost arestaţi pentru legături cu trei atacuri cu bombă de pe
teritoriul Regatului Unit. Primul a fost atacul asupra BBC din 4 martie 2001, al
doilea a fost cel din Ealing de la 3 august, iar ultimul a avut loc în Birmingham.
Aceştia au fost condamnaţi mai târziu, la Old Bailey, la data de 8 aprilie 2003.
Robert şi Aiden Hulme au fost închişi pentru 20 de ani. Noel Maguire, despre care
judecătorul a spus că a jucat un rol major în această conspiraţie, a fost condamnat
la 22 ani75.
Alţi doi bărbaţi, James McCormack şi John Hannan acceptaseră deja
acuzaţiile aduse la au audiere anterioară. James McCormack, care a jucat cel mai
73 http://www.crji.org/news.php?id=103&l=1 74 Social Democratic and Labour Party. 75 http://en.wikipedia.org/wiki/3_August_2001_Ealing_bombing
75
important rol dintre cei cinci, a fost închis pentru 22 ani. John Hannan, care avea
17 ani când au avut loc aceste incidente, a primit 16 ani.
În decembrie, o operaţie de securitate de şase zile a luat sfărşit când o bombă
de 31 kg a fost găsită sub liniile unei căi ferate la Podul Killeen lângă Newry şi a
fost dezamorsată cu succes. Operaţiunea a început după ce forţele de securitate au
primit o serie de avertismente telefonice şi atât şoseaua cât şi calea ferată care
făceau legătura dintre Newry şi Dundalk au fost închise datorită alertării forţelor de
securitate.
O altă bombă a fost descoperită la domiciliul unui ofiţer de poliţie din
Annalong, la 3 ianuarie 2002 şi doi adolescenţi au fost răniţi în districtul Armagh
la 2 martie, când o bombă ascunsă într-o antenă de trafic a explodat.
Tot în luna ianuarie, UDA/UFF76 au încercat să pună capăt violenţelor. În
lunile anterioare, UDA a fost acuzată pentru mai mult de 300 de atacuri cu bombă
şi cu arme împotriva catolicilor din Belfast. Totuşi, UDA a continuat atacurile
împotriva catolicilor şi şi-au asumat răspunderea pentru uciderea unui poştaş de
religie catolică din Belfast. La 10 aprilie, Ruairi Convey, din Donaghmede, Dublin,
a fost închis pentru 3 ani sub acuzaţia de a fi membru R.I.R.A. În timpul unei
percheziţii în casa sa, s-a găsit o listă de nume şi adrese a membrilor Unităţii de
Răspuns la Urgenţe din Garda Irlandeză a Păcii. Cinci membri ai R.I.R.A. au fost
de asemenea închişi pentru că aveau legături cu campania de bombardamente din
Anglia, din anul 2001 şi au primit pedepse cu închisoarea între 16 şi 22 de ani.
C.I.R.A. a continuat campania de atacuri şi în 2003, cu un nou dispozitiv
exploziv îmbunătăţit. Un senior C.I.R.A. a fost arestat şi două bombe ale R.I.R.A.
au fost găsite într-un raid din iunie.
În aprilie, P.I.R.A. a declanşat a doua etapă a dezarmării, pe care IICD a
numit-o „diferită” şi „substanţială”. În iulie, P.I.R.A. şi-a repetat angajamentele
pentru procesul de pace şi şi-a cerut scuze familiilor a ceea ce ei numeau „ne-
combatanţi”, care au fost ucişi sau răniţi de către P.I.R.A.
La 1 august, un muncitor civil a fost omorât de o explozie la o bază militară
din Derry. Bărbatul, în vârstă de 51 de ani, era un fost membru al Regimentului de
76 Ulster Defence Association/Ulster Freedom Fighters
76
Apărare din Ulster (U.D.R.) a fost a treisprezecea persoană ucisă de R.I.R.A. În
aceeaşi lună, trei persoane suspecte că erau membre I.R.A. au fost arestate în
Columbia, aducându-li-se acuzaţii că au asistat F.A.R.C.77, pentru a-şi îmbunătăţi
cantităţile de explozibili78.
În octombrie, McKevitt şi alţi membri R.I.R.A., închişi în închisoarea
Portlaoise au lansat o declaraţie prin care cereau organizaţiei să se ridice. După un
proces de două luni, McKevitt a fost condamnat la 22 de ani de închisoare, în
august 2003, după ce fusese condamnat de a fi organizat acte teroriste. La sfârşitul
lunii, I.R.A. a suspendat contactul cu IICD. I.R.A. şi-a păstrat abilitatea de a
conduce operaţiuni paramilitare. Activităţile criminale în extindere ale I.R.A. au
furnizat organizaţiei milioane de dolari în fiecare an.
Adunarea Irlandei de Nord s-a confruntat cu o nouă criză în octombrie 2002,
care a urmat după o serie de afirmaţii despre activitatea militară a I.R.A. şi despre
alte comportamente nepotrivite. La începutul lunii octombrie, I.R.A. şi Sinn Fein
au fost acuzate că au furat documente din birouri ale Guvernului Britanic din
Belfast. Trimble a ameninţat cu retragerea miniştrilor săi din cabinet, forţând
colapsul guvernului, dacă guvernul britanic nu începea să ia măsuri imediate
pentru a elimina membrii Sinn Fein din cadrul cabinetului. Mai târziu, Guvernul
Britanic a suspendat activitatea Adunării Irlandei de Nord pentru a patra oară de la
coaliţia organizată de Trimble, pentru preluarea puterii în 1999. Suspendarea, care
a urmărit să restabilească un minim de încredere şi consens între partide, a condus
la o nouă perioadă de incertitudini.
În mai 2003, câteva ziare au declarat că Freddie Scappaticci, care era
considerat a fi liderul forţelor de securitate interne ale I.R.A., însărcinate cu
descoperirea şi executarea spionilor, era presupus a fi unul dintre cei mai vechi
informatori a forţelor britanice, infiltrat în P.I.R.A. Scappaticci a negat acest lucru
şi nu a reuşit să o convingă pe ministrul Irlandei de Nord, Jane Kennedy, să declare
că nu era informator. Aceasta a refuzat să facă această declaraţie şi Scappaticci a
77 Forţele Revoluţionare Armate din Columbia. 78 http://www.globalsecurity.org/military/world/para/ira.htm
77
renunţat să mai întreprindă orice acţiune împotriva presei care făcuse aceste
presupuneri79.
Alegerile pentru Adunarea Irlandei de Nord au continuat în noiembrie 2003,
chiar dacă corpul era încă suspendat. Partidul Unionist Democratic a câştigat un
număr de 30 de locuri, devenind astfel partidul cu cele mai multe locuri. Acesta a
avut cu trei locuri mai mult decât Partidul Unionist din Ulster şi, astfel, a devenit
partidul unionist conducător în Irlanda de Nord. Rezultatele au fost pozitive şi
pentru Sinn Fein, care a obţinut 24 de locuri şi a înlocuit SDLP ca partidul
naţionalist conducător în Adunare. Partidul Unionist Democratic (D.U.P.) şi Sinn
Fein şi-au asigurat, mai departe, poziţiile de partide de frunte în Irlanda de Nord în
alegerile generale pentru Parlamentul Britanic din 2005.
În 2004, Guvernul S.U.A. credea că C.I.R.A. avea mai puţin de 50 de
membri activi. La 13 iulie 2004, Guvernul S.U.A. a declarat C.I.R.A. „Organizaţie
Teroristă Străină”. Această declaraţie a avut ca şi consecinţă trecerea în ilegalitate
a oricărui fel de suport material sau financiar acordat de către americani grupării, şi
a cerut instituţiilor financiare din S.U.A. să sechestreze bunurile grupări şi să
respingă vizele presupuşilor membri C.I.R.A.
De la închiderea lui McKevitt, R.I.R.A. s-a regrupat şi a continuat să fie
activă în Marea Britanie şi în Republica Irlandei. R.I.R.A. a revendicat o serie de
atacuri cu bombă asupra unor clădiri din Belfast în noiembrie 2004.
În 2005, câţiva membri ai C.I.R.A., care şi-au efectuat pedepsele în
închisoarea Portlaoise, fiind acuzaţi pentru activitate paramilitară, au părăsit
organizaţia. Unii dintre aceştia s-au transferat în zona I.N.L.A. din închisoare, dar
majoritatea din cei care au plecat au preferat să rămână independenţi şi au fost
mutaţi în zona E4. Prizonierii rămaşi în C.I.R.A. s-au mutat în zona E3, în care se
aflau prizonierii R.I.R.A. Susţinătorii conducerii C.I.R.A. au declarat că acest fapt
a dus la conflicte interne, care deşi au ajuns la o concluzie, au fost urmate de
plecări masive din organizaţie. Susţinătorii membrilor ostili au bus bazele Grupului
pentru Prizonierii Republicani.
79 http://en.wikipedia.org/wiki/Alfredo_Scappaticci
78
La 28 iulie 2005, IRA Provizorie a anunţat sfârşitul campaniei armate, iar la
25 septembrie 2005, inspectorii internaţionali pentru arme au supravegheat ceea ce
ei considerau ca dezarmarea totală a grupării. C.I.R.A. nu s-a alăturat P.I.R.A. şi a
rămas capabilă de atacuri teroriste efective, chiar sporadice. La fel ca şi C.I.R.A.,
nici R.I.R.A. nu s-a alăturat dezarmării. Ca răspuns la anunţul P.I.R.A., Guvernul
Britanic a făcut public planul său de a-şi reduce garnizoanele armate şi reţelele de
baze militare din Irlanda de Nord de-a lungul unei perioade de 5 ani. Acest plan a
fost pus în aplicare imediat, prin desfiinţarea unor posturi de observaţie, dar
reducerile militare substanţiale erau condiţionare de îndeplinirea promisiunilor
asumate de către I.R.A. În septembrie 2005, liderul I.M.C., generalul John de
Chastelain, a anunţat că I.R.A. a finalizat procesul de dezarmare.
La 16 decembrie 2005, membrul Sinn Fein, Denis Donaldson a avut o
apariţie televizată în Dublin şi a mărturisit că era spion britanic de 20 de ani. A fost
eliminat din Sinn Fein. Donaldson era un fost voluntar al P.I.R.A. şi un membru de
onoare al partidului Sinn Fein. Un exemplu de încredere acordat lui Donaldson este
că Gerry Adams i-a acordat dreptul de a conduce operaţiunile Sinn Fein din S.U.A.
de la începutul anilor 1990.
În 2006, I.N.L.A. a revendicat scoaterea din afaceri a cel puţin două bande
care se ocupau cu traficul de droguri în Irlanda de Nord. După raidul întreprins la o
organizaţie criminală din nord-vest, membrii I.N.L.A. au declarat că „I.N.L.A. nu
va permite ca muncitorii din acest oraş să fie folosiţi ca şi carne de tun de către
aceşti criminali, a căror singură grijă este profitul obţinut prin orice mijloace
accesibile lor.”
În februarie 2006, I.M.C. a acuzat C.I.R.A. de plasarea a patru bombe în
Irlanda de Nord, în ultimele luni din anul 2005, precum şi de câteva avertismente
false cu bombă. I.M.C. a acuzat C.I.R.A. şi pentru asasinarea, în Belfast, a doi foşti
membri ai C.I.R.A., care puseseră bazele unei organizaţii rivale. Un atac asupra
unei patrule a Serviciului de Poliţie al Irlandei de Nord, în Ballymena din martie
2006 a fost atribuit R.I.R.A. de către Comisia Independentă de Monitorizare
(I.M.C.).
79
La 4 aprilie, Donaldson a fost găsit mort la casa sa din apropiere de Glenties,
Donegal. Când a fost întrebat dacă simţea că rolul lui Donaldson ca informator în
Sinn Fein a fost semnificativ, agentul dublu al I.R.A., cunoscut sub numele de
Kevin Fulton, a descris rolul lui Donaldson ca spion în Sinn Fein ca fiind „vârful
aisberg-ului”. Fostul agent al MI5, cunoscut sub numele de Martin Ingram, a
declarat că Gerry Adams ştia că Donaldson era agent. Acesta a mai declarat că şi
Martin McGuinness era agent britanic. Ca probă pentru această declaraţie, a
susţinut că McGuinness a fost implicat în moartea voluntarului I.R.A., Frank
Hegarty, care era şi agent al F.R.U.80, din mai 1986. McGuinness a negat orice
implicare în Cazul Hegarty şi a respins acuzaţiile de spionaj. De asemenea, a
respins acuzaţiile recente ale lui Ingram, din ziarul Sunday World, de la data de 28
mai 2006.
La 9 august, un număr de atacuri cu bombă ale I.R.A. au lovit afaceri din
Newry, Down. Clădiri aparţinând JJB Sports şi Carpetright au fost distruse şi unele
clădiri aparţinând MFI şi TK Maxx au fost grav avariate. La 27 octombrie 2006, o
cantitate mare de explozivi a fost găsită în Kilbranish, Mount Leinster, districtul
Carlow, de către poliţie, care au crezut că R.I.R.A. încerca să saboteze procesul de
pace cu un atac bombă. I.M.C. a bănuit că R.I.R.A. era, de asemenea, responsabilă
pentru un atac cu mortiere eşuat asupra Staţiei PSNI din Craigavon, la 4 decembrie
2006. Raportul I.M.C. din octombrie 2006 susţinea că R.I.R.A. rămâne „activă şi
periculoasă” şi că urmăreşte să „susţină poziţia sa ca organizaţie teroristă”.
R.I.R.A. a declarat anterior că nu are nici o intenţie de a declara încetarea focului,
decât dacă Guvernul Britanic va face o declaraţie că se va retrage din Irlanda de
Nord.
Alegerile81 pentru o nouă Adunare a Irlandei de Nord, suspendate din 2002,
au fost ţinute la începutul lui martie. Marea Britanie a anunţat, la 26 martie,
termenul limită pentru ca partidele să organizeze un guvern, în care puterea să fie
împărţită şi executiv funcţional sau Adunarea va fi din nou suspendată. La acea
dată, liderul Partidului Unionist Democratic, Paisley şi liderul Sinn Fein, Adams au
80 Force Research Unit. 81 Partidul Unionist Democratic a câştigat 36 din cele 108 de locuri ale Adunării, Sinn Fein a avut 28 de locuri, Partidul Unionist din Ulster 18 locuri, iar Partidul Social-Democratic şi Laburist 16 locuri.
80
organizat prima întâlnire faţă în faţă şi au fost de acord să creeze o platformă
comună de guvernare. Marea Britanie a extins termenul limită până în mai, fapt
care a dus la eliminarea controlului direct impus de aceasta în 2002.
La sfârşitul anului 2006, membrii C.I.R.A. au publicat o listă cu până la 20
de persoane care erau considerate ţinte pentru atacuri militare, dintre care câţiva au
fost răniţi în atacuri cu arme ulterioare.
Finalul definitiv al conflictelor şi, în concluzie, al Procesului de Pace a avut
loc în 2007. La 2 august 2007, Marea Britanie a pus capăt, în mod oficial,
suportului militar acordat poliţiei din Irlanda de Nord şi a început să retragă
trupele. În 1972, trupele britanice din Irlanda de Nord se ridicau la un număr de
25000 de soldaţi. După retragere, o garnizoană pentru timpuri de pace de
aproximativ 5000 de soldaţi a fost singura care a rămas. În aprilie 2007,
reprezentanţi ale celor patru partide politice principale au organizat o întâlnire
pentru a împărţi locurile de miniştri din guvern.
La 8 noiembrie 2007, doi membri R.I.R.A. au împuşcat un funcţionar catolic
al PSNI82, aflat în afara serviciului, în timp ce se afla în maşina sa, pe strada
Bishop din Derry, provocându-i răni faciale şi rănindu-l la braţ. La 12 noiembrie,
un alt membru al PSNI a fost împuşcat de membrii R.I.R.A. în Dungannon,
Tyrone.
La 8 decembrie, în timpul unei visite la Casa Albă, la Preşedintele Bush,
împreună cu Primul Ministru al Irlandei de Nord, Ian Paisley, Martin McGuiness,
adjunctul Primului Ministru, a declarat că: „ Până la 26 martie acest an, Ian Paisley
şi cu mine nu am avut niciodată o conversaţie despre nimic – nici măcar despre
vreme – dar acum am lucrat foarte aproape împreună, de-a lungul ultimelor luni şi
nu mai există nici un fel de neînţelegeri între noi. Acest lucru arată că suntem
pregătiţi pentru o nouă direcţie.”
La 7 februarie 2008, R.I.R.A. a declarat că, după ce a experimentat o
perioadă de reorganizare de trei ani, intenţionează să „se întoarcă la război” prin
lansarea unei ofensive împotriva „ţintelor legitime”. De asemenea, în ciuda
faptului, că iniţial, îşi prezentase scuzele pentru bombardamentele din Omagh, a
82 Serviciul de Poliţie al Irlandei de Nord.
81
negat orice implicare la scară largă în atac. La 8 februarie, Roy McShane a fost luat
sub protecţia poliţiei, după ce s-a descoperit că era informator. McShane, un fost
membru al I.R.A., fusese şoferul personal al lui Gerry Adams mulţi ani.
La 25 martie 2008, patru bărbaţi din Derry acuzaţi că ar fi membri I.R.A. au
fost reţinuţi în custodie de către Tribunalul Penal Special. Gary Donnelly, de 38 de
ani, Michael Gallagher, de 28, Martin Francis O`Neill şi Patrick John McDaid de
39 de ani au fost acuzaţi că sunt membri ai unei organizaţii ilegale, care se
autointitulează Armata Republicană Irlandeză, la 16 martie. Aceştia au fost arestaţi
în timpul unei operaţiuni de gardă din cadrul activităţilor dizidenţilor republicani
din Donegal83.
Deşi au fost încercări de încheiere a procesului de pace între Guvernul
Britanic şi grupările paramilitare irlandeze, există încă foarte multe neînţelegeri
între acestea, fapt ce paralizează tratativele de pace. După ani întregi de încercări
de a aplana conflictele interne, aceştia nu au ajuns încă la un acord concret de
încetare a atacurilor. Astfel, I.R.A. continuă să prezinte un pericol important pentru
securitatea în regiune.
83 http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/northern_ireland/7303436.stm
82
Concluzii
Începând cu 11 septembrie 2001, când au avut loc atentatele teroriste asupra
S.U.A., cel mai grav dintre acestea fiind cel de la World Trade Center, s-a observat
naşterea unei noi generaţii de terorişti, mult mai inteligentă şi mult mai
periculoasă. De asemenea, s-a acutizat nevoia reformării instituţiilor de securitate
naţionale, internaţionale şi regionale pentru a îmbunătăţi mediul de securitate
global şi pentru a contracara ameninţarea teroristă. Atentatele ulterioare au scos la
iveala noua ţintă a teroriştilor. Europa nu mai privea totul din afară ci a devenit ea
însăşi victima teoriilor extremiste şi religioase ale teroriştilor, prin atentatele de la
Madrid (11 martie 2004) şi Londra (7 iulie 2005) dar şi prin dezvoltarea
separatismului basc sau nord-irlandez.
Totuşi, principala problemă a Europei rămân grupările teroriste autohtone,
cum sunt I.R.A. şi gruparea separatistă bască E.T.A. Separatismul istoric dintre
Republica Irlanda şi Irlanda de Nord şi separatismul basc din Spania au reprezentat
şi reprezintă încă principala cauza a fenomenului terorist pe continentul european.
În Irlanda de Nord, deşi între I.R.A. şi tabăra opozantă, a Loialiştilor din
Ulster a fost semnat un acord de pace, acesta nu reprezintă finalul conflictului,
existând încă celule teroriste nord-irlandeze, dotate cu însemnate cantităţi de
muniţie, care încă promovează o ideologie separatistă.
Istoria Irlandei a fost, încă de la început, o istorie agitată, de-a lungul
timpului, de conflictele inter-etnice şi religioase. Începutul acestor conflicte l-a
reprezentat invazia britanică din 1167, când în Irlanda, s-a manifestat o opoziţie
puternică faţă de ocupant. În general paşnică, această rezistenţă şi-a găsit o
expresie efectivă atunci când mari mase ale poporului irlandez, puse în faţa
refuzului guvernului englez de a le satisface dorinţa legitimă de libertate, şi-au
exercitat dreptul de a porni o luptă cu alte mijloace.
Acesta a fost şi cazul organizaţiei din care Republicanii de azi se trag -
United Irishmen (Irlandezii Uniţi) în anii 1790. Inspiraţi din Războiul pentru
Independenţă dus de coloniile americane şi de idealurile democratice ale
83
Revoluţiei Franceze, United Irishmen au ţintit unirea irlandezilor într-un efort
comun de a obţine egalitate şi libertate. Alegând iniţial mijloace non-violente,
United Irishmen au primit repede un răspuns represiv din partea autorităţilor
engleze. Abia atunci şi-au asumat dreptul de a-şi apăra libertatea cu ajutorul
armelor. A fost un model ce avea să se repete de câteva ori, de-a lungul a un secol
şi jumătate, culminând cu Armata Republicană Irlandeză.
I.R.A. s-a născut în timpul războiului de independenţă din 1919-1922, în
timpul căruia ducea lupte de gherilă. Încă de la înfiinţarea sa, I.R.A. a susţinut
obiectivele Sinn Fein, aripa sa politică, care solicita independenţa Irlandei de
Regatul Unit, însă cele două organizaţii se diferenţiau prin mijloacele de luptă.
Ca şi Sinn Fein, I.R.A. s-a divizat în urma tratatului de la Londra din 1921,
care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar catolic,
“amputat” de provincia nordică Ulster, cu majoritate protestantă şi cu capitala la
Belfast, care rămânea sub autoritatea Londrei. Facţiunea minoritară care a acceptat
acest acord a fost integrată în forţele armate. Facţiunea majoritară, care refuza
acordul şi reclama realipirea Ulsterului la Irlanda unificată, a luptat contra
guvernului Republicii Irlanda în vremea războiului civil din 1922-1923. Declarată
ilegală în Irlanda de Nord începând din mai 1922, I.R.A. a continuat în acest timp
să recruteze şi să antreneze membri şi să comită periodic acte violente.
Dupa retragerea Irlandei din Commonwealth din 1948, I.R.A. şi-a reorientat
activităţile, de această dată pentru a elibera Irlanda de Nord de sub tutela britanică
şi pentru a crea o republică irlandeză unificată.
La finele anilor 1960, minoritatea catolică din Irlanda de Nord a lansat o
campanie pentru ameliorarea statutului său politic, economic şi social. Ca rezultat,
din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii Britanii, a fost zguduită de
înfruntări violente între protestanţi şi catolici. Inferiori numeric, catolicii din Ulster
erau mai afectaţi de şomaj şi aveau un nivel de trai net inferior celui al
protestanţilor, fiind şi slab reprezentaţi politic.
După o serie de revolte violente în Londonderry, în august 1968, Belfast şi
din nou Londonderry în cursul lunii iunie 1970, asigurarea ordinii în Ulster a fost
încredinţată armatei britanice. Profitând, I.R.A., care beneficia de un sprijin
84
popular în creştere, şi-a înmulţit acţiunile de forţă contra activiştilor protestanţi şi
armatei britanice.
Începând cu acea perioadă, deşi au existat neînţelegeri care au dus la
împărţirea organizaţiei în mai multe grupări, acest lucru nu i-a împiedicat pe
republicani să continue acţiunile violente împotriva armatei britanice. Mai mult,
acestea au devenit din ce în ce mai frecvente şi mai grave, dovedind faptul că
grupările teroriste reprezentau un pericol real la adresa securităţii regiunii, dar mai
ales la adresa intereselor britanice.
Conflictul, la început doar de natură politică, a devenit din ce în ce mai mult
un conflict direct, de natură militară, manifestându-se prin lupte deschise, de
stradă, atentate cu maşini capcană etc. Vinovate erau şi forţele armate britanice
care foloseau forţa în orice situaţie, indiferent de natura manifestaţiilor
republicane. Un exemplu elocvent în acest sens a fost marşul paşnic, desfăşurat în
oraşul Derry, la 30 ianuarie 1972, împotriva măsurii adoptate de guvernul britanic
de a închide fără proces toţi liderii I.R.A. şi a refuzului acestuia de a mai acorda
statutul de prizonier politic militanţilor. Marşul a devenit cunoscut în istorie sub
numele de “Bloody Sunday”, deoarece trupele britanice au intervenit în forţă,
ucigând 13 oameni şi rănind grav 17.
Succesul grupărilor teroriste a fost influenţat şi de susţinerea manifestată din
partea opiniei publice irlandeze, care împărtăşea aceleaşi idei şi dorinţe cu
republicanii irlandezi şi anume unificarea Irlandei şi independenţa acesteia. Un alt
factor care a ajutat I.R.A. să supravieţuiască atât timp a fost suportul venit de la
grupări teroriste din străinătate, precum şi de la populaţia irlandeză stabilită în
S.U.A. care ajutau I.R.A., finanţând acţiunile grupării cu armament sau cu bani.
Separarea I.R.A. în mai multe grupări a făcut şi mai dificilă, pentru trupele
britanice, descoperirea conducătorilor acestora şi împiedicarea atentatelor săvârşite
de aceste grupări. Forţele de securitate britanice se vedeau din ce în ce mai mult în
imposibilitatea de a reinstaura pacea în regiune. Deşi la prima vedere, separarea
I.R.A. părea a fi în avantajul guvernului britanic, după un timp, s-a dovedit că
această separare avea efecte total opuse. Acţiunile violente deveneau din ce în ce
mai frecvente, iar acum nu erau îndreptate numai împotriva forţelor britanice, dar
85
se contura şi o luptă internă, între diversele grupări I.R.A. Diferenţele de opinie
dintre acestea s-au concretizat în lupte deschise, a căror victime au fost printre alţii,
şi civili. Guvernul britanic s-a regăsit în situaţia de a lupta pe două fronturi: în
primul rând pentru a preveni atentatele împotriva obiectivelor de interes britanic şi
împotriva trupelor britanice şi în al doilea rând, pentru a aplana conflictul dintre
grupările I.R.A.
Şi totuşi, conflictele nu s-au manifestat doar în formă militară. Deşi acţiunile
armate şi atentatele cu bombă erau mult mai frecvente, conflicte existau şi pe scena
politică. Încercările de a forma un guvern reprezentativ atât pentru Marea Britanie
cât şi pentru Republica Irlanda cât şi încercările de a forma o adunare a Irlandei
eşuau de fiecare dată, prin retragerea în semn de protest a reprezentanţilor Sinn
Fein din aceste adunări.
Deşi au existat declaraţii de încetare a focului din partea I.R.A. şi numeroase
încercări de a încheia tratate de pace între reprezentanţii guvernului britanic şi cei
ai guvernului irlandez şi ai I.R.A., de multe ori acestea au eşuat, iar acţiunile
militare şi confruntările militare au continuat şi în timpul tratativelor şi chiar şi în
perioada în care I.R.A. declarase oficial încetarea focului.
Finalul definitiv al conflictelor şi, în concluzie, al Procesului de Pace a avut
loc în 2007. La 2 august 2007, Marea Britanie a pus capăt, în mod oficial,
suportului militar acordat poliţiei din Irlanda de Nord şi a început să retragă
trupele. Cu toate acestea, atentate ale I.R.A. au continuat să aibă loc şi după această
perioadă. Deşi Guvernul şi forţele armate ale Marii Britanii fac eforturi să
demascheze persoanele implicate în organizarea acestor atentate şi să restabilească
pacea în regiune, acest lucru este încă destul de dificil, datorită faptului că încă mai
există formaţiuni izolate care se ocupă de aceste atentate.
Atât timp cât vor exista aceste grupări, ele vor reprezenta mereu un pericol
pentru securitatea în regiune. Eforturile Guvernului Britanic de a elimina total
aceste formaţiuni teroriste sunt încă insuficiente şi nu au efectele dorite. Atât timp
cât vor exista interese contrare în regiune, nu se va putea asigura un climat stabil
de pace şi de securitate.
86
Bibliografie
1. Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and Northern Ireland
problem, The Blackstaff Press, 2000
2. Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura
TopForm, Bucureşti, 2007
3. Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London,
1996
4. Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition,
Routledge, London, 1992
5. Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books,
London, 1993
6. Miroiu, Andrei; Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale,
Editura Polirom, Bucureşti, 2006
7. Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins
Publishers, 1995
8. Pearce, Malcolm; Stewart, Geoffrey; British political history. 1867-1990.
Democracy and decline, Routledge, London and New York, 1992
9. Străuţiu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul relaţiilor internaţionale,
Editura Psihomedia, Sibiu, 2004
Site-uri:
10. Burgess, Mark, A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org
11. The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, www.nli.ie
12. McCarthy, John P., Kevin O`Higgins – Builder of the Irish State, Irish
Academic Press, Dublin, 2006, www.biblioireland.com
13. http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/northern_ireland/7303436.stm
14. http://www.crji.org/news.php?id=103&l=1
15. http://encarta.msn.com
87
16. http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/armata-republicana-irlandeza-scurta-
istorie_2158.html
17. http://www.globalsecurity.org/military/world/para/ira.htm
18. http://www.independent.ie/national-news/fbi-agent-witness-against-mckevitt-
349769.html
19. http://www.iol.ie/~dluby/people.htm
20. http://www.sinnfein.ie/peace/document/102
21. www.wikipedia.org
88
ANEXE
89
Anexa nr. 1
Harta Irlandei
90
Anexa nr. 2
Foto nr. 1 – Centrul oraşului Omagh după atentatul I.R.A. din 1998
Foto nr. 2 - Centrul oraşului Omagh după atentatul din 1998
91
Foto nr. 3 – Soldaţi britanici patrulând în cartierul Bogside din Londonderry la
4 noiembrie 1971, în timpul ciocnirilor dintre Catolici şi Protestanţi
Foto nr. 4 – Soldaţi republicani în luptă
Foto nr. 5 – Soldaţi republicani în luptă
92
Foto nr. 6 – Pliant comemorativ
93
Foto nr. 7 – Harta zonei celor Patru Tribunale
Foto nr. 8 – Manchester după atentatul din 1996
94
Anexa nr. 3
Voluntarii Naţionali (1914)
Voluntarii Irlandezi (1914-1917)
Armata Republicană Irlandeză
(1917-1922)
I.R.A. pro-tratat (1922)
I.R.A. anti-tratat
Armata Naţională
Forţele de apărare irlandeze (1922-prezent)
Cartierul general Executiv
I.R.A.
Congresul republican (1934-1936)
Ulsterul liber (1955)
Irlanda liberă (1967-1975)
I.R.A. Oficială (1969-prezent)
I.R.A. Provizorie (1969-prezent)
Armata Naţională de Eliberare
Irlandeză (1974-prezent)
Mişcarea Republicană Oficială
I.R.A. Continuă (1986-prezent)
I.R.A. Reală (1997-prezent)
Oglaigh na
hEireean (2006-)
Saoirse na
hEireean (2006-)
Voluntarii Irlandezi (1913-1914)