1

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI DIN CLUJ-NAPOCA

Facultatea De Drept

Specializarea Ştiinţe Juridice

PROIECT DE DIPLOMĂ

REGLEMENTAREA FOLOSINŢEI BUNURILOR CONFORM ARTICOLULUI 1 AL PRIMULUI PROTOCOL ADIŢIONAL LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Coordonator ştiinţific,

Lect. univ. dr. Radu Chiriţă

2

Student,

Otilia Bordea

Cluj-Napoca

2013

3

CUPRINS

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE…………………………………………..3

1.1. Domeniul de aplicare al celui de-al doilea paragraf al articolului 1...3

1.2. Scopul lucrării.......................................................................................4

CAPITOLUL II. CONTURAREA CONDIŢIILOR DE REGLEMENTARE A

FOLOSINŢEI BUNURILOR PRIN INTERMEDIUL JURISPRUDENŢEI CURŢII

EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI..................................................................7

2.1. Definirea noţiunilor de „bunuri”, „folosinţă a bunurilor” şi „reglementare a

folosinţei bunurilor”......................................................................................................7

2.2 Măsura trebuie să fie prevăzută de lege....................................................9

2.3. Conformitatea cu interesul general ca şi condiţie de reglementare a

folosinţei bunurilor......................................................................................................14

2.4. Controlul de proporţionalitate a măsurii restrictive de proprietate............19

2.5. Caracterul efectiv al dreptului de proprietate. Garanţii împotriva aplicării

unor măsuri arbitrare şi obligaţii pozitive ale Statului. Efectul vertical şi efectul

orizontal.....................................................................................................................24

2.6. Repararea încălcării dreptului de proprietate...........................................30

CAPITOLUL III. PRINCIPALELE SITUAŢII DE REGLEMENTARE A FOLOSINŢEI

BUNURILOR STABILITE ÎN JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE....................36

3.1. Politica în materie locativă........................................................................36

3.1.1. Evacuarea chiriaşilor.............................................................................36

3.1.2. Reducerile de chirii...................................................................................

3.1.3. Obligativitatea închirierii apartamentelor şi stabilirea cuantumului

chiriilor.........................................................................................................................40

3.1.4. Imposibilitatea proprietarului de a rezilia contractul de locaţiune..........43

3.1.5. Situaţia din dreptul intern.......................................................................44

4

3.2. Confiscarea şi sechestrarea.....................................................................52

3.2.1. Confiscarea...........................................................................................52

3.2.2. Sechestrarea ........................................................................................63

3.3. Limitări legale ale dreptului de proprietate privată în dreptul intern..........64

3.3.1. Limite legale de utilitate publică.............................................................64

3.3.2. Limite legale de interes privat................................................................67

3.4. Alte situaţii de reglementare a folosinţei bunurilor....................................68

3.4.1. Reglementarea desfăşurării unor profesii liberale.................................68

3.4.2. Retragerea autorizaţiei de funcţionare..................................................69

3.4.3. Proprietari funciari. Obligaţii propter rem..............................................69

CAPITOLUL IV. PLATA IMPOZITELOR, A CONTRIBUŢIILOR ŞI AMENZILOR...71

4.1. Domeniul de aplicare................................................................................71

4.2. Incidenţa articolului 14..............................................................................75

CAPITOLUL V. PRIVIRE COMPARATIVĂ ÎNTRE REGLEMENTAREA

FOLOSINŢEI BUNURILOR, ATINGEREA ADUSĂ SUBSTANŢEI BUNURILOR ŞI

PRIVAREA DE PROPRIETATE............................................................................... 77

5.1. Reglementarea folosinţei bunurilor şi atingerea adusă substanţei

bunului........................................................................................................................77

5.2. Reglementarea folosinţei bunurilor şi privarea de proprietate..................78

CAPITOLUL VI. INFLUENŢA JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI ASUPRA ALTOR REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE

PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE..................................................................80

6.1. Convenţia americană a drepturilor omului................................................80

6.2. Tratatul privind Uniunea Europeană.........................................................83

CAPITOLUL VII. CONCLUZII....................................................................................84

5

Capitolul I. Aspecte introductive

1.1. Domeniul de aplicare al celui de-al doilea paragraf al articolului 1

Dreptul la respectarea bunurilor sau, mai general, dreptul de proprietate, se prezintă

ca unul dintre pilonii societăţii occidentale, chiar dacă nu mai are astăzi acel caracter

„inviolabil şi sacru” atribuit de revoluţionarii francezi1. Dreptul de proprietate este un

drept contestat în însăşi natura sa: drept economic pentru unii, drept civil pentru alţii,

însuşi caracterul său de drept al omului se pretează la discuţii, după cum se

consideră sau nu că proprietatea privată este esenţială pentru existenţa individului2.

Dreptul de proprietate, însoţit de restricţii care ţin de interesul general, este

recunoscut de primul Protocol adiţional la Convenţie.

Articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

consacră dreptul la respectarea bunurilor.

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional3.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile

pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor4.

Acest articol, care garantează, în substanța lui, dreptul de proprietate, conține,

în realitate, trei norme distincte: prima, care prezintă caracter general, enunță

principiul respectării proprietății; a doua privește privarea de proprietate și o supune

anumitor condiții; a treia recunoaște statelor competența, între altele, de a

1 J.-L. Charrier, traducere din lb.fr. de A.Chiriac, Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Ed. Balacron, Chişinău, 2008, p. 474 2 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p.375 3 Art.1 alin.(1) din Protocolul nr.1 4 Art.1 alin.(2) din Protocolul nr.1

6

reglementa folosința bunurilor conform interesului general5. Prin urmare, dreptul de

proprietate trebuie examinat pornind de la trilogia „protecţie, alterare, reglementare”.

Dacă la data recunoaşterii şi garantării sale internaţionale şi constituţionale

dreptul de proprietate apărea ca un drept absolut şi exclusiv, astăzi atât absolutismul

cât şi exclusivismul său sunt din ce în ce mai mult puse la îndoială în condiţiile în

care restricţiile aduse acestuia în virtutea interesului general par a fi în continuă

creştere, intervenţia dreptului public în sfera dreptului privat din ce în ce mai

accentuată, iar interesul privat din ce în ce mai neglijat în favoarea celui public6.

În ciuda faptului că, la nivel teoretic, delimitarea între situaţiile reglementate de

articolul 1 al Protocolului nr.1 pare a fi clară, la nivel practic realizarea unei distincţii

între o simplă reglementare a folosinţei bunurilor şi o deposedare poate ridica

probleme. Pe plan teoretic, există un criteriu: dacă măsura statală nu lipseşte dreptul

de proprietate de „toată substanţa acestuia”, ne aflăm în primul caz, ia în caz contrar,

ne aflăm în cel de-al doilea întrucât este vorba, în acest caz, de o adevărată privare

de proprietate. Dar în practică, distincţia este mult mai delicată, deoarece diferenţa

între aceste măsuri diferite este o chestiune de grad, iar nu de natură7.

1.2. Scopul lucrării

Prezenta lucrare are ca scop analiza celor mai semnificative aspecte privind

reglementarea folosinței lucrurilor, prevăzută paragraful al doilea al art.1. Vor fi

examinate condițiile pe care statele trebuie să le respecte în exercitarea acestui

atribut conferit de articolul 1, așa cum se reflectă ele în jurisprudența Curții Europene

a drepturilor Omului, situațiile de reglementare a folosinței lucrurilor întâlnite în

dreptul intern, precum și situațiile care ridică probleme de delimitare între cele trei

norme prevăzute de articolul 1.

Paragraful 2 al articolului 1 pare să recunoască o putere discreționară a

statelor în a reglementa folosirea bunurilor proprietatea cuiva „în interesul general”,

aspect de natură să suscite anumite rezerve. Într-adevăr, a recunoaște statelor

5 J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.556 6 L.- M. Crăciunean, Aspecte privind regimul juridic al servituţilor de utilitate publică, în P. R. nr.6/2008, p.50 7 Idem, p. 579

7

dreptul de a adopta „legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general” pare să confere acestora facultatea

de a pune pe primul plan nu protecția dreptului de proprietate privată, ci funcția lui

socială. De asemenea, formularea textului poate conduce la concluzia lipsei

posibilității exercitării unui control internațional al modului în care statele fac uz de

prerogativa astfel recunoscută, consecință aflată însă în contradicție evidentă cu

înseși scopurile Convenției8. În consecință, ca urmare a adoptării unei măsuri dintre

cele permise de art.1 parag.2 din Protocolul nr.1, numai exercitarea atributului

folosinței este posibil a fi limitată, iar nu și a atributului dispoziției, o astfel de măsură

neputând să conducă la privarea titularului de însuși dreptul de proprietate9.

Proprietarul îşi vede limitată exercitarea atributului folosinţei asupra bunului care

formează obiectul dreptului deşi, cel puţin uneori, distincţia este mai puţin evidentă10.

Ingerința statului este în întregime posibilă dar mai este necesar să se sprijine pe o

bază legală suficientă11.

Dreptul de proprietate conferă titularului său atributele: usus, fructus și abusus.

Aceste atribute ale dreptului de proprietate nu sunt absolute: ele sunt supuse

anumitor restricții, prevăzute de lege. În consecință, deși se poate spune că dreptul

de proprietate este cel mai complet dintre toate drepturile reale, este fals să

considerăm acest drept absolut. Codul civil conferă autorităților fără rezerve dreptul

de a reglementa folosința proprietății de către particulari. Arbitrariul este complet12.

Sursele de drept intern care fundamentează reglementarea folosinţei lucruri

sunt, în principal, dispoziţiile art. 44 alin.(1) din Constituţie, art.53 din Constituţie şi

art. 555 din noul Cod civil.

Art.44 alin.(1) din Constituţie prevede: „ Dreptul de proprietate, precum şi creanţele

asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de

lege”. Trebuie amintit şi art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al

proprietăţii private în condiţiile „legii organice”. Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul

8 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol I. Drepturi și libertăți, Ed. All

Beck, București, 2005, p.967 9 M.S. Croitoru, Dreptul de proprietate în jurisprudența CEDO, Ed. Hamangiu, 2010, p.152 10 C. Bîrsan, Limitările dreptului de proprietate reglementate de Convenţia europeană a drepturilor omului, în P. R., nr. 3/2003, p.184 11 J.-F. Renucci, op.cit., p.578 12 M. Planiol, Traite elementaire de droit civil. Tome premier. Principes generaux, les personnes, la famille, les incapables, les biens, Ed. Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1906, p.742-743

8

ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor

dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie,în aşa fel

încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare

legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în

valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Art.53 din Constituţie dispune: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi

restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea

securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei

calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate

democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să

fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau

a libertăţii”. Acest articol valorifică condiţiile impuse de Convenţia europeană a

drepturilor omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Legiuitorul

constituţional român a introdus o condiţie specifică: aceea a aplicării nediscriminatorii

a restrângerii aduse dreptului, concepută ca o garanţie a principiului legalităţii.

Art.555 din noul Cod civil statuează la alin.(1): „Proprietatea privată este dreptul

titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi

perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

9

Capitolul II. Conturarea condițiilor de reglementare a folosinței bunurilor

prin intermediul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor omului

2.1. Definirea noțiunilor de „bunuri”, „folosință a bunurilor” și de

„reglementare a folosinței bunurilor”

Noţiunea de „bunuri” este o noţiune autonomă, care a primit în jurisprudenţa

Curţii o definiţie distinctă de cea din dreptul intern al majorităţii statelor. Această

definiţie este rezultatul folosirii tehnicii „noţiunilor autonome” care se analizează ca o

metodă de formare a unui drept comun, care atenuează imprecizia termenilor

convenţionali şi neomogenitatea drepturilor naţionale, permiţând o definire uniformă

a angajamentelor asumate de state13. Judecătorii europeni au utilizat această tehnică

pentru a-i conferi o interpretare autonomă noţiunii de „bunuri” în ceea ce priveşte

dreptul de proprietate protejat prin articolul 1 al primului Protocol adiţional la

Convenţie. Astfel, în hotărârea Gasus Dosier und Fordertechnik Gmbh14, Curtea a

subliniat că noţiunea de „bunuri” în sensul articolul 1 beneficiază de un înţeles

autonom, care nu este limitat de bunurile materiale: există şi alte drepturi şi interese

privind alte categorii de bunuri care constituie drepturi de proprietate protejate de

articolul 1. În consecinţă, termenul de „bunuri” înglobează toate interesele care

rezultă din raporturile economice ale unui individ: cu alte cuvinte, se depăşeşte chiar

dreptul de proprietate, vizând noţiunea de „patrimoniu”15. Bunurile protejate sunt

bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Prin hotărârea Anheuser-

Busch Inc16, Curtea a precizat că proprietatea intelectuală, prin natura sa,

beneficiază de protecţia prevăzută la art. 1 din Protocolul nr.1. De asemenea, trebuie

menţionat că instanţa europeană nu garantează dreptul de a obţine proprietatea

asupra unui bun, ci doar respectarea drepturilor existente asupra unul bun. De

aceea, pentru ca o plângere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să dovedească

instanţei de control european că, la un moment dat, după ratificarea Convenţiei, a

avut recunoscut un drept asupra bunului şi că, urmare a unei acţiuni a Statului, acest

13 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 183 14 CEDO, 23 februarie 1995, Gasus Dosier und Fordertechnik Gmbh c. Olanda, parag.53 15 J.-F. Renucci, op cit., p. 560 16 CEDO, 11 octombrie 2005, Anheuser-Busch Inc c. Portugalia, parag. 43

10

drept a fost afectat17. Această jurisprudenţă a Curţii a suferit o atenuare în sensul că

judecătorii europeni admit că textul articolului 1 protejează şi „speranţa legitimă” de a

obţiune un bun. Perfecţionarea noţiunii de „speranţă legitimă” ca valoare patrimonială

protejată prin dispoziţiile prevăzute la articolul 1 din primul Protocol adiţional,

reprezintă o contribuţie esenţială a hotărârii Kopecky18, pronunţată de Marea

Cameră. Din această hotărâre a reieşit că, în viziunea Curţii, criteriul decisiv al unei

speranţe legitime este existenţa unei baze suficiente în dreptul intern. Dacă însă

dreptul de a obţine un bun este supus, potrivit legii interne, unor condiţii a căror

îndeplinire este discutabilă, se va considera că persoana în cauză nu are nici un bun

actual, nici o speranţă legitimă de a-l obţine, astfel încât articolul 1 nu este aplicabil19.

Înțelesul expresiei de „folosință a bunurilor” trebuie preluat din materia dreptului civil.

Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa, de a utiliza bunul său, dar

şi de a culege, de a percepe în proprietate toate fructele pe care acesta le produce20.

Dreptul de a utiliza bunul sau uzul lucrului exprimă posibilitatea pe care o are

proprietarul de a se servi personal de lucru, în acord cu natura şi destinaţia acestuia.

Este aspectul pozitiv al lui ius utendi. Ius utendi are însă şi un aspect negativ.

Proprietarul poate să nu recurgă la niciuna dintre posibilităţile de a se servi de lucrul

său. Această formă negativă a dreptului de a utiliza lucrul poate fi însă îngrădită de

lege. În ceea ce priveşte ius fruendi, fructele sunt produse de un lucru în mod

periodic, fără a consuma substanţa acestuia. Ele se deosebesc în consecinţă de

producte, care consumă substanţa lucrului. Ius fruendi nu cuprinde şi culegerea

productelor, care este o manifestare a dispoziţiei materiale. Prin voinţa proprietarului,

care stabileşte o anumită modalitate de amenajare şi exploatare a unui bun, este

posibil însă ca anumite producte să fie considerate fructe21.

Odată stabilit sensul „folosinţei”, următorul pas este determinarea înţelesului

noţiunii de „reglementare a folosinţei bunurilor”. Reglementarea folosinţei bunurilor

este orice măsură legală a statului prin care unei persoane nu i se permite să îşi

utilizeze bunurile în maniera în care doreşte, suferind astfel unele limitări, fără ca

acestea să fie, prin natură şi prin efecte, atât de importante încât să poată fi calificate

17 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.773 18 CEDO, 28 septembrie 2004, Kopecky c. Slovacia 19 R. Chiriţă, op.cit., p. 773 20 A. C. Bodea, Dreptul de proprietate. Vol. I: Caractere juridice, subiecte, modalităţi, dezmembrăminte. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 15 21 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.96-97

11

ca o privare de proprietate22. În consecinţă, dreptul de proprietate nu este absolut, el

suferă limitări, fiind susceptibil de ingerinţe ale statului în ceea ce priveşte exercitarea

anumitor atribute ale sale. Garantarea prin Constituţie nu transformă dreptul de

proprietate într-un drept nelimitat. Instituirea anumitor limite este impusă de

necesitatea asigurării unui echilibru între interesele individuale şi interesul general23.

Atunci când are loc o reglementare a folosinţei bunurilor, teoretic proprietarul

păstrează toate atributele dreptului de proprietate, însă usus-ul este într-o oarecare

măsură afectat, pentru că el nu mai poate folosi bunul aşa cum şi-ar dori24.

Controlul exercitării folosinţei bunurilor se poate realiza prin impunerea unor

obligaţii sau a unor comportamente specifice proprietarilor sau prin impunerea unor

restricţii acestora.

2.2. Măsura trebuie să fie prevăzută de lege

Cel de-al doilea paragraf al Articolului 1 prevede că statele au dreptul să

adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor

conform interesului general. În consecinţă, o astfel de măsură presupune existenţa

unei legi în sensul european al termenului, care trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi

precisă în privinţa condiţiilor şi modalităţilor de control a folosinţei bunurilor. Aceste

principii au fost amintite în numeroare rânduri în jurisprudenţa Curţii, în cauze precum

Broniowski25 şi Beyeler26.

În ceea ce priveşte existenţa unei baze legale în dreptul intern, Curtea

europeană nu face distincţie între ţările de common law şi ţările continentale, având

astfel o concepţie foarte extensivă asupra noţiunii de „lege”, pe care o înţelege în

accepţiunea sa materială, şi nu formală. Aşa cum a precizat instanţa europeană în

cauza Kruslin27 ,într-un domeniu în care prevalează dreptul scris, legea reprezintă

textul în vigoare, aşa cum l-au interpretat jurisdicţiile competente, ţinând seama, la

nevoie, de datele tehnice noi. Legea materială desemnează aşadar ansamblul

22 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.

785 23 E. Chelaru, Impactul revizuirii Constituţiei asupra regimului juridic al proprietăţii, în Dreptul nr.2/2004, p. 7 24 J.-L. Charrier, traducere din lb fr. de A. Chiriac, Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Ed. Balacron, Chişinău, 2008, p. 486 25 CEDO, 22 iunie 2004, Broniowski c. Polonia 26 CEDO, 5 ianuarie 2000, Beyeler c. Italia 27 CEDO, 24 aprilie 1990, Kruslin c. Franţa, parag. 29

12

dreptului în vigoare, indiferent dacă acesta este legislativ, de reglementare sau

jurisprudenţial28.

În jurisprudenţa Curţii29 a fost evidenţiat sensul noţiunii „prevăzut de lege”:

măsura respectivă trebuie să aibă o bază în dreptul intern dar sunt luate în

considerare şi caracteristicile legii astfel încât ea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului

şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Accesibilitatea şi previzibilitatea

constituie o unitate dialectică sui generis. Nu poate fi previzibil ceea ce nu este

accesibil: subiectul nu-şi poate reprezenta consecinţele conduitei sale în raport cu o

normă prin care se preconstituie un comportament social-tip înainte de a cunoaşte

existenţa, conţinutul şi sensul acelei norme. Lipsa de previzibilitate a normei ori

insuficienţa previzibilităţii infirmă sau, oricum, pune în discuţie şi accesibilitatea ei;

accesibilitatea normei nu implică însă şi previzibilitatea ei30.

În cauza Sunday Times31 Curtea a precizat ce se înţelege prin expresia

„prevăzută de lege”. În primul rând, legea trebuie să fie suficient accesibilă, în sensul

că justiţiabilul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente pentru a cunoaşte

normele juridice aplicabile unei situaţii concrete. În al doilea rând, enunţul normei

juridice respective trebuie să fie suficient de precis pentru a permite destinatarului

normei să-şi regleze conduita socială- solicitând, la nevoie, sfatul unui specialist- şi

pentru ca acesta să poată să prevadă, într-o măsură rezonabilă, raportat la

circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot decurge dintr-un anumit fapt. Curtea a mai

precizat că norma juridică nu trebuie să ofere o previzibilitate absolută deoarece o

asemenea certitudine nu poate fi atinsă pe motiv că acest lucru ar presupune o

rigiditate excesivă. Din această cauză, unele norme cuprind formulări mai mult sau

mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depinde de practică. În doctrină32 s-a

spus că „accesibilitatea evocă o relaţie logică şi imanentă în viaţa socială dintre o

conduită sau o atitudine preconstituită prin conţinutul normei şi o conduită sau o

atitudine efectivă a unui subiect determinat şi în circumstanţe determinate”. De

asemenea, previzibilitatea a fost definită ca „posibilitatea pe care o oferă celor

28 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 167 29 CEDO, 25 ianuarie 2007, Sissanis c. România 30 I. Deleanu, „Accesibilitatea” şi „previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale române, în Dreptul nr.8/2011, p.53 31 CEDO, 26 aprilie 1979, Sunday Times c. Regatul Unit 32 I. Deleanu, „Accesibilitatea” şi „previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale române, în Dreptul nr.8/2011, p.60

13

interesaţi însăşi norma juridică de a-şi reprezenta consecinţele punerii ei în operă ori

cele ce derivă din ignorarea sau încălcarea ei”.

Pentru ca o lege să poată fi considerată previzibilă, aceasta trebuie să precizeze cu

claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor

într-un anumit domeniu, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a-i oferi

individului o protecţie corespunzătoare împotriva arbitrariului. Pentru a determina

previzibilitatea legii, se va ţine cont de conţinutul măsurii respective, persoanelor

cărora li se adresează şi statutul celor cărora le este adresată. Din această cauză,

previzibilitatea nu este un principiu general şi abstract, ci un standard care are o

geometrie variabilă. De asemenea, este necesar ca legea respectivă să fie enunţată

cu suficientă precizie pentru a-i permite cetăţeanului să-şi dea seama ce conduită

trebuie să adopte într-o anumită situaţie. Cu cât ingerinţa este mai gravă, cu atât

legea pe care ea se fundamentează trebuie să fie mai precisă. Nu în ultimul rând,

legea trebuie să-i permită individului să-şi dea seama ce consecinţe vor decurge

dintr-un anumit comportament. În cauza Beyeler, Curtea a considerat că, chiar şi în

condiţiile în care legea este accesibilă şi previzibilă, ea trebuie să aprecieze dacă

modalitatea în care dreptul intern este interpretat şi aplicat produce efecte conforme

cu principiile Convenţiile însă a menţionat totodată că ea are doar o competenţă

limitată de a stabili dacă o anumită măsură este sau nu conformă cu dreptul intern.

Cu toate acestea, dacă jurisprudenţa internă sau Guvernul Statului respectiv

recunosc că prevederea legală pusă în discuţie este contrară dreptului naţional,

Curtea va constata automat încălcarea Convenţiei.

Un exemplu concret prin care Curtea a constatat lipsa previzibilităţii într-o

situaţie de reglementare a folosinţei bunurilor îl constituie hotărârea acesteia dată în

cauza Centro Europa 7 S.R.L.33. În speţă, societăţii reclamante i-a fost acordată o

licenţă audiovizuală în anul 1998 însă din cauza legislaţiei ea nu a putut să o exercite

pănă în anul 2009, deşi iniţial aceasta a fost îndreptăţită să considere că o va putea

exercita in termen de 24 de luni de la data la care i-a fost acordată. Această situaţie a

fost calificată drept o măsură de reglementare a folosinţei lucrurilor, măsură care însă

a încălcat prevederile Convenţiei din cauza faptului că nu a avut o bază legală

previzibilă care să-i permită societăţii reclamante să îsi dea seama de durata

necesară pentru a putea să emită pe frecvenţele acordate. Instanţa europeană a

33 CEDO, 7 iunie 2012, Centro Europa 7 S.R.L. şi Di Stefano c. Italia,

14

considerat cadrul legal ca fiind lipsit de claritate şi precizie, ceea ce a condus la o

lipsă a posibilităţii de prevedere. Aprecierea Curţii relevă, din nou, întrepătrunderea

noţiunilor de claritate, precizie şi previzibilitate şi faptul că ele nu sunt apreciate

separat ci împreună, influenţându-se reciproc una pe cealaltă.

În jurisprudenţa ei mai recentă, instanţa europeană a mai făcut referire şi la

„predictibilitatea” legii. Deşi sensul acestui termen nu este foarte clar, această

trăsătură a legii ar putea fi transpusă prin încrederea destinatarului reglementării în

stabilitatea acesteia pe o perioada rezonabilă şi previzibilă34. Un exemplu în acest

sens îl constituie hotărârea Curţii pronunţată în cauza Viasu35 prin care aceasta

preciza că în condiţiile multor modificări, atât ca număr, cât şi ca amploare, claritatea

şi previzibilitatea impuse de noţiunea de legalitate au fost grav afectate.

Aprecierea asupra accesibilităţii şi a previzibilităţii se face atât in abstracto cât

şi in concreto. La nivel abstract, norma în discuţie trebuie să fie formulată în termeni

suficient de clari pentru a indica celor interesaţi, de o manieră corespunzătoare,

conduita pe care trebuie să o urmeze, consecinţele eventualelor abateri,

circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice pot lua anumite măsuri şi

garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva arbitrarului acestor autorităţi, ţinând

seama de conţinutul normei, stabilitatea ei şi maniera în care aceasta a fost

interpretată şi aplicată de către instanţele naţionale, domeniul care face obiectul

reglementării ei, numărul şi calitatea persoanelor cărora li se adresează36. La nivel

concret, instanţa europeană trebuie să verifice dacă, raportat la circumstanţele

cauzei, norma în discuţie era accesibilă şi previzibilă pentru autorul plângerii.

Principiul legalităţii se completează cu principiul preeminenţei dreptului,

preeminenţa dreptului fiind un principiu fundamental inerent ansamblului articolelor

din Convenţie, aşa cum a specificat Curtea în cauza Ex-Roi de Grece37.

Un aspect al principiului legalităţii îl constituie retroactivitatea, aspect care a

fost dezbătut de instanţa europeană recent cu ocazia cauzei Sud Parisienne de

Construction38. În speţă a fost vorba despre aplicarea retroactivă a unei legi prin care

34 I. Deleanu, „Accesibilitatea” şi...,, p. 63 35 CEDO, 9 decembrie 2008, Viasu c. România 36 I. Deleanu, „Accesibilitatea” şi „previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale române, în Dreptul nr.8/2011, p. 76 37 CEDO, 23 noiembrie 2000, Ex-Roi de Grece c. Grecia, parag.79 38 CEDO, 11 februarie 2010, Sud Parisienne de Construction c. Franţa

15

s-a redus semnificativ valoarea dobânzii aplicabile contractelor administrative.

Reclamanţii nu au contestat validitatea legii, ci doar aplicarea ei retroactivă care a

dus la scăderea ratei dobânzii care le era datorată. Curtea a considerat că ingerinţa

era una prevăzută de lege şi că a urmărit un scop legitim, acela al protejării

interesului public prin evitarea situaţiilor în care obligaţiile Statului ar deveni excesiv

de oneroase. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, Curtea a considerat că

prevederile legii respective nu au dus la cauzarea unor prejudicii reclamantei, ci doar

la rectificarea unei devieri în condiţiile monetare ca urmare a inflaţiei şi a decis că nu

a existat o încălcare a art.1 al Protocolului nr.1.

O altă speţă recentă în care Curtea a constatat încălcarea articolului 1 din cauza

faptului că ingerinţa în dreptul de proprietate constând în reglementarea folosinţei

bunurilor nu a fost prevăzută de lege este Saghinadze şi alţii c. Georgia39. În această

cauză, reclamanţii au fost evacuaţi dintr-o locuinţă în care au locuit cu bună-credinţă

pentru aproximativ 10 ani, lucru tolerat de autorităţi. Mai mult, existau şi prevederi

legislative care statuau că persoanele care deţineau o locuinţă cu bună-credinţă

deveneau titularii unui drept de natură patrimonială. Având în vedere faptul că

evacuarea reclamantului a avut loc fără a exista o hotărâre judecătorească în acest

sens, ci doar în baza unui ordin oral al ministrului afacerilor interne, Curtea a

considerat că ingerinţa statului în dreptul de proprietate nu a fost una prevăzută de

lege.

În dreptul intern, accesibilitatea şi previzibilitatea legii este apreciată de către

Curtea Constituţională. Deşi în decizia nr. 94/2000, publicată în Monitorul oficial al

României, partea I, nr.444 din 8 septembrie 2000, instanţa de contencios

constituţional a susţinut că diversele aspecte ale previzibilităţii sunt, de fapt, chestiuni

de tehnică legislativă, iar aspectele de tehnică legislativă ţin de activitatea

legiuitorului, care trebuie să construiască norme juridice în mod inteligibil, cu un

înţeles neîndoielnic, totuşi Curtea Constituţională nu se poate mulţumi doar să

constate insuficienţe de tehnică legislativă şi să facă recomandări de îmbunătăţiri. Ea

trebuie, în baza articolului 147 alin.(1) din Constituţie, să constrângă legiuitorul la

adaptarea sau abrogarea acelor dispoziţii.40 Într-adevăr, există în dreptul intern

Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

39 CEDO, 27 mai 2010, Saghinadze şi alţii c. Georgia 40 I. Deleanu, „Accesibilitatea” şi „previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale române, în Dreptul nr.8/2011, p.68

16

normative însă chestiunile de tehnică legislativă sunt probleme de constituţionalitate

şi trebuie tratate ca atare ori de câte ori ele pun în discuţie accesibilitatea sau

previzibilitatea normei şi, astfel, efectivitatea drepturilor fundamentale41. Acest

mecanism de control jurisidicţional este un imperativ al principiului preeminenţei

dreptului şi are rolul de a supune orice „amestec” al autorităţilor în exerciţiul

drepturilor individuale unui control eficace, oferind o garanţie contra unei eventuale

aplicări arbitrare a legii.

În ciuda eforturilor depuse de către instanţa de la Strasbourg în vederea

stabilirii domeniului de aplicare a noţiunii de „lege” şi mai ales a atributelor care

trebuie să caracterizeze acest termen pentru a-şi merita numele, organele Convenţiei

nu au arătat un veritabil interes în verificarea existenţei unei armonii între măsura

adoptată şi legea naţională. Demersurile făcute pentru determinarea calităţilor pe

care trebuie să le posede o lege nu sunt de prea mare ajutor dacă instanţa

europeană nu efectuează un control de legalitate efectiv. Explicaţia pentru această

reticenţă a Comisiei şi a Curţii în ceea ce priveşte controlul de legalitate se află în

teoria marjei de apreciere. Se consideră că cel mai îndreptăţit pentru a stabili dacă o

măsură adoptată este sau nu conformă cu legea internă este judecătorul naţional42.

Curtea a menţionat adesea că rolul ei este de a asigura respectul Convenţiei. Deşi

acest argument poate părea puţin lipsit de logică având în vedere faptul că tocmai

Convenţia este cea încălcată atunci când nu sunt respectate condiţiile cerute de

către legea naţională, reticenţa Curţii este totuşi de înţeles.

2.3. Conformitatea cu interesul general ca şi condiţie de reglementare a

folosinţei bunurilor

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează, în principiu,

drepturile sociale. Cu toate acestea, introducerea termenilor de „bunăstarea

economică a ţării”, „utilitate publică”, sau „interes general” reprezintă mijloacele prin

care Convenţia receptează politicile sociale ale Statelor. Convenţia nu se opune ca

autorităţile naţionale să adopte măsurile necesare pentru a asigura dezvoltarea

economică a ţării şi pentru a proteja populaţia în perioada de criză. Acest lucru este

41 Ibidem 42 E.Decaux, P.-H. Imbert, sous la direction de L.-E. Pettiti, La Convention Europeenne des Droits de l’homme. Commentaire article par article, Ed. Economica, Paris, 1995, p. 985

17

cel mai bine exemplificat prin interpretarea noţiunilor de „interes general” şi „utilitate

publică” prevăzute de articolul 1 al Protocolului nr.1, care ne ajută să observăm până

în ce punct Convenţia este interesată de problematica Statului social43. Prin

integrarea noţiunii de „justiţie socială” în conceptul global de „interes general” (care

justifică limitările aduse dreptului de proprietate), Curtea a aprobat o serie de atingeri

aduse prerogativelor titularilor unui drept de proprietate. Cu toate acestea, acest

lucru nu înseamnă că, în cazul unui conflict între interesul general şi respectul

dreptului de proprietate, instanţa de la Strasbourg va înclina în mod sistematic în

favoarea interesului general44.

Cine este îndreptăţit să determine când este necesară intervenţia autorităţilor

naţionale în exerciţiul unui drept fundamental? Răspunsul Comisiei şi al Curţii

europene a drepturilor omului este foarte clar: chiar Statele respective. La

Strasbourg, întotdeauna s-a considerat că imperativele interesului general pot varia

de la un stat la altul şi că nu intră în atribuţiile lor să spună ce e bun şi ce e rău pentru

colectivitate: fiind vorba de necesitatea unei reglementări a folosinţei bunurilor,

Comisia nu dispune decât de o putere de examinare foarte limitată. Prin refuzul de a

conferi o interpretare autonomă motivelor care justifică ingerinţele, instanţa

europeană a plasat această prerogativă în sarcina dreptului intern, a concepţiilor

politice şi sociale care conduc ordinea juridică internă. În consecinţă, autorităţile

naţionale sunt abilitate să concretizeze scopurile enunţate de către Convenţie, să

confere formă şi substanţă obiectivelor vagi şi nedeterminate.45

Noţiunea de „interes public” trebuie interpretată în sens larg. Autorităţile

naţionale dispun de o marjă largă de apreciere a interesului public, ele cunoscând

mai bine nevoile societăţii pe care o guvernează decât Curtea. Această marjă de

apreciere trebuie să se reflecte în prerogativa puterii legislative de a determina

problemele de interes public care justifică o ingerinţă în folosinţa bunurilor şi în

posibilitatea de a stabili modalităţile de implementare a unor astfel de măsuri. Drept

urmare, instanţa europeană respectă aprecierea statelor în privinţa aspectelor care

intră sub incidenţa interesului public, cu excepţia cazurilor când această apreciere

este vădit nerezonabilă, aşa cum a precizat în mai multe hotărâri ale sale, precum

43 E. Kastanas, UNITE ET DIVERSITE: notions autonomes et marge de appreciation des Etats dans la jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme, Ed. Bruylant, Buxelles, 1996, p.88 44 N. Bernard, Pas d’expulsion de logement sans controle jurisdictionnel – le droit au logement et la Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H., nr.78/2009, p. 535 45 Idem, p.86

18

James şi alţii46 şi Mellacher şi alţii47. Cu alte cuvinte, Curtea nu se poate substitui

autorităţilor naţionale, însă ea poate examina măsurile reglementate de state prin

prisma Articolului 1 şi prin raportarea la circumstanţele concrete ale unei anumite

cauze.

Autonomia noţiunii de „interes general” are rolul de a îndepărta orice interpretare

restrictivă de către organele europene a măsurilor adoptate de către Statul

„intervenţionist”.

Înţelesul acestei noţiuni a fost dezbătut în repetate rânduri în jurisprudenţa Curţii.

Astfel, în cauza James şi alţii , reclamanţii au susţinut că „utilitatea publică” la care se

referă primul paragraf al Articolului 1 şi „interesul public” menţionat în cel de-al doilea

paragraf indică intenţia ca cele două sintagme să fie considerate ca făcând referire la

două concepte diferite. Aceştia au interpretat dispoziţiile Articolului 1 în sensul că

acesta conferă statelor o marjă de apreciere mai largă în privinţa controlului folosinţei

bunurilor decât în privinţa privării de proprietate. Cu toate acestea, Curtea nu a

considerat că există vreo distincţie fundamentală între cele două noţiuni, aşa cum au

susţinut reclamanţii, cu menţiunea că utilitatea publică se adresează totuşi unui

număr mai mic de persoane decât interesul general, care vizează ansamblul

colectivităţii: un transfer de proprietate efectuat în cadrul unei politici legitime de ordin

social, economic sau altul poate răspunde utilităţii publice, chiar dacă colectivitatea în

ansamblu nu utilizează sau nu profită de bunul despre care este vorba.

Verificarea conformităţii cu interesul general pare să implice un control în două

etape: prima etapă presupune stabilirea existenţei unui interes general şi, în cazul în

care răspunsul este pozitiv, a doua etapă presupune stabilirea existenţei unui

echilibru între interesul colectiv şi interesul individual. În doctrină s-a considerat că nu

este efectuat niciun control real în prima etapă: organele europene se înclină în faţa

aprecierii statelor deoarece o veritabilă verificare pentru determinarea existenţei

interesului general nu ar putea fi făcută decât în ipoteza în care ar exista un standard

unic în acest domeniu şi în situaţia în care li s-ar permite organelor internaţionale să

inspecteze fondul deciziilor naţionale în care s-a făcut aplicarea acestui standard. Ori

46 CEDO, 21 februarie 1986, James şi alţii c. Regatul Unit 47 CEDO, 19 decembrie 1989, Mellacher şi alţii c. Austria

19

standardul amintit nu există şi organele internaţionale nu sunt în măsură să exercite

o asemenea competenţă48.

În doctrină49 s-a susţinut, cu referire la utilitatea publică (însă acest lucru este valabil

şi pentru interesul public deoarece, cum am menţionat anterior, Curtea nu consideră

că există vreo diferenţă fundamentală între cele două) că această interpretare

extensivă a noţiunii îngreunează realizarea unui control european real. Deşi

atingerile aduse intereselor economice ale persoanelor particulare este supusă

controlului internaţional, acest control este dezamăgitor în măsura în care judecătorii

europeni nu îşi exercită plenar competenţele: instanţele europene se înclină în

majoritatea timpului în faţa aprecierii statului50. Această „renunţare” europeană se

poate explica: pe de o parte, nu există nicidecum un standard unic în materie, astfel

încât o verificare reală este aproape imposibilă; pe de altă parte, însăşi noţiunea de

utilitate publică este deosebit de variabilă şi, în consecinţă, autorităţile naţionale apar

ca fiind cel mai bine situate pentru a aprecia situaţia51. Cu toate acestea, deşi în

majoritatea cazurilor Curtea respectă libertatea Statelor de a stabili situaţiile care se

subsumează interesului general, au existat şi cazuri în care ea a cenzurat aprecierea

acestora. În cauza S.A. Dangeville c. Franţa52, instanţa europeană a subliniat că nu

exista niciun motiv care să justifice, prin prisma interesului general, refuzul Consiliului

de Stat francez de a dispune restituirea T.V.A.-ului perceput cu încălcarea unei

directive europene. În speţă, ingerinţa a rezultat nu dintr-o intervenţie legislativă, ci

din eşecul legiuitorului de a transpune o directivă comunitară, astfel încât Curtea nu a

considerat că există vreo justificare întemeiată pe interesul general care să poată

fundamenta refuzul Consiliului de Stat de a recunoaşte efectul direct al directivei

respective.

În jurisprudenţa Curţii au fost reţinute mai multe domenii care au fost

considerate că se încadrează în noţiunea de „interes general”: locaţiunea – cauza

Mellacher53-, amenajarea urbană – cauza Allan Jacobsson54- , restricţionarea

48 E. Decaux, P.-H. Imbert, sous la direction de L.-E. Pettiti, op.cit., p. 988 49 J.-F. Renucci, op.cit., p.572 50 L. Condorelli, Article 1er, în L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert (coord.), La Convention europeenne des droits de l’homme, Ed. Economica, Paris, 1995 p.987 51 J.-F. Renucci, op.cit., p.572 52 CEDO, 16 aprilie 2002, S.A. Dangeville c. Franţa, parag.56 53 CEDO, 19 decembrie 1989, Mellacher şi alţii c. Austria, parag.45 54 CEDO, 19 februarie 1998, Allan Jacobsson c. Suedia, parag.57

20

consumului de alcool – cauza Tre Traktorer AB55-, raţionalizarea agriculturii – cauza

Hakansson şi Sturesson56-, protecţia mediului – cauza Fredin57-.

Clauza de ordine publică permite un control normal ce vizează, în lumina tuturor

circumstanţelor speţei, atât finalitatea măsurii litigioase, cât şi necesitatea ei58.

Conform jurisprudenţei instanţei europene, noţiunea de „necesitate” implică existenţa

unei nevoi sociale imperioase iar măsura luată trebuie să fie proporţională cu scopul

legitim urmărit. Cu ocazia hotărârii pronunţate în cauza Olsson59, Curtea a specificat

că, în ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei nevoi sociale imperioase, ea nu se

limitează la a verifica dacă Statul a făcut uz de puterea sa de apreciere cu bună-

credinţă, cu grijă şi în mod raţional. Ea controlează mai întâi dacă motivele invocate

în sprijinul ingerinţelor sunt pertinente şi suficiente.

Cu scopul de a împiedica utilizarea abuzivă a clauzei de ordine publică, articolul 18 al

Convenţiei îi interzice Statului parte să-şi exercite competenţa de a restrânge

exercitarea drepturilor garantate în alt scop decât acela pentru care au fost prevăzute

restricţiile respective, interzicând astfel, în mod expres, deturnarea de putere60.

În orice caz, pentru instanţa europeană este suficient ca măsura pusă în discuţie să

se situeze în cadrul economic şi social al Statului membru respectiv. Protecţia

drepturilor omului la nivel european nu conduce la paralizarea politicii legislative şi

administrative a Statelor. Scopul acestei abordări este de a respecta diversitatea şi

autonomia ordinilor juridice interne a Statelor. Să fie vorba despre o capitulare în faţa

„intereselor Statelor”? Absolut deloc. Dacă Statele beneficiază de o marjă de

apreciere conferită de Convenţie pentru a stabili situaţiile care se circumscriu noţiunii

de „interes general”, Curtea europeană este cea care are puterea să stabilească

graniţele până la care aceasta se întinde.61

Nu în ultimul rând, noţiunea de „interes general” evocă una dintre numeroasele

noţiuni cu conţinut nedeterminat care figurează în textele Convenţiei. Jurisprudenţa

Curţii a evidenţiat în numeroase rânduri că semnificaţia acestor gen de noţiuni este

55 CEDO, 7 iulie 1989, Tre Traktorer Aktiebolag c. Suedia, parag.57 56 CEDO, 21 februarie 1990, Hakansson şi Sturesson c. Suedia, parag. 44 57 CEDO, 23 februarie 1994, Fredin c. Suedia, parag.48 58 F. Sudre, op. cit., p.173 59 CEDO, 24 martie 1988, Olsson c. Suedia, parag. 68 60 F. Sudre, op.cit., p.170 61 E. Kastanas, Unite et diversite: notions autonomes et marge d’appreciation des Etats dans la jurisprudence de la Cour Europeenne des droits de l’homme, Ed. Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1996, p.90-91

21

schimbătoare şi că nu poate fi stabilită într-o manieră obiectivă deoarece ea variază

în timp şi spaţiu62. La urma urmei, din cauză că nu există un standard comun în

materie, este inevitabil ca acest domeniu să fie lăsat la latitudinea autorităţilor

naţionale. Judecătorul internaţional nu poate face altceva decât să respecte modul

în care legiuitorul naţional înţelege să conceapă imperativele interesului general.

Deşi pentru instanţa de la Strasbourg unele dintre expresiile cu conţinut nedeterminat

au un sens relativ precis şi uniform ceea ce restrânge consideral marja de apreciere

a statelor, noţiunea de „interes general” nu este una dintre acele expresii, aşa cum a

recunoscut Curtea în hotărârea Sporrong şi Lonnroth63. Unii autori au considerat însă

că instanţa europeană ar fi putut participa la elaborarea unei „ordini publice

europene” în materie, fixând un minimum de criterii ce ar trebui respectate64. La urma

urmei, chiar Curtea a admis, cu referire la utilitatea publică, faptul că aceasta se

depreciază în timp şi ceea ce justifică o expropriere la un moment dat poate să nu o

mai justifice 15 ani mai târziu, privarea de proprietate pierzând de atunci orice

justificare în raport cu articolul 165.

2.4. Controlul de proporţionalitate a măsurii restrictive de proprietate

Principiul proporţionalităţii se impune ca regulă în ceea ce priveşte stabilirea

oricărei ingerinţe în exercitarea drepturilor prevăzute de Convenţie. Deşi el nu

beneficiază de o reglementare expresă în cadrul Convenţiei, el este menţionat în

numeroase dispoziţii ale acesteia, cu precădere în dispoziţiile care reglementează

restricţiile drepturilor garantate. Nu este suficient ca o măsură să fie prevăzută de

lege şi să urmărească un scop legitim, ea trebuie, de asemenea, să fie necesară într-

o societate democratică. Faptul că o măsură trebuie să fie necesară presupune

existenţa unui echilibru între drepturile particularilor şi interesele Statului. O

consecinţă a existenţei acestui echilibru este conferirea unei marje de apreciere

Statelor, marjă a cărei întindere diferă de la un caz la altul. Marja de apreciere oferită

Statelor în reglementarea restricţiilor aduse drepturilor prevăzute de Convenţie nu

este definită niciunde dar se fundamentează pe două idei. În primul rând, ordinea

62 CEDO, 7 decembrie 1976, Handyside c. Regatul Unit, parag.39 63 Parag. 69 64 J.-L. Charrier, traducere din lb.fr. de A. Chiriac, Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Ed. Balacron, Chişinău, 2008, p. 482 65 CEDO, 27 mai 2003, Motais de Narbonne c. Franţa

22

juridică instaurată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are caracter

subsidiar în raport cu ordinea juridică internă a Statelor: autorităţile naţionale sunt

mai îndreptăţite decât instanţele europene să aprecieze măsurile necesare pentru

concilierea intereselor contradictorii. Din acest punct de vedere, marja de apreciere

este expresia unei necesităţi funcţionale. În al doilea rând, judecătorul internaţional

nu dispune întotdeauna de criterii care să-i permită să decidă când trebuie să

limiteze puterea de apreciere a statelor66. Marja de apreciere reprezintă, de

asemenea, transpunerea unei cerinţe de ordin ideologic. Element constitutiv al

„societăţii democratice”, pluralismul funcţionează şi în interiorul comunităţii statelor

europene. Curtea europeană se arată astfel sensibilă la diversitatea europeană, mai

ales la nivelul culturilor juridice, precizând, cu ocazia pronunţării hotărârii în cauza

Sunday Times67 , că nu poate neglija caracteristicile de fond şi de procedură ale

drepturilor interne respective68.

În materia Articolului 1 al Protocolului Nr.1 care reglementează dreptul de

proprietate, autorităţilor naţionale le este recunoscută o marjă de apreciere mai largă

decât în materia altor libertăţi. Controlul de proporţionalitate în materie de

reglementare a folosinţei bunurilor pare a priori ireconciliabil cu Articolul 1 din

Protocolul nr.1. Cu toate acestea, prncipiul proporţionalităţii îşi găseşte locul şi în

ceea ce priveşte aplicarea celor trei norme prevăzute de Articolul 1. Multă vreme, în

materie de reglementare a folosinţei bunurilor, controlul de proporţionalitate era

inexistent: importanta marjă de apreciere care era lăsată Statelor l-a eliminat69. Aşa

cum a menţionat în multe hotărâri de-ale sale, Curtea considera că marja de

apreciere a Statelor presupunea dreptul de a stabili mijloacele de control a exercitării

folosinţei precum şi dreptul de a aprecia dacă urmările generate de aplicarea acestor

măsuri erau justificate de interesul general în privinţa scopului vizat de aplicarea

acestor măsuri. Curtea s-a văzut obligată să-şi limiteze puterea de apreciere la un

examen de legalitate şi la finalitatea restricţiilor impuse. Hotărârea pronunţată de

Curte în cauza Sporrong şi Lonnroth marchează abandonul acestei jurisprudenţe:

stabilirea unui just echilibru între interesul general şi drepturile particularilor este

inerent naturii Convenţiei, astfel încât instanţa europeană este competentă să verifice

66 E. Kastanas, Unite et diversite: notions autonomes et marge d’appreciation des Etats dans la jurisprudence de la Cour Europeenne des droits de l’homme, Ed. Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1996, p. 96 67 CEDO, 26 aprilie 1979, Sunday Times c. Regatul Unit, parag. 61 68 F. Sudre, op. cit., p. 173 69 J.-F. Renucci, op.cit., p. 582

23

dacă a fost respectat principiul proporţionalităţii70. În cadrul hotărârii Sporrong şi

Lonnroth71, Curtea a specificat expres că trebuie să determine dacă a fost menţinută

balanţa între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale

drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, principiul justului echilibru a devenit

un element esenţial în cadrul articolului 1. Examinarea făcută de către instanţa

europeană se întinde atât asupra reglementărilor legal contestate, cât şi asupra

modului în care acestea au fost aplicate într-un caz concret. Ca atare, ampla marjă

de apreciere de care se bucură statele în acest domeniu trebuie să plătească un

important tribut: o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 va fi reţinută în situaţia

în care o măsură adoptată de către Stat se dovedeşte în mod manifest lipsită de o

bază rezonabilă. Altfel spus, instanţa de la Strasbourg nu are rolul de a controla

caracterul rezonabil sau nu al unei măsuri naţionale, ci acela de a stabili dacă

respectiva măsură este în mod manifest nerezonabilă. Aceeaşi concluzie se

desprinde şi din ideea că principiul justului echilibru nu conduce la consecinţa că

orice dezechilibru creat între interesul general şi interesul particular este de domeniul

ilegalităţii: doar un dezechilibru major, care impune o sarcină excesivă sau

exorbitantă poate conduce la o asemenea concluzie. Ca atare, dacă ne raportăm la

termenul de „proporţionalitate” între mijloacele utilizate şi scopurile vizate, vom spune

că va constitui o încălcare a Convenţiei o disproporţie care poate fi calificată drept

gravă sau manifestă72.

Hotărârea care a marcat extinderea aplicării principiului proporţionalităţii la

situaţiile de reglementare a folosinţei bunurilor a fost cea pronunţată în cauza

Chassagnou73. În speţă a fost vorba despre o lege specială aplicabilă în materie de

vânătoare care-i obliga pe proprietarii de terenuri să-şi includă terenurile în domenii

de vănătoare, la dispoziţia membrilor unor asociaţii de vânători , chiar dacă ei nu

practicau această îndeletnicire. Situaţia a fost plasată pe terenul celui de-al doilea

paragraf al Articolului 1, fiind considerată o ingerinţă în exerciţiul dreptului de

proprietate care corespunde unui interes general şi anume, organizarea activităţii de

vânătoare. Ceea ce se punea în discuţie era proporţionalitatea acestei ingerinţe.

Curtea a reiterat faptul că norma prevăzută de cel de-al doilea paragraf al Articolului

70 EKastanas, Unite et diversite: notions autonomes et marge d’appreciation des Etats dans la jurisprudence de la Cour Europeenne des droits de l’homme, Ed. Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1996, p.150 71 CEDO, 23 septembrie 1982, Sporrong şi Lonnroth c. Suedia, parag. 69 72 E. Decaux, P.-H. Imbert, sous la direction de L.-E. Pettiti, op.cit., p. 982 73 CEDO, 29 aprilie 1999, Chassagnou şi alţii c. Franţa, parag. 85

24

1 trebuie interpretată prin prisma primei norme stabilite de primul paragraf, astfel

încât orice ingerinţă în exercitarea acestui drept trebuie să respecte un just echilibru

între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru realizarea lui. În cauza menţionată,

Curtea a ajuns la concluzia că sistemul de aport forţat al terenurilor la constituirea

fondurilor de vânătoare i-a pus pe reclamanţi într-o situaţie care a rupt justul echilibru

care trebuie să existe între dreptul de proprietate al acestora şi exigenţele interesului

general, sarcina impusă acestora prin legea respectivă fiind disproporţionată, în

contradicţie cu prevederile Art.1 din Convenţie.

Înainte de hotărârea Chassagnou, în doctrină a fost adesea pusă la îndoială

utilitatea şi eficacitatea controlului european asupra ingerinţelor în exerciţiul dreptului

de proprietate din cauza marjei de apreciere deosebit de largă conferită Statelor74.

Această opinie a fost întemeiată şi pe faptul că, în materia reglementării folosinţei

bunurilor, legiuitorul naţional este supus unor criterii mai puţin riguroase de apreciere

a proporţionalităţii şi beneficiază de o putere de apreciere mai largă decât în alte

domenii. Acest principiu al proporţionalităţii care avea drept scop temperarea

măsurilor impuse de autorităţile naţionale s-a ciocnit de larga marjă de apreciere

conferită Statelor, marjă care a cunoscut de-a lungul timpului o continuă expansiune.

Explicaţia? Principalul argument invocat în jurisprudenţa europeană a fost caracterul

politic şi aspectele de ordin tehnic accentuate ale restricţiilor aduse dreptului de

proprietate75.

În ciuda recunoaşterii aplicării principiului proporţionalităţii în măsurile privind

controlul exercitării folosinţei bunurilor, de extrem de puţine ori Curtea a constatat o

lipsă de proporţionalitate a unei măsuri de reglementare a folosinţei lucrurilor,

invocând de fiecare dată marja de apreciere importantă care este lăsată Statului76.

Încălcarea articolului 1 a fost deseori invocată de către reclamanţi din cauza lipsei

proporţionalităţii. Spre exemplu, în cazul aplicării unei legi ce anula creanţele fiscale

ale unor persoane juridice contra administraţiei fiscale, măsura a fost considerată ca

fiind proporţionaşă pentru că era vorba despre realizarea politicii generale fiscale a

Statelor în care acestea au o marjă de apreciere extrem de largă77. De asemenea, în

altă cauză, Curtea a constatat că întârzierea plăţii unor creanţe ale reclamantului s-a

74 P. Rolland, P. Tavernier, Chronique de jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme,în J.D.I., 1981, p. 776, Elias Kastanas, op. cit., p. 150 75 E. Kastanas, op.cit., p. 151 76 R. Chiriţă, op.cit., p.788 77 CEDO, 23 octombrie 1997, National and Provincial Building Society c. Regatul Unit

25

datorat nu duratei excesive a procedurii de lichidare a patrimoniului comerciantului

debitor, ca urmare a declarării falimentului acestuia, ci lipsei de resurse financiare a

debitorului şi dificultăţilor juridice de realizare a creanţelor, circumstanţe care nu

puteau fi imputate autorităţilor publice. Ca atare, ea a considerat că acestea nu au

înfrânt echilibrul ce trebuie să existe în materie de protecţie a dreptului individual de

proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale78.

Pe de altă parte, în situaţii grave, s-a constatat încălcarea articolului 1 din

cauza disproporţiei existente între interesul general şi interesul persoanei afectate.

Spre exemplu, o astfel de decizie s-a luat atunci când legea nu permitea evacuarea

unui chiriaş căruia îi expirase contractul de închiriere79; atunci când reclamantul s-a

aflat timp de 35 de ani în totală incertitudine generată de refuzul autorităţilor de a-i

elibera un permis de construire pentru a ridica o construcţie pe terenul proprietatea

sa80. O situaţie particulară o reprezintă restituirea creanţelor fiscale. Curtea a

constatat încălcarea articolului 1 atunci când administraţia fiscală returnează

impozitele plătite în avans cu întârzieri mari şi provoacă prejudicii importante

creditorului fiscal81. În raport de astfel de situaţii, în care statul omite să restituie

creanţe fiscale pentru impozitele plătite în avans, Curtea impune statelor ca măcar să

asocieze restituirea cu plata unor dobânzi de întârziere care să anuleze prejudiciul

produs prin plata cu întârziere. Obligaţiile fiscale născute din obligaţia de a plăti

impozite pot încălca articolul 1 din Protocolul Nr.1 atunci când condiţiile de

rambursare impun contribuabilului o sarcină excesivă, aducând o atingere serioasă

situaţiei sale financiare, astfel încât o întârziere mare în rambursarea sumei de bani,

fără a fi însoţită de plata unor penalităţi de întârziere rupe justul echilibru82. Lipsa

proporţionalităţii a fost constatată şi în situaţia în care reclamanţilor li s-a retrocedat

un imobil, fiind obligaţi să permită continuarea contractelor de locaţiune stabilite de

către Stat timp de 5 ani, din cauza omisiunii îndeplinirii unor condiţii de formă83.

O altă precizare care se impune este că instanţa europeană nu este nevoită

să examineze întotdeauna dacă a fost respectat justul echilibru între interesele

contradictorii. În orice cauză care pune o problemă privitoare la aplicarea dispoziţiilor

78 CEDO, 25 octombrie 2002, Saggio c. Italia 79 CEDO, 28 iulie 1999, Immobiliare Saffi c. Italia 80 CEDO, 17 octombrie 2002, Terazzi c. Italia 81 CEDO, 3 octombrie 2003, Buffalo SRL în lichidare c. Italia 82 R. Chiriţă, op. cit., p. 788-789 83 CEDO, 2 februarie 2007, Radovici şi Stănescu c. România

26

cuprinse în articolul 1 al Protocolului Nr.1, Curtea va examina mai întâi dacă situaţia

litigioasă cade sub incidenţa acestui text, deci dacă ea este competentă s-o

examineze ratione materiae. Apoi vor fi cercetate condiţiile impuse de text, respectiv

exercitarea folosinţei bunurilor în cazul nostru. Dacă se constată existenţa unei

ingerinţe în exerciţiul acestui drept şi că această ingerinţă este ilegală, chiar potrivit

dreptului intern, Curtea se consideră dispensată de îndatorirea de a mai examina

existenţa altor condiţii84.

Se poate observa că o reglementare a folosinţei bunurilor care urmăreşte un

interes general poate constitui o încălcare a articolului 1 din Protocolul Nr.1 deoarece

este disproporţionată. Cu toate acestea, acest principiu al proporţionalităţii, aşa cum

se reflectă el în materia dreptului de proprietate şi mai ales în materia reglementării

folosinţei lucrurilor, a cunoscut o dezvoltare inegală şi, mai ales discutabilă. Rolul său

este de a limita puterea de apreciere a atatelor dar, la rândul său, este înfrânat de

larga marjă de apreciere de care dispun Statele în ceea ce priveşte controlul

exercitării folosinţei. El este recunoscut în materia articolului 1 al Protocolului Nr.1,

paragraful al doilea însă instanţa europeană este reticentă în a cenzura măsurile

reglementate de către State pentru limitarea folosinţei bunurilor din cauza lipsei

proporţionalităţii, tocmai în considerarea marjei largi de apreciere de care dispun

acestea.

2.5. Caracterul efectiv al dreptului de proprietate. Garanţii împotriva

aplicării unor măsuri arbitrare şi obligaţii pozitive ale Statului. Efectul vertical şi

efectul orizontal.

Raportat la caracterul efectiv al drepturilor promovate, Curtea europeană a

afirmat, prin decizia pronunţată în cauza Airey85, că, deşi Convenţia reglementează

în principal drepturi civile şi politice, multe dintre acestea au prelungiri de ordin

economic şi social deoarece nu există vreo barieră care să separe sfera drepturilor

economice şi sociale de domeniul Convenţiei: este vorba de protejarea unor drepturi

reale şi concrete, iar nu teoretice sau iluzorii.

84 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol I. Drepturi și libertăți, Ed. All

Beck, București, 2005, p.1744 85 CEDO, 9 octombrie 1979, Airey c. Irlanda, parag. 26

27

Un alt aspect al dimensiunii europene a controlului judiciar este reprezentat de

doctrina aşa-ziselor „obligaţii pozitive”, doctrină care a cunoscut şi cunoaşte o

importanţă crescândă în determinarea întinderii obligaţiilor ce incumbă Statelor86.

Realizarea drepturilor enunţate de Convenţie este susceptibilă de a reclama măsuri

pozitive din partea Statului, care nu poate rămâne pasiv. Obligaţia pozitivă stipulată

în sarcina Statului este aceea de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a

proteja drepturile care îi revin individului potrivit Convenţiei. Nu este suficient ca

autorităţile publice să se abţină să intervină în exercitarea atributelor dreptului de

proprietate de către titulari. Mai mult, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă de a

reglementa toate măsurile materiale care sunt susceptibile să ducă la materializarea

dreptului în cauză. Legiuitorul nu se poate mulţumi cu „opera” sa normativă: el

trebuie să prevadă mijloace de punere în practică a dispoziţiilor sale normative87.

Convenţia are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a

drepturilor omului, astfel încât dispoziţiile înscrise în Convenţie nu au drept scop

înlocuirea normelor din dreptul intern, ci completarea acestora şi eventual acoperirea

lacunelor din legislaţia naţională. Funcţia judecătorului naţional se conturează în a-l

transpune pe acesta în apărătorul drepturilor şi libertăţilor recunoscute de instanţa de

contencios european, dar, totodată, creează în sarcina acestuia şi obligaţia de

interpretare şi aplicare a dreptului naţional în concordanţă cu jurisprudenţa izvorâtă

din interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale adiţionale.

În materia dreptului de proprietate, aşa cum s-a pronunţat Curtea în cauza

Oneryildiz, exercitarea reală şi efectivă a dreptului pe care îl garantează această

normă nu depinde numai de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă, dar

mai poate cere şi măsuri pozitive de protecţie, îndeosebi, acolo unde există o

legătură directă între măsurile la care un reclamant se putea aştepta în mod legitim

din partea autorităţilor şi beneficierea efectivă de bunurile sale de către acesta. Din

această abordare a Curţii reiese că problema dreptului la respectarea bunurilor se

pune în discuţie mai ales în raporturile dintre particulari şi Stat, ceea ce evidenţiază

efectul vertical al dreptului la respectarea bunurilor. Acest lucru presupune, mai ales,

că statele au obligaţia să reglementeze un mecanism judiciar care să permită o

86 M. Voicu, Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 55 87 N. Bernard, Pas d’expulsion…, p. 537

28

soluţionare eficientă a diferendelor privind proprietatea şi care să fie în conformitate

cu prevederile materiale şi procedurale prevăzute de Convenţie.

Dacă legat de incidenţa art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţie este de neconstestat

aplicabilitatea sa în cazul acelor atingeri care provin din acte ale autorităţilor statale

de orice nivel (legislative, executive, judecătoreşti, chiar tratate internaţionale

ratificate, după caz) cu condiţia ca reclamantul să fie direct afectat de acestea, în

privinţa incidenţei articolului menţionat în cauzele/raporturile dintre persoane

particulare opinia majoritară este aceea că împrejurarea tranşării unui litigiu dintre

particulari de către un tribunal pe baza normelor în vigoare nu angajează prin ea

însăşi răspunderea statului pe terenul acestui text88 ci se pun probleme, eventual,

sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil în sensul art.6 din Convenţie.

Aşa cum se subliniază în doctrină89, acest aspect nu trebuie absolutizat, ci este

posibilă incidenţa textului menţionat şi în litigiile care opun persoane private însă este

necesar ca atingerea dreptului de proprietate să nu provină exclusiv din partea unei

persoane private; implicarea puterii publice trebuie să fie cel puţin mediată dacă nu

este directă şi imediată.

Dacă, în mod tradiţional, dreptul la respectarea bunurior este prevăzut, în principal, în

raporturile acestuia cu Statul, el poate fi luat în considerare şi dintr-un alt punct de

vedere: efectul orizontal al acestui drept, adică în raporturile dintre particulari. Acest

efect orizontal s-a accentuat de-a lungul timpului prin intermediul obligaţiilor pozitive

prin care apasă asupra Statelor necesitatea de a adopta măsuri pentru protejarea

dreptului de proprietate. Jurisprudenţa europeană vizează şi litigiile dintre persoane

fizice sau juridice. Aşa cum a afirmat în hotărârea pronunţată în cauza Sovtransavto

Holding90, Statul trebuie să ofere o procedură judiciară care dispune de garanţiile

procedurale necesare şi care să permită instanţelor soluţionarea în mod eficace şi

echitabil a oricărui litigiu eventual între persoane private. Prin introducerea noţiunii de

„obligaţii pozitive”, sfera de protecţie a articolului 1 din Protocolul 1 a fost substanţial

lărgită.

88 Comis. EDH, 1 decembrie 1986, nr.11949/1986, Cauza X c. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, DR nr.51, p.195 şi urm. citată de C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.1006, nota 2 89 C. Bîrsan, op.cit., p. 1006-1007 90 CEDO, 25 iulie 2002, Sovtransavto Holding c. Ucraina, parag.96

29

Garanţii procedurale. Garanţiile procedurale constituie unul dintre elementele

controlului de proporţionalitate. Poziţia Curţii91 privitoare la acest aspect este că

procedurile aplicabile într-o anumită cauză trebuie să-i ofere persoanei interesate

posibilitatea de a-şi expune cauza autorităţilor competente pentru a putea contesta

efectiv măsurile care îi aduc atingere drepturilor garantate. Pentru ca această

exigenţă să fie respectată, trebuie să ne raportăm la aceste proceduri dintr-un punct

de vedere general. Nu putem ignora nici prevederile articolului 6 privind dreptul la un

proces echitabil însă trebuie menţionat că garanţiile procedurale privind dreptul de

proprietate depăşesc câmpul de aplicare al articolului 6 de multe ori. De asemenea,

trebuie amintit şi articolul 13 privind dreptul la un recurs efectiv care este o altă

dispoziţie care vine în sprijinul garanţiilor procedurale menţionate. Totuşi, în ciuda

acestor articole amintite anterior, Curtea preferă să examineze garanţiile procedurale

prin prisma articolului 1 al Protocolului nr.1 şi nu prin prisma celorlalte dispoziţii ale

Convenţiei care conferă astfel de garanţii. S-a susţinut în doctrină92 că această

tendinţă a „proceduralizării” drepturilor se explică prin rolul subsidiar al Curţii. Cu cât

instanţa europeană se supune aprecierii autorităţilor naţionale în domenii complexe,

cu atât ea este mai înclinată să examineze cu scrupulozitate dacă aceste autorităţi

au adoptat decizii prin intermediul unei proceduri echitabile şi contradictorii care să

minimalizeze riscul arbitrariului.

Garanţiile procedurale pe care le implică articolul 1 din Protocolul nr.1 nu sunt

prevăzute expres în textul articolului însă ele beneficiază de o consacrare

jurisprudenţială, fiind dezvoltate de-a lungul anilor prin intermediul mai multor hotărâri

ale instanţei de la Strasbourg. Începând cu anul 1996, putem constata în hotărârile

pronunţate de Curte că aceasta ia în considerare tot mai multe elementele de

procedură pentru a da o soluţie în baza articolului 1. Deşi hotărârile acestea privesc

privări de proprietate, implicaţiile lor se răsfrâng asupra întreg domeniului de aplicare

al articolului 1 fiind, în consecinţă, relevante şi pentru studiul reglementării folosinţei

bunirilor.

Hotărârea pronunţată în cauza Zubani93 din 7 august 1996 este cea care aduce în

discuţie pentru prima dată chestiunea garanţiilor procedurale. În speţă, în contextul

91 CEDO, 21 mai 2002, Jokela c. Finlanda, parag.57 92 R. Ergec, Fiscalite et droit de propriete sous l’angle de la Convention europeenne des droits de l’homme, în RTDH, nr. 87/2011, p. 468 93 CEDO, 7 august 1996, Zubani c. Italia

30

implementării unui plan de amenajare general, oraşul Brescia a adoptat succesiv un

decret de ocupare de urgenţă şi de expropriere a unui teren care aparţinea familiei

Zubani pe care avea loc o exploatare agricolă. Reclamanţii au contestat în zadar

legalitatea procedurii în faţa jurisdicţiilor civile şi administrative naţionale astfel încât

au fost nevoiţi să sesizeze apoi Comisia invocând o încălcare a dreptului lor de

proprietate prin prisma celei de a doua norme prevăzută de articolul 1. Curtea a

verificat întâi dacă au fost respectate condiţiile pentru realizarea unei ingerinţe în

dreptul reclamanţilor. Ea a constatat că, deşi la nivel formal au fost respectate aceste

condiţii, legea care reglementa condiţiile indemnizării în caz de expropriere a intrat în

vigoare doar la 8 ani după ce a avut loc exproprierea terenului reclamanţilor. Mai

mult, deşi oraşul a acceptat în primă instanţă să plătească sumele acordate de către

tribunal reclamanţilor, a refuzat apoi să le achite în întregime. Referirile Curţii la

aceste elemente au denotat intenţia acesteia de a le lua în considerare pentru

pronunţarea unei decizii finale94. Astfel, Curtea a integrat elemente de procedură,

care în mod normal sunt elemente externe dreptului de proprietate, în câmpul de

aplicare al articolului 1. Importanţa elementelor de procedură a fost apoi dezvoltată

cu ocazia hotărârilor pronunţate în cauzele Mateos E Silva95 şi Guillemin96. Chiar

dacă nerespectarea garanţiilor procedurale nu era esenţială iniţial pentru constatarea

unei încălcări a articolului 1, ea contribuia deja tot mai mult la acest lucru. În cauza

Guillemin, ceea ce a fost determinant pentru Curte în vederea constatării unei

încălcări a articolului 1 a fost durata excesivă a procedurii de indemnizare a

reclamantului. De această dată, niciun element, chiar şi de fond, nu a fost în măsură

să restabilească balanţa între interesele aflate în joc. În consecinţă, s-a conturat

ideea că o protecţie procedurală fondată pe articolul 1 al Protocolului nr.1 a fost

concretizată. Această idee a fost întărită prin hotărârea pronunţată în cauza

Vasilescu97. Cu ocazia acestei cauze, Curtea şi-a întemeiat din nou soluţia de

încălcare a dreptului de proprietate pe elemente procedurale. Astfel, instanţa

europeană marchează în mod definitiv voinţa sa în sensul de a-şi schimba

jurisprudenţa conform căreia protecţia procedurală a dreptului de proprietate se baza

pe articolul 6 al Convenţiei. Aceasta doreşte să introducă în domeniul protecţiei

materiale a dreptului de proprietate garanţiile procedurale. 94 A.-F. Zattara, La dimension constitutionnelle et europeenne du droit de propriete, Ed. L.G.D.J., Paris, 2001, p. 369 95 CEDO, 16 septembrie 1996, Mateos E Silva şi alţii c. Portugalia 96 CEDO, 21 februarie 1997, Guillemin c. Franţa 97 CEDO, 22 mai 1998, Vasilescu c. România

31

Un exemplu relevant în privinţa viziunii Curţii cu privire la această materie în

domeniul reglementării folosinţei bunurilor îl constituie hotărârea pronunţată în cauza

Sildedzis98 prin care s-a afirmat că legea trebuie să conţină anumite garanţii

împotriva unei aplicări arbitrare. Curtea a fost sesizată cu o plângere provenită de la

o persoană care a cumpărat de la administraţia fiscală un autovehicul vândut în

cadrul unei licitaţii publice. După ce l-a cumpărat, reclamantul s-a văzut în

imposibilitate să-l folosească, întrucât autovehiculul s-a dovedit a fi furat, având seria

schimbată. Instanţa europeană a stabilit că ingerinţa în respectul proprietăţii asupra

unui bun viza un scop legitim însă legea poloneză nu i-a oferit reclamantului

suficiente garanţii împotriva arbitrariului, în condiţiile în care nu el a falsificat seria

motorului, el fiind cumpărător de bună-credinţă al bunului pe care l-a cumpărat în

cadrul unei licitaţii organizate de către Stat. De aceea, el putea crede în mod legitim

că va cumpăra un bun în care putea să aibă încredere.

. Lipsa unor remedii interne efective şi eficace a fost constatată şi în cauza S.A.

Dangeville99. În speţă a fost vorba despre refuzul statului francez de a restitui o taxă

pe valoare adăugată încasată necuvenit, situaţie care a intrat sub incidenţa celui de-

ai doilea paragraf al articolului 1. Statul francez nu a implementat la timp prevederile

unei directive comunitare şi a refuzat să restituie taxa societăţii reclamante susţinând

că particularii nu se pot prevala de prevederile unei directive care nu a fost transpusă

în dreptul intern. Societatea reclamantă a introdus o a doua acţiune cerând daune

pentru prejudiciul cauzat, acţiune care a fost de asemenea respinsă, invocându-se şi

autoritatea de lucru judecat. Statul francez a invocat interesul general pentru a

justifica ingerinţa însă Curtea a decis că, având în vedere circumstanţele speţei, nu

erau întrunite cerinţele interesului general şi că reclamantul nu a beneficiat de

remedii interne efective şi eficace pentru a-i asigura respectul bunurilor sale,

încălcându-se astfel şi cerinţa proporţionalităţii.

În altă cauză100, Curtea a constatat încălcarea obligaţiei pozitive a Statului de a

garanta posibilitatea proprietarilor de a se folosi efectiv de bunurile lor din cauza unei

interpretări neunitare a legii. În speţă, cererea reclamanţilor de acordare de daune

introdusă împotriva Consiliului local al Varşoviei a fost respinsă din cauza lipsei

calităţii procesuale pasive, pe motiv că adevăratul pârât în proces trebuia să fie

98 CEDO, 24 mai 2005, Sildedzis c. Polonia 99 CEDO, 16 aprilie 2002, S.A. Dangeville c. Franţa 100 CEDO, 7 iulie 2009, Plechanow c. Polonia

32

Ministerul de Finanţe. Instanţa de control european a considerat că este de datoria

Curţii Supreme naţionale să regleze contradicţiile apărute în practica judiciară a

instanţelor inferioare şi să uniformizeze jurisprudenţa, ceea ce în speţă nu s-a reuşit.

Din această cauză, Curtea a subliniat că o problemă de stabilire a calităţii

procesuale pasive a unei autorităţi administrativ-teritoriale care a ridicat o serie de

dificultăţi complexe tribunalelor naţionale constituia o ingerinţă disproporţionată

impusă particularului. În viziunea Curţii, obligaţia pozitivă care incumba Statului era

aceea de a facilita particularului identificarea autorităţii care trebuia chemată în

judecată în astfel de litigii. De aceea, Statul a neglijat obligaţia sa pozitivă de a lua

măsuri pentru a garanta posibilitatea proprietarilor de a se folosi efectiv de bunurile

lor.

În prezent, cerinţa existenţei garanţiilor procedurale şi asigurarea efectivităţii

dreptului de proprietate constituie parte integrantă a controlului exercitat de către

instanţa de la Strasbourg, fiind rezultatul forţei creatoare a jurisprudenţei.

2.6. Repararea încălcării dreptului de proprietate

Obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi constituie

un principiu de drept internaţional public în general. Prevederile art.41 din Convenţie

nu fac altceva decât să înscrie principiul de drept internaţional potrivit căruia

încălcarea unei obligaţii asumate printr-un act internaţional de către un stat impune

repararea prejudiciului astfel produs, cu precizarea că textul în discuţie stabileşte

anumite limite privitoare la obligaţia ce revine statului „în culpă”101.

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât

o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,

dacă este catul, o reparaţie echitabilă.

În vederea obţinerii unei reparaţii echitabile în sensul art.41 din Convenţie,

trebuie îndeplinite mai multe condiţii în mod cumulativ: reclamantul trebuie să fi

101 C. Bîrsan, op.cit., p. 1460

33

formulat o cerere prin care să sesizeze Curtea cu acordarea unei satisfacţii

echitabile, în care să menţioneze pretenţii sale; cererea trebuie formulată în termenul

indicat de Curte; reclamantul trebuie să facă dovada pretenţiilor solicitate cu titlu de

satisfacţie echitabilă, prin prezentarea unor înscrisuri justificative; Curtea trebuie să

constate o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţie; trebuie să existe o

legătură de cauzalitate între daunele solicitate şi violarea Convenţiei constatată de

către Curte; nu în ultimul rând, instanţa europeană trebuie să aprecieze că este

necesară acordarea satisfacţiei echitabile.

Noţiunea de satisfacţie echitabilă, în sensul art.41 din Convenţie, cuprinde, pe lângă

reparaţia morală şi materială acordată reclamantului ca urmare a constatării încălcării

unui drept protejat de Convenţie şi de Protocoalele sale adiţionale şi acoperirea

cheltuielilor judiciare suportate de reclamant cu ocazia soluţionării litigiului naţional

precum şi cele realizate în procesul european de la Strasbourg.

Instanţa europeană acordă satisfacţia echitabilă fără a fi legată de vreo normă

din dreptul intern al statelor. Mai mult, ea nu este acordată de către Curte decât dacă

sistemul de drept al statului contractant nu permite sau permite numai o înlăturare

incompletă a consecinţelor încălcării. De asemenea, instanţa europeană este

suverană în a aprecia dacă se impune acordarea unei satisfacţii echitabile

reclamantului.

Constatarea de către Curte a încălcării unui drept apărat prin Convenţie are

două categorii de consecinţe: o primă categorie este de ordin general şi priveşte

obligaţia statelor de a adopta acele măsuri legislative, administrative sau de altă

natură care să conducă la înlăturarea posibilităţii ca în viitor să se mai producă

încălcări de genul celei constatate în cauza dată; a doua situaţie priveşte situaţia

reclamantului din speţa judecată102. Reparaţia care trebuie conferită de către state

are la bază mai multe principii. Primul dintre ele este acela că statele s-au angajat să

se conformeze deciziilor Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. În cauza

Papamichalopoulos103, Curtea a spus că hotărârea prin care a fost constatată o

încălcare a Convenţiei implică obligaţia juridică a statului pârât, raportată la

dispoziţiile acesteia, de a pune capăt acestei încălcări şi de a-i înlătura consecinţele

în aşa fel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară încălcării

102 Idem, p.1744-1745 103 CEDO, 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos şi alţii c. Grecia, parag.34

34

constatate. Un al doilea principiu este acela că statele sunt libere, în principiu, să

aleagă mijloacele care vor fi utilizate pentru a se conforma hotărârii Curţii prin care s-

a constatat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului atâta timp cât ele

îşi respectă obligaţia primordială impusă de Convenţie şi anume asigurarea

drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează104. Se consideră că persoanele

prejudiciate trebuie să dispună de o procedură internă reglementată de lege prin care

să fie repusă în discuţie, pe cale judiciară, hotărârea sau actul intern care a condus la

constatarea încălcării dreptului reclamantului105. Un exemplu relevant în acest sens

constituie prevederile articolului 322 punctul 9 din Codul de procedură civilă care

permite revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin

neapelare,precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă

fondul dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a

drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar

consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate

decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Dispoziţii asemănătoare se găsesc şi în

alte sisteme naţionale de drept: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Luxemburg,

Norvegia, Spania. Acest aspect a făcut chiar obiectul unei Recomandări speciale a

Consiliului Europei, în anul 2000, prin care Comitetul de Miniştri a recomandat

statelor membre adoptarea unor dispoziţii legislative interne care să permită

reexaminarea sau redeschiderea anumitor cauze în faţa jurisdicţiilor naţionale în

urma unei hotărâri a Curţii prin care s-a constatat încălcarea unor drepturi apărate

prin Convenţie.

Pe de altă parte, potrivit art.41 din Convenţie, în cazul în care Curtea declară că a

avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al

Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor

acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o „satisfacţie

echitabilă”. Noţiunea de „satisfacţie echitabilă” are în vedere repararea prejudiciului

material şi moral apreciat de Curte ca rezultat din încălcarea dreptului invocat106.

În plus, simplul fapt de a propune o compensaţie nu este suficient, mai trebuie ca

suma propusă să fie rezonabilă, ceea ce nu este decât o aplicare specială a

principiului proporţionalităţii. De asemenea, reparaţia nu este corespunzătoare decât

104 C. Bîrsan, op.cit., p.1746 105 Ibidem 106 Ibidem

35

dacă la stabilirea ei se ţine cont şi de durata lipsei de folosinţă. Nu există criterii

precise pentru stabilirea sumelor care sunt acordate cu titlu de reparaţie, motiv

pentru care în doctrină107 se consideră că domneşte o anumită insecuritate juridică.

Mai mult, reparaţia justă trebuie să intervină fără întârziere deoarece întârzierea plăţii

acesteia constituie un factor de agravare a atingerii dreptului de proprietate.

Jurisprudenţa europeană este bine stabilită: dreptul la despăgubire face parte

integrantă din dreptul de proprietate şi modalităţile de despăgubire reprezintă un

element al controlului de proporţionalitate exercitat de instanţa de la Strasbourg108.

În legătură cu proba prejudiciului, părţile trebuie mai întâi să-şi precizeze pretenţiile,

apoi să depună probe cu privire la valoarea bunului, probe privitoare la lipsa de

folosinţă, probe pe care apoi instanţa europeană le va folosi pentru a-şi forma o

opinie, concretizată în stabilirea în echitate a satisfacţiei echitabile ce trebuie plătită

reclamantului de către guvernul statului în cauză109.

Deşi în dreptul intern, ca şi în dreptul internaţional, garantarea efectivă a dreptului de

proprietate este însoţită de un drept la indemnizare, absenţa din textul european a

oricărei dispoziţii referitoare la indemnizare făcea ca protejarea dreptului de

proprietate, în cazul încălcării sale, să fie iluzorie, aşa cum a constatat Curtea în

cauza James şi alţii contra Marea Britanie. Judecătorul european a completat textul

articolului 1, incluzând în dreptul de proprietate dreptul la o compensaţie. În cauza

Lithgow110, Curtea a statuat că obligaţia de compensare decurge implicit din articolul

1 al Protocolului nr.1, înteles în ansamblu şi nu din faptul că privarea de proprietate

s-a făcut pentru cauză de utilitate publică. Trebuie menţionat faptul că nu trebuie să

se facă confuzii între indemnizaţie şi reparaţie. În dreptul internaţional, indemnizaţia

oferită în cazul naţionalizării sau exproprierii nu are nimic de-a face cu noţiunea de

reparaţie. Reparaţia se oferă în urma săvârşirii unui fapt ilicit, în timp ce indemnizaţia

se oferă ca urmare a unor măsuri de privare de proprietate care sunt licite, nefiind

consecinţa unei încălcări a unei obligaţii internaţionale111.

În situaţiile de reglementare a folosinţei bunurilor Curtea a acordat ca

despăgubiri sume de bani apreciate după criterii specifice fiecărui tip de lipsire de

107 J.-F. Renucci, op.cit.,p.574 108 G. Cohen- Jonathan, Aspects europeens des droits fondamentaux. Libertes et droits fondamentaux, Ed. Montchrestien, Paris, 2002, p.116 109 C. Bîrsan, op.cit., p.1748 110 CEDO, 8 iulie 1986, Lithgow şi alţii c. Regatul Unit, parag.109 111 E. Decaux, P.-H. Imbert, sous la direction de L.-H. Pettiti, op.cit., p. 993

36

folosinţă, de regulă în echitate, prin raportare la condiţiile concrete în care s-a produs

ingerinţa autorităţilor statale. Spre exemplu, în cauza Hatzitakis112, ingerinţa Statului

în folosinţa bunului a constat în durata excesivă a procedurii de indemnizare datorată

de Stat în urma efectuării unei exproprieri cu privire la un teren proprietatea

reclamantului. Într-o astfel de situaţie, Curtea a acordat drept despăgubiri valoarea

dobânzii pentru perioada cuprinsă între momentul stabilirii indemnizaţiei şi acela al

plăţii efective şi o altă sumă apreciată în echitate, cu titlu de prejudiciu moral.

În cauza Scollo, Curtea a acordat nu numai daune materiale, ci şi daune morale

ţinând cont de greutăţile încercate de reclamant din cauza imposibilităţii de a-şi

recupera apartamentul şi din cauza condiţiilor precare în care acesta a fost nevoit să

locuiască împreună cu familia sa.

În situaţiile privind confiscări, reparaţia a constat în restituirea bunurilor confiscate şi,

eventual, în acordarea unor daune morale. În alte cazuri, când a fost vorba de

restituirea unor sume încasate în baza obligaţiilor fiscale, reparaţia a reprezentat

cuantumul sumelor care trebuiau să fie restituite reclamanţilor. Mai mult, restituirea

acestor sume a fost considerată ca fiind suficientă, motiv pentru care Curtea nu a mai

acordat şi daune morale, invocând faptul că o constatare a unei violări a articolului 1

este de ajuns.

Există situaţii în care instanţa europeană constată existenţa unei încălcări a

dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 însă nu are toate elementele pentru a se

pronunţa asupra capătului de cerere privitor la despăgubiri caz în care, potrivit art.75

paragraful 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii, aceasta îşi

rezervă dreptul de a reveni ulterior asupra aplicării articolului 41.

Titlul executoriu al hotărârilor Curţii în dreptul naţional. Caracterul de titlu

executoriu al hotărârilor Curţii europene în dreptul român este o protecţie acordată de

legislaţia naţională victimei unei violări a drepturilor sale, superioară celei de care

aceasta dispune în plan internaţional. Neexecutarea sau executarea cu întârziere a

hotărârilor instanţei de la Strasbourg, inclusiv sub aspectul plăţii indemnizaţiei de

satisfacţie echitabilă, atrage aplicarea unor sancţiuni internaţionale, sancţiuni care nu

sunt prevăzute în textul Convenţiei, ci în alte surse al dreptului internaţional,

respectiv: Statutul Consiliului Europei, actele interne adoptate de Adunarea

112 CEDO, 11 aprilie 2002, Hatzitakis c. Grecia

37

Parlamentară a Consiliului Europei şi Regulamentul Curţii europene a drepturilor

omului.

În consecinţă, în caz de nexecutare din partea statului român a obligaţiei de plată a

indemnizaţiei de satisfacţie echitabilă la care a fost condamnat printr-o hotărâre a

Curţii de la Strasbourg, victima nu aşteaptă doar implicarea organului execuţional al

Curţii, Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei – care poate aplica sancţiuni

internaţionale- ci dispune de un mijloc eficient la nivel naţional şi anume, posibilitatea

de a trece la executarea silită pe baza hotărârii care constituie titlu executoriu, cu

privire la suma de bani acordată cu titlu de satisfacţie echitabilă.

După obţinerea unei hotărâri definitive a Curţii europene prin care se acordă o sumă

de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă, partea interesată trebuie să se adreseze

Agentului guvernamental pentru Curtea europeană a drepturilor omului din cadrul

Ministerului Afacerilor externe cu o cerere de punere în executare a hotărârii. Potrivit

dispoziţiilor art.10 alin.(4) din O.G. nr.94/1999, plata se efectuează în termenul

prevăzut de hotărârea Curţii sau în convenţia de rezolvare pe cale amiabilă iar, în

lipsa acestui termen, plata se efectuează în termen de 3 luni de la data comunicării

hotărârii Curţii, respectiv de la data semnării convenţiei de rezolvare pe cale

amiabilă.

38

Capitolul al III-lea. Principalele situaţii de reglementare a folosinţei

bunurilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

3.1. Politica în materie locativă.

Locaţiunea ocupă un loc central în cadrul politicilor sociale şi economice ale

societăţii moderne, reglementarea raporturilor dintre chiriaşi şi proprietari fiind unul

dintre domeniile principale de preocupare a statelor, Având în vedere că obiectul

unui contract de locaţiune vizează folosinţa unui bun, este o materie care se

pretează adoptării unor măsuri de control a folosinţei bunurilor de către state. În

continuare vor fi prezentate câteva dintre situaţiile cel mai des întâlnite în

jurisprudenţa Curţii europene în ceea ce priveşte raporturile dintre chiriaşi şi

proprietari.

3.1.1 Evacuarea chiriaşilor

Multă vreme, instanţa de la Strasbourg a prezentat un interes deosebit pentru

situaţiile de evacuare a chiriaşilor, privindu-le ca o consecinţă a dreptului

proprietarului de a recăpăta posesia legitimă a bunului închiriat. Uneori, din

necesitatea de a asigura protecţia chiriaşilor, s-a acordat acestora o protecţie

exagerată care a condus la cauzarea unui prejudiciu pe măsură proprietarului, motiv

pentru care s-a încercat să se găsească un echilibru. Un exemplu în acest sens îl

constituie hotărârea Curţii pronunţată în cauza Immobiliare Saffi113 în care instanţa

europeană a condamnat statul italian pentru încălcarea articolului 1 din cauza unei

legi italiene care stabilea o ierarhie a modului de executare unor hotărâri

judecătoreşti de evacuare şi prevedea eşalonarea plăţii chiriilor. Respectiva lege nu i-

a permis reclamantului să obţină executarea unei hotărâri judecătoreşti de evacuare

a chiriaşului, ceea ce a condus la o indisponibilizare prelungită a bunului. Curtea a

decis că menţinerea locatarului fără niciun drept în cadrul imobilului pentru o

perioadă de 13 ani a restrâns exerciţiul dreptului de proprietate, negându-se dreptul

la respectul bunurilor. Încălcarea articolului 1 a fost constatată şi cu ocazia cauzei

Scollo114, când reclamantul a fost privat de folosinţa imobilului său tot din pricina

imposibilităţii de a obţine executarea unei decizii de evacuare a locatarului. Curtea a

113 CEDO, 28 iulie 1999, Immobilliare Saffi c. Italia 114 CEDO, 28 septembrie 1995, Scollo c. Italia

39

considerat că măsurile legislative care au suspendat evacuările se subordonau

necesităţii de a face faţă numărului mare de contracte de închiriere care urmau să fie

scadente, precum şi grijii de a permite chiriaşilor respectivi să se mute în alte

locuinţe, în condiţii adecvate sau să obţină locuinţe sociale. A proceda simultan la

toate evacuările ar fi dus la importante tensiuni sociale care ar fi pus în pericol

ordinea publică. Legislaţia contestată urmărea un ţel legitim conform interesului

general. Măsurile de urgenţă adoptate de către statul italian erau menite să rezolve

criza de locuinţe, un fenomen aproape general pentru societăţile moderne. Totuşi,

aceste măsuri conţineau excepţii în virtutea cărora proprietarii care aveau nevoie

urgentă să-şi recupereze imobilele sau care nu primeau chiria la scadenţă puteau

obţine executarea evacuării cu sprijinul forţei publice. În cazul domnului Scollo,

declaraţia sa care ar fi trebuit să justifice acordarea cu prioritate a sprijinului forţei

publice pentru executarea evacuării nu a avut niciun succes. El nu şi-a recuperat

imobilul decât după plecarea spontană a chiriaşului. Înainte de aceasta, el a trebuit

să cumpere alt apartament şi să deschidă un proces pentru a rezolva problema

chiriilor parţial neplătite115.

Consider că instanţa europeană a soluţionat în mod corect cele două plângeri,

constatând o încălcare a articolului 1. Problema în speţele de mai sus nu a fost

generată de măsura propriu-zisă privind executarea hotărârilor de evacuare a

chiriaşilor, ci de modul în care autorităţile naţionale au conceput punerea în practică

a acestei măsuri deoarece au lăsat la aprecierea unor funcţionari ai instanţelor de

judecată momentul când se impune sau nu punerea în executare a hotărârilor

judecătoreşti. Este greu de acceptat ca data stabilită de o instanţă de judecată să

poată fi modificată de nişte funcţionari ai acestor instanţe deoarece se creează o

situaţie de incertitudine pentru proprietari şi se aduce atingere unor principii

fundamentale de procedură civilă. Practic, în speţele menţionate, li se conferă

acestor funcţionari o apreciere subiectivă asupra unor chestiuni care nu sunt de

competenţa lor. Se încalcă astfel dreptul de acces la o instanţă, aşa cum a decis şi

Curtea Constituţională italiană atunci când a declarat dispoziţiile legale amintite

neconstituţionale. Nu se poate ca forţa executorie a unei hotărâri judecătoreşti să fie

lăsată la latitudinea personalului cu atribuţii administrative, fiind afectată de către

decizii administrative. Rezultatul a fost o întârziere nejustificată în punerea în

115 V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a VI-a, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008, p. 663

40

executare a acestora astfel încât măsurile adoptate de către statul italian, care

trebuiau să aibă un caracter temporar, s-au întins pe o perioadă îndelungată.

Proprietarii s-au văzut puşi în situaţia în care impactul acestor măsuri asupra

dreptului lor de proprietate a fost arbitrar şi imprevizibil.

3.1.2. Reducerile de chirii

Cu ocazia cauzei Mellacher şi alţii c. Austria116, instanţa europeană s-a

pronunţat în privinţa unor reduceri de chirie impuse în virtutea legislaţiei. Chiriaşii au

obţinut în faţa instanţelor naţionale, în privinţa cuantumului chiriilor lor, aplicarea unui

sistem de reducere a chiriilor, contractele acestora fiind anterioare adoptării acestei

legi. În hotărârea sa, Curtea a specificat că, în punerea în practică a politicilor sociale

şi economice, mai ales în domeniul locuinţelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o

mare latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes

public, cât şi asupra alegerii modalităţii de aplicare a acesteia din urmă. În speţă,

legea respectivă încerca să reducă diferenţele excesive şi injuste între chiriile unor

apartamente asemănătoare şi să combată specula imobiliară. Ea urmărea, de

asemenea, să faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la locuinţe cu o

chirie rezonabilă, încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu

răspundeau anumitor norme. Din punctul de vedere al Curţii, ea urmărea un ţel

legitim, conform interesului general. Pentru a reforma legislaţia socială şi în special

cea privind controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să implice şi

executarea în viitor a unor contracte încheiate anterior. În acest sens, este important

să menţionăm un alt aspect asupra căruia s-a pronunţat instanţa de la Strasbourg:

cel de-al doilea paragraf al articolului 1 nu împiedică statele să adopte dispoziţii

legislative prin care să se aducă modificări unor contracte deja încheiate. Curtea a

respins susţinerile reclamanţilor care reproşau legislaţiei că acţionează orbeşte: o

lege vizând stabilirea unui plafon raţional pentru chiriile apartamentelor

asemănătoare îmbracă, prin forţa lucrurilor, un caracter general. Diferitele excepţii şi

excluderi pe care ea le prevede nu ar putea fi considerate ca improprii sau

disproporţionate. Atâta timp cât legiuitorul nu depăşeşte limitele marjei sale de

apreciere, Curtea nu se află în situaţia de a spune dacă el a ales cea mai bună cale

116 CEDO, 19 decembrie 1989, Mellacher şi alţii c. Austria

41

de a trata problema117, astfel încât a considerat că nu a existat o încălcare a

articolului 1.

Abordarea Curţii referitoare la această speţă ar trebui puţin nuanţată. Chiar dacă

instanţa europeană nu este în măsură să se pronunţe cu privire la oportunitatea

măsurii de reducere a chiriilor din cauza marjei de apreciere acordată statelor, totuşi

sunt de părere că a tratat problema relativ superficial. Deşi nu se pune în discuţie

modul în care autorităţile naţionale au înţeles să reglementeze această problemă,

consider că instanţa de la Strasbourg ar fi trebuit să analizeze efectele concrete pe

care această legislaţie le-a avut în speţă. În acest sens, trebuie precizat că, în urma

aplicării acestui sistem de control al chiriilor reclamanţilor, cuantumul chiriei a devenit

infim, egal cu „preţul unei mese de două persoane la un restaurant ieftin”, cum au

afirmat reclamanţii. În plus, nu se ţine cont nici de faptul că imobilele se află într-un

oraş mare, sistemul de reducere a chiriei aplicându-se indiferent de locaţia imobilelor,

ceea ce nu este tocmai echitabil având în vedere că diferă condiţiile economice în

funcţie de zona în care acestea sunt situate.

De asemenea, trebuie ţinut cont şi de faptul că părţile contractante şi-au dat acordul

la încheierea contractului raportându-se la condiţiile pieţei de atunci, astfel încât

Curtea ar fi trebuit să analizeze cu mult mai multă rigurozitate îndeplinirea condiţiei

proporţionalităţii. În schimb, aceasta a statuat că legiuitorul poate să modifice

contractele în curs de executare în măsura în care consideră că acestea se

derulează într-un mod care este inacceptabil din punctul de vedere al justiţiei sociale.

Dar şi dacă aceasta ar fi fost situaţia, nu există vreo justificare rezonabilă pentru a

susţine această afirmaţie. Mai mult, consider că sunt discutabile inclusiv argumentele

oferite de statul austriac pentru a justifica adoptarea acestei măsuri şi pentru

aplicarea ei tuturor raporturilor dintre chiriaşi şi proprietari. Poate că o soluţie mai

indicată ar fi fost aplicarea reducerilor de chirie numai celor care se află într-o situaţie

precară sau să supună înţelegerile privind chiriile controlului instanţelor de judecată.

Practic, instanţa de la Strasbourg „ s-a şters pe mâini” în situaţia dată, punându-şi

drept paravan marja de apreciere pe care o acordă statelor în acest domeniu. Cu

toate acestea, în lumina argumentelor invocate anterior, s-ar putea concluziona şi în

117 CEDO, 19 decembrie 1989, Mellacher şi alţii c. Austria, în Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a VI-a, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2008, p.660-661

42

sensul că reclamanţilor le-a fost impusă o sarcină excesivă raportat la circumstanţele

speţei, încălcându-se astfel articolul 1.

3.1.3 Obligativitatea închirierii apartamentelor şi stabilirea cuantumului

chiriilor

În cauza Hutten-Czapska c. Polonia, reclamanta a susţinut că situaţia creată

prin adoptarea de către statul polonez a unor legi ce impuneau închirierea imobilului

ei şi o chirie insuficientă a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate asupra

acelui bun deoarece ea nu numai că nu a putut să obţină vreun venit din exploatarea

bunului dar, datorită restricţiilor legale privitoare la încetarea contractului de închiriere

a apartamentelor supuse legilor de control al chiriilor, ea nu a mai putut redobândi

posesia şi folosinţa bunului. Curtea a arătat însă că, deşi este adevărat că

reclamanta nu a putut exercita dreptul de folosinţă şi posesia bunului datorită faptului

că imobilul era ocupat de chiriaşi şi că dreptul de a închiria apartamentele din acel

imobil, în special dreptul de a încasa chirii şi de a cere încetarea contractelor de

închiriere a format obiectul unor reglementări legale restrictive, totuşi ea nu a pierdut

niciodată dreptul de a înstrăina bunul; autorităţile naţionale nu au luat nicio măsură

privitoare la un eventual transfer al dreptului de proprietate asupra bunului în

discuţie. Curtea a constatat că situaţia denunţată de reclamantă trebuie privită nu ca

o expropriere formală sau de fapt, ci ca un mijloc utilizat de stat în domeniul

reglementării folosinţei bunurilor persoanelor interesate118. Cu ocazia acestei

hotărâri, instanţa de la Strasbourg a reluat, la nivel de principiu, poziţia Curţii

referitoare la problema locativă: în situaţii precum este şi cea din speţă, în care

legislaţia privind controlul chiriilor antrenează consecinţe de mare amploare nu numai

pentru particulari, ci şi pentru întreg domeniul economic şi social, autorităţilor le este

recunoscută o amplă putere de alegere a modului în care vor reglementa folosinţa, a

limitei până la care îşi vor exercita controlul, precum şi de a alege perioada cea mai

propice de implementare a respectivei legislaţii. Cu toate acestea, deşi marja de

apreciere de care dispun statele este foarte largă, ea nu este nelimitată, chiar dacă

este vorba despre o reformă internă de mare amploare, astfel încât măsurile luate de

către stat nu trebuie să genereze consecinţe incompatibile cu standardele impuse de

118 C. Bîrsan, op.cit., p.1730-1731

43

Convenţie. Această afirmaţie a fost făcută în contextul unei limitări prea mari şi

nejustificate a drepturilor proprietarilor: nivelul chiriei a fost stabilit sub nivelul

costurilor de întreţinere a apartamentelor, împiedicându-i pe proprietari să obţină

vreun profit. Curtea a amintit jurisprudenţa sa în această materie, arătând că în

numeroase situaţii de restrângere a drepturilor proprietarilor, a respectat aprecierea

statelor în reglementarea raporturilor dintre chiriaşi şi proprietari însă de această dată

toate eforturile economice şi sociale pe care le presupunea reforma respectivă au

fost plasate în sarcina unui singur grup social: proprietarii. Ca atare, s-a considerat

că a fost încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1.

De data aceasta, sunt luate în considerare şi aspecte de ordin istoric pentru a

analiza raporturile dintre proprietari şi chiriaşi. Legislaţia poloneză în materie de

control al chiriilor este rezultatul mai multor factori istorici, multe dintre prevederi

existând de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. De-a lungul timpului situaţia

raporturilor dintre chiriaşi şi proprietari s-a degradat tot mai tare. Foarte multe dintre

prevederile legislative în domeniu au fost declarate neconstituţionale. Chestiunea

pusă în discuţie nu se rezumă doar la reclamantă: a avut o amploare mult mai mare,

afectând sute de mii de oameni. Este evident că, de data aceasta, problemele

pornesc de la legislaţia defectuoasă. Soluţia dată în această cauză a fost o hotărâre

pilot în urma căreia Poloniei i s-a pus în vedere să îşi modifice legislaţie în materie

pentru a soluţiona această problemă cu caracter general.

Se impun o serie de observaţii legate de hotărârea Curţii în această cauză. În primul

rând, în ceea ce priveşte norma aplicabilă, au existat discuţii dacă situaţia din speţă

se încadrează la privarea de proprietate sau la reglementarea folosinţei bunurilor.

Legat de acest aspect, Curtea a invocat, în speţa menţionată, că reclamanta nu şi-a

pierdut dreptul de a înstrăina bunul, ceea ce este adevărat, la nivel teoretic. Practic

însă, având în vedere circumstanţele speţei, este puţin probabil ca reclamanta să fi

avut vreo şansă efectivă de a vinde bunul în condiţiile acelea. Pe de altă parte,

consider că argumentul Curţii nu este în totalitate convingător: dreptul de proprietate

nu presupune numai dreptul de a înstrăina un bun, ci presupune şi ca proprietarul să

se poată bucura de toate atributele acestuia, cu limitările permise de către lege. Ori

reclamanta nu a putut să se bucure de bunul său, suportând restricţii drastice în

exercitarea dreptului său de proprietate. Situaţia din speţă ilustrează din nou că

diferenţa dintre cele două norme prevăzute de articolul 1 este doar de cantitate, fiind

44

foarte uşor să se treacă de la una la alta. Având în vedere modul în care a fost

reglementată folosinţa bunurilor în materia locaţiunii în Polonia, limitările suferite de

reclamantă au fost atât de severe încât se putea ajunge cu uşurinţă la o expropriere

de fapt.

În al doilea rând, trebuie menţionat şi faptul că aceste măsuri au fost adoptate de

către statul polonez în contextul trecerii de la un sistem al chiriilor controlate de către

stat la un sistem al chiriilor negociate contractual, ca urmare a prăbuşirii regimului

comunist. În acest sens, s-a încercat să se ofere o protecţie sporită chiriaşilor. Totuşi,

acestă protecţie nu trebuie oferită în dauna celeilalte categorii, a proprietarilor, mai

ales că nu lor le este imputabilă situaţia din sistemul poloney, fiind şi ei victime ale

deficienţelor din sistemul legislativ. Nici modificările aduse legislaţiei în domeniu ca

urmare a reformei nu au fost în totalitate eficiente. Spre exemplu, una dintre

probleme o constituie sintagma „creştere justificată a chiriei” deoarece nu se pot

determina situaţiile care justifică o creştere a cuantumului acesteia şi de multe ori

singura menire a acestei prevederi este de a-i împiedica pe proprietari să crească

chiria.

În al treilea rând, statul polonez nu i-a oferit nici reclamantei, nici celorlalţi proprietari

niciun fel de ajutor financiar pentru a-i ajuta să-şi acopere costurile necesare

întreţinerii imobilelor sau să le uşureze sarcinile financiare pe care le implică dreptul

lor de proprietate. În aceste condiţii, obţinerea unui profit din contractele de locaţiune

iese din discuţie. Practic, toate greutăţile întâmpinate în realizarea acestei reforme au

fost suportate de către proprietari, ceea ce este cu atât mai grav cu cât, în speţă,

contractul de locaţiune al imobilului reclamantei fusese încheiat de către stat. Nici

măcar nu a fost rezultatul voinţei ei. Mai mult, aşa cum s-a putut observa şi în

hotărârile menţionate anterior, jurisprudenţa Curţii este constantă în cauzele privind

reglementarea raporturilor dintre chiriaşi şi proprietari în sensul că limitările aduse

dreptului de proprietate sunt considerate, în majoritatea cazurilor, justificate şi

proporţionale în virtutea marjei largi de apreciere de care dispun statele în acest

domeniu. Totuşi, în situaţia de faţă, limitările aduse dreptului de proprietate au fost

atât de severe încât nu s-a mai respectat cerinţa proporţionalităşii, instanţa

europeană neavând altă soluţie decât să constate încălcarea articolului 1.

45

3.1.4. Imposibilitatea proprietarului de a rezilia contractul de locaţiune

Un alt exemplu elocvent în sensul protecţiei sporite acordate de către instanţa

de la Strasbourg chiriaşilor îl constituie hotărârea pronunţată în cauza Almeida

Ferreira şi Mello Ferreira c. Portugalia119. Reclamanţii din speţă erau titularii unui

drept de uzufruct asupra unui imobil cu două etaje iar fiul lor era nudul proprietar. Ei

au închiriat o parte din spaţiu iar apoi au solicitat în instanţă rezilierea contractului de

locaţiune. Cererea acestora a fost respinsă din cauza unei prevederi din legea

portugheză care împiedică rezilierea contractului de locaţiune la cererea

proprietarului în situaţia în care locatarul trăieşte de cel puţin 20 de ani în acel imobil,

situaţie incidentă în speţă. Curtea a considerat că este aplicabil cel de-al doilea

paragraf al articolului 1 şi a observat că reclamanţii au fost nevoiţi să suporte o

ingerinţă în dreptul lor de proprietate. Totuşi, aceasta a menţionat că statul oferă o

protecţie sporită unei categorii de persoane, locatarii, fiind o măsură de interes

general. În virtutea aplicării în materia locaţiunii a principiului justiţiei sociale, Curtea a

considerat că ingerinţa dispoziţiilor legale în cadrul relaţiilor contractuale dintre

particulari nu conferă niciun avantaj direct statului, ci protejează o categorie socială

vulnerabilă. În plus, la momentul încheierii contractului, reclamanţii cunoşteau

prevederile legale, astfel încât nu a existat o încălcare a articolului 1. Se poate

observa că legislaţia aplicabilă în speţă se fundamentează pe considerentul că

situaţia socială a locatarilor este obligatoriu inferioară celei a proprietarilor, ceea ce

tinde uneori să conducă la un dezechilibru între cele două interese aflate în joc:

interesele proprietarilor sau titularilor de dezmembrăminte şi interesele locatarilor. Cu

toate acestea, statul poate reglementa astfel raporturile dintre locatori şi chiriaşi în

virtutea prerogativei sale de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu

interesul general şi a marjei sale de apreciere largi.

În cauza de faţă, spre deosebire de cauza Hutten-Czapska c. Polonia,

reclamanţii au încheiat contractul pe baza voinţei lor, stabilind o chirie pe care au

putut-o negocia în mod liber cu chiriaşul, fără vreo intervenţie din partea statului. Din

acest punct de vedere, situaţa din speţă se deosebeşte de cea a reclamanţilor din

cauza Hutten- Czapska. De asemenea, reclamanţii au cunoscut ingerinţa în dreptul

de proprietate reglementată de către legea în vigoare la momentul când au încheiat

contractul. În ciuda acestui fapt, consider că şi aici decizia Curţii este discutabilă din

119 CEDO, 4 decembrie 2010, Almeida Ferreira şi Melo Ferreira c. Portugalia

46

punct de vedere al proporţionalităţii. Prevederile legale au stabilit un regim foarte

strict şi nu le-au lăsat reclamanţilor nicio cale de ieşire, aceştia aflându-se în situaţia

de a nu şti când îşi vor putea recupera folosinţa bunului. În plus, ar fi trebuit să se

ţină cont şi de faptul că ei au trebuit să se conformeze prevederilor legale privind

reînnoirea automată a contractului de locaţiune şi, mai mult, nu au avut posibilitatea

nici de a mări ulterior chiria. Dacă ar fi făcut acest lucru, chiria actualizată conform

legii ar fi ajuns, ca şi în alte speţe, la un cuantum foarte redus de 34, 91 de euro.

Legislaţia în vigoare se aplica în mod automat privind imposibilitatea locatorilor de a

rezilia contractul de locaţiune dacă locatarul locuia de cel puţin 20 de ani în acel

imobil. În consecinţă, un control juridiscţional privind oportunitatea aplicării acestor

prevederi era exclusă. Consider că, din acest punct de vedere, am putea discuta şi

aici despre prevederi legislative defectuoase, ca şi în cauza Hutten- Czapska.

Legislaţia ar fi trebuit concepută astfel încât să se poată ţine cont şi de

circumstanţele concrete în care se desfăşoară contractele de locaţiune, astfel încât

să fie puşi şi proprietarii la adăpost de eventuale limitări prea drastice în dreptul de

proprietate care, în unele situaţii, s-ar putea dovedi nejustificate. Aşa cum am

menţionat şi mai sus, probabil că un control al instanţelor de judecată ar fi fost

indicat, lăsându-se la latitudinea lor dacă se impune sau nu rezilierea contractelor de

locaţiune în anumite situaţii. În consecinţă, ţinând seama de criticile care ar putea fi

aduse abordării Curţii în speţă, sunt de părere că putem discuta şi aici despre o

încălcare a articolului 1.

3.1.5. Situaţia din dreptul intern

Scurt istoric. Reglementările interne în materie de locaţiune au avut o

dezvoltare sinuoasă, legislaţia în materie încercând să se adapteze de-a lungul

timpului nevoilor crescânde de locuinţe, determinate fie de războaiele mondiale, fie

de scădereaveconomică pe timp de pace. Legiuitorul a pus întotdeauna accent pe

stabilitatea dreptului de locaţiune, iar principala modalitate prin care a dorit să

garanteze această stabilitate a fost prorogarea legislativă a contractelor de locaţiune.

Primele prevederi în acest sens au apărut în anul 1916, acestea fiind modificate

ulterior în anii 1919, 1922, 1924. În anul 1927 este adoptată o lege care poartă

denumirea de lege privind prelungirea contractelor de închiriere. Ea a fost adoptată

47

după primul război mondial şi îngrădea posibilităţile chiriaşilor conferite prin legi

anterioare, în sensul că prorogarea contractelor de închiriere se restrângea numai

pentru anumite categorii de persoane precum funcţionari publici şi persoane juridice

de drept public. În acestă perioadă legiuitorul a optat pentru un regim juridic favorabil

proprietarilor, lăsând cuantumul chiriei şi derularea contractelor la latitudinea

acestora. S-a considerat în acea perioadă că prorogarea legislativă a contractelor de

închiriere a suprafeţelor locative constituia o limitare a dreptului de proprietate astfel

încât trebuia înlăturată în ideea de a conferi proprietarului toate prerogativele de care

acesta se bucură în virtutea dreptului său real. Perioada comunistă s-a caracterizat

prin măsuri legislative menite să asigure stabilitatea dreptului de folosinţă al

chiriaşului120. Ca atare, a fost adoptată Legea nr. 5/1973 privind administrarea

fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi care

prevedea o durată determinată a contractelor de închiriere. Prin urmare, la expirarea

termenului contractual putea opera tacita relocaţiune în conformitate cu dreptul

comun dar interveneau deseori prorogări legale ale termenului. Prorogarea legală s-a

realizat printr-o serie de decrete, ultimul de acest gen datând din perioada anterioară

revoluţiei din 1989 (Decretul nr. 386/1983 care a prorogat contractele de închiriere

pentru o perioadă de 5 ani). Chiar şi în perioada ce a urmat revoluţiei, au continuat

să se aplice normele vechi în materia închirierii suprafeţelor locative. Legea

nr.5/1973 a mai rămas în vigoare timp de 6 ani, în care a reglementat raporturile

juridice locative în paralel cu normele instituite în vederea prorogării legale a

contractelor deja existente. Prin Legea nr. 17/1994 şi Legea nr. 112/1995, pe timpul

aplicării Legii nr.5/1973, au fost prorogate contractele de închiriere pe perioade de

maxim 5 ani. Prin Legea nr.17/1994 prorogarea nu a vizat însă şi contractele

încheiate de chiriaşi cu proprietarii particulari. În consecinţă, în cazul locuinţelor

proprietate particulară care au fost închiriate după 1 ianuarie 1990 nu a mai operat

prorogarea legislativă a contractului de locaţiune, acestuia aplicându-i-se dreptul

comun, până la apariţia O.U.G. nr.40/1999, în lipsa unei clauze de prorogare

stipulată expres de către părţi. A fost adoptată apoi Ordonanţa de urgenţă

nr.40/1999 privind protecţia chiriaşilor care a dispus prelungirea tuturor contractelor

de închiriere, în condiţii diferite în raport de destinaţia folosinţei bunului imobil în

cauză. Adoptarea acesteia s-a impus în contextul legilor cu caracter reparatoriu care

120 A. Tabacu, Mijloace de protecţie juridică a chiriaşului şi a proprietarului în contextul legilor cu caracter reparatoriu, în http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2006/RSJ2/0201AndeeaTabacu.pdf, p.9-10

48

prevedeau redobândirea proprietăţii de către fosţii proprietari sau moştenitorii

acestora.

Intervenţia statului prin intermediul legii pentru diminuarea tendinţei de

dominare a locatarului de către locator, a determinat în final o puternică restrângere a

libertăţii contractuale a părţilor, mai ales a locatorului, astfel încât s-a ajuns ca dintr-

un instrument instituit în scopul menţinerii protecţiei libertăţii chiriaşului, dispoziţia

normativă să se transforme într-un refugiu eficient pentru acesta, de la adăpostul

căruia are posibilitatea să-l limiteze pe proprietar şi să-i paralizeze manifestările în

folosul său121.

În dreptul intern, reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi s-a

realizat prin Ordonanţa de urgenţă nr.40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea

chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe. În jurisprudenţa sa, Curtea a

menţionat că implementarea de către autorităţile naţionale a unui sistem de protecţie

a chiriaşilor nu este criticabil în sine, având în vedere larga marjă de apreciere

permisă de cel de-al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr.1. Totuşi, din

moment ce un astfel de sistem prezintă riscul de a impune locatorului o sarcină

excesivă în ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de propriul bun, autorităţile

sunt obligate să stabilească proceduri sau mecanisme legislative preivizibile şi

coerente, prevăzând anukite garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa lor

asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.

Condamnările la CEDO privind legislaţia în materie. Aplicarea dispoziţiilor

O.U.G. nr.40/1999 a condus la condamnări în faţa instanţei de la Strasbourg.

Un prim exemplu îl constituie cauza Radovici şi Stănescu c. România.

Reclamantelor le-a fost retrocedată o casă cuprinzând mai multe apartamente şi

terenul pe care se afla casa, bunuri care fuseseră naţionalizate. Apartamentele erau

închiriate în baza unor contracte încheiate între stat şi chiriaşi, contracte a căror

durată a fost prelungită prin efectul Legii nr.17/1994 pentru prelungirea sau

reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative. Acţiunea

reclamantelor în evacuare a fost respinsă iniţial deoarece reclamantele nu îi

notificaseră pe locatari să încheie un contract de închiriere în condiţiile şi în formele

prevăzute de art.10 alin.(1) al O.U.G. nr.40/1999 care prevede că „în vederea

121 Idem,p.6

49

încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în

vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sau de la deschiderea rolului fiscal, după

caz, proprietarul îi va notifica chiriaşului sau fostului chiriaş, prin executorul

judecătoresc, data şi locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare

recomandată cu confirmare de primire.” De asemenea, instanţele naţionale au

invocat şi prelungirea automată a contractului de închiriere încheiat anterior între

pârât şi stat, în temeiul art.11 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă: „nerespectarea de către

proprietar a dispoziţiilor art.10 alin.(1) atrage prelungirea de drept a contractului de

închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. Neplata chiriei

până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de către

proprietar ca motiv de evacuare a chiriaşului sau a fostului chiriaş.” Ulterior

reclamantelor le-a fost admisă cea de-a doua acţiune de evacuare însă ele nu au

încasat nicio chirie în perioada cuprinsă între data recunoaşterii dreptului lor de

proprietate şi data executării hotărârilor de evacuare. Instanţa europeană a stabilit că

O.U.G. nr.40/1999 reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor care intră în

câmpul de aplicare al celui de-al doilea paragraf al art.1 din Protocolul nr.1. În ceea

ce priveşte condiţiile care trebuie respectate pentru realizarea ingerinţei, în cauza

analizată cea problematică a fost cerinţa proporţionalităţii. Curtea a considerat că

sancţionarea proprietarilor care au omis să se conformeze condiţiilor de formă

prevăzute de ordonanţă le-a impus o obligaţie atât de grea ca cea de a păstra

locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a

încasa o chirie, fapt ce a făcut să apese asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă

de natură să întrerupă justul echilibru între interesele aflate în joc. În primul rând,

textul art.11 alin.(1) nu precizează în ce condiţii poate fi încheiat noul contract sau

calea de care ar fi dispus proprietarul care a omis, din cauza necunoaşterii sau

neglijenţei, să respecte condiţiile de formă impuse de art.10 alin.(1). Acest lucru a

condus la imposibilitatea din partea reclamantelor, timp de mai mulţi ani să perceapă

chiria, chiar şi plafonată de lege.

Un alt articol din Ordonanţă relevant în speţă este art.13 litera d) care prevede o

excepţie de la prelungirea automată a contractelor de închiriere anterioare, în caz de

litigiu rezultat din refuzul locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul

proprietar în temeiul Legii nr.114/1996 a locuinţei. Această dispoziţie legală nu

precizează care este tipul de litigiu vizat de excepţie: dacă trebuie să fie vorba

50

despre o acţiune în justiţie, angajată de proprietar în faţa instanţei naţionale, sau de

un diferent existent la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului şi

apărut din refuzul locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar.

Mai mult, instanţele naţionale sesizate de reclamant cu acţiunile în evacuare

interpretaseră diferit noţiunea de „litigiu”. În consecinţă, instanţa europeană a

observat că folosirea noţiunii vagi de „litigiu” a fost în măsură să inducă în eroare unii

proprietari ai bunurilor retrocedate. Având în vedere că dispoziţiile respective sunt de

excepţie, ele ar fi trebuit să fie cu atât mai precise sau explicate corespunzător de

normele de aplicare.

În speţă s-a constatat încălcarea articolului 1 deoarece restricţiile suferite de

reclamante în privinţa folosirii bunului lor imobiliar şi în special imposibilitatea în care

s-au aflat de a obliga ocupanţii să le plătească o chirie din cauza dispoziţiilor

defectuoase şi a lipsurilor relevate de ordonanţa de urgenţă nu au înlesnit un just

echilibru între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele

interesului general122. O altă cauză în care s-a reluat această discuţie, România

suferind o nouă condamnare la CEDO, a fost cauza Spanoche c. România.

O altă dispoziţie problematică a O.U.G. nr.40/1999 care a condus la

condamnarea statului român pentru încălcarea articolului 1 din Protocolul nr.1 a fost

articolul 23 alin.(2) şi (3). În cauza Clejea şi Mihalcea c. România, reclamantelor le-a

fost respinsă de către jurisdicţiile interne acţiunea în evacuarea chiriaşilor, evacuare

condiţionată de un schimb obligatoriu de locuinţe reglementat de O.U.G. nr.40/1999.

Art. 23 prevede la alin. (1): „proprietarii au dreptul să ceară şi să obţină mutarea

chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de locuinţă pe calea unui schimb obligatoriu.”;

alin.(2): „pentru aceasta, proprietarul este obligat să pună la dispoziţie chiriaşului, cu

contract de închiriere, un alt spaţiu cu destinaţia de locuinţă în aceeaşi localitate sau

în altă localitate, cu acordul chiriaşului şi cu respectarea suprafeţei locuibile minime

de 15 m pătraţi persoană.”; alin.(3): „dacă locuinţa oferită în schimb este proprietatea

altei persoane, contractul de închiriere se încheie de către aceasta pentru un termen

care nu poate fi mai mic decât cel prevăzut în contractul iniţial.” În speţă, reclamanţii

au găsit un terţ dispus să le închirieze un alt apartament chiriaşilor şi au depus în

acest sens la dosar declaraţia acestuia autentificată de notar. Guvernul român a

susţinut că singura cale procedurală care ar fi permis jurisdicţiilor interne să admită o

122 M.S. Croitoru, Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, 2010, p.153-154

51

acţiune întemeiată pe art.23 alin.(3) din O.U.G. nr.40/1999 era intervenţia voluntară

prevăzută la articolul 49 din Codul de procedură civilă, intervenţie în interesul

reclamantului a terţului care se angaja să încheie contractul de locaţiune cu chiriaşii

pârâţi, şi nu o simplă declaraţie a acestuia. Pe de altă parte, Curtea a observat că art.

23 alin.(3) nu prevede necesitatea intervenţiei voluntare în proces. Din această

cauză, s-a considerat că această dispoziţie legală prezintă un caracter imprecis şi

imprevizibil care lasă o marjă prea amplă de manevră autorităţilor în chestiuni

importante, precum condiţiile de formă şi de admisibilitate a unei acţiuni. Acest

aspect a fost analizat tot din perspectiva justului echilibru, echilibru care nu a fost

menţinut în acestă speţă, motiv pentru care s-a decis că a existat o încălcare a

articolului 1.

Cu ocazia hotărârii Curţii pronunţată în cauza Arsenovici c. România, Curtea

europeană a criticat prevederile Legii nr.17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea

contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative. Situaţia de fapt a fost în

mare parte cea din cauza Radovici şi Stănescu, fiind incidentă atât Legea nr.17/1994

cât şi O.U.G. nr.40/1999. Legea nr.17/1994 prevedea că, indiferent cine ar fi

proprietarul, contractele de închiriere referitoare la locuinţele a căror închiriere era

reglementată prin Legea nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ şi

reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi erau prelungite de drept pentru

o perioadă de 5 ani, fără modificarea condiţiilor contractuale. Curtea a considerat că

prevederile acestei legi sunt lipsite de precizie întrucât nu prevede nicio procedură

prin care foştii proprietari, cărora li s-au restituit bunurile naţionalizate după intrarea

în vigoare a legii, puteau încheia contracte de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului şi

nici nu conţine vreo sancţiune în caz de refuz al acestora din urmă de a-i recunoaşte

ca proprietari şi de a încheia contracte de închiriere. Trebuie menţionat că instanţa

europeană a luat în considerare acest element de imprecizie în analiza conformităţii

măsurii litigioase cu cerinţa justului echilibru123 şi nu în analiza cerinţei legalităţii.

Acelaşi temei l-a avut şi condamnarea statului român cu prilejul cauzei Tarik c.

România.

Cu prilejul hotărârilor pronunţate împotriva României bazate pe legislaţia

privind raporturile dintre proprietari şi chiriaşi, instanţa de la Strasbourg a reiterat în

numeroase rânduri următoarea concluzie: trebuie păstrat un just echilibru între

123 Idem, p.158

52

interesul general al comunităţii – care reclamă necesitatea protecţiei sociale a

chiriaşilor din locuinţele preluate abuziv de către stat- şi dreptul proprietarului de a-şi

exercita nestingherit atributele dreptului său de proprietate. Sarcina socială şi

financiară pe care o presupune transformarea şi reforma locuinţelor într-o ţară nu se

poate clădi pe un anumit grup social, indiferent de importanţa intereselor celuilalt

grup sau ale colectivităţii în ansamblul ei.

Legislaţia în materie şi abordarea Curţii Constituţionale. Curtea

Constituţională şi-a exprimat prin intermediul a numeroase decizii124 privind excepţiile

de neconstituţionalitate opinia în legătură cu reglementările interne în materie de

raporturi între proprietari şi chiriaşi. Aceasta consideră că măsurile de protecţia a

chiriaşilor instituite prin O.U.G. nr.40/1999 îşi au temeiul în art.47 alin.(1) şi în art. 135

alin.(2) lit.f) din Constituţie. Finalitatea acestei ordonanţe este aceea de a reglementa

raporturile dintre chiriaşi şi proprietari, de a oferi soluţii juridice situaţiilor litigioase

ivite în procesul aplicării Legii nr.112/1995, prin utilizarea unor mijloace juridice,

asigurându-se posibilitatea pentru proprietar de exercitare a atributelor dreptului său

de proprietate şi, în acelaşi timp, protecţia chiriaşilor împotriva uno eventuale abuzuri.

Protecţia temporară a chiriaşilor se realizează prin diverse modalităţi juridice precum:

prelungirea contractelor de închiriere pentru o perioadă de 5 sau 3 ani, după caz,

asigurarea stabilităţii drepturilor lor locative prin acordarea dreptului chiriaşului la

reîînoirea contractului de închiriere şi crearea unor garanţii împotriva unei evacuări

abuzive, precum şi a unui drept e preepţiune în cazul în care proprietarul

intenţionează să vândă locuinţa. În plus posibilitatea recunoscută proprietarilor ca, în

anumite condiţii, expres şi limitativ prevăzute de lege, să poată interveni pentru a-şi

apăra drepturile şi interesele legitime, prin refuzul reînnoirii contractului de închiriere,

reprezintă o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin

determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Influenţa problematicii privind retrocedările asupra raporturilor dintre

chiriaşi şi proprietari. Un alt aspect care a condus la degradarea situaţiei din

dreptul intern privind raporturile dintre proprietari şi chiriaşi a fost problema

retrocedării proprietăţilor confiscate în timpul comunismului. Astfel, exista la nivel

naţional un conflict între două interese contradictorii: protejarea drepturilor chiriaşilor

şi restituirea în natură a proprietăţilor către proprietarii lor de drept. Legea

124 Decizia nr.341/2010 (M.Of. nr.302 din 10 mai 2010), Decizia nr.790/2007 (M.Of. nr.801 din 23 noiembrie 2007)

53

nr.112/1995, amintită mai sus, prevedea că restituirea în natură era posibilă doar în

cazuri excepţionale: puteau fi restituie doar acele imobile care nu erau locuite de

către chiriaşi la momentul adoptării legii sau dacă imobilele erau libere. Cum aceste

situaţii erau foarte rare, şi restituirea în natură era doar o excepţie. Se observă că, şi

de această dată, legiuitorul acordă prioritate categoriei chiriaşilor, în ciuda unei

probleme foarte sensibile şi de o importanţă majoră: restituirea proprietăţilor

confiscate pe timpul comunismului. Modul în care a fost abordată această problemă

la momentul adoptării Legii nr.112/1995 a fost influenţat şi de către puterea politică

de atunci. În acest sens, amintesc declaraţiile preşedintelui Iliescu din 1995, care a

declarat că „proprietatea este un moft”. Astfel, la invitaţia sa, a început, în anul 1995,

o avalanşă de recursuri în anulare împotriva sentinţelor de retrocedare a caselor

naţionalizate. Motivaţia care a stat la baza acestui comportament a fost aceea că

instanţele nu aveau dreptul să decidă în materie de restituire, singurul care putea

face acest lucru era Parlamentul. Aşa au început condamnările României la CEDO.

S-a încălcat astfel dreptul la un proces echitabil prin anularea unor hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Ulterior, prin Legea nr. 10/2001, s-a încercat să se consacre principiul restituirii în

natură însă fără prea mare succes deoarece se prevede că restituirea se face, de

regulă, în natură. Această formulare a deschis calea mai multor interpretări în

aplicarea legii, astfel încât restituirea în natură a ajuns să fie tot o excepţie. Prin

Legea nr. 247/2005 s-a dorit eliminarea limitărilor aduse dreptului la restituire în

natură însă deja era prea târziu deoarece cele mai multe dintre imobilele care puteau

fi restituite în natură fuseseră vândute chiriaşilor. S-a instituit Fondul Proprietatea

care oferea proprietarilor posibilitatea de despăgubire în acţiuni însă acesta nu a fost

listat la Bursă astfel încât măsura s-a dovedit a fi lipsită de eficienţă. În cele din urmă,

prin Legea Voiculescu, Legea nr. 1/2009, restituirea în natură a fost definitiv

„înmormântată” deoarece prevede că acele imobile care au fost vândute chiriaşilor

nu mai pot fi delos restituite.

Statul român a oscilat de-a lungul anilor între reparaţiile în natură şi cele prin

echivalent şi a optat pentru o protecţie excesivă a chiriaşilor care a atras numeroase

condamnări la Curtea europeană. Acesta nu a reuşit să păstreze un echilibru între

cele două interese aflate în joc şi i-a nedreptăţit pe proprietari. Poate că ar fi fost mai

indicată o restituire în natură foştilor proprietari şi construirea unui fond de locuinţe

54

pentru chiriaşi cu banii alocaţi pentru despăgubiri. Oricum statul român nu a avut cu

ce să despăgubească şi situaţia privind restituirea proprietăţilor s-a agravat de-a

lungul anilor.

3.2. Confiscarea şi sechestrarea

3.2.1. Confiscarea

O formă specială de control a folosinţei dreptului de proprietate, chiar dacă

uneori se transformă într-o veritabilă deposedare de dreptul de proprietate, o

constituie confiscarea care, folosită de regulă numai în varianta sa specială, respectiv

ca pedeapsă complementară în cazul săvârşirii unei infracţiuni dar, prin excepţie, în

unele regimuri totalitare poate fi întâlnită şi în varianta sa generală, care apare în

puternică antiteză cu ideea de democraţie şi stat de drept. Folosită în varianta sa

generală apare, mult mai evident, ca o privare de proprietate. În jurisprudenţa Curţii,

pentru a fi admisă măsura confiscării, se ţine cont de gradul culpei sau de tipul de

prudenţă cerut de împrejurările date125. De asemenea, trebuie precizat că, în

viziunea Curţii, caracterul de măsură de siguranţă sau de pedeapsă al confiscării

speciale nu rezultă din definiţia teoretică a acestor concepte, ci din modul concret de

reglementare şi de aplicare în practica judiciară a acestei măsuri126.

Instanţa de la Strasbourg consideră confiscarea o ingerinţă în dreptul de

proprietate care se transpune într-o reglementare a folosinţei bunurilor în unele

cazuri. În alte situaţii, raportat la modul concret în care a operat, confiscarea este

tratată de către Curte ca o privare de proprietate.

La nivel european, din analiza legislaţiilor interne ale diferitelor state, se poate

observa că măsura confiscării speciale nu are o reglementare omogenă, ci

eterogenă, fiecare stat urmărindu-şi politica penală proprie în domeniu. În ceea ce

priveşte natura ei juridică, în unele state este considerată a fi o măsură de siguranţă,

în alte state este considerată a fi o sancţiune penală. În unele state, confiscarea

specială are o natură mixtă fiind considerată, în funcţie de scopul urmărit prin

125 L.-M. Crăciunean, Limitele dreptului de proprietate privată imobiliară, Ed. Wolters Kluwers, Bucureşti, 2009,

p.151 126 D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal. Teorie şi practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 90

55

adoptarea acesteia, fie o măsură de siguranţă, fie o pedeapsă. Aceste diferenţieri au

consecinţe asupra regimului juridic al acestei instituţii. Ea poate avea un caracter

preventiv sau un caracter represiv127.

În dreptul intern, potrivit legislaţiei actuale, confiscarea specială este o

sancţiune de drept penal. Este o sancţiune, pentru că implică o anumită

constrângere şi este o sancţiune de drept penal pentru că este reglementată de

normele dreptului penal. Ea este reglementată de articolul 118 din Codul penal:

Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt

ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul

folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin

presă;

c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă

au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile

aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau

adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a

răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt

restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea

acesteia;

f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.

În cazul prevăzut în alin. 1 lit. b), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este

vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea

în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de

contribuţia bunului la producerea acesteia.

127 Idem, p.118

56

În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât

nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii

lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora.

Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri

până la concurenţa valorii acestora.

Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea

bunurilor supuse confiscării, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c).

Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte din

mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului

sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.

Aceeaşi natură ar trebui să o aibă, potrivit practicii judiciare, în cazurile în care este

prevăzută de lege, şi obligarea la plata unei sume echivalente valorilor supuse

confiscării, deoarece această măsură, reprezentând un substitut al confiscării

speciale, nu poate diferi sub aspectul naturii sale juridice de aceea pe care o

înlocuieşte128. În doctrină129 sunt păreri în sensul că, în legislaţia noastră, confiscarea

specială se apropie, ca natură juridică, mai mult de pedepse decât de măsurile de

siguranţă. Se argumentează că actuala reglementare a confiscării speciale, care

include confiscarea prin echivalent, nu respectă natura juridică şi trăsăturile esenţiale

ale unei măsuri de siguranţă. Cu toate acestea, ea este reglementată în actualul Cod

penal la capitoul intitulat „ Măsurile de siguranţă” astfel încât, la ora actuală, ea este

considerată o măsură de siguranţă de către legiuitorul român.

Confiscări vamale. În cauza Agosi130 a fost vorba despre confiscarea de către vamă

a unor bunuri importate prin contrabandă dar care aparţineau unui terţ. În speţă, doi

particulari au încălcat o interdicţie de import a monedelor de aur şi au încercat să le

introducă în mod fraudulos în Regatul Unit. Monedele respective aparţineau societăţii

germane Agosi care a cerut restituirea acestora deoarece aparţineau unui terţ

nevinovat. La momentul la care terţii au încercat introducerea în Regatul Unit a

monedelor, societatea Agosi era încă proprietara acestora. Curtea a decis că

interdicţia de a importa monede de aur se traduce, fără nicio îndoială, într-o

128 Idem, p.124-125 129 Idem, p.160 130 CEDO, 24 octombrie 1986, Agosi c. Regatul Unit

57

reglementare a folosinţei bunurilor. În ceea ce priveşte confiscarea monedelor, într-

adevăr, acest lucru a provocat o privare de proprietate însă, în acest caz, ţinea de

reglementarea folosirii în Regatul Unit a monedelor de aur astfel încât s-a stabilit că

era aplicabil cel de-al doilea alineat.Ceea ce instanţa europeană a observat ca regulă

des întâlnită în legislaţia statelor membre în materie de confiscare a fost faptul că se

ţine cont de comportamentul proprietarului bunurilor confiscate atunci când se decide

asupra restituirii lor. Cu toate acestea, nu există o practică constantă şi uniformă în

acest domeniu. În cauza de faţă nu a reieşit că sistemul britanic nu a ţinut cont de

comportamentul societăţii Agosi într-o măsură raţională sau că nu i-a permis să îşi

apere cauza corespunzător astfel încât Curtea a decis că nu a existat o încălcare a

articolului 1.

Este discutabilă soluţia instanţei europene în această cauză. Situaţiile care intră în

spera de aplicare a celei de-a treia norme a articolului 1 presupun o limitare a

folosinţei, unul dintre atributele dreptului de proprietate. În speţă, societatea

reclamantă a fost privată de toate atributele dreptului său de proprietate. Chiar dacă

s-a considerat că interdicţia de a importa monede de aur era o ipoteză de

reglementare a folosinţei bunurilor şi că măsura confiscării a fost urmarea încălcării

acestei interdicţii,raportat la circumstanţele speţei Curtea ar fi trebuit să trateze

situaţia ca o privare de proprietate în condiţiile în care nu societatea reclamantă a

fost cea care a încălcat această interdicţie, însă ea nu şi-a mai putut recupera

bunurile. A operat un transfer definitiv de proprietate, nefiind vorba despre o măsură

temporară Societatea Agosi a fost o victimă colaterală în această situaţie. Aşa cum a

menţionat Curtea în alte cauze, calificarea unei măsuri luate de autorităţile naţionale

ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispoziţiile legale

interne în vigoare, ci şi în raport de efectul real pe care acea măsură îl produce cu

privire la dreptul de proprietate al celui interesat.

Confiscarea unei sume de bani. În cauza Butler c. Regatul Unit, a fost confiscată o

sumă de bani pe care reclamantul i-o dăduse unui prieten să o transporte în Spania

în vederea cumpărării unui apartament şi pentru a paria la cursele de cai. Deşi

persoana care transporta banii a explicat destinaţia sumei, instanţa a autorizat

confiscarea sumei de bani deoarece exista o lege privind traficul de stupefiante care

instituia prezumţia că astfel de sume de bani sunt utilizate pentru traficul cu droguri.

Deşi decizia de confiscare l-a privat pe reclamant de acea sumă de bani definitiv,

58

Curtea a considerat că măsura ţine de dreptul statului de a reglementa folosinţa

bunurilor şi a decis că nu a existat o încălcare a articolului 1 deoarece, pentru a

justifica confiscarea, autorităţile s-au bazat pe anumite elemente circumstanţiale pe

care reclamantul a putut să le conteste în faţa unei instanţe.

Instanţa europeană a adoptat din nou o soluţie care nu pare cea mai indicată: a tratat

situaţia din speţă ca fiind o reglementare a folosinţei bunurilor, deşi iar un terţ

nevinovat a fost deposedat în mod definitiv de bunurile sale. Chiar în ciuda

prezumţiilor instituite de legislaţia unui anumit stat, ele pot fi răsturnate în măsura în

care nu sunt absolute, ceea ce nu era cazul în speţă. Curtea a afirmat că este

suficient că reclamantul a putut să conteste măsura în faţa unei instanţe pentru a

considera că nu a fost încălcat articolul 1 şi s-a supus din nou aprecierii statului în

această materie. Totuşi, s-ar părea că abordarea Curţii este puţin superficială în

unele cazuri, cum este şi cel din speţă şi că tratează ca măsuri de control a folosinţei

bunurilor anumite măsuri care, practic, constituie veritabile deposedări. Acest lucru

are implicaţii în privinţa controlului exercitat de Curte: privările de proprietate sunt

analizate cu mai multă stricteţe decât situaţiile de limitare a folosinţei bunurilor. În

plus, este cam greu de acceptat că un transfer definitiv al dreptului de proprietate,

mai ales în condiţiile în care bunurile aparţin unui terţ şi importul lor nu este interzis,

poate fi tratat ca o simplă reglementare a folosinţei din moment ce proprietarul pierde

toate atributele dreptului de proprietate, nu doar unui dintre acestea.

În cauza Ismayilov c. Rusia131 a fost vorba despre confiscarea unei sume de bani

nedeclarate la vamă. Reclamantul este cetăţean al statului Azerbaidjan şi, la sosirea

în Moscova în noiembrie 2002, acesta a fost acuzat de contrabandă pentru

nedeclararea sumei de 21.348 dolari americani pe care o avea la el, sumă obţinută

din vânzarea unui apartament primit ca moştenire în Baku. Legea rusă impunea ca

orice sumă care depăşeşte 10.000 dolari să fie declarată la vamă. Reclamantul a fost

găsit vinovat pentru contrabandă şi a fost condamnat la 6 luni de închisoare cu

suspendare iar suma respectivă a fost confiscată. Plângerea reclamantului a avut în

vedere nelegalitatea ordinului de confiscare, fiind susţinută încălcarea art.1 din

Protocolul nr.1 al Convenţiei. Curtea a observat că sursa legală a sumei de bani nu

a fost pusă în discuţie şi că reclamantul nu avea antecedente penale, nefiind

suspectat nici de spălare de bani, corupţie sau alte infracţiuni financiare. Instanţa

131 CEDO, 6 noiembrie 2008, Ismayilov c. Rusia

59

europeană a statuat că, de vreme ce reclamantul a fost condamnat pentru

infracţiunea de contrabandă, scopul punitiv şi preventiv urmărit a fost atins, astfel

încât nu era necesară confiscarea sumei de bani. Prin urmare, Curtea a concluzionat

că măsura de siguranţă a confiscării a fost excesivă şi disproporţionată, având în

vedere circumstanţele şi a decis că a fost încălcat articolul 1132.

De această dată, situaţia a fost diferită de alte situaţii de confiscare deoarece nu era

interzis transportul unei sume de bani, spre deosebire de alte speţe, cum e cazul

cauzei Agosi menţionată anterior, în care măsura confiscării s-a aplicat unor bunuri al

căror import era interzis. De asemenea, prejudiciul suferit de statul rus a fost minor

iar măsura confiscării nu a avut drept scop o compensaţie materială pentru

prejudiciul suferit de către stat. . Cu toate acestea, hotărârea Curţii este susceptibilă

de anumite critici. În primul rând, conform legii naţionale, orice bun folosit la

săvârşirea unei infracţiuni poate constitui o probă şi instrumentele folosite pentru

săvârşirea unei infracţiuni şi care aparţin inculpatului sunt susceptibile de confiscare,

transferabile către autorităţile naţionale sau pot fi distruse. Instanţele naţionale au

considerat banii ca probe materiale şi au decis că vor fi transferaţi în posesia statului,

aplicând legea naţională. În al doilea rând, decizia autorităţilor naţionale nu trebuie

considerată neapărat disproporţionată dacă ţinem cont de faptul că pedeapsa

prevăzută de legea rusă pentru infracţiunea respectivă putea ajunge până la 5 ani de

închisoare cu executare, iar reclamantului i-a fost aplicată o pedeapsă de 2 ani cu

suspendare şi măsura confiscării. Curtea a invocat cauza Agosi pentru a-şi

argumenta soluţia, încercând să arate diferenţa dintre cele două situaţii: în cauza

Agosi era vorba despre bunuri al căror import era interzis, ceea ce nu era cazul în

speţă deoarece nu era interzisă introducerea valutei în Rusia. În ciuda acestui

argument al instanţei europene, nu trebuie să uităm că, tot în cauza Agosi, chiar

instanţa de la Strasbourg a fost cea care a statuat că bunurile obiect al infracţiunii de

contrabandă pot fi supuse confiscării, ceea ce a fost şi cazul în speţă. Cu alte

cuvinte, din soluţia instanţei în această cauză a reieşit că instanţa europeană

recunoaşte şi în materia confiscării o marjă de apreciere statelor contractante. În al

treilea rând, confiscarea nu reprezintă întotdeauna o pedeapsă, ci ea are şi un

caracter preventiv, de măsură de siguranţă. Mai mult, poate părea puţin paradoxal

faptul că instanţa de la Strasbourg i-a acordat reclamantului suma de 25 000 de euro

132 R. Chiriţă (coord.), A. Florea, B. Pantea, C. Cherecheş, V. Muscă, O. Bordea, R. Mariş, Pierderea proprietăţii în favoarea statului. Jurisprudenţă C.E.D.O., Ed. Hamangiu, 2012, p. 78-79

60

în care a fost inclusă suma confiscată în condiţiile în care acesta a săvârşit o

infracţiune, declarând în mod intenţionat o sumă cu mult mai mica decât care în

posesia căreia de afla. Nu putem să nu observăm din nou discrepanţa existentă între

soluţiile Curţii europene pronunţate în aceeaşi materie. Nu constituie o violare a

articolului 1 faptul că terţe persoane străine de săvârşirea unei infracţiuni şi

proprietare ale bunurilor confiscate nu şi-au putut recupera bunurile, acestea trecând

în mod definitiv în proprietatea statului însă constituie o încălcare a articolului 1 faptul

că reclamantului care a săvârşit o infracţiune i-a fost confiscată suma de bani şi

aplicată şi pedeapsa închisorii cu suspendare. Dacă apare ca disproporţionată

măsura confiscării în speţă, nu aceeaşi ar fi trebuit să fie soluţiile şi în cauzele Agosi

şi Butler, cauze în care se poate considera că măsura confiscării a avut consecinţe şi

mai aspre în condiţiile în care a fost suportată de terţi care nu aveau legătură cu

săvârşirea infracţiunilor? Consider că răspunsul ar trebui să fie da.

O altă cauză relevantă pentru evidenţierea inconsecvenţei Curţii în situaţiile de

acest gen o reprezintă cauza Baklanov133. În speţă, reclamantul i-a încredinţat unui

prieten suma de 250 000 de dolari pentru a o transporta cu avionul la Moscova.

Prietenul reclamantului nu a declarat suma de bani la punctul de control al

aeroportului şi a fost acuzat de contrabandă, fiind ulterior condamnat la doi ani de

închisoare cu suspendare. Suma de bani i-a fost confiscată. Discuţia care s-a pus

aici a fost pe legalitatea măsurii confiscării, reclamantul invocând că nu a avut o bază

legală şi că banii au reprezentat doar o probă la dosar şi că ar fi trebuit să fie restituiţi

proprietarului de drept în măsura în care erau obţinuţi în mod legal. Curtea a

concluzionat că a existat o încălcare a articolului 1 pentru lipsa unei baze legale care

să justifice măsura confiscării, astfel încât nu a mai analizat îndeplinirea celorlalte

cerinţe pentru realizarea ingerinţei. Ceea ce este interesant este legat de sumele

acordate cu titlu de reparaţie în baza articolului 1. Reclamantul nici măcar nu a

solicitat restituirea sumei confiscate în speţă, în ciuda faptului că nu el săvârşise

infracţiunea. El a solicitat doar profitul obţinut de către stat de la data la care i-au fost

confiscaţi banii. Din contră, în cauza Ismayilov, Curtea i-a acordat reclamantului

restituirea sumei confiscate deşi el fusese găsit vinovat pentru săvârşirea infracţiunii.

La momentul când a comis infracţiunea, el şi-a asumat riscurile pe care le implică

încălcarea legii, cu atât mai mult cu cât confiscarea era prevăzută de legea rusă ca

133 CEDO, 30 noiembrie 2005, Baklanov c. Rusia

61

pedeapsă complementară în cazul infracţiunii de contrabandă. În cauza Baklanov, în

schimb, Curtea nu a acceptat nici măcar să-i confere suma cu titlu de profit obţinut de

stat reclamantului, considerând că este legată de restituirea sumei confiscate,

restituire pe care acesta nu a cerut-o. Consider că soluţia Curţii a fost prea severă,

mai ales raportat la circumstanţele speţei. La urma urmei, statul a beneficiat de pe

urma unei confiscări care nu a avut o bază legală şi reclamantul ar fi fost îndreptăţit

la această reparaţie, mai ales dacă ţinem cont de faptul că instanţa europeană a

acordat în alte cauze întreaga sumă confiscată cu titlu de reparaţie, deşi reclamanţii

au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni.

Confiscarea unui bun folosit la săvârşirea de infracţiuni. În cauza Tas c. Belgia,

reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni conexe cu traficul de

persoane şi i s-a confiscat şi imobilul pe care l-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.

Şi de această dată Curtea a decis că este vorba despre o reglementare a folosinţei

bunurilor deoarece măsura confiscării a vizat proprietatea care a fost folosită pentru

comiterea infracţiunii iar această confiscare a fost aplicată cu scopul de a preveni

utilizarea bunurilor respective pentru comiterea de noi infracţiuni. Plângerea

reclamantului a fost respinsă ca fiind vădit nefondată.

În cauza Honecker, Axen, Teuner şi Jossifov134 a fost vorba despre confiscarea

averilor din conturile bancare, deschise pe numele a doi vechi conducători ai RDG, în

baza legii asupra conversiei averilor RDG.Autorităţile competente (o comisie specială

a vechiului Parlament al RDG şi instanţele administrative ale RFG) au apreciat că

aceste averi au fost constituite în concordanţă flagrantă cu morala. Curtea a apreciat

că este vorba despre o ingerinţă în folosinţa bunurilor care a urmărit un scop legitim.

Instanţa europeană a subliniat că pare un fapt legitim pentru legislatorul RDG, după

alegerile democratice, apoi de instanţele RFG, după reunificare, pentru exigenţele

moralităţii publice, de a proceda la verificarea regulatei achiziţii a averilor în mărci din

RDG declarate în vederea convertirii lor în DM şi de a confisca sumele obţinute

ilegal. Curtea a mai decis că, ţinând cont de împrejurările excepţionale legate de

reunificarea germană, un just echilibru a fost menţinut între drepturile individuale şi

interesul general al societăţii135.

134 CEDO, 15 noiembrie 2001, Honecker, Axen, Teuner şi Jossifov c. Germania 135 M. Voicu, Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.90

62

Confiscarea în cadrul unei proceduri penale. Comisia a statuat că preluarea unor

documente pertinente în cadrul unei proceduri penale, chiar atunci când aceasta se

face din cabinetul unui avocat136 sau din publicaţii socotite ca imorale137, se poate

spune că se aplică reglementări privitoare la folosinţa bunurilor în conformitate cu

interesul general138.

Hotărârile Curţii pronunţate în cauze având ca obiect confiscări relevă, încă o

dată, importanta marjă de apreciere lăsată statelor pentru a reglementa folosinţa

bunurilor. În majoritatea cauzelor de acest fel, Curtea nu a considerat că s-a încălcat

articolul 1 din Protocolul nr.1 indiferent de modul în care s-a realizat confiscarea. Cu

toate acestea, au existat şi condamnări pentru încălcarea prevederilor articolului 1 în

cauze privind confiscări, însă în aceste cauze confiscarea a fost privită ca o

adevărată privare de proprietate. Un exemplu relevant în acest sens îl constituie

hotărârea pronunţată în cauza Bowler International Unit139. În speţă au fost

confiscate bunuri folosite pentru trafic de stupefiante, bunurile constând în cutii care

conţineau păpuşi. Reclamanta, o firmă specializată în transporturi, a fost solicitată de

societatea M. să transfere un volum de 276 de cutii conţănând păpuşi în Spania, de

unde urmau să fie expediate spre Marea Britanie. Serviciul vamal francez a efectuat

un control al camionului care transporta jucăriile şi care era condus de un cetăţean

englez. Iniţial, asupra cutiilor de păpuşi s-a pus sechestru, întrucât erau considerate

bunuri prin care s-a încercat mascarea comiterii infracţiunii de trafic de stupefiante.

S-a susţinut că ridicarea sechestrului era subordonată constituirii unei garanţii

bancare. Şoferul camionului a fost condamnat pentru trafic de stupefiante apoi iar

instanţa a dispus confiscarea cutiilor cu jucării despre care s-a arătat că au servit la

mascarea infracţiunii prin ascunderea drogurilor între cutiile cu jucării. Firma de

transporturi a solicitat restituirea cutiilor cu păpuşi obţinând câştig de cauză în primă

instanţă însă în final nu a reuşit să le recupereze. Confiscarea mărfii a fost operată

în conformitate cu prevederile Codului Vamal care statua că „obiectele confiscate nu

pot fi revendicate de proprietarii lor”. Ridicarea sechestrului a fost subordonată

constituirii unei garanţii bancare. În plus, după hotărârea judecătorească iniţială

favorabilă, reclamanta a fost obligată de curtea de apel la plate unei sume egale cu

valoarea mărfii din momentul punerii sub sechestru, ţinând loc de confiscare. Curtea

136 Comis.EDH, 12 octombrie 1983, nr.9614/1981, X. c. Austria, DR NR.34, P.199 137 Comis. EDH, 5 martie 1983, nr. 9615/1981, X. c. Regatul Unit, DR NR.32, P.231 138 C. Bărsan, op.cit., p. 1732 139 CEDO, 23 iulie 2009, Bowler International Unit c. Franţa

63

a considerat că o asemenea situaţie a constituit o veritabilă privare de proprietate şi

nu putea fi analizată ca o măsură temporară de retenţie, urmată de restituire. În

speţă, confiscarea a însemnat transferul definitiv de proprietate şi nu o restricţie

temporară a utilizării sale. Instanţa europeană a considerat că măsura confiscării

jucăriilor era dovada unei rigidităţi excesive în interpretarea legii, pentru că aceste

bunuri nu puteau fi clasificate nici ca interzise, nici ca perioculoase. Ca atare, s-a

considerat că s-a încălcat articolul 1.

Se poate observa că această cauză se asemănă, într-o oarecare măsură, cu

cauza Agosi. În ambele situaţii, bunurile confiscate aparţineau unui terţ nevinovat

însă Curtea a adoptat două soluţii diferite. Diferenţa este că, în cauza Agosi, era

interzis importul bunurilor confiscate în timp ce în cauza Bowler International nu era

interzis importul jucăriilor, acestea fiind confiscate doar pentru că au servit la

săvârşirea infracţiunii. Doar cea de-a doua speţă instanţa de la Strasbourg a

considerat că a operat o veritabilă privare de proprietate, chiar dacă nici în cauza

Agosi societatea reclamantă nu şi-a recuperat bunurile, deşi nu avusese nicio

implicaţie în savârşirea infracţiunii. Cu toate că în cauza Agosi a fost vorba despre

bunuri al căror import era interzis iar în cauza Bowler International a fost vorba

despre bunuri care au servit la săvârşirea infracţiunii, consider că raţionamentul

pentru a considera că a fost vorba de o privare de proprietate ar fi trebuit să fie

acelaşi şi în cauza Agosi, ţinând cont de circumstanţele cauzei, deoarece nici acolo

nu a fost vorba despre o măsură temporară de retenţie, urmată de restituire. Paralela

făcută între cele două cauze ne arată, din nou, incertitudinea care există în privinţa

delimitării sferei de aplicare a fiecăreia dintre cele trei norme prevăzute de articolul 1

şi că măsurile de confiscare poate genera numeroase controverse.

Confiscarea extinsă. În cauza Riela şi alţi140i, instanţa de judecată a dispus în

decembrie 1995 confiscarea mai multor bunuri aparţinând reclamanţilor, în special

terenuri, imobile, maşini şi cote-părţi din societăţi comerciale, în aplicarea unei legi

adoptate privind măsurile de prevenire, pe motiv că bunurile au fost obţinute prin

activităţi ilicite. Instanţa a subliniat că mai multe indicii conduc la ideea că reclamanţii

fac parte dintr-o organizaţie infracţională din Sicilia a cărei evoluţie a putut fi stabilită

pe baza unor declaraţii ale unor mafioţi care au colaborat cu autorităţile. Instanţa de

apel a confirmat decizia, considerând că este rezonabil a crede că bunurile sunt

140 CEDO, 4 septembrie 2001, Riela şi alţii c. Italia

64

fructele unei activităţi ilicite. Curtea de Casaţie a respins recursul reclamanţilor însă

decizia de confiscare nu a fost încă executată. În speţă, Curtea a trebuit să verifice

dacă procedurile care s-au derulat în faţa instanţelor italiene au oferit reclamanţilor,

ţinând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-şi

susţine cauza în faţa autorităţilor competente. Curtea a considerat că această

condiţie a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată de către trei instanţe, în

urma unor proceduri contradictorii. Astfel, ţinând cont de marja de apreciere a

statelor în ceea ce priveşte reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu

interesul general, în speţă, în cadrul politicii penale vizând combaterea fenomenului

mafiot, Curtea a considerat că ingerinţa nu a fost disproporţionată cu scopul vizat. În

consecinţă plângerea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă141.

Confiscarea extinsă nu este prevăzută de Codul penal până anul trecut. Cu toate

acestea, având în vedere că ea este prevăzută de multe alte state europene, prin

Legea 63/2012 care modifică şi completează Codul penal al României a fost

introdusă confiscarea extinsă. Introducerea acestei reglementări în Codul penal a

avut la bază o decizie a Consiliului Uniunii Europene, acesta apreciind că România

nu este încă în măsură să confişte în mod eficient produsele infracţiunilor.

Confiscarea extinsă se poate dispune dacă valoarea bunurilor dobândite de

persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani şi, dacă este cazul, după momentul

săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte

în mod vădit veniturile obţinute în mod licit. Aşa cum a afirmat ministrul justiţiei de

atunci, Cătălin Predoiu, România era, înainte de introducerea acestei prevederi,

singura ţară din Uniunea Europeană care nu avea posibilitatea confiscării extinse.

În consecinţă, putem observa că abordarea Curţii în ceea ce priveşte măsura

confiscării, abordare pe care o reiterează în mod constant în hotărârile sale, este

aceea că această măsură, chiar dacă implică o deposedare, constituie totuşi o

modalitate de reglementare a folosinţei bunirilor. Atâta timp cât confiscarea este

considerată de către instanţa europeană că se încadrează în categoria reglementării

folosinţei bunurilor, Curtea nu intervine în modul în care aceasta operează. Ea este

privită ca o parte a politicii penale a fiecărui stat şi este lăsat la aprecierea fiecărui

stat modul în care înţelege să o reglementeze şi situaţiile în care consideră că este

141 R. Chiţă (coord.), A. Florea, B. Pantea, C. Cherecheş, V. Muscă, O. Bordea, R. Mariş, Pierderea proprietăţii în favoarea statului. Jurisprudenţă C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 86-87

65

necesar să opereze, cu condiţia ca această apreciere să nu fie în mod manifest

nerezonabilă. În schimb, atunci când confiscarea se transformă într-o adevărată

privare de proprietate, instanţa europeană consideră adesea că are loc o încălcare a

articolului 1, privarea de proprietate fiind privită mult mai strict şi având consecinţe

mult mai grave decât o simplă reglementare a folosinţei bunurilor, marja de apreciere

a statelor nefiind atât de largă. Totuşi, de multe ori Curtea nu este constantă în

jurisprudenţa sa şi tratează adesea situaţii în care au loc deposedări ca simple

reglementări a folosinţei bunurlor.

3.2.2 Sechestrarea

În cauza Tendam c. Spania142, reclamantul a avut calitatea de inculpat în două

procese penale iar pe durata procesului i s-a pus sechestru judiciar asupra bunurilor.

Ulterior el a fost achitat în ambele procese. El nu a reuşit să redobândească decât

unele din aceste bunuri astfel încât a solicitat acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul suferit, cerere care i-a fost respinsă. Curtea a considerat că materia

măsurilor asigurătorii intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al articolului 1.

Ele au avut ca scop indisponibilizarea temporară a bunurilor reclamantului, nu

privarea de proprietate a acestuia. Ele au fost luate în temeiul legii şi au avut scopul

legitim de a asigura plata eventualelor obligaţii civile născute în sarcina

reclamantului, deoarece acesta nu a reuşit să probeze dispariţia şi deteriorarea

bunurilor. Curtea a considerat însă că sarcina probei aparţinea statului în acest caz,

deoarece autorităţile judiciare aveau detenţia bunurilor şi erau obligate să le

îngrijească. Astfel, prin refuzul instanţelor interne de a-i acorda despăgubiri,

reclamantul a fost nevoit să suporte o povară excesivă şi disproporţionată.

În cauza Raimondo c. Italia143, Curtea europeană a decis că nu se încalcă

articolul 1 în cazul în care autorităţile iau măsuri, pe baza legii, de sechestrare a unor

lucruri suspectate că provin din activităţi ilicite deoarece prin sechestrare nu se

preiau de către stat bunurile respective, ci numai sunt indisponibilizate în

eventalitatea luării măsurii confiscării speciale a acestor bunuri. Pe lângă aceasta,

sechestrarea urmăreşte să împiedice obţinerea unui beneficiu în detrimentul

142 CEDO, 13 iulie 2010, Tendam c. Spania 143 CEDO, 22 februarie 1994, Raimondo c. Italia

66

colectivităţii şi în folosul organizaţiei mafiote căreia îi aparţine inculpatul. De

asemenea, Curtea a considerat că nici măsura ulterioară de confiscare a bunurilor

provenite din activităţi ilicite nu încalcă articolul 1 deoarece paragraful al doilea

alacestui articol prevede dreptul statului de a adopta reglementările pe care le

consideră necesare pentru a asigura folosirea bunurilor conform interesului general,

iar în speţă statul italian nu a depăşit limitele de apreciere acordate de acest

paragraf144.

3.3. Limitări legale ale dreptului de proprietate privată în dreptul intern

Există numeroase servituţi de utilitate publică ce constituie aplicaţii ale principiului

priorităţii interesului public asupra intereselor particulare.

Se face distincţie între servituţile de utilitate publică şi cele stabilite în interes privat.

Primele sunt definite ca fiind sarcini de origine legală care grevează utilizarea

fondurilor private şi care se caracterizează prin scopul lor de interes legal145, iar

ultimele sunt definite ca sarcini impuse unui fond, pentru uzul şi utilitatea unui imobil

având un alt stăpân.

Potrivit art.602 alin.(1) din Noul Cod civil, legea poate limita exercitarea dreptului de

proprietate fie în interes public, fie în interes privat.

3.3.1. Limite legale de utilitate publică

Ele mai sunt denumite şi servituţi administrative. Natura lor juridică constituie

un subiect viu discutat în doctrină, autorii mergând de la calificarea acestora drept

servituţi administrative până la negarea calităţii de servitute, fie din punct de vedere

tehnic, fie din punct de vedere terminologic sau chiar până la calificarea lor drept

„expropriere deghizată”146, deci o imposibilitate practică de utilizare a bunului afectat

cu un conţinut specific exproprierii.

144 D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal. Teorie şi practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,

p. 89 145 C. Munteanu, Consideraţii privind servituţile de utilitate publică, în AULB, nr.1-2/2005, p. 51 146 J.L. Bergel, M.Bruschi, S. Cimamonti, Traite de droit civil. Les biens, L.G.D.J., Paris, 2000, p.398

67

Ceea ce le este specific este că, de regulă, nu dau dreptul la despăgubiri în

temeiul legii, ci sunt constituite cu titlu gratuit, deoarece nu-l deposedează pe

proprietar de bunul său, însă acest lucru nu este incompatibil cu posibilitatea plăţii de

despăgubiri, pe teren delictual, în cazul în care i se produce proprietarului vreun

prejudiciu şi nici cu posibilitatea de a fi reglementate servituţi cu titlu oneros.

Constituirea unei servituţi administrative are în vedere mai degrabă interesele sociale

generale decât pe cele private însă trebuie totuşi menţinut un echilibru echitabil între

cele două. În caz contrar, sarcinile şi limitările pe care ar trebui să le suporte

proprietatea privată ar deveni disproporţionate147.

Există mai multe categorii de servituţi administrative, precum:

Limitări ale folosinţei proprietăţii rezultate din obligaţia protejării monumentelor

istorice; ele sunt prevăzute în Legea nr.422 din 18 iulie 2001 privind protejarea

monumentelor istorice148, potrivit căreia monumentele istorice fac parte

integrantă din patrimoniul cultural naţional astfel că activităţile şi măsurile de

protejare a acestora, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se

realizează în interes public; unele intervenţii asupra monumentelor istorice pot

constitui cauză de utilitate publică; asupra lor pot fi aplicate servituţi de utilitate

publică, dar se pot stabiliz şi măsuri stimulative cu caracter economic sau de

altă natură.

Servitutea rezultată din folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare

Ea îşi are baza în prevederile articolului 44 alin.(5) din Constituţie care dispune: „

Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei

proprietăţi imobiliare cu obligaţie de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse

subsolului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile

autorităţii”.

Îngrădiri rezultate din reglementarea zonei de protecţie a infrastructurii căilor

ferate

147 L.-M. Crăciunean, Aspecte privind...., p.53 148 Republicată în M.Of. nr. 939 din 20 noiembrie 2006

68

Legea nr. 129/1996 privind transportul pe căile ferate române149 stabileşte pentru

această zonă un regim juridic special care limitează exercitarea dreptului de

proprietate asupra imobilelor aflate în vecinătate şi stabileşte o serie de activităţi sau

lucrări interzise, în scopul de a fi realizate aceste obiective de siguranţă şi se

condiţionează eventualele lucrări de avizul S.N.C.F.R. şi aprobarea Ministerului

Transporturilor.

Îngrădiri ale proprietăţii private rezultate din producerea, transportul şi

folosirea energiei electrice

Legea nr. 318/2003 a energiei electrice150 stabileşte situaţiile de interes public în care

dreptul de proprietate privată aparţinând unei persoane fizice sau juridice poate fi

limitat în scopul efectuării de lucrări de realizare, retehnologizare ori funcţionare a

capacităţilor energetice precum şi întinderea acestor drepturi ale celor care

realizează asemenea lucrări.

Servitutea stabilită prin legea petrolului

Legea nr.238/2004 a petrolului151 reglementează la art.7 un drept de servitute legală

pentru proprietarii învecinaţi perimetrelor de exploatare şi explorare şi a altor terenuri

necesare oricăror activităţi pe care activităţile de exploatare şi explorare le implică, cu

respectarea principiului potrivit căruia „terenurile ce urmează să fie afectate vor fi

determinate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai

mici atingeri aduse dreptului de proprietate, iar în privinţa accesului la terenurile

afectate de servitutea legală, stabilit prin acordul părţilor implicate, acesta trebuie să

respecte principiile egalităţii de tratament şi al echităţii, cu excepţia cazului de forţă

majoră sau avarie”

Servituţile legate de lucrările de telecomunicaţii

Legea nr.74/1996 privind telecomunicaţiile152.stabileşte că operatorul public de reţea

destinată serviciilor de telecomunicaţii, titularii de licenţă sau persoanele

împuternicite de titularul de licenţă poate să instaleze, să întreţină şi să mute liniile de

transmisie, suporturile acestora şi punctele terminale folosite pentru furnizarea de

149 Publicată în M.Of. nr. 268 din 30 octombrie 1996 150 Publicată în M. Of. Nr.511 din 13 iulie 2003 151 Publicată în M.Of. nr. 353 din 15 iunie 2004 152 Publicată în M.Of. nr.156 din 22 iulie 1996

69

servicii de telecomunicaţii în/pe/sub sau deasupra proprietăţii, după caz, numai în

condiţiile actului normativ menţionat.

Servituţile aeronautice

Reglementarea lor se realizează prin intermediul mai multor acte normative dintre

care: Decretul nr.95/1979 privind condiţiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a

zonelor de siguranţă şi a servituţilor aeronautice153, Codul aerian al României154 care

modifică parţial dispoziţiile decretului menţionat şi Legea nr.318/2003 a energiei

electrice care reglementează expres servitutea de trecere de suprafaţă sau

servitutea aeriană, legat de instalarea unor cabluri sau conducte electrice prin

montarea de reţele de fire aeriene.

3.3.2. Limite legale de interes privat.

În categoria limitelor legale de interes privat consacrate de Noul Cod civil se

încadrează: folosirea apelor, picătura ştreaşinii, vederea asupra proprietăţii vecinului,

dreptul de trecere, dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări şi dreptul de

trecere pentru reintrarea în posesie.

Art. 604-610 din Codul civil reglementează limitele dreptului de proprietate privată

referitoare la folosirea apelor sub denumirea de reguli ce privesc curgerea firească

sau provocată a apelor, irigaţiile, întrebuinţarea izvoarelor, precum şi obligaţia

proprietarului căruia îi prisoseşte apa.

În categoria limitelor legale se încadrează şi cele ce privesc picătura ştreaşinii,

distanţa lucrărilor intermediare cerute pentru construcţii, lucrări şi plantaţii, precum şi

vederea asupra proprietăţii vecinului. Acestea sunt reglementate de art.611-616 din

Codul civil.

Noul Cod civil român reglementează şi dreptul legal de trecere la art.617-620,

calificându-l drept o limită legală a dreptului de proprietate. Astfel, conform art.617

alin.(1), proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i

se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu. În

153 Publicat în B.Of. nr.26 din 13 martie 1979 154 O.U.G. nr.29/22 august 1997 privind Codul aerian, republicată în M. Of. Nr. 45 din 26 ianuarie 2001

70

vechiul Cod civil dreptul de trecere avea natura juridică a unei servituţi de trecere

stabilită de lege, drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate. Doctrina de

specialitate 155 a argumentat că există distincţie între dreptul legal de trecere şi

servitutea legală de trecere, deosebire care priveşte atât natura juridică diferită a

celor două instituţii dar şi mijloacele juridice de apărare a acestora. Astfel, nu trebuie

confundată servitutea legală de trecere stricto sensu, reglementată în art.617-620 din

Noul Cod civil cu servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, aceasta din urmă

fiind, de regulă, un dezmembrământ veritabil al dreptului de proprietate privată şi

numai uneori o simplă restrângere a exercitării acestui drept în raporturile de

vecinătate156.

3.4. Alte situaţii de reglementare a folosinţei bunurilor

3.4.1. Reglementarea desfăşurării unor profesii liberale

Instanţa europeană consideră că reglementarea desfăşurării unor profesii

liberale ce conduce la pierderea clientelei de către o persoană constituie o măsură

de reglementare a folosinţei unor bunuri. Acesta a fost cazul în hotărârea pronunţată

în cauza Lederer157. O persoană a fost radiată de pe tabloul avocaţilor după numirea

sa în funcţia de cadru didactic universitar deoarece exista o incompatibilitate. Curtea

a decis că ingerinţa viza protejarea unui interes general şi anume garantarea

independenţei profesiei de avocat în interesul unei bune administrări a justiţiei. Cu

privire la proporţionalitatea măsurii, Curtea a constatat că, în ciuda libertăţii relative

de care se bucură un cadru didactic universitar, punctele comune cu alte profesii

prevalează, lucru dovedit de faptul că reclamantul trebuia să declare angajatorului

său şi să obţină de la acesta dreptul de a desfăşura o activitate secundară. De

asemenea, Curtea a observat că, în realitate, anumite dispoziţii procedurale permit

155 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.119 156 V. Stoica, Servitutea legală de trecere, în Dreptul nr.11/2003, p.53-65 157 CEDO, 22 mai 2006, Lederer c. Germania

71

unui profesor universitar să pledeze precum avocaţii în faţa instanţelor interne, în

special în faţa instanţei constituţionale, în anumite circumstanţe158.

3.4.2. Retragerea autorizaţiei de funcţionare

În cauza Capital Bank AD159 a fost vorba despre retragerea autorizaţiei de

funcţionare a unei bănci, situaţie care a fost încadrată în sfera de aplicare a normei a

treia. În speţă, instanţele au examinat cererea de lichidare prezentată de către banca

naţională, (BNB) şi au considerat că le este limitată competenţa la a verifica

legalitatea actelor emise de către BNB, dar nu şi la oportunitatea lichidării şi la

corectitudinea datelor prezentate de către BNB. În faţa primei instanţe, banca

reclamantă a fost reprezentată de către un administrator ad hoc numit de către BNB

şi care dădea socoteală în faţa BNB, iar în faţa instanţei de recurs, a fost

reprezentată de către lichidatori, care aveau obligaţia de a da socoteală tot în faţa

BNB. În 2005, banca reclamantă a fost lichidată şi radiată din registrul societăţilor.

Curtea a constatat că BNB nu trebuie să anunţe banca de declanşarea procedurii şi

nici să ia în seamă obiecţiile acesteia. Această politică, combinată cu absenţa

oricărui control jurisdicţional ulterior, a condus la lipsa oricărei garanţii contra

arbitrariului, astfel încât a fost socotită ca fiind nelegală160.

3.4.3 Proprietari funciari. Obligaţii propter rem.

În cauza Chassagnou, toţi reclamanţii erau proprietari ai unor terenuri. În

virtutea unei legi din 1964 privind organizarea asociaţiilor comunale de vânătoare –

ACCA – toţi reclamanţii trebuiau să devină membri ai ACCA din comuna lor şi să

permită utilizarea terenurilor lor pentru vânătoare, deşi fiecare dintre ei se opuneau

acestei ocupaţii. Potrivit legii, proprietarii de terenuri se puteau sustrage obligaţiilor

doar dacă terenurile lor depăşeau 20 de hectare, ceea ce nu era cazul în speţă.

158 R. Chiriţă, op.cit., p. 787 159 CEDO, 24 noiembrie 2005, Capital Bank AD c. Bulgaria 160 R. Chiriţă, op.cit., p. 789

72

Acţiunile în instanţă pe care le-au declanşat reclamanţii au fost respinse. Curtea a

constatat că, în condiţiile în care reclamanţii nu doreau să participe la vânătoare,

erau nevoiţi să suporte prezenţa pe terenurile lor a unei mulţimi de vânători şi câini,

fapt ce constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate asupra terenului, care

presupune şi dreptul de-l folosi în mod liber. Curtea admite că această ingerinţă avea

un scop legitim, respectiv acela de a evita practicarea unei forme de vânătoare

anarhică şi favorizarea gestionării raţionale a patrimoniului cinegetic. Cu toate

acestea, Curtea subliniază că reclamanţii nu au primit nicio compensaţie în schimbul

obligativităţii de a pune terenul la dispoziţia altora, astfel încât a considerat că

acestora li s-a impus o sarcină excesivă. De aceea, art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost

violat. Acelaşi raţionament a fost reluat şi cu ocazia hotărârii Schneider161 şi, mai

recent, cu ocazia hotărârii pronunţate în cauza Herrmann162.

În cauzele de acest gen a fost în mod categoric vorba despre situaţii care se

încadrau în sfera de aplicare a celui de-al doilea paragraf al articolului 1. Problema

care s-a pus aici a fost de proporţionalitate. Reclamanţii au fost nevoiţi să tolereze

vânatul pe terenurile lor în ciuda voinţei lor şi în ciuda convingerilor lor. Pe lângă

acest lucru, compensaţia financiară care li s-a oferit a fost foarte mică sau chiar

inexistentă. Curtea a subliniat că, chiar dacă compensaţia financiară ar fi fost

suficientă, este greu de acceptat faptul că o încălcarea unei convingeri personale

poate fi compensată cu plata unei sume de bani.

161 CEDO, 10 iulie 2007, Schneider c. Luxembourg 162 CEDO, 26 iunie 2012, Herrmann c. Germania

73

Capitolul IV. Plata impozitelor, a contribuţiilor şi a amenzilor

4.1. Domeniul de aplicare

Tot al doilea alineat al articolului 1 precizează că principiul dreptului la

respectarea bunurilor nu poate interzice statelor exerciţiul puterii lor de impunere.

Prin urmare, se poate aduce atingere principiului prevăzut la alineatul (1) atunci când

este vorba despre asigurarea plăţii impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. Şi

în acest caz Curtea refuză să se amestece în politica de constrângere fiscală a

statelor, deoarece Convenţia nu prevede nicio restricţie privind natura sau

severitatea pedepselor. Potrivit Convenţiei, art.1 din Protocolul nr.1 se aplică la

materia fiscală şi la raporturile acesteia cu dreptul fiecărei persoane la respectarea

bunurilor sale163.Marja de apreciere a statelor este deosebit de mare atunci când

acestea elaborează şi pun în aplicare o politică fiscală: jurisprudenţa Chassagnou

care consacră posibilitatea de a realiza un control real de proporţionalitate pare a fi,

astfel înlăturată, soluţia anterioară aplicându-se contenciosului fiscal. Este adevărat

că o evoluţie care conduce judecătorii europeni la verificarea proporţionalităţii între

cuantumul impozitului şi solvabilitatea persoanei în cauză ar putea să se impună în

mod progresiv: chiar dacă nu ne aflăm încă acolo, o hotărâre a Curţii ar putea fi un

indiciu care anunţă un apropiat reviriment164; o asemenea evoluţie ar fi cu atât mai

puţin surprinzătoare cu cât, altădată, fosta Comisie se pronunţase în sensul unui

asemenea control165: s-a precizat atunci că o obligaţie financiară care rezultă din

impozite sau cotizaţii poate aduce atingere protecţiei bunurilor din moment ce

aceasta constituie o povară excesivă pentru persoana în cauză sau compromite

radical situaţia sa financiară. Cu toate acestea, pentru moment, Curtea europeană nu

exercită un control foarte strict al deciziilor de impunere sau de executare a celor

adoptate de autorităţile naţionale. O marjă de apreciere sporită le este lăsată statelor,

astfel încât numai măsurile lipsite de un temei rezonabil sunt dezaprobate. În schimb,

judecătorii europeni asigură cu scrupulozitate respectarea principiului egalităţii în faţa

163 J.-L. Charrier, op.cit., p. 487 164 CEDO, 3 iulie 2003, Buffalo SRL en liquidation c. Italia, obs. F. Sudre: hotărârea a luat în considerare impactul

financiar al unei amânări importante stabilite de administraţia fiscală pentru a rambursa un credit fiscal unei societăţi, apreciind că este vorba de o atingere disproporţionată a dreptului la respectarea bunurilor 165 Comisia, 11 decembrie 1986, S şi T c. Suedia, DR, 50/156 şi urm.

74

impozitării166. De exemplu, în cauza Van Raalte c. Ţările de Jos, Curtea s-a

pronunţat în sensul unei discriminări nejustificate întrucât bărbaţii celibatari de peste

45 de ani erau supuşi la plata cotizaţiilor aferente alocaţiilor familiale, în timp ce

femeile de aceeaşi vârstă şi în aceeaşi situaţie familială nu erau.

Dispoziţiile celui de-al doilea paragraf al Convenţiei au implicaţii particulare în materie

fiscală. Ele implică, la modul general, principiul egalităţii contribuabililor în materie

fiscală şi unitatea contenciosului fiscal. Acest lucru presupune, la nivel practic, o

protecţie a contribuabililor atât din punctul de vedere al bunurilor lor cât şi din punctul

de vedere al securităţii lor juridice. Din acest motiv, o importanţă deosebită în

această materie o are şi articolul 6 paragraful 1 care consacră un număr de garanţii

procedurale printre care şi dreptul la un proces echitabil care a devenit un drept

fundamental.

Teza finală a celui de-al doilea paragraf este susceptibilă de două interpretări, aşa

cum s-a susţinut în doctrină167: fie această prevedere este considerată ca o derogare

de la principiul protecţiei dreptului de proprietate care exclude orice posibilitate de

control a legislaţiilor fiscale, fie, din contră, acest text trebuie analizat ca fiind o

garanţie oferită contribuabililor care deschide calea unui control al legislaţiilor interne.

Instanţele europene s-au orientat înspre cea de-a doua abordare, considerând că

articolul 1 din Protocolul nr.1 oferă protecţie contribuabililor.

De cele mai multe ori însă, jurisdicţiile interne au tendinţa să interpreteze într-

un mod literal prevederile celui de-al doilea paragraf al articolului 1. Judecătorii

naţionali văd în dispoziţiile Convenţiei privitoare la această materie o limitare a

principiului general privind respectarea dreptului de proprietate şi nu garanţii conferite

contribuabililor.

Trebuie menţionat însă că, în materie fiscală, judecătorul european are

tendinţa de a renunţa la norma tehnică a „reglementării folosinţei bunurilor” în

favoarea normei generale a „principiului respectării proprietăţii”, aşa cum o dovedeşte

şi hotărârea Buffalo S.R.L. în lichidare c. Italia, în care Curtea analizează din

166 J.-F. Renucci, op.cit., p. 584 167 F. Julienne, La Convention europeenne des droits de l’homme et le contentieux fiscal: etude a l’exemple du droit francais, în R.T.D.H., nr. 68/2006, p. 1028

75

perspectiva atingerii aduse substanţei dreptului de proprietate întârzierea cu care

administraţia fiscală a rambursat reclamantei sumele constând în impozite168.

Domeniul taxelor şi impozitelor reprezintă obiectul a numeroase controverse.

O impozitare excesivă care aduce atingere substanţei dreptului de proprietate ridică

serioase îndoieli în privinţa proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate.

Totuşi, este foarte greu de stabilit un anumit nivel începând de la care impozitarea

impune o sarcină excesivă contribuabilului. Curtea europeană a drepturilor omului şi-

a afirmat competenţa în domeniul taxelor şi al impozitelor şi şi-a rezervat dreptul de

cenzură în acele cauze în care impozitarea se transformă într-o veritabilă confiscare.

Un aspect particular în ceea ce priveşte plata taxelor, contribuţiilor şi a

amenzilor îl reprezintă retroactivitatea impozitării. Conform articolului 7 al Convenţiei,

este interzisă retractivitatea legii penale. În consecinţă, domeniul taxelor şi

impozitelor nu intră în sfera de aplicare a acestui articol. De multe ori, legi cu caracter

retroactiv în domeniul fiscal sunt adoptate pentru a contracare acţiunile pe care

contribuabilii le-ar putea intenta cu succes contra statului. Acest procedeu constă în

validarea cu efect retroactiv , în cursul procedurii contencioase, a măsurilor fiscale

atacate. În ţările în care nu este prevăzut un control de constituţionalitate al actelor

legislative, judecătorul naţional nu are altă soluţie decât să respingă acele acţiuni. În

ţările în care este prevăzut un astfel de control, legea poate fi atacată în faţa Curţii

Constituţionale. În acest sens este relevantă hotărârea Curţii pronunţată în cauza

Pressos Compania Naviere s.a. şi alţii c. Belgia din 28 octombrie 1995. În speţă, în

urma modificării jurisprudenţei Curţii de casaţie din Belgia care stabilea răspunderea

civilă a piloţilor în caz de coloziune între vapoare pe apă sau în porturile belgiene,

instanţele belgiene au fost asaltate de o multitudine de cereri în angajarea

răspunderii introduse contra statului belgian, cereri în care piloţii erau consideraţi ca

fiind prepuşi. Confruntată cu o enormă sarcină financiară, Belgia a adoptat o lege

retroactivă care a contrazis interpretarea dată de Curtea de casaţie legii respective.

Astfel, cererile au fost respinse iar legea a fost atacată fără succes în faţa Curţii

Constituţionale. Instanţa de la Strasbourg a considerat că a fost încălcat articolul 1

deoarece reclamanţii au fost privaţi de dreptul lor de a obţine reparaţii băneşti.

168 F. Sudre, op.cit., p. 381

76

O altă hotărâre de referinţă sub acest aspect o constituie hotărârea pronunţată în

cauza National & Provincial Building Society, the Leeds Permanent Building Society

and the Yorkshire Building Society c. Regatul Unit. În speţă a fost vorba despre

cererile reclamanţilor de restituire a unor sume plătite în baza unor prevederi fiscale

invalidate, cereri respinse din cauza efectelor unei legi retroactive. Dispoziţiile unui

regulament din 1986 care impozita dobânzile în materie de investiţii au fost atacate

cu succes în faţa jurisdicţiilor engleze în cauza Woolwich, cauză în care a fost

pronunţată o hotărâre definitivă a Camerei Lorzilor prin care s-a stabilit că acele

dispoziţii excedeau câmpul de aplicare al legii respective. Multe societăţi au sesizat

instanţele pentru a-şi recupera sumele. Parlamentul a adoptat o lege retroactivă prin

care a reafirmat intenţia sa iniţială de a autoriza Guvernul să impoziteze respectivele

dobânzi. În consecinţă, cererile societăţilor de recuperare a sumelor au fost respinse.

Ceea ce trebuie menţionat este că legiuitorul englez a fost suficient de înţelept încât

să excludă hotărârarea pronunţată în cauza Woolwich din câmpul de aplicare a legii

cu caracter retroactiv. Anularea retroactivă a unei hotărâri care a intrat în autoritatea

de lucru judecat ar fi constituit cu siguranţă o încălcare a Convenţiei. Astfel, Curtea a

respins argumentul reclamanţilor conform căruia legea incriminată ar fi făcut o

discriminare prin excluderea hotărârii Woolwich din câmpul său de aplicare. Curtea a

considerat în speţă că reclamanţii ar fi trebuit să se aştepte ca Parlamentul să adopte

o lege retroactivă prin care să repare problemele „tehnice” care afectau regulamentul

din 1986. Ca atare, legislaţia atacată nu a compromis echilibrul dintre protecţia

dreptului la restituire al reclamanţilor şi interesul general privind plata impozitelor,

neîncălcându-se articolului 1 al Protocolului nr.1.

Altă ipoteză care a fost examinată de instanţa europeană prin prisma acestui

articol a fost dreptul de preempţiune. Curtea a estimat că, deşi ea nu intenţiona să se

pronunţe asupra dreptului de preempţiune al administraţiei în caz de vânzări

imobiliare, totuşi ea trebuia să verifice ca utilizarea acestuia să nu fie discreţionară şi

inechitabilă. După ce a relevat raritatea şi imprevizibilitatea folosirii dreptului de

preempţiune şi a observat că administraţia fiscală dispunea de alte mijloace pentru a

combate frauda fiscală, ea a constatat că reclamanţii au suportat o povară specială şi

excesivă din cauza unei măsuri foarte dificil de contestat în cadrul juridic naţional de

la acel moment169. În materie de impozit pe venit, Comisia a decis că o taxare bazată

169 CEDO, 22 septembrie 1994, Hentrich c. Franţa

77

în special pe cheltuielile persoanel nu poate fi contrară articolului 1 decât dacă, prin

intermediul taxării unei simple investiţii, ea ar duce la o reală confiscare a unei părţi

din bunurile contribuabililor. De asemenea, s-a stabilit că cheltuielile de judecată sunt

„contribuţii” în sensul articolului 1170 şi că cheltuielile pentru ordinele de plată

eliberate de administraţia fiscală nu sunt disproporţionate în raport cu scopul urmărit,

care este încasarea impozitelor.

4.2. Incidenţa articolului 14

Textul articolului 14 al Convenţiei prevede: „Exercitarea drepturilor si libertatilor

recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire

bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere,

nastere sau orice alta situatie.”

De multe ori, articolul 14 care interzice discriminarea îşi găseşte aplicarea în cauzele

privind teza finală a celui de-al doilea paragraf al Articolului 1. Acest articol are o

importanţă autonomă. În consecinţă, chiar şi în lipsa unei încălcări a articolului 1 al

Protocolului nr.1 luat în mod individual, o încălcare a Convenţiei este posibilă dacă

acest articol este combinat cu articolul 14. De exemplu, nu există nicio obligaţie de a

acorda stimulente fiscale în temeiul articolului 1. Pe de altă parte, dacă sunt acordate

stimulente fiscale unei categorii de cetăţeni şi se refuză acordarea lor unor alte

categorii de cetăţeni care se află în situaţii similare, se poate constata o încălcare a

articolului 1 coroborat cu articolul 14171. În cauza Stec şi alţii c. Regatul Unit172,

Curtea a precizat că Protocolul nr.1 nu reglementează dreptul de a obţine prestaţii

sociale de orice fel, însă, dacă un stat decide să creeze un regim al prestaţiilor

sociale, el trebuie să o facă într-o manieră compatibilă cu articolul 14. Chestiunea de

a stabili dacă într-o anumită cauză a avut sau nu loc o discriminare fiscală se poate

dovedi deosebit de anevoioasă.

170 Comisia, 15 februarie 1990, Antoniades c. Regatul-Unit 171 R. Ergec, Fiscalite et..., p.477 172 CEDO, 6 iulie 2005, Stec şi alţii c. Regatul Unit, parag.55

78

Articolul 1 din Protocolul nr.1 a fost coroborat cu articolul 14 în materie fiscală şi în

cauza Darby173. În speţă, domnul Darby a susţinut că faptul că a fost supus la plata

unei taxe din cauza faptului că nu era înregistrat ca rezident în Suedia din punct de

vedere formal a dat naştere unei discriminări între situaţia lui şi cea a altor persoane

care erau înregistrate şi nu au fost obligate la palta taxei. Curtea a considerat că,

având în vedere faptul că reclamantul se plângea nu de măsura în sine ci de efectul

ei discriminatoriu, este indicat că analizeze situaţia lui prin coroborarea articolului 1 al

Protocolului nr.1 care era incident în materie fiscală cu articolul 14 privind

interzicerea discriminării.

173 CEDO, 23 octombrie 1990, Darby c. Suedia, parag.28-34

79

Capitolul V. Privire comparativă între reglementarea folosinţei bunurilor,

atingerea adusă substanţei bunului şi privarea de proprietate

5.1. Reglementarea folosinţei bunurilor şi atingerea adusă substanţei

bunului

În interpretarea oferită articolului 1 cu ocazia cauzei Sporrong şi Lonnroth,

Curtea a recurs la o normă destul de vagă – principiul respectării proprietăţii- care îi

permite să controleze toate atingerile aduse dreptului de proprietate care nu sunt

susceptibile să fie considerate ca privări de proprietate sau reglementare a folosinţei

bunurilor, dar care afectează „substanţa” dreptului de proprietate. Chiar dacă dreptul

de proprietate este juridic intact, din moment ce limitările aduse de stat îi atribuie un

caracter precar deoarece situaţia juridică a bunului în cauză se află într-o

incertitudine permanentă, se consideră că articolul 1 din Protocolul nr.1 a fost

încălcat.

Graniţa dintre cele trei categorii de atingeri ale dreptului de proprietate este

incertă în jurisprudenţa Curţii. La nivel teoretic, distincţia care se face este simplă:

privarea de proprietate este pierderea juridică a bunului, reglementarea folosinţei

bunurilor implică o simplă reglementare a modului de utilizare a unui bun, care nu

conduce la pierderea niciunui element esenţial al proprietăţii, iar atingerea adusă

substanţei lucrurilor se află undeva între cele două ipoteze de mai sus, implicând mai

mult decât o simplă reglementare a modului în care se foloseşte un bun, prin

adoptarea unei măsuri ce vizează însăşi substanţa exercitării dreptului de

proprietate, fără ca persoana să-şi piardă formal bunul. La nivel practic însă, limite

dintre aceste categorii devine extrem de incertă174. Astfel, au existat în jurisprudenţa

Curţii situaţii care ar fi putut intra sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al

articolului 1 însă din cauza faptului că limitarea folosinţei a mers atât de departe încât

a golit dreptul de conţinut, ele au fost calificate drept atingeri aduse substanţei

dreptului de proprietate. Un exemplu în acest sens îl constituie hotărârea pronunţată

în cauza Katte Klitsche de la Grange175, în speţă fiind vorba despre o interdicţie de a

construi rezultând din adoptarea unui plan de ocupare a terenurilor. Curtea a

174 R. Chiriţă, op.cit., p. 790 175 CEDO, 27 octombrie 1994, Katte Klitsche de la Grange c. Italia

80

considerat că această ipoteză nu se înscrie în niciuna din cele două situaţii prevăzute

de articolul 1 şi a calificat-o drept o atingere adusă substanţei dreptului de

proprietate. Pe de o parte, măsura respectivă a produs în mod concret anumite

efecte şi s-a întins pe o durată care o făceau mai mult decât o simplă reglementare a

folosinţei. Pe de altă parte, reclamantul nu a fost privat de proprietatea sa, el putând

să o înstrăineze. Cu toate acestea, era destul de greu să vinzi terenuri pe care nu se

putea construi. Practic, Curtea a găsit o soluţie de mijloc între privarea de proprietate

şi controlul folosinţei bunurilor. Aşa cum se poate observa, nu există criterii clare

după care instanţa europeană se ghidează pentru a stabili dacă o anumită situaţie

reprezintă o atingere adusă substanţei dreptului de proprietate sau o reglementare a

folosinţei bunurilor. Aprecierea Curţii diferă în funcţie de circumstanţele concrete ale

fiecărei speţe, planând o anumită incertitudine încă asupra graniţei care separă

normele menţionate anterior.

5.2. Reglementarea folosinţei bunurilor şi privarea de proprietate

Privarea de proprietate implică, în esenţă, pierderea de către titular a

atributelor dreptului de proprietate în mod definitiv, în urma unui act al puterii de

stat176. Ea îmbracă, de regulă, forma exproprierii sau a naţionalizării.

În raport de relaţia dintre cele două norme, trebuie precizat în primul rând că

între cele două există o diferenţă cantitativă şi nu calitativă sau de esenţă. De aceea,

uneori, de exemplu, graniţa dintre o expropriere de fapt şi o reglementare drastică a

folosinţei bunurilor poate da naştere unor controverse. Aşa cum se susţine şi în

doctrină177, se poate întâmpla să fie greu de plasat o situaţie concretă în categoria

uneia dintre cele două norme. Faptul că o anumită situaţie este considerată o

reglementare a folosinţei bunurilor sau o privare de proprietate nu este lipsită de

importanţă: conform mecanismelor Convenţiei, individul este mai bine protejat

împotriva măsurilor de deposedare decât împotriva măsurilor de reglementare a

folosinţei bunurilor. Norma care reglementează privarea de proprietate prezintă într-o

manieră mai detaliată condiţiile necesare pentru ca măsura să fie conformă cu

prevederile Convenţiei, în timp ce dispoziţiile celei de a treia norme sunt lacunare,

176 R. Chiriţă, op.cit., p. 779 177 E. Decaux, P.-H. Imbert, sous la direction de L.-E. Pettiti, op.cit., p. 995

81

oferind informaţii minime pentru a putea analiza legalitatea măsurilor de

reglementare a folosinţei bunurilor. Mai mult, privarea de proprietate dă naştere unui

drept la indemnizaţie în dreptul naţional, care reprezintă regula în această materie,

singura rezervă fiind cea a circumstanţelor excepţionale. În privinţa situaţiilor de

reglementare a folosinţei bunurilor, acestea nu dau naştere unui drept la

indemnizaţie în dreptul naţional. Cu toate acestea, ambele norme sunt analizate prin

prisma proporţionalităţii. Datorită faptului că atingerea adusă proprietăţii este mai

gravă în cazul privării de proprietate, proporţionalitatea este analizată mai strict în

cazul acesteia decât în cazul normei a treia.

82

Capitolul VI. Influenţa jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului

asupra altor reglementări internaţionale privind dreptul de proprietate

6.1. Convenţia americană a drepturilor omului

Protecţia dreptului de proprietate este garantată şi de către Convenţia

americană a drepturilor omului. Iniţial, au fost state care s-au opus reglementării

dreptului de proprietate în cadrul acestei Convenţii deoarece unele dintre ele

considerau că problematica dreptului de proprietate şi posibilele sale limitări ţinea de

suveranitatea naţională. În cele din urmă, dreptul a proprietate a fost reglementat la

articolul 21 din Convenţia americană a drepturilor omului: „1. Orice persoană a

dreptul la folosinţa şi la liniştita posesie a bunurilor sale. Legea poate subordona

această folosinţă şi posesie interesului social. 2. Nimeni nu poate fi privat de bunurile

sale fără plata unei juste indemnizaţii şi doar pentru motive de interes public sau

interes social şi doar în cazurile şi formele prevăzute de lege. 3. Uzura, precum şi

orice altă formă de exploatare a omului de către om sunt interzise prin lege.”

Redactarea textului pare o tentativă de a combina principiile sistemelor

capitaliste cu cele ale economiilor socialiste. Autorii latino-americani au precizat că

dreptul de proprietate, aşa cum este el reglementat în Convenţia americană a

drepturilor omului, nu se referă la concepţia sa absolutistă, ci evocă funcţia sa

socială. Pentru a înţelege mai bine cum este perceput dreptul de proprietate, Curtea

inter-americană a drepturilor omului a statuat într-o hotărâre că dreptul de proprietate

privată trebuie privit prin prisma unei societăţi democratice unde, pentru binele

comun şi pentru drepturile colective, trebuie să existe măsuri proporţionale care să

protejeze şi drepturile individuale. În acest context, funcţia socială a proprietăţii este

un element fundamental într-o societate democratică şi, din acest motiv, pentru a

garanta alte drepturi fundamentale, statul poate restrânge dreptul d proprietate

privată cu respectarea exigenţelor impuse de art.21 al Convenţiei americane şi de

alte principii generale de drept internaţional.

Am precizat mai sus cele trei norme pe care le-a extras Curtea europeană a

drepturilor omului din textul articolului 1 cu ocazia hotărârii pronunţate în cauza

Sporrong şi Lonnroth c. Suedia. Mai mult de atât, ea a sancţionat chiar şi atingerile

83

aduse substanţei dreptului de proprietate, extinzându-şi controlul exercitat în această

materie. Spre deosebire de instanţa europeană, Curtea inter-americană, cu ocazia

hotărârii pronunţată în cauza Salvador Chiriboga c. Ecuator, s-a mulţumit iniţial să

reproducă succint dispoziţiile articolului 21 al Convenţiei americane. Apoi a continuat,

făcând referire în mai multe rânduri la „conţinutul esenţial” al dreptului de proprietate

şi a precizat că, pentru a determina dacă limitarea dreptului de proprietate a fost

realizată în conformitate cu dispoziţiile articolului 21, Curtea se va raporta la

conţinutul dreptului de proprietate privată şi va analiza circumstanţele speţei în

conformitate cu posibilele restricţii care ar putea fi aduse acestui drept, aşa cum

prevede Convenţia. Din acest punct de vedere, această hotărâre este importantă

deoarece, deşi dispoziţiile articolului 21 reglementează doar două cazuri posibile de

limitări- privarea de proprietate şi reglementarea folosinţei bunurilor- judecătorul inter-

american pare a evoca posibilitatea unei posibile atingere a „conţinutului esenţial” al

acestui drept.Se poate observa astfel o extindere a controlului acestei instanţe,

extindere care se va reflecta în jurisprudenţa ei ulterioară. În ceea ce priveşte

atingerile aduse dreptului de proprietate, Curtea inter-americană exercită un dublu

control: examinează întâi fundamentul atingerii aduse dreptului de proprietate şi apoi

respectarea garanţiilor necesare pentru efectivitatea acesti atingeri178.

În privinţa condiţiilor necesare pentru realizarea unei ingerinţe în dreptul de

proprietate, Curtea inter-americană urmează exemplul instanţei de la Strasbourg,

amintind în numeroase rânduri în hotărârile ei jurisprudenţa instanţei europene.

Astfel, pentru a se realiza o ingerinţa în dreptul de proprietate, trebuie să se aibă în

vedere un interes public sau de utilitate publică şi trebuie să fie menţinut un just

echilibru între interesul urmărit şi interesul particularilor. De asemenea, Curtea inter-

americană verifică şi existenţa unor garanţii procedurale, garanţii pe care le

examinează prin prisma articolelor 8- dreptul la un proces echitabil- şi 25 – dreptul la

un recurs efectiv. Aceste două articole sunt interpretate într-o strânsă legătură,

susţinându-se că refuzul accesului la justiţie este strâns legat de caracterul efectiv al

recursului. Un remediu care există în cadrul ordinii juridice a unui stat, prin

intermediul căruia un litigiu nu este soluţionat din cauza unei întârziere nejustificate a

procedurii, nu poate fi considerat ca fiind un remediu efectiv. Acest raţionament al

instanţei inter-americane trebuie analizat printr-o paralelă cu modelul instanţei de la

178 C. Malwe, La protection du droit de propriete par la Cour interamericaine des droits de l’homme, în R.T.D.H., nr. 78/2009, p. 590

84

Strasbourg care a subliniat că nu ar trebui să se pună problema unor piedici în calea

accesului la justiţie atunci când un justiţiabil, reprezentat de un avocat, sesizează în

mod liber o instanţă, îşi susţine argumentele şi exercită căile de atac pe care acesta

le consideră utile. Durata procedurilor nu priveşte dreptul de acces la o instanţă, fiind

o chestiune care ţine de derularea procesului, nu de accesul la o instanţă179.

Judecătorul european refuză să sancţioneze pe baza articolului 13 al Convenţiei

europene procedurile judiciare a căror durată este excesivă, considerând că numai

dispoziţiile articolului 6 parag.(1) pot fi invocate într-o asemenea ipoteză180. Instanţa

de la Strasbourg consideră că interpretarea corectă a articolului 13 este aceea

conform căreia acest articol garantează dreptul la un remediu efectiv în faţa unei

instanţe naţionale, drept care îi permite reclamantului să se plangă de o încălcare a

duratei rezonabile a procesului, impusă de articolul 6, paragraful 1. Se poate observa

astfel că, atât jurisprudenţa instanţei europene cât şi jurisprudenţa instanţei

americane înclină către o interpretare „unificată” a garanţiilor procedurale consacrate

de cele două Convenţii.

De asemenea, şi Curtea inter-americană s-a pronunţat în sensul oferirii unei

juste indemnizaţii, chiar dacă condiţiile în care ea trebuie stabilită nu sunt precizate

expres în Convenţia americană. Raportat la expropriere, spre exemplu, instanţa inter-

americană consideră că plata unei indemnizaţii reprezintă un principiu general al

dreptului internaţional. Făcând deseori referire la jurisprudenţa Curţii europene,

Curtea inter-americană a statuat că, pentru a satisface exigenţele articolului 21,

indemnizaţia trebuie să fie „adecvată, rapidă şi efectivă”.

Aşa cum se poate observa, Curtea inter-americană urmează modelul instanţei

europene în ceea ce priveşte modul în care sunt tratate atingerile aduse dreptului de

proprietate. Hotărârea pronunţată în cauza Salvador Chiriboga are o importanţă

deosebită în jurisprudenţa Curţii deoarece, chiar dacă controlul exercitat de această

instanţă nu aduce prea multe inovaţii, mergând pe linia de gândire impusă de

instanţa europeană, ea a fixat principiile directoare ale jurisprudenţei ulterioare a

Curţii inter-americane în materia ingerinţelor în dreptul de proprietate.

179 CEDO, 16 septembrie 1996, Matos e Silva şi alţii c. Portugalia, parag.64 180 CEDO, 26 octombrie 2000, Kudla c. Polonia, parag.146

85

6.2. Tratatul privind Uniunea Europeană

Articolul 345 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede: „Tratatele nu

aduc atingere regimului proprietăţii în statele membre.”

Aşa cum se poate observa, dreptul comunitar al proprietăţii se prezintă relativ

sărăcăcios în comparaţie cu regimul acesteia consacrat de Convenţia europeană a

drepturilor omului. Termenii folosiţi în textul articolului 345 sunt neutri iar din această

cauză nu reiese niciun regim al proprietăţii prevăzut de redactorii Tratatului. Aceştia

au preferat să lase această sarcină în întregime statelor membre. Iniţial, Uniunea

Europeană nu a dorit să imoună statelor membre un regim unitar cu privire la dreptul

de proprietate reglementat de fiecare legislaţie în parte. Raportat la această situaţie,

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a realizat destul de repede că este necesar să

se inspire din dreptul conturat de către Convenţia europeană. În consecinţă, aceasta

a aplicat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia articolului 1 al

Protocolului nr.1 în cauzele privind proprietatea, fără a pune în discuţie chestiuni de

principiu. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a elaborat în mod progresiv un

veritabil regim al proprietăţii după modelul celui realizat de către articolul 1. Curtea de

la Luxembourg a statuat, în cauza Hauer181, că dreptul de proprietate este garantat

în ordinea juridică comunitară, în conformitate cu concepţiile comune Constituţiilor

statelor membre, reflectate de primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului182.

181 CJUE, 13 decembrie 1979, Hauer c. Land Rheinland Pfalz, C-44/79 182 A. M.Apetrei, Drepturile Omului în Uniunea Europeană, Ed. Lumen, Iaşi, 2010, p. 171

86

Capitolul VII. Concluzii

Articolul 1 reglementează un domeniu complex şi dificil, un domeniu în care de

multe ori statele preferă să-şi exercite neîngrădite libertatea de acţiunea deoarece

acesta ridică numeroase probleme politice, economice şi sociale, probleme asupra

cărora există divergenţe de opinii profunde între state. Din această cauză,

jurisprudenţa Curţii europene în acest domeniu a fost de-a lungul timpului extrem de

prudentă, materia acoperită de articolul 1 fiind sensibilă.

Aşa cum s-a observat, dispoziţiile Convenţiei privind reglementarea folosinţei

bunurilor sunt destul de lacunare ceea ce ridică mai multe probleme. De aceea, un

rol deosebit de important l-a jucat jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.

În primul rând, este greu de stabilit care sunt situaţiile care se încadrează în

domeniul de aplicare al acestei norme. În al doilea rând, odată ce Curtea a calificat o

anumită situaţie ca o reglementare a folosinţei bunilor, nu putem stabili un tipar în

funcţie de care instanţa de la Strasbourg va considera o măsură naţională ca fiind

compatibilă sau nu cu prevederile Convenţiei. Din cele analizate mai sus, putem

deduce că acest lucru este datorat amplei marje de apreciere de care dispun statele

în acest domeniu, Curtea încercând să nu stânjenească activitatea autorităţilor

naţionale într-un domeniu sensibil. Totuşi, această atitudine a Curţii a generat şi

critici, uneori punându-se la îndoială chiar utilitatea normei. Pe de altă parte, cerinţa

proporţionalităţii a fost considerată discutabilă în domeniul reglementării folosinţei

bunurilor tocmai datorită textului Convenţiei care spune că statele sunt cele

îndreptăţite să stabilească situaţiile în care este necesară o măsură de reglementare

a folosinţei bunurilor. La urma urmei, nu am putea considera că rolul ei este pur

formal? Unii autori au afirmat chiar că, încercând să exercite un control mai energic,

demersurile Curţii au avut un efect contrar: l-au redus aproape de dispariţie183.

Datorită importanţei pe care o are marja de apreciere a statelor, este deocamdată

dificil să stabilim un standard european în privinţa unor noţiuni, în ciuda faptului că

există şi puncte convergente în acest domeniu între statele contractante şi Curtea

europeană a drepturilor omului.

183 A.-F. Zattara, op.cit., p. 90, F. Sudre, La protection du droit de propriete par la Cour europeenne des droits de l’homme, Ed. Bruylant, Paris, 2005, p. 78

87

Lista situaţiilor care se circumscriu sferei de aplicare a celui de-al doilea

paragraf al articolului 1 nu este exhaustivă: ele nu pot fi enumerate limitativ. Pe de o

parte, există domenii care este cert că ţin de domeniul reglementării folosinţei

bunurilor cum ar fi locaţiunea dar, pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii este într-o

continuă dezvoltare, ivindu-se mereu noi situaţii care sunt tratate de către instanţa

europeană ca măsuri de control a folosinţei bunurilor.

De cele mai multe ori jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg este imprevizibilă nu

doar în materia reglementării folosinţei bunurilor, ci şi în ceea ce priveşte restul

normelor cuprinse de articolul 1. Cu toate acestea, ea reprezintă un punct de

referinţă esenţial în acest domeniu nu doar pentru alte instanţe europene, cum ar fi

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dar şi pentru instituţii internaţionale precum

Curtea inter-americană a drepturilor omului. Cu toate criticile care i s-ar putea aduce,

ea este cea care a trasat principiile directoare în materia dreptului de proprietate şi,

în consecinţă, şi în chestiunile care ţin de reglementarea folosinţei bunurilor. Un lucru

este cert: jurisprudenţa Curţii în acest domeniu este dinamică şi se află într-o

continuă dezvoltare. Rămâne de văzut dacă pe viitor se va risipi din incertitudinea

care planează în această materie şi se va ajunge la un standard european sau, din

contră, complexitatea situaţiilor care ajung în atenţia Curţii vor extinde şi mai mult

domeniul de aplicare al articolului 1.

88

89

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate şi monografii

Apetrei, A.M., Drepturile Omului în Uniunea Europeană, Ed. Lumen, Iaşi, 2010

Bergel, J.L., Bruschi, M., Cimamonti, S., Traite de droit civil. Les biens, L.G.D.J.,

Paris, 2000

Berger, V., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a VI-a, Ed.

Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008

Bîrsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol I.

Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

Bîrsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2010

Bodea, A.C., Dreptul de proprietate. Vol. I: Caractere juridice, subiecte, modalităţi,

dezmembrăminte. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

Charrier, J.-L., traducere din lb.fr. de Chiriac, A., Codul Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, Ed. Balacron, Chişinău, 2008

Chiriţă, R., Convenţia europeană a drepturilor omului: comentarii şi explicaţii, Ed.

C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Chiriţă, R. (coord.), Florea, A., Pantea, B., Cherecheş, C., Muscă, V., Bordea, O.,

Mariş, R., Pierderea proprietăţii în favoarea statului. Jurisprudenţă C.E.D.O., Ed.

Hamangiu, 2012

Cohen-Jonathan, G., Aspects europeens des droits fondamentaux. Libertes et droits

fondamentaux, Ed. Montchrestien, Paris, 2002

Croitoru, M.S., Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, 2010

90

Decaux, E., Imbert, P.-H., sous la direction de Pettiti, L.-E., La Convention

Europeenne des Droits de l’homme. Commentaire article par article, Ed. Economica,

Paris, 1995

Hoffman, D., Confiscarea specială în dreptul penal. Teorie şi practică judiciară, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2008

Kastanas. E., UNITE ET DIVERSITE: notions autonomes et marge de appreciation

des Etats dans la jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme, Ed.

Bruylant, Buxelles, 1996

Planiol. M., Traite elementaire de droit civil. Tome premier. Principes generaux, les

personnes, la famille, les incapables, les biens,. Ed. Librairie generale de droit et de

jurisprudence, Paris, 1906

Renucci, J.-F., Tratat de drept european al drepturilo omului, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2009

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009

Sudre, F., La protection du droit de propriete par la Cour europeenne des droits de

l’homme, Ed. Bruylant, Paris, 2005

Sudre, F., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom,

Bucureşti, 2006

Voicu, M., Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Zattara, A.-F., La dimension constitutionnelle et europeenne du droit de propriete,

Ed. L.G.D.J., Paris, 2001

91

II. Articole de specialitate

Bernard, N., , Pas d’expulsion de logement sans controle jurisdictionnel – le droit au

logement et la Cour europeenne des droits de l’homme, în R.T.D.H., nr.78/2009

Bîrsan, C., Limitările dreptului de proprietate reglementate de Convenţia europeană a

drepturilor omului, în P.R. nr. 3/2003

Chelaru, E., Impactul revizuirii Constituţiei asupra regimului juridic al proprietăţii, în

Dreptul nr.2/2004

Crăciunean, L.-M., Aspecte privind regimul juridic al servituţilor de utilitate publică, în

P.R. nr. 6/2008

Deleanu, I., „Accesibilitatea” şi „previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii Europene

a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale române, în Dreptul nr.8/2011

Ergec, R., Fiscalite et droit de propriete sous l’angle de la Convention europeenne

des droits de l’homme, în RTDH, nr. 87/2011

Julienne, F., La Convention europeenne des droits de l’homme et le contentieux

fiscal: etude a l’exemple du droit francais, în R.T.D.H., nr. 68/2006

Malwe, C., La protection du droit de propriete par la Cour interamericaine des droits

de l’homme, în R.T.D.H., nr. 78/2009

Munteanu, C., Consideraţii privind servituţile de utilitate publică, în AULB, nr.1-2/2005

Rolland, P., Tavernier, P., Chronique de jurisprudence de la Cour europeenne des

droits de l’homme,în J.D.I., 1981

Stoica, V., Servitutea legală de trecere, în Dreptul nr.11/2003

Tabacu, A., Mijloace de protecţie juridică a chiriaşului şi a proprietarului în contextul

legilor cu caracter reparatoriu, în

http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2006/RSJ2/0201AndeeaTabacu.pdf

92