Misiologie i Ecumenismș

Anul II, Semestrul I – Pr. lector dr. David Pestroiu

1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi bibliografia disciplinei.

Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox.

2. Fundamentarea biblică a misiunii i bazele ei teologice. Aspecteleș : trinitar, hristologic,

pnevmatologic şi eclesiologic.

a)Treime şi misiune

b)Caracterul hristologic al misiunii

c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic

d) Analiză misionară: formulări eretice.

3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Importanţa

parohiei în misiune.

4-5-6. Mărturie creştină ecumenică şi contra-mărturie. Obstacole împotriva ecumenismului local

şi universal. Contra-mărturia neoprotestan ilor în România. Analiză misionară: formulări ereticeț

cu privire la Maica Domnului, Sfin i, Îngeri, Sfânta Cruce, Sfin itele Moa te, Sfintele Icoane.ț ț ș

7. Mişcări oculte pseudo-religioase: Francmasoneria, New Age.

8-10. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc. Inovaţii.

11. Atitudinea Bisericii Ortodoxe fa ă de manifestările oculte.ț

12. Educaţia creştină în dinamica misiunii.

13. Formulări eretice cu privire la eclesiologie.

14. Mass-media i misiunea cre tină.ș ș

Cursul nr.1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi

bibliografia disciplinei. Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox.

Misiologia este disciplina teologică prin care sunt analizate mijloacele de realizare a

adevăratei misiuni creştin-ortodoxe, care vizează promovarea valorilor Ortodoxiei în contextul

ecumenismului contemporan şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe.

Vechea denumire a disciplinei – Îndrumări misionare – arăta, o dată în plus, că scopul

acesteia a fost şi este nu numai acela de a teoretiza noţiuni abstracte, ci de a indica modurile în

care acestea sunt puse în practică în viaţa creştină.

A fost preferată, totuşi, denumirea de Misiologie pentru că defineşte mai bine, din punct

de vedere structural, locul disciplinei: în secţia SISTEMATICĂ a Teologiei, alături de

Dogmatică, Morală, Teologie Fundamentală, Spiritualitate, Apologetică şi Istoria şi Filosofia

Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare. Aceasta nu

înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât

finalitatea lor este aceea de a forma buni misionari – buni slujitori ai Bisericii în viaţa de zi cu zi.

Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii:

1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi iniţierea

unor acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de persoane:

creştinii ortodocşi secularizaţi, ateii şi adepţii altor culte şi religii;

2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi

necreştine care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil

sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră

şi învăţăturile ei. Pe de altă parte, obiectul acestui curs îl constituie studierea temeinică a celor

mai întâlnite abateri de la dreapta-credinţă, numite îndeobşte „obiecţii sectare” (învăţături sau

practici eretice), dezbătute frecvent în cadrul interacţiunilor dintre ortodocşi şi eterodocşi.

Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezidă în actualitatea temelor tratate,

atât sub aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima vreme o tendinţă spre

secularism şi laicizare, abandonarea sensului creştin al vieţii şi părăsirea, practic, a Bisericii vii de

către mulţi care-şi zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor eterodoxe pe pământ

românesc, un reviriment al prozelitismului sectar şi o predilecţie crescută pentru denigrarea

Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă.

Disciplina nu urmăreşte promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici, culte

sau secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor credincioşi

atât asupra învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa noastră, pentru apărarea

dreptei credinţe.

Disciplina Misiologie se asociază cu materia numită Ecumenism, care se poate aborda din

două perspective: cea istorică şi cea doctrinară, pe teme şi probleme majore aflate în studiul

dialogurilor ecumenice la diverse niveluri, care îşi are locul, în mod evident, în cadrul secţiei

Sistematice a Teologiei.

Bibliografia necesară studiului Misiologiei este o oglindă, practic, a istoriei disciplinei: o

disciplină relativ nouă în cadrul Teologiei, datorită faptului că perioada comunistă a reprimat

orice formă de manifestare a misiunii, iar impactul formaţiunilor eterodoxe asupra românilor

ortodocşi este de dată relativ recentă.

Se evidenţiază:

- Tratate de Sectologie clasice (până în 1948): Pr. Petru Deheleanu, Sectologia, Arad, 1948;

Pr. Al. N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943 – f. valoroase pentru stil, metoda

de abordare a discursului ştiinţific, cât şi pentru temele prezentate, care oglindesc

realităţile epocilor respective. Au şi o carenţă majoră: din cauza „dinamicii” fenomenului

sectar, multe noţiuni sunt depăşite, unele grupări sectare din acele timpuri s-au dizolvat

sau au fost atrase de alte formaţiuni similare, iar foarte multe dintre cele extrem de active

astăzi lipsesc din „vizorul” autorilor pentru simplul motiv că încă nu apăruseră pe glob

sau în România.

- Perioada comunistă – în care apare manualul Îndrumări misionare, (1986) sub

coordonarea pr. prof. dr. Dumitru Radu, supranumit „cartea de Sectologie fără secte”,

deoarece nu prezintă grupările religioase - fie ele structurate sau nu în cadrul legal al

epocii, ci se ocupă exclusiv de teme doctrinare, fără a menţiona autorii doctrinelor

considerate eretice, pentru a nu deranja politica regimului de atunci. Masiva lucrare (943

pagini) are, totuşi, o valoare incontestabilă.

- Perioada contemporană (după 1989) este ilustrată de opera regretatului Diac. Prof. Dr.

Petre I. David, titularul cursului de Îndrumări misionare până la decesul survenit în mai

2003. Încă dinainte de 1989, acest autor pregătea un amplu manual de misiologie, intitulat

Călăuza creştină pentru apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant – care a

cunoscut mai multe reeditări. Au urmat: Manual de Sectologie pentru Seminarii liceale,

licee, colegii şi şcoli profesionale (Constanţa, 1998) – la un nivel destul de avansat pentru

acest ciclu de învăţământ (mai cu seamă pentru volumul de informaţii – 428 de pagini).

Ultima contribuţie, esenţială: Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi

intensificarea prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989 – 3 volume, în

care sunt prelucrate şi aduse la zi informaţii apărute deja în Călăuza… Foarte important şi

util studenţilor este şi cursul Pr. Sterea Tache, intitulat Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep.

Buc., 1999. Alte lucrări recente: Pr. prof. G. Pietraru (Iaşi), Misiologie ortodoxă (vol.1,2),

Ed. Panfilius, Iaşi, 2004, Idem, Ortodoxie i prozelitism, ș Ed. Trinitas, Ia i, 2000, Idem,ș

Teologie fundamentală i misionară. Ecumenism, ș Ed. Performantica, Ia i, 2006, Idem,ș

Secte neoprotestante i noi mi cări religioase în România, ș ș Ed. Vasiliana 98, Ia i, 2006,ș

Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Ed. Asa Buc. 2006, Pr.

prof. dr. Vasile Nechita, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi 2005, Mihai C.

Himcinschi, Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului

interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, Radu Petre Mure an, ș Atitudinea

Bisericilor Tradi ionale Europene fa ă de prozelitismul advent, ț ț Ed. Univ. Buc., 2007, Pr.

prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară

Clujeană, Cluj Napoca, 2004, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase,

Ed. Limes, Cluj, 2004, Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină,

Oradea, 1997, Pr. lect. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în fa a prozelitismului Martorilorț

lui Iehova, Ed. Insei Print, Bucure ti, 2005.ș

Se cuvine să arătăm faptul că Misiologia, ca disciplină teologică, îşi extrage informaţiile şi din

actualitatea curentă şi, mai ales, din uriaşul volum de literatură eterodoxă tipărită în româneşte, cu

largă circulaţie prozelitistă. O atenţie deosebită acordăm reţelei Internet.

Explicarea unor termeni specifici disciplinei

1. Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12,4), este comunitatea celor care sunt

botezaţi (născuţi din nou – Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-20). Hristos este Capul

Bisericii (Efeseni 5, 23); deci, aceasta este un organism teandric, o instituţie divino-umană.

Cunoaştem termenii: Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare; de asemenea, Biserică şi

Biserici. Biserica e Una, pentru că Unul e Hristos, Capul ei şi una e învăţătura adevărată

formulată şi predată prin dogmele ei, iar scopul ei este realizarea unităţii de viaţă în Hristos, prin

Duhul Sfânt. Deci, unitatea Bisericii nu porneşte de jos în sus, de la credincioşi spre Hristos, ci de

la Hristos spre credincioşi.

Dacă privim lucrurile dinspre credincioşi (de jos în sus), cunoaştem pluralul Biserici, care

poate denumi: - fie mai multe ramuri ale Bisericii celei Una: ortodocşi, catolici, protestanţi – fie,

în cadrul Ortodoxiei, unităţi administrative (Biserici Autocefale).

Dintre marile ramuri amintite, termenul de Biserică, deşi este folosit de toate trei, nu poate

fi propriu, în mod absolut, decât Ortodoxiei. Celelalte, după afirmaţia Pr. Stăniloae, sunt Biserici

nedepline – unele mai aproape, altele mai departe de adevăr. De ce? Catolicii au slăbit unitatea

Bisericii, datorită graţiei create şi propunerii unui vicar al lui Hristos (papa). Astfel, unitatea

rezidă în factorul uman, supus greşelii, deşi se prezintă ca infailibil – şi nu în cel divin.

Protestanţii vorbesc despre Biserica ideală în ceruri cu Hristos şi transformă Biserica de pe

pământ într-o simplă instituţie cu rol juridic, cu un pronunţat caracter social – umanitar, lipsită

însă de ierarhie şi de lucrarea sacramentală a Duhului.

Se acceptă, totuşi, titulatura de Biserici şi pentru cea catolică şi cea protestantă, din

raţiunile expuse mai sus (Pr. Stăniloae). Nu suntem, însă, de acord, cu valorificarea prozelitistă a

acestui termen în lumea neoprotestantă şi sectantă. Semnalăm că, în goana după autodeterminare

şi sporire a numărului de adepţi, multe grupări contemporane, deşi ostile noţiunii de Biserică, au

început să-şi garnisească titulaturile cu acest termen sau şi-au intitulat templele biserici – în

scopuri prozelitiste. Exemple: Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Cultul Penticostal), Biserica lui

Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii), Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă

(Ştiinţa creştină), Biserica Creştină Universală (Hristos din Montfavet), Biserica satanistă şi cea

luciferistă etc.

2. Misiunea este acţiunea Bisericii asupra lumii, cu următoarele implicaţii:

- propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioşilor şi botezarea lor în numele

Sfintei Treimi (însăşi etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne aminteşte de

porunca dată de Hristos Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată făptura (Matei 28, 19, Ioan

20,21).

- odată botezaţi, membrii Bisericii sunt chemaţi să devină făpturi vii în Hristos, prin

transpunere în viaţa proprie a preceptelor evanghelice şi prin împroprierea jertfei Lui. Sub acest

aspect, misiunea presupune trezirea la credinţa vie, trăită, a tuturor celor ce se numesc creştini, pe

care secularismul îi ţine indiferenţi faţă de Hristos.

- cunoaşterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea învăţăturilor

eterodoxe, prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credinţă. Misionarul ortodox trebuie să fie

un bun cunoscător al tuturor grupărilor care desfăşoară astfel de manifestări, precum şi al

procedeelor cu care acestea operează.

3. Pastoraţia reprezintă caracteristica Bisericii de a încredinţa urmarea întreitei-slujiri a

Domnului Hristos unor persoane pregătite, special consacrate şi sfinţite prin Sfânta Taină a

Hirotoniei. Clericii, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, primesc de la aceştia mandatul transmis de

Hristos, de a sfinţi, a învăţa şi conduce pe credincioşi spre mântuire. Domnul Iisus Hristos –

Păstorul Cel Bun (Ioan 10,11) îl îndeamnă de trei ori pe Petru: Paşte oile Mele... (Ioan 21, 16-18).

Primii şi cei mai destoinici misionari trebuie să fie, aşadar, membrii ierarhiei sacramentale –

întrucât au şi responsabilităţi pastorale. Asta nu înseamnă că misiunea se restrânge, în mod

exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în faţa credincioşilor în virtutea harului primit, care le

conferă puteri sporite privind conducerea şi coordonarea activităţilor specifice, în marele

angrenaj al Bisericii.

4. Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaşte două aspecte:

- kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu către neamuri

(păgâni, necredincioşi).

- noua evanghelizare, iniţiată prin campanii pe scară largă în Bisericile Occidentale, ca

replică faţă de ateism şi secularizare. Iniţial, s-a dorit ca target sensibilizarea propriilor

credincioşi, dar s-a ajuns, implicit, la interacţiuni cu caracter prozelitist. Sub masca

„evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante încearcă racolarea de noi adepţi.

- în România, Biserica Ortodoxă a cunoscut creştinismul evanghelic prin predica

apostolică. Orice tip de campanie de „evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar

jignitoare al adresa unui popor bimilenar creştin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin

misiune, predici, predarea religiei în şcoli, cateheze etc. Respingem, aşadar, „evanghelizatorii” de

profesie.

5. Slujirea şi Mărturia sunt calităţi cerute misionarului ortodox. Ambele presupun

implicarea activă în acţiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială de manifestare a

Bisericii. În acelaşi timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de urmare

a pildei vieţii Lui, plină de jertfelnicie.

6.Mişcarea este o acţiune de amploare în sânul unei Biserici sau a unui grup de indivizi,

care propune o orientare doctrinară nouă sau o desprindere de Biserica-mamă.

A)Mişcări neoprotestante:

1.Mişcarea baptismală – urmăreşte „restabilirea” practicii apostolice a botezului. Ex.:

anabaptiştii, baptiştii.

2.Mişcarea adventă – propune: calcularea venirii a 2-a a lui Hristos (adventum=venire), cu date

„precise”, promovarea Mileniului (împărăţie pământească a lui Hristos cu aleşii săi, timp de 1000

de ani), negarea existenţei sufletului, noi concepte de rai şi iad (pământeşti), apocatastaza, sub

diverse forme, acceptarea unor apocrife apocaliptice (Apocalipsa lui Pavel, Evanghelia lui

Toma), practici din V.T.: ziua odihnei sâmbăta, zeciuielile, alimentele „necurate”. Reprezentanţi:

Cultul adventist de ziua a şaptea, Cultul adventist – mişcarea de reformă, Martorii lui Iehova,

Secerătorii etc. În total: peste 50 de „biserici” advente şi 300 de fracţiuni mileniste.

3.Mişcarea pietistă – apare în Biserica Anglicană, se dezvoltă mai cu seamă în S.U.A.

Caracteristici: „trăirea în Duhul”, fuga de comunitate, aculturalitatea, refuzul asistenţei medicale,

recurgerea la „exorcisme”. Reprezentanţi: Metodismul, Armata salvării, Antoinismul,

Nazarinenii, Betaniştii.

4.Mişcarea fundamentalistă – caracterizată, în principal, prin promovarea sloganului „înapoi la

Cincizecime”, ca eveniment unic, singular, propagator al „vieţii în Duh”. Cinzecimea nu poate fi,

însă, înţeleasă separat de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea lui Hristos, fără Lege şi profeţi,

fără Biserica Apostolică şi continuatorii ei până astăzi. Reprezentanţi: Penticostalii, Quakerii.

5.Mişcarea harismatică – a celor ce „posedă” harisme: glosolalie, vindecări etc. Ex.: Penticostalii;

mai nou, Antoinismul.

B) Mişcări mistice:

1.Secte mistice slave – propun fie o exacerbare a erotismului, pe fondul unor psihoze colective,

fie blamarea sexualităţii, considerând trupul ca închisoare a sufletului şi recurgând la castrări,

mutilări etc. Ex.: hlâştii, scapeţii, duhoborţii, molocanii.

2.Secte mistice de influenţă orientală – practică yoga, meditaţia, ocultismul asiatic. Ex.: Krishna,

Baha’i, Moon, Meditaţia transcendentală.

3.Secte mistice neopăgâne în Europa Apuseană şi Lumea Nouă. Ex.: Scientologia, Hristos – om

de ştiinţă, Ufolatrii, Mormonii, Marele Graal.

4.Francmasoneria – grupare secretă, anticreştină, cu interese oculte de hegemonie mondială.

5.New Age – mişcare mondială mistico-neo-păgână.

C) Mişcări spiritiste: pretind că realizează un sincretism între creştinism şi religii orientale. Au

credinţa în reîncarnare şi practică yoga, necromanţia, divinaţia, meditaţiile. Ex.: Spiritismul,

Teosofia, Antroposofia.

D) Mişcarea mesianismului modern – se caracterizează prin apariţia noilor „Mesia”, profeţi,

arhangheli, salvatori, iniţiaţi, „mame sfinte” etc. Adepţii sunt, în cea mai mare parte, debusolaţi

sau naivi, unii chiar posedaţi demonic. Ex.: Biserica Satanei, cea Luciferică, Ku-Klux-Klan,

David Koresh, Copiii Domnului (Mo), Templul popoarelor (Jim Jones).

7.Confesiunea – este un termen ce defineşte juridic situaţia unei comunităţi desprinse din

întregul Bisericii pe baza unei Mărturisiri de credinţă. Exemplele clasice sunt date de Bisericile

Protestante, desprinse de Biserica Romano-Catolică pe baza unor astfel de „mărturisiri”, care

înlocuiesc crezul niceeo-constantinopolitan. Acestea sunt: Confessio Augustana (pentru

lutherani), Confessio Anglicana (pt. anglicani), Confessio Reformata (pt. calvini). Atenţie:

termenul confesiune este uneori utilizat în titulatura grupărilor respective alături de acela de

„Biserică”.

8. Cultul este un termen ce defineşte juridic situaţia unei grupări care propune nu numai o

mărturisire de credinţă proprie (exprimată în „statut”), ci şi o organizare a vieţii religioase pentru

proprii adepţi, prin ceremonialuri specifice, spaţii consacrate (temple, case de rugăciune săli de

adunare sau ale „regatului” ), sărbători etc. În România, termenul cult defineşte atât grupări

creştine (ex.: Cultul penticostal), cât şi necreştine (Cultul musulman şi cel mozaic). Este termenul

preferat pentru exprimarea legalităţii unei grupări religioase la noi în ţară; actul normativ care

defineşte acest cadru legal se numeşte Legea cultelor.

9. Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, stabilită de Biserică (gr. haeresis =opţiune

arbitrară). În trecut, ereziile au fost condamnate de către Sinoadele ecumenice şi locale. În

prezent, avem atât reînvierea vechilor erezii într-o formă nouă (ex.: milenarismul), cât şi

promovarea altora noi (ex.: mântuirea mormonă prin înscrierea numelor aleşilor în cartea vieţii)

sau preluarea unor concepţii specifice altor religii, care, odată „creştinate”, devin eretice (ex.:

reîncarnarea).

10.Schisma este actul de ruptură a unei grupări de credincioşi din sânul unei Biserici, printr-o

abatere disciplinară (nesupunere, ingerinţe politice sau de altă natură). Cea mai importantă:

Marea Schismă de la 1054. Asociată cu erezia, schisma dă naştere unei noi grupări, confesiune

sau cult. Ex. de schismă în B.O.R.: Anticalendariştii (stiliştii).

11. Secta este o grupare religioasă desprinsă dintr-o confesiune sau un cult, sub conducerea unui

întemeietor (fals Mesia, „paraclet”, guru etc.) Doctrina ei e, de obicei, simplistă şi rigidă; adepţii:

bolnavi psihic, naivi, fanatici. Adesea, promovează practici imorale, erotice, incestuoase,

mergând până la sinucidere în masă. În sens mai larg, cuvântul „secte” e folosit de către români

pentru a denumi grupările eterodoxe care practică prozelitismul, chiar dacă unele activează cu

acoperire legală, iar expresia „obiecţii sectare” denumeşte afirmaţiile eretice propagate de către

respectivele grupări.

12. Gruparea anarhică este constituită din persoane ce se răzvrătesc contra unei organizaţii

religioase de bază (Biserică, confesiune, cult). Actele de nesupunere pornesc de la constatarea

unor abuzuri sau alte nereguli; dacă dispar cauzele generatoare, cercul anarhiştilor se dizolvă (ex.:

mişcarea de la Vladimireşti). Alt ex.: în Rusia - Rascolul, în urma căruia s-au refugiat la noi

lipovenii.

13. Gruparea separatistă sau cea cu tendinţă centrifugă – se constituie din acei credincioşi care,

afiliaţi unei Biserici, confesiuni sau cult, se consideră cei mai îndreptăţiţi să introducă unele

reforme, inovaţii etc. sau se opun reformelor promovate de gruparea de bază, ţinând cu rigoare

vechile rânduieli. Ex.: Petrache Lupu (Maglavit), Ucenicii Sf. Ilie, Noul Ierusalim. Grupări cu

tendinţă centrifugă: Oastea Domnului, Visarioniştii.

14.Comunitatea dizidentă – se constituie din credincioşi care au o părere deosebită faţă de cea a

majorităţii, pe care o socotesc depăşită, şi-şi creează propria lor grupare. Ex.: Adventiştii

reformişti, Asociaţia „Credinţa adevărată a Martorilor lui Iehova” etc.

15.Organizaţii religioase violente – sunt acele grupări care, sub masca religiei, desfăşoară

activităţi teroriste. Ex.: Ku-Klux-Klan.

16.Organizaţii secrete anticreştine: Francmasoneria şi ramura ei iudaică, sionismul.

Istoria i perspectiva misiunii ortodoxeș

Vom prezenta, pe rând, misiunea ortodoxă în lume, cu specificul ei în descriere

cronologică, urmând apoi să arătăm particularită ile misiunii noastre române ti.ț ș

A. Misiunea ortodoxă în general

O primă etapă, în misiunea cre tină universală, este perioada cre tinismului primar, alș ș

propovăduirii apostolice, al persecu iilor i apologiilor cre tineț ș ș , precum i al primelor erezii -ș

cele iudaizante i gnostice. Coordonatele misiunii în această perioadă s-ar putea rezuma astfel:ș

-propovăduirea curajoasă a Evangheliei i afirmarea ș cre tinismului ca religie universală;ș

popoarele sunt chemate la părtă ia cu Hristos, cheia unită ii lor ontologice, fără ca prin aceastaș ț

să- i piardă identitatea etno-culturală;ș

-combaterea păgânismului prin apologii viguroase;

-afirmarea pregnantă a apropierii Parusiei, cu consecin e pozitive (încurajarea martirajului), dar iț ș

negative (calcule i previziuni hiliaste);ș

-valorizarea ideii de jertfă, pornind de la Jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu i continuând cuș

jertfele martirilor; dezvoltarea cultului moa telor i zidirea bisericilor pe mormintele martirilor.ș ș

Sacrificiul acestora era cea mai puternică formă de mărturie cre tină.ș

-combaterea gosticismului ca sistem sincretic pseudo-cre tin, sub toate aspectele.ș

A doua etapă a dezvoltării misiunii cre tine porne te de la epoca Sf. Constantin cel Mareș ș

i durează până în secolul X. Caracteristicile acestei etape sunt următoarele:ș

-dezvoltarea cre tinismului pe toate planurile, după 313 („simfonia bizantină” – în rela ia Bisericăș ț

– Stat);

-misiune axată pe stabilirea i sistematizarea adevărului dogmatic (Sinoade, operele Sfin ilorș ț

Părin i);ț

-apari ia i dezvoltarea monahismului;ț ș

-combaterea ereziilor, dar i proliferarea acestora la grani ele Imperiului bizantin, prin convertireaș ț

unor popoare migratoare de către eretici exila i;ț

-dezvoltarea cultului, cu bogă ia lui de semnifica ii;ț ț

-convertirea unor na iuni întregiț prin ac iuni misionare de amploare (Sfin ii Chiril i Metodiu –ț ț ș

Apostolii Slavilor, Sfânta Nina - în Georgia, Vladimir al Kievului, Boris – Mihail al Bulgariei

etc.).

A treia etapă durează din sec. X până în sec. XX. Caracteristicile ei sunt:

-declinul structurilor statale cre tine orientale i instalarea mahomedanismului, cu toată opozi iaș ș ț

Bizan ului i a crucia ilor;ț ș ț

-reprimarea oricăror forme de misiune ortodoxă în spa iile cucerite de musulmani, întrucâtț

acestea au fost asimilate unor agresiuni cu rol expansiv în plan teritorial (cruciadele);

-perpetuarea formelor de cultură i spiritualitate ortodoxă în ările Române („Bizan dupăș Ț ț

Bizan ”), precum i în Rusia, devenită „a treia Romă” (intensificarea misiunii ruse în Asia:ț ș

Kazan, Siberia, Laponia, Kamciatka, dar i China, Japonia, Mongolia);ș

-stabilirea unor forme de suport spiritual i material din ările ortodoxe libere către fra ii ortodoc iș ț ț ș

din spa iile împilate de necredincio i (prezen a masivă în ările Române i Rusia a ierarhilorț ș ț Ț ș

proveni i din vechile patriarhate, în scopul colectării de ajutoare; mai apoi, fanariotismul iț ș

sistemul structurilor ecleziale „închinate” unor „Locuri Sfinte”);

-dialoguri cu apusenii (catolicii – „sinoadele unioniste”, protestan ii – Kiril Lukaris) – umbrite deț

interesele evidente ale contra-misiunii apusene, finalizate în apari ia de Biserici-hibrid, uniate, înț

Ucraina i Transilvania;ș

-dezvoltarea monahismului în vetre tradi ionale (Athos, Kiev, Optina, Neam , Sarov, Bucovinaț ț

etc.);

Perioada contemporană (sec. XX-XI) este caracterizată prin:

-proclamarea independen ei ărilor ortodoxe, soldată în plan ecleziastic cu afirmarea unorț ț

structuri organizatorice biserice ti autonome i autocefale;ș ș

-tensiuni între anumite structuri cu preten ii hegemonice i unită i ce- i clamează autonomia, peț ș ț ș

criterii etnice de descentralizare (problema filetismului – solicitarea autocefaliei pe considerente

ovine, prin provocarea de tensiuni inter-etnice);ș

-neîn elegeri ale unor realită i i alimentarea unor confuzii în plan doctrinar i cultic, culminândț ț ș ș

cu existen a unor calendare paralele;ț

-anularea practicilor vechi, de aservire i reafirmarea sinodalită ii; necesitatea stringentă aș ț

organizării unui Sinod Panortodox;

-promovarea dialogurilor ecumenice, atât la nivel bilateral, cât i prin organismele interna ionaleș ț

C.M.B. i C.B.E.;ș

-intensificarea legăturilor cu Biserica Romano-Catolică, mai ales în timpul pontificatului papei

Ioan Paul II;

-dialoguri sus inute cu Bisericile Vechi Orientale;ț

-existen a unei diaspore ortodoxe, alimentată de fenomenul migra iei i al globalizării;ț ț ș

-continuarea misiunii ortodoxe pe glob; înfiin area de episcopii, parohii i mânăstiri ortodoxe înț ș

S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, Africa (Kenia, Zair, Uganda), Asia (Coreea de Sud, Japonia,

China), America de Sud.

-„noua evanghelizare” – termen apărut în spa iul misionar apusean, care se confruntă în prezentț

cu provocările lumii post-moderne, caracterizată printr-o societate de consum, globalizantă,

secularizată sau chiar apostată. Departe de a fi eradicat, fenomenul a pătruns cu repeziciune i înș

spa iile teritoriale unde ortodoc ii sunt majoritari, implicând o reorientare ț ș spre refacerea zestrei

spirituale tradi ionale a Bisericilor Ortodoxe na ionale, spre o afirmare a valorilor lor înț ț

perspectivă universală.

B. Misiunea ortodoxă în spa iul românescț

Poporul român are un specific misionar aparte: s-a format dintru început cre tin, ca rod alș

predicării unui Apostol al lui Hristos – Sf. Andrei, precum i al misiunii de propovăduire a altorș

mul i ucenici necunoscu i, care au adus cre tinismul pe teritoriul Daciei Romane. Este vorba, înț ț ș

primul rând de solda ii romani, care au colonizat acest teritoriu, dar, în egală măsură, putem vorbiț

i de rolul avut de circula ia de bunuri i persoane, în special prin cetă ile de la Pontul Euxin iș ț ș ț ș

din Sci ia Minor (Dobrogea), de unde avem i cele mai multe vestigii paleocre tine: bazilici,ț ș ș

obiecte de cult, monumente funerare etc. Remarcăm faptul că arealul de răspândire al acestor

urme ale cre tinismului străvechi de la noi este extins, practic, la vatra întregului spa iu deș ț

formare a poporului român. Din perioada persecu iilor, când răspândirea cre tinismului s-a făcutț ș

cu dificultate, cunoa tem prezen a lucrătoare în câmp misionar a simbolurilor cre tine: crucea,ș ț ș

pe tele sau porumbelul. Acestea decorau, în special, obiecte de mici dimensiuni, precum gemele,ș

inelele sau opai ele. ț

Tot din perioada persecu iilor cunoa tem prezen a vie în câmpul pastoral-misionar aț ș ț

mărturisitorilor lui Hristos: primii martiri stră-români, proveni i atât dintre militari, cât i dintreț ș

civili. Deosebit de importantă este mărturia privind jertfa supremă a membrilor ierarhiei

sacramentale, deja bine închegată: preotul Montanus i presbitera Maxima, diaconul Emilian etc.ș

Existau, a adar, parohii cre tine pe teritoriul românesc încă din primele veacuri, iar slujitorii ș ș î iș

îndeplineau misiunea cu rîvnă plină de sacrificiu. Evident, impactul martirizării unor membri ai

ierarhiei nu putea avea drept consecin ă asupra comunită ii decât o sporită efervescen ă înț ț ț

privin a împlinirii cuvântului lui Dumnezeu.ț

Misionarismul primilor cre tini stră-români a continuat în toată perioada migra iilor.ș ț

Venind în contact cu aceste popula ii barbare, ei au propovăduit Evanghelia prin cuvânt i faptă,ț ș

de i au avut de suportat evidente dificultă i de comunicare. ș ț Din această perioadă datează iș

primele confruntări cu erezia ariană sau semi-ariană.

Mărturisitori ai ecumenicită ii i sobornicită ii Bisericii, episcopii stră-români de laț ș ț

Tomis, dar i din alte eparhii, au participat la unele Sinoade Ecumenice sau Locale.ș

Odată cu formarea statelor feudale române ti, se constată intrarea pe făga ul normal înș ș

ceea ce prive te organizarea bisericească: centrele eparhiale se înmul esc, iau fiin ă mitropoliile,ș ț ț

se construiesc biserici parohiale (Densu , Sântămăria Orlea). Prin Sf. Nicodim, se organizeazăș

primele centre monahale, care se vor înmul i cu repeziciune, devenind vetre de cultură,ț

spiritualitate i misiune ortodoxă. Totodată, se creionează primele rela ii ecumenice, pe făga ulș ț ș

dialogurilor fire ti cu romano-catolicii, a căror prezen ă la cur ile domne ti din ările Româneș ț ț ș Ț

este o certitudine.

Afirmarea ortodoxiei se va face plenar i manifest, mai cu seamă în contextul interac iuniiș ț

cu mahomedanismul turco-tătar i cu contra-mărturia catolică i protestantă din Ardeal. Apărareaș ș

neamului i a ortodoxiei noastre a generat prezen a sfin ilor mărturisitori, precum Sf. Constantinș ț ț

Brâncoveanul, fiii săi i Ianache Sfetnicul. ș

În Transilvania, se constată ofensiva antiromânească i antiortodoxă, manifestată deș

for ele politice dominante, de religie catolică sau reformată, care vor conduce la ț înfiin areaț

Bisericii Greco-Catolice.

Ortodoxia este inima neamului românesc, afirmându-se ca o for ă puternică de sus inere aț ț

idealurilor de neatârnare a poporului nostru (ex.: Rev. de la 1821 i 1848, Unirea Principatelor,ș

Războiul de independen ă, Marea Unire de la 1918 etc.). Se implică în ac iunile de conducere aț ț

ării (ex.: regen a Patriarhului Miron). Suferă prigoana regimului comunist ateu, dar reu e te săț ț ș ș

scape de teroare, datorită în elepciunii unor conducători lumina i, precum Patriarhul Justinian,ț ț

care salvează Biserica de pericolul disolu iei totale (Albania) sau par iale (Uniunea Sovietică). Unț ț

mare rol îl are păstrarea, cu mari sacrificii, a spiritualită ii ortodoxe, prin martirii temni elorț ț

comuniste, monahii trăitori i teologii următori Părin ilor, întru slava Prea Sfintei Treimi.ș ț

Începând de la A. aguna, se conturează tot mai puternic rolul mirenilor în misiuneaȘ

Bisericii, prin implicarea lor în gestionarea structurilor ecleziale în plan administrativ iș

organizatoric. Apar, ca o replică la amplele manifestări prozelitiste din sec. XX, organiza ii aleț

ortodoxiei militante, precum Oastea Domnului, al căror rol în misiunea Bisericii este bine definit,

atât timp cât este gestionat de ierarhia sacramentală.

Biserica Ortodoxă Română se implică în mi carea ecumenică în mod activ, avândș

rezultate notabile în ceea ce prive te apropierile dintre Biserici prin dialoguri bilaterale, precum iș ș

contribu ii valoroase la C.M.B. i C.B.E. ț ș Personalită i ale ortodoxiei române ti au făcut i facț ș ș

parte din forurile de conducere ale acestor organiza ii ecumenice interna ionale i ale Institutelorț ț ș

academice patronate de acestea. Vizita papei Ioan Paul II în România în 1999 – prima de acest

gen într-o ară majoritar ortodoxă – a avut un impact pozitiv în privin a orientării Bisericii noastreț ț

spre dialog irenic.

Etos misionar ortodox

Vom arăta ansamblul de coordonate specifice misiunii ortodoxe, punctând preponderen aț

lor în raport cu istoria.

În primele veacuri cre tine, accentul se punea pe aspectele didactice alș e misiunii, predici,

cateheze, scrieri cu con inut dogmatic i exegetic, apologii. A a cum am mai arătat, în raport cuț ș ș

puterea de stat, întâlnim a a-numita ș simfonie.

Căderea Bizan ului a condus la afirmarea ț Bisericilor locale, care ajung să exprime

specificul Ortodoxiei, păstrat până astăzi sub forma de unitate în diversitate. Datorită restric iilorț

impuse, misiunea ortodoxă s-a desfă urat în mare măsură sub aspect defensiv, ac ionând asupraș ț

propriilor credincio i, afla i în pericol de pierdere a identită ii cre tine (ex. negativ – în Balcani –ș ț ț ș

la albanezi i bosniaci). Accentul se pune acum pe disciplina bisericească i pe promovareaș ș

actelor de cult, care să exprime bogă ia de simboluri a ortodoxiei. Colec iile de canoane sunt bineț ț

răspândite i au o largă arie de aplicabilitate. Monahismul are un rol important pentru misiune; oș

mare valoare o au scrierile aghiografice i cultul Sfin itelor Moa te. Nu în ultimul rând, re inemș ț ș ț

transmiterea orală a credin ei, pe filonul unor adevărate mo teniri etno-culturale, implicândț ș

afilierea la credin a ortodoxă fie ca o con tientizare a apartenen ei la o comunitate restrânsăț ș ț

(familia, satul, zona geografică), fie raportându-ne la na iuni întregi, situa ie în care putem spune,ț ț

pe bună dreptate, că ortodoxia este religie na ională în ări precum România, Grecia, Rusia sauț ț

Serbia.

O altă caracteristică dominantă a ortodoxiei este atitudinea ei fa ă de implicarea socialăț

(filantropie), diferită substan ial fa ă de abloanele cu care ne-a obi nuit lumea occidentală, cuț ț ș ș

referire specială la cre tinismul de nuan ă protestantă i neoprotestantă. În modul în careș ț ș

ortodoxia prive te persoana umană, distingem cu pregnan ă accentul pus pe identificarea iș ț ș

remedierea dizabilită ilor sale spirituale, i abia în planul secund aplecarea spre ajutorul trupesc,ț ș

material. Ne preocupă, a adar, mai întâi mântuirea sufletelor semenilor no tri, i abia apoiș ș ș

asigurarea unei bunăstări a lor în via a aceasta. Aceasta nu înseamnă că neglijăm implicareaț

socială, ba dimpotrivă, căci răsplata ve nică este hărăzită persoanei umane în integritatea ei, cuș

suflet i trup deopotrivă. În ortodoxie au existat dintotdeauna a ezăminte sociale (ex.ș ș

„Vasiliadele”, bolni ele de pe lângă mânăstiri etc.), iar astăzi, numărul acestora s-a înmul it,ț ț

diversificându-se totodată i tipurile de servicii oferite, precum i categoriile de destinatari.ș ș

Bibliografie: Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Buc., 1994; David, Diac. P.I.,

Invazia sectelor, vol. 1, Ed. Crist-1, Buc., 1997; +Prof. Dr. Nifon Mihăi ă, ț Misiologie cre tină.ș

Edi ia a doua, revăzută i adăugită, Editura Asa, Bucure ti, 2005; Tache, Pr. Sterea, ț ș ș Credinţă şi

misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999.

Curs 2. Fundamentarea biblică a misiunii i bazele ei teologice. Aspecteleș :

trinitar, hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic.

a)Treime şi misiune

b)Caracterul hristologic al misiunii

c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic

d) Formulări eretice.

Preliminarii: Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, abundente ca forme, dar sărace

în conţinuturi autentice, propovăduirea Evangheliei de către Ortodoxie este singura care

urmăreşte, în mod structural, nealterat şi unitar, predica apostolică şi patristică, raportându-se la

un vector esenţial: Revelaţia. Paradoxal, deşi este singura plină de tot adevărul (Ioan 16, 13), prin

centralitatea ei în Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), predicarea ortodoxă este, poate,

şi cea mai discretă, dacă luăm în calcul rezultatele ei concrete, pe care le-am putea cântări în

numărul de convertiri de pe glob. Misiunile ortodoxe în spaţiile necreştine sunt, din păcate,

sporadice, iar rezultatele lor destul de irelevante. Poate tocmai acest tip de apofatism, proiectat în

planul misiunii, este o formă a urmării lui Hristos, care şi-a desfăşurat activitatea pământească

într-un areal bine delimitat, trimiţându-şi ucenicii în lume abia după înălţarea Sa la cer şi

pogorârea Duhului Sfânt.

Revelaţia culminatoare în Hristos nu poate fi percepută corect şi complet excluzând cele

două mari căi – Scriptura şi Tradiţia – prin care Dumnezeu transmite mesajul mântuirii în chip

supranatural. Lipsa uneia dintre ele, ciuntirea sau adăugirea de structuri gnoseologice de către

grupările eterodoxe conduc la imprecizia, ineficienţa şi, finalmente, la nulitatea mesajului

revelaţional prezentat. Aşadar, importanţa predicării rezidă, sine qua non, în conţinutul ei, care-i

imprimă, de fapt, autenticitatea. Să analizăm, pe rând, carenţele existente în acest domeniu:

1. negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa autenticităţii

unor părţi din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin creştinismului, ca

religie întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al mesajului evanghelic

propovăduit de Biserică, Sfânta Scriptură, este normativ pentru transmiterea adevărului revelat.

2.negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi secte este a doua mare

cauză a eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat. Centralitatea propovăduirii exclusiv

în textul scripturistic – el însuşi provenit din Tradiţie – conduce, inevitabil, la negarea traiectului

istoric al Bisericii Creştine, cu toate aspectele sale pozitive şi negative, în plan doctrinar, moral şi

organizatoric-cultic. Pentru misiune, această abordare a avut drept consecinţă frânarea procesului

de promovare a mesajului respectivelor grupări religioase, incapabile să explice apartenenţa la

creştinism fără raportarea la sursele autentice de transmitere a lui: Bisericile Catolică şi Ortodoxă.

„Puntea peste timp” prin care cei în cauză încearcă aducerea în contemporaneitate a kerigmei din

Biserica Primară, excluzând orice interferenţă a Tradiţiei, este lovită de nulitate, din cel puţin

două motive: 1. reprezintă, de fapt, o abominabilă auto-negare; 2. refacerea creştinismului

apostolic este imposibilă, ţinând cont atât de sărăcia datelor privind multe din coordonatele vieţii

şi mentalităţilor epocii, cât şi de evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia) societăţii actuale, ca

societate de consum, postmodernistă, în care valorile spirituale sunt depăşite cu mult, în viziune

quasigenerală, de cele materiale.

Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi s-au întors cu

faţa către Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce priveşte viaţa morală,

comunitar-socială şi cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate, le rămân încă multe de făcut

în plan doctrinar, începând chiar cu admiterea suportului revelat al Sfintei Tradiţii şi

normativitatea ei pentru mântuire.

Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este, aşadar, indisolubil legat de

acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, considerate ca normative. În

misiune se vor urmări, aşadar, câteva teme fundamentale, structurate în trei etape esenţiale:

1. prezentarea creştinismului ortodox;

2.convertirea, catehizarea şi botezul; în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;

3.creşterea „în Hristos” a fiilor Bisericii.

Fundamentare biblică

a) În V.T.

Lucrarea misionară în V.T. este prototipală pentru Biserica cre tină, în măsura în careș

recunoa tem faptul că, în V.T., ea este un atribut al teocra iei. A adar, Cel ce organizeazăș ț ș

propovăduirea adevărului i respectarea lui de către poporul ales este Dumnezeu. El imprimăș

misiunii din acea vreme un rol bine definit: păstrarea monoteismului i pregătirea venirii luiș

Mesia. Teofaniile i anghelofaniile, prin care Dumnezeu comunică activ cu ale ii Săi – patriarhi,ș ș

judecători, regi, profe i – sunt tot atâtea căi de transmitere ț a voii Lui, urmate de porunci imediate

privind ducerea la îndeplinire a acesteia. A adar, misionarii V.T. au drept caracteristică principalăș

trimiterea directă de către Dumnezeu, care îi insuflă, dar îi i controlează strict (Ex. – Iona). ș

Dimensiunile misionare ale V.T. se îndreaptă atât în direc ia poporului ales, care trebuie săț

reziste presiunilor idolatriei, păstrând vie ideea mesianică, dar i asupra celorlalte popoare, careș

sunt în egală măsură supuse acelora i reguli. Re inem, în acest sens, pe lângă amintitul exempluș ț

al lui Iona, misionar în Ninive, i pildele mărturisitorilor credin ei în Dumnezeul Cel Adevăratș ț

(Moise în fa a faraonului, Daniel ț în fa a lui Nabucodonosor sau Darius Medul, Ilie în fa a luiț ț

Ahab, Izabela i preo ii mincino i etc.).ș ț ș

Nu în ultimul rând, re inem rolul paradigmatic al V.T., în privin a unor persoane sauț ț

evenimente care prefigurează ac iunile soteriologice mesianice (Iosif vândut de fra ii săi, Moise iț ț ș

vederea lui Dumnezeu în rug, ederea lui Iona în chitș , existen a sacrificiilor etc.).ț

Obiectivele misiunii V.T. sunt: cunoa terea i adorarea lui Dumnezeu de către toate popoareleș ș

(existen a prozeli ilor, traducerea Septuagintei), pregătirea i a teptarea veniriiț ț ș ș

Răscumpărătorului promis, respectarea, după voia lui Dumnezeu, a legii morale a V.T.,

instituirea unor ritualuri (jertfe, sărbători, sabatul, preo ia), prefigurând cultul Bisericii de maiț

târziu.

b) În N.T.

Modelul suprem misionar al N.T. este Mântuitorul Iisus Hristos - Cuvântul Lui Dumnezeu,

care se mărturise te pe Sine Însu i ca fiind ș ș Calea, Adevărul i Via a. ș ț Propovăduirea Sa este

desăvâr ită, întrucât Se veste te pe Sine ca Fiu al Lui Dumnezeu Întrupat. În iubirea Sa chenoticăș ș

se află temeiul suprem al noii religii, cre tinismul, de El întemeiată. Următorii Săi sunt chema iș ț

să împlinească porunca iubirii de Dumnezeu i de aproapele, având drept promisiune mo tenireaș ș

împără iei cerurilor, ca loc i stare a îndumnezeirii prin har. Jertfa lui Hristos – temelie a izbăviriiț ș

omenirii din păcat i moarte – este desăvâr ită prin Învierea Sa, cheză ia învierii de ob te. Toateș ș ș ș

enun urile de mai sus constituie, împreună, cel mai valoros ansamblu de date revelate dinț

cuprinsul istoriei, ele constituind ceea ce Biserica nume te „Evanghelie”, adică „Vestea ceaș

bună” pentru omenire. După porunca lui Hristos (Matei 28, 19-20), ucenicii au răspândit-o până

la marginile pământului, reu ind să o facă lucrătoare, atât prin zelul lor misionar, cât i ca oș ș

consecin ă a pogorârii Duhului Sfânt în lume, pe care a înrâurit-o cu harul Său.ț

Misiunea N.T. se deosebe te de cea din V.T. atât ca formă, cât i în privin a con inutului. Înș ș ț ț

primul rând, vedem că destinatarii mesajului propovăduit nu mai sunt membrii unui singur popor,

ci to i oamenii, din toate col urile pământului, cărora le este adresată chemarea părtă iei la jertfaț ț ș

Lui Hristos. Iar în ce prive te con inutul, acesta comportă diferen ele necesare transmiteriiș ț ț

Revela iei desăvâr ite de către Hristos i în Hristos. Este vorba, în primul rând, de descoperireaț ș ș

Prea Sfintei Treimi, dar i a tainei întrupării, jertfei i învierii Fiului lui Dumnezeu din dragosteș ș

fa ă de oameni. Aceasta este redată magistral de Sf. Ev. Ioan: ț Căci Dumnezeu a a a iubit lumea,ș

încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă via ăț

ve nică...(Ioan 3, 16). ș Mântuirea este, a adar, un dar pancosmic, la împărtă irea din el fiindș ș

chemată toată crea ia. Ea este, însă, imposibilă fără împlinirea poruncii de a sus ine o nouăț ț

gnoseologie, cu vizibil fundament trinitar: Iar via a ve nică aceasta este: să Te cunoască pe Tineț ș

singurul Dumnezeu adevărat i pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis...(Ioan 17,3).ș Dacă adăugăm

la aceasta faptul că Hristos cere imperativ botezarea tuturor neamurilor în numele Prea Sfintei

Treimi (Matei 28,19-20), chiar înainte de a Se înăl a la cer, avem dimensiunile clare ale misiuniiț

cre tine. Câteva dintre reperele acesteia sunt:ș

-descoperirea Sfintei Treimi, temei fundamental al constituirii Bisericii văzute, prin săvâr ireaș

Tainei Botezului după porunca lui Hristos, mărturisind Crezul Apostolic;

-chipul misionarului prin excelen ă – Mântuitorul Hristos – model de urmat pentru to i misionariiț ț

i păstorii de suflete;ș

-înrâurirea harului Duhului Sfânt asupra lucrării misionare, dătător de putere i ajutător energic alș

primilor propovăduitori, insufla i cu puterea Cinzecimii, revărsată prin harisme i daruri specialeț ș

(ex. Glosolalia);

-constituirea i propă irea Bisericii cre tine ș ș ș – organism teandric creat, coordonat i orientatș

eshatologic după exigen ele misiunii;ț

-existen a celor două tipologii misionare: sacerdotală i laică (preo ia sacramentală i preo iaț ș ț ș ț

universală);

-transformarea cultului de expiere din V.T. într-un ansamblu de ritualuri cre tine centrate înș

actualizarea nesângeroasă a jertfei de pe Golgota (Sf. Liturghie), apoi Laudele, Tainele iș

Ierurgiile – exprimări vii ale rugăciunii de laudă, mul umire i cerere;ț ș

-desăvâr irea poruncilor dreptă ii din V.T. în răsplătiri pline de iubire (Fericirile) promiseș ț

săvâr itorilor binelui; constituirea idealurilor de sfin enie i desăvâr ire morală, la care cre tiniiș ț ș ș ș

sunt chema i prin urmarea sfaturilor evanghelice.ț

a)Treime şi misiune

Descoperirea plenară a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane, precum i ac iunile Saleș ț

raportate la lume (crea ie, pronie, mântuire i sfin ire) fac din dogma trinitară unul dinț ș ț

fundamentele esen iale ale misiunii cre tine. Dumnezeu se descoperă, deci se comunică pe Sine.ț ș

De i transcendent, El decide, în planul Său iconomic, să se reveleze: ș Pe Dumnezeu nimeni

niciodată nu L-a văzut. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut

cunoscut (Ioan 1,18). Spunem că revela ia culminează în Hristos, pentru că El este Cel ce aratăț

oamenilor în ce fel este Dumnezeu i ș Cine este El: Treime de Persoane.

Trimiterea Fiului de către Tatăl (Ioan 3, 16) i a Duhului de către Fiul (Ioan 15, 26) suntș

lucrări treimice ad extra, apropriate de către toate cele Trei Persoane. Totodată, sunt i temeiuriș

solide ale misiunii cre tine, întrucât exprimă modele perfecte de mărturisire i trăire a comuniuniiș ș

de via ă i iubire, întru adevăr. De aceea, trimiterea ucenicilor la propovăduire se va face cuț ș

solicitarea expresă a botezului neofi ilor în numele Sfintei Treimi.ț

O altă coordonată esen ială a modelului trinitar al misiunii Bisericii este de naturăț

ontologică. Comuniunea celor trei Persoane este temeiul unei vie i comunitare, de milă iț ș

filantropie cre tină, a fiilor Bisericii. A adar, avem nevoie de o abordare personalistă a rela iilorș ș ț

inter-umane, după modelul celor intra-trinitare. Numai a a vom reu i să transmitem mesajulș ș

revelat al Evangheliei mântuitoare: văzând în fiecare din semenii no tri chipul ș celui căzut între

tâlhari (Luca 10, 30). De aceea, Hristos se identifică tainic cu to i oamenii, pe care-iț

recapitulează în Sine în momentul jertfei supreme, dar pe care îi i responsabilizează, spre a fiș

urma i ai pildei Lui, în rela iile cu semenii ș ț (...Mie mi-a i făcut... – Matei 25, 40).ț Misiunea

cre tină este, deci, un act social intrinsec, nu o afirmare individualistă a unor calită i personale. Seș ț

urmăre te crearea unei comunită i – Biserica – având drept bază rela ii osmotice între membri,ș ț ț

comparate cu cele dintre mădularele corpului, având drept Cap pe Hristos (Efeseni 5,23). Tocmai

acest tip de rela ii sunt ipostaziate în chip desăvâr it în via a de comuniune i iubire perihoretică aț ș ț ș

Persoanelor Sfintei Treimi.

b)Caracterul hristologic al misiunii

Misiunea cre tină are un pronun at caracter hristologic, întrucât Îl ș ț are drept model suprem

pe Mântuitorul Hristos i se desfă oară potrivit îndemnului Lui i normelor de El lăsate. Hristosș ș ș

este misionarul prin excelen ă; acest lucru reiese foarte clar din analiza primei Sale cuvântări,ț

inută imediat după ie irea la propovăduire, în sinagoga din Capernaum. Aici, El reia o profe ieț ș ț

vetero-testamentară, arătându-Se ca împlinitor al ei întru Sine: Duhul Domnului este peste Mine,

pentru că El M-a uns; El M-a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobi i laț

inimă, robilor să le vestesc libertate i orbilor vedere, pe cei asupri i să-i trimit în libertate i săș ț ș

vestesc anul bineprimit al Domnului (Luca 4, 18-19; conform cu Isaia 61, 1-2). Vedem de aici că

temeiul propovăduirii Domnului Hristos, înso ită de semne i minuni, este trimiterea Lui în lume,ț ș

prin ac iunea concertată a Persoanelor Sfintei Treimi, care- i asumă prin apropriere o contribu ieț Ș ț

distinctă la opera de răscumpărare realizată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, jertfa iș

învierea Sa. Deci, cuvântul misiune în sens primordial i plenar este definitoriu pentru activitateaș

pământească a lui Iisus Hristos. În răstimpul acestei lucrări, El a fixat coordonatele unei slujiri

recurente, cerută a fi împlinită de urma ii Săi: misiunea Bisericii. Câteva dintre aceste repereș

sunt:

-formarea unei ierarhii sacramentale, păstrătoare i transmi ătoare a harului Duhului Sfânt, caș ț

sursă de purificare, lumină, echilibru i sfin ire: ș ț Lua i Duh Sfânt...(Ioan 20,22); Aceasta să face iț ț

întru pomenirea Mea...(Luca 22,19) – mesaje transmise în mod selectiv, Apostolilor ale i iș ș

pregăti i să fie primii sacerdo i cre tini.ț ț ș

-extinderea universală a misiunii cre tine, ilustrată atât de către destinatarii mesajului revelatș

(Merge i în toată lumea i propovădui i Evanghelia la toată făptura...-Marcu 16, 15), ț ș ț cât i deș

către demersurile misionare provenite din partea acestora, încurajate puternic de către Domnul

Hristos (cananeianca – Matei 15, 21-28, suta ul – Luca 7, 1-10 – ambii mărturisitori ai uneiș

credin e puternice). Domnul Însu i ilustrează acest aspect, în parabola samarineanului milostivț ș

(Luca 10, 25-37), i îi ferice te pe următorii i mărturisitorii Săi: ș ș ș Ferici i cei ce n-au văzut i auț ș

crezut! (Ioan 20,29).

-misiunea cre tină are drept principal scop transmiterea Evangheliei Lui Hristos, ca punctș

culminant al Revela iei.ț

-prezen a Lui Hristos în Biserica Sa, până la sfâr itul veacurilor, în chipul văzut al Euharistiei,ț ș

pâinea vie ii, ț cum Însu i se nume te (Ioan 6, 35,51).ș ș

-aspectul eshatologic: pregătirea crea iei spre re-dimensionare, orientarea lucrurilor spre a deveniț

împără ia lui Dumnezeu (Luca 4,43), Cer nou i pământ nou (II Petru 3, 13; Apoc. 21,1). ț ș Hristos

– Domn al naturii (Marcu 4,41), al vie ii i mor ii (Marcu 5,41), oferă ucenicilor o pregustare aț ș ț

stării naturii umane înviate, prin propria Sa persoană descoperită după slăvita Sa înviere cu trup

pnevmatizat (Ioan 20, 19-29).

c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic

Fiind o coordonată esen ială a existen ei i lucrării Bisericii, misiunea este influen ată înț ț ș ț

mod covâr itor de momentul Cinzecimii – data constituirii văzute a primei comunită i cre tine.ș ț ș

Dincolo de rolul pilduitor ( i roditor) al propovăduirii petrine, la botezul primilor cre tini aș ș

contribuit cu prisosin ă lucrarea harului Duhului Sfânt, proaspăt revărsat asupra Apostolilor,ț

aduna i la rugăciune i insufla i ț ș ț cu putere de sus (Luca 24,49), manifestată pregnant în harisma

glosolaliei. Kerigma apostolică poartă, a adar, pecetea unei adresări universale: diferitele etniiș

prezente la sărbătoarea din Ierusalim î i află vestea mântuirii în limbile lor de ba tină. i efectulș ș Ș

este excep ional: miile de nou-boteza i stau mărturie asupra puterii revărsate de Duhul Sfântț ț

asupra Bisericii.

Aspectul pnevmatologic i eclesiologic al misiunii se referă, în linii mari, la:ș

-înrâurirea Duhului Sfânt asupra propovăduitorilor rândui i, apostolii i urma ii lor, membriiț ș ș

ierarhiei sacramentale, până astăzi (caracterul exclusiv al transmiterii i lucrării harului înș

Biserică);

-insuflarea autorilor sfin i, care fixează în scris, în canonul N.T., adevărurile vestite ini ial prinț ț

predici orale;

-constituirea unui tezaur excep ional, de norme i valori ecleziale cunoscute sub denumireaț ș

generică de Sfânta Tradi ie, ț ca lucrare efectivă a harului în Biserică;

-ini ierea i aplicarea principiului ț ș sinodalită iiț , ca singură formă de conducere canonică,

doctrinară, cultică i administrativă în Biserica Cre tină, sub adumbrire pnevmatică, potrivitș ș

formulei: Părutu-s-a nouă i Duhului Sfânt;ș

-decurgând logic din ac iunea de fixare i urmare a scopului ultim al vie ii cre tine – mântuirea –ț ș ț ș

slujirea misionară se desfă oară exclusiv ca o conlucrare cu harul dumnezeiesc, ca dar al Duhuluiș

Sfânt care umple Biserica, în afară căreia nu este mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei, Scris. 73,

21).

-o nouă orientare eshatologică: Biserica Luptătoare este deschisă spre comuniunea cu Biserica

Triumfătoare, virtutea dragostei trecând peste barierele mor ii, ț afirmând atât puterea mijlocirii

Maicii Domnului i Sfin ilor, cât i rolul rugăciunilor i pomenirilor pentru cei răposa i.ș ț ș ș ț

d) Analiză misionară: Formulări eretice privind fundamentele biblice ale misiunii i aspectele acesteiaș

Formulări eterodoxe privind cunoaşterea lui Dumnezeu

1. Afirmaţie eretică : Dumnezeu este idee, concept, creaţie a omului din fricã: “ Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi sã trãiascã” ( vezi Ieş. 33, 20); “ Nimeni nu l-a vãzut pe Dumnezeu” ( In. 1,18; 1 In. 4,12).

1. Învăţătura ortodoxă: Dumnezeu nu este concept, e existenţã personalã: Ieş. 3,14; Is. 11,28; Ier. 10,10. Nu este creat de raţiunea omului ( In. 1,1). Dacã ar fi fost idee, nu s-ar fi întrupat (In. 1,14), n-ar fi fãcut minuni (In. 15,24), n-ar fi înviat ( In. 20, 19-23).

2. Afirmaţie eretică : Prin credinţã îl gãsim pe Dumnezeu şi nu prin revelaţie. “Cine nu crede va fi osândit” ( Mc. 16,6).

2. Învăţătura ortodoxă: Credinţa este un sentiment uman ( Mt. 8,10), un dar divin ( I Cor. 12,9), o virtute teologicã ( I Cor. 13,13). Nu se confundã cu încrederea, nici cu credulitatea. Credinţa vine din auzirea Evangheliei lui Hristos ( Rm. 10, 14-17). Este vie şi lucrãtoare prin fapte ( Iacob 2,17).

3. Afirmaţie eretică : Omul se poate salva numai prin credinţã (Rm. 3,16). Expresia “numai” nu se gãseşte în textul original, este o interpolare pe care sectele o includ în Bibliile confesionale.

3. Învăţătura ortodoxă: Aplicând regula contextului, vedem cã versetul se referã la credinţa, care trebuie sã covârşeascã “faptele legii”, ceremoniile Vechiului Testament. Credinţa fără fapte bune este moartă (Iac. 2,17). “Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în împãrãţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu, Cel din ceruri” ( Mt. 7, 21).

Formulări eretice privind Fiinţa şi Persoanele lui Dumnezeu (S fânta Treime)

1.Afirmaţie eretică : Nu existã Sfânta Treime. Cuvântul « Treime » nici nu se găseşte în Biblie.

1.Învăţătura ortodoxă: Textul Ieş. 3, 14 aratã cã fiinţa lui Dumnezeu nu este cunoscutã oamenilor, dar manifestãrile, însuşirile, atributele personale sunt necesare mântuirii. Ps. 2,7 : “Fiul Meu eşti Tu…”; In. 10, 30 : “Eu şi Tatãl Una suntem”; In. 15, 26 : “Duhul Sfânt va mãrturisi despre Mine”; Mt. 3, 16-17 : Teofania de la Botez : Tatãl mãrturiseşte, Fiul primeşte misiunea, iar Duhul Sfânt desãvârşeşte ; Mt. 28, 19-20 : botezul în numele Prea Sfintei Treimi ; I In. 5,7 : Trei sunt Care mărturisesc despre Acelaşi Dumnezeu : Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cuvântul « trei » indică în mod clar, în acest verset, Treimea.

2. Afirmaţie eretică : Numele lui Dumnezeu este Yehova ( Iş. 3,14), şi se traduce prin: “El face sã devinã”.

2. Învăţătura ortodoxă: Traducerea (N.W.T. – Martorii lui Iehova) este greşitã ; corect este: “ Eu sunt cel ce sunt”. Traducerea originalã aratã aseitatea, veşnicia şi ubicvitatea lui Dumnezeu. Dacă « numele » acesta s-ar respecta cu stricteţe, atunci n-ar trebui admise variaţii precum Geova (it.) sau Ehoba (jap.). În realitate, iehoviştii promovează cu asiduitate folosirea acestui nume, pentru care au rescris Biblia, introducându-l de 7210 ori, inclusiv în N.T. După Joel Elliott, « acest nume capătă la Martorii lui Iehova o calitate aproape mantrică ». Expresia Yahve arată, de fapt, maiestatea inefabilã a lui Dumnezeu, aşa cum rezultã din Apocalipsã: “Cel ce e, cel ce era şi Cel ce vine” ( Ap. 1, 4-8).

Mântuitorul Hristos n-a folosit expresia Iehova sau Iahve, El spunând: “Tatãl nostru”, nu “Iehova al nostru”; pe cruce : “ Eli, Eli….” (Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu - este o prescurtare de la «Elohim », nu de la Iahve). Textul Sfinţească-se numele Tău (Mt. 6,9) se referă la revelaţia unui nou nume şi a unui nou concept despre Dumnezeu: Sfânta Treime, care se descoperă plenar în N.T.

3. Afirmaţie eretică : Hristos este subordonat Tatãlui (Ev. 2,9) “ A fost micşorat cu puţin faţã de îngeri”.

3. Învăţătura ortodoxă : Acest text se referã la omenitatea lui Hristos, care a suferit moarte pentru fiecare om.

4. Justificare eretică : Tatãl e mai mare decât Mine ( In 14, 28). – susţine subordinaţionismul.

4. Învăţătura ortodoxă: Din context vedem cã firea umanã a Fiului este implicit inferioarã firii divine, primitã de la Tatãl. Persoana divinã a Fiului n-a fost, nu este şi nu va fi niciodatã inferioarã persoanei Tatãlui.

5. Afirmaţie eretică : Trimiterea Fiului de la Tatãl susţine subordinaţianismul ( In.5,30 ; 7,29).

5. Învăţătura ortodoxă: Falsitatea acestei argumentãri rezidã în faptul cã utilizeazã o lucrare ad extra pentru a justifica o teorie privind relaţiile treimice ad intra. În nici un caz lumea nu poate fi determinantã pentru Divinitate, ci ea este determinatã (creatã, susţinutã, mântuitã, sfinţitã, proniatã), de Cauza care a generat-o ( Dumnezeu ).

6. Afirmaţie eretică: Hristos este Arhanghelul Mihail (după Iuda v. 9)

6. Învăţătura ortodoxă: “Nu a luat firea îngerilor, ci sãmânţa lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16); “Pipãiţi-Mã şi vedeţi cã Duhul n-are carne şi oase” ( Lc. 24, 39); În faţa Celui vechi de zile vine Fiul Omului, nu un înger ( Daniel 7, 13).

7. Afirmaţie eretică : Duhul Sfânt nu este persoanã, ci forţã activã a lui Dumnezeu ( Jud. 14, 6; 15, 14). Este vorba de puterea datã lui Samson de Duhul Domnului. Similar, din texte precum Zah. 4,6; Is. 44,3 s-ar pãrea cã Duhul Sfânt este ceva impersonal.

7. Învăţătura ortodoxă : Din textele de mai sus nu reiese cã Duhul Sfânt nu ar fi Persoanã, ci sunt descrise doar acţiunile Sale concrete. Faptul cã existã pãcate împotriva Sfântului Duh care nu pot fi iertate ( Mc. 3, 29) e o dovadã limpede cã acesta e o persoanã.

Funcţiile limbajului ca forme de comunicare imprimate de raţionalitate sunt dovezi ale caracterului personal.

În privinţa Duhului Sfânt asemenea acte sunt edificatoare, iar textele scripturistice sunt clare : “ Duhul grãieşte lãmurit” ( I Tim. 4,1); “ Precum zice Duhul Sfânt” (Ev. 3, 7); “Duhul zice Bisericilor” ( Ap. 2, 11). Duhul Sfânt are rol didactic, fiind lăsat de Hristos “spre a-i învãţa pe ucenici toate” şi spre a le aminti cele predate de el (In. 14, 26). Este numit Duhul Adevãrului şi Cel ce-i cãlãuzeşte pe ucenici la adevãr, prin vestirea celor viitoare (In. 16, 13).

8. Afirmaţie eretică: Dacã Apostolii au fost umpluţi de Duh Sfânt la Cinzecime (F.A. 2,4) cum au fost ei umpluţi cu o persoanã?

8. Învăţătura ortodoxă: Cãutând sã explice acest text protestanţii au ajuns la o echivalare eronată: Sfântul Duh = Har.

Potrivit învãţãturii ortodoxe, harul nu se poate identifica în nici un caz cu Dumnezeu, El este o lucrare asupra lumii, având natură energeticã şi provenind prin emanaţie, nu prin creaţie. În acest sens, « umplerea cu Duhul », nu mai este o enigmã, ci o realitate palpabilã: Dumnezeu coboarã în imanenţa lumii pe firul energiilor sale necreate.

9. Afirmaţie eretică : Botezul cerut în numele Duhului Sfânt este similar cu cel “în numele legii” ( Mt. 28, 19-20).

9. Învăţătura ortodoxă : În acelaşi verset, Botezul se cere a fi fãcut şi în numele Tatãlui şi al Fiului, care sunt Persoane, indubitabil. Ar fi inadmisibil ca în cadrul aceleiaşi enumerãri sã întâlnim mai multe sensuri ale exprimării (literalã şi simbolicã), mai ales cã repetiţia conjuncţiei “şi” indicã în mod clar aspectul de egalitate. Apostolii cunoşteau foarte bine că Duhul Sfânt este Dumnezeu : F.A. 5, 3-4 : mustrarea lui Anania de cãtre Petru: “Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sã minţi tu Duhului Sfânt? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu”.

10. Afirmaţie eretică : Sunt trei Dumnezei: Iahve-Tatãl în Vechiul Testament; Iisus Hristos- Dumnezeul Noului Testament şi Duhul Sfânt-Dumnezeul timpurilor noastre.

10. Învăţătura ortodoxă: Tatãl este Creator (Fc. 1,1); Fiul - Rãscumpãrãtor (Ev. 1, 2-4, I Tim. 2,16); Duhul Sfânt Sfinţitor ( In. 7, 39; 20, 22) dar toţi sunt una ( I In. 5, 7).

I Tim. 3,16: “Cu adevãrat mare este taina creştinãtãţii, Dumnezeu s-a arãtat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost vãzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume şi s-a înălţat întru slavă”.

11. Afirmaţie eretică: Odatã cu credinţa nouã şi botezul la sectã, noul convertit primeşte “darurile Duhului” (I Cor. 12, 8).

11. Învăţătura ortodoxă: Acestea sunt harismele. Unii considerã cã le pot avea şi fãrã Hristos sau înlocuindu-L pe Hristos.

Harismele sau manifestat plenar în Bisericã în continuarea slujirii lui Hristos, însã efectul lor a fost limitat în timp în perioada apostolicã în scopul propovãduirii primare a Evangheliei Mântuitorului Hristos : Darul limbilor va înceta... (I Cor. 13,8).

« Harismele » actuale sunt simple daruri, puteri, talente omeneşti, îndeletniciri sau formule ştiinţifice (exemple: autosugestia, hipnoza, practici de tip yoga, radiestezia, regimuri medicale, bio-energo-terapia). În mare parte, sunt şarlatanii.

12. Afirmaţie eretică : Odatã cu Botezul Cinzecimii, cu Sfântul Duh şi cu foc ( F.A. 1, 2-3) se conferã şi darul vorbirii în limbi ( I Cor. 14, 2) pentru a deveni « vase alese » ( F.A. 9, 15).

12. Învăţătura ortodoxă : Numai Apostolii au primit botezul Duhului Sfânt la Cincizecime ( FA. 2, 3-4). Cei de faţã au fost botezaţi de ucenicii lui Hristos şi apoi Apostolii - nu mulţimea - au transmis aceastã “confirmare de sus” ( F.A. 2, 4-8) urmaşilor lor - ierarhia bisericeascã, fiindcã la Pogorâre s-a organizat Biserica lui Hristos în istorie.

Darul vorbirii în limbi l-au avut Apostolii şi unii din urmaşii lor, acest dar fiind primit prin Tainele Bisericii. Însuşi Pavel, deşi avea un dar special (F.A. 20, 24) şi era “vas ales” ( F.A. 9, 15) a primit celelalte daruri de sus prin botez, prin mâna preotului Anania (F.A. 9, 17 ) şi a Apostolilor ( F.A. 13, 2).

Cei care au refuzat Tainele Bisericii, socotindu-le simple simboluri, nu mai fac parte din Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Biserica Ortodoxã a pãstrat Tainele în formula şi practica apostolicã, precum şi ierurgiile.

Halucinaţia, delirul, transa, însuşirea inconştientã a unor limbi, bolboroselile, râsul haotic, nu pot fi considerate glosolalie, ci, cel mult o rãbufnire a subconştientului, manifestată adesea prin boli psihice (schizofrenie, paranoia).

Sfânta Scripturã ne avertizeazã sã cercetãm duhurile ( I In. 4, 1), pentru cã duhul Satanei insuflã rãutate ( I Cor. 12, 2). Însuşi diavolul se poate preface în înger de luminã ( II Cor 11, 14-15).

Halucinaţiile pot fi atât simulate, cât şi induse prin consumul de stupefiante. Taumaturgia sectarã este adesea o înşelãtorie.

Formulări eretice cu privire la Revelaţie şi cãile de transmitere ale Descoperirii dumnezeieşti suprafireşti (Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie )

Revelaţia deschisã este concepţia sectarã, potrivit cãreia descoperirea dumnezeiascã nu culmineazã cu Hristos (Ev. 1,1), ci se continuã pânã în zilele noastre, conţinând aşa zise profeţii şi învãţãturi “revelate”, pe care liderii sectari pretind cã le primesc sub “inspiraţie divinã”.

Criteriile Revelaţiei: minuni şi profeţii

1. Pretenţie exagerată : “Noi suntem adevãraţii taumaturgi ai zilelor noastre” – afirmă sectanţii.

1. Învăţătura ortodoxă: În mare parte, avem de-a face ori cu şarlatanii, bazate pe sugestie sau hipnozã, ori cu lucrãri ale Satanei, “care înfãptuieşte semne mari spre a-i înşela pe mulţi” (Ap. 13, 13).

2. Afirmaţie eretică : Nu existã minuni, doar fapte care-şi aşteaptã explicaţia ( Mt. 17, 19 : Doamne, noi de ce n-am putut scoate demonul ?).

2. Învăţătura ortodoxă : Hristos rãspunde: “Pentru puţina voastrã credinţã” ( Mt. 17, 20 ); “Veţi face semne şi minuni” ( Mc. 16, 17 ). Prin minuni se desãvârşesc legile firii, nu se desfiinţeazã.

3. Afirmaţie eretică : Numai cei “aleşi“ şi “sfinţi“ profeţesc (I Cor. 12, 10).

3. Învăţătura ortodoxă: Harisma profeţiei a acţionat doar în perioada apostolicã (I Cor. 13, 8). Profeţia este un dar special, inspirat de Sfântul Duh ( II Tim. 3, 16). Nu pot fi profeţi dezechilibraţii de orice fel; nu pot fi admise alte surse de profetizare decât inspiraţia Sfântului Duh (spiritism, oracole, ghicit). Profeţiile nu pot avea scopuri terifiante.

Formulări eretice cu privire la Sfânta Scripturã

1. Afirmaţie eretică : Oricine poate tâlcui Biblia : “Scriptura Scripturae Interpres”. “Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi de toate” ( I In. 2, 20 ).

1. Învăţătura ortodoxă : Ungerea este aici prefigurarea Tainei Mirungerii, spre cunoaşterea Darurilor Sfântului Duh şi împlinirea celor cerute spre mântuire; ea se face numai în Bisericã, singura pãstrãtoare a tezaurului doctrinar nealterat (I Tim. 3, 15 – stâlp şi temelie a adevărului).

La secte vedem propria înşelare, întrucât conceptual de preoţie universalã genereazã mari fluctuaţii doctrinare (I In. 4, 1: proorocii mincinoşi).

Avem pildã pe famenul etiopian: “ Cum de voi înţelege ceva, de nu mã va cãlãuzi cineva ?” ( F.A. 8, 31 ). Trebuie sã avem girul autoritãţii bisericeşti competente, singura în mãsurã sã tâlcuiascã Biblia. II Ptr. 3, 16: În scrierile Sfântului Pavel sunt unele lucruri anevoie de înţeles, care trebuie explicate de autoritatea bisericeascã.

2. Afirmaţie eretică : Tâlcuirea Bibliei este o obigaţie pentru toţi oamenii. “Cercetaţi Scripturile, ele mãrturisesc despre Mine” ( In. 5, 39 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Versetul se adreseazã celor iniţiaţi (farisei şi saduchei) ; aceştia îşi acomodaseră învãţãturile dupã propriile lor precepte, însã « se rãtãceau » ( Mc. 12, 24 ).

3. Afirmaţie eretică : Cei mari şi puternici au schimbat credinţa. E nevoie de “ prunci” sã o înţeleagã ( Mt. 11, 25 ).

3. Învăţătura ortodoxă : Şi acest verset se referã la partidele religioase din vremea Mântuitorului Iisus Hristos. Oricum, nu putem sã nu observãm falsitatea sectarã : pastorii au studii, şi încã foarte temeinice. Una este smerenia şi alta este ignoranţa.

4. Afirmaţie eretică : Trebuie sã fim aculturali şi simpli în exprimare, sã nu dogmatizãm, sã nu filosofãm ( Is. 29, 14: “Voi pierde înţelepciunea acestei lumi”, similar la I Cor. 1, 19 ).

4. Învăţătura ortodoxă : Se referã la lumea pãgânã, idolatrã caracterizatã prin practici satanice: de ex., jertfirea copiilor cãtre Moloh. În nici un caz nu se referã la înţelepciune - “sofia” ( I. Sirah 6, 18 ).

5. Afirmaţie eretică : Unii sectanţi exagereazã importanţa Vechiului Testament. (Mt. 5, 17 – “N-am venit sã stric Legea…”).

5. Învăţătura ortodoxă : Este cazul clasic de rupere a versetului din context. Argumentăm chiar prin continuarea frazei: “...ci s-o împlinesc”. Vechiul Testament este doar pregãtitor (Ga. 3, 24). S-au împlinit urmãtoarele: a) ceremoniile; b) circumcizia; c) restricţiile alimentare; d) sãrbãtorile Vechiului Testament; e) cãsãtoria de levirat; f) preoţia ereditarã. Vechiul Testament este umbra bunurilor viitoare ( Evr. 10, 1 ).

6. Afirmaţie eretică : Vechiul Testament trebuie înlãturat, spun, de pildă, adepţii Mişcãrii Fundamentaliste.

6. Învăţătura ortodoxă : Fãrã Vechiul Testament n-am înţelege învãţãtura Evangheliei, pentru cã el aratã clar cã va veni Legea cea Nouã (Ier. 31, 31 ). Amândouã au valoare realã.

7. Practică eretică : Sectanţii folosesc şi răspândesc Biblia Confesionalã ( Britanicã ) sau Traducerea din lumea nouã (N.W.T.).

7. Învăţătura ortodoxă : Aceste traduceri sunt grav mistificate: (ex. : Mt. 1, 20 : Maria – nevastă-ta ; unele semne de punctuaţie schimbate : Luca 23,43 : Adevăr îţi zic astăzi : vei fi cu mine în paradis ; versete întregi omise cu desăvârşire : textul trinitar de la I In. 5,7). Întâi apar convingerile greşite şi abia apoi încearã sã schimbe textul sacru, pentru a fi în concordanţã cu acestea.

8. Afirmaţie eretică : Şi alte texte “sacre” şi “inspirate” se adaugã Scripturii. (Exemplu: Cartea lui Mormon, considerată Al 3-lea Testament; reviste iehoviste: Turnul de veghe, Treziţi-vã !, care « adaugă la Scripturi 32 de pagini pe săptămână »).

8. Învăţătura ortodoxă : “De va scoate cineva ceva sau de va adãuga ceva…” ( Ap. 22, 18-19 ).

9. Practică exagerată : Citirea Bibliei în neo-protestantism este o normã, care are drept consecinţã cunoaşterea foarte bine a multor versete, personaje, fapte (alocarea unui timp sãptãmânal de 1-5 ore pentru studierea Bibliei).

9. Învăţătura ortodoxă : Nu ne obligã nimeni sã citim dupã normã. Citirea e liberă, interpretarea, nu.

10. Practică eretică : Sectanţii nu acceptã denumiri ca: Sfânta Scripturã, Vechiul Testament, Noul Testament, înlocuindu-le cu : Biblia, Scripturile Ebraice şi Scripturile Greceşti.

10. Învăţătura ortodoxă : Ei neagã conceptul de sfinţenie; le convine expresia: Biblia (« Cãrţile ») pentru cã, pentru ei, unele cãrţi sunt lipsite de importanţã (Epistola lui Iacov – « de paie »).

Denumiri precum : Scripturile Ebraice şi Greceşti vin în sprijinul demersului iehovist de desconsiderare a Septuagintei şi înlocuire a ei cu textul masoretic, precum şi de promovare a unei noi traduceri, tendenţioasă, bazată pe texte din codici vechi pentru Noul Testament. Nu le convine absenţa numelui Iehova din traducerile clasice şi suprimă anumite versete şi chiar pasaje. (I In. 5, 7).

11. Afirmaţie şi practică eretice: De la Sola Scriptura s-a ajuns rapid la Nulla Scriptura; numeroase cãrţi ale Bibliei sunt desconsiderate; se vorbeşte de demitizarea şi desacralizarea Bibliei, despre deplina umanitate a lui Hristos (iehoviştii – cerintienii de astãzi). Se accentueazã Apocalipsa şi cartea profeţiei lui Daniel.

11. Învăţătura ortodoxă : Canonul cărţilor Sfintei Scripturi a fost stabilit de Biserică la încep. sec. IV, după multe controverse, dintre care unele aveau ca obiect însăşi Apocalipsa. Cărţile formează un tot unitar. Valoarea lor, în ansamblu, este egală, întrucât toate urmâresc un scop comun : mântuirea oamenilor.

Obiecţii cu privire la Sfânta Tradiţie

1. Afirmaţie eretică : Tradiţia nu poate fi o dovadã a credinţei, ci o datinã omeneascã ( Mt. 15, 3, 6-9; Mc. 7, 13 ).

1. Învăţătura ortodoxă : Este adevãrat cã noţiunea de « tradiţie » este mult mai largã. Sfânta Tradiţie este diferitã de « tradiţiile » omeneşti, pentru cã Sfânta Scripturã nu conţine singurã descoperirea dumnezeiascã. Din pãcate vehemenţa anti-tradiţie sectarã porneşte de la anumite exagerãri romano- catolice: inchiziţia, declaraţia Papei Pius al IX-lea: Eu sunt Tradiţia.

Justificarea importanţei Sf. Tradiţii se realizează şi prin valorificarea textelor :

Mt. 28, 19-20 : Mergând, învăţaţi...

II Tes. 2, 15: Ţineţi predaniile...

II In. versetul 12 : Multe aş fi dorit sã scriu, dar voi veni la voi ca să vă vorbesc gură către gură...

In. 20, 31 : Sunt şi alte multe semne şi minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi care nu sunt scrise în cartea aceasta...

Sectarii înşişi au, deşi nu recunosc, o formã de tradiţie confesionalã: toate textele de organizare, cult ş.a.m.d.

2. Afirmaţie eretică : În Biblie s-au scris: “toate câte a fãcut şi a învãţat Iisus” ( Lc. 1, 3-4; F.A. 1,1 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Din context, vedem cã Apostolul Luca i se adreseazã lui Teofil, care auzise multe prin viu grai, dar acum doreşte un document scris. Atât Luca, cât şi Teofil îl cunosc pe Hristos din Tradiţie, pentru cã Luca scrie în anul 62, când încă nu se alcătuise canonul Noului Testament.

3. Afirmaţie eretică : Tradiţia este negatã de Hristos, atunci când zice: “ Vã rãtãciţi, neştiind Scripturile” ( In. 5, 39 ); “ Nu pricepeţi” ( Mc. 12, 24 ).

3. Învăţătura ortodoxă : Hristos se referã la aceia care nãscoceau învãţãturi noi sau le falsificau pe cele vechi, fariseii şi saducheii. Dacă am interpreta versetul ad-literam, ar însemna să negăm şi Noul Testament, pentru că nu apăruse.

4. Afirmaţie eretică : Apostolul Pavel a înlãturat Tradiţia. “ Sã nu treceţi peste ceea ce este scris “ ( I Cor. 4, 6 ).

4. Învăţătura ortodoxă : Se referã aici la diferenţa dintre el şi Apolo, combãtând învãţãturile false care nu proveneau de la Hristos prin ceea ce s-a consemnat în Evanghelie. Toate influenţele ereticilor iudaizanţi, cele gnostice sau de altã naturã nu sunt Tradiţie, ci au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice sau locale. Tradiţia nu trece peste ceea ce este scris, ea este completivă şi explicativă.

5. Justificări eronate ale negării Tradiţiei : “Înger din cer de ar veni sã înveţe altceva sã nu-l credeţi” ( Gal. 1, 8-9 ); Sã nu scoateţi nimic din Biblie ( cf. Ap. 22, 18-19).

5. Învăţătura ortodoxă : Primul verset se referã la învãţãturile noi, promovate de culte, secte, curente, religii pãgâne orientale.

Al-II-lea verset: sectanţii sunt cei care scot, desconsiderã pãrţi ale Bibliei, exemplu: Epistola lui Iacob- consideratã de paie ( Luther ).

6. Afirmaţie eretică : Sf. Pavel îi recomandă lui Timotei valoarea exclusivă a Scripturii : “De mic cunoşti Scripturile” ( II Tim. 3, 15- 16 ).

6. Învăţătura ortodoxă : Din context vedem cã acest text nu are nici o legãturã cu Sfânta Tradiţie, se referã la vremurile grele evocate în II Tim. 3,1. Şi aici este vorba de Vechiul Testament, căci nu apãruserã scrierile Noului Testament încã. Nu suntem orbiţi de litera Scripturii (II Cor. 3,6), ci înţelegem Sfânta Scripturã prin Duhul Tradiţiei, al celor vãzute şi auzite. ( Fil. 4, 9 ).

Însuşi Vechiul Testament este completat de Sfânta Tradiţie: Iuda versetul 9- Arhanghelul Mihail s-a certat cu diavolul pe mormântul lui Moise.

“ Privegheaţi, aduceţi-vã aminte (nu « citiţi ») cã timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi” ( F.A. 20, 31 ).

7. Afirmaţie eretică : La începutul secolului II, dupã moartea ultimului apostol, a început în mod serios sã se afirme abaterea de la credinţa creştinã.

7. Învăţătura ortodoxă : Istoria consemneazã principii dupã care creştinismul se dezvoltã în continuare sub asistenţa Sfântului Duh. Sinodalitatea: “ Pãrutu-s-a nouã şi Sfântului Duh”; martirii, pãrinţii şi scriitorii bisericeşti, monahii - sunt exemple vii.

8. Afirmaţie eretică : Sinodul I de la Niceea a fost marea victorie a creştinismului apostat (pentru formularea consubstanţialităţii ca temei al teologiei trinitare) . Constantin nu e nicidecum sfânt, ci un eretic, pagân şi monstru.

8. Învăţătura ortodoxă : Faptele Sf. Constantin de sprijinire a creştinismului sunt mãreţe: opreşte persecuţiile şi promoveazã conceptul de sinod ecumenic.

În comparaţie cu celelalte întrigi puse pe seama lui, aceste fapte sunt copleşitoare. Creştinismul apostat dureazã de la 325 şi pânã în secolul XIX, când apar noile învãţãturi ? Niciodatã în istorie Dumnezeu n-a abandonat omenirea o perioadă aşa de mare. Negarea Sfintei Tradiţii este necesarã pentru secte, altminteri demersul propus de apariţia lor târzie ar fi fãrã sens. Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie aparţin Bisericii şi împreunã sunt temeiurile învãţãturii creştin-ortodoxe, pentru cã ele conţin, pãstreazã şi transmit aceeaşi revelaţie dumnezeiascã supranaturalã, fiecare în mod specific. Între Sfânta Scripturã, Sfânta Tradiţie şi Bisericã este o legãturã indisolubilã, ele formând un tot ale cãrui pãrţi se intercondiţioneazã.

Pãrintele Stãniloaie spune: « Biserica se mişcã în interiorul Revelaţiei sau al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, Sfânta Scripturã îşi descoperã conţinutul în interiorul Bisericii şi Tradiţiei. Tradiţia este vie în interiorul Bisericii ».

3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea

dreptei credinţe. Importanţa parohiei în misiune.

a) Predicarea Evangheliei

Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi:

Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi

Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28, 19).

De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea unui

mesaj evanghelic soteriologic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n Eshaton, e

chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică a harului şi

faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar, că în Hristos Revelaţia culminează, iar

Evanghelia Sa devine, în consecinţă, cel mai mare dar acordat de Dumnezeu omenirii. Nu este

întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept piatră de temelie

propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca Mântuitorului,

devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu ne propovăduim pe

noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică precede orice alt act

soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică: De fapt, Hristos m-a trimis

nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)1.

Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După

întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să ajungă

– ţinând cont de condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile pentru

împlinirea acestei porunci sacre (intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea destinatarilor

mesajului – manifestată în variate moduri, de la simpla batjocorire până la torturi şi moarte –

Evrei 11, 33-38). Mai târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea popoarelor migratoare, istoria

cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi Chiril şi Metodiu - încreştinătorii slavilor,

Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia.

După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al misiunii

revine Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime, uneori

paroxistice (a se vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea întregului

glob pământesc de misionari catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii necredincioşilor).

Cu toate insistenţele unora de a salva aparanţele (a se vedea celebra tentativă a lui Francisc de

Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul Malik Al Kamil în cruciada a V-a), multe din

acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi scopuri străine duhului Evangheliei

(expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de infatuare hegemonică eclezială – prin atacuri

asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în Cruciada a IV-a). În prezent, Biserica

Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de membri între Bisericile Creştine,

tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume. Nu putem trece cu vederea şi practicarea de

către catolici a acelei forme de anti-misiune (similară, întrucâtva, noţiunii de prozelitism), prin

1 Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie normativă pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism lamentabil, de care profită sectele. Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale interpretării neoprtotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar să „oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă. Să fie, oare, în cazul lor, reminiscenţe ale mentalităţii oprimate din fostul regim? Dacă da, atunci Biserica ar trebui să organizeze pentru ei cursuri de reciclare.

care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice), profitând de conjuncturi geo-politice

favorabile (împlilarea ortodocşilor majoritari, cărora li s-au promis drepturi de natură extra-

eclezială, fără însă a le fi fost acordate).

b) Transmiterea dreptei credin eț

1. Prezentarea creştinismului ortodox

Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:

- fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături descoperite de

Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii;

-frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;

-o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv, martirajul

popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea necreştinilor, fie la suportarea

unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea mistică, pentru viaţa monastică,

presupunând retragerea din lume şi nu deschiderea spre ea. Interesant: în planul misiunii, se

observă clar aplicarea „pe viu” a apofatismului doctrinar.

2. Convertirea, catehizarea şi botezul

Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod conştient suprema

(şi singura, după K. Rahner) întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”. „Ce trebuie să

fac?” -este întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul

Damascului (Fapte 9, 6). Convertirea cuiva la ortodoxie presupune acceptarea răspunsului

ortodox la chestiunea de mai sus. Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal:

a) efectul propovăduirii eficiente;

b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;

c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);

d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;

e) grupul social.

Convertirea poate fi: bruscă (ex.: Saul) sau în timp (famenul).

Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii,

împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloae).

Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la starea iniţială

de negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la acceptarea finală a acesteia.

Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc spre

mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în curs de

convertire.

Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber.

În mod organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte

programate, cu tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de Sf.

Sinod, din păcate prea puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare);

b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor, pot

asista şi copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia poate

reprezenta o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere.

În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere

convertirea individuală.

Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor specializaţi (preoţi,

teologi, profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor centre de pregătire a

misionarilor laici trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar activitatea acestora

supravegheată îndeaproape de către ierarhia Bisericii, pentru a preîntâmpina clivajele.

Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi cu

identificarea stării sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune, sectant,

adept al unei alte mari religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă trecerea cu

vederea unor teme fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes deosebit.

În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă (plecând de la

explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale (decalogul, fericirile,

virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie, Sf. Taine şi ierurgii).

Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot adăuga şi altele, în

funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.

Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor criterii

presupune parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar.

Botezul

- „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit cunoaşte efectul harului

– condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou” (Ioan 3,5).

Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea, săvârşirea lui

comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la ortodoxie a celor de

alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să participe cât mai mulţi membri

ai comunităţii. Este extrem de importantă grija pentru primirea entuziastă a unui nou venit matur

în comunitatea creştină. Preotul este răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi. S-au semnalat, din

păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce priveşte întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi

temporar: este vorba de zelul unora de a le reaminti cu orice preţ celor reveniţi la credinţă

greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul, noul venit devine membru cu drepturi depline al

comunităţii; acest lucru este întărit şi prin administrarea concomitentă a celorlalte două taine de

iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.

În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit

anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea

Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii la

ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea noului

venit în familia parohială ortodoxă respectivă trebuie să constituie un prilej de mare sărbătoare.

c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi

Dincolo de exemplul personal2, care trebuie să constituie o condiţie primordială a oricărui tip

de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de propovăduire a

adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe lângă centrele

tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse chiar şi pe alte

continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea); în Africa (pe lângă Egipt

şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de Sud); în America de Nord (până în

2 La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi.

îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din Europa Occidentală şi centrală

cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală comunităţi ortodoxe bine

închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte, mânăstiri şi chiar ierarhi

proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.). Toate acestea nu se confundă cu

puternicele comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie, precum Grecia, Rusia,

România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de promovare a dreptei credinţe în

spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în letargia spirituală postmodernistă. Cu

atât mai mult, rezultatele acestor misiuni sunt încurajatoare.

Importan a parohiei în misiuneț

a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum:

-mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv primordial, realizabil prin:

-o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau alte

prilejuri de scandalizare a opiniei publice;

-o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau, mai

grav, forme de magie cu cele sfinte;

-o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De un real

folos sunt cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti.

-un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre dialog;

-respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a oricăror

tentative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic.

-practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal); orientarea spre

împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii pe seama

credincioşilor simpli;

-îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.

Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri:

-păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul parohial;

-organizează acţiuni culturale şi filantropice;

-conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele culturale sau

filantropice;

-gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o strictă orientare financiar-contabilă;

-biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de ordine şi

curăţenie.

Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice:

-sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie;

-gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate, asigurându-

se combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor infracţiuni.

Aprovizionează pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii Bisericii;

-coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în spiritul

legislaţiei bisericeşti şi laice în vigoare.

Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se analizeze

periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l realizează membrii

familiei preotului3. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar consecinţele pot fi imprevizibile.

Recomandări:

-participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la sfintele

slujbe, implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;

-preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului exemple

pentru tinerii bisericii;

-desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei

preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare

conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă

(chiar dacă preotul se declară neimplicat).

Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect reciproc. Se

impun:

-alternanţa strictă a protiei liturgice;

-respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin colegialitate, se

pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului deservent de sector (în afara

slujbelor ce ţin de respectarea duhovniciei, care se pot săvârşi în orice situaţie sau loc, când se

impun cu necesitate - ex.: spovedania şi împărtăşania).

-tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi, insurmontabile la

nivel tete-a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea situaţiei

3 În perioada interbelică, exista un chestionar extrem de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile acestuia, se găseau şi întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească etc.

– care, inevitabil, se împart astfel în tabere – ci se va apela la medierea din partea forurilor

ierarhic superioare (întâi la protoierie, apoi la centrul eparhial).

-împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri mobile şi

imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea acestora.

Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii

Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:

-respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia faţă de

sfinţenia altarului şi a obiectelor din el4;

-ordinea şi curăţenia exemplare;

-respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi5;

-iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;

-îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice;

-curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate ilegal,

verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere;

-buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;

-o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind

programul slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie;

1. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir

Probleme misionare specifice:

a)penitenciar

-conştientizarea stării de păcătoşenie

-implicarea deţinuţilor în activităţi misionare

4 Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară (ex.: cei ce efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia decedatului - la înmormântare etc.; neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta masă a unor obiecte ce nu corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.).5 Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii duhovniceşti să împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează înainte. Din păcate, mulţi preoţi sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui curs de estetică şi artă creştină de către cei aflaţi în culpă.

-combaterea prozelitismului sectar în închisori

b)spital

-prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici6; Cunoaşterea temeinică şi tratarea

permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum:

-atitudinea creştină faţă de boală;

-problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva

intelectualului (medicului), cât şi a omului simplu;

-învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive,

măcar la sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice;

-administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu;

-combaterea prozelitismului sectar din spitale;

-denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor,

pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea

homosexualităţii prin schimbare de sex etc.

c)armată

-prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte);

-cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la

instrucţii, îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească;

-dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire);

-stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei

neamului; semnificaţia cinstirii drapelului, imnului, importanţa jurământului militar. Combaterea

tuturor doctrinelor eretice privitoare la aceste aspecte;

-denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.

d)cimitir

6 Nu la morga spitalului „pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire sau prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă solicitărilor, dar nici nu cedează în chestiunea rearondării teritoriale).

-cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă7, iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la „taxarea”

celor aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii cu iz folcloric;

-oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care

aparţin, ei trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte;

-se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de a-i

invita pe aceştia la slujbele din capele;

-atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită8.

2. Misiunea monahilor, astăzi.

Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele acesteia.

Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale directă spre

îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de către cei

competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei. Iată câteva dintre acestea:

-mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi împărtăşită

şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie, înfrânare. Mai mult

sau mai puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important este ca ortodoxia să

ofere aici resursele (şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu M.I.S.A., Baha’i, Meditaţia

Transcendentală sau Sahaja Yoga;

-timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi pentru

viaţa creştinului obişnuit;

-mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii

permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar;

-duhovnicii îmbunătăţiţi ai mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora;

-ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor

direcţii misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare.

7 Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe motiv că acolo este „parohia lui”.8 La un cimitir vestit al Capitalei a devenit deja întristătoare imaginea unui slujitor (intens mediatizată cu prilejul unor funeralii celebre), purtător de ghiul şi unghii lungi la degetele mici de la mâini. Este, pe deasupra, şi sfidător la adresa confraţilor preoţi care îndrăznesc să-i atragă atenţia asupra comportamentului său inadecvat. Se aşteaptă intervenţia forului ierarhic tutelar.

a. Misiunea credincioşilor: apostolatul social.

1. Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale”

Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. Laos=popor): seminţie aleasă, preoţie

împărătească, neam sfânt, poporul agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din întuneric la lumina

Sa cea minunată (I Petru 2,9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă cel mai înalt conţinut în

participarea la Sfânta Liturghie (prezenţa lor activă e absolut necesară). Sunt purtători ai harului

şi următori poruncii de a-L vesti pe Hristos celorlalţi oameni, aduşi astfel la cunoştinţa

Evangheliei mântuirii. Trăiesc „inevitabila tensiune între existenţa în lume şi neapartenenţa la

lume”9. Misiunea lor se constituie în ceea ce încă din vechime Biserica a cunoscut sub numele de

liturghia de după liturghie.

2. Misiunea organelor parohiale

a)Adunarea parohială

Formată din toţi creştinii parohiei, domnii având drept de vot, iar doamnele nu sunt excluse de la

participare. Fixează cele mai importante strategii privind misiunea parohiei şi dezvoltarea ei,

alegând consiliul şi comitetul. Preşedinte: parohul.

b)Consiliul parohial

Format din preoţi, cântăreţ şi un număr de 7-11 domni. Preşedinte: parohul. Gestionează toate

activităţile misionare şi administrative. Recomandare: alegerea membrilor să respecte categoriile

socio-profesionale şi de vârstă; este o cinste de care ar trebui să se bucure numai creştinii

practicanţi – modele de trăire creştină.

c)Comitetul parohial

9 Î.P.S.Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a, Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 90.

Format din preoţi şi doamnele din parohie cu prezenţă activă la biserică. Preşedinte: parohul. Se

implică misionar în slujirea caritativă a parohiei, organizarea evenimentelor (Paşte, Crăciun,

hramuri), îngrijirea sfântului lăcaş şi a altor edificii.

d)Alte organisme parohiale

-Comitetul de pangar, prezidat de preotul conslujitor – aprovizionează pangarul cu cărţi

misionare de actualitate (şi alte instrumente de folos în misiune).

-Comitetul de tineri – echipa misionară a viitorului.

-Edificii fundaţionale sau caritabile: azil, grădiniţă, after-school etc. Se organizează după statute

proprii, sub stricta supraveghere a organelor parohiale şi centrului eparhial.

e)Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.)

Reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să fie modele de moralitate creştină, distincţie,

evlavie şi sobrietate. Li se va interzice antrenarea în discuţii calomniatoare la adresa preoţilor sau

a Bisericii, precum şi polarizarea credincioşilor în nuclee de interese. La angajare, se vor selecta

numai candidaţi nevicioşi (exclus: tutunari, alcoolici, desfrânaţi, scandalagii). Atenţie: o dată

angajaţi, greu le mai poate fi desfăcut contractul de muncă!

3. Profesorii de religie

Au un rol extrem de important. De ei depinde formarea generaţiilor ce vin ca slujitori şi misionari

ataşaţi Bisericii. Pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt necesare:

-formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face faţă unui învăţământ religios de tip

formativ;

-aplicarea unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi manualelor;

-preponderenţa studierii temelor misionare;

-fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului şi receptivitatea

materiei Religie în rândul elevilor;

-o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul preotului

duhovnic în viaţa lor şi semnificaţiile participării lor la actul liturgic.

4. Tinerii şi implicarea lor misionară

Recomandare: polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special, aflat sub

directa îndrumare a preoţilor. Tinerii vor fi implicaţi în acţiuni misionare: organizarea de acţiuni

cultural-religioase, cateheze, întâlniri cu personalităţi ale vieţii religioase, excursii, tabere şi

pelerinaje, coruri, editarea unui buletin parohial sau a unor broşuri creştine, construirea şi

susţinerea unui site internet al parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaş şi a altor spaţii sau

edificii aparţinând Bisericii. Pentru ei, se pot organiza: serbări speciale, manifestări sau competiţii

sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei mici, se pot amenaja spaţii de joacă şi leagăne10.

5. Mass-media

Relaţia Bisericii cu mass-media este foarte importantă pentru misiune. Este cunoscut impactul

publicitar asupra maselor. Acesta poate fi de două feluri:

a)publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători, pelerinaje la sfinte

moaşte, inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate, participarea

Bisericii la viaţa culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură politică, economică etc.

Dinamica acestor prezentări trebuie să contureze imaginea unei Biserici vii, puternice şi implicate

în rostuirea vieţii omului contemporan.

b)publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare la adresa Bisericii sau slujitorilor ei.

Fenomenul a luat amploare în ultima vreme; este alarmant şi trebuie tratat cu toată răspunderea.

Posibile cauze: secularizarea şi ateismul omului postmodern, autosuficient, precum şi asaltul

mediatic denigrator al opozanţilor ortodoxiei: grupări, culte şi secte ce urmăresc învrăjbirea

religioasă (condamnată de Constituţie!). Remedii: interdicţia dată clericilor de a apărea în faţa

mass-media, fără acordul episcopului locului; cunoaşterea fenomenelor negative şi eradicarea lor

înainte ca ele să devină scandal de presă; mediatizarea deopotrivă şi a aplicării unor sancţiuni

canonice faţă de reprezentanţii Bisericii divulgaţi de presă cu abateri; în cazul unor acuzaţii

10 Se vor respecta prevederile legale privind păstrarea ambientului aflat în proximitatea sfântului lăcaş.

nefondate, Biserica ia atitudine cu fermitate, demascând minciuna, calomnia sau alte infracţiuni

de presă.

Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996; Bejan Sorin,

Misiunea Bisericii: între obiceiuri şi Sfânta Tradiţie, Buc., 2004; Bel, Valer, Unitatea Bisericii în

teologia contemporană: studiu interconfesional ecumenic, Limes, Cluj, 2003; Idem, Misiune,

parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002; Benga, pr. dr. Daniel, Familia preotului: aspecte

teologice, canonice şi pastoral-misionare, în G.B., LVII, 9-12/2002; Bişoc, Alois, Predicarea

cuvântului lui Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001; Bria Ion,

Liturghia după liturghie: misiune apostolică şi mărturie creştină azi, Ed. Athena, Buc., 1996;

Idem, Orientarea misionară a parohiei, în G.B., Nr. 1/1997; Durlea Ionel, Ghid teologic şi

misionar, Bucureşti, 2000; Himcinschi, Mihai C., Biserica şi societatea: aspecte misionare ale

Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006; Iosu M. Constantin, Instituţia duhovnicului:

vocaţie, formare şi misiune. Teză de doctorat; Nechita Vasile, Pentru o misiologie practică, Iaşi,

2005; Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia ortodoxă şi implicarea ei în nevoile comunităţii, în

B.O.R., nr. 9-12/2004; +Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, Bucureşti, 2006; Sandu, pr. lect. Dr.

Dan, Teologia şi practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie şi viaţă, nr.

5-8/2002, Trinitas, Iaşi; Tia, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate

postideologică, Alba Iulia, 2003; Idem, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala

şi misiologia occidentală contemporană, Alba Iulia, 2003; * Creştinii laici: identitate şi misiune,

Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, *Pastoraţie şi misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru cursurile

pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep.

Dunării de Jos.

4-5-6. Mărturie creştină ecumenică şi contra-mărturie. Obstacole

împotriva ecumenismului local şi universal. Contra-mărturia

neoprotestan ilor în România. Analiză misionară: formulări ereticeț

cu privire la Maica Domnului, Sfin i, Îngeri, Sfânta Cruce, Sfin iteleț ț

Moa te, Sfintele Icoane.ș

O latură esen ială a misiunii autentice este deschiderea ei ecumenică. Mai ales în plan religiosț

(doctrinar, moral şi cultic), orice valoare poate fi promovată numai raportându-se la celelalte

valori sau la non-valori cu care interacţionează. Conceptual, orice prilej de a-l propovădui pe

Hristos – restauratorul omului prin chenoză, jertfă şi înviere – este o datorie evanghelică, de care

nu trebuie să ne fie ruşine. Întrucât există, la ora actuală, o abordare diferită a ecumenismului,

atât din partea ortodocşilor ca persoane, cât şi la nivel de Biserici, e de dorit să precizăm

următoarele:

1.O evaluare sinceră a mişcării ecumenice conduce, inevitabil, la evidenţierea unor aspecte

pozitive şi negative, cum sunt:

a)pozitive: -afirmarea valorilor ortodoxiei în contextul pluralismului confesional creştin:

apostolicitate, perenitate şi stabilitate doctrinară pe filiera respectului faţă de Tradiţie, bogăţia

formelor de cult şi varietatea lor, stricteţea aplicării normelor morale tradiţionale;

-fixarea, de comun acord, a unor termeni şi condiţii cu aplicabilitate în câmpul misiunii, în

spirit de respect reciproc şi combatere a prozelitismului;

-cunoaşterea şi apropierea în plan doctrinar, moral şi cultic – lucru dificil, datorită diferenţelor

greu de surmontat. Se pot face, totuşi, progrese pe unele planuri (redactarea Documentului

B.E.M. – Botez, Euharistie, Minister e un exemplu, de pildă, pentru misteriologie); de aici şi până

la atitudinea negativistă, de respingere totală pe care o au unii „ultra-ortodocşi” e cale lungă.

Invocarea unor prevederi canonice de interzicere a contactului cu ereticii este inconsistentă:

acestea se adresează creştinilor simpli, nu teologilor sau ierarhiei. Sinoadele Ecumenice au arătat

tocmai disponibilitatea Bisericii spre dialog, pentru clarificarea adevărului; la ele participau şi

ereticii cu taberele lor, de pe poziţii uneori foarte înalte (patriarhi de Constantinopol, de pildă).

-fixarea unor poziţii comune în probleme de larg interes, atât religios (secularismul, ofensiva

New Age, migraţia etnicilor necreştini etc.), cât şi social, politic, economic etc. (ex.: combaterea

terorismului).

b)negative: - lipsa unui mesaj coerent unitar al ortodoxiei, datorită neînţelegerilor ivite între

Biserici şi ţări ortodoxe. Din păcate, e o carenţă majoră, care scade mult din puterea de afirmare a

dreptei credinţe. Convocarea unui sinod panortodox, aşteptată ca eveniment vital şi epocal,

întârzie de mai bine de un secol. Între timp, racilele dintre unele conduceri bisericeşti s-au ascuţit.

Există ierarhi şi chiar sinoade întregi cu acuzaţii reciproce de „schismă” şi „erezie”, mai ales în

spaţiul ex-sovietic şi în raporturile ţărilor fost-comuniste cu diaspora. Chestiunea calendarului

complică şi mai mult lucrurile.

- folosirea mişcării ecumenice, înainte de căderea „cortinei de fier”, pentru activităţi

neconforme cu chestiunile religioase, pentru „cunoaşterea reciprocă” a realităţilor, în fapt –

diverse forme de spionaj, mai mult sau mai puţin divulgate.

- insistenţa unor pretinşi „creştini” de a legifera concepte „înnoitoare” în plan doctrinar şi

moral-social (hirotonia femeilor, căsătoriile gay, eutanasia, clonarea etc.) au aruncat o umbră

serioasă asupra viitorului ecumenismului şi au determinat retragerea unor ortodoc i din mişcare.ș

2. Cu toate aceste „minusuri”, mişcarea ecumenică are un rol benefic marcant pentru

creştinism. Fără dialog, creştinismul ar fi o religie moartă. Hristos ne cere să nu ascundem lumina

sub obroc (Luca 11, 33), ne cere să fim „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Iubirea aproapelui

este, de asemenea, un deziderat fundamental.

3. Extrem de importantă este şi dezvoltarea conceptului de „ecumenism local”, ce presupune

deschiderea fiecărei Biserici spre dialog cu celelalte grupări religioase ce activează în respectivul

teritoriu. B.O.R. a întreţinut bune relaţii cu celelalte culte din România, mai ales în vremea

comunistă, când acestea erau impuse şi supervizate de vechiul regim. După 1989, firesc,

dialogurile au continuat, mai cu seamă cu Biserica soră catolică, ajungând să culmineze cu vizita

istorică la Bucureşti a papei Ioan Paul II în mai 1999 (deşi, practic, mocnesc diverse stări

conflictuale generate de pretenţiile privind retrocedările unor biserici către greco-catolici).

Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986; Barnes, Patrick, Non-

ortodocşii, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004; Bişoc Alois, Preotul: identitate şi misiune, Ed. Presa

Bună, Iaşi, 2000; Bria pr. prof. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Alba Iulia, 2002; Buono

Giuseppe, Teme de misiologie: căile misiunii astăzi, Oradea, 1996; Coman, Pr. Constantin,

Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Buc., 1995; David, P.I.., Ecumenismul – factor

de stabilitate în lumea de astăzi, Ed. Gnosis, Buc., 1998, Dură, pr. prof. dr. Nicolae, Bisericile

Europei şi „Unitatea europeană”, ecumenism, reconciliere şi unitate europeană, în S.T., 3-

4/2001, Himcinschi, Mihai C., Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din

perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003; Meyendorff, Jean,

Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Buc., 1996; Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre,

Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind misiologia ortodoxă, în "Studii

Teologice", seria a III-a, nr. 1, ianuarie-martie 2006; Nechita Vasile, Misiune şi ecumenism, Ed.

Vasiliana’98, Iaşi, 2005; +Nifon Mihăiţă, Misiune şi viaţă, Ed. Asa, Buc., 2002; Piper, John, Să

se bucure popoarele! Supremaţia lui Dumnezeu în misiune, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1998;

Petraru Gh., Misiologie ortodoxă, vol.1 – Revelaţia divină şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2002,

Ploscaru Ioan, Apostoli şi misionari, Timişoara, 2002.

PROZELITISMUL sau CONTRA-MĂRTURIA

Este furtul de adepţi (credincioşi) practicat de unele culte, confesiuni sau secte, în detrimentul

Bisericilor tradiţionale sau altor grupări religioase. Furt=infracţiune, deci presupune folosirea

unor mijloace necinstite: publicitatea negativă, violenţă, înşelare, şantaj, speculă etc.

Etape:

1. cercetarea terenului (culegerea de informaţii despre credincioşi, preot, viaţa

bisericească)

2. răspândirea noii învăţături şi denigrarea celei tradiţionale (publicitatea negativă)

3. catehizarea personală

4. convertirea (botez, jurământ)

Durata: între câteva zile şi câţiva ani

Se intervine (de către misionarul ortodox):

1. profilactic

2. pe parcursul celor 4 etape

3. ulterior acestora

Atenţie: Părăsirea Ortodoxiei nu se face dintr-o dată, ci în urma unui amplu proces

prozelitist, care poate dura chiar ani de zile, în care se produce îndoctrinarea cu învăţăturile noii

religii – perioadă în care cei în cauză nu abandonează legăturile cu Biserica-mamă decât

progresiv. Concomitent, ei poartă discuţii cu preoţi şi teologi slab pregătiţi, care nu reuşesc să

combată cu argumente solide, logice, biblice şi patristice obiecţiile sectare puse în discuţie.

Bibliografie: Petraru Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000; Tănase Laurenţiu,

Modalităţile de racolare a noilor adepţi, specifice sectelor religioase, în G.B., 1996, Nr. 1-4.

d) Contra-mărturia Cultelor neoprotestante din România

Vom analiza, pentru fiecare cult în parte, din punct de vedere misionar, un scurt istoric, un

sumar de doctrine eretice specifice, elemente de organizare şi de ritual, pătrunderea şi dezvoltarea

cultului în România, factori de proliferare prozelitistă şi contracararea lor.

1. CULTUL CREŞTIN BAPTIST

A) Scurt istoric

Derivă din secta anabaptiştilor, înfiinţată de Nicolas Storch şi influenţată puternic de

Thomas Münzer, fost adept al lui Luther, care, în 1517 se desparte de el, numindu-l „carne

ghiftuită” pentru că nu a promovat Reforma şi în sfera socială. Are loc un război ţărănesc,

încheiat cu înfrângerea lui Münzer în 1525.

Învăţăturile anabaptiştilor:

- necesitatea botezului din nou, prin scufundare, nu prin stropire

- tăgăduirea Bibliei: adevărata Revelaţie – raţiunea

- erau contra stăpânirilor lumeşti

- Raiul pământesc de 1000 de ani

- Hristos – simplu om

- Tainele – comemorative

1532 – se răscoală sub conducerea lui Thomas Backhold.

Reorganizator: Simon Menon, care face o călătorie misionară în Europa.

Apariţia baptiştilor în forma actuală e legată de numele lui John Smith – pastor puritan

care, în 1608, emigrează din Anglia în Olanda. Se ridică împotriva botezului pruncilor şi va sfârşi

atras de menoniţi.

Un adept al său, Thomas Holwys, revine în Anglia şi va înfiinţa prima Biserică Baptistă la

Londra.

Se vor diviza în două grupuri: Baptiştii generali (ai lui Holwys, promovau conceptul de

mântuire universală) şi Baptiştii particulari (ai lui Henry Jakob, credeau în mântuirea prin

predestinaţie). Se unesc în 1791, dar vor cunoaşte multe alte divizări.

B) Doctrina

- sola scriptura, sola gratia, preoţia universală

- cred în Sf. Treime

- condiţiile mântuirii: 1. sola fide (fără fapte), 2. pocăinţa

- „Simboluri”: Botezul (rezervat adulţilor) şi Cina Domnului – cu pâine frântă şi vin

- Biserica – nevăzută; rugăciuni numai pentru vii

- Eshatologie: milenarismul, „starea intermediară” a sufletelor până la Parusie

C) Cultul

- zi dedicată: duminica (şi unele sărbători)

- casa de rugăciune: sală, cu baptister, balcon, instrumente

- ora de rugăciune şi ora biblică, pigmentate cu cântări (instrumentale şi corale)

- Cina: o dată pe lună

- Cununia – nu Taină, ci act solemn: cântări, urări, predică

- Serviciul înmormântării – acasă, cu predică şi rug. pentru vii, nu pt. morţi

D) Organizare

Alianţa Baptistă Mondială, cu sediul la Washington, din 1905

Federaţia Baptistă Europeană – 1948

Cei mai numeroşi – în S.U.A.: Convenţia de Nord şi cea de Sud

Ramuri dizidente: 1. Biserica menonită (continuatorii anabaptiştilor, au pătruns şi la noi)

2. Baptiştii de sâmbătă (proveniţi din mozaici şi adventişti)

3. Baptiştii unitarieni (neagă Sf. Treime)

4. Baptiştii vechi (au predestinaţia rigidă)

5. Baptiştii frăţietăţii (de culoare)

6. Baptiştii femeilor mironosiţe – au botezul pruncilor şi ierarhie feminină

7. Baptiştii cufundători

8. Baptiştii „celor 6 porunci” (un cod V.T.+N.T.)

E) Pătrunderea şi dezvoltarea în România

Karl Scharschmit – primul baptist ce emigrează în România şi fondează o biserică baptistă la

Bucureşti în 1856

Augustin Liebig – botează, în 1865, mai multe persoane în Dâmboviţa

Antol Novak şi Mihaly Kornay – răspândesc mişcarea în Bihor, Arad, Târgu Mureş, apoi în

Dobrogea

Adorian – absolvent al Seminarului Baptist din Hamburg – devine pastor la Bucureşti

1921 – primul Congres – la Buteni (Arad)

Figurează în Legea Cultelor din 1928, ilegali între 1942-1944, recunoscuţi în Legea Cultelor din

1948.

Astăzi: Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, cu 2 Facultăţi (Buc. şi Oradea) şi 3

licee: Buc, Timişoara, Cluj. Au 110.000 de adepţi.

Organizare: filii, biserici, comunităţi, uniune. Uniunea – condusă de un Comitet, ales de Congres.

Revista: Îndrumătorul creştin baptist

F) Prozelitismul baptist

Promovează expresia: „poporul baptist” – cuprinzând nu numai proprii adepţi, ci şi reprezentanţii

altor culte (potenţial convertiţi).

Cultivarea afectivităţii şi sensibilităţii: spectacole, botezuri, căsătorii, excursii, ziua mamei, ziua

copilului, majorat, acţiuni sociale.

Job-uri dedicate: muzicieni, medici, ingineri, profesori. Fac prozelitism la locul de muncă

(„datorie faţă de Hristos”).

Meserii, burse, ajutoare, plecări în S.U.A.

Imne cântate în locuri publice: staţii feroviare, case sindicale sau de cultură.

Fac parte din Alianţa Evanghelică din România, împreună cu Evangheliştii şi Penticostalii;

folosesc Biblia „Cornilescu”, deţin Editura Stephanus.

Mijloace moderne audio-video, coruri de adulţi şi copii (notişti!); carte: „Cântările Evangheliei”.

2. CULTUL PENTICOSTAL SAU „BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ”

A) Istoric

1901 – Întemeietor: Carol Parham, pastor baptist din Kansas – susţine că asupra sa şi a unui grup

de 13 persoane s-a pogorât Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi

Se răspândesc mai ales în S.U.A. (California), Norvegia, Germania

B) Doctrina

Botezul cu apă nu este suficient: se desăvârşeşte prin botezul cu Duh Sfânt, care conferă daruri:

vorbirea în limbi, vindecări, profeţii. El se săvârşeşte cu su fără punerea mâinilor, înainte sau

după botezul cu apă.

„Revelaţia deschisă”: Răpirea Bisericii la Parusie, Mileniul, Satan legat, apoi dezlegat, învierea

păcătoşilor, judecata.

Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor şi a caselor de rugăciune,

prin punerea mâinilor.

Vorbirea în limbi, însoţită de tremurături, spasme, salturi, bătăi din palme, plâns.

Aşa-zise limbi „îngereşti”- bolboroseli.

Duhul Sfânt – creatură, „locţiitorul lui Hristos pe pământ”.

Text invocat: I Cor. 14,2: „în limbă insuflată, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu” în

comparaţie cu:

Fapte 2, 1-12: apostolii au vorbit oamenilor, în peste 15 limbi.

Adevărul e că în Corint nimeni nu i-ar fi înţeles, dacă ar fi vorbit în limbi străine.

Motivaţia glosolaliei: predicarea Evangheliei la neamuri.

Marcu 16, 17-18: în limbi noi vor grăi – adică necunoscute

Fapte 10, 44-46: şi păgânii vorbesc în limbi – şi ei sunt chemaţi

I Cor. 12, 28-30: Oare toţi vorbesc în limbi? – restricţie, nu limbi inexistente

I Cor. 13,8: Darul limbilor va înceta – este o harismă, cu efect limitat la perioada apostolică.

Glosolalia a avut 3 scopuri: răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei, demonstrarea puterii

creştinismului, arătarea universalităţii creştinismului.

René Poche, în cartea Lucrarea Duhului Sfânt descrie, printre alte manifestări penticostale:

smucituri violente, ţipete, lătrături, leşinuri. Înrudiţi sunt quakerii.

C) Răspândire pe glob

Grupări şi fracţiuni:

1. Credinţa Apostolică

2. Adunările lui Dumnezeu

3. Biserica lui Dumnezeu

4. Biserica Penticostală a Sfinţilor

5. Biserica Elim

6. Biserica Evangheliei depline

7. Penticostalii negri

8. Biserica Apostolică de ziua a şaptea (în România – la Cluj)

9. Biserica lui Dumnezeu Apostolică botezată cu Duhul Sfânt – Universaliştii (în România –

la Arad)

10. Biserica Nou Apostolică (condusă de Apostoli-Patriarhi)

D) În România

Primul penticostal – Pavel Budeanu, arădean întors din S.U.A. după 1910.

Ion Bododea – pastor baptist din Brăiliţa – devine şeful Bisericii lui Dumnezeu Apostolice.

Prima casă de adunare – a soţilor Bradin (1922).

Interzişi în 1925 şi 1942, dar recunoscuţi după 1944.

Au un Seminar la Buc. (Cotroceni), din 1976.

Revista lunară: Buletinul cultului penticostal.

Fac parte din Alianţa Evanghelică, deţin Stephanus.

Organizare: adunări, comunităţi, uniune. Se remarcă rromii lui Cioabă.

Primii ca număr între neoprotestanţii din România: 1,2%.

E) Cult

Botezul – copiilor mari (să înţeleagă că Hristos este Mântuitorul lor personal).

Cina: cu azimă şi must – se săvârşeşte fără deosebire de dată.

După Cină – spălarea picioarelor;

Căsătoriile – numai între penticostali;

Ordinaţia pastorilor şi diaconilor – în unele comunităţi, şi femei;

Zi: duminica;

Dări către Cezar, jurământul – acceptate cele către autorităţi.

F) Prozelitism

Colaborări suspecte de corupţie cu unele autorităţi locale: amplasarea de case de rugăciune fără

autorizaţie;

Broşuri;

Oferirea „darurilor Duhului”;

„Vindecări” divine, care uneori eludează ştiinţa medicală;

Atacuri la adresa Ortodoxiei;

Atragarea membrilor familiilor şi cunoscuţilor;

Foarte mulţi adepţi copii şi tineri.

3. CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE ŞI CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ

A. EVANGHELIŞTII

Cultul evanghelist apare în Elveţia, în sec. XIX; se numesc Chrétiens. Zic că Însuşi Hristos este

Întemeietorul lor.

Au un amestec din doctrina zwingliniană, calvină, baptistă.

a) Specific doctrinar

Botezul e unul, dar are 3 feţe: a)cu apă

b)cu Duh Sfânt (concomitent sau ulterior faţă de cel cu apă)

c)botezul „în moartea Domnului” – starea cea mai înaltă de sfinţenie

Botezul – la maturitate

Cina (masa) Domnului – act comemorativ la care Hristos este de faţă. Se face cu pâine (simbol al

unităţii Bisericii) şi vin.

Parusia are 2 etape: 1. tainică: Hristos va veni să răpească Biserica şi nu va atinge pământul;

numai Biserica îl va vedea. 2. publică, la 7 ani de la răpire. Satana va fi legat 1000 de ani

(împărăţia păcii pe pământ). Duşmanii vor fi nimiciţi, iar drepţii înviaţi.

3 categorii de participanţi la mileniu, după Apoc. 20,4: scaunele de domnie şi judecată, sufletele

martirilor şi cei ce nu s-au închinat fiarei şi n-au primit semnul ei.

4 judecăţi: - a celor credincioşi în cer

- a celor aflaţi în viaţă la Parusie, când vine Mileniul

- a păcătoşilor, la sfârşitul Mileniului

- a diavolilor

3 ceruri: - atmosfera

- stelele / acestea la judecată vor arde

- raiul, rezervat îngerilor şi drepţilor

La Parusie se va face convertirea iudeilor „ca o înviere din morţi”.

b) în România

Primul evanghelist este misionarul englez Broadbent, apoi elveţianul François Bernay, care ţine

adunări în Bucureşti (P-ţa Galaţi) şi i se alătură personalităţi precum Negruzzi şi Brăiloiu.

Sora sa, Sarah Bernay, îi evanghelizează pe saşii din Râşnov, Codlea, Sibiu, Cisnădie.

În 1909, fam. Bernay e expulzată. Sarah se refugiază la Rusciuc, păstrând legătura cu

evangheliştii români.

„Evanghelizarea” este continuată de oameni simpli, conduşi de Ioan Petrescu.

În 1912, arhitectul elveţian Buhrer se stabileşte la Ploieşti, unde înfiinţează o „adunare” şi

prezintă autorităţilor spre aprobare un „statut”.

Grigore Fotino Constantinescu – se autointitulează „primul predicator evanghelist român”. Fiu de

ofiţer, stă 4 ani în Elveţia, se întoarce, dar, odată cu începerea războiului din 1914, se retrage la

Iaşi, unde deschide o casă de rugăciune, numindu-se „predicator evenghelist şef”. Noua grupare

se răspândeşte cu repeziciune în Moldova, Basarabia şi Bucovina. Scoate revista „Buna Vestire”,

iar colaboratorul lui de la Bucureşti, Gh. Teodorescu, editează revista „Viaţa şi lumina” şi broşuri

care expun doctrina Creştinilor după Evanghelie.

B) CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ

În timpul primului război mondial, apare gruparea „Creştinii după Scriptură”, condusă de preotul

ortodox apostat Tudor Popescu, care, mai apoi, va fuziona cu „Creştinii după Evanghelie” (1937).

La biserica Sf. Ştefan – „Cuibul cu barză” (Bucureşti) au activat: pr. Tudor Popescu şi cântăreţul

Dimitrie Cornilescu. Pentru a scăpa de încorporare, Cornilescu intră în monahism şi se stabileşte

nu la o mânăstire, ci la moşia prinţesei Calimachi Raluca de la Stănceşti – Botoşani, unde traduce

Biblia in varianta care-i poartă numele (şi care va deveni în scurtă vreme cartea de căpătâi a

tuturor sectelor). Apoi, se întoarce la Bucureşti, unde, împreună cu pr. Tudor Popescu, aplică

metode neoprotestante în biserică: renunţă la cult, ţin şedinţe duminicale serale, practică

rugăciunea liberă şi tâlcuirea proprie a Scripturii. Cornilescu se retrage şi pleacă din ţară, iar

Tudor Popescu e caterisit şi cumpără, împreună cu R. Calimachi, un imobil în Cotroceni, pe care-

l vor dedica noului cult.

Fuziunea între Creştinii după Evanghelie şi Creştinii după Scriptură este menţionată în Legea

cultelor, ele numindu-se Ramura 1 şi Ramura 2. Diferenţe: cei din Ram.1 au botezul exclusiv

pt.adulţi şi acceptă instrumentele în cult; ceilalţi nu.

Răspândire: mai ales în Bucureşti şi Ploieşti. În Banat: Andraş Gh.

c)Cult

-Case de rugăciune

-educaţia copiilor se face în adunare

-intrarea în comunitate se face în urma catehizării: „l-ai primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al

tău personal?”

-zi: duminica. Serviciul include, atât dimineaţa, cât şi după masă: rugăciuni, Cina Domnului, ora

de evanghelizare.

-unele sărbători, după influenţă tudoristă, inclusiv în cinstea sfinţilor

-servicii cultice şi în prima săptămână a anului, în săptămâna mare precum şi miercuri şi joi

seara.

-cultul e condus de presbiteri

-nu au zeciuieli, ci „donaţii benevole”.

-Comunitatea: Adunarea locală. O dată pe an are loc Conferinţa religioasă (a Adunărilor).

d)Prozelitism

-Relaţii cu străinătatea: campanii de „evanghelizare” ale Evangheliştilor străini pe stadioane

-0,2% adepţi

-Alianţa Evanghelică, Stephanus

-atragerea membrilor familiilor

-convingerea celor nesiguri în credinţă

-distribuirea gratuită de Biblii (Cornilescu) – ediţii integrale sau fragmentare.

4. CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A ŞAPTEA

A) Istoric

Denumire: de la adventus – venire şi ziua sabatului = învăţături doctrinare de bază

Venirea a 2-a, numită şi Parusie (de la paristimi – gr.) a preocupat dintotdeauna pe creştini. Este

strâns legată de conceptul de „mileniu”. Mileniştii apar încă din secolul I. Sub o formă simbolică,

susţin hiliasmul şi unii dintre Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti, dar, încă de la început, acesta este

considerat erezie.

Prezicerea Parusiei:

-anul 1000

-Fifth Monarchy Men (în timpul lui Cromwell)

-Swedenborg (Biserica Noului Ierusalim) – pretinde, în 1743, că a descoperit lumea spiritelor

bune şi rele. Aici, susţine el, au avut loc a doua venire şi judecata în 1757.

Adventismul:

1831 – William Muller – fermier baptist din Massachusetts – a început să predice despre sfârşitul

lumii: parusia şi mileniul, calculate de el a se petrece în 1843.

Calcul bazat pe textul Daniel 8,14: „curăţirea templului peste 2300 de zile”, înţelese drept ani,

socotiţi de la 457 î.Hr. (robia babilonică) = 1843.

Anul trece fără a se petrece nimic, dar un discipol al lui Muller, Samuel Snow, susţine că e o

greşeală de calcul, iar data exactă e 10 octombrie 1844, pentru că anul mozaic începe toamna.

Data e cunoscută ca „nebunia de la Boston”- mulţi îşi vând averile, aşteptând înfriguraţi parusia.

Muller recunoaşte că s-a înşelat. Se creează derută; au loc divizări.

Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White, cunoscută cu dezechilibre psihice. Ea

reinterpretează textul Daniel 8,14 în sensul curăţirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost

greşit; Hristos a venit, dar pe nori.

Influenţată de căpitanul de vas Joseph Bates, ea are „revelaţia” Sabatului.

1860 – Conferinţa Generală – se înfiinţează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

White are, în continuare, peste 2000 de „viziuni”, până la moarte (1915). Va fi numită de adepţi

„spiritul profetic”.

B) Doctrine şi practici specifice

-Parusia în chip nevăzut în 1844 = curăţirea Sanctuarului ceresc – lucrare de judecată ce se va

încheia odată cu timpul lăsat pentru pocăinţă oamenilor.

-Sola Scriptura, sola fide, sola gratia.

-credinţa în Sf. Treime

-egalitatea legii V.T. cu cea a N.T. Consecinţe: sabatul, zeciuiala, mâncăruri curate şi necurate,

abţinerea de la alcool şi tutun.

-Botez la maturitate

-Predica: necesară (prozelitism)

-sufletul e muritor

-Cina Domnului – cu azimă şi must (simboluri), se face de 4 ori pe an, unită cu rânduiala spălării

picioarelor.

-la sfârşitul mileniului, cei drepţi înviaţi în cer coboară pe pământ, iar satana şi păcătoşii înviaţi

sunt distruşi. Începe acum raiul pământesc. Nu cred în iad şi chinuri veşnice.

C) Organizare în lume

80 de Uniuni, 10 Diviziuni şi, mai presus, Conferinţa Generală, cu sediul la Washington din

1862.

Deţin: 5 universităţi în S.U.A., 4500 de şcoli, 500 de spitale şi clinici, 30 de avioane şi nave, 40

de fabrici, 50 de edituri.

Fostul preşedinte R. Reagan – adept.

D) În România

1870 – Piteşti: Mihail Czechowski şi, mai apoi, Toma Aslan

1881 – Sarighiol, Dobrogea: etnici germani şi rusul Babienco

1900-1906 – Bucureşti: Petre Paulini (student la medicină) şi ofiţerii Demetrescu şi Panaitescu,

toţi şcoliţi la Seminarul Adventist în Germania

1907 – prima Conferinţă adventistă

1920 – primul Congres, care generează Uniunea Comunităţilor Adventiste, organizată, mai apoi,

în 6 „Conferinţe”, după provinciile istorice româneşti. Deţin un Seminar la Focşani (actualmente,

la Bucureşti).

1942-44 – interzişi, apoi vor figura în Legea cultelor din 1948.

Organizare actuală: comunitatea, conferinţa şi uniunea de conferinţe.

Publicaţie: Curierul adventist

E) Cultul

Case de rugăciune cu: amvon, baptisteriu, scaune, loc pt. cor, orgă, instrumente, instalaţii

moderne

Zi: sâmbăta – care începe de la apusul de vineri

Vineri seara: cântece, rugăciuni, citiri, predică

Sâmbătă: dim.: ora de rugăciune, Şcoala de sabat şi predica

După-masă: o oră specială (de rugăciune, muzicală, pt. caritate sau pt. familie – prin rotaţie)

Botez la majorat, printr-o singură scufundare

Cina – o dată la 3 luni, sâmbăta. Cei ce se împărtăşesc anunţă acest lucru printr-un bilet sau prin

ridicarea mâinii. Se uneşte cu spălarea picioarelor, pe perechi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu

femei).

Cununia: duminica sau în alte zile (nu sâmbăta).

Serviciul înmormântării: acasă + cimitir

Punerea mâinilor: sâmbăta, se efectuează de către juriul de pastori. Ordinaţia se dă şi femeilor.

F) Prozelitism

-Actualizarea studiilor biblice

-Burse tinerilor studioşi: Conservator, Medicină etc.

-speculează frica de Eshaton

-Control asupra adepţilor: mutarea cu domiciliul se face numai cu scrisoare de recomandare

-Nu se admit căsătorii mixte, ci numai cu convertirea prealabilă a soţului /soţiei

-sistem educaţional: şcoala de sabat

-cinstirea ostentativă a sâmbetei: afişe, solicitări privind programarea unor examene sau alte

activităţi duminica, nu sâmbăta.

-microgrupuri profesionale – echipe de meseriaşi care nu lucrează sâmbăta

-oferte de job-uri în Spania, S.U.A., Israel

-concerte, spectacole

G) Dizidenţe

Adventiştii reformişti (în România – Gh. Catană, în Ardeal)

„Profetul” Satmari din Piatra Neamţ – „familii edenice”

Bibliografie: Armour, Michael D., Ph.D., Un ghid al Bibliei pentru începători, Ed. Charta, Sf.

Gheorghe, 2000, Bunaciu, Ioan (bap.), Istoria răspândirii credinţei baptiste, Ed. Univ. din Buc.,

Călugăreanu M., Adventismul şi dreapta credinţă, Tip. Mân. Neamţu, 1924, Chirică, pr. Petru,

Feriţi-vă de adventişti, evanghelişti, baptişti şi milenişti, Tipografia cooperativă, Iaşi, 1930, Dan

Paul (bap.), Adevărul despre mişcarea adventistă, Ed. Alfa-Omega, Bucureşti, 2002, David,

Diac. Prof. Dr. Petre I., Misiunea creştină astăzi. Neoprotestanţi vechi şi noi. Secte religioase şi

grupări anarhice, în G.B., An L (1992), Nr. 1-3; Deheleanu, pr. Petre, Manual de Sectologie,

Arad, 1948, Idem, Glossolalia sau vorbirea în limbi ca dar harismatic, Ed. Ep. Aradului,1949,

Felea, pr. Ilarion, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Ed. România creştină, Buc., 1999, Heijkoop

Henk L.(ev.), Scrisori către tineri, G.B.V., Dillenburg, 1991; Ilie, arh. Cleopa, Călăuza în

credinţa ortodoxă, Ed. Ep. Romanului, 2000, Menzies W., Horton S. (pent.), Doctrine biblice. O

perspectivă penticostală, Ed. Life Publishers, Oradea, 1999, Moise Antal, Doctrina şi misiunea

baptistă din perspectiva ortodoxă, Braşov, 2004; Moldovan, Aron, Doctrine biblice, Centrul

adventist de resurse şi documentare, Cernica, 2004, Moldovan, Vilhelm, Manualul doctrinelor

biblice A.Z.Ş., Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc., 1992, Panaghiotidi, P., Rătăcirea penticostalilor, ed.

Orthodoxos Kypseli, 1993, Popovici, Petru (ev.), Eşti sigur?, Ed. Liga Bibliei, Buc., 2004; Pyle,

dr. Larry (bap.), Stop mersului la biserică! Modelul de a fi Biserica lui Hristos, Ed. Shalom,

Oradea, 2002; Simeon, pr. Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997,

Smith, Uriah (adv.), Explicaţia profeţiilor lui Daniel şi Apocalipsa, f. ed. şi loc, 2001, Tache,

Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Sf. Arhiep. Buc., 1999, Ţon, Iosif (bap.), Să ne cunoaştem crezul,

1998, Weber, Max, Les sectes protestantes et l’esprit du capitalisme, Ed. Flammarion, Paris,

2000; White, Ellen G. (adv.), Hristos, lumina lumii, Ed. Viaţă şi sănătate, Buc., 2002, (sau, mai

aproape de titlul original: Idem, Tragedia veacurilor, Ed. Viaţă şi sănătate, 1981), Idem, Calea

către Hristos, Ed. Prisma, Tg. Mureş, 1999.

NOI CULTE I Ș MIŞCĂRI DIZIDENTE ÎN LUMEA NEOPROTESTANTĂ

5) ADVENTIŞTII REFORMIŞTI

Dizidenţă în cadrul Cultului Adventist de ziua a şaptea

Hellen White – „spiritul profetic” – şi-a ales 12 femei profetese. Între ele se impune Margaret

Rowen din Los Angeles.

Ea pretinde că White i-a descoperit noi secrete: refuzul înrolării în armată pentru păstrarea eternei

păci, inutilitatea căsătoriei, interzicerea consumului de carne. Cultura este de la Antihrist. Se

păstrează, evident, cinstirea sabatului.

Prezenţi în Europa: Germania şi România (un sas – Kramer)

Există la umbra Cultului Adventist de Ziua a Şaptea; difuzează broşuri: Solul misionar şi

Păzitorul adevărului.

Sunt demascaţi de Petre Paulini, în cartea sa Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi.

Folosesc multe din scrierile lui White; adesea sunt confundaţi cu adventiştii de ziua a şaptea.

Mai nou, promovează regimul lacto-vegetarian prin publicaţii, cărţi şi reţele de magazine

„naturiste” de tip „Plafar”.

Bibliografie: Nicolici, D., Adventiştii de ziua a şaptea şi Mişcarea de Reformaţiune, Ed. Păzitorul

Adevărului, 1933.

6) MARTORII LUI IEHOVA

Alte denumiri: studenţi în Biblie, milenişti, russellişti.

a) Istoric

Fondator: Charles Taze Russell – presbiterian de nuanţă pietistă, apoi adventist. Bogat,

călătoreşte la Locurile Sfinte şi-şi sistematizează primele idei doctrinare: iminenţa sfârşitului

lumii, inexistenţa iadului, conceptul de Armaghedon, mileniul.

Strânge, în 1872, primii „studenţi în Biblie”. Acordă o mare importanţă V.T.

Specificul acestei grupări: predilecţia pentru calcule ale Parusiei. Exemple:

1874 – primul eşec, dar şi prima „consolare”: „Hristos vine ca un fur”.

1875 – de la 625 î. Hr. – anul robiei şi ultimul jubileu, se adaugă 50 de jubilee (2500 de ani),

pentru a se ajunge la Mileniu – Marele Jubileu.

1878 – înviază şi apostolii, la 3 ani şi ½ de la venirea „în duh”

1914 – o nouă venire „pe nori”, Hristos îşi strânge aleşii (144.000) cu care va guverna din cer

peste paradisul pământesc. Această lucrare continuă şi astăzi, iar încheierea ei este iminentă.

Calculele pt. acest an se bazează pe textul Apoc. 12, 6-14 – echivalenţa între 1260 de zile şi

sintagma: o vreme, vremuri şi jumătate de vreme. Forţând lucrurile (considerând pluralul vremuri

ca dual), iehoviştii adună: 3 timpuri şi ½, care trebuie socotite în cele 1260 de zile, rezultând un

timp = 360 de zile. 7 timpuri = 360x7=2520 zile (606 î.Hr. – 1914 d.Hr.).

1925 – noul lider, Rutherford, afirmă: „starea de lucruri a lui Satan diavolul se va termina până

cel mai târziu la 31 decembrie 1925”. Calcul: primul jubileu al lui Moise a avut loc în 1575 î.Hr.

Adunând 70 de jubilee (3500 de ani) rezultă anul 1925.

1975 – propus de un alt lider, N.H. Knorr. Calcul: de la facerea lumii până în 1975 sunt fix 6000

de ani (cele 6 zile ale creaţiei), care se continuă cu odihna milenistă (ziua a 7-a).

2000 – îi fascinează pe iehoviştii de rând; capii, însă, sunt reţinuţi. După atâtea eşecuri, preferă o

variantă ambiguă : sfârşitul lumii va veni până la trecerea generaţiei aflată în viaţă în 1914, anul

venirii lui Hristos pe nori.

De la apariţia lor, iehoviştilor le sunt interzise manifestările, datorită orientărilor lor antisociale şi

antinaţionale. Rutherford şi alţi lideri au fost închişi între 1916-1919, datorită îndemnurilor

antimilitare. Vor interpreta acest fapt ca pe o împlinire a profeţiei apocaliptice a martorilor

credincioşi, care vor învia după 3 zile şi ½ (Apoc.11,11).

B) Doctrina

-numele lui Dumnezeu – Iehova – prezent în traducerea lor eretică a Bibliei (New World

Translation) de 7210 ori

-nu cred în Sf. Treime

-Hristos e „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar şi după aceasta, e

confundat cu Arhanghelul Mihail

-Duhul Sfânt – energie impersonală

-calculează parusia, evidenţiază „semnele” ei, susţin frenetic mileniul – împărăţie pământească de

1000 de ani

-nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri

-învierea aleşilor „din memoria divină”

-împărţirea celor mântuiţi în clase: 144.000 de „martori” vor guverna în cer cu Hristos, restul pe

pământ

-citesc şi interpretează Biblia asiduu, în special cărţile Daniel şi Apocalipsa, cu descrieri

terifiante: Armaghedonul – război final între bine şi rău

-nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele

-neagă crucea; afirmă că Hristos a fost răstignit pe un par

-nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun), cât şi celor laice

-nu au Sf. Taine

-prozelitismul – cerinţă expresă; ridicat la rang de dogmă

C) Practici ce contravin moralei creştine

-interzicerea transfuziilor, a altor tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi

-refuzul apărării patriei: guvernarea mondială – „regatul lui Iehova”, nerespectarea drapelelor,

imnelor, refuzul exercitării dreptului la vot;

-izolarea socială, refuzul contactelor cu „nemartorii” în afara întâlnirilor prozelitiste

-acuzaţii de posedare demonică a tuturor organizaţiilor religioase, sociale, politice, naţionale şi

internaţionale

D) În România

-ardeleanul Ioan B. Sima, întors din S.U.A. în 1920 – primul promotor; în 1927 îşi dă seama de

rătăcirea milenistă

-preiau organizaţia ungurii Kiss şi Szabo

-interzişi între 1927-1944 şi 1948-1989

-încearcă să organizeze un congres mondial la Bucureşti în 1996 – respins

-recunoscuţi drept cult în 2000

E) Prozelitism

-în familie şi societate – vizite celebre pentru studii „gratuite” ale Bibliei la domiciliu

-unele semnale de violenţă, prectici imorale

-revistele cu cel mai mare tiraj de pe glob: Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, broşuri, pliante, cărţi

-cartea: Să aducem argumente din Scripturi – manual de prozelitism

-congrese megalomanice pe stadioane

-sistemul educaţional: şcoli particulare, forme de grupare impuse, respingerea internatelor şcolare

-restricţii: T.V., P.C. (pentru membri); folosirea lor pt. publicitate

F) Cult

- 5 adunări /săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste: Întrunirea de serviciu, Şcoala

de minister teocratic, Întrunirea publică, Studiul Turnului de veghere, Studiul de carte

-clădiri: „Sălile Regatului”

-congrese

-prozelitism normat: rapoarte de teren

-nunta, înmormântarea – prilejuri prozelitiste

-„comemorarea morţii lui Isus” – întâlnire anuală cu un numeros public

-botez în piscine, la congrese

- recunoaşterea drept cult religios – tendinţă de autodeterminare, stârneşte mânia unor aripi

extremiste (ex.: dizidenţa Asociaţia Credinţa Adevărată a Martorilor lui Iehova din România – cu

sediul la Cluj, care reproşează, în principal, organizaţiei-mamă, tocmai acest tip de

colaboraţionism cu statul „satanizat”).

Bibliografie:

Scrieri despre Martorii lui Iehova: Pr. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului

Martorilor lui Iehova, Ed. Insei Print, Buc., 2005, Idem, Martorii lui Iehova – sunt ei creştini?,

Ed. România creştină, Buc., 1999; Mureşan, Lect. Dr. Radu Petre, Atitudinea Bisericilor

Tradi ionale europene fa ă de prozelitismul advent, ț ț Ed. Univ. Buc., 2007, Idem, Martorii lui

Iehova pe calea instituţionalizării. Problema adaptării unui discurs sectar, AFTOUB 3 (2003-

2004), p. 555-573.

Cărţi iehoviste apărute în româneşte (editor: Societatea Watch Tower): Tu poţi trăi întotdeauna în

paradis pe pământ(1986), Cunoştinţa care conduce la viaţa veşnică (1995), Să vină regatul tău!,

Tinerii se întreabă: răspunsuri practice (1993), Să aducem argumente din Scripturi (1989), Cum

a apărut viaţa, prin evoluţie sau prin creaţie? (1988), Să ne apropiem de Iehova (2002), Cel mai

mare OM care a trăit vreodată (1995), Securitate mondială sub domnia „Prinţului Păcii”

(1990), Ce ne învaţă în realitate Biblia? (2005), Să acordăm atenţie profeţiei lui Daniel!(1999),

Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor? (1991), Există un Creator care se interesează

de voi? (1998), Profeţia lui Isaia – lumină pentru întreaga omenire (vol. 1-2, 2000), Cartea mea

cu relatări biblice (pt. copii, 1983), Apocalipsul – grandiosul său apogeu este aproape! (1991).

Biblia iehovistă: Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi. Noul Testament: Scripturile

greceşti creştine.

Analiză misionară

Elemente de on tologie a religiei: Adorare, preacinstire, cinstire

Maica Domnului

Învăţătura ortodoxă conferă Maicii Domnului patru atribute esenţiale: 1.Născătoare de

Dumnezeu, 2.Pururea Fecioară, 3.Rugătoare neîncetată 4.Mijlocitoare permanentă (şi

făcătoare de minuni). Pentru aceasta, cultul acordat ei este de supravenerare ; este Maică a

Bisericii (Maica lui Hristos – Capul ei nevăzut). I s-au închinat praznice şi sărbători. Primul

imn acatist a fost închinat Maicii Domnului, fiind alcătuit de Serghie al Constantinopolului.

Încă din vechime, cu privire la Maica Domnului, au existat erezii: Nestorie o considera

„născătoare de om” sau, cel mult, „de Hristos”. A fost combătut de Sf. Chiril al Alexandriei

(Sin. III ec., Efes, 431).

În Biserica Apuseană există exagerări în privinţa Maicii Domnului: 1. Imaculata Concepţie –

care provine din teoria lor, cum că Fiul nu şi-a însuşit toată firea omenească, pe care nu o

restaurează ontologic, ci oferă, prin jertfa Sa, simplă satisfacţie Tatălui. Maica Domnului

devine un fel de zeitate feminină : este reprezentată singură, fără Fiu 2. Înălţarea Maicii

Domnului cu trupul la cer: promovează o egalitate cu Fiul. Cultul Maicii Domnului este mult

amplificat în Biserica Apuseană. 3. Dreptul Iosif este reprezentat ca un tânăr afectiv. 4. Există

şi conceptul de Sfântă Familie. Toate acestea au dus la dezvoltarea unei aversiuni declarate în

lumea neoprotestantă şi sectară, contra Maicii Domnului.

1. Afirmaţie eretică: Iisus nu i-a dat importanţă Maicii Sale, ci chiar a nesocotit-o: “Mama mea

şi fraţii mei sunt cei ce ascultă cuvântul Meu” ( Mt. 12, 47-50 ).

1. Învăţătura ortodoxă: Textul se referă la predica Mântuitorului, nicidecum la cinstirea Maicii

Domnului. Hristos arată importanţa predicii sale şi împlinirea ei faptică. Vedem legătura

fiinţială între Hristos – Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi acei oameni care-şi doresc să-I

împlinească voia şi să intre în comuniune cu El.

2. Afirmaţie eretică: Iisus se adresează Maicii Sale cu expresia « femeie », de unde rezultă

faptul că a fost căsătorită, deci nu e « pururea fecioară ».

2. Învăţătura ortodoxă: În limba ebraică, expresia “işah - femeie” poate denumi ambele

sensuri, de femeie şi fecioară, exemplu: “Dumnezeu a zidit bărbat şi femeie” ( Fc. 2, 22-23 );

“Duşmănie voi pune între tine şi femeie” ( Fc. 3, 15 ); îngerii îi zic Maicii Domnului, femeie

( In. 20, 13 ). Gavriil o numeşte : “Binecuvântată între femei” (Lc. 1, 28 ). Nu poate rezulta de

aici decât că această expresie era un mod demn de adresare. Textele biblice sunt clare: “Ea nu

a ştiut de bărbat” ( Lc. 1, 31-35 ), Duhul Sfânt a „umbrit-o”. Confuzia o creează catolicii,

întrucât îl reprezintă pe Iosif tânăr. Din textele Is. 7,14 şi Iez. 44, 1-2, reiese pururea fecioria

Maicii Domnului.

3. Afirmaţie eretică: Maica Domnului nu mijloceşte. “Nu există alt mijlocitor între om şi

Dumnezeu , decât omul Iisus Hristos” ( 1 Tim. 2, 5 )

3. Învăţătura ortodoxă: Aşa este. Hristos este Mijlocitorul în sens de Izbăvitor, Răscumpărător.

Nimeni altcineva nu ar fi putut ridica neamul omenesc căzut. Maica Domnului nu-L

înlocuieşte pe Dumnezeu. Ea poate însă să mijlocească anumite cereri ale noastre către Fiul ei

şi Dumnezeu, prin rugăciune. Exemplu de rugăciune este femeia cananeiancă ( Mt. 15, 28 ), în

urma rugăciunii ei stăruitoare, Hristos îi împlineşte cererea. Maica Domnului este, la rândul ei,

rugătoare. Trebuie, însă, respinse exagerările legate de Maica Domnului; statui, apariţii, icoane

reprezentând pe Maica Domnului singură.

4. Concepţie eretică: « Fraţii Domnului ». Iisus a mai avut fraţi : I. Fraţii ar fi putut rezulta din

relaţia lui Iosif cu Maria. Hristos este întâiul născut ( Mt. 1, 25; Lc. 2, 7 ) – citatele sunt din

Bibliile sectare, pentru că normal este „Unul Născut”. Oricum, şi sintagma întâiul născut nu

înseamnă că ar mai fi fost şi alţii după el, ci arată starea lui Hristos de moştenitor al firii umane

în mod plenar.

II. În urma relaţiei Fecioarei Maria cu alt sau alţi bărbaţi după moartea lui Iosif sau a lui Iosif

cu altă femeie înainte de logodna cu Fecioara Maria.

Învăţătura ortodoxă: Textele invocate sunt : Mt. 12, 46-48 şi 13, 55-56 şi Mc. 6, 3. Aceste

texte vorbesc de fraţii şi surorile Domnului, numiţi fiind aceşti fraţi: Iosif, Iacov, Simeon şi

Iuda. Textul de la Marcu chiar îl numeşte pe Hristos Fiul Mariei fără a-l aminti pe dreptul

Iosif. Cuvântul frate ( ah- în ebr.; adelfos – în gr. ) este o expresie generală şi înseamnă rudă,

nepot, văr, neam sau, prin extensie, frate de rugăciune, de suferinţă, de muncă. Sectanţii înşişi

îşi zic « fraţi » şi « surori ». Un alt exemplu : Avraam îl numeşte pe Lot, frate ( Fc. 13, 8 ), ca

mai apoi să arate că era nepotul său ( fiul fratelui său ) ( Fc. 14, 12).

„Fraţii” pomeniţi se socotesc faţă de Hristos, slujitori şi robi ( Iacov 1, 1 şi Iuda 1 ). Iuda chiar

îşi zice: “Rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov”, nicidecum frate al Domnului.

Se cunosc mai multe Marii între mironosiţe, exemplu: Mt. 27, 55-56; Mc. 15, 40; Lc. 24, 10.

Una dintre ele, mama lui Iacov şi a lui Iosif-Iosie, este confundată de secte cu Maica

Domnului, însă misterul se dezleagă în Evanghelia după Ioan ( 19, 25 ). Aici sunt prezentate,

în mod explicit, cele 3 Marii: Maica Domnului; Maria lui Cleopa ( sora sa şi mamă a lui Iacov

şi Iosif-Iosie ) şi Maria Magdalena. Dar nici Maica Domnului şi Maria lui Cleopa nu erau

surori, ci, cel mai probabil, verişoare, de unde reiese că « fraţii » pomeniţi sunt verişori de

gradul II cu Hristos.

5. Traducere eretică: Mt. 1, 20 – din bibliile sectare şi Biblia Cornilescu: “Nu te teme Iosife a

o lua pe Maria, nevasta ta”, “ Iosif bărbatul ei era un om neprihănit”. Sectanţii nu vor să

folosească termenul de “logodnic” şi “logodnică”, acreditând ideea unei căsătorii între ei, cel

puţin ulterioară naşterii lui Hristos.

5. Învăţătura ortodoxă: Naşterea lui Hristos n-a fost urmarea unui act biologic, ci unul

supranatural (o minune). Iosif voia să o repudieze pe Maica Domnului, dar este sfătuit de înger

să o ocrotească. Aşa -zisa nuntă dintre Iosif şi Maria nu figurează în Biblie. Acest eveniment,

dacă ar fi avut loc, nu ar fi putut scăpa vigilenţei evangheliştilor. Iosif, după ce îşi îndeplineşte

rolul său de ocrotitor discret, nu mai apare în relatările biblice (probabil murise – ceea ce

confirmă faptul că între el şi Fecioara Maria era o mare diferenţă de vârstă). Interesant este de

analizat şi episodul venirii lui Hristos la Templu la 12 ani: “Iată tatăl tău şi eu te-am căutat

îngrijoraţi” – a spus Fecioara Maria. El a zis către ei: “De ce să mă căutaţi: oare nu ştiaţi că în

cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” ( Lc. 2, 48-49 ). Copil fiind, Hristos arată că nu Iosif este

tatăl Lui, ci este conştient că este Fiul lui Dumnezeu. În plus, cu acest prilej nu apar deloc aici

celebrii „fraţi” ai lui Hristos : L-au căutat printre rude şi cunoscuţi ( Lc. 2, 44 ). Nimic despre

fraţi şi surori.

6. Acuzaţie: Ne acuză ( sectanţii ) că avem o mariologie exagerată şi noi ortodocşii, în sensul

că sărbătorile Maicii Domnului se bazează pe texte apocrife şi nu pe Biblie.

6. Învăţătura ortodoxă: “la Intrarea în Biserică” – se sărbătoreşte confirmarea sfinţeniei ei;

“Naşterea” – reprezintă apariţia ei ca persoană sfântă, potrivită Întrupării Fiului; “Adormirea”

- reprezintă naşterea ei ca mamă sfântă a tuturor în ceruri; “Acoperământul” – aminteşte de

minunile săvârşite de Maica Domnului.

7. Afirmaţie eretică: Iosif n-a cunoscut-o pe Maria „până ce” l-a născut pe Fiul său, unul

născut ( Mt. 1, 25 ). După aceea însă « a cunoscut-o », zic sectele.

7. Învăţătura ortodoxă: A cunoscut faptul că era aleasă pentru a-L naşte în chip supranatural

pe Fiul lui Dumnezeu. Din context, vedem că Iosif abia se trezise din vis şi a hotărât să

împlinească porunca îngerului, dar era neîncrezător în faptul că Maria ar fi aleasă. În nici un

caz nu putem accepta o « cunoaştere » în sens fizic, iar dacă totuşi privim lucrurile din această

perspectivă, nu putem demonstra nicicum faptul că Iosif ar fi cunoscut-o pe Maria după

naşterea lui Hristos în acest mod. Există mai multe temeiuri biblice, de unde se deduce că

expresia “până ce” îşi extinde efectul practic şi după momentul respectiv, chiar se

permanentizează ( Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut

picioarelor Tale – Psalmul 109,1, Matei 22,44 ).

În concluzie, când femeia din popor exclamă: « Fericit este pântecele care te-a purtat… »,

Hristos o aprobă : “Aşa este”, iar apoi continuă ideea, fericindu-i pe toţi care împlinesc

cuvântul lui Dumnezeu, după cum făcuse şi Maica sa. Sectele elimină aprobarea Mântuitorului

“Aşa este” din Bibliile lor, lăsând doar partea finală în textul lor.

Cinstirea Sfinţilor şi îngerilor

Temeiuri ale învăţăturii ortodoxe: Sfinţii vor judeca lumea şi chiar pe îngeri ( I Cor. 6, 2 ). Ei

sunt prietenii lui Dumnezeu ( In., 15, 14) casnicii săi ( Ef. 2, 19 ), judecătorii lumii ( Mt. 19,

28 ).

1. Afirmaţie eretică: Minunile au existat doar în epoca apostolică. Acestea, după textul

« profetic » 1 Cor 13, 8 –13 au încetat de mult. Nu există sfinţi şi îngeri făcători de minuni.

Acestea sunt invenţii, exagerări, preluări de texte apocrife etc.

1. Învăţătura ortodoxă: Nu avem nici o bază logică spre a limita în timp facerea de minuni,

atâta vreme cât acestea s-au petrecut în toată istoria Vechiului Testament şi Noului Testament

( Moise, Ilie, Petru, Pavel etc. ). Textul invocat se lămureşte analizând versetul 10 : “Dar când

va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte se va desfiinţa”. Minunile restaurează

“ceea ce este în parte”, în sensul desăvârşirii, deci ele vor înceta numai în împărăţia cerurilor,

unde totul va fi minunat, desăvârşit.

2. Afirmaţie eretică: Sfinţii sunt morţi, fără cunoştinţă, întrucât sufletul omului moare.

2. Învăţătura ortodoxă: “Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii” ( Mc. 12, 27 ). Avem

şi pilda bogatului şi săracului Lazăr ( Lc. 16 ). Sectanţii au decretat moartea sfinţilor pentru a

se auto-proclama ei înşişi « sfinţi » şi « aleşi ».

3. Afirmaţie eretică: Sfinţii nu mijlocesc. Numai Hristos este mijlocitor între Dumnezeu şi om

( 1 Tim. 2, 5 ).

3. Învăţătura ortodoxă: Aşa este. Hristos este mijlocitor în sens de Izbăvitor, Răscumpărător.

Nimeni altcineva nu ar fi putut ridica neamul omenesc căzut. Hristos nu poate fi înlocuit cu

îngerii şi sfinţii, însă aceştia pot mijloci anumite cereri ale noastre către Tatăl, Fiul şi Duhul

Sfânt. Se cuvine a se arăta şi exagerarea papală, a interpunerii ca mijlocitor a Vicarului, (papa,

considerat sfânt încă din viaţă), care poate atribui indulgenţe.

4. Afirmaţie eretică: Sfinţii refuză să fie mijlocitori (Avraam şi bogatul din iad : Luca 16, 24-

31).

4. Învăţătura ortodoxă : Sfinţii nu pot schimba pedeapsa sau răsplata cuvenite pentru faptele

săvârşite în viaţă. Oamenii trebuie să se ghideze după lege şi profeţi (Luca 16,31). Biserica ne

cere să ne rugăm unii pentru alţii (I Ioan 5,14), atâta timp cât trăim ; după moarte, pocăinţa nu

mai este posibilă, întrucât alegerea răului a fost o acţiune deliberată pentru cei păcătoşi. Lor li

se respectă libertatea.

5. Interpretare eretică: Cel ce nădăjduieşte salvarea de la oameni cade sub blestem şi se

îndepărtează de Domnul (cf. Ieremia 17,5).

5. Învăţătura ortodoxă : Sfinţii şi îngerii nu sunt nişte stăpâni, ci slugi credincioase în mâna lui

Dumnezeu (Ps. 90,11). Ei pun în practică poruncile lui Dumnezeu, nu sunt creatori de noi

învăţături sau noi religii, aşa cum fac sectele. După trăirea în Hristos, există mai multe trepte

ale sfinţeniei (Efeseni 4,7, I Cor.12,4, Rom. 12,6).

6. Afirmaţie eretică: Îngerii şi sfinţii resping închinarea : lui Hristos să te închini (Apocalipsa

19,10 ; 22,8-9). Petru a zis : « şi eu sunt om » (Fapte 10, 26), Pavel şi Barnaba au refuzat

închinarea (Fapte 14,15).

6. Învăţătura ortodoxă : Este confuzia clasică între adorare şi cinstire-venerare. Nici îngerii,

nici sfinţii nu-L înlocuiesc pe Dumnezeu. Lumea antică păgână îi considera zei (Zeus şi

Hermes) şi dorea să le aducă jertfe, în urma copleşitoarelor minuni săvârşite.

7. Afirmaţie eretică : Închinarea la sfinţi şi îngeri Îl înjoseşte pe Dumnezeu, este o jignire

adusă Domnului, este idolatrie : Isaia 42,8 : Eu sunt Domnul şi Acesta este numele Meu. Nu

voi da nimănui slava Mea…(confuzie : slavă=adorare, #cinstire). Ieşire 20,5 : Eu, Domnul

Dumnezeu tău, sunt un Dumnezeu zelos (în traducerea proastă a sectelor : gelos – nici vorbă

de aşa ceva !). Matei 4, 10 : Scris este : Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi Lui să-I

slujeşti.

7. Învăţătura ortodoxă : Închinarea şi slujirea se cuvin lui Dumnezeu ca forme ale cultului de

adorare. Cinstirea sfinţilor, chiar dacă presupune un cult aparte, nu impietează cu nimic

adorarea lui Dumnezeu, pentru că, prin mijlocirea sfinţilor, este slăvit Dumnezeu.

Texte favorabile:

Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui (Ps. 150,1)

Cel ce primeşte pe cel drept, răsplată de drept va lua (Matei 10,41)

Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40)

Dumnezeu îi face pe sfinţi pară de foc şi pe îngeri duhuri lucrătoare (Ps. 103,5)

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el

înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va

fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8-9).

Rugăciunile sfinţilor şi îngerilor sunt ca tămâia înaintea tronului ceresc (Apoc. 5,8).

Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iacov 5, 16).

Iată noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui

de Domnul (Iacov 5,11).

Fraţilor, faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe

noi (Filipeni 3,17)

În plus: înjosirea lui Dumnezeu se face când Îl consideră cineva idee, Îl confundă cu idolii sau

cu natura. Dumnezeu nu se confundă cu zidirea. Adorarea Lui este permanentă, în timp ce

venerarea este limitată în timp; prin venerare se aduce tot adorare lui Dumnezeu.

Cinstirea Sfintelor Icoane

Temeiuri :

- întruparea Fiului lui Dumnezeu – icoana Tatălui (Col. 1, 15)

- existenţa icoanelor-eveniment (prăznicarele)

- icoanelor li se acordă cinstire, nu adorare

- cinstirea are caracter personal, nu material.

1. Practică eretică : Sectanţii au tradus (ex. trad. Cornilescu) în loc de « chipuri cioplite »,

icoane (Ps. 97,7, Ieşire 20,4, Levitic 26,1, Deut. 5,8, Fapte 17, 29). Se face referire directă

la porunca a doua din Decalog.

1. Învăţătura ortodoxă : Sfânta Scriptură ne descoperă icoana lui Dumnezeu, Care şade pe

heruvimi (Ps. 80,1) şi e înconjurat de heruvimi şi serafimi (Apoc.1,4). Aşadar, încă din

timpul Vechiului Testament se cere realizarea unor imagini sfinte : heruvimii de aur, pe

Chivotul Legii şi în Templu.

Textul de la Ieşire 20,4 se referă la idoli făcuţi de mâini omeneşti, care să înlocuiască

închinarea destinată adevăratului Dumnezeu.

În Templu, unde se găseau « heruvimii măririi », se aduceau jertfe, se cântau imne de laudă şi

se executau tămâieri, aprinderi de candele, plecăciuni etc.

În profeţii, imaginile (icoanele) converg spre viziunea mesianică : Mielul (Isaia 53,7), Semnul

crucii – semnul Fiului Omului (Matei 24,30).

Mântuitorul respectă Templul şi, implicit, podoabele lui (Matei 21,13 – alungarea

vânzătorilor). La rândul lor, apostolii îl respectă : Sf. Pavel : M-am dus să mă închin la

Templu... (F.A. 24,11).

2. Afirmaţie eretică : Icoanele realizate artistic, din metale preţioase, contrazic spusele

Bibliei : « Nu trebuie să credem că Dumnezeu este asemenea aurului sau argintului »

(F.A. 17, 29).

2. Învăţătura ortodoxă : Aici nu e vorba de icoane, ci de cei ce realizau idoli – zei din metale

preţioase, adevărate minciuni, iluzii deşarte. Icoana ortodoxă înfăţişează chipuri reale, nu

creaţii noi sau persoane fanteziste.

3. Afirmaţie eretică : Noul Testament l-a desfiinţat pe cel vechi, deci şi « chipurile de

heruvimi » nu mai corespund noii credinţe.

3. Învăţătura ortodoxă : Sf. Ap. Pavel le arată evreilor că au părăsit rostul cel dintâi, adică

icoana, şi respectă heruvimii ca pe o simplă operă de artă. În plus, Hristos a desfiinţat legea

ceremonială iudaică întrucât a împlinit-o prin jertfa Sa : Evr. 9, 12- El a intrat o singură dată

în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său şi a dobândit o

veşnică răscumpărare... Mt. 5, 17: “N-am venit sã stric Legea, ci s-o împlinesc”.

4. Afirmaţie eretică: Idolii şi icoanele sunt simple obiecte materiale fãrã putere, iar

Dumnezeu îi osândeşte pe cei ce nãdãjduiesc în ele - Ps. 134, 15-18.

4. Învăţătura ortodoxă: Textul vorbeşte de “idolii oamenilor”, care sunt “argint şi aur,

lucrare făcută de mâini omeneşti – au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd”. Aceşti idoli

nu au nimic în comun cu icoanele. Idolul nu era reprezentat, ci reprezenta el însuşi o zeitate

fantezistã – devenit obiect cultic în religiile naturiste. Din pãcate constatãm cã punctul de

plecare al opoziţiei sectare faţã de icoane îl constituie şi unele exagerãri practicate de Biserica

Catolicã (statuile) dar şi de Biserica Ortodoxã (tendinţe de adorare a icoanelor “făcătoare de

minuni”, a “buştenilor” miraculoşi cu cruci etc.).

5. Afirmaţie eretică : Nu se poate zugrãvi chipul lui Dumnezeu, pentru cã acesta nu a fost

vãzut niciodatã (« Nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască »-Ieşire 33,20). De aici rezultã

cã icoana este un fals. Sectarii aduc ca argumente urmãtoarele texte: In. 1, 18; I In. 4, 12; I

Tim. 6, 16; Ieş. 33, 20. Din aceste texte reiese cã omul nu poate vedea chipul lui Dumnezeu.

5. Învăţătura ortodoxă : Rãspuns: Nu se poate vedea niciodatã fiinţa lui Dumnezeu

(ousia), ci doar faptele revelate. La fel, se pot zugrãvi minunile sfinţilor. Din primul text

amintit (In 1, 18 : “Pe Dumnezeu nimeni nu l-a vãzut niciodatã ; Fiul Cel Unul Născut, care

este în sânul Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”) vedem referirea la ousia divinã. Existã

exagerãri în reprezentarea grafică a Sfintei Treimi, mai ales în pictarea lui Dumnezeu Tatãl (ca

bătrân). Se acceptă doar pictarea teofaniei de la Mamvri.

6. Afirmaţie eretică : Pãgânii au schimbat mãrirea lui Dumnezeu celui nestricãcios cu

asemãnarea chipului omului celui stricãcios ( Rm. 1, 23 ).

6. Învăţătura ortodoxă : Citatul este trunchiat, în acest verset se spune, în continuare: “ în

chipul pãsãrilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” , iar contextul de la versetul 25

aratã cã au “slujit fãpturii în locul Fãcãtorului” .

7. Afirmaţie eretică : Închinãtorii la icoane vor fi aruncaţi în iezerul cel de foc care arde

cu pucioasã ( Ap. 13, 14; 19, 20 ).

7. Învăţătura ortodoxă : Adventiştii folosesc cu precãdere texte din Apocalipsã şi profeţia

lui Daniel. Citatele redate se referã la “chipul fiarei” şi la închinătorii lui. Iar dacã în icoane

apar şi reprezentãri ale unor persoane negative (exemplu: diavolul), acestora nu li se acordã

închinare.

8. Afirmaţie eretică : Dacã icoana l-ar reprezenta pe Dumnezeu, ar fi pedepsiţi cei ce

distrug icoane şi le urãsc.

8. Învăţătura ortodoxă : Icoana nu este întruparea celui reprezentat şi nu-L înlocuieşte pe

Dumnezeu. Icoanele pot fi distruse de vrãjmaşii ispitiţi de diavol. ( Mt. 4, 9-11 ).

9. Afirmaţie eretică : Icoana nu poate fi mijlocitoare între om şi Dumnezeu.

I Tim. 2, 5-6: “ Este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” – Hristos.

F.A. 4, 10-12: “Nu e alt nume sub cer dat oamenilor în care trebuie sã fim mântuiţi”.

9. Învăţătura ortodoxă : Icoana nu substituie pe Dumnezeu sau pe sfinţi. Hristos este

Rãscumpãrãtorul, iar sfinţii se smeresc şi recunosc cã, prin Harul lui Dumnezeu, sunt ceea ce

sunt ( Gal. 2, 21 ). Icoana care este sfinţitã primeşte acest har şi devine purtãtoare de har.

Cinstirea Sfinţitelor Moaşte

1. Afirmaţie eretică : Cinstirea moaştelor reprezintã idolatrie (Ieşire 20, 2-5). Cei morţi

nu pot lãuda pe Domnul ( Ps. 87, 11 ). Numai cei vii vor lãuda pe Domnul ( Is. Sir. 17, 23 ).

1. Învăţătura ortodoxă : Nu facem confuzie între moaşte şi Dumnezeu. Moaştele sunt o

dovadã a lucrãrii Harului lui Dumnezeu şi a faptelor bune în trupul Sfântului.

În Vechiul Testament, Moise ia cu sine oasele lui Iosif din Egipt (Ieş. 13, 19). Oasele lui

Elisei înviazã un mort ( IV Reg. 13, 20-21 ).

În Noul Testament întâlnim multe texte care vorbesc de învieri din morţi fãcute de

Mântuitorul Hristos, dar şi de Sfinţii Apostoli. Trupurile sunt socotite “ temple ale Sfântului

Duh” ( I Cor. 3, 16-17 ). Simpla atingere de haine sau obiecte şi chiar umbra apostolilor –

tămăduiau (Fapte 5, 15-16 ; 19, 11-12).

Textele invocate de sectari mai suferã de un viciu: prezintã o situaţie din Vechiul

Testament, când Mântuitorul Hristos nu se întrupase şi nu eram răscumpãraţi.

2. Afirmaţie eretică : Rãmãşiţele trebuie puse în mormânt ( Ecc. 12, 7 ). Dacã nu

putrezeşte, trupul nu mai poate învia ( In. 12, 24; I Cor. 15, 35-42 ). Trebuie sã semene în

stricãciune pentru a învia în nestricãciune (I Cor. 15, 50).

2. Învăţătura ortodoxă : Sfintele moaşte vor fi transformate, ca toate celelalte, la Înviere.

Mântuitorul a înviat şi la fel au fost înviaţi alţi oameni, inclusiv dreptul Lazãr. “În casa Tatãlui

Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2 ). “Una este strãlucirea soarelui, alta a lunii şi alta a

stelelor” (I Cor. 15, 41 ).

3. Justificare eretică : Cei ce se atingeau de cadavre deveneau necuraţi şi necesitau o

curãţire specialã (Num. 19, 11-13; Lev. 21, 10-11).

3. Învăţătura ortodoxă : Moaştele sunt obiecte de tãmãduire, aşa cum mãrturiseşte istoria

creştinã, nicidecum de necurãţie. În Vechiul Testament cadavrele erau necurate, deoarece se

foloseau la vrãjitorie.

4. Afirmaţie eretică : Tãmãduirile se fac datoritã credinţei, nu moaştelor. Dacã acestea

fac minuni, de ce nu primesc toţi, dupã ce se ating de ele, iertarea şi recãpãtarea sãnãtãţii?

4. Învăţătura ortodoxă : Este adevãrat, vindecãrile minunate se fac celor cu credinţã

curatã, al cãror cuget este nepãtat (II Tim. 1, 3). Cei sãnãtoşi au nevoie de ajutor şi de iertare

de pãcate. Mult poate rugãciunea sfântului trãitor (Iac. 5, 20 ).

5. Afirmaţie eretică: Moaştele sunt şarlatanii, bucãţi de oase de animale; obiectul de

comerţ între Rãsãrit şi Apus, figurine de cearã sau mumii rezultate fie prin tehnici de

îmbãlsãmare, fie provenind din locurile de conservare unde trupurile nu putrezesc, fie ca o

consecinţã a hranei speciale a pustnicilor.

5. Învăţătura ortodoxă : Moaştele au fost verificate cu multã atenţie de cãtre Bisericã. În

orice caz, lauda este a lui Dumnezeu, cinstirea se cuvine sfinţilor şi moaştelor. Nu cinstim

mumificarea indiferent de cauzã, ci viaţa în trup, credinţa curatã, faptele bune, minunile,

semnele, martirajul. Unele trupuri de sfinţi chiar au putrezit şi se cinstesc doar osemintele lor.

Existã o dispoziţie a catolicilor de a reda înapoi anumite relicve furate în timp din

Rãsãritul creştin ortodox.

Cinstirea de viaţă făcătoarei Cruci

1. Afirmaţie eretică : Cinstirea crucii e idolatrie (Ieşire 20, 2-5).

1. Învăţătura ortodoxă : Se confundã obiectul cãruia i se cuvine cinstire cu Cel Adorat.

Lui Dumnezeu I se cuvine adorare.

2. Justificare eretică : Dacã se considerã şarpele de aramã o prefigurare a Crucii,

Dumnezeu a oprit închinarea adusã acestuia (IV Reg. 18, 4 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Şarpele de aramã a fãcut minuni prin puterea şi din porunca lui

Dumnezeu, dar evreii au vrut sã-l divinizeze, sã–l idolatrizeze şi regele Iezechia a poruncit sã

fie distrus. Şarpele a fost cinstit de oameni la necazurile unui singur popor, însã Sfânta Cruce a

salvat întreaga omenire de pãcatul strãmoşesc. Şarpele de aramã a dispãrut, iar Crucea

Domnului va rãmâne pânã la sfârşitul veacurilor, ca semn al Judecãţii de Apoi.

3. Afirmaţie eretică : Crucea este semnul blestemului, spânzurarea sau rãstignirea ( Deut.

21, 22; Gal. 3, 13 ).

Învăţătura ortodoxă : Mântuitorul Iisus Hristos a suferit pentru pãcatul întregii omeniri,

deşi era Fiul lui Dumnezeu (In. 19, 7), deci Sfânta Cruce este cinstitã pentru nevinovãţia

Mântuitorului. Ea a fost sfinţitã de sânge nevinovat.

4. Afirmaţie eretică : Dacã ne închinãm lui Hristos, nu mai este cazul sã fie cinstitã

Crucea.

4. Învăţătura ortodoxă : Mâtuitorul Hristos este adorat, cinstirea este altceva; şi în

Vechiul Testament se cinsteau : şarpele de aramã, toiagul lui Aaron, sceptrul lui Moise,

Tablele Legii, sabia şi praştia lui David, stejarul din Mamvri.

5. Interogaţie eretică : Dacã vã închinaţi Crucii, de ce nu vã închinaţi şi la celelalte

obiecte de torturã sau chiar la cei care l-au rãstignit pe Hristos?

5. Învăţătura ortodoxă : Condamnarea a fost decisã de o hotãrâre judecãtoreascã pripitã,

cu care Pilat nu a fost de accord ( Mt. 27, 24 ), cei vinovaţi de uciderea lui Hristos sunt cei care

l-au condamnat, ei nu voiau mântuirea poporului, ci urmãreau interese de castã. Celelalte

obiecte sunt de mai micã importanţã. Numai Sfânta Cruce a fãcut minuni.

6. Afirmaţie eretică : Dacã existã o închinare, sã fie doar pentru Crucea Domnului, nu

pentru alte cruci.

6. Învăţătura ortodoxă : Crucile sunt confecţionate dupã modelul prim, sunt obiecte de

cinstire, ne amintesc de evenimentul rãscumpãrãrii aduse de Hristos, ne atenţioneazã privind

sfârşitul vieţii noastre şi Judecata de Apoi. Este adevãrat, de-a lungul timpului au existat şi

unele exagerãri, de pildã: cruciadele, comerţul cu lemnul Crucii şi folosirea Crucii în semne

heraldice, svastici, simboluri sataniste şi ale unor organizaţii teroriste de facturã religioasã (Ku

Klux Klan).

Nota Bene: Existã şi alte cruci care nu se confundã cu Sfânta Cruce (ex. : crucea Sf.

Andrei).

7. Afirmaţie eretică : Sfânta Cruce trebuie cinstitã în inimã, nu în exterior.

7. Învăţătura ortodoxă : Istoria consemneazã descoperirea minunatã a Sfintei Cruci şi

înãlţãrea ei de cãtre Sfânta Elena şi Sfântul Macarie, episcopul Ierusalimului la 14 septembrie

327.

Cultul Sfintei Cruci presupune trei aspecte: a) unul spiritual ( Mc. 8, 34: Ia-ţi crucea şi

urmeazã-mi...); b) unul material ( Mt. 27, 24 “ pe ea s-a vãrsat sânge nevinovat” ) c) semn

distinctiv al creştinilor (Gal. 6, 24).

8. Afirmaţie eretică : Semnul Crucii nu trebuie fãcut, ne închinãm în duh şi în adevãr

( In. 4, 23-24 ). N-avem nevoie de slujirea mâinilor omeneşti ( F.A. 17, 25 ). E un blestem şi

un obiect de necinste.

8. Învăţătura ortodoxă : Natura a fost fãcutã pentru om. Semnul Crucii exprimã dorinţa

apartenenţei naturii noastre la opera de mântuire, destinatã tuturor ca rãscumpãrare, şi lãsatã în

potenţã ca desãvârşire: “Facerea mâinilor lui o vesteşte tãria” – Ps. 18,1, deci gesturile

dovedesc evlavie, bunã cuviinţã, lucrare spre slava Ziditorului. Mâinile sunt instrumentele

Proniei, mişcãrile amintesc calea Crucii, urmarea Domnului împreunã cu metanii şi

închinãciuni, iar prin numãr şi poziţia degetelor se asociazã cu învãţãtura despre Sfânta

Treime.

9. Justificare eretică : Crucea a fost folositã pe scarã largã de religiile necreştine.

9. Învăţătura ortodoxă : Aceasta a fost o prefigurare legatã strict de semnul grafic în sine.

Şi în Vechiul Testament apare prefigurarea crucii sub forma literei τ ( Iez. 9,4 ).

Mântuitorul Hristos a indicat lucrarea crucii ( Mc. 8, 34 ) ca asumare personalã a

jertfelniciei.

10. Afirmaţie eretică : În greaca clasicã cuvântul “stavros” putea însemna şi par, stâlp,

de aceea noii cercetãtori şi arheologi ai Bibliei (iehoviştii) susţin cã Hristos a murit pe un par.

10. Învăţătura ortodoxă : Temeiul istoric: istoricii din toate timpurile au consemnat cã

rãstignirea Domnului s-a fãcut pe o cruce şi nu pe un par. În epoca Mântuitorului avem de-a

face cu greaca elenisticã, deci interpretarea în sensul limbii greceşti clasice este forţatã ; în

epocã, rãstignirea se fãcea pe cruce.

In. 20, 25: “ Dacã nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor...”. Exprimarea la plural

arată că răstignirea s-a făcut pe o cruce, cu braţele întinse, străpunse de cuie separat. Dacă

răstignirea s-ar fi făcut pe un par, cu mâinile deasupra capului, s-ar fi utilizat un singur piron

pentru imobilizarea acestora.

CURS nr. 7: MIŞCĂRI MONDIALE ANTICREŞTINE ŞI

MISTIC-SINCRETICE: FRANCMASONERIA ŞI NEW AGE

1. FRANCMASONERIA

-organizaţie secretă pseudo-religioasă.

-Etimologie: -masoneria = meseria de a face casă Domnului (Templu, Cort, Ziggurat, Locaş) –

prezentă în toate religiile.

-franc- /masoneria = masoneria franceză, devenită definitorie pentru gruparea în sine, datorită

succesului avut în lupta cu Biserica şi monarhia.

Istoric: -se pierde în negura timpului; din totdeauna au existat organizaţii secrete, pseudo-

religioase, care au vrut să deţină controlul în toate domeniile puterii (politic, militar, economic,

religios, social). Un posibil început: Turnul Babel.

-Organizarea reală, actuală, a masoneriei: Anglia, 1717 – scade zelul pentru a construi edificii

religioase, iar breasla zidarilor liberi, condusă din umbră de predicatorii Desaguliers şi Anderson

şi de arheologul Payne, îşi propune să „zidească un templu spiritual în inima omului, prin

cultivarea a ceea ce este bun, nobil şi frumos”. Aşa a apărut masoneria albastră (engleză) sau

Lojile Sf. Ioan.

-Pătrunde în toată Europa, prin capete încoronate, nobili şi conducători religioşi, fiind, de multe

ori, organizată din umbră de evrei, care nu au abandonat ideea mesianismului terestru şi au căutat

să se infiltreze în toate structurile de putere pentru a-şi pune în aplicare planurile. Aşa se explică

faptul că francmasoneria preia multe principii din Talmud, Cabală şi utilizează forme de magie.

-1756 – evreul Ştefan Morin introduce în America cele 25 de grade ale francmasoneriei

templierilor.

-alt evreu, Iosef Balsamo, numit şi Cagliostro, înfiinţează francmasoneria coptică, incluzând şi

femei.

-fraţii evrei Bedarride din Avignon au înfiinţat francmasoneria Misraim, cu 90 de grade.

-Francmasoneria are o contribuţie decisivă la declanşarea şi desfăşurarea revoluţiilor burgheze

din Franţa şi Anglia, a celor de la 1848 şi a războiului din 1870, la desfiinţarea monarhiilor în

Portugalia, Rusia, Spania (temporar), Franţa etc.

Organizare

-în loji – un fel de cluburi, conduse de venerabili, ajutaţi de consilii. Lojile se adună în Marea

Lojă, condusă de Marele Maestru.

-există un ritual de primire a novicelui în lojă; acesta e adus în templu legat la ochi şi i se pun

înainte: globul pământesc, ghiveciul cu o floare, craniul, o carte deschisă, un dreptar (cumpănă,

poloboc) şi un compas – simboluri ale naturii, ştiinţei şi dreptăţii. Templul se sprijină pe doi

stâlpi, numiţi după model V.T., Iachim şi Boaz. Noul iniţiat depune un jurământ, luând asupra sa

pedepse aspre în cazul divulgării vreunui secret.

-deziderat oficial: lucrează pentru întronarea în lume a celor 3 principii ale Revoluţiei franceze:

libertate, egalitate, fraternitate.

-Libertate – contra monarhiei (puterii politice) şi religiei => anarhişti

-Egalitate – în privinţa proprietăţilor (iată originea comunismului!)

-Fraternitate – propun realizarea unui stat în stat (stat deasupra statului) => împotrivirea faţă de

sistemele de apărare sau aservirea lor

Doctrina

-nu există Dumnezeu. În mod impersonal, este recunoscută existenţa Marelui Arhitect al

Universului (după gradul 25, Acesta primeşte alte numiri, precum: îngerul luminii, geniul muncii,

spiritul focului, francmasoneria însăşi, natura însăşi sau Omul). Promovează lozinci precum:

Război lui Dumnezeu! Război de moarte creştinismului!

-Adam a fost cel dintâi francmason.

-afirmă că-şi întemeiază principiile pe iubirea aproapelui, pe faptul de a nu face rău la nimeni etc.

Organizare

-la ora actuală, în lume sunt mai multe rituri, ca de pildă: scoţian, york, lojile albastre, Rotary

Club etc. Membrii francmasoni ocupă diferite grade în ierarhiile lojilor (de regulă, sunt 33 de

grade în total).

În România

-francmasoneria a fost în spatele unor mari evenimente istorice, precum: revoluţia de la 1848,

Unirea Principatelor, Unirea de la 1918, frământările interbelice, bolşevismul, evenimentele din

1989.

-1734 - italianul Chiaro înfiinţează primele loji la Galaţi şi Iaşi

-1750 – francezul Louis Davin înfiinţează loji la Iaşi şi Bucureşti, apoi la Braşov, Sibiu, Sf.

Gheorghe, Miercurea Ciuc

-încă din 1744, Jean Louis Carra îl atrage în loja din Sibiu pe prinţul Al. Moruzzi, apoi pe Ioan

Piuariu Molnar.

-presupunerea de apartenenţă la francmasonerie planează asupra lui Horea (1784).

-1848 – Loja celebră Dreptate – Frăţie din Bucureşti.

-1866 – abdicarea lui Cuza, el însuşi mason.

-1880 – ia fiinţă Marea Lojă Naţională din România (cu implicarea lui C.D.Gherea şi stârnind

protestele lui M. Eminescu şi Melchisedec Ştefănescu).

-1937 – o delegaţie a Marii Loji Naţionale, condusă de Ioan Pangal, a dat o declaraţie solemnă de

autodizolvare în faţa patriarhului Miron Cristea. Nu s-a aplicat în realitate.

-1940-1941 – prigonirea francmasoneriei de către legionari.

-după al II-lea război mondial şi înţelegerea de la Yalta, structurile comuniste din România au

fost înfiinţate de lideri masoni: Ana Pauker, Iosif Chişinevski, M. Sadoveanu (grad 33).

-după 1989, se remarcă: Al Paleologu şi Dan Amedeu Lăzărescu. Actualul Mare Maestru se

numeşte Eugen Ovidiu Chirovici.

Strâns legată de francmasonerie este mişcarea sionistă mondială. Ea nu este recunoscută de evrei,

nici de masoni, secte mozaice, ideologi cabalişti şi talmudişti. Totuşi, s-a semnalat existenţa ei

prin publicarea, în 1923, a Protocoalelor înţelepţilor Sionului – în care sunt sintetizate mai multe

principii ideologice, între care reţinem: Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Puterea

iudaică nu poate fi învinsă. Războaiele economice. Victimizarea evreilor (mijloc francmasonic

pentru a pune mâna pe putere). Setea după aur. Monopolurile. Anarhia. Sporirea înarmărilor.

Votul obştesc. Viitoare lovitură de stat mondială. De ce suntem noi un popor ales? Dreptul celui

mai tare e singurul drept. Universităţile reduse la neputinţă. Desfiinţarea învăţământului liber.

Regele evreilor – patriarh şi papă. Sistem financiar mondial. Etc. etc.

-publicarea Protocoalelor a stârnit reacţii vehemente în epocă şi a stat la originea declanşării

fascismului, ca replică ideologică antisemită.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Comănescu,

Radu, Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei universale, Ed. Tempus Buc. 1993, David,

Diac. P.I., Invazia sectelor..., vol. 1, Ed. Crist-1, 1997, Dobrescu Emilian, Atlas masonic, Ed.

Cartea de buzunar, Buc., 2004, Fandarac Marcel Ion, Francmasoneria şi clasa politică, Ed.

Herald, Buc., 2004, Ferre, Jean, Dicţionar de simboluri masonice, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004,

Marques-Riviere, Jean, Ritualurile secrete ale francmasoneriei (după arhivele Marelui Orient şi

ale Marei Loji a Franţei), Ed. a II-a, Ed. Herald, Buc., 2005, Moisin, Anton, Ortodoxia şi

Francmasoneria, Ed. Imago, Sibiu, 1999, Nestorescu Bălceşti, Horia, Ordinul masonic român,

Ed. Şansa, Buc., 1993, Pike, Albert, Morala şi dogma Ritului scoţian vechi şi acceptat al

francmasoneriei, Ed. Phobos, Buc., 2005, Petrescu Toma, Conspira ia lojilor – Francmasonerieț

i Cre tinism, ș ș Tipografia Căr ilor Biserice ti, 1941, Ranc, Paul, ț ș Francmasoneria în lumina

Bibliei, Ed. Agape, Făgăraş, 2000, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed.

Anastasia, 1995, Ştefănescu, Paul, Misterele francmasoneriei, Ed. Vestala, Bucureşti, 2002,

Ungherea, Olimpian, Misterele templului masonic, Ed. Phobos, Buc., 2004, Wirth, Oswald,

Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Ed. Rao, Buc., 2005.

2. NEW AGE

-mişcare mistico-păgână şi sincretistă la dimensiuni cosmice.

-nu e o religie, însă are caracter religios. Nu e o filozofie, dar propune o viziune proprie asupra

lumii şi omului. Nu e nici ştiinţă, dar pretinde că se foloseşte de legi „ştiinţifice”. Combină

ezoterismul şi ocultismul, gândirea mitică şi magică, astrologia şi superstiţiile. Adepţii, în cea mai

mare parte, se pretind creştini, însă „evoluaţi” în gândire şi concepţie; o mică parte provin din

spectrul sectar mistico-păgân (Fraternitatea Albă, Graal-ul). Mulţi dintre ei sunt, la origine,

spiritişti, teozofi, antropozofi. Au legătură cu francmasoneria, în special prin ritul scoţian şi

rosacrucieni.

-Nu au: fondator, sediu social, cărţi sacre, lider, dogme etc.

Reprezentanţi: Carl Gustav Jung, Huxley, Lessing, fizicianul Capra. Mai nou: Dan Brown (Codul

Da Vinci); Ecranizări celebre: Harry Potter, Stăpânul inelelor etc.

Doctrina: se fundamentează, potrivit specialiştilor, pe „cei 4 stâlpi”:

1. pretenţia de a „împăca” religia cu ştiinţa.

-Universul este un uriaş corp viu unic; toate fiinţele sunt înrudite, formează o familie. Omul nu e

liber şi răspunzător de faptele sale; e o parte din întreg. Susţinerea panteismului. Negarea creaţiei.

2. Religiile orientale

-sunt promovate pentru că întruchipează cel mai bine acel vis al unităţii primare şi al contopirii.

-taoismul: -organismul viu unic – forţele opuse yin şi yang – se menţin în echilibru reciproc.

-yin – femininul: obscur, pasiv, învăluitor, introvertit, sintetic

-yang – masculinul: luminos, activ, creator, extravertit, analitic

-credinţa în reîncarnare; practicile yoga

-New Age aduce, în paralel, şi reproşuri creştinismului: că se bazează pe dogmă şi morală impuse

din exterior; că dezbină (a produs conflicte, schisme, războaie); că exagerează cultul şi canoanele,

fără să lase omul să-şi manifeste „sinele”; că vorbeşte de păcat, care de fapt nu există; că nu are

trăire, experienţă tainică…Practic, omul new-age-ist îşi pierde calitatea de persoană.

3. Noua „psihologie”

-concepţia „sinelui” – aproape de Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi – promovată de

Jung

-se vorbeşte de un inconştient colectiv, prezent în toţi oamenii

-stările şi trăirile excepţionale avute de sfinţi se repetă în fiecare din noi, sub formă de

beatitudine, plenitudine, experienţă mistică, suprasenzorială – acesta e Dumnezeu, sau măcar

ceva din El.

-concepţii noi: rebirth, (noua naştere), chanelling (intrarea în contact cu lucruri sau fiinţe de

dincolo de lumea văzută).

4. Astrologia

-ezoterismul, cunoaştere tainică – prin „citit în stele” şi horoscoape

-în 2000, soarele a intrat în constelaţia Vărsătorului, începând astfel Noua Eră (New Age), în care

se va schimba cursul lumii şi al istoriei.

Vechi ere:

-Taur – Imperiile Mesopotamiei

-Berbec – era mozaică

-Peşti – era creştină (ihtis)

-Vărsător – New Age

Premergători ai New Age: gnoza şi gnosticii, Simon Magul etc.

În cartea sa Reîntoarcerea lui Cristos, Alice Bailey a scris că El a fost doar o „idee”, care s-a

întrupat în: Buda, Hermes, Zarathustra, Iisus, Mani etc.

Alte elemente favorizante sau definitorii pentru New Age:

-stressul: omul contemporan visează la o lume fără conflicte, o lume de conciliere şi de

fraternitate universală, la armonia între trup şi suflet, între trecut, prezent şi viitor.

-eul – hipertrofiat

-sincretismul: poţi să aparţii liniştit mai multor religii

-triumful „ecumenismului”

-adevărul este „ce e bun pentru tine” (egoism)

-alt dicton: Iubeşte şi fă ce-ţi spune inima! – la baza distrugerii familiei, a creşterii ratei

divorţurilor, a concubinajelor, a pornografiei infantile şi pedofiliei, a acceptării şi promovării

publicitare a perversiunilor şi păcatelor contra firii.

-promovarea conceptelor de pace şi armonie universale; mobilizarea generală a forţelor „de bine”

şi „pentru bine” (yoga, meditaţia, relaxarea), dar şi premoniţia unor lupte grele, apocaliptice

(Armaghedonul, filmul Stăpânul inelelor etc.).

-Adevărul nu stă în teoretizare, ci în practică: După roade se cunoaşte pomul… (Notă: În fapt,

adevărul stă în strânsă legătură cu discernământul, nu cu raportul teorie/practică).

-Autosuficienţa omului, considerat aprioric bun. Omul n-are nevoie de revelaţie, răscumpărare

sau har. N-are păcat.

-credinţa e o formă de a se experimenta pe sine. Presupune, deci, o lucrare de introspecţie; dar nu

se pot depăşi barierele eului propriu. Rugăciunea = coincidenţă cu eul cel mai profund.

-cosmologia panteistă: lumea apărută prin emanaţie, din sufletul ei, Dumnezeu.

-suferinţa e absurdă şi sterilă. Răscumpărarea vine prin tehnici: relaxare, activarea potenţialului

energetic (bio-energo-terapie), nu prin suferinţa lui Hristos. Moartea = accesul la o nouă

reîncarnare, urmată de altele, până la Nirvana.

-astrologia, „semnele” etc. conduc spre abstractizare. Se elimină concretul: naşterea reală a lui

Hristos realizează unirea între Dumnezeu şi om (după Sf. Atanasie şi Sf Maxim: Hristos –

Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască). Contrar acestei idei, New Age

vorbeşte de mistica unirii (toate sunt una, în chip impersonal).

-Hristos este un fel de „inimă” a materiei (după Teilhard de Chardin); El ar atrage spre sine ca un

magnet întreaga realitate materială. Se exclude, deci, istoricitatea lui Hristos: faptul că se naşte,

pătimeşte, se jertfeşte, moare şi înviază. După înviere, îşi păstrează semnele rănilor.

-ocultism, vrăjitorie, magia prezentată ca fiind „albă” – benefică pentru om şi natură (ex.: „Harry

Potter”). În realitate, orice formă de magie este „neagră” – se realizează cu puterea demonică,

opusă harului dumnezeiesc.

Concluzie: New Age ne lasă absolut singuri, cu toată pleiada de constelaţii, religii, guru,

horoscoape, calcule numerologice, premoniţii şi predispoziţii etc. Ne condamnă să devenim,

pentru noi înşine, propriul Mântuitor (culmea egoismului!).

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Ankerberg J.,

Weldon, J., Realitatea despre astrologie, Ed. Agape, Făgăraş, 1997, Baron, Will, Înşelat de „Era

Nouă”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc., 1998; Bădulescu, pr. Dan, Împărăţia răului: New Age, Ed.

Christiana, Buc., 2001, Idem, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Idem, New Age – o

pseudo-religie mondială, în rev. S.T., seria a II-a, nr. 1-2, Bucureşti, 2000, Băncescu Iuliana,

Misiunea preotului faţă de magia contemporană, Buc., 2003; Bunson Mathew, Viitorul a sosit...

profeţiile anului 2000, Ed. Image, Buc., 1999, Dan, Gicu, Misiunea spirituală a României, Deva,

2001; David, P.I., Invazia sectelor, Ed. Crist-1, 1997, Idem, Sectologie, Constanţa, 1998, Fortuna

Lorin, Misiunea astrală România, Timişoara, 2003; Gassmann Lothar, New Age, Ed. Stephanus,

Buc., 1996; Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia” viitorului, Slătioara, 1996; Vasile,

Danion, Olaru, pr. Ilarion, Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Crredinţa noastră,

Bucureşti, 2001; *Viaţa pe Geea: carte-apel a Confederaţiei galactice către civilizaţia terestră

transmisă prin Misiunea României, Piatra Neamţ, 1996.

Curs nr. 8-10: ABATERI DE LA DREAPTA CREDIN Ă ÎN SPA IUL ROMÂNESCȚ Ț

A. SCHISME RELIGIOASE FAŢĂ DE B.O.R., CU MANIFESTĂRI ERETICE

1. Mişcarea anticalendaristică (Stiliştii).

-1/14 oct. 1924 – B.O.R. a îndreptat calendarul, conform recomandărilor Conferinţei

Interortodoxe de la C-pol (mai, 1923). Acţiunea a fost respinsă de călugări şi preoţi fără cultură,

fanatici, indisciplinaţi (monahii erau obligaţi să facă ascultare), încurajaţi din afară (Rusia,

Athos). S-au grupat în jurul mân. Slătioara, com. Râşca, jud. Suceava. Nu au fost recunoscuţi

drept „cult” aparte din partea statului.

-nu prea aveau preoţi; au atras un arhiereu, Galaction Gordun, caterisit de Sf. Sinod al B.O.R. în

1955, pe care îl declară „mitropolit”. El hirotoneşte necanonic (de unul singur) ca „episcop” pe

Meftodie Marinache şi amândoi pe Evloghie Oţa (toţi excluşi din monahism şi caterisiţi de

B.O.R.). La schitul stilist de la Copăceni (jud. Ilfov) este hirotonit episcop un alt caterisit şi

exclus, Glicherie Tănase, mort în 1984 şi declarat în 1999 „sfânt”. Alt „mitropolit” stilist:

Silvestru Onofrei.

-conducerea actuală: sediu – Slătioara, „mitropolit primat”: Vlasie, ajutat de „arhiereii” Vasile

Mogârzan şi Fabian (ultimul la mân. Sfânta Maria – Militari, Bucureşti).

-au existat şi neînţelegeri (ex.: Cozma Lostun, „arhiereu” stilist – alungat de la Slătioara).

-ierarhia stilistă actuală se recrutează din rândul celor fără pregătire teologică, al preoţilor

caterisiţi şi monahilor excluşi.

Manifestări specifice: - fanatism contra B.O.R., a clerului şi credincioşilor ei;

-practică botezul şi căsătoria din nou

-calendarul vechi, neîndreptat = dogmă (cu o eroare ştiinţifică de 11 min. şi 14,02 sec. pe an);

-aplică Pidalionul (colecţia de canoane a lui Nicodim Aghioritul), publicat în româneşte din 1844,

reeditat, fără a fi adus la zi (cu referiri la autocefalie, patriarhie etc.) – mai important la ei decât

Scriptura.

-consideră „Taine”: spălarea picioarelor, sfinţirea bisericilor etc.

-liderii au averi uriaşe, deşi afişează condiţii modeste. Practică peregrinările în scopul colectării

de ajutoare pe la biserici şi mânăstiri ale B.O.R. sau cerşesc fonduri cu pancarte la gât în locuri

publice.

-practici bigote: nunţi fără lăutari, fără folclor, dansuri etc.

-Slătioara = centru de pelerinaj, la „moaştele sf. Glicherie, făcător de minuni”, cu cazare şi masă

asigurate

-încercări de intrare în legătură cu Biserici Ortodoxe: deşi pretind că au manifestări similare

Bisericilor din Rusia, M. Athos, Ierusalim sau Serbia, nu au fost recunoscuţi de aceste Biserici, ci

li s-a cerut să intre sub ascultarea canonică a Sf. Sinod al B.O.R. În eparhii precum: Dunărea de

Jos şi Tomis creează confuzie prin greşita identificare cu lipovenii!

Bibliografie: Ilie, Arhim. Cleopa, Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în

B.O.R., nr. 3-4/1955.

2. Uniunea umanitară non-profit „BORNA”

-fondată de ing. Gheorghe Luca din Bucureşti

- acesta a realizat „Calendarul natural al omenirii, sprijinind mişcarea stilistă, prin calcule aşa-zis

„ştiinţifice”.

3. „Ucenicii Sf. Ilie” sau „Turma Sf. Ilie”

-condamnaţi şi anatematizaţi de Sf. Sinod al B.O.R. în 1994.

-proveniţi dintre inochentişti

-organizatori: Ioan Zlotea – ucenic al lui Inochentie de la Balta, participant la Sinodul din 1924,

care a hotărât îndreptarea calendarului, numit „Tăticul de Sus”; Alexie de la Buzău (Anton

Ciubotaru, m. 1995), numit „Tăticul de jos”; fraţii Dumitru şi Ilie Marian – „mămici alese”. În

toţi aceştia s-a manifestat Dumnezeu Tatăl întrupat sau Sf. Ilie (confuzie între Tatăl Ceresc şi Sf.

Ilie).

-Alte erori doctrinare: - credinţa în reîncarnare

-căsătoria e o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu. Adevărata căsătorie: ca „frate şi soră”.

-Dumnezeu confundat cu materia (panteism), identificat când cu Sf. Ilie, când cu Sf. Ioan

Botezătorul, zicând că trebuia să fie prezent şi Tatăl ceresc pe icoana Epifaniei (Bobotezei).

-venerează cerul şi pământul, zilele şi calendarul

-atributul de creator al cerului şi pământului îl are tot Sf. Ilie.

- nu numai Hristos a înviat, ci şi alte persoane sfinte: Sf. Ilie, Inochentie, Maica Domnului, Ioan

Botezătorul. Se salută cu: …(fiecare din persoanele de mai sus) a înviat; adevărat a înviat!

-preoţii care au soţii sunt nevrednici de slujire.

-Maica Domnului este moldoveancă.

-ţin calendarul neîndreptat.

-Au ritualuri păstrate din B.O.R., la care adaugă creaţii proprii (acatiste exagerate).

-cult accentuat pt. ziua de vineri, atât pt. jertfa lui Hristos, cât şi pt. Cuv. Paraschiva.

-scot miridă specială la Proscomidie pentru „patriarhul Alexie” de la Buzău.

-spovedania e publică; se face în faţa bătrânilor numiţi „bunei” şi „stareţi”

-iertarea se acordă prin sărutări sfinte şi stropiri cu aghiasmă. Euharistia se dă numai celor

vrednici.

-justifică minciuna pe textul din Fericiri „minţind pentru Mine” greşit interpretat

-exagerează pomenirile, metaniile, cultul sf. cruci (au cruci mari, de plumb, cu care

binecuvintează în cele 4 zări).

-organizaţi în Bârlad, Sibiu, Galaţi, Tulcea, Vaslui, Bucureşti, Buzău, Botoşani.

4. Noul Ierusalim

-grupare cu specific apocaliptic (de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al B.O.R.

(1993).

-adepţii se pretind adevăraţii ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei

Transcendentale, artişti (Marian şi Victoria Zidaru – artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh. Zamfir –

simpatizanţi), preoţi şi monahi ortodocşi grupaţi în jurul surorilor Virginia şi Mihaela.

-Virginia, moartă în 1992, a fost declarată „sfântă” şi i s-au alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc.

-Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor

Zidaru, un templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor Zidaru (9 ani)

moare accidentat sub zidurile noii construcţii. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o

„mănăstire” mixtă, sfidând canoanele. Tot aici, s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de cazare

pentru „fraţi” şi „surori”, ateliere de „creaţie” etc.

-La început, Virginia şi adepţii ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul, care

a sfinţit complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând arhereu-vicar.

-Au curajul să publice, atât sub formă de ziar(lunar), cât şi în volum separat, „cuvântul lui

Dumnezeu” – mesaje divine transmise sub formă de „revelaţie deschisă” – atât Virginiei, cât şi

urmaşilor ei. Textele provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica Domnului sau „sfânta”

Virginia şi se adresează adepţilor într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie supărătoare.

Inspiraţia este evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje). Mesajul lor este,

categoric, apocaliptic.

Din cuprins: - România = Noul Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de urgia Apocalipsei, dar nu

pentru ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci pentru credincioşii ei.

-post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate

(nepoluate).

-căsătoria albă

-port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă.

-calendarul vechi (în legături cu stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară)

-şedere la case, nu în blocuri

-„Atelierul de creaţie creştin-ortodox”, sub patronajul soţilor Zidaru, a imprimat un stil aparte,

apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte apreciat în ţară şi străinătate.

Bibliografie: David, P.I., Invazia sectelor..., vol.2, Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii

mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

5. Biserica Ortodoxă Tradiţională (Strămoşească) sau „a Vlahilor de Pretutindeni”

-structură religioasă în formare, cu mai multe centre: la Piatra Neamţ, Bucureşti („Mitropolitul”

Ioan Preoteasa – fost preot plecat în S.U.A. cu căsătoria „anulată”, întors la Bucureşti cu gânduri

de a fi numit eparhul Giurgiului, caterisit de Sf. Sinod şi remarcat în mass-media cu prilejul

săvârşirii unei rânduieli necanonice – înmormântarea unei persoane publice decedată, potrivit

cercetărilor, prin suicid; Î.P.S. Hristofor – grec, stilist), Constanţa etc.

-atrage preoţi (nemulţumiţi că nu li se recunosc „meritele”), monahi (aspiranţi la arhierie aflaţi în

dizgraţie) şi credincioşi (mase de manevră), propunând forme speciale de nesupunere faţă de

ierarhie.

-2006: presa dezvăluie întâlniri secrete ale adepţilor grupării în jud. Suceava (Vatra Dornei), dar

şi peste hotare (Ucraina); este deconspirat un nou adept, ierom. Olivian Bindiu (hirotonit arhiereu

în secret).

-încearcă înfiinţarea unei mânăstiri la Copăceni – Ilfov, fără rezultat, în urma eforturilor

misionare ale preotului ortodox Lică Lepădatu.

-încearcă joncţiunea cu gruparea anticlericală şi antisinodală provenind de la Vladimireşti

(Alianţa pentru renaştere spirituală din România), cu nucleele dizidente din jurul unor clerici şi

monahi contestatari ai unor ierarhi din conducerea Bisericii.

6. Biserica Secretă (Ascunsă) a Maicii Domnului

-structură religioasă în formare.

-lider: prof. Constantin Dogaru din Tecuci, primitor al unor „noi revelaţii”, pe care le publică în

mai multe volume, cu largul concurs al unor sponsori. Se autointitulează „Înaltul Comunicator”,

el însuşi „mare preot”, „hirotonind” alte persoane, printre care şi femei, pe toate cele 3 trepte

(există, deci, şi o ierarhie feminină).

-leg. cu Turma Sf. Ilie, cu mişcările de la Vladimireşti şi Pucioasa.

-abateri doctrinare, cultice şi morale: există „10 ceruri”, 8 Taine (a opta: „conlucrarea divină”),

Dumnezeu-Tatăl are „încă 33 de fii neîntrupaţi”, revelaţia deschisă (noi texte „inspirate” –

scrierile lui Dogaru, viziuni profetice şi „descoperiri”), preexistenţa sufletelor, milenarismul,

spovedania în grup, interdicţii privind căsătoria şi testarea „compatibilităţii” soţilor în prealabil,

antisemitism agresiv.

-prozelitism: iertarea păcatelor se dă condiţionat de răspândirea publicaţiilor dogariste („cu 150-

200 de Paraclise ale Preasfintei Treimi date de sufletul unui om care s-a sinucis, se poate scoate

acel suflet din orice fel de chin al iadului”11!); adepţii sunt ameninţaţi cu moartea („accidente”),

dacă divulgă secretele grupării sau o părăsesc.

-salutul special: Vaviov! („smerita salutare cerească”).

-mesaj apocaliptic centrat pe „dezvăluirea” strategiilor oştilor îngereşti, prezentate ca o ierarhie

militară, cu grade diferite şi cu poziţionări specifice „celor 10 ceruri”; respectivii îngeri au

felurite numiri, unele ridicole (Ex.: Sf. Heruvim Antrax). Tuturor le sunt dedicate „slujbe” şi

„acatiste” (ex.: Acatistierul luminic). Au şi rol terapeutic, folosind diverse tipuri de raze, ce

vindecă toate bolile, chiar şi pe cele incurabile (ex. SIDA).

-se reia aceeaşi temă a salvării României, ca pământ ales şi binecuvântat, din cataclismele finale.

-susţinere frenetică a canonizării unor adepţi ai mişcării (Nil Dorobanţu, Maria Românca etc.).

-ultima „operă”, monumentală: Biblia Maicii Domnului, un afront adus atât sacralităţii şi

unicităţii Sfintei Scripturi, cât şi Sfintei Fecioare.

11 C. Dogaru, Praclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, p. 2.

-nuclee formate din „preoţi”, „monahi” şi credincioşi în judeţele: Galaţi, Brăila, Vaslui, Iaşi,

Bacău, Timiş, Constanţa, Hunedoara şi în mun. Bucureşti. Un caz mediatizat: cel al lui Toader

Ţepeş, fost mecanic de locomotivă, „preot” al Bisericii Secrete din Bicaz. La Oradea, activităţile

grupării se desfăşoară sub paravanul fundaţiei „Altadora 2003”.

-creează confuzie, atât „preoţii” cât şi „preotesele” slujind îmbrăcaţi cu reverendă şi odăjdii,

folosind „sfinte vase” etc. Cultul, adaptat după cel ortodox, se desfăşoară deocamdată în case

particulare; nu-i exclus ca pe viitor să ridice „biserici”. Există şi o „liturghie” adaptată, „a Maicii

Domnului”.

-întruchiparea „Mângâietorului” – „profetul zilelor de pe urmă”, „Ioan cel nou – împăratul lumii

noi” este un ţăran, Ion Marin din Ioneşti Argeş. Prin acesta, gruparea caută să continue

fenomenul Maglavit.

Bibliografie: Despre „Biserica Secretă”: +Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar, Fenomenul

„Biserica Ortodoxă Secretă” – o erezie la început de mileniu III, Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2006.

Publicaţiile „Bisericii Secrete” (autori: prof. C-tin Dogaru şi colaboratorii săi): Acatistier ortodox

pentru luminarea minţii (ed.1-2, Craiova, 1999), Efectul destructiv al credinţei asupra

elementelor negative (Craiova, 1999), Calităţile sufletului omenesc (Ed. „Sfânta Ortodoxie”,

Craiova, 2000), Acatistier ortodox al Maicii Domnului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000, -

similare: Acatistierul luminic, Acatistierul Sfintelor puteri cereşti, Acatistierul Sfintelor Femei şi

Fecioare, Acatistierul ortodox al Domnului Iisus Christos ), Cartea celor 100 de poeme ortodoxe

(Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Duhul Sfânt în România ( Ed. „Sf. Ortodoxie”, Deva,

2000), Sistemul ceresc de întrajutorare (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Tehnologia

lucrului cu gândul sfânt, în colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfânta

Entorie a Pământului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Dicţionar ştiinţifico-spiritual, în

colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfinte comunicări despre România,

despre civilizaţiile cosmice şi despre viitorul planetei Pământ (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova,

2000), Cartea sfintelor elogii ortodoxe (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Cartea sfinţilor îngeri

inspiratori (2002), Comunicările Sfinţilor Heruvimi către români, (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova,

2000), Comunicările Sfinţilor Serafimi către români (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000),

Sfânta Pertuţie divină (Ed. Hyperion, Craiova, 2001), Maica Domnului în România (2001),

Duhul Sfânt în România (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Ţara Sfântă Ortodoxă România (Craiova,

1999, Constanţa, 2002), Sfânta Oştire a Începătoriilor (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Sfânta

Organizare a Cerurilor I şi II (Ed. Sfera, Bârlad, 2001, - similar pentru „cerurile” III-IX),

Oştirea Sf. Arhanghel Uriil (Ed. Sfera, Bârlad, 2001, - similar: „Oştiri” ale Sf. Arhangheli Mihail,

Gavriil, Rafael, Varahil, Antim), Sfânta Oştire a Domniilor (Ed. Hyperion, Craiova, 2002, -

similar: a Stăpâniilor şi a Scaunelor Cereşti), Sfânt tratat de medicină (2001), Metode sfinte şi

cereşti de vindecare (Ed. Sfera, Bârlad, 2002), Edenul de altădată (2002), Scandal cu duşmanii

(Ed. Sfera, Bârlad, 2002), Soborul Sfinţilor Apostoli (Iaşi, 2002), Cerul Christoforic (Ed.

Hyperion, Craiova, 2002), Sfântul Tron divin (Ed. Hyperion, Craiova, 2002), Sabia Sfântului

Arhanghel Mihail (2003), Paraclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, Biblia

Maicii Domnului (2005).

Prof. Dumitru Ştefan, Profetul zilelor de pe urmă. Fenomenul Ioneşti-Argeş, vol.1, ed. 1,

Bucureşti, 2005.

B. GRUPĂRI CU TENDINŢE SEPARATISTE (CENTRIFUGE) FAŢĂ DE

B.O.R.

1. Oastea Domnului

-mişcare de emancipare a vieţii religioase a ortodocşilor români, în spirit tradiţionalist, axată pe

coordonarea activităţii creştinilor practicanţi (unii chiar habotnici). Atâta vreme cât este

controlată de Biserică, mişcarea în sine are un rol benefic: ajută ierarhia în munca pastoral-

misionară. Nu putem trece cu vederea nici faptul că, acolo unde autoritatea bisericească a lipsit,

s-au înregistrat cazuri de desprindere a ostaşilor de la Ortodoxie sau trecerea lor la anumite culte

(cu totul sporadic, după cum vom vedea).

-organizaţii similare în Grecia: Zoi, Sotiria. A nu se confunda cu secta Armata salvării.

-întemeietori: mitrop. Nicolae Bălan al Ardealului şi pr. Iosif Trifa, delegatul lui – în 1923 se

înfiinţează primele grupări la Câmpeni şi Sibiu, sub deviza „Veniţi la Iisus!” şi salutul: „Slăvit să

fie Domnul!”.

-sprijin mitropolitan: tipografie proprie la Sibiu, unde editează revista: Iisus Biruitorul, iar pr.

Trifa publică predici, broşuri moralizatoare, culegeri de cântări etc.

-se răspândeşte rapid în toată ţara

-manifestare specifică: adunări după Liturghie în Biserici sau case (mai ales în după-amiezele

duminicilor şi sărbătorilor), cu: rugăciuni, imne, citiri şi explicări din Sf. Scriptură etc.

Organizează pelerinaje la hramuri de biserici şi mânăstiri.

-izbucneşte un conflict între Iosif Trifa şi Nicolae Bălan. Trifa e caterisit în 1937 şi moare în

1938. Deşi pe patul de moarte îndeamnă: rămâneţi în Biserică!, după decesul lui urmează o

perioadă de instabilitate pentru Oaste, când unii membri s-au amestecat în politică (de partea

legionarilor), au început să se grupeze în jurul unor lideri laici, să nu se mai supună preoţilor

parohi, deci să dezbine unitatea parohiilor. Unele grupări de „ostaşi” s-au separat de parohiile pe

lângă care s-au constituit iniţial, ajungând să desfăşoare o activitate de sine stătătoare. La aceasta

a contribuit şi măsura comunistă de suprimare a tuturor organizaţiilor cu caracter religios după

1948; „ostaşii” au fost obligaţi să se integreze în sistemul cultelor recunoscute de stat: majoritatea

s-au întors la parohii, dar au existat şi excepţii (Cluj şi Simeria), care s-au lipit la grupări

neoprotestante. Mulţi au plecat în străinătate, unde au fondat „Vatra” (în S.U.A), condusă de ep.

Valerian Trifa (nepotul lui Iosif Trifa).

-liderul Oastei în perioada comunistă: Traian Dorz (m. iun.1989).

-exagerări:- accentuarea rolului pastoral al unor lideri „ostaşi” laici, care predică în biserici şi

organizează viaţa parohială în locul preoţilor;

-compunerea şi executarea unor imne străine spiritualităţii şi tradiţiei româneşti (melodii de vals,

polca, mazurca etc.);

-săvârşirea de liturghii pe mormântul lui Iosif Trifa;

-exagerări doctrinare în broşuri şi imne; predilecţia spre psihoza apocaliptică;

-împărtăşania oferită spre păstrare laicilor;

-spovedania publică, dezlegarea perpetuă (împărtăşire fără altă spovedanie);

-nunta fără respectarea tradiţiilor folclorice româneşti (fără muzică – în afara imnelor „Oastei” –

fără dansuri, fără consum de carne şi alcool)

-Dizidenţe: grupările amintite: Cluj şi Simeria; precum şi cea condusă de pr. Avramescu,

„mitropolitul Oastei din Dobrogea”, ajutat de „consilieri”: pr. Timotei şi Ştefan Popa

(Techirghiol, Topraisar).

-Organizarea astăzi: -sub directa ascultare a Sf. Sinod al B.O.R. (mulţi sinodali membri sau

simpatizanţi; în trecut: ep. Iosif Gafton al Argeşului; astăzi: P.P.S.S. Andrei de Alba Iulia, Ioan al

Oradiei, Justinian al Maramureşului, Serafim al Germaniei ş.a.). Delegatul Sf. Sinod pt.

problemele Oastei: P.S. Calinic al Argeşului. Au un consiliu preoţesc format din personalităţi

precum: pr. prof. dr. Vasile Mihoc (Sibiu), pr. conf. dr. Constantin Onu (Piteşti) ş.a. Ţin mai

multe congrese. Au reactivat şi completat statutul de funcţionare a Oastei, au reorganizat editura

Oastea Domnului şi publică, după 1989, revista Iisus Biruitorul. Se implică misionar prin:

pelerinaje, predici, cateheze, acţiuni sociale, filantropice etc.

Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998,

David, P.I., Invazia sectelor, vol.2, Dorz, Traian, Hristos, mărturia mea, Ed. T. Dorz, Simeria,

1993, Idem, Hristos – sfinţitorul nostru, Ed. O.D., Sibiu, 1998, Idem, Hristos, puterea apostoliei,

Ed. O.D., Sibiu, 1999, Idem, Istoria unei jertfe, vol. 1-4, Ed. O.D., Sibiu, 1998-2002, Idem,

Dreptarul învăţăturii sănătoase, Ed. O.D., Sibiu, 2001, Idem, Zile şi adevăruri istorice, Ed. O.D.,

Sibiu, 2004, Trifa, pr. Iosif, Ce este Oastea Domnului?, Ed. O.D., Sibiu, 1996, Velescu, Moise,

Profetul vremurilor noastre, vol.1-2, Ed. O.D., Sibiu, 1998-2000.

2. VISARIONIŞTII

-constituie o ramură a Oastei Domnului. Se numesc aşa după liderul lor spiritual, ierodiaconul

Visarion Iugulescu (treapta sa ierarhică e contestată de către unii cercetători, în special de prof.

diac. dr. Petre David, care-l numeşte simplu rasofor).

-liderul s-a născut în 1922, pe Valea Prahovei, numindu-se din botez Vasile. S-a perindat pe la

mân. Căldăruşani şi Cernica, după care a ajuns organizator al Oastei Domnului la Biserica Sf.

Nicolae Sârbi. După demolarea acesteia în 1983, se retrage la o casă parohială a Bis. Sf. Nicolae

Vlădica (11 Iunie). Aici îşi reorganizează gruparea, ajutat de sora Elena. A atras f. mulţi tineri şi

tinere, adunaţi sub denumirea de „Lucrarea”; promovează căsătoriile albe, nunta fără lăutari

(numai cu cântări ale Oastei Domnului), vestimentaţie specifică (haine negre, basmale albe sau

albastre, excluderea podoabelor de orice fel).

-după 1989, mişcarea cunoaşte o dezvoltare puternică: se publică revista Călăuza ortodoxă, cu

predici visarioniste şi ilustraţii – icoane pictate de Visarion, în stil naiv. S-au alcătuit filme,

proiecţii de diapozitive etc. Din cuprinsul acestor materiale:

-Visarion se pretinde, el însuşi, purtătorul unor revelaţii primite direct, în urma unor „arătări”,

viziuni. În predici, reproduce astfel de mesaje, prezentând dialoguri între Dumnezeu, Maica

Domnului, îngeri, diavoli, sfinţi, fără bază biblică şi patristică. Abuzează de digresiuni, poveşti şi

descrieri imaginare, care fac, însă, deliciul adepţilor. Nu în ultimul rând, creează o psihoză

eminamente sectară prin descrierile îngrozitoare ale sfârşitului lumii, ale chinurilor iadului etc.

Are, însă, şi meritul de a îndrepta adepţii pe calea moralităţii, prin combaterea aspră a păcatelor şi

viciilor.

-într-o vreme, Călăuza a apărut cu binecuvântarea P.S. Galaction (fie s-a obţinut în grabă, fie nu

s-a obţinut deloc, căci la ora actuală se publică fără nici o binecuvântare).

-la iniţiativa pr. paroh Ion Grigore, s-a desfiinţat gruparea de la 11 Iunie. Visarion s-a retras,

bătrân, la Comarnic, dar adepţii s-au regrupat la alte biserici: Sf. Pantelimon, Sf. Mina, Sf.

Silvestru, Sf. Nicolae Şelari, Toţi Sfinţii, Sf. Stelian, Mătăsari etc. De asemenea, au puternice

nuclee în ţară: Constanţa, Iaşi, Botoşani, Craiova, Tulcea, Timişoara, Arad.

-au legături, pe filiaţie, cu Oastea Domnului (cu cântări şi manifestări similare), cu mişcarea de la

Vladimireşti şi Turma Sf. Ilie.

Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998,

David, P.I., Invazia sectelor, vol. 2, Iugulescu, Visarion, Pâine şi apă pentru suflet, revistă

„creştin-ortodoxă” – dif. numere.

3. Petrache Lupu de la Maglavit

Petrache Lupu, un cioban gângav din Maglavit – Dolj, pretinde că a avut o întâlnire cu

Dumnezeu, care i se arată sub o salcie sub forma unui bătrân, îi tămăduieşte neputinţa şi îl

îndeamnă să predice. Fenomenul se înscrie în seria „arătărilor divine” din prima jum. a sec. XX

(Lourdes), este intens mediatizat şi speculat politic, inclusiv prin vizita regelui Mihai I, care-i

devine cumătru lui Petrache. Se înfiinţează o mănăstire (azi redeschisă); are loc un pelerinaj

nemaiîntâlnit (minuni, vindecări etc.). Petrache profită: au loc exagerări (intră prin uşile

împărăteşti, se împărtăşeşte direct din potir etc.). Teosofii şi spiritiştii îl consideră un medium de-

al lor. În timpul comunismului retractează, ba chiar huleşte. Devine colectivist fruntaş. După

1989, fenomenul se reia, dar cu slabe rezultate; doar unii membri ai Oastei Domnului îşi mai

amintesc de el. Moare în 1994, la vârsta de 86 de ani, şi e înmormântat în cimitirul parohial.

4. Mişcarea de la Vladimireşti. Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România

-s-a conturat în jurul maicii Veronica (n. Vasilica) Gurău (1920-2005), care a pretins a fi avut

vedenii (arătări) ale maicii Domnului în câmpuri cu porumbi, pe toată perioada celui de-al doilea

război mondial.

-la mân. Vladimireşti, pr. Ioan de la Bihor practica spovedania publică şi împărtăşania

permanentă. Viziunile Veronicăi, deja publicate, atrag mii de pelerini. Intră în conflict cu

autorităţile bisericeşti atunci când 2 călugăriţe din obştea Veronicăi sunt prinse când sustrăgeau

părticele din moaştele Sf. Dimitrie de la Bucureşti. Mânăstirea e închisă în 1957 şi transformată

în I.A.S. în 1958. Veronica e reţinută şi condamnată. După eliberare, duce o viaţă îmbelşugată în

Bucureşti, căsătorindu-se cu arhitectul Gigel Văsii, mai tânăr cu 25 de ani. Se pretinde că a fost o

căsătorie forţată, din interes, neconsumată etc. După 1989, îl părăseşte şi se reîntoarce în

mănăstire, care e reorganizată de P.S. Casian după normele în vigoare. Deşi s-au tipărit viziunile

şi memoriile maicii Veronica, aceasta nu le mai recunoaşte. Grupuri de uceniţe de la

Vladimireşti, conduse de Gherghiniţa şi Lucia Enache, creează anarhie şi tulbură slujbele din

bisericile ortodoxe, cu strigăte împotriva Patriarhului sau unor ierarhi. Mai nou, se organizează

sub titulaturile: Biserica Ortodoxă Liberă şi Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România

(lider: Tudor Nicolae), şi Sindicatul preoţilor Solidaritatea (condus de Gabriel A. Mascas) au site-

uri Internet şi pretind, în mod abuziv, că se bucură de susţinerea unor preoţi şi duhovnici renumiţi

(pr. Arsenie Papacioc, pr. Tănase de la Valea Plopului, în trecut: pr. Galeriu etc.). Continuă

legăturile cu pr. Ioan Iovan, caterisit între 1956-1989, trecut pe la Plumbuita, ajuns la mân.

Recea, unde practică şi astăzi ceea ce ştie de-o viaţă: spovedania publică şi dezlegarea generală

pentru Împărtăşanie, sfidând canoanele şi rânduielile bisericeşti. „Maica Teodosia” (Zorica

Laţcu) are curajul s-o numească pe Veronica, blasfemiator, „Chipul feminin al lui Dumnezeu” şi

„proorocul planetei”.

Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

C. GRUPĂRI DE INFLUENŢĂ ORIENTALĂ, ÎNFIINŢATE ÎN ROMÂNIA

1. MISA – „Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut”

-lider: Gregorian Bivolaru – acuzat de mai multe infracţiuni, refugiat – azilant în Suedia;

-ţin conferinţe, cursuri şi practici yoga în manieră „modernă”; propun aşa-zisa echilibrare

fizică şi psihică, dezvoltarea conştiinţei de sine etc.

-regim alimentar naturist, cu deviaţii extreme (urinoterapia);

-practici sexuale, pornografice, imorale, incestuoase.

-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se

spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006; Istodor

Gheorghe, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 2005;

Tache, Pr. Conf. Dr. Sterea, MISA – duplicitatea absolutului?, în G.B., LXIII, 5-8/2004.

2. Radiesteziştii

-propun pătrunderea şi cunoaşterea sinelui uman şi influenţarea lui prin energiile pe care le

captează prin diferite tehnici (exemple: nuiaua, bagheta, pendulul etc.);

-în mişcare au fost atraşi şi preoţi, pretinzând realizarea de exorcisme. Se solicită adepţilor

respectarea cu stricteţe a dogmelor ortodoxe: Sfânta Treime, credinţa în jertfa lui Hristos etc. Se

impun: ţinerea cu stricteţe a posturilor, Spovedania, Împărtăşania.

-paravanul legal: Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România (preşedinte Bors

Marian Constantin); Societatea Română de Radiestezie şi Fundaţia română de Inforenergetică

„Sf. Ap. Andrei” (preşedinte: Claudian Dumitriu).

-alte personalităţi: Dr. Ing. Constantin Cojocaru („Cojoterapia”), dr. Mudava (fost candidat la

preşedinţie), Mario Sorin Vasilescu.

-captează „energii” prin cercuri şi lanţuri umane în anumite locuri şi timpuri (Vf. Omu, litoral

etc.), unde se realizează adevărate tabere de întrunire a adepţilor;

-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se

spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie.

-REIKI- cea mai recentă formă de radiestezie adusă în România, cu tendinţe puternice de grefare

pe filonul adevărului ortodox. Fondator: Usui Mikao (jap.). Urmăreşte iniţierea adepţilor prin

conectarea lor la sursa de energie universală. Lideri: maestrul Constantin Gheorghiţă din Sibiu

(promotor şi al unui curs de „hirotonisire” a adepţilor în „ordinul lui Melchizedec” – deci, o

pretinsă „ierarhie”), Ovidiu Dragoş Argeşanu (autorul unor lucrări de popularizare a reiki),

Bogdan Negulescu etc.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006.

3. „Spiriţii” bihoreni

-grupare legată de personalitatea diac. Iosif Vuculescu de la parohia Sepreuş (Arad); el deprinde

spiritismul la Budapesta şi Viena şi predică o abordare a lui „ştiinţifică” începând cu 1910.

-se remarcă în Oastea Domnului, unde creează un grup special. Se consideră „vas ales” şi

„presbiter” al grupării, organizând adunări în case particulare (şedinţe la care se citeşte din Biblie,

apoi se cheamă „Duhul” în stare de autosugestie, asemenea duhoborţilor şi penticostalilor).

Practică forme adaptate de spovedanie, împărtăşanie şi maslu („ungeri”). Se consideră mai presus

de preoţi şi de episcopi, pentru că sunt hirotoniţi „direct de Dumnezeu, de Duhul Sfânt”. Alt lider

– Tanca Vasile (între 1930-1970).

-după 1970 – se încearcă recunoaşterea oficială a mişcării. Sunt separaţi de Oastea Domnului şi

nu trebuie confundaţi cu ea, fiind mai degrabă o formă de spiritism autohton, provincial.

-după 1989 - prosperitate financiară; continuă demersurile pentru recunoaştere, primesc adepţi

din rândurile celor ce se desprind din Oastea Domnului.

4. „Maestrul” Maitreya şi „Fiii luminii” sau „Creştinii noii ere”

-întemeietor: Francisc Horvath (şi-a schimbat în 1990 numele în Francisc Maitreya), originar din

Deva, fost tehnician în Timişoara şi profesor de desen la Vaslui. Promovează un sistem religios

sincretic new-age-ist, combinând învăţături ortodoxe şi din religiile orientale. Se consideră: mare

clarvăzător12, profet, guru, reîncarnare a lui Hristos, Mângâietorul – Duhul Sfânt întrupat şi chiar

„Tatăl cel ceresc”13. De sărbătoarea ortodoxă a Înălţării Domnului din anul 2003, se pretinde că

şi-ar fi părăsit corpul fizic „pentru o vreme”, aflându-se la spitalul din Baia Mare. Autor al mai

multor cărţi (din care 2 „evanghelii”), 7 rugăciuni, 10 „scrisori”, 21 de „psalmi” şi numeroase

„sutre”. Stilul profetic al revelaţiilor se aseamănă cu cel al „Noului Ierusalim”, atât ca surse

(Dumnezeu Tatăl, Fecioara Maria), cât şi în privinţa conţinutului şi stilului: salvarea exclusivistă

a României, urmând noile „descoperiri”, transmise în binecunoscutul limbaj prolix, dar cu tentă

apocaliptică şi implorări patetice.

-Din ortodoxie e preluată credinţa în Treime, care se modifică în sensul acceptării celorlalte

avataruri ale lui Hristos: Krishna, Rama, Budha, Mahomed, Zalmoxes şi, bineînţeles, cel actual:

Maitreya. Se vorbeşte şi de Duhul Sfânt, fie confundat cu Tatăl ceresc, fie prezentat ca o forţă

(putere) a Acestuia transmisă în lume exclusiv de Maitreya şi adepţii săi. O cinstesc şi pe

Fecioara Maria, alături de alţi iniţiaţi şi „maeştri”, chemaţi în ajutor prin „rugăciune” – executată

exclusiv în spaţii consacrate (temple) sau în faţa unor amulete (piramide) dăruite de marele

maestru.

-Cultul este specific oriental: adepţii se îmbracă în alb, cu brâie colorate (în special verzi sau

albastre), recită mantre (mantra specifică sectei: Uiiiiiii!!!), venerează icoane, dar şi desene

executate de maestru, cruci stilizate în forme ciudate, folosesc elemente decorative şi cultice din

budism (statuete, beţişoare parfumate etc.). Execută diverse „poziţii” yoga şi tehnici de meditaţie,

axate pe realizarea păcii, iubirii şi armoniei (incluzând energia sexuală) în Noua Eră.

-Morala: rigoristă, chiar ascetică. Restricţii la carne. Vindecări holistice, bioenergii, tratamente

homeopate. Yoga „Focului Cosmic”. Meditaţii. Consumă „băuturi sfinte” – generatoare de stări

euforice.

-Adepţii se consideră, în continuare, ortodocşi, dar „evoluaţi”. Continuă să apeleze la preot,

pentru diverse ritualuri: sfeştanie, înmormântare etc.

12 Ziua din 5 ian. 2002 reproduce profeţii elucubrante: în cursul anului 2002, pământul va arde, regimul chinez va cădea etc. Toate, ori false, ori extrem de vagi sau ambigue.13 A se vedea coperta-spate a cărţii Annei Vâlceanu, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, stăpânul vostru, f. ed. şi an, unde, dedesubtul fotografiei lui Maytreia, găsim scris: „Iată, prin această poză este văzută puterea Mea, este spus Cuvântul Meu; căutaţi-l şi veţi găsi Adevărul prin El şi pe Mine, Tatăl cel ceresc”.

-Prozelitism: Maytreia apare destul de des în Bucureşti, mai ales în parcuri (preferat este

Cişmigiul), unde se remarcă prin ţinuta insolită (toga albă) şi gloata de adepţi (cca. 100) care-l

înconjoară. Au forme de asceză în locuri retrase (peşteri), unde s-au semnalat acte criminale14.

-Site-uri internet, şcoală „iniţiatică” de yoga, numită „Academia sufletului”. Ţin cursuri în

mijlocul naturii.

Bibliografie: Maitreya, Francisc, Lumina Omului, Ed. Witz, 1999; Vâlceanu, Anna, Putere de la

mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, Stăpânul vostru, f. ed. an., loc; www.maitreya.ro.

Curs nr. 10: ATITUDINEA BISERICII FA Ă DE MANIFESTĂRILEȚ OCULTE

1. PreliminariiManifestările oculte au suscitat un interes enorm din partea oamenilor, din cele mai

vechi timpuri. Există, am putea spune, o legătură vie între religie i mister. Potrivitș cercetătorilor, ocultismul se pretinde a fi „ceva secret, ascuns, rezervat numai celor ini ia i, ceva care se înva ă i se transmite în umbră”ț ț ț ș 15. Prin apelarea la forme de magie, s-a încercat, dintotdeauna, rezolvarea unor chestiuni existen iale, printre care: influen areaț ț voii lui Dumnezeu, determinarea coordonatelor propriei vie i în viitor i emanciparea lor,ț ș cunoa terea realită ilor privind evenimentele cosmice, trecute, prezente i viitoare. De laș ț ș casele regale i clasele sacerdotale i până la oamenii simpli, s-a putut observa până astăziș ș o adevărată frenezie în ceea ce prive te apelarea la ocultism pentru solu ionarea acestorș ț probleme.

Dar care este pericolul ocultismului? Vom vedea, în capitolul următor, care sunt temeiurile revela ionale în baza cărora Biserica s-a pronun at, condamnându-l cuț ț fermitate. Vom încerca acum să arătăm motivele teologice ale acestei condamnări. În primul rând trebuie subliniat faptul că ocultismul are drept suport al ac iunilor sale for aț ț malefică a vrăjma ului diavol, de i reclamă o lucrare benefică, după cuvântul Sf. Apostolș ș Pavel din II Corinteni 11,14: „însuşi Satana ia chip de înger al luminii”. Aşa se explică de ce tot felul de vrăjitoare apar cu crucea în mână sau îmbrăcate în costum monahal, în reclamele din ziare.

În al doilea rând, ca o circumstan ă agravantă a motivului anterior, ocultismul esteț beneficiarul unei foarte mari ofensive a disimulării, care încearcă în mod disperat să-l salveze de oprobiul binemeritat la care îl supune teologia.

Pe filiera amplă a rătăcirilor pe care curentul New Age le consideră emancipări, asistăm la împlinirea actuală a profe iei lui Isaia: „Vai ț de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). În contextul temei noastre, acest verset ne avertizează tocmai

14 Moartea tinerei Ofelia din Oradea, de 26 de ani, în peştera de la Roşcani, în aprilie 1997.15 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Religie, supersti ie, ocultism, spiritism i teosofie, ț ș în S.T., I (1949), Nr. 5-6, p. 307

asupra pericolului inversării valorilor, cea mai subtilă formă de satanism, care a început deja să subjuge min ile celor mai tineri dintre cre tinii no tri, prin produse pseudo-ț ș șculturale de tipul fenomenului Harry Potter, intens mediatizat. Se acreditează ideea falsă că ar putea exista i o for ă ocultă benefică, a a-numita ș ț ș magie albă, care nu se realizează nici cu puterea diavolului, nici cu cea a lui Dumnezeu, ci cu cea a omului. A supraeului hiperbolizat, care se întronează pe cel mai înalt piedestal (de Dumnezeu i diavol aproapeș că nu se mai vorbe te). De aici, asistăm la răspândirea celei mai variate palete de practiciș oculte, menite să descătu eze energiile aflate în lume i în oameni, în scop a a-numitș ș ș „benefic”. Se uită în mod voit un amănunt esen ial: transferurile de energie benefică sauț malefică nu se pot face ignorând adevăratele lor surse, care sunt de natură spirituală: Dumnezeu i Diavolul – Mamona. Căci „ teodiceea ocultismului variază între panteism,ș ˂ ˃ politeism i ateism”ș 16. Părintele D. Stăniloae arată limpede că „de fapt, vrăjitorul se face pe sine dumnezeu i e considerat ca atare i de cei ce aleargă la el”ș ș 17.

Potrivit învă ăturii Bisericii Ortodoxe, singura formă de energie pozitivă, necreată,ț izvorâtă din fiin a lui Dumnezeu, este harul divin. Iar acesta – harul – s-a dat în modț exclusiv Bisericii, prin reprezentan ii ei, membrii ierarhiei sacerdotale, Sfin ii Apostoli iț ț ș urma ii lor. Numai ace tia au capacitatea de a transmite, prin lucrarea Sfintei Liturghii, aș ș Sfintelor Taine i ierurgiilor, puterea harului dumnezeiesc. Atragem aten ia că oriceș ț valorificare a termenului „har” de către practican ii ocultismului este periculoasă i, caț ș atare, condamnabilă. În actele magice, clarviziuni, ghicitorie, bioenergii i terapiiș „alternative” nu lucrează sub nici o formă harul dumnezeiesc, ci for a diavolească,ț ascunsă uneori sub pojghi a fragilă a unor aparente stări de bine sau rezolvări ale unorț probleme curente.

După instalarea energiei negative, Răul î i face sim ită lucrarea, chiar dacă, pentruș ț început, se induce senza ia unui Bine conjunctural. A a se explică i larghe ea cu careț ș ș ț vrăjitorii i ghicitorii – „drume i fără busolă”ș ț 18 induc în eroare pe cei naivi, manevrându-le în fa ă obiecte sfinte: icoane, lumânări, tămâie, aghiasmă sau solicitându-le post,ț rugăciune, spovedanie i împărtă anie, ca necesită i obligatorii pentru împlinirea ritualuluiș ș ț ocult.

Pentru a extrapola, să ne amintim o regulă a matematicii elementare: la opera iileț cu numere ra ionale, luând orice număr pozitiv, dacă îl vom înmul i cu un număr negativț ț infinitezimal, rezultatul este negativ. De aceea Hristos ne cere să nu slujim la doi Domni (Matei 6, 24), i să nu fim căldicei ș (Apocalipsa 3, 16).

Deci, pe baza celor expuse mai sus, sus inem cu tărie că denumirea de ț magie albă nu are nici un fel de bază reală, din punct de vedere teologic. Mai mult, datorită confuziei pe care o răspânde te printre cre tini, această sintagmă trebuie condamnată cu stră nicie.ș ș ș Toate formele de magie, oricât de mult s-ar dori ele a fi „pure”, „nevinovate” iș „benefice” sunt, în realitate, extrem de nocive, avându-l în spate pe diavol. A adar, oriceș magie este neagră, fiind săvâr ită cu puterea vrăjma ului, i se deosebe te radical deș ș ș ș

16 Ibidem, p. 308.17 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Formele i cauzele falsului misticism: Domeniul magiei, ș în S.T., IV (1952), Nr. 5-6, p. 265.18 Pr. prof. Liviu Stan, Supersti iile i obscurantismul mistic, ț ș în S.T., II (1950), Nr. 3-6, p. 281.

lucrarea harului prin semne i minuni, în Biserică, aceasta din urmă nefiind nicidecumș magică, ci rezultantă a exprimării vizibile a puterii lui Dumnezeu, invocată prin rugăciune. Cât despre practicile diavole ti oculte, despre care vom face referire înș prelegerea de fa ă, acestea sunt:ț1.Magia i vrăjitoria, cu toate formele lor: farmece, descântece, legări i dezlegări deș ș cununii, „făcături de soartă” etc. Puterea demonică pune stăpânire pe oameni, dominându-l atât pe practicant, cât i pe cel asupra căruia sunt îndreptate vrăjile, dacă nuș este întărit în credin ă, har i fapte buneț ș 19. 2.„Comunicări” de natură „spirituală”: spiritism, necroman ie, telepatie, telekinezie,ț bioenergie, clarviziune, levita ie, psihometrie, moni ie, premoni ie etc.ț ț ț3.Pretinsa cunoa tere i influen are a ceea ce se nume te „destin”, „soartă”, „karma”, atâtș ș ț ș la nivel personal (prin ghicit în palmă, în căr i, bobi, zaruri, cafea sau ghioc, astrologie,ț horoscoape, precum i orice alte practici similare), cât i la nivel mondial (predic iiș ș ț politice, economice, militare, ale cataclismelor naturale etc. Ex.: Nostradamus, Hâncu)4.Ritualuri oculte, demonice, precum cele practicate în templele masonice sau în cimitire de către satani ti, combinate cu consum de alcool i droguri, muzică, dans, filme cuș ș mesaje subliminale.

2. Respingerea ocultismului, cu temeiuri în Revela ia divinăț

În Pentateuh, unde este definită cu stricte e Legea morală a Vechiului Testament,ț găsim două pasaje care se referă la practicile oculte i necesitatea condamnării lor:ș-Deuteronom 18, 10-11: „Întru tine să nu se afle nimeni care să- i treacă fiul sau fiica prinș foc, nici unul care veste te prevestind, nici un prezicător sau ghicitor sau vrăjitor sauș vreunul care descântă farmece sau care cheamă spirite sau care cite te minună iile sauș ț care vorbe te cu mor ii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea...”ș ț-Levitic 19, 26; 31: „...Să nu descânta i, nici în zborul păsărilor să ghici i...Să nu alerga iț ț ț la cei ce cheamă mor ii, pe la vrăjitori să nu umbla i, fiindcă ei vă întinează...”ț ț

Cu toate aceste clare interdic ii, găsim în Vechiul Testament i exemple deț ș încălcare a voii lui Dumnezeu, cel mai elocvent fiind cel al regelui Saul, care solicită vrăjitoarei din Endor să-i cheme duhul lui Samuel, pentru a afla dinainte rezultatul luptei de la Ghilboa. Episodul, descris în capitolul 28 al primei căr i a Regilor, comportă unț interes deosebit din partea cercetătorilor, existând trei variante de interpretare a ritualului ocult: 1. vrăjitoarea se comportă ca un medium-ventriloc, imitând vocea lui Samuel; 2. un diavol ia chipul lui Samuel, îngrozind-o chiar i pe vrăjitoare; 3. prin îngăduin a luiș ț Dumnezeu, Samuel însu i se arată, fapt care ar explica mustrările aspre aruncate asupraș lui Saul. Oricum, potrivit căr ii ț I Paralipomena, cap. 10, v. 13-14, Saul a murit „întru fărădelegile lui...după cuvântul Domnului, pe care el nu l-a păzit, atunci când el, Saul, a întrebat-o pe cea care cheamă mor ii să-i caute răspuns i când i-a răspuns profetulț ș Samuel... i nu pe Domnul l-a căutat...”.ș

19 O enumerare sistematizată a acestor fenomene oculte a se vedea la Pr. prof. Petru Rezu , ș Supersti iile iț ș combaterea lor, în S.T., II (1950), nr. 9-10, pp. 592-595

Legea lui Moise nu prevedea doar restric ii cu privire la practicile oculte, ciț impunea i pedepsirea prin ucidere cu pietre, atât a celor care săvâr eau aceste fărădelegi,ș ș cât i a solicitan ilor lor ș ț (Ie ire 22, 18, Levitic 20,27)ș . Pe lângă cazul mor ii lui Saul, maiț cunoa tem condamnarea regelui Manase la exilul babilonic ș (II Paralipomena 33, 6-11), distrugerea cetă ii Ierusalimului ț (Ieremia 14, 14-16), a cetă ii Ninive ț (Naum 3,4), precum i a Babilonului ș (Isaia 47, 12-14) – toate acestea având ca motiv esen ial, alături de alteț

nelegiuiri, practicarea ocultismului.Tot în Vechiul Testament asistăm la dese interac iuni dintre poporul ales iț ș

neamurile păgâne, cazuri în care se poate observa cum Dumnezeu îi ridiculizează pe practican ii ocultismului, prezen i în număr mare, mai cu seamă pe lângă cur ile regale aleț ț ț respectivelor popoare. Faraonul Egiptului practica ghicitul într-o cupă specială, amintită în istorisirea lui Iosif i a fra ilor săi. O primă întâlnire cu vrăjitorii Egiptului o găsim înș ț timpul lui Moise, ace tia reu ind, cu puterea demonică, să repete i ei primele două plăgiș ș ș trimise de Dumnezeu, dar nemaiputând face nimic pe parcursul desfă urării celorlalte optș (Ie ire 7,22; 8,7,18-19)ș .

Chemat de Balac, regele Moabului, să-i blesteme pe israeli i, vrăjitorul păgânț Balaam îi binecuvintează pe ace tia de trei ori, din porunca lui Dumnezeu, indicând, înș mod profetic, na terea lui Mesia din neamul evreilor ș (Numerele, cap. 23-24).

Vrăjitorii, magii i descântătorii caldei sunt neputincio i în a reproduce i a tâlcuiș ș ș visele lui Nabucodonosor (Daniel 2,2); singur Daniel, cu putere de la Dumnezeu, face acest lucru, primind mai apoi titulatura de „mai-mare al descântătorilor” (Daniel 4,9). Nu ne miră această etichetare venită din partea unui rege păgân; i astăzi, sunt mul i careș ț consideră cultul bisericesc drept o simplă în iruire de practici magice.ș

În Noul Testament, prezen a unor forme de ocultism se arată diferen iat înț ț relatările despre activitatea lui Hristos (cele patru Evanghelii) i cele despre activitateaș Apostolilor (în Fapte i Epistole).ș

Un prim episod interesant, legat de practicile oculte, men ionat în Noul Testament,ț se consemnează cu prilejul Na terii lui Iisus, când Acesta prime te darurile aduse de ceiș ș trei magi din răsărit, călăuzi i de stea. Vocile unanime ale astrologilor de astăzi se unescț în a încerca să demostreze că demersurile lor ritualice sunt pe deplin justificate, prin faptul de a fi următorii magilor biblici. Acest lucru nu este adevărat: magii – în elep i,ț ț poate preo i, cel mai probabil, persani – sunt un simbol al universalită ii mântuirii, adusăț ț prin întruparea lui Hristos, iar steaua arată participarea întregului cosmos la acest proces de transformare, de redefinire pentru ve nicie.ș

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu se confruntă cu diavolul fă i . Con tient deț ș ș gravitatea faptului de a-L ispiti pe Dumnezeu, Satana I se arată personal, nu prin interpu i.ș Interdic iile severe privind practicile oculte la poporul evreu, coroborate cu arealulț misionar limitat de Hristos la spa iul teritorial al Palestinei, fac ca Evangheliile să nuț consemneze vreo întâlnire a Domnului cu vrăjitori. Lupta Sa directă cu diavolul continuă, însă, pe toată durata activită ii Sale pământe ti, eliberându-i pe cei poseda i de duhuriț ș ț necurate. Aceste fapte minunate Îi vor atrage, însă, etichetări nedrepte din partea fariseilor, care, negându-I puterea dumnezeiască, vor exclama: „Acesta nu-i scoate pe

demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor!” (Matei 12, 24), prilejuindu-I Domnului să arate răspicat: „...Eu îi scot pe demoni cu Duhul lui Dumnezeu...”(Matei 12, 28).

Transmis Apostolilor, acela i Duh al lui Dumnezeu îi va face pe ace tia să iasăș ș biruitori în lupta cu necuratul diavol i uneltele lui. O primă confruntare se iscă în clipaș întâlnirii cu Simon Magul. Propunerea sa de a cumpăra harul cu bani este mai mult decât o simplă ispită; ea pune acut problema echivalării lucrării lui Dumnezeu, exprimată de puterea sacerdotală a apostolilor, cu lucrarea acelui vrăjitor, care- i dorea o îmbunătă ire aș ț „performan elor” sale demonice. Iată de ce, până astăzi, slujitorii biserice ti se confruntăț ș cu un tip special de demonism, numit simonie.

În Filipi, o găsim pe una din predecesoarele „Uraniilor” noastre de astăzi: slujnica ghicitoare, numită i „ș pitonisă”, sau având „duh pitonicesc”. Aceasta „le aducea stăpânilor ei mult câ tig” ș (Fapte 16,16). Faptul ne duce cu gândul la situa ia jenantă dinț zilele noastre, când suntem inunda i în presă, la televizor i chiar pe internet de predic iiț ș ț astrologice, care aduc bani frumo i, faimă, publicitate i vînzări rapide celor ce leș ș găzduiesc.

Opozi ia fa ă de credin a cea adevărată îl va costa vederea pe Elimas – vrăjitor iț ț ț ș profet mincinos din anturajul guvernatorului Sergius Paulus din Pafos, Cipru. De altfel, Apostolii rămân fideli poruncii dumnezeie ti de respingere categorică a oricărei lucrăriș demonice, Sfântul Pavel vorbind chiar de o luptă „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răută ii, care sunt în văzduhuri” ț (Efeseni 6, 12). Iar sentin a Apocalisei este categorică: „Afară câinii i vrăjitorii i desfrâna ii i uciga ii iț ș ș ț ș ș ș închinătorii la idoli i to i cei ce iubesc i lucrează minciuna!” ș ț ș (Apoc. 22,15).

În sprijinul demersului nostru, putem aduce i temeiuri numeroase din Sfântaș Tradi ie. Sfin ii Părin i au condamnat în operele lor practicile oculte, asimilându-leț ț ț ritualisticii păgâne pe care o combăteau în apologiile lor. Ei constatau că, în paralel cu învă ătura cre tină, exista tendin a perpetuării unor forme de magie, rămase din păgânism,ț ș ț care reprezentau adevărate tenta ii pentru cre tini, mai ales în ceea ce prive te ghicireaț ș ș celor viitoare. Desigur, cre tinii fuseseră avertiza i încă din primul secol de apari iaș ț ț profe ilor mincino i ț ș (I Ioan 4,1).

Însă for a demonică persista atunci, ca i astăzi, prelungindu-se în diferite forme iț ș ș adaptându-se celor mai diverse situa ii. Nu ne mirăm, a adar, că Sfin ii Părin i condamnăț ș ț ț cu fermitate vrăjitoria, atât prin legisla ii sinodale (Can. 24 Ancira, 36 Laodiceea, 61 i 65ț ș Trulan), cât i prin canoane particulare (Can.7,8, 65, 72 i 83 ale Sf. Vasile cel Mare, 3 alș ș Sf. Grigorie de Nyssa, 2 al Sf. Ioan Postitorul). Sunt acoperite o serie largă de practici oculte, precum: magia, vrăjitoria, ghicitoria, farmecele, descântecele, portul amuletelor, astrologia etc., iar interdic iile canonice peniten iale în privin a lor sunt dintre cele maiț ț ț aspre. Aceste manifestări sunt asemănate uciderii sau desfrâului contra firii, fiindu-le aplicate epitimii ce merg până la 20 de ani oprire de la Sfânta Împărtă anie i chiar 30 deș ș ani, în cazul fermecătorilor. În cazul clericilor dovedi i ca vinova i, sentin a ce se impuneț ț ț cu necesitate este caterisirea. Au existat, însă, în istoria Bisericii, i cazuri de întoarcereș profundă la Hristos, cu căin ă sinceră i îndreptarea vie ii, cum a fost, de pildă, Sf. Ciprianț ș ț de Antiohia, convertit de către Sf. Iustina Fecioara, ajuns episcop i apoi martirizat dinș porunca lui Deciu, la mijlocul secolului III cre tin.ș

3. Sus inerea manifestărilor oculte de către mi carea New Age, prin intermediulț ș unor organiza ii i secte religioaseț ș

Am precizat deja că, de i s-au trasat indica ii pastoral-misionare extrem de severeș ț fa ă de practican ii ocultismului, practicile magice au proliferat până astăzi. Acest lucruț ț nu ne surprinde deloc, dacă reu im să distingem, de fiecare dată, imensa cantitate deș energie negativă pe care diavolul o răspânde te prin cei ce-i fac voia. S-a încercatș contracararea acesteia, în catolicism, prin practici inchizitoriale, care nu numai că nu au stopat fenomenul, ci l-au amplificat, prin tendin a evidentă de victimizare i falsa separareț ș a manifestărilor oculte în a a-zisa magie albă i neagră. În spa iul ortodox, asistăm laș ș ț coexisten a practicilor magice cu rituri ancestrale păstrate din păgânismul antic, peț făga ul folclorului tradi ionalș ț 20. De i acestea se află în vizibil regres, atât ca pondere, câtș i ca areal, limitându-se, în mare măsură, la popula ia lipsită de educa ie din mediul ruralș ț ț i de la periferia ora elor, totu i îi vom consacra un capitol aparte în prezentul studiu, dinș ș ș

considerente misionare. În cele ce urmează, ne vom ocupa de noile surse ale vrăjitoriei contemporane, aflate într-o evidentă ascensiune, în ceea ce prive te numărul de adep i,ș ț condi ia lor i răspândirea universală.ț ș

Omul zilelor noastre, aflat într-o evidentă stare de autosuficiență, îl ignoră pe Dumnezeu, preferând fie să-I nege existen a, fie să-L alunge, după modelul deist, dinț crea ia Sa, fie să se autoproclame el însu i dumnezeu. Religia cre tină, considerată preaț ș ș tradi ionalistă, nu mai este pe placul omului secularizat; de aceea, el vrea să o ia cu un pasț înainte, căutând să-i „îmbunătă ească” mesajul, prin preluarea unei palete cât mai largi deț norme din alte sisteme religioase. El rămâne, însă, membru al Bisericii în care s-a născut, indiferent care ar fi aceasta, sperând în reformarea ei radicală. Până atunci însă, el î iș clamează libertatea de a nu se supune normelor tradi ionale, decât în măsura în careț acestea îi convin. În acest mod, î i exercită el atributul de supra-om.ș

Tehnic vorbind, teologia trebuia să încadreze într-o categorie aparte această tipologie umană, din ce în ce mai numeroasă. Se vorbe te mult de contextul socio-culturalș al epocii în care trăim, postmodernismul, având un rol determinant în definirea unui sistem mult mai complex, cu evidente tendin e sincretice, numit de cercetători New Age.ț Sub paravanul acestui curent ideologic planetar, se ascund i cele mai perfide forme aleș ocultismului demonic din zilele noastre, adesea atent disimulate sub masca propă iriiș binelui. Este vorba, însă, de o teribilă în elare, întrucât acest „bine” este privit unilateral iș ș egoist, ascunzând, de fapt, fa a opusă a răului. Din păcate, cei mai afecta i sunt copiii iț ț ș adolescen ii, asupra sufletelor cărora se ac ionează în mod deliberat distructiv, prinț ț produse de market pseudo-cultural, de tip: Harry Potter i ș Lord of the Rings. Pericolul enorm al acestor agresări psihotice asupra personalită ii în formare a celor mici constăț tocmai în inversarea valorilor, ajungându-se la o glorificare a ocultismului, folosit ca mijloc i scop în devenirea individuală. Mai gravă este constatarea noastră, a teologilor,ș că, în cuprinsul lor, chiar dacă Binele învinge întotdeauna Răul, nu se face nici o referire

20 „Cre tinismul nostru este sufocat, în via a de toate zilele, de păgânism” – constata cu triste e Părintele Stăniloae. Aș ț ț se vedea art. cit., p. 255.

la ac iunea proniatoare a lui Dumnezeu, Acesta fiind înlocuit cu „Omul” – în cel mai purț stil new-age-ist.

Încă din start, sistemul pseudo-religios New Age s-a autodefinit prin raportare directă la astrologie, afirmând pătrunderea omenirii într-o nouă epocă, pusă sub stindardul semnului zodiacal al Vărsătorului. De aici o isterie generală pentru punerea în valoare a prezicerilor realizate prin toate mijloacele demonice posibile: horoscoape (cu variante: chinezesc, indian, japonez etc.), ghicit (tarot, chiroman ie, dat în bobi, urmele de za înț ț cea ca de cafea etc.). Au apărut celebrii „clarvăzători”, care pretind că pot realizaș comunicări de tip spiritist i necromant, s-au dezvoltat a a-numitele „terapii medicaleș ș alternative”, care urmăresc promovarea unei noi politici medicale, bazată în special pe utilizarea bioenergiilor – în elări de ultimă oră, care profită de disperarea celor afla i înș ț suferin ă. Toate acestea se petrec în afara Bisericii, căreia i se neagă rolul mântuitor,ț recunoscându-i-se, cel mult, func ia de păstrătoare a unor tradi ii etno-culturale,ț ț considerate, din start, depă ite. De altfel, printr-o astfel de abordare, se pretinde, deș fa adă, că se urmăre te realizarea unei viziuni unitare asupra religiei, îndrăznindu-se chiarț ș un abuz asupra no iunii de ecumenism, confundată gregar cu sincretismul, în cel mai purț sens al cuvântului. A a se explică amalgamul de noi mi cări religioase care inundă ărileș ș ț cre tine, imprimând spectrului confesional o segregare nemaiîntâlnită. Pe lângă grupărileș sincretice izvorâte din neoprotestantismul deja clasic, se adaugă noi mi cări, deș provenien ă orientală, foarte active în planul demonismului ocult, cu ritualuri magice careț includ ac iuni categorice de constrângere spirituală, mergând până la depersonalizare.ț Extrem de răspândite sunt practicile yoga, radiestezia, tehnicile reiki, medita iileț epuizante i adorările idolatre ale diver ilor „mae tri spirituali”. În spatele tuturor stăș ș ș diavolul, care nu se sfie te să- i ceară tributul chiar fă i , palpabil, prin adep ii sectelorș ș ț ș ț sataniste, luciferiste sau sinuciga e. Ace tia se dedau celor mai monstruoase forme deș ș magie, practicate în cimitire i alte locuri pustii, folosindu-se atât ritualuri autohtone, câtș i din import (din Africa i, pe filieră jamaicană, magia neagră voodoo).ș ș

Una din formele cele mai periculoase ale ocultismului dezvoltat pe filiera New Age este cel practicat de francmasonerie. Ritualurile masonice, secretul lor i fatalismulș amenin ărilor privind divulgarea lui sunt deja de notorietate. La fel cum este i afirmareaț ș credin ei în Marele Arhitect al Universului, o denumire care ascunde, de fapt, tot oț închinare la diavol, după cum arată i reprezentările lui din templele masonice. elulș Ț propus – acela de a cuceri puterea pământească (politică, economică, militară i chiarș religioasă) – este, el însu i, satanic. Satana este cel ce Îl ispitea pe Hristos cu măririleș de arte ale acestei lumi, în timp ce El a propovăduit ie irea din lume i orientarea cătreș ș ș împără ia cerurilor.ț

4. Ocultism i folclor: delimitări, aspecte pastoral-misionareș

A a cum am mai arătat, în România continuă să existe, mai cu seamă în mediulș rural, dar i la periferia unor a ezări urbane, practican i ai magiei de sorginte populară,ș ș ț mo tenită pe filonul etosului românesc, ca o consecin ă a simbiozei dintre daci i romani.ș ț ș Formarea poporului român ca popor cre tin a avut ca particularitate păstrarea unorș

obiceiuri i practici păgâne, rămase adânc înrădăcinate în con tiin a populară, unde i-auș ș ț ș făcut loc ca tradi ii psudo-religioase i s-au transmis prin viu grai până astăzi. ț ș Evident, transmiterea orală ne indică în mod clar caracterul folcloric al acestor manifestări. În contextul cercetării noastre, avem datoria de a le men iona, atrăgând aten ia asupraț ț demonismului lor implicit.

A. Vrăjitoria – lucrează, mai ales, asupra momentelor „marilor treceri” prin via ă:ț na terea (ursita i ursitoarele), căsătoria (farmece, descântece, „legări” i „dezlegări” deș ș ș cununii, rituri legate de nuntă), moartea (rituri ale înmormântării, dar i vraja cu lucruri deș la mor i, mitul strigoilor). Pe cât sunt de în elătoare, pe atât sunt de periculoase mai alesț ș acele descântece care urmăresc progresul material imediat (de pildă, abunden a laptelui laț vite).

B. Ghicitoria – îmbracă forme diverse, de la horoscoapele populare (gromovnice – care dau referiri atât la caracterele umane, cât i la mersul vremurilor, anotimpurilor iș ș condi iilor climaterice), până la formele de ghicit clasice: în bobi, în palmă etc.;ț

C. Supersti iile – prelucrează credin a într-un destin fatal, condi ionat de întâmplăriț ț ț curente;

D. Interpretarea viselor – considerate neapărat premonitoare, descifrabile după un algoritm general valabil.

Preotul trebuie să condamne cu fermitate toate aceste practici, aplicând măsurile canonice care se impun. Este cunoscut faptul că, speculând apeten a spre tradi ionalismulț ț exagerat a unor slujitori, se ajunge să primeze folclorul, în detrimentul rânduielii biserice ti stabilite de Sfin ii Părin i. De aceea, este bine să se analizeze cu aten ie via aș ț ț ț ț spirituală a credincio ilor, aplicând, acolo unde este cazul, epitimii corespunzătoare,ș punând în valoare statura moral-duhovnicească a păstorului de suflete, în calitate de conducător al turmei încredin ate spre mântuire.ț

5. Ocultism sacerdotal – o condamnabilă practică a unor slujitori

Există în Biserică, din păcate, o categorie de slujitori lipsi i de voca ie, care cautăț ț să înlocuiască aplecarea spre studiul Scripturii i Părin ilor, precum i trăirea unei vie iș ț ș ț duhovnice ti, în deplină moralitate i respect fa ă de rânduielile ecleziastice, cu o preo ieș ș ț ț axată pe cultivarea unor tradi ii folclorice sau tributară arghirofiliei. Atunci când vectorulț credin ei lipse te, este u or de în eles că demonismul î i face loc, transformând slujitoriiț ș ș ț ș lui Dumnezeu în slujitori ai Mamonei. Abaterile privind transmiterea i lucrarea haruluiș dumnezeiesc sfin itor conduc spre două tipuri grave de consecin e: 1. ineficacitateaț ț slujirii, atunci când ritualul se încalcă în mod abuziv i, mai grav, 2. o slujire în sensș negativ, cunoscută sub numele de vrajă sau magie cu cele sfinte.

1. În primul caz, nu legăm în nici un caz eficien a transmiterii harului deț personalitatea sacerdotului, ci o condi ionăm de exprimarea respectului fa ă de Revela ie,ț ț ț ca i fa ă de întregul ansamblu de norme morale, canonice i liturgice tezaurizat deș ț ș Biserică. La acest capitol, cele mai cunoscute abateri întâlnite în practică sunt: adaptarea (folclorică) a rânduielilor de slujbe, mai cu seamă în privin a Tainelor (suprimarea unorț rugăciuni la nuntă i botez – de ex.: lepădările - ), încurajarea unor pomeniri i rugăciuniș ș

(acatiste) pentru răul aproapelui, pentru „soartă bună” (cu varianta new-age-istă: „karmă”), pentru câ tig material (loto, bingo, nego etc.), pentru „legări” i „dezlegări” deș ț ș cununii etc.

2. Magia cu cele sfinte subsumează o seamă de practici care indică spre o clară subjugare demonică a celui ce-o săvâr e te. Dintre acestea, remarcăm: „deschidereaș ș căr ii” – formă de ghicitorie (în unele cazuri, escrocherie), Evanghelia devenind suport alț prevestirilor de tot felul (a nu se confunda cu ritualul Maslului), promovarea unor metode de pedeapsă, de răzbunare (blesteme, rugăciuni pentru răul altuia, scrierea numelor pe clopote sau toacă), mediatizarea unor false minuni, în scopul atragerii naivilor (arătări „prevestitoare” în icoane, cruci, bu teni, stânci, legume, băl i, pe teri, păsări, animale sauș ț ș chiar în calendare de perete). Comer ul cu obiecte „sfinte” (sfin itoare, tămăduitoare,ț ț deschizătoare de pântece, dătătoare de noroc sau ghinion) – pământ sau apă sfin ite, căr i,ț ț bro uri (Talismanul, Epistolia) este o activitate condamnabilă, atunci când nu are dreptș suport credin a, ci împlinirea „magică” a preten iilor invocate, fiind vinova i atât preotulț ț ț care încurajează această faptă, cât i credinciosul care o acceptă, făcându-se părta .ș ș Gravitatea tuturor acestor rătăciri este dublată de statura preotului, ca reprezentant al lui Dumnezeu; atunci când el se lansează în premoni ii sau încurajează rezolvarea „magică” aț unor cereri i acatiste, el, practic, Îl ispite te pe Dumnezeu.ș ș

Se cuvine să amintim i practicile abuzive privind ritualurile de exorcizare, precumș Molitfele Sf. Vasile i ale Sf. Ioan: sunt considerate exagerări atât abuzul, cât i refuzul înș ș ceea ce prive te săvâr irea lor.ș ș

„Lăcomia sus ine practicile vrăjitorilor, dar o întâlnim, din păcate, i la uniiț ș slujitori ai altarelor, îndemnându-i să tolereze ignoran a religioasă a credincio ilor, dar iț ș ș să se dea drept făcători de adevărate miracole...Se preferă moneda credinciosului, în locul mântuirii lui”21 – arată, pe bună dreptate, părintele D. Stăniloae.

6. Concluzii

Ca finalitate a demersului nostru, propunem câteva remedii pastoral-misionare pentru combaterea fenomenelor mai sus descrise: 1. pastora ia individuală (duhovnicia) – cercetare temeinică a personalită ii peniten ilor,ț ț ț pentru a observa în ce măsură ace tia au fost în ela i de ispita magiei, sub orice formă;ș ș ț2. cercetarea temeinică a slujirii pastoral-misionare a preo ilor i aplicarea măsurilorț ș disciplinare i canonice care se impun fa ă de cei ce favorizează sau practică ocultismul;ș ț3. protejarea spa iilor ecleziale de influen a profanatoare a adep ilor satanismului, precumț ț ț i altor secte i grupări oculte;ș ș

4. tipărirea de bro uri care să arate netemeinicia supersti iilor, a magiei i astrologiei. ș ț ș5. ini ierea unei campanii mediatice pentru stoparea publicită ii fa ă de manifestărileț ț ț oculte în presă, la T.V. i radio;ș6. explicarea, în predici, cateheze i discu ii duhovnice ti, a semnifica iei teologice aș ț ș ț momentelor principale ale vie ii omului (na tere, botez, cununie, înmormântare);ț ș

21 Pr. D. Stăniloae, art. cit., p. 268.

7. combaterea obscurantismului, prin dialog coerent între teologie i tiin ă, pentruș ș ț elucidarea cauzelor i consecin elor fenomenelor naturale extreme. „Supersti iile se nascș ț ț din ignoran ă”ț 22 – constata părintele prof. Petru Rezu ;ș8. colaborarea cu organele de ordine publică în vederea demascării tuturor actelor de escrocherie, în elăciune, arlatanie, asociate adeseori practicilor oculte.ș ș

Descrisă ca stare de robie spirituală, magia este, potrivit părintelui D. Stăniloae, „o cale comodă, pentru că nu cere niciun efort moral, dar tocmai de aceea e o pantă pe care omul se rostogole te de la demnitatea de fiin ă liberă i spirituală”ș ț ș 23. Este una din formele prin care posesia demonică s-a perpetuat până astăzi, continuând în elarea prin forme noi,ș hibridizate, extrem de agresive i contagioase. De aceea, Biserica are, la adresa ei, oș atitudine combativă, cu mijloace proprii, duhovnice ti, ac ionând diferen iat i etapizat,ș ț ț ș pentru ob inerea elurilor ei: întoarcerea celor rătăci i i transpunerea lor pe caleaț ț ț ș mântuirii.

7. Bibliografie auxiliară:

1. Alexe, magistr. Gh., Practici magice i combaterea lor: Magia i religiaș ș cre tină, ș în S.T., VI (1954), Nr. 7-8, pp. 439-457;

2. Cojocaru, pr. asist. Haralambie, Legisla ia canonică a Bisericii Ortodoxe fa ă deț ț supersti ii, magie, vrăjitorie i obscurantism. Combaterea magiei, ț ș în S.T., I (1949), Nr. 5-6, pp. 333-341;

3. Manolache, magistr. Anca, Cunoa terea ocultă – falsificare a cunoa teriiș ș adevărului, în S.T., VI (1954), Nr. 3-4, pp. 174-188;

4. Moceanu, pr. prof. dr. Ovidiu, Visul i împără ia, ș ț Edi ia a II-a, Edituraț Egumeni a, Gala i, 2007;ț ț

5. Pestroiu, pr. lect.dr. David, Curs de Misiologie i Ecumenism, ș pe site-ul www.ftoub.ro, sec iunea ț Cursuri;

6. Rezu , pr. prof. Petru, ș Supersti iile i combaterea lor, ț ș în S.T., II (1950), Nr. 9-10, pp. 593-595;

7. Idem, Considera iuni asupra originii i combaterii supersti iilor,ț ș ț obscurantismului, bigotismului, fanatismului i fatalismului, ș în G.B., XII (1953), mai-iulie, pp. 363-367;

8. Stan, pr. prof. Liviu, Supersti iile i obscurantismul mistic, ț ș în S.T., II (1950), Nr. 3-6, pp. 280-287;

9. Stăniloae, pr. prof. Dumitru, Formele i cauzele falsului misticism. Domeniulș magiei, în S.T., IV (1952), Nr. 5-6, pp. 252-257;

10. Vasilescu, diac. prof. Emilian, Religie, supersti ie, ocultism, spiritism iț ș teosofie, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, pp. 307-313.

22 Pr. prof. Petru Rezu , ș Considera iuni asupra originii i combaterii supersti iilor, obscurantismului, bigotismului,ț ș ț fanatismului i fatalismului, ș în G.B., XII, (1953), mai-iunie, p. 363.23 Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 252.

Curs nr. 12. Educaţia creştină în dinamica misiunii

Constituie o direc ie importantă a strategiei misionare a Bisericii. Necesitatea ei este exprimatăț

prin:

a) nevoia de a-i cre te pe fiii Bisericii prin Hristos i în Hristos, ghidându-le via a spre mântuire;ș ș ț

b) o pozi ionare activă a Bisericii în societate, oferind alternativa viabilă secularizării iț ș

consumismului;

c) promovarea adevărului doctrinar revelat în fa a ideologiilor post-moderne, a ateismului,ț

nihilismului i panteismului new-age-ist;ș

d) descoperirea sensurilor fundamentale, teologic-mistice, ale ritualurilor cre tine; pozi ionareaș ț

favorabilă unei slujiri impregnate de trăire duhovnicească, asceză, post i rugăciune. Respingereaș

abordărilor folclorice , a a-zis „tradi ionale”, în detrimentul slujirii autentice;ș ț

e) o credin ă luminată prin educa ie reduce fenomenul bigotismului, aț ț l falsului misticism i alș

fanatismului religios;

f) educa ia cre tină pune accentul pe formarea caracterelor în conformitate cu normele moraleiț ș

ortodoxe; deci putem spune că ea contribuie serios la asanarea morală a societă ii;ț

g) tiută fiind legătura dintre religie, cultură i artă, se observă, în mod similar, rela ia întreș ș ț

educa ia religioasă i cea culturală i artistică. De aici, interdisciplinaritatea i multipleleț ș ș ș

conexiuni realizate de educa ia cre tină în planul mai larg al învă ământului i cunoa teriiț ș ț ș ș

realită ilor vie ii.ț ț

Modurile de realizare a educa iei religioase sunt:ț

- în unită i de învă ământ ale statului (drept prevăzut în Constitu ia Roț ț ț mâniei i Legeaș

învă ământului), Religia este materie colară de bază. Bazele studiului se pun în învă ământulț ș ț

pre colar, prin colaborarea dintre educatori i slujitorii biserice ti, apoi se continuă în coalaș ș ș ș

primară, gimnaziu i liceu, cu personal calificat. În învă ământul superior, se in cursuriș ț ț

obligatorii sau facultative de Istoria religiilor, Religii comparate etc., în func ie de planurile deț

învă ământ aprobate;ț

- pentru filiera voca ională „Teologie”, în unită i de stat – Seminarii i Facultă i de teologie, subț ț ș ț

dubla coordonare: a Bisericii i statului;ș

- în coli confesionale speciale, pentru pregătirea personalului clerical, instruirea personaluluiș

monahal i a laicilor implica i în slujirea misionară a Bisericii ( coala Misionară „pr. Iosifș ț Ș

Trifa”);

- în cadru organizat în parohii i mânăstiri, prin predici i cateheze, care urmăresc sporirea zestreiș ș

de cuno tin e religioase a credincio ilor, mai ales a celor care n-au prins Religia în coală;ș ț ș ș

- în mod individual, la scaunul duhovniciei, printr-o rela ie vie, bazată pe dialog i sfătuire spreț ș

lucrarea personală a cre terii spre mântuire;ș

- prin publicarea i răspândirea de tipărituri religioase: Biblii, Catehisme, căr i, bro uri, pliante,ș ț ș

reviste, ziare, foi religioase parohiale etc.;

- prin editarea i răspândirea materialelor de educa ie pe suport vizual: icoane, afi e, postere,ș ț ș

casete video, DVD-uri, site-uri Internet;

- prin mass-media bisericească i laică (TV, radio, presă).ș

Metode i mijloace favorizante pentru educa ia cre tinăș ț ș

- În biserică: atmosfera de pietate cre tină, de participare concentrată la rugăciune i cântare;ș ș

ordinea i cură enia, punerea în valoare a tuturor resurselor vizuale i auditive pentru realizareaș ț ș

obiectivelor pedagogiei cre tine, combaterea kitsch-ului, deschiderea plină de bunăvoin ă fa ă deș ț ț

cei ce frecventează biserica rar.

- În coală:ș realizarea lec iilor de religie în duhul formării personalită ii cre tine, primând a adarț ț ș ș

caracterul formativ al învă ământului, în fa a celui informativ; cultivarea sentimentelor cre tine, aț ț ș

dragostei de Dumnezeu i de semeni; sensibilizarea copiilor pentru a îndrăgi religia; colaborareaș

profesorilor de religie cu parohiile, utilizarea unor materiale didactice variate i bine realizate,ș

implicarea factorilor decizionali din coli, precum i a părin ilor i copiilor, în organizarea iș ș ț ș ș

desfă urarea unor activită i complexe, interdisciplinare sau extra colare, cum ar fi: cabinet deș ț ș

religie, revistă religioasă, cerc pedagogic de religie, pelerinaje, tabere tematice la mânăstiri, vizite

la parohii, biserici, muzee, închinarea la Sfinte Moa te etc.ș

- În societate: o prezen ă misionară vie a oamenilor Bisericii în toate mediile sociale, bunaț

colaborare cu mass-media, organizarea apostolatului social al laicilor, prin organismele parohiale

i alte forme de asociere cre tine (O.N.G.-uri aflate sub ascultarea Bisericii), ș ș

- Personalitatea educatorului cre tin: ș integritate morală, o bună pregătire în domeniul

pedagogiei cre tine, stăpânirea culturii teologice i laice, abilită i de comunicare, cunoa tereaș ș ț ș

limbilor străine, operare P.C., tact pedagogic, dublat de deschiderea plină de iubire spre nevoile

aproapelui.

Deficien e, sincope în educa ia cre tină i solu ii de remediere a acestoraț ț ș ș ț

- În biserică: suprimarea momentelor rezervate educa iei cre tine (predică i cateheză) sauț ș ș

înlocuirea acestora cu lectura stereotipă a unor pasaje din cazanie, sinaxar sau diverse căr i deț

predici. Remediu: preotul trebuie să cuvânteze liber la absolut toate serviciile religioase, cât de

pu in măcar. Lipsa cuvântării transformă slujirea în ritualism sec, tradi ionalism exclusivț ț

folcloric, adică o detestabilă „prestare de servicii”.

- alterarea sau lipsa totală a suportului vizual al educa iei cre tine din biserici: picturi înnegrite deț ș

fum, restaurări necanonice (sfin i fără chip), lipsa icoanelor praznicare sau ale sfin ilor de laț ț

iconostas, afi area unor kitsch-uri în sfântul lăca : icoane necanonice, vaze, flori de plastic,ș ș

becule e, ceasuri de perete etc. Remedii: lucrări de restaurare după erminii i canoane, dotareaț ș

parohiilor cu icoane i alte materiale pe suport vizual, înlăturarea kitsch-urilor.ș

- nesocotirea rolului pedagogic al duhovnicului i transformarea Tainei Spovedaniei într-oș

comunicare seacă a unei liste de fapte săvâr ite, fără asumarea pocăin ei i a unor mijloaceș ț ș

terapeutice de vindecare a patimilor i educa ie cre tină.ș ț ș

- lipsa de respect fa ă de sfin enia bisericii, neglijen a i nepăsarea unor slujitori: mizerie iț ț ț ș ș

dezordine în sfântul altar, depozitarea de obiecte pe sfânta masă, inută fizică neîngrijităț

(ve minte rupte, murdare). Remediu: aplicarea măsurilor canonice care se impun.ș

- lipsa de interes misionar privind organizarea pangarului, lipsa orientării contabile adecvate,

promovarea unor mărfuri dubioase, însemnând fie o concuren ă neloială adusă Bisericiiț

(lumînări, calendare), fie o nepermisă încurajare a unor frac iuni bigote sau cu tendin e centrifugeț ț

(literatură apocrifă, apocaliptică sau chiar totemică - fără binecuvântarea Chiriarhului). Remedii:

măsuri fa ă de cei vinova i, inclusiv pe linia conlucrării cu organele abilitate i anihilareaț ț ș

structurilor clandestine de produc ie a materialelor în cauză; cre terea productivită ii atelierelor iț ș ț ș

tipografiei biserice ti, pentru a oferi produse la pre uri competitive; distribuirea prin pangareleș ț

unită ilor de cult a materialelor cu caracter misionar cu pre uri promo ionale sau gratuit;ț ț ț

- lipsa de tact misionar, arătată în atitudinea nepotrivită fa ă de cre tinii cu frecven ă slabă laț ș ț

sfintele slujbe (fie respingerea plină de repro uri a acestora, fie stăruin a agasantă de a împlini cuș ț

orice pre anumite prevederi rituale ce nu le sunt familiare, fie – cel mai grav – suprataxarea lorț

„retroactivă”, adică solicitarea de a contribui cu sume care să compenseze lipsa lor de ata amentș

fa ă de Biserică – un fel de indulgen e mascate). Un posibil remediu: elaborarea unui cod deț ț

măsuri i strategii misionare, cu aplicabilitate generalizată la nivelul unită ilor de cult, vizându-iș ț

pe cre tinii nepractican i.ș ț

În coală:ș - lipsa interesului fa ă de disciplina Religie, datorată slabei pregătiri a personalului deț

predare, precum i a lipsei de implicare a factorilor de decizie: absenteismul unor cadre didacticeș

sau limitarea prezen ei acestora doar la îndeplinirea formală a obliga iilor de serviciu. Remediu:ț ț

efectuarea cu responsabilitate a inspec iilor de specialitate, depistarea celor în cauză iț ș

sanc ionarea lor; ț

- bagatelizarea Religiei, prin atitudinea de nepăsare a unor dascăli, transmisă i copiilorș

(uniformizarea evaluării cu nota maximă). Remediu: cursuri de reciclare, cercuri pedagogice,

sanc iuni disciplinare;ț

- la polul opus, rigidizarea mesajului Religiei, prin transformarea ei într-o materie-sperietoare

(note mici, corigen e chiar, mesaj strident, opresiv). Remediu: testarea psihologică a dascălilorț

vinova i, înlocuirea celor lipsi i de aptitudini pedagogice.ț ț

- obstruc ionarea disciplinei Religie, influen area copiilor i părin ilor pentru a refuza studiereaț ț ș ț

Religiei, favorizarea ac iuniloț r prozelitiste în coli. Remedii: deconspirarea celor vinova i iș ț ș

tragerea lor la răspundere (directori de unită i colare, cadre didactice, părin i, propagandi tiț ș ț ș

sectari) – în coli este interzisă propaganda de orice fel. Se impune i includerea în programeleș ș

analitice pentru disciplina Religie a unor teme de misiologie variate.

În societate: - ineficien a sau chiar absen a slujitorilor biserice ti din câmpul pastoral-misionarț ț ș

cu implicare socială. Remediu: stabilirea unor sarcini concrete în acest domeniu: vizite pastoral-

misionare la locuin ele credincio ilor, vizite la unită i furnizoare de servicii sociale, organizareaț ș ț

de activită i filantropice în parohii, vizând ajutorarea celor defavoriza i i întărirea rela iilorț ț ș ț

comunitare.

- desfă urarea de către unii laici de activită i misionar-educative în numele Bisericii Ortodoxe,ș ț

dar fără girul acesteia, fără ascultare de duhovnic i, mai grav, distorsionând grav mesajulș

ortodox (ex: new-agerii „clarvăzători”, „bioenergeticieni”, practican ii ocultismului i magiei),ț ș

până la înfiin area de noi schisme i chiar secte în toată regula (ex. Biserica Secretă, Noulț ș

Ierusalim, Maitreya). Remedii: cunoa terea fenomenelor, informarea credincio ilor asupraș ș

pericolelor acestor forma iuni, mai ales asupra consecin elor desprinderii lor categorice deț ț

Ortodoxie, intruirea unor misionari afla i sub directa coordonare a slujitorilor biserice ti.ț ș

- existen a unor fal i slujitori – preo i caterisi i i monahi exclu i, care practică cer etoria mascatăț ș ț ț ș ș ș

sub forma „colectelor de ajutoare”, se dedau la forme ritualiste păgâne i demonice („magie cuș

cele sfinte”), sunt prezen i ostentativ, în locuri publice (pie e, gări, sta ii de metrou), în preajmaț ț ț

lăca urilor de cult ortodoxe în zilele de hramuri i mari sărbătoriș ș

Curs 13. Învă ături eretice privind eclesiologiaț

BISERIC A-ÎMPÃRÃŢIA LUI DUMNEZEU PE PÃMÂNT

Biserica este, în accepţiunea noastrã, definitã fie ca o comunitate a credincioşilor, fie ca locaş de cult.

Calitatea Bisericii de comunitate: cler şi credincioşi

1. Afirmaţie eretică: Biserica este strict nevãzutã, e comunitatea sfinţilor, fãrã ierarhie, care e considerată un element de opresiune impus. ( Ev. 10, 25; Rm. 8,29 ).

1. Învăţătura ortodoxă : Este o reacţie a sectelor faţã de erorile Bisericii: în perioada medievalã, când în catolicism ierarhia era integratã claselor asupritoare, credincioşii fiind consideraţi simple elemente ascultãtoare şi donatoare. Hristos a fost înlocuit de papã.

În primele veacuri toţi se numeau « sfinţi » şi alcãtuiau comunitatea sfinţilor pentru cã proveneau de la botezul Cinzecimii sau de la Sfinţii Apostoli; cu timpul au trecut şi neamurile la Evanghelie ( F.A. 9 şi 10 ); unii credincioşi mai pãstrau obiceiurile pãgâne sau mozaice ( F.A. 15, 20-22 ).

Comunitatea creştinã se numea încã de atunci Bisericã; Sfântul Pavel mãrturiseşte cã înainte de convertire o prigonea ( I Cor. 15, 9 ).

Titulatura de « sfinţi » se referã la caracteristica vieţii primilor creştini.

2. Afirmaţie eretică : Biserica lui Hristos este sfântã ( Ef. 5, 26-27 ) şi este compusã din sfinţi ( Rm. 1,7; Col. 1,12 ). Sfinţii trebuie sã se separe de pãcãtoşi ( Is. 52,11 ), să fugã din mijlocul lor ( II Cor. 6,17 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Pãcãtoşii rãmân aproapele nostru; fuga din mijlocul lor este înţeleasã ca ferirea de pãcat şi în acelaşi timp ea nu ne absolvã de necesitatea de a ne strãdui de a-i aducem la adevãr (cf. Iac. 5,20: multe pãcate ni se iartã dacã aducem pe un pãcãtos la pocãinţã).

Biserica este organizatã cu ierarhie încã din perioada apostolicã, treptele ei sunt bine menţionate încã din Noul Testament: episcopatul ( I Tim. 3, 2-7 ), prezbiteriatul ( F.A. 20, 28-30 ), diaconia ( F.A. 6,6 ). Pe temelia Apostolilor s-a zidit Biserica (Mt. 16,18). Biserica este numitã stâlpul şi temelia adevãrului ( I Tim. 3, 15 ).

3. Afirmaţie eretică: Toate bisericile şi religiile sunt laolaltã “Babilonul cel mare” sau “prostituata” despre care vorbeşte capitolul 17 din Apocalipsã. Adevãrata comunitate este “Regatul lui Dumnezeu” sau “turma cea mica”.

3. Învăţătura ortodoxă : Aceastã viziune pleacã de la pretenţiile Bisericii Romano-Cotolice de a fi o instituţie supra-statalã; este uşor de blamat ansamblul tuturor Bisericilor şi religiilor, fãrã dovezi însã, întrucât Apocalipsa este o carte simbolicã şi foarte bine titulaturile respective i s-ar putea atribui grupării în cauzã ( Martorii Lui Iehova ).

Dumnezeu nu a abandonat Biserica Sa vreme de 18 secole (argument istoric).

Biserica - locaş de închinare şi de cult

1. Afirmaţie eretică : N-avem nevoie de un locaş de cult, rugãciunea trebuie fãcutã pe ascuns: “Când te rogi, închide-te în cãmarã” (Mt. 6, 5-6 ).

1. Învăţătura ortodoxă : Citatul respectiv condamnã rugãciunea fariseicã: Hristos ne dă Rugãciunea Domneascã şi îndemnul de a o rosti public; de asemenea, tot El ne aratã sã ne adunãm şi sã ne rugãm în numele Lui ( Mt. 18, 20 ).

2. Afirmaţie eretică : Biserica nu poate fi casa lui Dumnezeu ; Cel PreaÎnalt nu locuieşte în casã fãcutã de mâinile oamenilor ( Is.66,1-2 ) şi nici în temple ( F.A. 7, 48-49 ), trebuie sã ne închinãm în duh şi în adevãr ( In. 4, 24 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Aceste texte combat credinţele primitive cã idolul sau zeul se gãsea în mod efectiv în templul cau în capiştea care îi era destinatã. Noi spunem cã Dumnezeu este pretutindeni, cu specificul cã Hristos se aflã în Bisericã sub forma Sfintei Împãrtãşanii, dar aceasta nu înseamnã o limitare a Lui. Sfânta Împãrtãşanie poate fi dusã de preot şi credincioşilor acasã.

3. Afirmaţie eretică : Nu este nevoie de un locaş special, fiindcã Dumnezeu zice: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” ( Mt. 18,20 ).

3. Învăţătura ortodoxă : Citatul respectiv se referã la unitatea de gândire şi acţiune a ucenicilor. Din context (v. 18) vedem lucrul acesta. Se referã la responsabilitatea lor în Bisericã. Oricum acest citat nu exclude necesitatea existenţei locaşului de cult.

4. Afirmaţie eretică : Locaşul este un instrument de reprimare, de judecatã, ameninţare, considerat chiar o temniţã - a se vedea inchiziţia din Apusul creştin.

4. Învăţătura ortodoxă : În Biserica Ortodoxã nu s-a petrecut acest fenomen. Este adevãrat cã termenul de “basilica” înseamnã la origine salã de judecatã, dar odatã devenitã locaş de cult, aceasta îşi pierde orice utilitate în plan juridic, iar alegerea creştinilor de la începutului veacului IV a fost una inspiratã de Sfântul Duh, întrucât alternativa ar fi fost primirea capiştilor sau a templelor pãgâneşti.

R elaţia dintre Bisericã şi Stat

1. Afirmaţie eretică : Statul este o creaţie omeneascã sub influenţa Satanei, unealta lui Antihrist. Ps. 26,1 -“Domnul este ajutorul meu, de cine mã voi înfricoşa...”; F.A. 4,15 -“ Nu e bine sã ascultãm de oameni”.

1. Învăţătura ortodoxă : Aceste afirmaţii sunt rupte din context, fãrã a avea legãturã cu Statul. Ps. 26,1 se referã la tulburãrile sufleteşti şi la ispitele diavolului, nicidecum la Stat care era înfloritor în epoca scrierii psalmilor. Mântuitorul ne îndeamnã sã respectãm adevãrata stãpânire (Mt. 22,21 “ Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”; “Supuneţi-vã stãpânirilor” ( Rm. 13,1 )

2. Practică greşită : Sectele refuzã înrolarea în armatã şi serviciul militar.

2. Învăţătura ortodoxă : Avem temeiul biblic Lc 3,14 unde se aratã ce trebuie sã facã soldaţii: sã nu asupreascã pe nimeni şi sã fie mulţumiţi cu plata lor. Nu este tolerată iniţierea unui rãzboi de cucerire, ci numai de apãrare. Mai avem şi alte tipuri de ostaşi în Sfânta Scripturã: sutaşul din Capernaum ( Mt. 8,5-13), Corneliu care s-a botezat împreunã cu casa sa (F.A.10).

3. Practică greşită : Unele secte şi grupãri religioase refuzã plata impozitelor, dar au zeciuiala.

3. Învăţătura ortodoxă : Rãspunsul este dat de textul de la Mt. 22,21.

4. Afirmaţie eretică : Salutul steagului şi intonarea imnului sunt acte de închinare care trebuie refuzate.

4. Învăţătura ortodoxă : Simpla manifestare a respectului faţã de însemnele statale nu înseamnã nici închinare, nici adorare, care se cuvin numai lui Dumnezeu. Aceste acte de nesupunere urmãresc deznaţionalizarea sub paravan religios, un fel de globalizare prin intermediul organizaţiilor sectare planetare.

5. Exagerare : Sectele refuzã jurãmântul: “Sã nu juraţi pe nimic” (Mt. 5, 34-36; Mt.5,37 – « Cuvântul să fie da, da şi nu,nu » ). Unele secte practicã jurãmântul de loialitate sau la intrarea în comunitate.

5. Învăţătura ortodoxă : Jurãmântul are ca scop încredinţarea loialitãţii şi stabilirea adevãrului. În Vechiul Testament însuşi Dumnezeu îl foloseşte: cu Avraam ( Fc. 22,16 ), jurãmânt reprodus de Mântuitorul Hristos ( Lc.1,72-73). Mântuitorul a refuzat sã jure pentru cã El însuşi este Adevãrul, iar acuzaţiile aduse erau mincinoase şi oricum n-ar fi fost crezut, ci acuzat de sperjur ( Mt. 26,63-65 ).

Textul invocat de sectari ( Mt. 5,37 ) aratã cerinţa de a nu fi fals. Sfântul Pavel acceptã forme de jurãmânt ( Rm. 1,9; Filip. 1,8; II Cor. 1,23). Îngerul din Apocalipsã 10, 6 se jurã pe Dumnezeu « Cel Ce există ».

Existã jurãminte care sunt acceptate de noi: jurãmântul militar, cel din instanţe, al lui Hipocrat, la hirotonie.

6. Interpretare eretică : Numai lui Dumnezeu sã I te supui (Ieş. 20,5 ).

6. Învăţătura ortodoxă : Acest text e interpretat forţat ca loialitate cerutã faţã de statul Israel; dar Apostolul Pavel întãreşte dreptul fiecãrui neam la mãrire şi cinste, dacã lucreazã binele ( Rm. 2,10 ). Iar dacă « nu mai este nici iudeu, nici elin, nici barbar sau scit, nici rob, nici slobod, ci toţi una sunt în Hristos » - Gal. 3, 28, însemnă că orice creştin trebuie să-şi

extindă iubirea asupra aproapelui, indiferent de ţară sau neam. Tot Sfântul Pavel era preocupat de mântuirea şi fericirea poporului sãu (Evr. 5,9 ).

7. Exagerare : Trebuie sã ascutãm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni ( F.A. 5,29 ), deci zic sectele: nu putem accepta supunerea faţã de autoritãţi, dacã legile date sunt contra celor divine ( ex: cele referitoare la armatã ).

7. Învăţătura ortodoxă : Interpretarea citatului respectiv se referã la propovãduirea Evangheliei. Evident, nu putem accepta legi contrare credinţei noastre, dar nu în maniera propusă de secte. Mântuitorul Hristos acceptã apãrarea ( Lc.22,36 ).

Raportul dintre Bisericã şi Societate

1. Exagerare : Aleşii sectari se socotesc fraţi şi sfinţi, aparte, ai Domnului (după textul Rm. 1,7). Rezultă autoizolarea.

1. Învăţătura ortodoxă : Se încalcã porunca iubirii aproapelui ( Mt. 22,39 ); Hristos nu acceptã izolarea, ci cãutarea celor pierduţi (In.10,16 – « Mai am şi alte oi »). « Nu mai există nici rob, nici slobod » (Gal. 3, 28).

2. Deviaţie eretică : Sectele sunt favorabile obscuratismului. Ştiinţa nu este admisã de Dumnezeu, ci este de la Satana: Dumnezeu va face sã disparã înţelepciunea lumii acesteia ( I Cor. 1,19-20 ); “ Înţelepciunea o voi nimici şi ştiinţa oamenilor o voi pierde” ( Is.29, 14 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Se referã la « înţelepciunea » acelei lumi idolatre, îndepãrtatã de Dumnezeu şi supusã unor sisteme filosofice. Noi trebuie sã respectãm cultura, progresul ştiinţific şi munca: “Sã lucrãm cât este ziuã” ( In. 9,4 ); “Cine nu vrea sã lucreze nici sã nu mãnânce” ( II Tes. 3,10 ); Sf. Pavel şi-a câştigat pâinea cu propriile mâini ( I Tes. 2,9).

Organizarea bisericeascã

1. Exagerare : Parohia, episcopia, mãnãstirea robesc pe oameni. Episcopii, preoţii şi cãlugãrii sunt profitori, înşelãtori, speculanţi. “Mai bine o zi în curtea Domnului, decât mii printre strãini” ( Ps. 83,11 ).

1. Învăţătura ortodoxă : Psalmistul nu se referã la pãrãsirea parohiei pentru adunarea sectarã, ci la idealul credincioşilor: Împãrãţia lui Dumnezeu. În România nu a existat nici o asuprire de origine bisericeascã. Cei care au adus o umbrire acestei situaţii au fost fanarioţii şi mãnãstirile închinate. În trecut, mânăstirile erau singurele centre de cultură naţională.

2. Afirmaţie eretică : Adunarea în casã este biblicã, nu parohia. Hristos a mers în casã (Mt. 26,18 ); Apostolii erau în casã ( Mc. 14,14; F.A. 2,1 ). Adunãrile primilor creştini erau în case, unde frângeau pâinea ( F.A. 2,46 ).

2. Învăţătura ortodoxă : Şi biserica este o casã, un locaş închinat Domnului, iar parohia îi organizeazã pe credincioşi, - toţi fac parte din trupul lui Hristos. Parohia este guvernatã de un statut şi legi proprii bisericeşti; veniturile se administreazã pentru întreaga obşte.

În general sectanţii care lanseazã astfel de acuzaţii sunt foşti creştini ortodocşi: a) fie nu s-au integrat parohiilor şi nu le-au sprijinit; b) sau au fost prea zeloşi şi gâlcevitori, intrând în conflict cu preotul sau cu ceilalţi parohieni. Este necesară creşterea rolului misionar a parohiilor.

Curs 14. Mass-media i misiunea cre tinăș ș

A. Misiunea cre tină prin radioș

1. Posturi ortodoxe

1) Radio Trinitas

Înfiin at la 17 aprilie 1998, Radio Trinitas a apărut ca parte integrantă a Centruluiț

Cultural-misionar omonim înfiin at la Mitropolia Moldovei i Bucovinei. A fost dintru început oț ș

ini iativă misionară a actualului patriarh al României, Prea Fericitul Daniel. De altfel, dupăț

întronizarea sa ca patriarh, a mutat sediul central al postului de radio la Bucure ti, deschizând iș ș

postul de televiziune cu acela i nume, în 27 oct. 2007. Ambele, înso ite de primul cotidianș ț

ortodox din România, Ziarul Lumina i varianta sa săptămânală, ș Lumina de duminică se

organizează la Bucure ti, sub egida Centrului de Presă ș Basilica al Patriarhiei Române. În privin aț

Radioului, rămâne în continuare în func iune i studioul de la Mânăstirea Golia din Ia i.ț ș ș

Radio Trinitas emite non-stop i acoperă în prezent întreg arealul geografic al României,ș

cu excep ia zonei de vest. Programul este variat, acoperind o gamă largă de sfere de interes:ț

emisiuni religioase, transmisiuni ale unor servicii divine, informa ii curente, emisiuni cu caracterț

cultural-educativ, emisiuni muzicale, cu acoperirea unor genuri diverse (muzică religioasă, u oarăș

i populară), mediatizarea unor ac iuni sociale i filantropice, precum i a chestiuș ț ș ș nilor esen iale ceț

in de via a comunită ilor locale.ț ț ț

Pe site-ul oficial, găsim obiectivele misionare ale Radioului Trinitas:

-promovarea credin ei i vie ii cre tin-ortodoxe;ț ș ț ș

-realizarea educa iei moral-religioase;ț

-promovarea culturii cre tine i române ti în context na ional i interna ional;ș ș ș ț ș ț

-promovarea activită ilor social-filantropice ale Bisericii;ț

-ini ierea i sprijinirea unor activită i educative pentru protejarea naturii i mediului înconjurător.ț ș ț ș

Organizarea postului de radio se realizează prin următoarele departamente: Actualită i,ț

Teologic, Muzical i ș Cultural-Social.

Adresabilitate: tuturor categoriilor sociale i de vârstă.ș

Audien ă: bună, atât în mediul urban, cât i rural.ț ș

Distinc ie: premiul C.N.A. pentru cel mai bun post de radio din provincie.ț

2. Radio Rena terea – Clujș

Postul de radio al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului i Clujuluiș transmite emisiuni cu

tematică religioasă şi culturală, în cuprinsul jude elor Cluj i Bistri a-Năsăud. De pe site-ulț ș ț

oficial, aflăm că „grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social,

muzical şi informativ, emisiuni ce se doresc a fi spaţii de întâlnire dintre Evanghelie şi

sensibilităţile omului contemporan”. În fiecare duminică şi sărbătoare se transmite Sfânta

Liturghie şi Vecernia din Catedrala Arhiepiscopală. Acest act este caracterizat de autorii lui

astfel: „transmiterea în direct a slujbelor este o formă de diaconie, de slujire a acelor credincioşi,

destul de mulţi, care din diferite pricini (bolnavi în spitale sau acasă, bătrâni) nu pot merge la

Biserică. Liturghia transmisă prin radio nu o poate înlocui pe cea oficiată în sfintele lui

Dumnezeu locaşuri. În faţa aparatului de radio creştinul asistă, în faţa altarului participă”.

În două spitale din Cluj-Napoca, se distribuie aparate de radio, pe care bolnavii le pot

primi la internare pentru a asculta Radio Renaşterea. Redacţia cuprinde patru departamente:

teologic, social, cultural-muzical şi informativ, în care lucrează 20 de redactori, afla i în strânsăț

colaborare cu preoţii profesori de la Facultatea de Teologie şi Seminarul Teologic Ortodox din

Cluj-Napoca.

3. Emisiuni religioase pe postul na ional – Radio România.ț

- slujbe religioase i alte emisiuni ș

4. Alte posturi de radio religioase în România

- Catolice: Radio Vatican, inaugurat în 1931 (de către papa Pius XI) i Radio Maria (inaugurat înș

1983, într-o parohie catolică de lângă Como) – ambele prezente i în România, alături de alteș

cîteva zeci de ări. Au drept obiective: sprijinirea „noii evanghelizări” declan ate de Bisericaț ș

Catolică, suportul necondi ionat al papei, transmiterea de informa ii din cele mai variate domenii,ț ț

emisiuni educative (cateheze), încurajarea artei muzicale, programe liturgice.

- Protestante i neoprotestante: ș numeroase i diversificate, acestea sunt prezente pe tot teritoriulș

României. Exemple: Vocea Evangheliei (al Alian ei Evanghelice), Vocea Speran ei (adventist),ț ț

Radio Micul Samaritean, Radio Cezareea Re i a etc. Toate au în comun o manieră activă deș ț

propagandă prozelitistă, vizând a a-numita campanie de vestire a Evangheliei (sfidând astfelș

bimilenarismul cre tinismului românesc). Atragerea la „Hristos – Mântuitorul personal” se faceș

pe diverse căi: predici, emisiuni biblice, muzică religioasă etc.

B. Misiunea cre tină prin televiziuneș

1. Postul de televiziune al Bisericii – Trinitas TV

Lansarea postului Trinitas TV în data de 27 oct. 2007 este, cu adevărat, un eveniment a teptat deș

multă vreme. După ce televiziunea na ională i posturile TV comerciale au e uat în lupta cuț ș ș

postmodernismul consumist (semi)ateu, mul i duhovnici, teologi sau simpli credincio i au ajunsț ș

să manifeste fa ă de televizor o lehamite dusă până la ostilitate (a se vedea: Virgiliu Gheorghe,ț

Efectele televizorului asupra min ii umane, ț Ed. Evanghelismos, Bucure ti, 2005). Pe bunăș

dreptate, zicem noi, analizând obiectiv sumedenia de mesaje subliminale, reclamele agresive,

interesele politice, economice sau de altă natură (chiar masonice), manifestate de unele persoane

sau grupuri ce stau în spatele televiziunilor din România. Nu putem însă rămâne indiferen i laț

setea de informare audio-vizuală a românilor, care, trebuie recunoscut, sunt în mare măsură

dependen i de televizor (de aici i interesul enorm ce se învârte în jurul televiziunilor dejaț ș

consacrate).

Într-o astfel de junglă vizual-mediatică, postul TV al Bisericii Ortodoxe este un adevărat

vector de echilibru. Nu atât prin obiectivitatea relatărilor i neutralitatea tirilor prezentate (cu oș ș

noutate absolută în domeniu: primul calup de tiri religioase zilnice), cât mai ales prinș

echidistan ă i stabilitate, coordonate dispărute de mult din presa audio-video din România. Ceeaț ș

ce conferă legitimitate postului TV Trinitas este puterea izbăvitoare a harului sfin itor, lucrător înț

cuvântul care zide te suflete, spre ve nicie. Cateheze, emisiuni culturale, muzicale, pelerinaje,ș ș

filme cre tine, dezbateri i dialoguri pe teme de larg interes, transmisiuni de slujbe religioase –ș ș

iată câteva din subiectele propuse de realizatori. Scopul tuturor acestora este de a arăta aspectul

de Biserică vie, prezentă activ în societate, în mijlocul enoria ilor, cunoscând problemele lor iș ș

ac ionând pentru ț solu ionarea acestora. Gradul mare de încredere a popula iei în Bisericaț ț

Ortodoxă ne obligă să facem dovada meritelor în acest sens, extinzând aceea i for ă a încrederii iș ț ș

asupra slujitorilor Biserice ti (unde procentul este îngrijorător mai mic).ș

Prezen a slujitorilor biserice ti pe micul ecran este mai mult decât binevenită. Din păcate,ț ș

s-au constatat i comportări lamentabile, care au impus luarea unor măsuri cu caracter restrictivș

general, Centrul nostru eparhial ac ionând printr-un Ordin care solicită tuturor slujitorilorț

Sfintelor Altare acordul prealabil al Chiriarhului locului, înaintea prezentării la o emisiune

televizată. Acest lucru are două consecin e imediate: 1.trierea slujitorilor nevrednici de aț

reprezenta institu ia Bisericii în mod oficial i 2.întărirea Biroului de Presă al Patriarhiei i a celuiț ș ș

al Arhiepiscopiei Bucure tilor, ca fiind singurele abilitate a exprima comunicatele oficiale aleș

Bisericii noastre.

2. Alte posturi de televiziune

La postul na ional de televiziune, TVR1, emisiunea religioasă este ca i inexistentă, fiindț ș

plasată la o oră de audien ă 0-1%, duminică diminea ă între 7,30 – 8,30 (Universul Credin ei).ț ț ț

După ce defuncta „Credo” s-a „plimbat” în grilă în mai multe intervale orare, inclusiv pe TVR2,

sucombând datorită gravelor deficien e de concept i realizare, s-a constatat că singura zi în careț ș

poate fi programată emisiunea religioasă e duminica, la matineu, înainte de a pleca oamenii la

biserici. i aici, însă, se păstrează vechile metehne: lipsa de documentare, intervievarea unorȘ

persoane fără pregătire, întreruperea interlocutorilor etc. De mai mare interes se bucură

transmiterea în direct a unor slujbe (ce-i drept, foarte rară, acum). Mult mai interesantă, vie iș

pilduitoare este prezen a pr. prof. dr. Vasile Gavrilă pe TVR Cultural, la „Duhovnicul de laț

miezul nop ii”, în ciuda orei târzii.ț

La posturile comerciale, emisiunile religioase lipsesc din grilele curente cu desăvâr ireș

(exceptând spa iile de emisie cumpărate de sectari i oculti ti). Acestea apar condi ionate deț ș ș ț

evenimente religioase majore, pe care le prezintă în maniera postmodernă în care ne-au obi nuit,ș

făcând o analiză critică, dură, a fenomenelor, uneori cu largul concurs al unor pseudo-teologi

exper i în demagogia „reformelor”.ț

C. Misiunea cre tină prin presa scrisăș

1. Presa bisericească oficială centrală

Cotidianul „Lumina” apare la în 7 februarie 2005, iar „Lumina de duminică” în octombrie

2005. Din noiembrie 2007, proiectul a început să se extindă la nivelul întregii ări, în cadrulț

centrului de presă Basilica, al Patriarhiei Române.

Apari ia sa este mai mult decât binevenită, întrucât prezintă informa iile în stare pură,ț ț

nealterate de prezen a unor mesaje care îndeamnă la violen ă sau care promovează imoralitatea.ț ț

tirile sunt diversificate, acoperind întreaga paletă de sfere de interes: religioasă, politică,Ș

economică, socială, culturală, sportivă i de divertisment.ș

2. Presa bisericească locală

Se compune din: reviste i foi religioase editate de eparhii i parohii, precum i revisteș ș ș

teologice. Acestea au un circuit restrâns, fiind difuzate pe un anumit areal (eparhie, parohie) sau

adresându-se unui public avizat (cu pregătire teologică). Exemple: Telegraful Român, Candela

Moldovei, Glasul Bisericii, Revista Teologică, Ortodoxia, Studii Teologice, Biserica Ortodoxă

Română etc.

3. Presa laică. Laicatul ortodox

4 categorii de abordări:

a) favorabilă: prin pagini sau foi religioase distincte, articole sau studii în presa laică;

b)nefavorabilă: campanii de presă anticlericale, antibiserice ti (ex. – ș Libertatea – hotelul unde

urmau sa fie caza i clerici, ț Academia Ca avencu ț – pamflete la adresa unor clerici etc.);

c)încercări de substitut, pe un teren în care Biserica ar fi putut fi mai activă (Credin a ilustrată –ț

Lumea credin ei: ț încercare mai mult comercială, cu unele prezentări de situa ii în care s-a ocolitț

în mod voit punctul de vedere oficial al teologilor – ex. promovarea visarionismului, a

inochentismului etc.). Apari ia publica iilor ț ț Lumina va repune în drepturi autoritatea bisericească

în acest sector;

d)prozelitistă – prin publica ii periodice ale unor Noi Mi cări Religioase, cu largă circula ie, înț ș ț

limba română (ex. Turnul de veghere, Trezi i-vă!).ț

Erori frecvente ale teologilor în comunicarea media

a)incapacitatea adaptării limbajului discursiv la nivelul de în elegere al oamenilor. Sondajeleț

arată că oamenii n-au, în marea lor majoritate, nici cele mai sumare cuno tin e religioase. A-iș ț

sufoca pe ace tia cu un limbaj teologic savant, oricât de corect ar fi d.p.d.v. doctrinar, echivaleazăș

cu uciderea lor spirituală: ei nu vor urmări emisiunea, cultivându- i sentimentele ostile fa ă deș ț

oamenii Bisericii, fa ă de religie în general i teologie în special. Cel mult, vor fi îndreptă i i săț ș ț ț

considere pe mai departe că ata amentul lor fa ă de ortodoxie e o mo tenire genetică (similară,ș ț ș

întrucâtva, cu folclorul tradi ional);ț

b)adoptarea unui stil discursiv predicatorial, monologal, extrem de plictisitor marelui public iș

întrerupt adesea jenant de mediatorii programelor;

c)o inută neglijentă vestimentară, precum i a părului, bărbii etc.;ț ș

d)sus inerea unor fenomene străine duhului ortodoxiei (a a-zise „minuni” sau forme de ocultismț ș

sacerdotal, extrem de periculoase), abateri de ordin doctrinar, moral i cultic;ș

e)tonul ridicat, aerele de superioritate, preten ia atotcunoa terii autosuficiente vădesc, de fapt,ț ș

caren e grave în cultură i educa ie. Incredibil: preo i i teologi, cu pregătire universitară, pot fiț ș ț ț ș

auzi i exprimându-se cu grave erori gramaticale!ț

Erori frecvente ale realizatorilor de emisiuni religioase

a)lipsa de pregătire în domeniu: fie lipsa de cultură teologică a moderatorilor neteologi, fie lipsa

de fler mediatic a celor teologi. Ambele conduc la colaps: emisiunea „stă” să se dezintegreze!

b)invitarea unor clerici dubio i, fără pregătire, monahi incul i (sub pretextul „trăirii”) sau chiar aș ț

unor fal i clerici, caterisi i, exclu i din monahism, apar inători ai Bisericii Stiliste, a celei „aș ț ș ț

Vlahilor de Pretutindeni” sau altor structuri schismatice sau eretice, în multe cazuri ace tiaș

prezentându-se ca fiind „ortodoc i” i inducând lumea în eroare;ș ș

c)întreruperea interlocutorilor chiar când ace tia au ajuns în puncte esen iale ale discursului lor;ș ț

canalizarea interviurilor spre direc ii nesemnificative;ț

d) inută inadecvată a multor realizatori de emisiuni religioase, scenografie improvizată, lipsă deț

implicare i de participare afectivă la tema tratată;ș

e)stabilirea unor subiecte lipsite de interes, terne, bătătorite de realizatori; lipsă de imagina ie, deț

implicare misionară în descoperirea adevăratelor subiecte de interes pentru auditori, telespectatori

i cititori.ș