veronica pavel lerner - amintiri

7/25/2019 Veronica Pavel Lerner - Amintiri

http://slidepdf.com/reader/full/veronica-pavel-lerner-amintiri 1/212

Veronica Pavel Lerner

OAMENI PE CARE I- AM CUNOSCUT



2




OAMENI PE CARE I- AM CUNOSCUT

3



Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PAVEL LERNER, VERONICA

Oameni pe care i-am cunoscut / Veronica PavelLerner ; ed.: Nicolae Băciuţ ; pref.: Nicolae Băciuţ, Ioana

Pârvulescu. - Târgu-Mureş : Vatra veche, 2015

Bibliogr.

ISBN 978-606-93997-2-9

I. Băciuţ, Nicolae (pref. ; ed.)

II. Pârvulescu, Ioana (pref.)

Coperta aparţ ine autoarei Coperta I: grafică de Adelaida Mateescu

Ilustraţ ii din arhiva personală a autorului şi Internet

Editura VATRA VECHE

Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29

Apărut 2015

Copyright©Veronica Pavel Lerner 2015

Toate drepturile rezervate Lector: Nicolae Băciuţ

Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ

Format 16/61x86, coli tipo 13,25

Tiparul executat la INTERMEDIA GROUP

Târgu-Mureş, Str. Revoluţ iei Nr. 8

ROMÂNIA

4



Mamei, la centenarul na şterii, o carte despre lumea în care a tr ăit şi a lucrat

Amelia Pavel (1915-2003)

5



6



7

făcut‐o capabilă să‐i imortalizeze la iuțeală, dincâteva secvențe.

Unii, rămaşi doar în amintire, sunt prietenii „de ieri”:

Nicolae Steinhardt, în postura de musafir frecvent la familia

Tablouri dintr -o expozi ţ ie afectiv ă

Ducem cu noi galerii de portrete. Orice om capabil săiasă cât de cât din crusta egotismului şi să privească sprecei din jur îşi adună, de‐a lungul vieții, o colecție depersonaje, de „oameni care au fost”, de prieteni care sunt, şiconstată că de la fiecare a luat câte ceva, că fiecare i‐adecorat altfel sufletul. Că, până la urmă, omul matur e sumaîntâlnirilor esențiale cu ceilalți, cum bine s‐a spus. Hazardulexistenței face ca aceste expoziții, adesea cu o amprentă

stilistică foarte clară, să nu semene unele cu altele. Şi,desigur, acelaşi hazard face ca numai puțini oameni să fie înstare să lase o mărturie despre semenii lor. Iorga, PompiliuConstantinescu, I. Peltz, Virgil Carianopol, Cezar Petrescu,H. Stah ra c re il, Eugeniu Spe nția sunt doar âțiva dint ce careau scris asemenea evocări.

Cu Veronica Pavel Lerner hazardul de carepomeneam a fost de două ori generos: mai întâi a făcut‐o săcunoască nenumărați oameni de valoare, artişti plastici,muzicieni, scriitori, actori, virtuozi, oameni de ştiință, iarapoi a



Pavel, actorul Mircea Şeptilici, poetul Ştefan Aug. Doinaş şisoția lui, balerina Irinel Liciu, dramaturgul Theodor Mazilu(excelent prins, cu felul lui de‐a fi, în decorul de laMogoşoaia), compozitorul şi profesorul Aurel Stroe (cu careautoarea a luat lecții de muzică), profesorul, eseistul şiscriitorul Matei Călinescu, criticul literar Mircea Iorgulescu,muzicianul Iosif Sava. O altă categorie, la fel de aleasă, oreprezintă prietenii „de azi”: prozatoarea Adriana Bittel (şipisica ei), Profesorul şi scriitorul Mihai Zamfir (cu teii şi

teițele şi romanele lui), pianistul Li Min Qiang, scriitorulAndrei Pleşu (şi şarmul lui), pianistul Dan Grigore (şimâinile şi munții lui), cântăreața de jazz Aura Urziceanu,poeta

8

al în mare, şi cântecele tinerilor bărbați d

Gustul cu care rămâi după citirea cărții Oameni pe

care i-am cunoscut este unul bun. Cartea este scrisă la

Ana Blandiana, savantul şi inventatorul britanicBruce Wallis (şi laboratorul lui) şi alții.

Tuturor acestora, oameni cunoscuți, autoarea legăseşte laturi necunoscute sau reconstituie măcarmomente inedite, cu modestia unui martor liniştit: oreîmpreună, un prânz luat la Paris, o vizită acasă, o plimbarela munte, o carte poştală primită, o vacanță la „2 Mai”. Totulpovestit cu simplitate, fără „efecte speciale”, cu echilibrulomului de ştiință care nu‐şi greşeşte experimentul(autoarea chiar este om de ştiință, specialistă în chimia

analitică a gazelor), dar nu fără putere de evocare aatmosferei. Episodul meu favorit este cel de la „2 Mai”,atmosfera de vacanță, răcirea alimentelor în fântână,eventu espre anul2000.



centenarul naşterii mamei, Amelia Pavel, cunoscut critic deartă, şi în memoria ei. Pe Amelia Pavel, colegul meu de laRomânia literar ă, Pavel Şuşară, responsabil cu pagina deartă, a prezentat‐o astfel: „Bună cunoscătoare a arteieuropene şi universale, cu o solidă cultură literară,filosofică şi estetică, dar implicată profund şi în artaromânească, în special în cea interbelică, Amelia Pavel şi‐acreat, pornind poate tocmai de la acest spațiu al diversității,un mod de a evalua şi de a judeca generos, fără pusee

voluntariste şi fără nici cea mai palidă prejudecată”. M‐auimit cât de aproape este acest profil al mamei de al fiicei,Veronica Pavel Lerner, aşa cum rezultă el din cartea Oameni pe care i-am cunoscut .

Într‐adevăr, din paginile memorialistei ies la ivealăaceleaşi calități: generozitatea privirii şi a aprecierii, pliereape model „fără pusee voluntariste” şi lipsa prejudecăților.Cu tablourile realizate, expoziția de portrete a VeronicăiPavel Lerner asigură un spațiu cald, aerisit, în care pătrunzicu bucu ăboveşti printre oameni.

arte?rie şi vrei să zăboveşti. Să z

ult de la o c Ioana Pârvulescu

Ce‐am putea cere mai m

Bucureşti, august 2015

9



10

Un om care merit ă să fie cunoscut

Întâlnirea, grație revistei Vatra veche, cu VeronicaPavel Lerner, ne‐a pus în fața unei realități care ne‐a revelat

o admirație comună: N. Steinhardt. De aici lucrurile auintrat pe un drum cu deschideri multiple, cu dorința de a dasens nevoii de a mărturisi ceea ce a influențat devenireanoastră, fiecare acolo unde i‐a hărăzit Dumnezeu loc,dincolo şi dincoace de Ocean: Veronicăi Pavel Lerner înCanada, la Toronto, iar mie, în România, la Târgu‐Mureş.

Biografia Veronicăi Pavel Lerner mă copleşise – fiicaAmeliei Pavel, apreciat critic şi istoric de artă, eseist,memorialist, sora lui Toma Pavel, cărturar de maredistincție, specialist de marcă în literatura comparată,estetica şi filosofia culturii, profesor la Universitatea dinChicago... Într‐o astfel de familie de spirite, Veronica PavelLerner s‐a impus discret, cu note personale, cu o

cuprindere profesională ştiințifică, dar care nu a statniciodată departe de universul culturii şi artelor.

În plus, intersectându‐ne în afinități elective în acelaşiorizont, am reuşit să construim împreună la edificiul numitVatra veche, revistă căreia Veronica Pavel Lerner i‐adevenit colaborator statornic, harnic, mereu surprinzător

prin subiectele propuse, contribuții importante la



recuperarea memoriei noastre culturale.Nu a fost nimic premeditat, dar în momentul în care

am observat cum creşte „teancul” de mărturisiri, n‐amezitat să propun autoarei să aducă între coperți de carteceea c fe lună de lună a ost un veritabil dialog cultural, „cutimp şi fără de timp”.

Mereu tânără în spirit, dar cu un trecut de mareconsistență şi diversitate, Veronica Pavel Lerner a reuşit sărealizeze portrete minunate ale unor mari personalități,

dând detaliului semnificații de sinteză, transformând„firescul în excepție”, ca să‐l invoc pe Mircea Iorgulescu,unul dintre cei care se regăsesc în cuprinsul acestei cărți.

Portretele realizate de Veronica Pavel Lerner înaceastă carte sunt deopotrivă operă de pictor/narator, darşi de arhivar/documentarist, a ncoloducând, di de „poveste”,imagini inedite care valorează fiecare cât o mie de cuvinte.

Scriind despre „oamenii pe care i‐a cunoscut”, potspune acum, când „revista se retrage‐n carte”, că VeronicaPavel Lerner nu e doar „un om pe care l‐am cunoscut”, cicare merită să fie cunoscut.

Nicolae B ăciu ţ

T

ârgu‐Mureş, august 2015

11



12

l ia, acolo N. Steinhardt a devenit MonahulNicolae.

Calitatea revistei m‐a impresionat din primul

moment şi am trimis imediat pe adresa redacției un emailîn care am explicat faptul că N. Steinhardt a fost prietenulnostru de familie şi am ataşat articolul scris de mine.Domnul Baciuț mi‐a răspuns, promițându‐mi că îl vapublica în numărul următor. Am avut un schimb de mesajeşi am aflat atunci despre toate cărțile dedicate de scriitorul

Nicolae Băciuț vieții şi operei lui N. Steinhardt.

Not ă introductiv ă

Inițiatorul proiectului cărții de față este d‐l NicolaeBăciuț. L‐am cunoscut, fără să‐l fi întâlnit, acum câțiva ani,

printr‐o întâmplare. Postam, ca şi acuma, pe câteva site‐uriliterare. Cum fusesem prieteni de familie cu N. Steinhardt,am scris acum câțiva ani un articol cu amintiri despre el şil‐am postat şi la Cenaclul literar Lira 21, condus descriitoarea Cristina Ştefan. Citindu‐l, o membră a site‐ului,poeta Carmen Tania, pe care n‐o cunoşteam decât din

lecturi, mi‐a trimis un mesaj electronic în care a ataşat unnumăr din Vatra veche, rugându‐mă să‐i trimit d‐lui NicolaeBăciuț articolul despre N. Steinhardt. Numărul respectivconținea, printre altele, relatarea unei vizite a lui N. Băciuța Roh unde



Cum cunoscusem şi alte personalități, d‐l Băciuț m‐ainvitat să scriu lunar pentru Vatra veche, în cadrul uneirubrici pe care el însuşi a intitulat‐o Oameni pe care i-am

cunoscut , articole despre câte una din aceste personalități,urmând ca textele să constituie, eventual, material pentru ocarte.

Au trecut trei ani, am scris în fiecare lună câte unarticol, aşa cum mă sfătuise d‐l Băciuț, dar nu eramhotărâtă să public o carte. Persoanele care m‐au convins au

fost, în afara d‐lui Băciuț, câteva membre ale Cenacluluiiterar n s t o te t l Lira 21, u de am po ta par din ar icolele

publicate în Vatra veche.Mulțumesc scriitoarei şi poetei Cristina Ştefan,

directoarea Cenaclului Lira 21, ca şi poetelor CameliaIuliana Radu, Any Tudoran şi Luminița Zaharia, pentruîncurajările în favoarea publicării volumului.

Mulțmesc d‐lui Nicolae Băciuț pentru idee şi ajutor.Mulțumesc tuturor noilor prieteni din lumea

igitală, poeți şi prozatori, pe care i‐am cunoscut numai dinris.

dsc

oronto, iulie 2015T


13



14



Nicu, prietenul familiei

Nicolae Steinhardt (1912 ‐ 1989)

N. Steinhardt, i 1975.

Presa din România a sărbătorit în 2012 centenarul

naşterii lui Nicolae (Nicu) Steinhardt. S‐a născut pe 12 iulie1912 şi era cu trei ani mai mare decât mama. Prieteniadintre fost ş

Bucureşt

părinții mei şi Nicu a foarte strânsă şi a a amavut ocazia să‐l cunosc de când eram copil.

Uneori era invitat la noi la masă. De cum intra,ătrundea în casă bucurie şi exuberanță. Avea întotdeauna

15

p



Cu N. Steinhardt, Bucureşti 1975.

__________________

o carte în mână. Odată l‐am întrebat: "Nicule, de ce ai mereu

cărți cu tine?" "Ca să citesc în tramvai", mi‐a răspuns. "Cum,tu nu t

16

e uiți pe geam"? m‐am mirat eu. "Mă uit şi pe geam,dar îmi place să şi citesc!"

Pe mama, Nicu o striga "Juna", iar pe mine,"Cântăreața". La prânz, tata stătea în capul mesei, iar Nicu,atunci când venea la noi (şi era invitat foarte des, spre

marea noastră bucurie, a lui Toma şi a mea), avea locul



17

lânga Toma, fratele meu. Eu, cea mai mică, nu mă băgam înconversație, încă nu mă ridicasem la nivelul cultural alcelorlalți, dar fratele meu, pasionat de literatură,intervenea, discuțiile fiind de obicei despre cărți.

Cu o zi înainte de a fi fost arestat, mi‐aduc aminte căa venit la noi la masă, era în ianuarie, prânz despre careNicu vorbeşte în "Jurnalul Fericirii". Tata era avocatul lui,dar noi, copiii, nu ştiam nimica despre procesul în care eraimplicat şi, după ce s‐a terminat masa, tata cu Nicu s‐au

r în altă cameră să discute. Am aflat despre chinurileetrasîndurate de Nicu mult mai târziu.

Când a ieşit din închisoare, m‐am întâlnit odată cu elîntr‐un parc. Era palid şi obosit, dar la fel de exaltat caîntotdeauna. Lucra la o fabrică de cartoane, unde, mi‐aexplicat el, trebuia să facă ghiozdane pentru copii, ceea ce îla N se plân ea, spunea tot timp l "Sunt fer cit şimuza. u g u irecunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi‐a dat".

În iarna lui 1975, m‐am întâlnit cu Nicu pe lângăCişmigiu, în spate, la magazinul "Spicul" (din acea vreme);am venit la întâlnire cu aparatul de fotografiat şi am rugatpe cineva să ne pozeze. Nicu făcuse nişte comentariinostime despre frumuse ţ ea peisajului în care ne

fotografiam şi, cum se vede, amândoi ne‐am amuzat copios.Fiul meu s‐a născut în 1977 şi, la câteva luni după

naştere, Nicu a venit să vadă copilul. A apărut cu o beretă pecap şi cu nelipsita lui barbă, pe care a inaugurat‐o după1975. Era tot numai zâmbet. L‐am condus la cameracopilului şi fiul meu, un bebeluş de obicei vesel şi liniştit,

când l‐a văzut pe Nicu a izbucnit în nişte urlete cumplite.



Carte poştală primită dela N.S. într‐un plic.Uneori îmi spunea"Brandy".“Iubit ă Brandy ,În amintirea minunatelor

zile petrecute la Bra şi în semn de cald ă recu-

no ştiin ţă prietenia

purtat ă şi dovedit ăbătrânulu

n

pentru

i şi devotatului

(lacul ürich) 18-8-78

t ău Nicu

Repperswill Z 18



19

L‐a speriat barba, nu mai văzuse aşa ceva. Nicu s‐aîndepărtat de copil şi i‐a spus de la distanță: "Mamă dragă,

c t f umos eşti! v Numai pe copii reuşesc eue băia r Ai ăzut?să‐i speriu, pe securişti n‐am reuşit niciodată".

În 1981, când mă pregăteam de plecarea din țară,i‐am dus acasă, ca amintire, discul cu cantata "Magnificat"de Bach. Era bolnav şi avea o femeie care‐l îngrijea. Beaceaiuri. "Ce ai, Nicule?" l‐am întrebat. "Sufăr cu mațele care

nu‐mi dau pace", mi‐a spus el zâmbind. "Noroc că am aşa ofemeie minunată care are grijă de păcătosul de mine", aadăugat. Suferea de stomac, iar boala lui s‐a agravat dupăanii de închisoare. Am aflat, după ce a murit şi cineva i‐al t garsoniera, că discul pe car i‐l dăruisem a fostichida egăsit cu un bilețel ataşat pe care scria: "De la Cântăreața".

Avea o mare pasiune pentru pisici. Spunea foartemândru: "Iubesc mâțele". Nu avea nicio pisică, în schimberam trei prietene ale lui, biata verişoara mea Floriana,plecată prea de timpuriu dintre noi, Sanda Şora (fiica luiM ora) şi eu, care ne ocupam de "aprovizionarea" luiihai Şcu poze şi calendare cu pisici.

Până în 1982, când am părăsit România, l‐am avut

pe Nicu prieten apropiat, deşi era de vârsta părinților.Am ajuns mult mai târziu să citesc "Jurnalul ferici‐

rii", volumul "Dumnezeu în care spui că nu crezi –scrisoricătre Virgil Ierunca" şi alte lucrări ale lui. Citindu‐l, l‐amrecunoscut pe Nicu cel exaltat, pe care atâta l‐am iubit! Amgăsit în scrisorile lui referiri la părinții mei, la fratele meu. Ascris un pic şi despre mine, verişoara mea şi Sanda Şora,prietenele lui "întru mâțe". Când am citit despre dosarele



lui de la Securitate, am aflat lucruri dureroase, pe care nu leştiusem.

În 2009, a apărut la Editura Humanitas o excelentămonografie "N. Steinhardt şi paradoxurile libertății", scrisăde George Ardeleanu. Autorul, născut în 1961, nu l‐acunoscut personal pe Nicu Steinhardt, decedat în martie1989, dar a făcut o lucrare de doctorat despre el. Cartea arepeste 500 de pagini şi este o lucrare valoroasă, premiată înRomânia şi despre care s‐a vorbit mult în 2012, cu ocazia

centenarului, dar şi după aceea. L‐am regăsit în carte peNicu, aşa cum l‐am cunoscut şi iubit, dar l‐am descoperit îne criti u lite ar i de artă N. Steinhard pe care, copila şi pe c l r ş t fiind, nu l‐am putut aprecia.

Nicu a fost un om ieşit din comun, exuberanța şibucuria lui de a trăi erau molipsitoare, iar felul în care arezistat anchetelor pentru a nu‐şi trăda nici prietenii, niciconvingerile lui morale, sunt de admirat. N‐am reuşit să‐lvizitez la mănăstirea Rohia, unde se retrăsese ca monah,dar ştiu că a fost iubit de toți cei de acolo. Iar pelerinajeledin fiecare an care se fac la Rohia, acolo unde el erabibliotecar, şi fotografiile care sunt mărturie a prezenței luiacolo mă emoționează de fiecare dată când le văd.

Scriitorul, editorul şi poetul Nicolae Băciuț, care l‐a vizitatpe Monahul Nicolae şi a avut şi un schimb epistolar cu el, apăstrat fotografiile şi nu pierde ocazia să ni‐l readucă înmemorie pe N. Steinhardt, aproape în ficare an, în excelentarevistă Vatra veche.

20

Un gând pios în amintirea unui mare om de cultur ă,

prietenul meu, Nicu.



"N. Steinhardt cu timp şi f ăr ă de timp - lecturi

critice, evoc ări" - carte de Nicolae B ăciu ţ ,

recenzie

21

N. Steinhardt, Bucureşti 1975.

Pe 29 iulie 2013, s‐a împlinit un an de la centenarulnaşterii lui N. Steinhardt şi, cum în fiecare an la sfârşitul luiiulie gândul mă duce la prietenul pe care l‐am iubit şiadmirat, îi cinstesc şi anul acesta memoria printr‐un articol.Întâmplarea face ca să fi cunoscut acum doi ani ‐ din cărți şicorespondențe ‐ pe un alt mare iubitor şi admirator al lui N.Steinhardt, Nicolae Băciu ţ . Interesantă coincidență de nu‐



me. Ba mai mult, interesantă coincidență de vervă şi talent,

de res

22

pect pentru literatură şi artă, de iubire pentrulocurile natale.

D‐l Nicolae Băciuț are o activitate extrem de bogată:redactor‐şef al revistei lunare Vatra veche din Târgu‐Mureş,directorul editurilor "Nico" şi “Vatra veche” din acelaşi oraş,organizator a numeroase manifestări comemorative, cum afost cea a centenarului N. Steinhardt de anul trecut,

inițiatorul unor cenacluri de poezie cu tineri poeți din toatățara, cum este cenaclul "Ana Blandiana" care se ține anual laBrăila, este un neobosit cultivator al frumosului, unîndrăgostit de poezie şi, în sfârşit ‐ poate chiar cel maiimportant ‐ un poet de mare talent. Nu‐i citisem poeziile,dar N. Steinhardt i le citise şi îi plăcuseră. Nicolae Băciuț a

scos recent un volum de poezii, dar astăzi nu despre acest



volum voi vorbi, ci despre cel dedicat lui N. Steinhardt cuocazia centenarului.

Cu pasiunea şi verva care‐l caracterizează, dar şi curăbdarea şi meşteşugul adevăratului cărturar, Nicolae Bă‐ciuț a adunat în volumul "N. Steinhardt cu timp şi fără timp"apărut la Editura Nico în 2012 o serie de lecturi critice şievocări ale unor oameni care fie l‐au cunoscut personal peN. Steinhardt, fie i‐au citit şi recenzat opera. Materialele pecare autorul le oferă cititorilor sunt adunate printr‐o muncă

asiduă de cercetare. Nicolae Băciuț a fost la Rohia, unde N.Steinhard fusese "Monahul Nicolae", cu ani în urmă stătusede vorbă cu el, acum a discutat cu cei care l‐au cunoscut, afotogra cfiat chilia în care a trăit ălugărul, a făcut interviuri,a publicat cronici ale cărților lui N. Steinhardt.

Volumul începe cu un mic cuvânt introductiv alautorului, după care urmează un emoționant interviu luatde N. Băciu ţ lui N. Steinhardt cu ani în urmă, când autorull‐a vizitat la Rohia. Textul e presărat cu fotografii şifacsimile ale scrisorilor lui N. Steinhardt către Nicolae

Băciu ţ .Cartea are două părți. În prima, sunt articole critice

referitoare la scrierile lui N. Steinhardt precedate, fiecare,

de o succintă prezentare a autorilor respectivi, în număr depeste 25. Cum era de aşteptat, nu lipsesc materialele desprebotezul în închisoare al lui N. Steihnardt şi despre relatareaepisodului în cartea considerată ca una din cele maireprezentative ale secolului 20, "Jurnalul fericirii". Mircea

Mo ţ , Cezar Boghici, Sorina Mirela Hancearuc, Monica Began,

Lăcr ămioara Solomon, Geo Constantinescu, Cristian

23



24

Steinhardt", apărută deja în trei ediții la EdituraDacia.

Partea a doua a cărții, la fel de fascinantă ca prima, eintitulată "Amintiri cu N. Steinhardt". Găsim în eaemoționante evocări ale celor care l‐au cunoscut personalpe N. Steinhardt. Ecaterina Ţ ar ălungă adaugă la amintirile

ei facsimile cu scrisul lui N. Steinhardt, iar Dumitru Velea, Valentin Marica şi Georgiana Jungheatu dedică poeziimonahului de la Rohia. Cornel Cotu ţ iu scrie despreîntâlnirea lui cu N. Steinhardt la Beclean şi citează dinspusele lui. Mi‐a plăcut în mod deosebit această evocarepentru că în ea l‐am recunoscut pe bunul prieten Nicu,

despre care am şi eu un material la sfârşitul cărții. Iată

Stamatoiu, Nicolae Munteanu îşi expun comentariile pemarginea acestui "fenomen" unic în literatura română. Totîn prima parte găsim şi texte referitoare la credință şi lasemnificația ei în viața lui N. Steinhardt, despre care scriuDaniel Mure şan, Aurora Iuga, Valentin Marica, Anda Laura

Silea, drd. Stelian Gombo ş , prof. Claudia Va şloban, Anda

Laura Silea. Nu lipsesc nici priviri genarale asupraliteraturii închisorilor sau a celorlalte scrieri ale lui N.Steinha M rdt date de Ana aria Radoveanu, C ăt ălina Georghe,

Valentin Marica, Loredana Tuchil ă. Prima parte se încheie cu materiale informative

despre unele manifestări omagiale care au avut loc în țarăcu ocazia centenarului, scrise de A.I. Brumaru, Valentin

Marica. Victor Nicolae ne prezintă un text publicat în "NewYork Magazine nr. 633 din 2 septembrie 2009, bazat pelucrarea lui Nicolae Băciu ţ "Între lumi: convorbiri cuNicolae



citatul reprezentativ pentru Nicu: "Sunt două verbe

definitorii pentru destinul acestui neam, unul în suferin ţă , altul în efervescen ţă. Pentru genera ţ ia mea, definitoriu a fost verbul a r ă zbi , pentru oamenii de acuma este a te

descurca". C ălin Emilian Cira oferă un interviu cu Marcel Lup şe, care l‐a cunoscut personal pe N. Steinhardt şi care i‐adesenat şi câteva portrete, dintre care unul este publicat încarte. Alexa Gavril Bâle îşi aminteşte de părintele Nicolaede la Rohia într‐o evocare al cărei titlu este tot o vorbă pe

care o auzeam des la Nicu: "Cite şte orice, numai cite şte..."A trecut un timp de când a apărut această carte

remarcabilă, dar mărturiile care se află în ea îi dau aceeaşipermanență istorică, artistică şi literară ca a celor scrise de

t.însuşi cel care este evocat în ea, N. Steinhard

Articol apărut în "Observatorul", Toronto, iulie 2013

25



ţă , noble ţ e, talent

Mircea Şeptilici (1912‐1989)

Elegan

26

Mă aflam la Montreal când marele actor şi om decultură Mircea Şeptilici s‐a stins din viață, în primăvara

anului 1989 la Montreal, unde se stabilise cu câțiva aniînainte. Dispariția lui a provocat o mare tristețe încomunitatea românească din Montreal, care îl admira şivenera nu numai pentru talentul artistic deosebit, atât pescenă cât şi în expozițiile personale de pictură, dar şi pentrurafinamentul intelectual, sensibilitatea şi marea noblețesufletească cu care era înzestrat.



Actorii Sandu Sticlaru, Silviu Stăculescu şi Mircea Şeptilici, la vernisajul

expoziției graficienei Ad "Exporampa", în holulelaida MateescuTeatrului de Comedie din Bucureşti, februarie 1978.

______________L‐am cunoscut pe Mircea Şeptilici prin anii ’70, în

Bucureşti. Văzusem o piesă în care juca el şi i‐am scris oscrisoare. Nu foarte lungă, numai cu câteva idei în ea. Spremarea mea surpriză, mi‐a răspuns, cu un superb scriscaligrafic. Am continuat o corespondență cu el, presărată cudesene şi caligrafii. Eram în acelaşi oraş, Bucureşti, şi ne

scriam c p

27

doar âteva rânduri de patru ori e an, laschimbarea anotimpurilor.

Când, în februarie 1978, prietena mea, graficianaAdelaida Mateescu, s‐a gândit să deschidă o expoziție deportrete de artişti cu titlul "Exporampa" în holul Teatruluide Comedie, atunci l‐am abordat pe Mircea Septilici ca să‐icerem sprijinul. Am făcut‐o cu mare timiditate, dar el a fost



Mircea Şeptilici şi la acelaşi vernisajAmelia Pavel_______________

deosebit de deschis, s‐a bucurat de idee şi nu numai că ne‐aajutat să organizăm evenimentul, dar a şi tinut un discurs lavernisaj, unde a vorbit şi mama, regretatul critic de artăAmelia Pavel, cu care Mircea Şeptilici s‐a întreținut omulțime. Expoziția a avut mare succes şi Mircea Şeptilici,delicat ca de obicei, ne‐a oferit şi autoarei tablourilor şi mie(impre u

28

sarul ei pe atunci!) câte n mărțişor. A fost multălume la vernisaj, iar potretele erau o minune!

Cum spuneam, prietenia cu Mircea Şeptilici a fostlegată de anotimpuri şi de natură. Rareori vorbeam la

telefon, desigur numai despre vreun spectacol sau vreun



29

Într‐o zi de primăvară a lui 1989, am aflat vesteadispariției lui. A plecat cu aceeaşi discreție cu care a trăit.

Fiind la Montreal şi trecând zilnic în drumul spreserviciu pe lângă sala în care deschisese expoziția în mai

1985, am văzut că acea galerie s‐a transformat, iar apoi am

eveniment cultural din Bucureşti. În general, eram timoratăîn fața personalității lui, mi se părea că‐mi face o marefavoare că stă de vorbă cu mine. Iubea cu pasiune florile şile picta în detaliu. Expoziția lui de pictură, deschisă laMontreal în mai 1985, "Mes fleurs pour Montréal", s‐abucurat de aprecierea unanimă a publicului. Mi‐a trimis oinvitație c upentru vernisaj, ştiam ă aştepta eveniment l cuemoție, îmi scrisese înainte.

Mi‐aduc aminte că, încă în România, înainte de a

pleca definitiv în Canada în 1982, i‐am comunicat în scrisdespre plecare şi, la puțină vreme, am primit de la el un pliccu urări, iar pe plic mi‐a desenat un steguleț canadian.Scrisul lui caligrafic avea aceeasi eleganță ca cea pe care oafişa el însuşi, fie pe scenă, fie în tablourile expuse.

M‐a bucurat venirea lui la Montreal, nu ştiam că eradefinitivă. Am fost la spectacolele organizate de el la " Miculteatru Românesc" din Montreal. Spectacolul "Tache, Iankeşi Cadîr" s‐a bucurat de un mare succes în Canada. Mi‐arămas în memorie ce a povestit publicului cu ocaziaspectatcolului, despre prietenia lui cu dramaturgul MihailSebastian. Erau lucruri pe care nu le ştiusem nici eu şi nicialții, probabil. Felul în care Mircea Şeptilici l‐a ajutat şi şi‐a

riscat b r a ipropria li ertate pent u a‐şi apăr pr etenuldemostrează caracterul lui de o mare noblețe.



La vernisaj, Mircea Şeptilici alături de Adelaida Mateescu.

30

Scrisul caligrafic al lui Mircea Şeptilici şi stegulețul Canadei desenat peplicul în care mi‐a trimis urarea de Drum Bun spre Canada, 1982.



Invitația la deschiderea expo ouri cu flori, Montreal 1985ziției de table"...Plus ça change, plus la même chos ...non? Tendrement, M Ș "

_____________

observat că nici "Micul teatru Românesc" nu şi‐a maicontinuat activitatea după 1989. Odată cu trecerea înneființă a lui Mircea Septilici, a încetat o întreagă lumepentru toți cei care l‐au iubit şi prețuit.

c'est

31



ianist, pictor şi profesor Theodor Bălan (1912‐1976)

P

Ediția "Cântecelor fără cuvinte"

de Felix Mendelsohn, pe care amstudiat‐o cu prof. Theodor Bălan.

Când am fost elevă,am luat lecții de pian cuTheodor Bălan, un omtalentat şi sensibil. Era nu

numai pianist, dar şi pic‐tor. Locuia pe strada Flu-

ierului (nume predestinatpentru un muzician!), lân‐gă Liceul "Iulia Haşdeu". Dela Hala Traian, unde

ocuiam

32

l , erau numai câteva stații de tramvai, pe linia lui 14,

până la intersecția cu Mihai Bravu.Sunam la intrare, de jos, cineva se uita de pe balcon

şi apoi cobora să‐mi deschidă uşa. Casa scării avea perețiiplini de tablouri, aquartele pictate de Theodor Bălan, cucare era împodobit şi apartamentul. Frumoase picturi! Deobicei, ajungeam mai devreme şi aşteptam în sufrageria

încărcată de mobilă veche, scaune tapițate cu catifea, o



v cu câteva porțelanuri i, pe masă, un ilie brodatcare trona peste o față de masă de pluş.

Îmi plăcea să aştept în acel decor, dar ceea ceauzeam din camera vecină, cea unde era, pe terminate,lecția elevului precedent, nu era de natură să măîncurajeze: tehnica lui (e vorba de Sandu Sandrin, care, dealtfel, după cum am auzit, a ajuns profesor la Conservator,denumit astăzi Universitatea Na ţ ional ă de Muzică din

cure

itrină ş m u

Bu şti), era mult superioară celei pe care o aveam eu,

deşi era mai mic ca vârstă.Theodor Bălan era corpolent şi avea degetele atât de

groase încât, când îmi interpreta la pian câte o piesă, măîntrebam cum reuşea să nimerească tastele. Dar, nu numaică le nimerea, rezultatul atingerii clapelor era sensibil şifrumos! M‐a cucerit cu "Lieder ohne Worte" de MendelsohnBartholdy, care au devenit pasiunea mea! Am recuperat, cuocazia unei vizite la Bucureşti, albumul studiat atunci.

Cățeluşa pekineză, pe care o chema Una, se aşeza pepianul din birou şi asista la lecții. În birou, în afară de pianulcu coadă, mai era o uriaşă bibliotecă, iar pe birou se afla olampă cu abajur mare, de modă veche. Mai erau şi niştefotolii în cameră, dar profesorul nu se aşeza niciodată pe

ele, mă asculta de pe scaunul de piele de la birou. N‐amreuşit să‐l conving, deşi am încercat, să nu mă maichinuia c z oscă u studiile de C erni. Gamele pe patru ctaveînsă, cu ambele mâini, în terțe sau sexte, îmi plăceau.

Una – cățeluşa ‐ mă cam distrăgea, deşi era foartecuminte. Numai când suna cineva la uşă sărea de pe pian şi

33



Prof. Theodor Bălan se ocu i, albumul de mai sus e unpa şi cu edităr

exemplu._____________

începea să latre. Aşa a lătrat odată când, în timpul lecției, avenit dirijorul Constantin Silvestri, care era în ajunulplecării lui (definitive, cred!) în străinătate şi avea cevaurgent de aranjat cu profesorul. Mare emoție să dau mânacu aşa o personalitate!

Dar cea mai simpatică întâmplare de care‐mi aduc

aminte e vizita făcută de N. Steinhardt lui Theodor Bălan, cuare e

34

c ra prieten. Tocmai terminasem lecția şi măpregăteam de plecare, când pe uşă a apărut Nicu.

"A, uite ce supriză! Cântăreața e aici!" (se referea lamine, aşa mă striga). După care, totul numai zâmbet, cumera el de obicei, i‐a salutat politicos pe Theodor Bălan şi pemama lui, cu care locuia împreună. Mama lui Theodor Bălan

a vrut să‐l servească imediat cu ceva dulce şi, din vorbă în



v a ieşit o aprinsă discuție despre ce înseamnă oadev ărat ă baklava.

Theodor Bălan, care părea a fi un mare cunoscător alrafinamentelor culinare, susținea că adevărata baklava seface cu sirop de miere şi îi explica cu lux de amănunte luiNicu felul în care trebuie tăiate nucile şi ce formă şi texturătrebuie să aibă aluatul. Nicu, fără să părăsească nicio clipăzâmbetul voios care îl caracteriza, nu era de acord cuTheodor Bălan şi, în modul cel mai politicos şi ferm,

susținea că adevarata baklava nu este cu sirop de miere,nici gând de aşa ceva! Şi, după un scurt istoric în care s‐avorbit de turci, armeni şi alte nații, a spus că, de fapt,adevărata baklava, pe care de altfel spunea el, o făcea laperfecțiune o mătuşă a lui, era cu sirop de zahăr. Theodor

u s‐a

orbă,

n lăsat, a adus şi el argumente etnico‐istorice pentrua‐şi pleda cauza baklavalei cu miere.

Eu şi cu cățeluşa ne uitam ba la unul, ba la celălalt şinu prea înțelegeam mare lucru. Pe vremea aceea încă numâncasem baklavale. Mult mai târziu am realizat despre cevorbeau! Au mai vorbit şi despre sarailii şi alte minunățiidulci, până când mama lui Theodor l‐a întrebat pe Nicu cepreferă: şerbet sau dulceață de cireşi amare? În acel

moment am plecat acasă, dar cred că tot despre baklavalerămas să discute, prea i‐a pasionat subiectul pe

ândoi!auam

35



Un regizor şi o actri ţă

eorge Rafael (1920‐1984), Ileana Predescu (1929‐1996)G

36

www.cinemagia.r

La Casa de Creație de la Bran, unde petreceamuneori vacanțele cu mama, pe atunci membră a Uniunii

Artiştilor Plastici, i‐am cunoscut, prin anii ’60, pe regizorulGeorge Rafael şi pe soția lui, pe care o admiram grozav,actrița Ileana Predescu. Tot acolo am cunoscut‐o şi pelegendara actriță Marioara Voiculescu, care atunci era dejafoarte în vârstă. Eu eram studentă la Facultatea de Chimie,deveneam om de ştiin ţă, dar mă simțeam bine în compania

oamenilor de artă şi m‐am împrietenit cu mulți dintre ei.

o



http://amintiridinteatrulromanesc.blogspot.ca/ Ileana Predescu (Bătrâna) şi Constantin Rauțchi (Bătrânul), în

„Scaunele”, de Eugen Iones ttara, regia George Rafael,6

cu. Teatrul No 1 opremiera 7 ctombrie 19 5.

____________Cred că aveam o naivitate şi o candoare a

nemese

37

ria şului în artă care‐i fermeca şi‐i apropia de minepe adevărații artişti.Mi‐aduc aminte că, într‐o după amiază de sfârşit de

vară, am văzut‐o pe Marioara Voiculescu stând în curte pe obancă la umbră. M‐am aşezat lângă ea şi i‐am pusîntrebarea care mă frământa de multă vreme: "Cum se facecă unui actor nu‐i e jenă să recite şi să se mişte în fața atâtor

oameni?" Marioara Voiculescu s‐a uitat lung la mine, mi‐a

http://e/Carte%20Oameni/Ilustratii/Amintiri%20din%20teatrul%20romanesc_



zâmbit binevoitor şi mi‐a spus: "Faptul că mi‐ai pusîntreba da cărea asta e dova tu, fetițo, n‐o să ajungi niciodatăactriță!"

Acolo, la Bran, i‐am cunoscut şi pe George Rafael şipe Ileana Predescu şi ne‐am împrietenit. Ei locuiau laBucureşti pe strada Dionisie Lupu, foarte aproape deInstitutul de Petrol şi Gaze, unde fusesem repartizată caasistentă după terminarea facultății, drept care mergeamdeseor ei pi la în vizită fie în auze, fie după terminarea

programului.Am fost impresionată de mărturisirea lui Ştefan

Iordache despre George Rafael din cartea "Regele ScamatorŞtefan Iordache" de Ludmila Papajonglu, apărută la Editura"Nemira" în 2004. Ştefan Iordache l‐a iubit şi prețuit toatăviața pe George Rafael, l‐a considerat profesorul lui şi, îndescrierea lui Ştefan Iordache l‐am recunoscut pe GeorgeRafael naşa cum l‐am cunoscut şi eu: u om cultivat, cu unumor rafinat, dar cu o mare şi adâncă tristețe.

Când mergeam la ei în vizită, Ileana îşi vedea detreburile ei prin casă, iar el punea un disc de muzică clasică,se aşeza pe un fotoliu şi rămânea tăcut, cu lacrimi în ochi.Îmi spunea că frumosul trebuie ascultat în linişte, fără

vorbe, fără gesturi, fără artificii. Se uita cu bunăvoință şiblândețe la mine, avea aerul că‐mi invidia tinerețea, dar îipărea bine că şi mie‐mi plăcea muzica. Mi‐aduc aminte deaudiția concertelor grossi op 6 de Haendel. Ileana era ca obalerină, plutea grațios şi silențios prin casă, Rafi (aşa‐ispuneam) şi cu mine ascultam îngândurați discul.

38



Când era frumos afară, mergeam uneori cu Rafi lapiața Amzei, de unde îşi cumpăra miere de salcâm. Odată,i‐am scris o scrisoare cu impresiile mele despre o asemeneaplimbare. După câteva zile, l‐am întrebat dacă i‐a plăcutscrisoarea. M‐a privit cu blândețea şi bonomia lui obişnuităşi, zâmbind, mi‐a spus: "Fetițo, Ileana şi cu mine am cititscrisoarea şi amândoi am ajuns la aceeaşi concluzie: ce aiscris tu nu e scrisoare, e literatur ă." M‐am supărat foc. Cumadică nu era scrisoare? Tot ce pusesem pe hârtie era

povestirea faptelor aşa cum se petrecuseră, nimic nu erainventat . Pe vremea aceea aveam ideea că literatura e ceva

inventat (zis şi minciună, eu confundând pe atunci minciuna

cu fic ţ iunea) şi m‐am simțit profund jignită de cuvintele lui.Mult mai târziu am înțeles că George Rafael îmi făcuse defapt un la ecompliment, referindu‐se un ventual talentliterar pe care mi‐l detectase.

Pe Ileana o admiram, dar n‐am avut niciodatăcurajul să i‐o mărturisesc, mă fâstâceam în prezența ei. DeRafael însă m‐am putut apropia, era un om cald şi bun. Dar,cum a remarcat şi Ştefan Iordache, era un om bântuit denesiguranțe şi tristeți. Pe 10 februarie, când era ziua lui denaştere, devenea de o tristețe covârşitoare.

S‐au stins amândoi prea devreme, lăsând în urma loramintiri de neuitat.

39



La "2 mai" cu Doina ş şi Irinel

Ştefan Augustin Doinaş (1922‐2002), Irinel Liciu (1928‐2002)

40

melidoniumm.wordpress.com, http://www.operanationala.ro/personalitati/imgpers

I‐am cunoscut pe Ştefan Augustin Doinaş şi pe Irinel

iciu p 6 f rL rin anii 0, când mă duceam cu ratele şi un g up descriitori vara la mare în localitatea "2 mai".

Doinaş era foarte admirat de fratele meu, Toma,mult mai tânăr ca el. Citisem şi eu câteva din poemele lui eu,asistasem la câteva discuții literare la noi de acasă şi măbucuram să merg la mare cu ei. Ne adunam mai mulți:Doinaş cu soția lui, balerina Irinel Liciu, Dorina (Doti)



St nca,a actriță, soția regretatului poet şi dramaturg RaduStanca, şi alți câțiva prieteni.

Locuiam de obicei la o gazdă care avea o casă lungă.Camerele dădeau direct pe plajă. Fiind cald, păstram uşiledeschise, iar invazia de muşte şi fluturi de noapte eraoarecum diminuată de o perdea de tifon pe care o băteavântul. Insectele tot intrau, iar unul din prieteni (doctor)prindea fluturi de noapte şi, spre mirarea şi uneori groazatuturor, îi consuma cu un fermecător zâmbet, invitându‐ne

şi pe noi la ospăţ şi spunându‐ne cât de buni sunt. Nimenisă nuîn a dat niciodată curs invitației lui de a gusta din

această delicate ţ e locală.Cum frigider nu exista, alimentele se păstrau în

plase care, agățate de un mâner stabil, erau coborâte înfântână. Era o întreagă tehnică a pusului şi scosuluialimentelor din puț. Nu participau la acest ritual decâtbărbații. La treburi practice, deşi poeți şi scriitori, erau toțifoarte pricepuți. Eu, cea mai mică, nu mă băgam, dar îiurmăream cu mare interes. Aveau loc intense schimburi depăreri asupra logisticii. Roşiile, ardeii şi telemeaua sepuneau în nişte cutii de voiaj, dreptunghiulare, de aluminiu.Uneori, nu încăpeau în cutii şi atunci se puneau în plase şi

era o ordine anume în care erau coborâte în fântână şi otehnică a legării în aşa fel încât să nu cadă în puț. Lapepenele verde, părerile erau împărțite, unii suțineau căpepenele poate fi răcit la malul mării, alții că e mult mairece în puț. Până la urmă, pepenele se punea şi în mare şi în

41



http:// ‐liciu/savoart.ro/tag/irinel

aş şi IrinelDoin_______________

puț, ca să fie toți mulțumiți.De la pescari, cumpăram guvizi, înşirați pe o sârmă,

pe care gazda ni‐i prăjea. Doinaş şi ceilalți cântau în corul a

capella organizat spontan:Pe şte, pe şte, ţ i-am adus un pe şte,

Ca să-l faci pe varz ă sau umplut. Lap ţ ii, lap ţ ii, unde este lap ţ ii, Fiindcă ştiu că icre n-a avut!

Doinaş cu frate‐meu compuseseră o deviză pe care oscandau cu entuziasm în timp ce scoteau alimentele din puț,cu mare grijă ca să nu le scape.

42



43

inaugurat bia în Canada şi chiar şi atunci, cumoderațiune.

Când i‐am cunoscut pe Doinaş şi pe Irinel, eram

adolescentă. Am devenit familiară cu opera lui Doinaş mult

Genera ţ ia noastr ă , anul 2000, Bărbatu-i nevast ă şi face copii!

Aşa gândeau ei în anii 60! Erau, cum se vede, niştevizionari!

Irinel şi Doti se scăldau noaptea în mare. Ce grațieav au ce ând se întoceau din apă cu halatele strânse în jurultaliei!

Ambele aveau nişte imense truse de farduri, cu carem‐au impresionat. Nu ştiam să mă machiez, aşa că Doti şi cu

Irinel m‐au preluat pentru educația estetică. Au avut multărăbdare cu mine, mai ales Irinel. M‐a aşezat în fața trusei şimi‐a explicat ce e în fiecare compartiment şi cum sefoloseşte materialul respectiv. Erau pensule şi pensulițe,rimeluri de zece feluri, farduri pentru obraji şi pleoape,creioane de toate culorile de conturat sprâncenele şi buzele.Mi s‐a părut că erau o infinitate de produse. Irinel nu s‐adescurajat de neştiința mea totală şi, cu răbdare, mi‐a arătatcu sem machia ea. Mie, totuşi, o oră şi jumătate dedicatămachiajului mi s‐a părut cam mult.

După câțiva ani, Doti m‐a invitat la ea acasă la Cluj,mi‐a cumpărat rimel şi m‐a introdus mai bine în artafardurilor, dar despre frumoasa şi misteroasa Doti Stanca

voi scrie într‐o evocare separată. Oricum, când am venit laBucureşti de la Cluj, n‐am continuat tehnica învățată de laIrinel şi Doti, n‐am avut răbdare. Rujul şi fardul de obrajile‐am a



mai târziu. Citesc şi recitesc cu emoție poeziile şitraducerile lui.

În mai 2002, Doinaş a plecat din lumea noastră şi adoua zi Irinel l‐a urmat. Am citit în ziare că Irinel, înainte dea‐ i luaş viața, s‐a machiat. Zguduitor amănunt! Nu încercaseea să mă învețe şi pe mine arta de a‐ți înfrumuseța chipul?

Un gând pios în amintirea lui Donaş şi a grațioaseilui soții, Irinel.

44



Prietenul copiilor

Ion Lucian (1924‐2012)

http://www.copilul.ro/

Cine nu l‐a iubit pe epigramistul, actorul şi regizorulIon Lucian? Mie mi‐a încântat şi copilăria şi adolescența.

Avea a

45

cea voce cu totul specială pe care nu numai că orecunoşteai dintr‐un milion, dar ale cărei nuanțe mângâiau.

L‐am întâlnit pe Ion Lucian în 2002, când actorul,care avea atunci 78 de ani, a venit în Canada cu piesa "Băie‐ții de aur" de Neil Simon. Spectacolul a fost foarte reuşit şi,după spectacol, a stat de vorbă cu publicul în foaier.

Adusese cu el şi câteva volume din cartea "Steluțe cu umor",



Dedicația : "D-nei Lerner cu mira ţ ie / Ion Lucian / Iun. recuno ştin ţă şi ad

2006"____________________

pe care am cumpărat‐o şi pe care mi‐a scris o dedicație.În 2006, am fost la Bucureşti la lansarea unui volum

al meu de poezii. Prietena mea, graficiana AdelaidaMateescu, cea care făcuse cu ani în urmă o expoziție deportrete ale actorilor în foaierul Teatrului de Comedie,dorea s i i t

46

ă‐i ofere lu Ion Luc an tabloul înrămat cu portre ul

lui şi m‐a rugat s‐o ajut să‐l găsim.Trebuie să spun că am dus o adevărată muncă dedetectiv timp de câteva zile, dar până la urmă am aflatnumărul de telefon şi l‐am sunat. I‐am spus că eram dinCanada, că îl văzusem cu câțiva ani în urmă în spectacolul"Băieții de aur" şi că acuma, fiind în Bucureşti pentru olansare de carte, doream nu numai să‐l invit la lansare, dar



ş fer, din partea unei prietene graficiene, un portret allui desenat de ea.

A acceptat imediat să ne întâlnim, ne‐a dat o adresăpe la Piața Romană şi ne‐a invitat pe amândouă să‐l vizităm.Nu am înțeles exact dacă era casa lui sau biroul lui sauamândouă. În ziua şi la ora stabilită, prietena mea cu minesunăm la uşa lui. Ne‐a deschis o doamnă, soția artistului,care ne‐a invitat să luăm loc şi să‐l aşteptăm. După foartepuțină vreme, a apărut însuşi maestrul, cu care am intrat în

biroul lui. Noi eram foarte emoționate, dar Ion Lucian, cu

i să‐i o

zâmbetul lui cuceritor de sub mustață, ne‐a făcut imediat săne simțim confortabil.

I‐am făcut o mică introducere, după care prietenamea i‐a înmânat tabloul cu portretul. S‐a bucurat ca un co‐

_________________________________________________________

47

Dedicația: "D-nei Lerner aceste ( STELUȚE DE UMOR ) pentru clipele

înnegurate (ca să fie alungate) / Ion Lucian



Am ple

cu un om gene 48

t e a acestui actor, a cărui voce i‐o auzisem prima oarăla emisiunile de Teatru Radiofonic, când eram mică.

cat de la el cu sufletul uşor şi vesel. Contactul

rous şi bun e întotdeauna binefăcător.

pil. Doamne, ce exclamații de admirație a mai scos! L‐a pusîn toate pozițiile, ca să vadă unde ar fi cel mai bine deplasat. Era tuşat şi manifesta o bucurie sinceră şi plăcută înprivire. După ce a pus tabloul pe birou, în fața lui, s‐a dus înaltă cameră şi a venit cu două exemplare din cartea scrisăde el "Fantezii pe teme umoristice". "Nu mai am decâtdouă‐trei exemplare, dar vi le ofer cu mare placere", a spusel şi ni le‐a dat cu dedicație.

Povestindu‐i despre expoziția Adelaidei Mateescu,

al cărei vernisaj fusese cu ani în urmă în foaierul Teatruluide Comedie şi pentru organizarea căreia primisem ajutorullui Mircea Şeptilici, el a propus imediat ca, la inagurareanoii săli a teatrului Excelsior , care urma să aibă loc într‐unviitor destul de apropiat, să fie organizată o expozițieasemănătoare. A rămas că vom mai vorbi despre asta.Discuția a alunecat apoi spre vizita lui din Canada. L‐amîntrebat când mai vine. Nu ştiam că avea 82 de ani împliniți.Mi‐a răspuns că ar veni cu mare plăcere, mai ales căpublicul l‐a primit cu urale, dar am înțeles că nu prea i‐a

lăcutp sala aleasă pentru spectacolul din 2002 şi, sincer,i‐am dat dreptate.

Ne‐a vorbit apoi cu mare entuziasm despre proiectul

noului teatru Excelsior şi despre spectacolele pe care aveade gând să le monteze. Vorbea cu un ton nu numaientuziast, dar şi foarte cald. Era impresionantă veşnicainereț



Potretul oferit lui Ion Lucian de graficiana Adelaida Mateescu.

_____________

Mai târziu, nefiind în Bucureşti, n‐am putut organizaexpoziția visată şi teatrul s‐a inaugurat fără expoziție.

Ştirea dispariției lui Ion Lucian, în 2012, a venit can trăs n iu net şi m‐a tulburat. A plecat un om î a căru voce

era copilăria şi adolesceța mea...Zilele trecute, am revizitat cele două volume scrise

de Ion Lucian şi am găsit, în poezioarele lui, un umordelicat, care, aş spune eu, "muşcă din plin / dar fără venin".

49



Cu Doti, la Cluj

Dorina Stanca (1927)

http://adevarul.ro/locale/cluj‐napoca

Am pomenit de Dorina Stanca, soția lui Radu Stanca, înamintirile mele despre Ştefan Augustin Doinaş şi IrinelLiciu. Am promis atunci că voi scrie separat despre Dotipe tru

50

n că, datorită ei, am intrat în universul lui RaduStanca.

Vacanțele petrecute împreună cu fratele meu Tomaalături de Doinaş, Irinel şi Doti la mare în localitatea "2 Mai"au fost pe la sfârşitul anilor 60. Acolo am cunoscut‐o pe

misterioasa Doti, cu părul lung şi privirea tristă a ochilor ei



negri. Atunci am aflat despre tragedia care avusese loc cucâ iva aț ni înainte, decesul prematur al soțului Radu şi, dupăcâteva luni, a fiului lor de 9 ani, Barbu.

Când eram la "2 Mai", Doti încerca să mă învețe sămă machiez. Dar nu numai. Mi‐aduc aminte că avea un gustdesăvârşit al podoabelor: cercei, brățări, lanțuri. M‐aimpresionat atunci frumusețea ei puțin misterioasă, a uneifemei înconjurată de obiecte de artă. Am înțeles de ce peDoti o numise Radu Stanca, în corespondența sa cu Ion

Negoițescu "palmierul negru."Ne‐am împrietenit şi m‐a invitat să o vizitez la Cluj,

în locuința ei din Piața Mihai Viteazu, nr. 6*, pentru restulvacanței. Am acceptat. Au trecut mulți ani de atunci şi amvizitat multe locuri, dar exper onviețuirii cu Doti îni

ența c_________________

51

Radu Stanca împreună cu Doti şi cu fiul lor.



regatul ei a rămas unică. Avea o locuință luminoasă,m bilao tă cu un gust artistic remarcabil. Din loc în loc, Radu

şi Barbu ne priveau din fotografii.Tragedia plana încă în acea casă, în care Doti părea o

felină lovită. Eu îi admiram grația cu care se mişca, iarfrumusețea şi adâncimea ochilor ei negri mă fascinau.Acolo, lângă biblioteca doldora de cărți, mi‐a citit poezii dinvolumul lui Radu Stanca "Versuri", cu o prefață de I.

Negoițescu, apărut la Editura pentru literatură în 1966, pecare era tipărită dedicația: "Lui Doti, aripă neobosită atuturor zborurilor mele". Când îmi citea, Doti nu mai eraactriță pe o scenă, ci ființa care, lângă mine, retrăia princuvântul lui Radu iubirea omului pierdut. Mă aflam înfrumosul l r decor din casa în interiorul căreia Doti şerpuiaşi recita di

on poemele lui.

,de coastăAcesta‐i drumul nostru; drumÎntortocheat şi greu. Dar sus pe culme,Acolo unde‐i panorama vastă,

l ulm e,

52

! dacă moartea ar avea ca tinrațele lungi şi degetele fine,

Şi unde, printre stânci, bătrânu

i,Acolo cel ce‐ajunge dintre noNu va privi zadarnic înapoi

(Urcu ş )

eOB



Cele două brățări primite de la Doti.

____________Sânii rotunzi şi umerii de piatră,

.Tâşnind din văi ca flacăra din vatră……………………

O! dacă moarte‐ar semăna cu tineEa ar putea oricând, oricând să‐mi vină…

(O! da moartea

Misterul, durerea, intensitatea şi unicitatealecturil

că )

53

or lui Doti din poezia lui Radu Stanca au fost un darcu care am rămas în suflet.

Povesteam, în amintirile despre vilegiaturile cu ei la"2 Mai", cum Irinel şi Doti au încercat să mă învețe să mămachiez. Acasă la Doti, lecțiile de machiaj au fost mai



puține. În schimb, am pătruns în arta bijuteriilor artistice.Doti m‐a dus la un magazin special din Cluj, de unde mi‐aales două brățări lejere, formate din monezi cu figuriistorice, una arămie din monezi mici, alta argintie dinm nezo i mai mari. Astăzi, după câteva decenii, port încă celedouă brățări, pe care toți canadienii le admiră.

Doti avea nu numai gust şi rafinament estetic, dar şitalent culinar. Gătea grozav şi uneori îmi şoptea discret:"asta îi plăcea lui Radu". Odată, mi‐a făcut supă de gulii,

albă, cu bucățele mici de gulie tăiate paralelipipedic.Minune! N‐am mai mâncat nicăieri pe lume aşa o supă!

Au trecut anii şi am pierdut contactul cu Doti. Dar nupe cel cu Radu Stanca. Nu numai că i‐am citit operele, dar,într‐un moment dificil al vieții mele, pot spune că poeziilelui m-au salvat . S‐a întâmplat la sfârşitul anilor 70 ca, dupăo operație de tiroidă în România, să rămân cu o parezătotală a corzilor vocale. Pe atunci exista casetofon. Cu el amreînvățat să rostesc fiecare literă, citind cu voce tare (defapt şoptit poezii. Printre ele erau şi cele de Radu Stanca,pe care înc

)ercam să le intonez ca Doti.

De ce dai voie vântului să umble

54

Sunt degetele lui fâlfâitoareMai meştere în joc, mai fără număr,

Când te cuprind din cap până‐n picioare,

Prin părul tău şi să ți‐l răvăşească?E mângâierea lui, făcută‐n tumbe,

rească?Mai caldă, mai suavă, mai ce



Când îți dau jos buchetul de pe umeri?

(De ce dai voie vântului)

După opt luni de exerciții zilnice, am vorbit.În Canada, la un cenaclu al revistei "Observatorul"

din Toronto de acum câțiva ani, doamna Anca Sîrghie alansat o carte despre Radu Stanca. Am intrat imediat înlegătură cu distinsa profesoară de la Universitatea din

Si iu, a e t Sb căr i temă la teza de doc orat fusese Radu tanca şiprima mea întrebare a fost unde e acuma Doti. Tot la Cluj.

Am scris aceste rânduri ca omagiu adus prieteneiele din tinerețe Doti, cea datorită căreia l‐am cunoscut şi

ubit pe dramaturgul, poetul şi scriitorul Radu Stanca.mi

______________________* Prin intermediul domnei Anca Sîrghie am aflat în acestezile de sfârşit de iunie 2015 numărul de telefon al lui Doti şiadresa ei din Cluj, care a rămas aceeaşi, locuieşte în aceeaşicasă ca atunci! Am sunat‐o din Canada şi regăsirea a fostinstantanee, cu o bucurie fără margini!

55



Un destin neobi şnuit

Gad Calmanovici (1927‐2001)

Gad Calmanovici, inginer constructor, coleg deserviciu la un institut de proiectări din Bucureşti cu soțulmeu, a fost fiul inginerului Emil Calmanovici, condamnat înprocesul Pătrăşcanu, singurul din lot care a murit înîn hiso

56

c are în martie 1956, după ce făcuse o grevă a foameişi fusese hrănit cu forța de autoritățile închisorii din Adjud.

L‐am cunoscut pe Gad prin anii 60. Era cu peste zeceani mai în vârstă decât soțul meu, dar între ei s‐a cimentat ostrânsă prietenie. Gad avea o mare uşurință la limbi străine,

ştia vreo şase‐şapte, lucru pe care soțul meu, totalmente



netalentat în acest domeniu, îl aprecia grozav. Prieteniacelor doi bărbați s‐a extins la întreaga familie şi aşa amfăcut cunoştință şi eu cu Geta, soția lui, cu fetițele Ina şiLiana şi cu mama lui Gad, doamna Cecilia Calmanovici (pe

are oc strigau Coca), bunica fetelor. Prietenia familiilornoastre a fost puternică şi durabilă.

Despre inginerul Emil Calmanovici (1896‐1956) şiprocesul în care a fost implicat se pot găsi informațiidetaliate pe Internet. Gad avea sub 30 de ani când s‐a

petrecut drama tatălui şi, drept urmare, a suferit un lung şiputernic şoc de care, se pare, nu s‐a mai putut vindeca. Mi‐aduc aminte că Gad îi povestise soțului meu cum tatăl lui,când era în închisoare, se înțepase în deget ca să scrie cusânge, pe un cearceaf, că e vat.ra nevino

_____________

Gad în 1999, în Suedia.

57



În fața casei din strada Popa Șapcă, Bucureşti; în spate Geta şi Gad, în

față d‐na Adela Mendelsoh ui Gad, cu Maya Shalmonn, mătuşa l

58

(nepoțica) în brațe.

__________Gad era foarte înalt, soțul meu era mult mai scund,

dar asta nu i‐a împiedicat să facă împreună lungi partide deînot, vara, la ştrandurile de pe malul lacurilor bucureşteneşi, de fapt, toate poveştile mai importante erau spuse întimpul acestor plimbări aquatice, singura formă în care luiGad nu‐i era frică să vorbească liber, lucru explicabil în anii

60. Este interesant cum, deşi în 1968 tatăl lui Gad, EmilCalmanovici, a fost reabilitat printr‐un decret dat deCeauşescu, Gad a rămas înfricoşat şi a continuat să fieprudent. De înțeles! Să nu uităm că, în 1968, Ceauşescu îlreabilita pe Emil Calmanovici, în schimb, în 1985, îl ucidea,în închisoare, pe inginerul Gheorghe Ursu, cu metodebarbare, asemănătoare celor folosite la uciderea lui EmilCalmanovici.



59

ii 9‐80, când Gad a plecat ş răma definitiv înSuedia, soțul meu a fost foarte deprimat şi dezorientat.

Eu mă întâlnisem în vara lui 1979, la Viena, cufratele meu, care venise din Canada la un congres. Primisemaprobare de plecare din România numai eu, lăsând copilul

de doi ani şi soțul la Bucureşti. După revenirea mea în țară,

Gad locuia cu soția, fiicele şi mama lui într‐o casă depe strada Popa Şapcă, pe lângă Foişor, destul de aproape denoi. În fotografia care este luată chiar în fața casei lor, Gad ela dreapta, Geta la stânga şi, între ei, o mătuşă a lui Gad cunepoțica ei. Mergeam destul de des la ei în vizită şi de celemai multe ori ne proiectau pe perete diapozitive cu fetițele.Geta era, spre deosebire de Gad, o femeie calmă, iar fetițele,Ina şi Liana, erau foarte ataşate de bunica lor, mama luiGad. Pe figura ei se vedea că trecuse prin încercări grele. Le

răsfăța pe nepoate cu prăjiturele, mi‐aduc aminte că făcuseodată nişte biscuiți lipiți între ei cu cremă de ciocolată. Mi‐adat rețeta şi mi‐a spus că le pune cremă de ciocolată pentrufetițe, altfel, rețeta originală e cu magiun între ele. Eu maifo seslo c şi azi rețeta ei cu magiun între cei doi biscuiți, daradaug şi câte o nucă pe biscuit, înainte de a se coace.

Ina, fata cea mare, acuma arhitectă, discuta mult cusoțul meu, semăna la temperament cu Gad, era deschisă şicomunicativă, în timp ce Liana, fata mai mică, semăna cuGeta şi poate şi cu bunica, era mai interiorizată. Înfo ograt fia luată în 1972, sunt toți cinci exact cum arătau pevremea vizitelor noastre.

Gad şi cu Geta ne‐au fost prieteni apropiați, iar Gad,

la serviciu, era un fel de idol pentru soțul meu. De aceea,prin an 7 i s



Fotografie de familie, 1972. De la stânga la dreapta, în spate Geta şi

Gad, în față Ina, Coca (mama lui Gad) şi Liana.

ne gândeam la reîntregirea familiei în Canada cu fratelemeu şi fiul lui, dar încă ezitam. În 1981, când am aflat că

familia lui Gad Calmanovici a hotărât să facă cerere deplecare în Suedia ca să fie împreună cu Gad, soțul meu aprins curaj: dacă Gad, la peste 50 de ani, a avut curajul săschimbe țara, atunci şi cineva cu peste zece ani mai tânăr ova putea face. Şi aşa am hotărât şi noi să emigrăm înCanada, trecând astfel, simultan cu Geta Calmanovici, prin

60



aventura completării actelor şi pregătirilor pentru plecareadefinitivă din România.

Ne-am cumpărat atunci, împreună, o mulţime de lucruri.

Suedia, unde se duceau ei, era tot o ţar ă nordică, precum

Canada, unde ne îndreptam noi. Cea mai formidabilă achiziţie

au fost cratiţele de oţel inoxidabil. Geta îmi spusese că în

occident toate lumea le foloseşte, aşa că am cumpărat

amândouă, de la magazinul Bucur Obor , un set de cratiţe de

oţel inoxidabil, inox, de toate dimensiunile, cu capace cu tot.

Au ţinut foarte bine, mai am şi acuma cateva capace din set şi,întotdeauna când le folosesc, mă gândesc la familia lor.

Gad s‐a descurcat bine în Suedia şi, având talent lascris şi la limbi străine, a lucrat, printre altele, ca jurnalist.Când a devenit cetățean suedez şi‐a schimbat numele înGad Calgram. Vorbeam uneori cu ei la telefon, ne trimteamfelicitări de anul nou şi speram ca într‐o bună zi să nerevedem. N‐a fost să fie. Gad a părăsit lumea noastră în2001, la 73 de ani, iar soțul meu în 2013, la 72 de ani. Înfotografia din Suedia, în 1999, cu doi ani înainte de a muri,l‐am regăsit pe acelaşi Gad "al nostru", iubitor de cărți şicultură.

Mare mi‐a fost bucuria când acum, la peste 30 de ani

de la despărțirea de ei, căutând nişte fotografii pentruarticolul de față, am ajuns, printr‐o verişoară a lui Gad, laIna, fiica lui cea mare, arhitectă, care mi‐a scris un email. Neținuse minte, pe mine şi pe soț. Sunt hotărâtă ca, în viitorulemail, s‐o întreb dacă mai ştie rețeta prăjiturelelor făcutede bunica ei şi, dacă nu, să i‐o trimit eu...

61



Cu zâmbetul pe buze

Octavian Sava (1928‐2013)

Autor de scenarii radiofonice, de televiziune, depiese, de cuplete pentru teatrul de revistă şi, spre sfârşitul

arierec i, autorul a două romane, Octavian Sava a fost

cunoscut şi foarte iubit de publicul din România.În tinerețe, a fost prieten cu scriitorul Octav Pancu‐

Iaşi şi prin el l‐am cunoscut şi eu pe Octavian Sava. Cei doiveau

62

a acelaşi prenume, aşa că, pentru prieteni, unul eraOctav (Octavian Sava), celalalt era Țuțu (Octav Pancu‐Iaşi).

Prin anii '70, când l‐am cunoscut pe Octav Pancu‐

Iaşi, l‐am văzut pe Octavian Sava numai o dată, adevărata



î e s‐a produs abia prin anii 2000, când el îşi vizita,cam la 2‐3 ani, familia din Canada.

Într‐o zi de la sfârşitul verii lui 2003, am primit untelefon la serviciu de la un prieten, spunându‐mi căOctavian Sava e în vizită în Canada şi că ar fi doritor să seplimbe, dar fiica lui, lipsind toată ziua de acasă, n‐avea cumsă‐i satisfacă dorința. Prietenul mă întreba dacă n‐aş vreaeventual să‐l plimb eu cu maşina pe d‐l Sava în pauza deprânz, având în vedere că serviciul meu era foarte aproape

de strada unde locuia el. Am acceptat, cu atât mai mult cuât dor d d

ntâlnir

c eam să‐l revăd după cei 30 e ani trecuți e la primaîntâlnire.

Am cutreierat atunci prin împrejurimi, îl luam deacasă cu maşina şi găs asee în care să‐i arătlocuri deosebite, parcuri, mag cafenele (vorba vine

eam mici trazine,

_____________

63

Octavian Sava, Toronto 1989.



Romanul "Prințul Rătăcitor George Bibescu", Ed. Coresi 2010.

"D-nei Veronica Lerner în nu prietenii, omagiul autorului mele unei vechi Octav Sava"

_________________

cafenele, în Canada există numai rețele de mici restaurantende pu oți bea şi o cafea, dar cafenele propriu‐zise, ca în

Europa, nu există).În timpul acestor plimbări, care s‐au repetat şi în alți

ani, el mi‐a redat, cu mult umor, povestea vieții lui. S‐anăscut la Bucureşti. Bunicul lui era proprietar decinematograf şi importator de filme, iar tatăl lui a fost olungă perioada directorul adjunct al Cinematografului Aro,actualmente Patria. S‐a înscris în 1946 la Facultatea deMedicină, la dorința mamei. În perioada studenției acolaborat la Ora Tineretului şi Ora Ş coalei şi i s‐a propus sădevină redactor la radio. Octavian Sava a abandonat studiilemedicale în 1949 şi s‐a angajat la Radio România Actuali-

64



65

l t om: lucra nu numai cu disciplină şi elan, dar era şifoarte exigent cu el însuşi.

Când am fost la Bucureşti, după ce‐l reîntâlnisem înCanada, l‐am vizitat acasă împreună cu prietena mea,graficiana Adelaida Mateescu. Avea o colecție

impresionantă de căni de bere din diferite țări, iar camerele

t absolvit mai târziu Facultatea de Litere şi Filosofie aUniversității din Bucureşti, secția română‐franceză.

După cum se poate afla şi din biografia lui OctavianSava de pe Internet, ampla lui activitate a cuprins realizareaa numeroase emisiuni de varietăți şi teatru la RadioRomânia Actualități şi Televiziunea Română şi, deasemenea, scheciuri, monologuri şi cuplete muzical‐umoristice pentru programele de Revelion de la TVR.Criticul Călin Căliman îl considera un „umorist încercat". Eu

văzusem celebra lui piesă "Nota Zero la purtare" , ştiam şide emisiunile de la TV, îi urmărisem ani de zile cupletele dea Reve

ăţ i. A

l lioanele TV scrise de el şi serialul pe care mulți l‐auurmărit şi admirat, "Căpitanul Val Vârtej".

După acele plimbări cu Octavian Sava din orele deprânz, prin regiunile frumoase de lângă Toronto, am rămasîn corespondență electronică, schimbam idei despreliteratură şi film. I‐am trimis la un moment dat câtevapoezii scrise de mine şi mi‐a răspuns că eu eram poet, spredeosebire de el, care – spunea ‐ era doar un versificator. Mi‐aduc aminte că într‐un an mi‐a trimis o Glossă scrisă de el.Lucrase mult la ea şi l‐am admirat nu numai pentru efort,dar şi pentru rezultat. De altfel, am remarcat, pe toată

perioada cât am corespondat cu el, o extraordinară voințăa aces



66

ul "Prințul Rătăcitor ‐ George Bibescu" a apărut în2010 la Editura Coresi, Bucureşti.

Spiritul lui vivace n‐a încetat să creeze şi, după câte

ştiu, avea de gând să reia o pasiune din tinerețe, scrierea de

erau căptuşite cu rafturi pline de cărți. S‐a bucurat cândi‐am dăruit o carte de artă de mama mea, o admira pe

eAmelia Pavel. Avea pe pereți multe tablouri frumoase, raun om cultivat şi cu gust artistic.

În 2004, mi‐a scris că îl bate gândul să scrie unroman. Şi‐a ales un subiect care‐l preocupa şi a începutmunca. Îmi trimitea pasaje ‐ scria de mână şi transcria pecalculator ‐ şi mă ruga să‐i spun ce părere aveam. O făceam,cu atât mai mult cu cât romanul era captivant, iar scrisul lui

era cursiv şi accesibil, apropiindu‐se ca stil de cel al unuiscenariu de film. Romanul, polițist aş spune, "Cazul Beilis", a

st pufo blicat la Editura Hasefer, Bucureşti, în 2005, şi erabazat pe o întâmplare reală.

După câțiva ani, când era deja octogenar, mi‐amărturisit, cu amuzament, dar şi cu seriozitate, că are degând să abordeze un subiect istoric, despre George Bibescu,personalitate care‐l obseda din tinerețe. A început, cuaceeaşi seriozitate şi tenacitate, o imensă muncă dedocumentare. Mi‐a scris că a împrumutat de la bibliotecă unroman istoric de peste 400 de pagini despre războaiele luiNapoleon, ca să învețe cum să descrie bătăliile. Mi‐a trimisîn acea vreme pasajul cu luptele respective din romanul lui.

Era, după părerea mea, prea lung, l‐am sfătuit să renuțe laanumite pasaje. N‐a făcut‐o imediat, numai când editorul i‐asugerat acelaşi lucru s‐a supus, dar cu strângere de inimă.Roman



Romanul "Cazul Beilis", Ed. Hasefer 2005.

___________Scienc o Er n" e Ficti n". a hotărât să scrie pâ ă în ultimul

moment al vieții. Şi aşa a fost.

Munca lui a fost brusc întreruptă de un sfârşitdureros. S‐a stins pe 2 decembrie 2013, în acelaşi an încare, pe 1 februarie, împlinise 85 de ani. Îi păstrezamintirea, în arhiva gândului, ca exemplu de voință şiperseverență.

67



Autorul îndr git de copii

Octav Pancu‐Iaşi (1929‐1975)

ă

https://ro.wikipedia.org/wiki/

Dacă ar fi trăit, scriitorul de literatură pentru copiiOc av P

68

t ancu‐Iaşi ar avut peste 85 de ani. Din păcate, s‐astins mult prea devreme, la numai 46 de ani.

L‐am cunoscut la Casa de Creație Mogoşoaia, undemă aflam cu mama în vacanța de primăvară a lui 1971.Afară era o vreme superbă, castanii tocmai înfloriseră şieram cu mama în sala de mese, la prânz. În ziua aceea eramare înghesuială la masă, aşa că ne‐am aşezat la întâmplare

şi am nimerit la o masă cu doi domni. Din una în alta,



vorbind, unul din domni se prezintă: Octav Pancu-Ia şi. Nu‐mi venea să‐mi cred ochilor. Citisem cu mare entuziasm, încopilărie, romanul lui "Marea bătălie de la Iazul Mic",auzisem la radio cântece de Titi Acs pe versuri de el, cântatela emisiunile pentru copii de simpatica Silvia Chicoş,fusesem o înfocată admiratoare a acestor emisiuni şi, iatăcă, deodată, mă aflam în fața autorului acelei cărți care‐miplăcuse la nebunie. M‐am uitat mirată la el şi i‐am spus cucandoare: "Hm... mi‐l închipuiam pe autorul cărții "Marea

bătălie de la Iazul Mic" un moşulică, eventual cu barbă, dvsunteți mult prea tânăr însă că el era autorulşi, mai mult, avea cu el o ărută, "Nu fugi, ziua

!" M‐a asigurat nouă carte ap

_______________

69

Cartea dăruită de Octav Pancu‐Iaşi, la Mogoşoaia, în ziua în care ne‐am

cunoscut :"D-nei Veronica, mul ţ umiri pentru bucuria de a fi constatat ca e minunat să mai îmbătrâne şti cu un an, Octav Pancu-Ia şi / 14 aprilie 71"



70

Și încă o dedicație:

"Dnei Veronica - sau, mai exa -a numit a şa odinioar ă - un ct, feti ţ ei care sncustrop din acest albastru / Octav Pa -Ia şi / 13 mai 71 / Mogo şoaia

______________

mea frumoasă", pe care mi‐a oferit‐o pe loc, cu dedicație.Era 14 aprilie, ziua când împlinea 41 de ani.

Am aflat atunci, cu surpriză, că o mulțime de cânteceştiute de mine pe de rost aveau cuvintele scrise de el. Peunele le mai ştiu şi acuma (" Să fii bucătar marinar", sau"Chimistul amator"). Numele lui Titi Acs, autorul melodiilor

respective, mi‐era cunoscut de la radio, dar şi din cartierulunde locuiam la Bucureşti. Cred că Titi Acs locuia pe fostul"Bulevardul Republicii", între Calea Moşilor şi BisericaArmenească, iar eu mergeam la tuns la un salon de coafurăde pe lângă cinematograful Miorița. Acolo, toate coafezele îlcunoşteau, pentru că, ziceau ele, Titi Acs venea cu fiica luis‐o tundă. Tot ele spuneau că tatăl îşi iubea la nebunie

fetița, care era de fapt adoptată, şi că, lucru interesant,



71

ult umor, dar şi, în permanență, în ciuda suferințeicardiace, de o veselie contagioasă.

Ne‐am întâlnit odată la o cafenea de lângă Cişmigiu,m‐a rugat să vin să‐mi arate un text pe care trebuia să‐lpredea la ziar. Mi l‐a citit cu un entuziasm greu de descris.

I‐am spus că era foarte bun, dar că eu aş fi schimbat ceva şi

dragostea şi apropierea dintre tată şi fiică a făcut chiar cafiica să T Asemene cu tatăl ei adoptiv! iti cs a plecat în Israelşi nu l‐am cunoscut personal niciodată.

Şi aşa m‐am împrietenit cu autorul celor maifrumoase cărți de povestiri pentru copii, Octav Pancu‐Iaşi.Când l‐am cunoscut, avusese deja două infarcturi. Fumamult şi, fiind înconjurat, la Mogoşaia, de prieteni ca TeodorMazilu, pictorul Florin Pucă, şi alți câțiva amici care eraubăutor l l ai, se aşeza cu ei a masă şi, a un pahar, discut u

câte‐n lună şi în stele.Eu eram atunci profesoară, fusesem asistentă la

Institutul de Petrol şi Gaze, dar, când Institutul s‐a mutat laPloieşti, eu am rămas la Bucureşti ca profesoară de liceu.Aveam elevi de 17‐18 ani şi odată l‐am invitat pe OctavPancu‐Iaşi la şcoală la o întrunire cu tineretul. Doamne, ceentuziasm a fost! Elevii nu se mai săturau să‐i punăîntrebări, iar el, cu umor, le dădea cele mai neaşteptateră pun D e, ă‐ls suri. upă acea întâlnir elevii m‐au implorat smai invit, dar timpul a trecut şi eu am tot amânat.

Avea doi fii deja mari, scrisese pentru ei cărți cutitluri frumoase şi originale: "Are tata doi băieți", "Tartinecu vară şi vânt", "Cartea cu ochi albaştri",

"Țaraundevinerierajoi" etc. Era un om nu numai inteligentşi cu m



i‐am indicat ce aş fi scris eu. Nu numai că a găsit ideea meaexcelentă, dar pe loc mi‐a spus că am talent şi că ar trebuiimediat să încep să scriu. El avea o rubrică, la "ScânteiaTineretului", cred că era intitulată "Curierul Inimii". Mi‐apropus ca eu să scriu scrisori inventate, iar el, în cadrulrubricii respective, care publica şi scrisorile, să scrierăspunsurile. Propunerea m‐a speriat şi am scris doar odată sa o n t eu de d uă ori, dar el a fost încâ ta d calitateascrisorilor mele inventate.

Prin el l‐am cunoscut, tot atunci, şi pe regretatulOctavian Sava, cu care fusese coleg la radio şi cu care aveamsă mă reîntâlnesc la Toronto după peste 30 de ani,întâmplător, când acesta venise în vizită la fiica lui.

La începutul anului 1975, starea sănătății lui OctavPancu‐Iaşi s‐a agravat, mai făcuse un infarct, era în spital şi,într‐o zi, când l‐am vizitat, mi‐a spus cu tonul luiştrengăresc: "ce‐ar fi să le fac alor mei o farsă şi să morchiar de ziua mea, în aprilie?" Poate că simțea ceva, cineştie? A murit la numai trei zile după ziua lui.

S‐a scris puțin despre acest scriitor talentat, uitareas‐a aşternut peste el şi opera lui, deşi ar fi meritat o maimare recunoaştere. Un gând pios în amintirea celui care,

prin candoarea, dinamismul şi poezia scrierilor lui, aîncântat câteva generații de copii.

72



Sensibilitate şi blânde ţ e Alfred Hoffman (1929‐1995)

Mi‐e greu să scriu despre acest drag prieten al meu,muzicologul Alfred Hoffman, fără să simt aceeaşi senzațiede acută durere pe care am avut‐o ca martoră a suferințelorlui din

73

ultimii ani de viață. Şi, cu toate că au trecut mulți anide la dispariția lui, îi păstrez o vie şi caldă amintire.

L‐am cunoscut pe Alfred Hoffman la Institutul deIstoria Artei, unde a fost coleg cu mama, care a lucrat acolocând acad. George Oprescu, care a înființat Institutul în1950, era director. O vizitam uneori pe mama la lucru,

pentru că îmi plăcea locația lui, în incinta fostului Palat



Regal, pe Calea Victoriei, unde era (mai este şi astăzi)Muzeul de Artă. Intrarea era prin față, pe poarta din stânga,iar eu eram fascinată de interiorul Palatului. Acolo i‐amîntâlnit pe colegii mamei. Cu unii, relativ apropiați cavârstă, ca Andrei Pleşu, Irina Cajal sau Alfred Hoffman, amrămas prietenă. Alții, ca de exemplu Ion Frunzetti, RaduBogdan, Radu Ionescu, Barbu Brezianu, George Oprescu,Andrei Oțetea, Răzvan Theodorescu, Dan Hăulică, mi‐aurămas în amintire numai prin contacte sporadice.

Cu Alfred Hoffman a fost uşor să mă împrietensc, nunumai pentru că era un om deschis şi dornic decomunşi dorn

icare, dar şi pentru că eu eram pasionată de muzicăică să învăț ceva de la un profesionist ca el.Îi citeam articole uzicală şi îmi plăceale de c itică m

_______________r

https://jazzinphoto.wordpress.com/

Glenn Gould

74



grozav cum scria. Când l‐am cunoscut, soția lui era gravbolnavă şi el îmi spunea cât de greu îi era să meargă singurla concerte. Când i‐a murit soția, se plângea de singurătate.Era un om generos, dar uneori zgârcit cu discurile lui. Avea"Variațiunile Goldberg" de Bach cu Glenn Gould pe discvinil. Cum nu auzisem încă de acest mare pianist, l‐amrugat să mi‐l împrumute.

A refuzat, spunând că l‐aş putea strica, dacă îl punpe un pick‐up prost şi m‐a invitat să‐l ascult pe "Grundig"‐ul

lui de acasă.Am fost şi am rămas marcată de unicitatea

interpretării. Nu m‐am putut abține şi am insitat să‐miîmprumute discul. A cedat, dar numai eu ştiu ce frică mi‐afost când i l‐am înapoiat şi l‐a verificat. Din fericire, nu s‐astricat, deşi pick‐up‐ul meu polonez nu era nici pe departeatât de evoluat ca Grundig‐ul lui Alfred (Fredi).

Mai târziu, s‐a căsătorit şi a avut un fiu dar, deşi îşidorise foarte mult o familie, tristețea i‐a rămas aceeaşi.

Odată mi‐a spus: "Veronica,totul se iartă, numaiinteligența nu". Nu ştiu de cemi‐a spus asta, pentru că

niciodată nu mi‐a vorbit derău pe nimeni din breasla lui,ar el era ap e toți.i

reciat d_________

http:/ i.salon24.pl hida

/blogpanienk

Mitsuko Uc

75



76

Cărți publicate de Alfred H uzicală a Uniunii

C poffman la Editura M

R âom ozitorilor din om nia.

_________________

Călătorea în străinătate la cele mai renumitefestivaluri muzicale, deşi paşapoartele se obțineau greu peatunci, colabora la o mulțime de publicații, nu am înțelesniciodată firea lui profund tristă.

Când am plecat în Canada, mi‐a spus –amuzat – că şisora lui era la Montreal. "Toți românii se duc la Montreal",

mi‐a sp o t us, "sun‐o pe Rodica, e d ctoriță". A fost doc orițamea până când o boală nemiloasă a răpit‐o prematur.Cu Alfred am rămas în corespondență. Îmi scria

scrisori dactilografiate, eu îi reproşam că nu scrie de mână,dar el aşa era obişnuit, datorită articolelor pe care le scria.Desigur că toată corespondența dintre noi, ca de altfelîntreaga noastră prietenie, s‐a bazat numai pe schimbul de

idei despre muzică. Coincideam la gusturi. Când, în Canada



fiind şi tocmai o descoperisem pe Mitzuko Ushida, opianistă japoneză cu studii la Viena şi mi‐am cumpărattoate concertele de Mozart cântate de ea, scriindu‐i că mi separe că această femeie e reîncarnarea chiar a lui Mozart,mi‐a răspuns: "cumpără‐ți sonatele de Mozart îninterpretarea ei, alea sunt şi mai şi!" A avut dreptate!

În 1993, am fost în vizită în Romania. L‐am întâlnit laSinaia, la Casa de Creație de la Cumpătul, unde am fostcâteva zile cu mama. S‐a bucurat să mă vadă, ne‐am plimbat

puțin şi era parcă mai trist ca niciodată. Umbla greu, cubaston, dar nu de asta se plângea, ci de singurătate. Spuneacă nimeni nu‐l înțelege. Apoi, în 1994, când am revenit înRomânia, Alfred era în spital, imobilizat, boala avansase.L‐am vizitat, i‐am dus un radio portativ unde putea săasculte şi casete. S‐a bucurat să mă vadă, dar tristețea luiera definitivă, se îndepărtase şi de muzică. Am plecat de laspital cu sufletul greu.

În primăvara lui 1995, văzând că nu‐mi scrie, l‐amsunat din Canada pe tata la Bucureşti şi l‐am întrebat ce ecu Alfred. Murise cu o zi înainte, la numai 66 de ani...

A fost o personalitate cu o bogată contribuție la viațamuzicală a României, dar se pare că istoria l‐a uitat, pe

Internet nu sunt nici fotografii cu el, nicio biografie, cinumai câteva materiale sporadice despre el. De aceearândurile de față, chiar dacă nu compensează uitareagenerală care s‐a aşternut peste umbra lui, aduc o rază delumină asupra excelentului muzicolog care a fost AlfredHoffman.

77



guraticul de la Mogo şoa

Teodor Mazilu (1930 ‐ 1980)

Sin ia

78

www.rightwords.ro

Nu împlinise încă 50 de ani când ne‐a părăsit. L‐amcunoscut prin anii 70, la Casa de Creație de la Mogoşoaia,

unde eram datorită mamei, membră a Uniunii ArtiştilorPlastici. Teodor Mazilu era prieten cu talentatul pictorFlorin Pucă şi, când se întâlneau, se aşezau ore întregi şiconsumau cantităti apreciabile de alcool. Mazilu era unsinguratic, de foarte multe ori şedea singur la masă, dar decâteva ori am avut şi eu ocazia să fiu în preajma lui,împreună cu alți câțiva scriitori sau scenarişti.



Teodor Mazilu era un omuleț mic de statură, foarteslab, cu o privire şireată şi cu un zâmbet ironic, ce trădasarcasm, dar şi o profundă tristețe. Fuma tot timpul. Mi‐arămas în memorie imaginea lui învăluită în fum de țigări.Când abia mai putea ține între buricele îngălbenite aledegetelor chiştocul rămas, atunci zâmbetul lui dezvăluia odantură pe care nicotina lăsase urme vizibile.

Avea o privire inteligentă, vioaie şi pătrunzătoare,care pornea din nişte ochi albaştri care râdeau cu

subînțeles. _____________

Cartea primită la Mogoşoaia de la Teodor Mazilu."Cu speran ţ a că prezentul va r ămâne prezent, trecutul -trecut, viitorul -viitor, si iar ăşi prietenia, şi iar ăşi îngîndurarea aceluia şi Teodor Mazilu

16 iulie 197 "

79



Rostea cuvintele în şoaptă şi tot ce spunea erauironii. Avea un puternic simț al umorului şi ridiculiza oriceurmă de prostie, ignoranță sau "limbaj de lemn" pe care leobserva. Povestea cu lux de amănunte dialoguri. Cred că, întimp ce vorbea, îşi scria în cap piesele. Ne‐a povestit odatădespre o tânără care avea numai liceul şi cu care, din câteam înțeles, avusese o aventură. Ea stătea cu mama ei într‐un apa scria mapartam

rtament la bloc. Felul în care de obila din acelent şi dialogul dintre ele erau exact ca în piesele lui.

Sunt absolut convinsă că îşi folosea aşa zisele luiaventuri ca material de inspirație. Ne povestea chiar cumintenționa să‐şi provoace partenera la anumite discuții,tocmai pentru a‐i putea savura perlele.

Astăzi, recitind piesa "Proştii sub clar de lună"(Editura "Cartea Românească", 1971), mi se pare că îl reaud

orbind pe Teodor Mazilu, al cărui umor mi se păreavcaragialesc. Iată un exemplu (pag. 110‐115):

"GOGU: …Nu plânge Clementino… Ne aude vecinul de lai ă ă

80

principii.……………………………………………………..

GOGU: …m‐ai văzut o dată, ai schimbat câteva cuvinte cu

mine şi gata, ți‐am şi căzut cu tronc… Iubirea cea

parter ş o să cread c ne certăm. Nu ne potrivim,Clermentino... Asta e...

CLEMENTINA: Gogule, de ce nu vrei să înțelegi că m‐am

sacrificat pentru tine? De dragul tău m‐am retras dincâmpul muncii. Te credeam golan cu sufletul curat…

e am de‐a face,Ca să‐mi dau seama, pe urmă, cu cinun om fără



mare!... Clementina, recunoaşte că te‐ai luat dupăaparențe.…………………………

CLEMENTINA: Nu‐i aşa de simplu, Gogule. Sentimentul senaşte fără să vrei. Sentinentele nu vin la comandă,

gule… O să te lovească odatăGogule. Acuma râzi, Goşi pe tine, atunci o să vezi tu, Gogule, ce‐i durerea…"…………………………………

Mai d

Clemen

eparte, în aceeaşi piesă, Ortansa, prietena

tinei, i se destăinuieşte:"ORTANSA:… Dragă Clementina, au intervenit preamulte schimbări… E mai greu ca pe timpulburgheziei… Nu‐ să ai trup frumos, îțitrebuie şi un sufle Şi puțină căldură sufle‐

i suficientt ca atare…

_____________

81

Versuri de Teodor Mazilu, Ed. Cartea Românească 2001, ilustrații de

Ileana Bratu; coperta din față şi din spate.



82

betul lui şmecheresc: "Nu contează exact anul, carteava rămâne pentru tot deceniul şi încă şi mai mult..."

Acuma, uitându‐mă peste textele lui publicate laînceputul anilor 70, mi se par foarte curajoase. Mi‐am luatcu mine în Canada nu numai piesele lui, dar şi volumele deproză scurtă, tot atât de pline de umor şi sarcasm:

"Inmormântare pe teren accidentat" şi "Iubiri

tească… Şi puțină dragoste de oameni… Şi puținrespect pentru realizările regimului… Din când încând, adeziunea la un ideal superior. Trebuie să tepreocupe munca bărbatului, să‐i împărtăşeştiaspirațiile. Dacă nu‐i împărtăşeşti aspirațiile, nu teinvită la niciun local. Dacă el crede în socialism,

ezi şi tu; oricum, e soțul tău… E foartetrebuie să crgreu, Clementino……………………

Mi‐e şi teamă să discut cu el. N‐aş vrea să ampe conştiință viața unui salariat disciplinat… Darn‐am ce face. Trebuie să‐mi trăiesc şi eu viața…Chiar astăzi o să‐i spun: "Stimate tovarăşe Emilian,soția dumneavoastră, plină de influențe ale moraleiburgheze, nu vă mai iubeşte". Asta şi este realitatea.Nu‐l iu esc. Nu ştie să spună anecdote. A încercat obdată – fiasco total. Nu ştie să fie cinic. Ăsta‐i bărbat?"

Eu mă amuzam copios la tot ce ne povestea, râdeamcu mare poftă şi asta‐i plăcea. Mi‐a dat un exemplar dinvolumul de Teatru, pe care mi‐a semnat un autograf. Cumbine se vede, n‐a scris complet data. Mi‐a spus conspirativ,

cu zâm



contemporane", tipărite la Editura Eminescu, plus superbullui volum de poezii "Cântece de Alchimist", ilustrat deIleana Bratu, tipărit la "Cartea Românească". Toate auapărut cam în aceeaşi perioadă.

A murit prea devreme, băutura nu l‐a iertat, cum nui‐a iertat nici pe Florin Pucă şi nici pe alți câțiva artişti careerau atunci la Mogoşoaia şi cărora le duc şi acuma dorul.

83



uartetul de Debussy

Aurel Stroe (1932‐2008)

Q

www.comec.ro

Aurel Stroe a fost un compozitor foarte apreciat. Astudiat compoziția între 1951‐1956, mai târziu devenind el

însuşi profesor la Conservatorul din Bucureşti. A fost uninovator, fiind unul dintre primii muzicieni care au utilizatmijlocele cibernetice în tehnica de compoziție. În memorialui s‐a construit la Buşteni un Centru Cultural care‐i poartănumele

84

şi unde care au loc variate manifestări muzicalenaționale şi internaționale.

Povestea mea despre el nu e legată însă de calitatea

lui de compozitor, ci de cea de profesor.



În 2012, comunitatea muzicală a aniversat 150 deani de la naşterea lui Claude Debussy (1862‐1918). Citindtitlul, o i e e t t ric ne se va într ba: c legătură este între Quar e ulde Debussy şi Aurel Stroe, profesor şi compozitor român?

Ei bine, există una, strict personală, legată deamintirile mele despre Aurel Stroe, cu care am luat lecții dearmonie şi compoziție la începutul anilor 60, când măpregăteam simultan pentru examenul de admitere la douăfacultăți: chimie şi conservator.

Îmi plăcea Debussy, cântasem suita lui pentru pian"Colțul copiilor", mai piese orchestrale pecare le prețuiam. Dar, nt încă ‐ o pasionată

erau şi câtevadeşi eram ‐ şi su__________________

85

http://www.inbucegi.ro/

Centrul Cultural “Aurel Stroe”, din Buşteni.



a muzicii de cameră, quartetul lui de coarde nu măentuziasma, ba chiar aş putea spune că nu‐mi plăcea.

Aurel Stroe locuia pe strada Luigi Cazzavilan, peatunci pe lângă studiorile de radiodifuziune, foarte departede mine, luam două tramvaie şi un autobuz. Prima oarăcând m‐am dus la el acasă, am dat de un om cu untemperament complet diferit de cel al fostului meuprofesor, care, pentru că pleca definitiv în Germania, m‐a"transferat" la prietenul lui, Aurel Stroe, şi el a fost de

acord să mă preia.Până atunci, fusesem obinşuită cu fostul meu

profesor, un om vesel, deschis şi, în ciuda unei mariexigențe profesionale, un om apropiat mie. Aurel Stroe eracomplet diferit. Aş putea chiar spune la polul opus: erafoarte serios, rare au fost ocaziile când l‐am văzut zâmbindşi avea un fel de a fi reținut şi puțin crispat care măînfricoşa. Când, la prima lecție, s‐a uitat peste exercițiilemele de armonie (pe care fostul profesor mi le dăduse catemă), a îngânat un mic "nu e rău", cu un aer de gheață şimi‐a spus că, dacă vreau să dau examen de admitere laConservator, trebuie să exersez şi dicteu muzical , care e unadin probele de examen. Proba consta din executarea la pian

de către altcineva a unui fragment muzical, iar candidatuluii se cerea să‐l scrie pe note exact cum l‐a auzit , respectândtonalitatea (care i se comunica) şi ritmul (care nu i secomunica). Și la dicteurile muzicale, ca şi la dictările detexte, existau diverse grade de dificulate. Important pentrucandidat era să fie pregătit cu dicteuri cât mai grele,

86



87

men la Facultatea de Chimie, meseria de chimistăfiind considerată mai sigură.

A trecut multă vreme de atunci şi, după cum am

constatat şi în alte ocazii, timpul schimbă în mod ciudat

examen cul fiind de fapt un oncurs, la care reuşeau cei cunotele cele mai mari.

Armonia îmi plăcea la nebunie, chit că Aurel Stroeera un tip de care muream de frică, dar dicteurile măplictiseau. Iar Aurel Stroe îmi dădea dicteuri complicate, casă fiu bine pregătită. Într‐o zi, mi‐a dat unul imposibil, lacare m‐am chinuit o mulțime. Deşi am încercat să scap, num‐a lăsat până nu l‐am scris. Avea toate trapele muzicaleposibile: note legate (care nu se auzeau, dar trebuiau

scrise), schimbări de ritm, modulații şi tot ce putea să facăimposibilă uviața unui biet candidat la n concurs deadmitere. Am urât acel dicteu.

Nu l‐am întrebat imediat din ce piesă muzicalăfusese dicteul, mă gândeam că poate era o compozițiemodernă chiar de Aurel Stroe, care compunea pe atuncinişte piese bazate pe o programare matematică. După vreocâteva lecții totuşi, când atmosfera dintre noi s‐a maidestins şi progresele pe care le făceam îl încurajau să mai şizâmbească din când în când, l‐am întrebat ce fusese dicteulacela imposibil şi i l‐am fredonat ca să ştie la care măreferam. Era un fragment din quartetul de Debussy, mi‐aspus. După care a recunoscut că, deşi nu fusese uşor, mă

descurcasem binişor.Aurel Stroe m‐a pregătit foarte bine şi era chiar

mândru de mine, dar până la urmă, la îndemnul familiei, amdat exa



gusturile. Acuma ascult cu mare plăcere quartetul deDebussy, pe care‐l recunosc imediat de la primul sunet!Care să fie explicația acestei schimbări? Îmi mântuiesc oare,cu percepția de astăzi, chinurile, angoasele şi tristețile dinrecut, sau mă caut, în sunetele quartetului, pe mine însămi,andidată la examen? Greu de spus...

t c

http://www.primaria‐busteni.ro/

88



nvita ţ iile utherpei

Iosif Sava (1933‐1998)

"I " E

www. ziare.com.

Ar fi avut peste 80 de ani dacă n‐ar fi contractat unvirus la clinica de chirurgie unde fusese operat cu succes de

o ocluzie intestinală în iulie 1998. Virusul i‐a fost fatal şiiată că

89

s‐au scurs deja peste 15 ani de la dispariția luiprematură.

Pe Iosif Sava l‐am cunoscut prin anii 70, la Casa deCreație de la Cumpătul, Sinaia, unde, cum am mai spus,mergeam cu mama mea, membră a Uniunii Artiştilor

Plastici (UAP). Îi ascultam cu regularitate emisiunea



90

rins într‐un asemenea moment de singurătate şi amintrat în vorbă cu el.

După ce am făcut cunoştință, i‐am spus păsul. M‐aprivit cu un fel de milă binevoitoare şi m‐a supus unei miciavalanşe de întrebări: de ce ascult emisiunea lui, ce muzicăîmi place şi de ce, dacă am preferințe de compozitori, la ce

instrument cânt etc. M‐am simțit ca la un examen cu unprofesor care, pe cât părea de binevoitor, pe atât era deexigent, impunând respect prin nivelul lui de cultură, dar şiprin spontanitatea şi uşurința cu care se plimba prin istoriamuzicii şi a filosofiei. Cred că răspunsurile mele l‐ausatisfăcut, pentru că, după această mică anchet ă

introductivă, a devenit imediat foarte preietenos şi deschis

radiofonică săptămânală "Invitațiile Eutherpei". Problemamea era, pe atunci, că emisiunea se transmitea când eu îmifăceam lecțiile, drept care mi se părea că partea vorbită aemisiunii era prea amplă în raport cu conținutul muzical.Sigur, Iosif Sava, un om deosebit de cultivat, absolvent adouă facultăți ‐ Muzică şi Filosofie ‐ avea nişte idei decomunicat, numai că eu nu puteam să‐mi fac lecțiile dacă elvorbea atât de mult, eu aşteptam pasajele cu muzică.Emisiunile lui Leonard Bernstein de la TV erau altceva: la

ele mă uitam fără să fac altceva în acelaşi timp, dar radioulera ‐ şi a rămas ‐ companionul meu muzical oriunde,oricând şi în orice activitate aş avea.

M‐am bucurat când am auzit că Iosif Sava era laSinaia, mi‐am spus că‐i voi comunica ce mă deranja peatunci. Mi s‐a părut, din vedere, că Iosif Sava era un omcare, deşi foarte politicos şi sociabil, prefera singurătatea.L‐am p



cu mine. Întâi, mi‐a spus că emisiunea lui nu e pentru ceicare vor un fond muzical în timp ce lucrează, ci pentru ceicare vor să învețe ceva. Apoi mi‐a mărtururisit că, într‐unfel, aveam dreptate, partea vorbită din emisiunile lui ocupaun loc preponderent, dar că ceea ce spunea el nu era lipsitde interes. Sigur că nu era, dimpotrivă, comentariile luierau mai mult decât interesante, pentru că nu erau niştesimple informații documentare, ci păreri personale,comparații, idei, referințe la marile personalități muzicale

mondiale. Aici am fost de accord! Oricum, ne‐am despărțitprieteni şi am continuat să‐i ascult emisiunile la radio,observând cu amuzament că, după convorbirea cu mine,raportul comentarii‐muzică s‐a schimbat în favoareamuzicii.

Când au început emisiunile săptămânale la TV cu"Serata muzicală TV", în 1980, a fost altceva. Acest om aveaceva de spus şi Televiziunea era locul unde cred că sesimțea mai valorificat decât fusese la Radio.

Am plecat din țară în 1982 şi n‐am mai auzit despreIosif Sava până în 1990, când am aflat că a început nişteemisiuni cu invitați oameni de cultură care discutau despremuzică. Apoi am mai auzit, din Canada, cum în 1998 a fost

pensionat şi cum, brusc, aceste emisiuni de mare succes auîncetat

91

. La scurtă vreme după aceea, a intervenit tragediaîmbolnăvirii şi a dispariției lui premature.

Sunt nişte ani de atunci. Auzisem multe laude aduseacestor emisiuni, pe care, din păcate, nu le văzusem. Într‐ozi, gândindu‐mă la setea de cultură şi erudiția acestui om,mi‐am adus aminte de convorbirea mea cu el. Atunci când



https:// if_Sava.ro s.wikipedia.org/wiki/Io

Bustul lui Iosif Sava.________________

l‐am cunoscut încă nu reuşise să‐şi găsească locul unde să‐şi desfăşoare imensul lui potențial, radioul nu îi erasuficient. După aceea însă, printre oamenii de cultură pecare î

92

i invita, în mediul cu preocupări artistice şiintelectuale, s‐a simțit la largul lui.

Am urmărit pe internet un interviu pe care Iosif Sava

i l‐a luat Ioanei Celibidache, soția celebrului dirijor Sergiu



Celibidache. M‐a fascinat. Sigur, ştiam ce om deosebit a fostSergiu Celibidache, matematician, dirijor, compozitor. Ceeace spunea soția lui despre el face parte din farmeculinterviurilor din care aflăm amănunte din viața marilorartişti. Eu însă l‐am urmărit în video mai mult pe Iosif Sava.Era fericit că putea împărtăşi publicului admirația luipersonală pentru Celibidache. Am apreciat generozitatea şidelicatețea cu care punea întrebările şi aşteptarăspunsurile. Am văzut în el modestia şi umilința omului

care se consideră obi şnuit în fața geniului Celibidache. Unom la care mă gândesc cu căldură şi admirație, acesta e IosifSava, pe care poate că abia acum l‐am cunoscut cu adevărat.M‐am bucurat să aflu că, în memoria lui, i s‐a plasat bustulîntr‐un scuar care‐i poartă numele, lângă Universitatea

Na ţ ional ă de Muzică din Bucure şti (fostul Conservator) .

93



Dimitri şi ru şenka

George Constantin (1933‐1994)

G

w w. cinemagi

Pot spune, oare, că l‐am cunoscut pe acest imens

actor care a fost George Constantin? Dacă ar fi trăit, ar fi

fost şi el, ca şi alții din generația lui, octogenar. Dar a muritla trei z

w a.ro.

94

ile după ce împlinise 61 de ani, dintre care peste 40dăruiți scenei.

Mărturisesc că încă şi astăzi mă încearcă o puternicăemoție când scriu despre întâlnirea mea cu GeorgeConstantin. Era o zi călduroasă de toamnă în 1962 şi la

Teatrul Nottara se juca dramatizarea romanului "Frații



Karamazov" de Dostoievski. Eu citisem romanele luiDostoievski, al căror sens îl savurasem cu sete şi entuziasm.În spectacol, George Constantin îl juca pe Dimitri, fratele celmare, dar şi pe tatăl celor trei frați, iar Gruşenka, iubita cu

r icare Dimit i ar f vrut să se căsătorească împotriva voințeitatălui, era jucată de Liliana Tomescu.Deşi n‐aş vrea să scriu despre mine, ci despre GeorgeConstantin, nu pot să nu menționez faptul că, atunci cândsunt în poziția de consumator de artă, ca spectator sau

cititor, intru complet în lumea fictivă care mi se oferă, mălas transportată în întregime dincolo de realitatea cotidianăşi devin eu însămi p Aşa am fost atunci,dar acum sunt la fel, schimbat.

ersonaj al acțiunii.anii trecuți n m‐au_____________________

u

95



http://blog logspot.ca.

Geulmaresaluluicrai.b

T

96

orge Constantin şi Liliana omescu în "Frații Karamazov".

______________Când am văzut deci piesa "Frații Karamazov", atât

acțiunea, ideile filosofice ale lui Dostoievski, cât şi joculpasionat al actorilor m‐au furat şi, la numai câteva zile dupăvizonarea spectacolului, i‐am scris o scrisoare lui Dimitri cusemnătura Gru şenka. Intrasem în caracterul personajuluijucat de Liliana Tomescu, dar îi dădusem o interpretareveroniciană a ideilor şi am vrut să i‐o comunic lui Dimitri. Şi

cui altcuiva să‐i fi trimis scrisoarea decât actorului George



97

mintea mea tânără era inundată de profundele ideiale piesei?

Față‐n față cu actorul, eu am comandat un profiterol,el o casată. S‐a uitat la mine şi a început să mă întrebe, cuun zâmbet îngăduitor, cine sunt şi cu ce mă ocup. Măpregăteam pentru Facultatea de Chimie, dar pasiunea mea

era muzica. M‐a întrebat dacă mi‐a plăcut spectacolul. Sigur,la nebunie, altfel n‐aş fi scris. L‐am întrebat şi eu: i‐a plăcutscrisoarea mea? Da, i‐a plăcut foarte mult scrisoarea, a vrutsă mă cunoască. Mâncam amândoi înghețătă, eu eramliteralmente Gruşenka, el era actorul George Constantin.Făcea pauze lungi între cuvintele pe care le rostea, iar eu îi

urmăream fiecare mişcare. Nu, în mod cert nu era Dimitri,

Constantin, care‐l juca pe Dimitri? În fond, ăsta e marelemerit al unui actor, să se identifice perfect cu personajul pecare‐l întruchipează.

Nu după multă vreme, am primit un telefon de laGeorge Constantin, care m‐a întrebat dacă vreau să măîntâlnesc cu el la Cofetăria "Casata" de lângă TeatrulNottara.

M‐am dus la cofetărie şi, cu surprindere, l‐am găsitacolo pe actorul George Constantin, nu pe Dimitri. Admit că

eram o naivă şi recunosc că un actor nu poate rămâne fidel personajului pe care‐l joacă decât pe timpul limitat alspectacolului; după terminarea lui, actorul redevine elînsuşi, cu propria lui viață. Doar că atunci, acolo, eu eramGruşenka şi aş fi dorit să‐l întâlnesc pe Dimitri. Uitasem cănu eu, ci Dostoievski era mânuitorul personajelor lui.Dovedeam oare lipsă de respect față de autor sau maicurând



începeam să realizez asta. Mă aflam în fața unui mare actorîn timpul lui liber. După o mică pauză, a venit brusc oîntrebare care m‐a amuțit: de ce i‐am scris? M‐am fâstâcit şiam bolborosit un răspuns legat de Dostoievski, de ideilemele. S‐a uitat amuzat la mine şi, după o mică pauză, mi s‐aadresat direct: "fetițo, tu ştiai că o adolescentă, când scrieunui actor, vrea de fapt să‐l aga ţ e?"

Iarăşi am amuțit, nici prin cap nu‐mi trecuse aşaceva. A râs în hohote. Mi‐a spus că şi‐a dat seama că nu era

cazul meu, mi‐a mulțumit pentru scrisoare, mi‐a spus că eîntr‐adevăr deosebită şi că el n‐o merită, dar m‐a sfătuit săfiu atentă pe viitor cui şi ce scriu, pentru că bărbații au niştebănuieli când fete tinere le scriu scrisori, fie ele şi filosofice!

Ne‐am despărțit prieteni, el cu bucuria de a‐mi fi datun sfat util, eu cu cea de a fi avut privilegiul să mă fi întâlnitîn tête tête cu marele actor George Constantin.à

98



Reveniri, reîntâlniri

Matei Călinescu (1934‐2009)

https://cersipamantromanesc.wordpress.com.

Tocmai împlinise 75 de ani şi fusese sărbătorit înrevistele literare din România şi din Statele Unite, unde era

profesor la Universitatea din Bloomington (Indiana), cândprieten ă

99

ul meu Matei C linescu a pierdut lupta cu un cancernemilos.

L‐am cunoscut pe Matei din adolescență, venea desla noi acasă, fiind bun prieten cu fratele meu. Cum ammenționat şi în alte evocări, eu eram sora mai mică, aşa cănu participam la conversațiile şi dezbaterile literare ale luiToma cu prietenii lui. Eram însă, inevitabil, parte din decor



şi, în tăcere, observam şi înregistram amănuntele pe careacuma mi le amintesc cu exactitate şi nostalgie.

Matei mi‐a atras atenția cu cartea "Viața şi opiniilelui Zaharias Lichter", apărută la Editura pentru Literaturăîn 1969. Cartea a obținut premiul Uniunii Scriitorilorpentru ficțiune în 1969, a fost tradusă în câteva limbi şireeditiată în România în 1971, la Editura Eminescu, în 1995la Edit ir ş in u omura Pol om‐Iaşi i în 2004 d no la Polir .Coperta din imagine este cea a primei ediții, EPL 1969.

Lectura acestui roman‐eseu m‐a pasionat şibulversat, găsind în el răspunsurile la întrebările filozoficepe care mi le puneam. Citeam atunci cu aviditate tot ce eraliteratură de idei, cum o . Cartea este o culegerede scurte eseuri despre realităț e prin ochii

fac şi acumaile din jur văzut

_____________

100

Prima ediție a cărții, 1969.



personajului Zaharias Licher. Dau câteva titluri din Sumar (EPL 1969, pag. 155): Existen ţă şi posesiune, Despre femei,Despre copii, Despre căl ătorii, Responsabilitate şi libertate,Metafizica râsului, Despre grabă, Inocen ţă şi culpabilitate etc. Ar merita să dau citate din toată cartea, dar am ales aicinumai fragmente din capitolul Despre minciună , al cărțiicare, d şi scrisă acum peste 40 de ani, şi‐a păstrat oremarcabilă prospețime (idem, pag. 140‐142):

e

"Orice con ştiin ţă filosofică deriv ă , într -un fel sau altul,

din con ştiin ţ a finit ă mincinoasă a limbajului - sus ţ inea Zaharias Lichter. …. De aceea, în lumea de cuvinte în care

tr ăim ( şi în care totul este str ă puns şi golit de realitate de

către for ţ ele vampirice ale limbajului) forma supremă de

cuno ştere este t ăcerea... Indivizibil, unu, adev ărul tace, în-

fiin ţ eaz ă t ăcerea. Destinul nostru este însă să vorbim, să

vorbim, să vorbim – t ăcerea însăşi e un cuvânt ca oricare

altul. Singura luciditate care ne r ămâne e aceea că min ţ im

f ăr ă întrerupere, că "spunem ceea ce nu este spunând orice; şi nu numai că min ţ im, ci şi că spunerea ne minte, ne

desfiin ţ eaz ă de fiin ţă ; că suntem goi până la nefiin ţă şi pustiu,

101

i, aşa că ştiam de la Toma despre cariera lui şifiul lui autistic.

Prin anii 2000, citind o carte de memorii a lui Matei

că ad ă postim vidul; că murim cu fiecare cuvânt pe

care-l rostim…"

După lectura de atunci a cărții, am rămas cu oadmirație nemărturisită pentru Matei. El a părăsit țara în1973, eu în 1982. N‐am mai vorbit cu el. Eram în Canada,iar Toma şi Matei erau în Statele Unite şi rămăseserăprietendespre



în care povestea despre ruperea de țară şi de limba în carea crescut şi a scris, am găsit experiențe similare cu ale meleşi, aflându‐i adresa de email, i‐am scris. Nu ştiam dacă îşimai aducea aminte de mine. Spre surprinderea şi bucuriamea, nu numai că nu mă uitase, dar i‐au făcut plăcerecomentariile mele despre cartea lui şi despre percepțiilenoastre asemănătoare asupra experienței necesitățiiadaptării la o nouă viață, într‐o altă limbă. Atunci s‐aprodus marea apropiere şi a început prietenia dintre Matei

şi mine. Corespondam cu el prin email şi, când vizitamRomânia, unde el venea an, ne întâlneam acolo.Începusem să‐i urmăresc cu regularitate publicațiile.

în fiecare

_____________

Cartea cu dedicație de la Matei: "Pentru Veronica Lerner, aceast ă carte

de recitire (nu mai dificil ă , sper, decât o simpl ă carte de citire), care poate

fi început ă şi cu sfâr şitul, în semn de omagiu amical, Matei C ălinescu / 16

iunie 2003.

102



În 2003, o altă carte a lui a avut un impactfundamental în concepțiile mele literare. Cartea "A citi, areciti", publicată de Editura Polirom şi pe care mi‐a scris ofrumoasă dedicație, este traducerea cărții "Rereading"editată în 1993 de New Haven la Yale University Press.Ideea principală a lucrării este necesitatea revenirii lacărțile deja citite pentru a savura întreaga lor bogăție.Lectura cărții mi s‐a părut din nou fascinantă, ca pevremuri, a celei despre Zaharias Lichter.

Apropierea de Matei a făcut ca în vara lui 2006, cândl‐am întâlnit din nou la Bucureşti pe el şi pe profesorul şiscriitorul Mihai Zamfir, prieten comun, să îndrăznesc să lecer amândurora părerea asupra unei culegeri de poezii pecare aveam de gând să o public.

Am luat un prânz cu Matei, soția lui şi Mihai, la unrestaurant din central Bucureştiului. Matei avea cu el orevistă cu toate spectacolele şi evenimentele culturale dinCapitală. Era la curent cu tot. Cum tocmai apăruse laPolirom cartea lui şi a lui Ion Vianu "Amintiri în dialog", amluat‐o de la librăria de lângă cinematograful Scala, unde ne‐am plimbat şi el mi‐a oferit un minunat autograf. Astăzi,citind autograful, mă înfioară vorbele lui premonitoare. A

scris: "Pentru Veronica, prietenă din negura vremurilor, peste vremuri, cu speran ţ a să ne mai întâlnim şi-n alte păr ţ i ale lumii, în care coinciden ţ ele sunt mai pu ţ in nostalgice, cu

mult drag, Matei Bucure şti, 2 iunie 2006"

103



Cu Mihai Zamfir şi Matei Călinescu la Bucureşti în vara lui 2006. Carteaoferită atunci de Matei, cu dedicație.

104



În 2009, am aflat că Matei era bolnav. Nu ştiam câtde avansată era boala. În martie, i‐am spus că voi merge dinnou la Bucureşti – aveam lansarea cărții mele de poezii.I‐am propus să ne întâlnim, dar mi‐a răspuns că de dataasta nu va veni în România, era foarte bolnav. I‐am scris cătoți prietenii fratelui meu sunt pentru mine tot nişte frați,că îl înțeleg şi că‐mi poate scrie oricând. În aprilie, mi‐amulțum eit şi acela a fost ultimul mesaj d la el. S‐a stins pe24 iunie 2009.

Păstrez pentru Matei nu numai admirația literară,dar şi amintirea unei tandre prietenii. A fost un om bun şigeneros, frământat de aceleaşi întrebări fără răspuns dinmintea oricărui om pe care viața l‐a îndreptat dincolo delimba lui natal ă, cea în care a văzut primele flori, a făcutprima declarație de dragoste, şi‐a alintat copilul şi, cuemoție, a citit prima carte.

În iunie 2014, când ar fi împlinit 80 de ani şi când,tot în iunie, s‐au împlinit cinci de la regretata lui plecare,m‐am gândit din nou la el şi la cartea lui "A citi, a reciti". Opinia autorului asupra citirii şi recitirii este aceea că celedouă activități sunt o entitate unică, iar recitirii, conformideii lui Matei Calinescu, i‐ar fi adecvată metafora

"bântuirii". "Noi, re-cititorii, suntem cei care bântuim cu adev ărat prin texte. Le revizit ăm ca să în ţ elegem de ce ne

atrag sau ca să tr ăim deliciul re-descoperirii lor, ca sa vedem

capacitatea de a învia şi de a se reînnoi", scrie MateiCalinescu. "Pe tot parcursul acestui studiu", continuăautorul, "mă concentrez asupra citirii şi recitirii ca procese,

ca activit ăţ i dependente de timp, ca explor ări, ca vizit ări şi

105



106

(poate revizit r nostalgice) ări ale textelo , ca plimbări prin

păduri textuale, excursii de pl ăcere, hoinăreli sau pelerinaje."Incitată de ideile de mai sus, am reluat lectura

romanului premiat "Viața şi opiniile lui Zacharias Lichter",aflat în biblioteca personală. Vibrația la reîntâlnirea cu olectură făcută cu peste treizeci de ani în urmă a fostputernică. Frumusețea ideilor şi farmecul poetic al limbiimi‐au produs nu numai o plăcere culturală, lucrarea fiindremarcabilă, dar şi una sentimentală, comparabilă cu cea a

reîntâlnirii cu un vechi prieten. Meditând apoi asupra"revenirii" şi extinzând ideea lui Matei Calinescu despre"bântuirile" referitoare la cărți, am înțeles că întreaganoastră viață nu este altceva, de fapt, decât o suită dereîntâlniri pe care le parcurgem inconştient sau conştient,zilnic.

Aş spune că revenirile sunt de două feluri: cele dinexterior, cum sunt fenomenele naturale, şi cele pe care leinițiem noi înşine. Din prima categorie, sunt lumina zileialternând cu întunericul nopții, răsăritul şi apusul astrelorcereşti, reînnoirea naturii primăvara, bogăția vegetațieivara, coloritul frunzelor de arțar din Canada şi culesulroadelor toamna, prima zapadă iarna şi câte altele. Ne

bucură reîntâlnirea cu fenomenele naturale venite periodicspre no

t i ca şi când noi am fi cei veşnici şi lumea dimprejur

trecă oare şi nu invers.Dar cele mai importante reveniri şi reîntâlniri sunt

cele pe care le inițiem noi înşine. Ele cuprind toateactivitățile zilnice. Ne trezim dimineața şi ne reîntâlnim cu

micul dejun, din care consumăm cafeaua sau tartina cu unt



107

ante reîn sunt cele cu prietenii. Cum era,

pentru mine, întâlnirea cu Matei.Trăim cu bucurie şi nesaț revenirile, momente de

reîntâlnire cu noi înşine. În timp însă ce exemplele citatemai sus au o aplicabilitate mai mult sau mai puținuniversală, există şi un alt fel de re‐întâlnire, cu totulspecială, de care se pot bucura numai cei care sunt departe

de locurile natale. Este vorba de emoția care însoțeşte

şi magiun care ne place. În momentul în care ne‐am alespreferințele, dejunul devine parte din noi, consumându‐l,ne regăsim. La fel se întâmplă şi cu alte acțiuni. Între fiecareelement din jurul nostru şi noi s‐a creat cândva o legăturăcare face ca reîntâlnirea cu acel element să ne pună față înfață cu senzațiile avute anterior. Revederile de acest fel suntbucurii, fiecărei reîntâlniri îi corespunde o doză deexuberanță. Mi‐aduc aminte de frenezia care mă cuprindea,copil fiind, când primăvara hainele groase erau puse la

naftalină şi apăreau pentru purtare hainele de vară.Recunoaşterea mirosului şi texturii mă umplea de bucurie.Acelaşi lucru mi se întâmpla şi toamna, când ciclul erainvers.

Exemplele ar fi numeroase. Iubitorii de muzică ştiucă Mozart, Bach, Haydn, Shubert, Beethoven, Wagner,Brahms sau Enescu pot fi ascultați de oricâte ori, bucuriareîntâlnirii cu ei (sau cu noi înşine, prin muzica lor) rămânenealterată. Iubitorii de artă nu se satură revăzând operelemarilor m a al

r aeştri i picturii şi sculpturii univers e,

dimpotrivă, plăcerea creşte cu fieca e revizitare.În sfârşit, unele dintre cele mai plăcute şi

revigor tâlniri



revizitarea continentului în care ne‐am născut. Niciuna dinbucuriile regăsirilor nu este atât de intens trăită şi nu neaduce atât de aproape nouă înşine ca o asemenea vizită.Căci nimic nu intră mai profund în ființa noastră ca mirosul,culoarea şi forma pământului natal. Matei Călinescurevenea în fiecare an în România!

Continentul în care m‐am născut e departe de mine,nu‐l pot vizita prea des, mă mulțumesc de aceea cureîntâlnirile periodice cu limba şi cultura pe care o servesc.

În rest, mă bucur conştient de fiecare moment dereîntâlnire pe care mi‐l oferă viața, căci numai clipele trăiteîn intensitatea regăsirilor ne pot readuce câte ceva din cineam fost ieri, suntem astăzi şi vom fi, poate, mâine.

108



Concursu de pian

Li Ming Qiang / Li Min Cean (1936)

l

http://aragec.com/

În aprilie 2001, publicam în Observatorul (ziar

românesc din Toronto), sub titlul "Pianistul", povestirea de

față. Tradusă în engleză, povestirea a apărut şi într‐orevistă literară online. Interesul trezit a fost impresionant.Am primit mesaje din toată lumea şi ceea ce a urmat a fostatât de fascinant, încât am hotarât să scriu continuarea.Redau aici textul apărut în Observatorul , urmând ca, înpartea a doua, să continui istoria.

109



Partea I

Am răsfoit zilele trecute, mental, paginile unui

album vechi de fotografii, cu foi de carton despărțite întreele de foiță, deşi albumul ca atare a dispărut de mult. Caelevă, pe când la şcoală făceam fotomontaje pe teme decolectivizare şi fruntaşi în productie, acasă am montat unalbum "personal" cu titlul "Festivalul Internațional GeorgeEnescu, Septembrie 1958", cu fotografiile lui David Oistrach

şi Yehudi Menuhin, cu instantanee luate în timpulconcursurilor de pian şi vioară şi, bineînțeles, cu portretelelaureaților, inclusiv cel are a obținut premiulîntâi la pian, Li Ming Qia

al tânărului cng.______________

Pianistul Li Ming Qiang felicitat de dirijorul Constantin Silvestri.

110



111

să se resemneze în fața uriaşei nedreptăți şi săaştepte ca timpul să vindece rănile fizice şi sufleteşti.

Ajunsă în Canada, lucram prin anii '90 într‐unlaborator, când am auzit la radio printre numele membrilorjuriului la concursul de pian de la Montreal pe cel al lui Li Ming Qiang. Asemănarea cu numele celui pe care îladmirasem cu decenii în urma era frapantă. Am doritimediat să‐l contactez, sperând să dezleg misterul legat depianistul meu preferat. Am aflat la telefon numele hoteluluila care erau cazați membrii juriului şi am sunat la hotel casă mă asigur că domnul Li Ming Qiang era acolo, pentru a‐i

trimite o scrisoare. Telefonista mi‐a raspuns în viteză: "da,este la noi, vă pun în legatură" şi a sunat direct în cameră.Mi‐a răspuns o voce de bărbat şi, luată prin surprindere, ambâiguit pe englezeşte: "dumneavostră sunteți Li Min Cean,pianistul care a câştigat premiul întâi la concursul GeorgeEnescu în 1958 la Bucureşti?" "Da, eu sunt", mi‐a răspuns

pe englezeşte domnul de la capătul firului, "ce bine îmi pro‐

Ascultam concertele Festivalului la radio. Numele luiLi Ming Qiang, cu tuşeul său inegalabil şi cu remarcabila sainterpretare a muzicii lui Enescu mi‐a rămas în memorie,chiar dacă distanța geografica şi culturală ce‐l despărțea deRomânia erau astronomice.

Revoluția Culturală din anii '60 a avut urmări tragiceîn China: intelectualii au fost trimişi la munca câmpului, iarartiştilor li s‐a interzis practicarea artei şi au fost torturațifizic. Despre Li Ming Qiang se auzise că i s‐a interzis să

cânte la pian, iar zvonul infricoşător care circula înRomânia era că i s‐ar fi amputat degetele. Dragostea mea atrebuit



De la dreapta la stânga: Alfred Hoffman ( critic muzical), Dr.

Constantinescu, (prieten cu Alfred Hoffman), Gerhard Oppiutz (pianist

german invitat la un concert în care a interpretat Concertul 2 deBrahms), pianistul Valenti ristian Mandeal (dirijoruln Gheorghiu, C

112

Filarmonicii din România) şi pianistul Li Ming Qiang.

_____________nunțați numele!" (Sigur, ortografia fonetică românească m‐a ajutat!) Mi‐a trebuit un mare efort ca să‐mi controlezemoția, surpriza şi bucuria de a‐l şti în viață. I‐am spus că,

de când l‐am ascultat la Festivalul Enescu, am rămas cu omare admirație pentru el. S‐a bucurat, ca orice artist a căruicreație a rezistat timpului (peste 30 de ani!) şi spațiului.L‐am întrebat cu ce ocazie se afla la Montreal şi mi‐arăspuns că acceptase invitația de a face parte din juriulconcursului de pian. A venit direct din China? Nu, dinCalifornia, unde se afla când evenimentele petrecute în



113

um aveam sa aflu mai târziu din povestirile lui. Ne‐amaşezat față‐n față şi am continuat dialogul început în ajun.

Mi‐a povestit că, după ce a câştigat concursul Enescu,a rămas în relații cu muzicienii români. A fost deseoriinvitat să dea concerte în România, dar nu întotdeauna

autoritățile din China i‐au permis să vină. În timpulrevoluției, a fost detaşat la munca câmpului. A fost torturat?Da, a fost torturat. Cum? Nu mi‐a dat amănunte. Mi‐amarturisit că, pe de o parte, i s‐a interzis să cânte la piancâțiva ani, pe de alta, i s‐au dat munci destinate distrugeriidexterității degetelor. Şi, i s‐a distrus? Da, în mare parte, din

nenorocire, scopul barbar al revoluției culturale şi‐a atins

piața Tienanmen l‐au determinat să nu se mai întoarcă înChina, ci să rămână profesor la o universitate californiană.Nu m‐am putut împiedica să nu‐l întreb dacă l‐au torturatîn timpul revoluției culturale, spunându‐i că în Româniaumblase acest zvon. N‐a răspuns, dar mi‐a propus să neîntâlnim la hotel în ziua următoare, promițându‐mi că‐miva povesti totul atunci.

A doua zi, m‐am prezentat la ora indicată în hall‐ulhotelului şi m‐am plasat într‐un colț, încercând să‐l observ

printre multiplele fizionomii asiatice care se perindau.Nereuşind, m‐am apropiat de biroul de informațiiîntrebând dacă domnul Li Ming Qiang n‐a coborât, dar elera deja lângă mine. Aşa ne‐am întâlnit şi primul lucru pecare l‐am căutat cu privirea au fost mâinile lui: degeteleerau la locul lor, subțiri şi fine ca sunetele pe care leauzisem cu ani în urmă. M‐am liniştit, am înțeles că zvonulcu amputarea degetelor nu fusese adevărat, dar nici totalfals, c



scopul în ceea ce‐l priveşte. Şi după aceea? Mai târziu, areluat pianul, dar nu mai era acelaşi. A iubit muzicaromânească şi a facut înregistrări la Electrecord.

Mi‐a vorbit despre România cu o căldura remarca‐bilă şi mi‐a mărturisit că apreciază muzica enesciană ca peo valoare universală. Şi acuma, mai cântă? Nu, nu mai poatecânta, dar e profesor de pian. Mi‐a oferit un disc vinil, făcutîn Chinl‐am as

a, cu concertul imperial de Beethoven, disc pe carecultat de multe o

Interpretarea pă tatea tuşeului de altă

ri de atunci.

strează unici_______________

114

Discul primit la Montreal de la LMQ.



115

a II -a

Am scris povestirea "Pianistul" după patru ani de la

primirea acelui telefon, am tradus‐o în engleză şi i‐am

d , cunoscând soart acestui m cu un talent cu totuldeosebit, sunt, la fiecare audiție, profund emoționată.

Ne‐am despărțit prieteni, promițându‐ne că vommenține contactul. După câțiva ani, mi‐a scris că a părăsitCalifornia, mutându‐se în Hong Kong, şi mi‐a dat nouaadresă. Când, la rândul meu, urma să‐mi schimbcoordo

ată şi a o

natele venind din Montreal în Toronto, i‐amcomunicat prin e‐mail adresa şi numărul de telefon.

Mutarea mea s‐a făcut într‐o zi de toamnă a anului

1997. După week‐end‐ul în care ne‐am aranjat lucrurile,familia s‐a reîntors la Montreal pentru a reveni mai încolo.Eram singură în noua locuință, înconjurată de cutii. M‐amculcat obosită şi tristă, neştiind dacă decizia de a fi plecatdin Montreal a fost bună. La puțină vreme, m‐a trezit untelefon. Era primul pe care îl primeam la numărul nou şi,când am ridicat receptorul, am recunoscut vocea lui Li MingQiang, care suna de la aeroportul din Toronto, plecând spreHong Kong. Fusese la o întâlnire a comunității chinezeştidin Canada şi, pentru că nu a avut timp să mă viziteze, aținut să‐mi ureze bun venit şi succes în noua mea viață.

Din acel moment, senzația de singuratate a dispărutşi am înțeles că nici distanțele, nici naționalitatea şi nici

timpul nu au granițe într‐o prietenie născută din pasiuneapentru muzică, prietenie de care‐mi place să îmi amintescdin când în când, răsfoind în gând albumul dispărut.

Partea



Pe anvelopa discului Electrecord cu Concertul nr 5 de Beethoven

i , d a

116

nterpretat de LMQ textul este de Alfre Hoffm n.

trimis‐o lui LMQ, care mi‐a mulțumit mult. Am trimis

povestirea şi altor prieteni şi, văzând cât le‐a plăcut, aminclus‐o în ambele cărți publicate în acel an (2002),"Gânduri printre rânduri", în România, şi "Smiles in theMirror", în Canada. Povestirea în engleză mi‐a fostsolicitată, după apariția ei în volum, de o revistă literarăonline. Adresa mea electronică era afişată alături de

semnătură. La câteva luni de la publicare, am început să



primesc mesaje de pe tot globul în care eram întrebată nunumai amănunte despre LMQ, dar şi de unde pot fiprocurate CD‐urile acestui pianist. Bucuria de a şti cănumele lui LMQ nu fusese uitat, în ciuda faptului că nu maiputea cânta la pian, mi‐a fost însă umbrită de faptul că nuexistau CD‐uri ale lui, ci doar vechile discuri vinil, eu având

intred acestea numai Concertul 5 de Beethoven, primit laîntâlnirea de la Montreal.

Le răspundeam, cu regret, celor care doreau CD‐uri,

că nu există, deoarece pianistul astăzi nu mai cântă la pian.Am aflat de la o prietenă, critic muzical plecat din

România, că atunci când e invitat să facă parte din juriiinternaționale, LMQ e însoțit în toate călătoriile de undoctor care îi îngrijeşte mâinile, la care are dureri atroce.Prietena de care vorbeam mi‐a povestit următoarea scenăpetrecută în pauza unui un recital al laureaților unuiconcurs de pian la care LMQ fusese invitat. Pentru a‐i face oplăcere, prietena i‐a adus la concert câteva fotografii culaureații Festivalului George Enescu din 1958, printre careera şi LMQ. El s‐a uitat prelung la ele, s‐a întors cătretânarul doctor de langă el şi i‐a spus în chineză, traducândapoi în engleză pentru prietena mea: "Iată, d‐le doctor,

vedeți fotografiile cu mine tânăr? Aceasta este dovada căam cântat într‐adevăr la pian înainte de revoluția culturală.Nu m‐ați crezut, spuneați că degetele mele înțepenite nu arfi putut niciodata cânta la pian, dar iată fotografii cu mineluând premiul întâi la concursul de pian din Româniaîn1958!" Doctorul a fost foarte impresionat de cele văzute.

117



118

a când va avea CD‐ul şi că mi‐l va trimite, dar m‐arugat să fiu discretă, căci va fi o surpriză pentru LMQ.

După încă un an, prin anii 2008‐2009, l‐am întrebatpe doctor dacă nu avea noutăți despre CD. Avea: albumul de

două CD‐uri a apărut în China, dar nu primise încă drept de

Cu numai câțiva ani în urmă, am primit un mesajscris în enlgleză de un doctor din Hong Kong, prieten şiadmirator al lui LMQ. Fiul său, mi‐a scris doctorul, lua lecțiiparticulare de pian cu LMQ. Scopul mesajului era de a‐micere permisiunea ca el să traducă în chineză povestirea mea"Pianistul", pentru un ziar local. Spunea că acuma în Chinaexistă mulți pianişti tineri talentați, printre care şi LangLang (ajuns deja vedetă internațională) şi că ar vrea, prinaceastă povestire, să arate că în China exista o tradiție de

pian, reamintindu‐i tinerei generații de succeseleînaintaşilor. I‐am dat aprobarea traducerii şi publicăriitextului în China, adăugând că ar fi cazul să aparăînregistrări ale lui LMQ şi pe CD‐uri. Mi‐a răspuns, ceea ceştiam deja, că LMQ nu mai cânta. I‐am sugerat că s‐ar puteatransfera de pe discuri vinil pe CD‐uri înregistrări maivechi. Mi‐a răspuns că pentru asta ar trebui un sponsor şi,mulțumindu‐mi pentru permisiunea de a traduce

v gpovestirea în chineză, mi‐a promis că se a ândi lapropunerea mea.

După vreun an, am primit un mesaj de la acestdoctor, în care am fost înştiințată că materialul tradus şipublicat în China a avut un mare ecou, în urma căruia s‐au

gasit sponsori pentru scoaterea unui album CD cuînregistrări mai vechi ale lui LMQ. Mi‐a promis că mă va

nunța



119

c ea discurile vinil lui, le‐a transf pe youtube şi

acuma oricine le poate găsi pe internet şi asculta.În prezent, LMQ este profesor la Universitatea din

Hong Kong şi participă ca membru în juriu la numeroaseconcursuri internaționale de pian. Am rămas buni prietenidupă acea faimoasă întâlnire de acum aproape douădecenii, corespondăm cu regularitate prin email şi ne

propunem o reîntâlnire, poate în California.

difuzare în Hong Kong. Puteam însă deja să vorbesc cu LMQdespre asta, nu mai era secret, primise CD‐urile şi erafericit. Aşa că, în februarie, când l‐am felicitat pe LMQpentru Anul Nou chinezesc, l‐am întrebat cum aş putea aveai eu c .ş ele două CD‐uri ale lui Foarte politicos, LMQ mi‐a

promis că mi le va copia şi mi le va trimite prin poştă.După două săptămâni, am primit plicul conținând

copiile celor două CD‐uri, pe care era scris de mână titlul"Across Cultures". Pe o foaie separată era tipărit conținutul

r: mulo zică de Chopin, George Enescu şi câțiva compozitoridin China.

Nu cred ca LMQ ştie cum s‐a găsit sponsorul pentrurealizarea acestor CD‐uri, eu mi‐am ținut promisiunea şi amfost discretă. Dar nu pot să nu fiu impresionată de impactulavut de acel text al meu asupra atâtor oameni şi, mai ales,de revenirea pe piața mondială a marelui pianist. Cândascult, de pe CD, suita pentru pian de George Enescu, retră‐esc o istorie începută jumătate s r ăi cu peste de ecol în u m şi

care, după toate probabilitățile, încă nu s‐a terminat.Între timp, mijloacele tehnice au evoluat şi un

admirator din România al lui Li Min Cean (Li Min Qiang),are av ale erat



Sculptorul Nic ă petre

Petre Bălănică (1934‐2008)

L‐am cunoscut pe maestrul Nicăpetre la CâmpulRomânesc de la Hamilton, în august 2000, când IonCaramitru, pe atunci Ministrul Culturii, i‐a înmânat

rtistul " p

120

a ui medalia Mihai Eminescu", entru bustul luiEminescu.

Auzisem de numele Nicăpetre, dar mi‐era puțincunoscut. Frumusețea sculpturilor de la Hamilton m‐aimpresionat. Mi‐aduc aminte că am sunat‐o la Bucureşti pemama, regretatul critic de artă Amelia Pavel, ca s‐o întreb

ce ştia despre Nicăpetre. "E un artist foarte mare, mi‐a spus,



121

Hambarul din str. Kinston, Toronto, atelierul de lucru al lui Nicăpetre

pentru sculptură şi grafică.



Nicăpetre, în curtea hambarului, pregătind un bust pentru Câmpul

es Ha toRomân c de la mil n.

_________________

în cadrul cenaclului ținut la tipografia ziarului"Observatorul", a început să le proiecteze pe un imensecran. A fost o seară cu totul excepțională, pe care nici unuldin cei prezenți atunci nu o va uita. Nicăpetre a fost foarteemoționat şi, privind diapozitivele, ne‐a oferit spontan oinstructivă prelegere. "Un artist n-ar trebui să-şi explice

sculpturile, ci să le lase pe ele să vorbească singure; dar eu o

v ă p

123

să ovestesc totu şi cum am ajuns la ele şi ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit ."

Cum o tipografie nu e o sală de spectacol, ne‐amaşezat pe tabureți, pe rulouri de hârtie şi pe cutii. Unbeculeț dădea lumină atâta cât să nu fie beznă totală.Sculpturile au fost comentate de autorul lor, care şi‐a

depănat amintiri, uneori nostime, alteori cutremurătoare.



Vorbele lui ne‐au captivat. Tipografia a încetat să fietipografie, iarna a încetat să fie iarnă, timpul s‐a oprit,beculețul s‐a transformat în soare şi am trăit cu toții unmoment de mare intensitate, încălziți de farmecul depovestitor al celui care ne vorbea

În acea zi am înțeles că marii sculptori şi‐au propussă învingă legile fizicii, ale materiei. Deşi Nicăpetre spuneacă sculpturile trebuie să vorbească singure, fără explicațiileartistului n‐aş fi ştiut să pătrund în intimitatea dintre artist

şi materie. Prezentarea a fost o lecție de înțelegere asculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere. Cum sănu fi fost nevoie de tii de geniu sunt în

vans față de contem n deseori neînțeleşi.cuvintele lui? Artişporanii lor şi rămâ_____________________

a

124

Sculptură de Nicăpetre.



125

c efect s ecial culoarea întinsă pe suprafa ţ a ei ar o

via ţă aparte".După acea memorabilă prezentare, sedințele de

cenaclu din ianuarie au continuat să‐l sărbătorească peNicăpetre alături de Eminescu, ocazie cu care Nicăpetre ne

recita poezia lui preferată, "Glossa". Odată totuşi a ales

Dar când un asemenea artist are, pe lângă talentul desculptor, şi harul vorbei şi scrisului, cum le avea Nicăpetre,se naş b a u a rte posi ilit tea nei mai m ri apropieri între a tist şiprivitor.

Cartea mi s‐a părut tot atât de atractivă ca şiprezentarea din acea seară, când ni s‐a explicat ideea dezbor prezentă în lucrările lui Nicăpetre. Referindu‐se lasculpturile în lemn, artistul ne‐a mărturisit că în fața unuitrunchi de copac, prima lui idee era să‐l ridice, să învingă

gravitația, să‐l facă să zboare: "în fa ţ a bucăţ ii de marmur ă , au de , nu is lemn sculptorul vede numa forma viitoarei

sculpturi, ci întreaga ei mi şcare."După prezentare, l‐am zărit pe maestru şezând

singuratic pe o cutie şi privind în jur. Purta un pulover gros,țărănesc. M‐am apropiat şi l‐am întrebat: "Vă e dragpuloverul, nu‐i aşa?" A zâmbit gânditor: "Da. Cum ştiți?""Dumneavoastră, ca sculptor, iubiți materia, i‐am răspuns,şi fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le‐apurtat, cu specificul țesăturii cu tot. M‐am gândit că iubiți

cest p şelat", mi‐aa ulover din lână de oaie". "Nu v‐ați înrăspuns.

Citesc în "DownTown Brăilița via ‘89": "Pânza de sac

îmi şi place. Are o textur ă vizibil ă , aspr ă , lumina cade pe ea u un p , e



Bustul lui Eminescu de la Câmpul Românesc din Hamilton (Canada).

__________________

Dintre ş

126

" sute de catarge". Când recita, era transpus ca i cumar fi comunicat direct cu poetul.

În ianuarie 2006, când Nicapetre a împlinit 70 deani, la cenaclul care s‐a ținut în fața unui public de peste300 de persoane şi care, cu acea ocazie a primit numele"Cenaclul Nicăpetre", Dumitru Puiu Popescu, directorul

ziarului şi al Cenaclului, i‐a înmânat diploma de membru de



ap

127

onoare al comunității. Ne‐a vorbit şi atunci despre el,despre planurile şi speranțele lui artistice legate desculptură, de publicarea cărților şi despre Centrul CulturalNicăpetre înființat la Brăila. La sfârşit, ne‐a dat autografe pecele câteva exemplare pe care le mai avea cu superbul

lbuma "Nicăpetre" apărut în România, conținând fotografiiale lucrărilor lui şi ale casei memoriale din Brăila.

Nefiind critic de artă, contactul meu direct cu cinevade talia lui Nicăpetre m‐a intimidat. Mi‐e greu să scriu

despre marele lui talent. Prefer să folosesc un citat dintr‐oscrisoare a lui Nicu Steinhardt către Virgil Ierunca: "Ferici ţ i cei ce s-au născut în acest paradis românesc; cei ce l -au privit cu ochi veseli şi înl ăcr ăma ţ i; cei în ale căror vine curge

sângele şesurilor, dealurilor sau mun ţ ilor natali; … ferici ţ i cei ce-l poart ă-n suflet, de şi se afl ă departe; cei ce - orice, oricum

i oricâ ş nd - nu şi-l zmulg din l ăuntrul lor, unde paradisul acesta pământesc şi-a pus indelebila pecete."

Nicăpetre era purtătorul acestei peceți. Noi, prieteniilui de la Cenaclul Observatorul, născuți ca şi el în România,

ar trăd ind departe de țară, am avut privilegiul de a fi lângăel, de a‐l asculta, citi, admira şi iubi.

A plecat dintre noi fără a înceta să spere că va lucra

din nou. În ianuarie 2008, când era prea bolnav pentru aveni de ziua lui la cenaclu, Puiu Popescu l‐a sunat la celularşi cei peste 200 de participanți i‐au cântat, gâtuiți deemoție, "Mulți Ani Trăiască". A răspuns trist: "Vă iubesc" şi

cestea au fost ultimele lui cuvinte pentru noi, colegii,rietenii şi admiratorii lui.



Muzica, o lume aparte Grigore Constantinescu (1938)

128

Am avut ocazia să‐l cunosc pe Grigore Constanti‐nescu, muzicolog şi profesor universitar, prin anii '60, cândfratele lui, Mihai Constantinescu, a fost secretarul tatălui

meu. Tata era avocat şi pe atunci tinerii care studiaserăFacultatea de Drept erau repartizați să lucreze ca secretari la câte un avocat cu experiență. Tata îmi vorbise foartefrumos de Mihai şi, cum venea des pe la noi (stăteaaproape), când îi deschideam uşa de la intrare mai stăteamde vorba cu el. Mihai mi‐a spus că avea un frate, Grigore,

care urmase Conservatorul. Muzica fusese pasiunea mea,



dar, sfătuită de familie, am urmat o carieră ştiințifică şi, deşinu am regretat decizia, am rămas cu durerea de a nu‐mi fiurmat vocația. Pot spune chiar că, la sfârşitul anilor '60,

ram pe ornit ă – instinctiv ‐ împotriva celor care studiaserăConservatorul.

Când Grigore a început să publice cronici, i le citeamregulat şi mă întrebăm dacă aş fi putut scrie la fel. Admiramla el conciziunea şi accesibilitatea cu care se exprima. Şi mă

iramm cum de era întotdeauna atât de cumsecade, mă

gândeam că eu aş fi fost, poate, mai caustică.Cariera lui Grigore a urmat un curs ascendent

continuu. Aş selecta aici câteva realizări din bogatul său CV.După studiile la Conservatorul din Bucureşti, a obținutdoctoratul la Academia de Muzică din Cluj, apoi a urmatstudii de specializare la Monte‐Carlo, Budapesta şi Weimar.A predat din 1967 la Universitatea Națională de Muzică dinBucureşti, continuându‐şi calitatea de Profesor consultantdin 2009. A fost, printre altele, redactor la Editura Muzicalăşi la Revista Muzica. Cronicile muzicale, cărțile scrise şiemisiunile radiofonice şi de televiziune l‐au făcut cunoscutpublicului. Printre altele, este, din 1990, Pre şedintele

Uniunii Criticilor, Redactorilor şi Realizatorilor Muzicali din

România „Mihail Jora" , iar din 1995, Director general al Corului Na ţ ional de Camer ă "Madrigal" , este membru înConsiliul de conducere al Operei Comice etc. De‐a lungulanilor, a obținut numeroase premii şi distincții, dintre caremenționez Ordinul "Meritul Cultural în Grad de Cavaler",acordat de Preşedinția României în 2008, Ordinul "Meritul

129



Cartea dăruită de Grigore la întâlnirea din Bucureşti cu dedicația" Aminitiri din lumea muzicii pentru Veronica şi Emil / Grigore / mai 2006

_______________

Cultural în Grad de Ofițer", acordat de Preşedinția Româniein 2011 etalî . Toate d iile biografice, împreună cu realizărileeditoriale şi multe altele pot fi găsite pe Internet.

Revenind la perioada când eram încă în România,mă mai întâlneam cu Grigore prin cartier, când îmi plim‐bam fiul în cărucior. Apoi am plecat din țară, dar amcontinuat să‐l citesc pe Grigore via Internet. Întâmplarea a

făcut ca, prin anii 2000, la peste două decenii de la plecareaea di

130

m n țară, o cunoştință comună să‐mi dea adresa lui deemail. Contactul cu el a fost imediat reluat.

În 2006, cu ocazia unei vizite în România, ne‐am datîntâlnire la o cafenea pe fostul bulevard "6 martie".Emoționantă revedere! A venit cu frumoasa lui soție, iar el

arăta ca atunci când îl cunoscusem, cu zâmbetul neschim‐



131

p icol gul Costin Popa Ambii sunt oameni de excepție,cu realizări remarcabile în domeniul muzicii!

Am scris în cartea de față numai amintiri despreoamenii pe care i‐am întâlnit, dar, de când comunicațiile

electronice au luat amploare, am avut ocazia să descopărpersonalități deosebite, poeți, pictori, muzicologi, pe carenu i‐am întâlnit personal. E cazul şi al lui Costin Popa, decare mă leagă o frumoasă prietenie, deşi nu l‐am întâlnitniciodată. Este un excelent critic muzical, specialist înmuzica de operă (şi nu numai). Cronicile lui despre

spectacolele la care a asistat sunt o adevărată plăcere de

bat, deschis şi luminos. Mi‐a oferit ultima lui carte,"Splendorile Operei - Dic ţ ionar de teatru Liric" (ediția adoua, revizuită şi adăugită, Ed. Noul Orfeu, Bucureşti 2005),

u dedc icație. Am vorbit atunci o mulțime, de toate cele,promițându‐ne să ținem legătura.

Am rămas în corespondență cu el şi e interesant cumcomunicarea electronică te face să cunoşti omul în profun‐zime. Am descoperit în Grigore trăsăturile pe care le intu‐am dii n cronicile lui: bunătate, generozitate, optimism,

modestie şi devotament familial.Îmi voi permite să includ aici câteva rânduri despre

ncă douăî personalități ale vieții muzicale din România,ambii cunoscuți şi prieteni ai lui Grigore.

Când a venit în turneu în Canada "Opera comicăpentru copii", am cunoscut‐o pe directoarea ei, Smaranda

O ţ eanu Bunea ‐ o femeie care are meritul de a fi creat oinstituție în care copiii sunt educați în spiritul muzicii şi,prin această doamnă, l‐am cunoscut, prin corespondență,

e muz o .



lecturat. Am scris despre ele, ca şi despre volumele(actualmente şapte la număr) în care Costin şi‐a adunat cugrijă toate articolele. Întâlnirea – virtuală ‐ cu acest domn aavut, pe lângă satitisfacția de a‐i citi cu nesaț articolele şicărțile, un impact ‐ deloc neglijabil ‐ asupra mea. Menționeztitlurile ‐ ingenioase, spun eu ‐ ale cărților lui despre operă:"Opera Live" (2002), "Opera Viva" (2004), "Opera în direct"

, D ((2008), "Opera Eterna" (2010) "Opera ivina" 2012),"Opera în portrete" (2013) şi "Opera Măiastră" (2014).

Costin Popa m‐a invitat să trimit articole pentrurevista Uniunii Criticilor Muzicali din România, "Melos", lacare e redactor‐şef, d‐na Smaranda Oțeanu Bunea fiindfondatoarea revistei. Trebuie să recunosc că solicitarea m‐aimpresionat: după decenii de regret de a nu fi urmat

onser u eC vatorul, m‐am văzut p blicată de o r vista despecialitate.

Grigore Constantinescu colaborează de peste undeceniu la ziarul "Observatorul" din Toronto. Interesantelelui articole şi reportaje informează românii aflați departede țară despre evenimentele muzicale din România.Publicația, care apare sub conducerea Directorului DumitruP. Popescu, i‐a acordat în ianuarie 2015 Premiul anului

2014, la secțiunea reportaj .

132



Citadinul

Mihai Zamfir (1940)

133

Mihai Zamfir este un nume important în cultura

românească. Din bogatul său CV citez numai câteva puncte:profesor la Facultatea de Litere a Universității Bucureşti,

autor a cinci romane şi al volumului "Scurtă Istorie.Panorama alternativă a literaturii române", premiat derevista "Observatorul Cultural" în 2012 şi apărut deja îndouă ediții, la Cartea Românească (2011) şi la Polirom(2013), ambasador al României în Portugalia (1997‐2001)şi în Brazilia (2007‐2013). Fişa lui completă poate fi găsităpe Internet.



L‐am cunoscut la Bucureşti, eu eram elevă, elstudent, coleg şi prieten cu fratele meu, Toma. Acuma, cândmă gândesc la Mihai, îmi apare imaginea cartieruluiMântuleasa din Bucureşti, unde îl vedeam zilnic. El seîndrepta spre facultate, eu spre liceu. Diferența dintre noinu era mare, dar la acea vârstă părea uriaşă. Îl vedeam depe trotuarul celălalt, el mergând gânditor spre Universitate,eu în direcția opusă, spre liceul de pe calea Moşilor.Întâlnirea cu intelectualul şi omul de cultură Mihai Zamfir

s‐a produs mult mai târziu.Ca studentă, îmi plăcea şi mie să umblu, observând

oamenii, casele, porți rotuarele crăpate deădăcinile copacilor. A ni, când l‐am cunos‐

le de fier forjat, t bia după mulți a

___________________r

134

Mihai Zamfir îmi prezintă ‐ la lansare ‐ cartea “Gânduri printre rânduri”(Editura Arhaeus 2001), Muzeul Literaturii Române, octombrie 2001.



La aceeaşi lansare, vorbind despre volumul cu traducerea în engleză aprimei mele cărți “Mininat an” (Editura Arhaeus 1999).

i.uri de peste oce

Tânărul din marginea stângă este Laurențiu Hanganu, directorul edituri_________________

cut mai bine pe Mihai şi, mai ales, i‐am citit romanele, l‐amecuno

135

r scut în ele pe cel care se plimba în cartierulMântuleasa, un convins citadin, ca şi mine de altfel.

Primul contact literar cu Mihai l‐am avut la sfârşitulanilor '90, când am început să‐i citesc cu regularitate ‐ viainternet ‐ articolele din "România Literară". În aceaperioadă, s‐a întâmplat să o cunosc, prin mama mea ‐criticul de artă Amelia Pavel ‐ şi pe Adriana Bittel, carelucra la "România Literară" şi care era prietenă cu Mihai.Mama descoperise, din scrisorile mele, că aveam talent depovestitor şi m‐a îndemnat să public. Cu ocazia lansărilormele de carte, la începutul anilor 2000, prieteniile mele cuMihai şi cu Adriana s‐au cimentat. Îi vizitam la fiecare

călătorie la Bucureşti. Odată, plimbându‐mă cu Mihai prin



cartierul lui, am remarcat mirosul puternic de tei. "Copaculcare miroase aşa de puternic e tei ţă, nu tei", mi‐a spusMihai. "Cum, există şi tei ţ e?", am întrebat. "Da", mi‐a spus

l! "Şie care e deosebirea?", am insistat. "Tei ţ ele sunt celecare înfloresc primele, teii vin după zece zile".

Mihai are un zâmbet blajin şi o vorbă aleasă. Nu aaderat la mijloacele moderne de comunicație, email saunterne spunea a ai t. Îmi l telefon, când er Brazilia: "eu nu

vreau nimic altceva decât să am linişte şi să pot scrie!"

Venit în țară după misiunea diplomatică dinPortugalia, îmi povestea, amuzat, despre pasiuneaportughezilor pentru ouă: au o rețetă de cozonac cu 30 de

io restricție la a consuma oricâte ouă pe zi şin orezul cu lapte!

ouă, nu fac nicle pun chiar şi î

_____________________

136

În vizită la Mihai Zamfir, iunie 2006.



Despre întâlnirea de neuitat cu Matei Călinescu şiMihai Zamfir la Bucureşti, în 2006, când am luat împreunăun prânz, am pomenit şi în amintirile despre MateiCălinescu. Citind cu regularitate articolele lui Mihai Zamfirdin "România Literară", îi urmăream parcursul nu numailiterar, dar şi geografic. Dar cel mai mult m‐am apropiat deMihai când i‐am citit romanele "Fetița", "Poveste de iarnă","Acasă" şi "Se înnoptează. Se lasă ceața". Deşi sunt diferiteunul de altul, în toate, elementul citadin sau, mai precis,

es

137

decorul în care se petrece acțiunea este d cris cu atâtaamănunțime, încât devine un personaj.

"Fetița" (Polirom 2003) este, cum declară însuşiautorul, încercarea lui de "rescriere a unei capodopere asecolului XX, Lolita de Nabokov." Mihai Zamfir, spredeosebire de Nabokov, aduce însă, pe lângă personajeleprincipale, profesorul universitar Pavel şi studenta lui,Raluca, decorul locurilor din Bucureşti unde ei se întâlnesc.Iar acest decor, descris în detaliu, e nu numai prezent, darel conturează şi starea personajelor. La orice pagină aideschide romanul, dai de prezența oraşului: "Coboar ă f ăr ă grabă până la malul Dâmbovi ţ ei. Dincolo de parapet - apa

neagr ă clipocind în suflarea vântului, muntele întunecat al

Palatului de Justi ţ ie. De ce o fi a şa obosit"? sau "Urcă din greu pe Calea C ăl ăra şi spre Sfânta Vineri, cu speran ţ a că în

curând se va pr ăbu şi pe patul uit ării". (pag. 96). Descrierilede decor au darul de a acompania emoțiilor personajelor:"Raluca s-a l ăsat pu ţ in a şteptat ă în Pia ţ a Unirii; a acceptat o

plimbare prin începutul sufocant de sear ă , până la

Mitropolie, urcând cu efort dealul înverzit deja pr ă fos. Odat ă



"Pentru Veronica, mult ă i calde ur ări de bine din

partea lui Miha ti, iunie 2006"

afec ţ iune şi cele ma

i Zamfir / Bucure ş_________________

intra ţ i în sfâr şit în salon, Pavel a sim ţ it că ceva scâr ţ âie şi că

amândoi erau prea crispa ţ i". (pag 146). Aceleaşi descrieriamănunțite ale Bucureştiului apar, chiar de la prima pagină,în romanul "Poveste de iarnă" (Polirom 2004): "Aici, lângă

Palatul Telefoanelor, curentul - mai puternic ca oriunde - te

138

împinge de la spate în jos, spre Brezoianu, în micul labirint de

str ă zi vecine cu gr ădina Ci şmigiu." (pag. 11).În romanul "Acasă" (Polirom 2004), editat în acelaşi

volum cu "Poveste de iarnă", acțiunea se petrece în jurulunor vizite făcute de fiu mamei lui, mutată dintr‐o casăveche într‐un într‐un bloc nou. Dialogurile dintre mamă şi

fiu au loc în fața albumelor de fotografii păstrate de mamă,



care descriu istoria familiei. Iată părerea Monicăi Lovinescudespre roman: "Mihai Zamfir a scris o carte de o uimitoarepuritate, de un clasicism straniu, însă bine venit de la unmodernist ca el ‐ Acasă. O moarte a oamenilor, a caselor(demolate), o nesfârşită plângere ‐ fără urmă de melodramă‐ asupra timpului care trece." Şi aici găsim descrierile pecare Mihai le iubeşte: "Mi-am petrecut treizeci şi trei de ani din via ţă - primii trei zeci şi trei - într -o casă nu departe de

malul lacului, în mahalaua încărcat ă de gr ădini dintre

Floreasca şi Lacul Tei... Strada noastr ă... mărginit ă de castani şi de tei, ale căror r ăd ăc otuarele înguste, strada

ărea br ă zdat ă de canal pag. 172).ini umflau tr e cu sev ă..." (_____________

p

139



Felul în care Mihai Zamfir foloseşte descrierile mi‐aadus aminte de lungile lui plimbări de pe vremea în care şieu le iubeam. Citindu‐i romanele, îmi spuneam că unscriitor de literatură trebuie să scrie în limba oraşului încare trăieşte. Pentru că locul acțiunii, decorul interior şiexterior al desfăşurării celor scrise rămâne un element realal trăirilor aurorului, chiar dacă subiectul e ficțiune.

Foarte interesant mi s‐a părut faptul că în romanul,"Se înnoptează, se lasă ceața" (Polirom 2006), Mihai Zamfir,

pasionat iubitor al oraşelor, introduce experiența lui deâțiva , u n uc ani petrecuți la Lisabona în Port galia, pe tr ca

să‐şi plimbe cititorul, folosind stilul epistolar.E greu ca atunci când îl cunoşti pe autor să nu‐l

recuno şti în ce scrie, iar eu, iubitoare, ca şi el, a oraşelor, amvibrat cu atât mai mult! Zilele trecute i‐am dat telefon şi,printre altele, i‐am spus ideea mea că un scriitor trebuie săscrie în limba locului în care trăieşte. A fost de acord, dar aadăugat că, atunci când e vorba de studii ştiințifice, e posibilca autorul să le scrie şi în altă limbă. La sfârşitul convorbirii,l‐am întrebat dacă şi acuma tot aşa i‐ar plăcea, să aibălinişte ca să citească şi să scrie. Sigur, tot aşa. Nicitelevizorul nu‐l deschide, nici internetul, el e omul

plimbărilor, al cărților şi al scrisului. Rari asemeneaoameni, astăzi!

140



nt şi i vent Bruce Wallis

Sava ator n

La Conferința Anuală Internațională "Pittcon" (una din cele mai mari îndomeniul Chimiei Analitice din SUA), la începutul anilor 2000, i‐am

fotografiat pe cei doi reprezentați de atunci ai firmei "StephensAnal

141

ytical" din Canada, Norman Kunz (stânga) şi Stan Conquest.

Am avut privilegiul ca, lucrând în domeniul ştiințific,să întâlnesc câteva figuri remarcabile de savanți cu idei

geniale şi revoluționare, în acelaşi timp însă foarte modeşti.



Instrumentul Stephens Ana surarea umidității în gazelytical pentru măonline.

________________Unul dintre aceştia este omul de ştiință britanic

Bruce Wallis.Nu poate fi găsit pe Internet, modestia lui e atât de

mare încât se ascunde de orice formă de publicitate. În

chimb

142

s , invenția lui e folosită pe scară largă în industriagazelor.

Cititorii nu trebuie să se sperie, n‐am de gând să dauamănunte ştiințifice complicate, ci, dimpotrivă, câteva laîndemâna tuturor. Mai ales că eu sunt convinsă că arta şiştiința converg şi că, în orice ştiință, este întotdeauna

prezentă şi arta, după cum şi în artă e prezentă întotdeaunaşi câte ceva din ştiință. Specialitatea mea e chimia analiticăa gazelor şi unul din gazele cele mai întrebuințate, precumbine se ştie, e Oxigenul. Toată lumea e familiară cuanunțurile de securitate din avioane, în care agenții de bordspun că, dacă presiunea scade, o mască va apărea în fațapasagerului. Acea mască are Oxigen. De unde vine Oxigenul

din avioane? Dintr‐o butelie ‐ în avion ‐ în care e Oxigen sub



presiune, numit "Oxigen pentru aviație" (" Aviator Oxygen")şi el trebuie să conțină maximum 0.0006% (6 părți permilion, sau 6ppm) umiditate, ceea ce, precum se vede, e o

i plicăcantitate nfimă. Acelaşi lucru se a şi la buteliile deoxigen ale scafandrilor ("Divers Oxigen"). De ce?

În avion, la înălțimi mari, temperatura e foartescăzută şi, dacă butelia de Oxigen conține mai mult de 6ppm umiditate, picăturile de apă îngheață şi blocheazăvalva de deschidere şi închidere a buteliei. Deci, pentru ca

valva să funcționeze, umiditatea trebuie să fie sub 6 ppm.Acelaşi lucru e valabil şi la buteliile de scafandri, în apă laadâncime presiunea creşte, temperatura scade şi fenome‐nul e similar!

____________

143

Instrumentul portabil Stephens Analytical.



144

r nând instantaneu! Şi aşa a început munca lui deconstrucție e unui detector pe bază de semiconductori.

Folosirea semiconductorilor ca detectori ai umidită‐ții asigură viteza de măsurare, dar ce te faci cu calibrareadetectorilor? La oglindă, fenomenul de condensare e

natural, el nu se schimbă, oglinjoara n‐are nevoie de

Dar, ca să aflăm cantitatea de umiditate din gaz, enecesar un aparat pentru măsurarea ei. Există câteva astfelde instrumente foarte bune. Unul dintre ele funcționeazăpe principiul "chilled mirror " (oglindă răcită). Cum ştim dinproprie experiență, atunci când facem duş, aburii secondensează pe oglindă. Acesta e un fenomen natural şi,bazat pe el, s‐a construit un detector dintr‐o oglindă micăde tot, peste care trece gazul de analizat; se răceşte oglindaşi se măsoară cantitatea (infimă) de vapori condensați. Dar,

având în vedere cantitatea extrem de mică de umiditate,oglinda trebuie încălzită şi răcită succesiv de foarte multeori până la obținerea condensării vaporilor pe ea. Procesuldurează ore întregi. Dar cine are astăzi timp pentru analizecare durează ore? Nimeni.

Şi iată că acest domn, Bruce Wallis, pe care l‐amcunoscut la o conferință internațională de chimie analiticădin Statele Unite, a inventat un detector care măsoarăinstantaneu umiditatea din gaze. Mi‐a povestit că ideea i‐avenit văzând ‐ cu ani în urmă ‐ că cei care lucrau cusemiconductori erau îmbrăcați ca nişte scafandri, ca să nuemane ‐ prin respirație ‐ umezeală care să deranjeze semiconductorii. Deci, şi‐a spus d‐l Wallis, asta înseamnă că

semiconductorii sunt extrem de sensibili la umezeală,eacțio



145

d "online" în instalațiile de fabricare sau purificare agazelor, fie ca analizor de probe.

Ideea lui Bruce Wallis mi s‐a părut genială şi de o

mare simplitate. L‐am întâlnit pe savant de mai multe ori laconferințele internaționale de chimie analitică. Era un omvesel, glumeț, purta bărbiță şi vorbea cu un plăcut accentbritanic. Am rămas în corespondență cu el şi chiar i‐amtrimis cărțile scrise de mine, în engleză, "Talking the WorldOver" şi "Smiles în the Mirror", care, spre surprinderea

mea, i‐au plăcut foarte mult. Mi‐a adus o mie de laude şi

calibrare, dar semiconductorului trebuie să i se spună câtăumiditate i se dă şi, apoi, reacția lui trebuie măsurată. Sau,în limbaj ştiințific, măsurătoarea umidității cu detectorbazat pe "chilled mirror " este "absolut ă", în timp ce unafacută cu semiconductor e "relativ ă". În plus, semicon‐

ductorii (ca şi oamenii) sunt diferiți, deci fiecare aparat cudetector semiconductor trebuie calibrat de două ori pe an.

În laboratorul lui din Anglia, Bruce Wallis şi coechi‐pierii au început deci studiul posibilității calibrării acestor

detectori şi, datorită avantajului vitezei de măsurare aumidității, cercetările au fost preluate de mai multe țări,printre care şi Canada, unde s‐a deschis un laborator"Stephens Analytical", cu care laboratorul de analize pecare‐l conduc e în strânse relații de lucru. S‐a găsit, până laurmă, o modalitate de a se calibra aceşti detectori şi la oraactuală instrumentele de analiză a umidității cu aceştidetectori sunt cele mai căutate din lume! Ilustrațiileprezintă două dintre aparatele lor, sunt mici, unele suntportabile şi convin analizelor de umiditate fie montate

irect



m itat de multe ori să‐l vizitez în Anglia, în orăşelul încare locuieşte, dar n‐am ajuns niciodată acolo.

Cum spuneam, e un om foarte modest, se bucură căideea lui "a reuşit", dar nu a dat niciodată prea mareimportanță faptului că aparatul bazat pe invenția lui e cel

ai vâ

‐a inv

m ndut din lume. I se pare că ideea e prea simplă ca sămerite vreo laudă!

Am dat aici exemplul umidității în Oxigen. Dar nici înalte gaze nu trebuie să existe umiditate, mai ales în cele din

camerele în care se fabrică... semiconductori!

146



"Antijurnal"

Ana Blandi na (1942)a

147

Citind numărul 8 /2012 al excelentei reviste Vatra

veche, am regăsit cu bucurie numele Anei Blandiana şi mi‐am adus aminte cum am cunoscut‐o personal, în anii '60, în

Cişmigiu, la Bucureşti. Ea avea pe atunci o rubricăpermanentă la săptămânalul Contemporanul , condus deGeorge Ivaşcu, intitulată, "Antijurnal". Sper că nu mă înşelasupra titlului rubricii, scriu totul din memorie. Dinamintirile mele, revista conținea multe materialeinteresante, printre care "Cronica Optimistului", de GeorgeCălinescu, sau aforismele, în grupuri de câte zece, semnatede Tudor Muşatescu, şi multe altele.



Îmi făcea mare plăcere să parcurg revista, dar celmai atent urmăream textele Anei Blandiana, pentru că mi se

ăreap că scria exact ce gândeam eu, mă regăseam întotalitate.

Odată a scris despre faptul că fiecare dintre noirămâne acelaşi, indiferent de circumstanțe. Lectura acestuitext şi coincidența dintre ideile expuse în el şi cele gânditede mine era atât de mare, încât i‐am scris ‐ de mână, custiloul, cum era pe atunci ‐ o scrisoare la redacția

Contemporanului. Mi‐am exprimat în ea propriile mele ideiasupra subiectului, altfel formulate, dar care, cum spuneam,coincideau cu ale auto lul scrisorii mele era"Despre noi înşine".

arei. Cred că tit

__________________

148



Pa r

149

rcul Cişmigiu din Bucureşti, locul întâlni ii cu Ana Blandiana.______________

Spre marea mea surprindere, după o vreme, AnaBlandiana m‐a sunat la telefon (îi dădusem numărul detelefon în scrisoare) şi mi‐a propus o întâlnire în Cişmigiu.Eram atunci studentă la Facultatea de Chimie, UniversitateaBucureşti, şi făceam naveta între Universitatea din centru şiFacultatea de pe cheiul Dâmboviței, distrusă apoi de

cutremurul din '77. Întâlnirea a fost de neuitat. Mă plimbamalături de o tânără superbă, căreia nici în visele mele celemai intime nu credeam să‐i pot spune direct cât de mult îmiplac subiectele pe care le abordează şi modul în care lescrie. Cred că i‐am mărturisit cât de mult aş fi vrut să potscrie şi eu aşa. Mi‐a răspuns pe un ton natural şi simplu că,deşi sunt studentă la chimie, pot oricând scrie literatură.



Am vorbit despre multe atunci. Erau flori în jur şiAna Blandiana aducea, prin prezența, grația şi sensibilitateaei, un plus de poezie momentului. I‐am spus despredragostea mea pentru muzică şi despre suferința de a nu fidat examen de admitere la Conservator de frica faptului că"nu aveam origine sănătoasă". Atunci, cu o voce blândă şiprietenoasă, mi‐a povestit cum şi ea a avut de suferit dinaceleaşi motive. Treceam pe lângă lac, pe alei erau flori şi

oi vorn beam despre suferințe comune. Cum se poate uita

un asemenea moment?A fost o întâlnire care m‐a marcat. La despărțire, am

întrebat‐o timid dacă auzise de tânărul scriitor Toma Pavel.Sigur, a răspuns ea. Iar eu, aproape fără glas, am murmurate frate" le meu"... A râs superb şi mi‐a spus că pot oricând să

o mai caut.Am căutat‐o, dar nu personal, ci în volumele pe care

le‐a publicat. Iar acuma, după aproape 50 de ani de la aceantâlnir imn pagi

î e, iată că, printr‐o fericită coincidență, ne reîntâlnnile revistei Vatra veche.Mulțumim pentru găzduire, domnule N. Băciuț!

î

150



mbări prin Buce

Dan Grigore (1943)

Pli gi

https://shatenne.wordpress.com

Ce prietenie simpatică a fost între noi ‐ fratele meucu mine ‐ şi Dan Grigore! Ce petreceri de tinerețe cu cântatla pian de cântece de inimă albastră (cântecul rusesc "Oci

Ciornîie" ‐ "Ochi negri"‐ şi multe altele), ce amuzante

151

combinații improviza Dan Grigore şi cum ne amuzam toțicu ele!

Toate acestea se petreceau cu mulți ani în urmă,când aveam 14‐15 ani şi îl întâlnisem pe Dan Grigore laBran şi la Sinaia, la casele de creație, unde Toma cu mine

mergeam cu mama, care avea acces acolo, fiind membră în



Uniunea Artiştilor Plastici. Toma cu Dan inițiaseră la unmoment dat formarea unei găşti din copiii de artişti aflați laodihnă şi o botezaseră, în glumă, BTTB 14-20 (Banda deTineri între 14 şi 20 ani care Terorizează Bucegii). Sigur cănu era nici pe departe vorba de altceva decât de un numecomic, pentru că, în afară de faptul că mergeam pe cărărilede munte şi râdeam gălăgios, nimic nelalocul lui întot ce făceam. Uneori, a vila unde se servea

nu erapăream toți la________________

152

La Cumpǎtul, Sinaia, cu Dan Grigore.



153

London Symfony Orchestra la Royal Festival Hall . În 1976, aplecat din țară şi n‐am mai auzit de ea.

Dan fusese într‐o călătorie în China, nu mai ştiu dacăa fost cu ocazia unui concurs de pian sau cu vreo altă ocazie.De acolo a venit cu o mulțime de impresii, dintre care ceamai importantă pentru el şi, aş spune, şi pentru mine, pen‐

tru că mi‐a rămas în memorie, era pronunțarea în chineză a

masa, cu chiote zgomotoase, iar câte o artist ă maisimandicoasă ne făcea semn să nu facem gălăgie. După unastfel de mic incident, Toma cu Dan au stabilit numele şi lespuneam tuturor să se ferească de noi, BTTB 14-20, ceicâțiva adolescenți cu chef de distracție. Uneori, la Sinaia, nestrângeam la vila "Luminiş" din complexul "Cumpătul",unde studiase însuşi George Enescu. Acolo era un pian cucoadă la care Dan exersa zilnic. Noi îl însoțeam şi asistam larepetiții. Tot acolo studia şi violonista Silvia Marcovici, care

se pregătea pentru concursul de vioară din cadrulFestivalului George Enescu, programat pentru septembrie,era în 1970. Ea exersa concertul pentru vioară de Glazunov,iar noi stăteam şi asistam la studiul ei, repeta de o mie deori aceleaşi fragmente şi ştiu şi acuma concertul deGlazunov, îl recunosc dintr‐o mie! Exercițiile ei s‐au doveditfoarte utile, pentru că a luat premiul I la concurs. Cântasuperb şi uneori, când exersa, o acompania la pian DanGrigore. Ce momente de muzică bine interpretată! SilviaMarcovici a plecat din țară după câțiva ani. Uitându‐mă labiografia ei, pe internet, am aflat că, în 1972, deci la numaidoi ani după premierea la concursul Enescu, a fost invitatăde Leopold Stokovski să cânte concertul de Glazunov cu



www. er.esencuentrodesantand

Silvia Marcovici

_______________diferitelor nume. De exemplu, ne spunea el, în limbachineză nu pot exista două consoane alăturate, ele trebuiedespărțite de o vocală. De aceea, spre marele luiamuzament, numele lui Rimsky Korsakov era pronunțat dechinezi Limu-şi-ţ i Kosa-kofu, litera "r" fiind suspendată, saunlocui " u n r

154

î tă cu l". N mele lui Da G igore era pronunțat Than

Gâli-Guli, iar cel al lui Ceaikovski devenea Ceai- kofu-şi-ţ i. Dan avea mâini mari, cu degete foarte flexibile, şi

toți trei (Toma, Dan şi cu mine ‐ care eram cea mai mică) nelăudam cu felul în care ne puteam încăleca degetele unelepeste altele, toți trei având cam aceeaşi conformație şimobilitate a lor. Toma şi cu mine făceam multe acrobații cu

ele, dar n‐am reuşit niciodată să imităm performanța lui



D re făcea din degete un fel de caracatiță care umblape pian şi care era de‐a dreptul înfricoşătoare!

Mi‐a fost foarte dor de Dan Grigore şi toate încercă‐rile mele de a‐l contacta, după ce am plecat din țară, aueşuat. Când am vizitat România de câteva ori, la Bucureşti,după anul 2000, n‐am reuşit niciodată să‐i aflu coordona‐tele. Acuma am citit în biografia lui că a avut de suferit dincauza lui Ceauşescu. Nu ştiusem. Pentru mine, Dan Grigore,pianist, profesor şi muzician cu îndelungată experiență,

rămâne acel Dan cu care, în tinerețe, am fost prieteni şi cucare ne delectam, râzând, de frumusețea inegalabilă amuzicii, fie ea clasică, fie de orice alt fel.

an, ca

155



Un prânz la Paris

Mircea Iorgulescu (1943‐2009)

156

www.observatorcultural.ro

La terminarea Facultății de Chimie a UniversitățiiBucureşti, am fost repartizată ca asistentă la Institutul dePetrol şi Gaze, dar, când acesta a fost transferat la Ploieşti,am devenit profesoară la un liceu din Bucureşti, unde amavut‐o colegă de cancelarie pe Sanda Iorgulescu, profesoarăde franceză. După ce am plecat în Canada, am rămas încontact cu Sanda şi, prin anii 90, când am făcut din Canadao vizită la Paris, cum ea era acolo, am hotărât să neîntâlnim.



157

a, când Sanda mi‐a spus la telefon: "Ştii? O să vină şiMircea cu noi", m‐am bucurat.

Timpul petrecut atunci cu el mi‐a lăsat impresia unuiom foarte inteligent şi cu mult umor. Bineînțeles, ca în toateocaziile de acest gen, am descoperit că aveam nu numaicunoştințe comune, dar şi gust literar asemănător. Eltocmai se pregătea să meargă puțin în România şi îmispunea că abia aşteaptă să‐şi revadă prietenii scriitori la o

bere. Venind vorba şi de bragă, i‐am spus şi lui, cum îispusesem şi lui Andrei Pleşu, că de fapt braga de la Buşteniera mai special ă la gust şi datorită paharelor groase, decârciumă, în care se consuma. Pe scurt, masa de la Paris afost o minune, am fost invitata lor şi Mircea cu Sanda auacceptat ca rândul viitor să fie ei invitații mei. Din păcate,

aceea a fost prima şi ultima întâlnire cu el.

Aşa se face că l‐am cunoscut, cu ocazia aceleiîntâlniri cu Sanda, pe scriitorul şi criticul literar MirceaIorgulescu, soțul ei. Am fost împreună să luăm prânzul la unrestaurant simpatic din Paris şi ei m‐au învățat să comandcailles, Mircea insistând şi spunând că n‐o să‐mi pară rău. Şia avut dreptate! Ba mai mult, toate încercările mele de areproduce acasă gustul acelor cailles cu marfă cumpărată înCanada au eşuat total. Dar nu cred că marfa era de vină, ci

şeful bucătar , adică eu! A fost un prânz de neuitat. Nu‐l

cunoscusem personal pe Mircea. Eram familiară cuarticolele lui din România literar ă şi, mai târziu, din Revista

22, dar mă delectasem şi cu cartea "Arhipelag, proză scurtăcontemporană, o antologie de Mircea Iorgulescu" (EdituraEminescu, Bucureşti 1981). Nu‐l întâlnisem însă niciodată.De acee



158

Volumul "Arhipela tura Eminescu 1981.

__________________După acest prim contact direct, am rămas în

corespondență cu Mircea prin email. Ne scriam impresiileunor lecturi, idei despre viață, orice. Aveam să decopăr şiun Mircea Iorgulescu pe care nu‐l intuisem: uneori trist,angoasat, lovit, lipsit de speranță, dar întotdeauna înzestratcu luciditate şi forță de acceptare. Când îmi povestea câteceva din visele avute noaptea, mi se părea că dialoghez cuun per d

g", Edi

sonaj in Kafka. A fost o corespondență interesantăpe care, din păcate, n‐am păstrat‐o în arhiva electronică.

După câțiva ani, corespondența noastră a încetat,

n‐am mai ştiut o vreme ce a fost cu el, pentru ca apoi să aflu



că, după o suferință cumplită, care a durat peste doi ani, în2011, a murit. M‐a impresionat dispariția lui prematură şim‐am gândit atunci la mesajele lui triste, puțin maladive.

Mircea Iorguescu a avut o activitate literară intensă,a luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea "Scriitoritineri contemporani" (Editura Eminescu, Bucureşti 1978) şipremiul Academiei pentru cartea "Ceara şi sigiliul",(Editura Cartea Românească, Bucureşti 1982). Toateinformațiile despre bogata lui activitate se pot găsi pe

internet.Eu aş vrea să mă refer puțin la cartea amintită de

mine mai sus, " Arhipelag, proză scurtă contemporană",pentru că ideea alcătuirii ei mi s‐a părut foarte originală.Deşi este, cum o spune şi titlul, "o antologie", ea nu este ocolecție u areda ta

de autori, ci una creată de un critic literar pentrbloul anilor 1970‐1980 din România.Iată ce ne spune autorul în prefața volumului: "Un

roman! - iat ă ce nă zuie şte să fie aceast ă culegere. Un roman

ale cărui capitole, f ăr ă legătur ă direct ă între ele, scrise de

autori diferi ţ i şi independen ţ i unul de altul, să poat ă da o

idee despre universul, temele, preocupările şi solu ţ iile prozei române ş şti din deceniul 1970-1980. Selec ţ ia i organizarea

materiei s-a f ăcut în virtutea acestui proiect." Mi‐a plăcut ideea constituirii unui roman în care

capitolele să fie povestiri ale diverşilor autori. După cummi‐a plăcut şi comparația pe care o face Mircea Iorgulescu,tot în prefață, între roman şi povestire. "Nu exist ă un

dincolo de roman ; spune autorul, exist ă însă întotdeauna un

159



dincolo p e l c it rde ovestir ". Cu a te cuvinte, riticul l era neînvață că romanul este literatur ă, povestirea este via ţă.

Cum spune autorul antologiei, textele au fostselecționate pe baza tematicii, nu pe cea a autorilor,criteriul obligatoriu de selecție fiind nu numai conținutul,dar şi cel al perioadei în care au fost scrise: între 1970‐1980. Pentru cei pe care‐i interesează, iată şi numeleautorilor capitolelor acestui original roman construit deMircea Iorgulescu: Horia Pătraşcu, Ştefan M. Găbrian,

Nicolae Mateescu, Alexandru Papilian, Dumitru Dinulescu,Ioan Radin, Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, NormanManea, şEugen Uricaru, Paul Georgescu, Radu Cosa u,Mircea Nedelciu, Maria Luiza Cristescu, Alexandru George.

Am vrut ca, prin cuvintele mele, să‐l omagiez pescriitorul şi criticul literar Mircea Iorgulescu, a cărui inimăa încetat să bată la numai 67 de ani. A fost un om care şi‐aiubit țara, meseria şi limba şi a cărui demnitate a fost ‐ şieste încă ‐ un exemplu pentru cei care l‐au cunoscut.

160



O copil ărie de neuitat Alina Diaconu

Alina Diaconu, scriitoare argentiniană de origineromână, s‐a născut în București, România. În 1959, a plecatîn exil împreună cu părinții săi în Buenos Aires, Argentina,unde a luat cetățenia. Între 1968 și 1970, a trăit în Paris. Înafară de autor de romane de ficțiune, a fost editorialist larevista Cultura și colaborator la principalele ziare ale țării(Clarín, La Nación, La Prensa, La Gaceta). A primit nume‐roase premii, inclusiv bursa Fulbright, care a adus‐o să tră‐iască în Statele Unite în 1985, precum și acordarea premiu‐lui din 1994 de către "American Romanian Academy of Arts

161



A iences"("Academia Română de Arte și Științe dinnd ScStatele Unite ale Americii"), în statele Unite ale Americii.

Mai multe dintre cărțile scrise de ea au fost traduseîn străinătate și textele autoarei figurează în antologiiargentiniene și străine. Unele dintre lucrările ei au fostobiectul unor teze de doctorat în SUA. În 1993, a apărut ocarte de critică despre romanele sale, intitulată "Utopías,ojos azules y bocas suicidas: la narrativa de Alina Diaconú"("Utopii, ochi albaștri și guri sinucigașe: narativa Alinei

Diaconu"), compila ernat González șită de Esther GimbCynthia Tompkins (SUA).

_______________________

162



163

____________

Cele șapte romane scrise anterior sunt: "La señora"("Doamna") (1975), "Buenas noches, Profesor" ("Noaptebună, profesor") (1978), "Enamorada del muro"("Îndrăgostită de zid") (1981), "Cama de ángeles" ("Pat deîngeri") (1983), "Los ojos azules" ("Ochii albaștri") (1986),"El Penúltimo viaje" ("Penultima călătorie") (1989), "Los

Devorados" ("Devorații") (1992). "¿Qué nos pasa, Nicolás?"("Ce ni se întâmplă, Nicolae?") a fost prima sa carte depovești publicate în 1995 de către Editura Atlántida. În1998, a publicat "Preguntas con Respuestas" ("Întrebări curăspunsuri" ‐ interviuri luate lui Borges, Cioran, Girri,Ionesco și Sarduy) și "Calidoscopio (Notas acerca del amor,

el poder, el tiempo y otros espejismos" ("Caleidoscop (Note



despre dragoste, putere, timp și alte iluzii)"). În 2002, apublicat romanul său "Una mujer secreta" ("O femeiesecretă") la Fundația Internațională Jorge Luis Borges, iar în20 Intimidades del Ser" ("Intimitățile exitenței"), carte05, "care conține poezii și aforisme.

Alina Diaconu trăiește și scrie în Argentina, laBuenos Aires. Romanele ei "Penultima călătorie" și "Noaptebună, domnule Profesor" au obținut prestigioase premii șiau fost alese spre a fi traduse la Editura Univers după 1990.

În 2009, i s‐a mai tradus "Avatar" și a fost omagiată laAmbasada Argentinei nde i s‐au conferit odin București, userie de distincții.

__________________

Cu Alina Diaconu în vizită la București, Alina e în centru, la dreapta e unvăr al mamei ei, în spate, e soțul meu, Emil.

164



165

Aceasta e Alina, prietena mea din copilărie, pe caream cunoscut‐o la o vârstă foarte fragedă şi a cărei plecaredin România a fost, pentru mine, prima şi cea mai năprasni‐c ărțire. Aveam s‐o revăd pe Alina şi în România, țarăă despîn care a revenit de câteva ori, dar şi mai târziu, la Montreal.

Părinții noştri erau prieteni, iar ea locuia aproape demine, pe strada Traian, la numărul 108. Când fratele meuera bolnav de ceva contagios, părinții ma trimiteau să dormla Alina. Avea o casă mare, pe care am iubit‐o, aşa cum am

iubit‐o şi pe Alina şi pe mama ei, Varinca Diaconu, care seocupa cu legătoria în piele. Cum se poate uita o casă plinăde tablouri de Petraşcu, Ciucurencu, Iser, Pallady ? OchiiAlinei, ca şi ai mamei ei, erau albaştri şi au fost imortalizațiîntr‐un splendid tablou de Ciucurencu, care trona în living.

În dormitorul părinților erau tablourile lui Petraşcu.Şi mai erau, tot în acel dormitor, nişte covoare rotunde albe,cu un model de spirale negre pe ele. Acolo nu prea intram,era locul în care se punea bradul de Crăciun şi unde veneaM ăciun, dar covoarele şi tablourile mi‐au rămas vii înoş Crmemorie.

Salonul avea un mobilier vechi, în stil francez, şi uşa,cât un perete, care ducea la baie, era mascată de o perdea,

de fapt o cortină roşie de pluş. Ce de jocuri ne inspira cor‐tina aceea! Ce teatru făceam! Camera de baie era imensă,utilată şi ea conform epocii, cu o cadă lângă care era un ca‐zan lucios, arămiu, un bideu, o imensă chiuvetă dublă, mo‐bilier de toaletă cu un scaun şi o masă de machiaj cu oglindarespectivă şi, ceea ce mă impresiona pe mine, un cântar de

persoane pe care Varinca, mama Alinei, ne cântărea.



Dedicația Alinei pentru tat ǎl meu, Doru Pavel, pe cartea "Penultima

Cǎlǎtorie": Lui Doru cu to i nostalgia / Alina / 94 / at ǎ dragostea ş

Bucure şti

_____________Dormitorul bunicilor era alături de camera de baie şi

era şi el foarte mare, cu un pat dublu uriaş şi un dulap deasemenea. Dormitorul Alinei era pe partea opusă aatelierului, iar între dormitoare era un culoar care ducea labucătărie. Din acel culoar se mai făcea o cameră pe careS repartizase unei alte familii. Pe atunci se stătea la tatul o

166

comun. Atelierul lui Varinca era într‐o altă cameră mare, în

față. Camera avea multe scule şi chiar şi o presă de lagătorie



î . Tot acolo era şi pianina, o masă mare, un birou,n pieleperdele grele. Toate camerele aveau sobe de teracotă.

Am iubit casa Alinei nu numai pentru că era imensăşi frumoasă, dar şi pentru că mă îndemna parcă să‐idescopăr minunile, ascunzişurile, iar locurile în care accesulmi‐era interzis îmi provocau inventivitatea şi fantezia. Pânăşi cele câteva trepte de la intrarea principală sau cele de lai a din spate îmi spuneau ceva, piatra din care erauntrarefăcute parcă mă îndemna să sar sau să zbor...

Alina a descris cu multă căldură şi nostalgie casa eiAlina în interviul intitulat "Cu Alina Diaconu despre Bor‐ges", de Theodor Tudoriu, "România literară" nr.22, 2006,dar şi cu amărăciune episodul referitor la soarta acelor su‐perbe tablouri din casă: "...iat ă ce s-a întâmplat cu colec ţ ia

noastr ă de Petra şcu, Ciucurencu, Pallady, Iser. Era o colec ţ ie

pe care tat ăl meu o constituise înainte de instau-rarea

comunismului. Când am decis să emigr ăm, a vrut să o vând ăunui muzeu, pentru că includea unele dintre cele mai bune

tablouri de Petra şcu şi Iser. I s-a propus însă un pre ţ de nimic, dar efectiv de nimic. Atunci cred că a vândut trei tablouri, dintr -un total de şaptezeci. A fost atât de supărat de faptul că

se minimiza valoarea pânzelor din colec ţ ie încât a preferat

să le facă cadou. Când prietenii, rudele, vecinii veneau să se despart ă de noi, înaintea plecării, tat ăl meu le d ăruia câte un

tablou. Acesta a fost sfâr şitul colec ţ iei, cu excep ţ ia câtorva

portrete de familie care au fost salvate cu ajutorul unor diploma ţ i şi care se afl ă acum aici. Dar restul colec ţ iei s-a

f ăcut pulbere".

167



De Crǎciun, la Alina. Moş Crǎciun e cu Alina între genunchi. În rândul aldoilea, în dreapta, fetița cu fust ǎ plisat ǎ şi bolerou e Veronica (eu), iarîn spatele lui Moş Crǎciun, în pta, bǎiatul cu guler albrândul trei, în drea

e Toma.

_________________Când era mică, Alina avea talent la desen şi am fost

surprinsă că nu a devenit pictoriță!Mama ei organiza diverse petreceri pentru copii, dar

cea mai impresionantă era serbarea pomului de Crăciun, pecare am descris‐o în "Gânduri printre rânduri" (Ed.Archaeus 2001): "S ărbătorirea cu pom se f ăcea la prietenii

părin ţ ilor mei, care aveau o feti ţă de vârsta mea, Alina. Cum

casa lor era încă pătoare, se adunau acolo nu numai copiii cu

părin ţ ii lor, ci şi o mul ţ ime de adul ţ i f ăr ă copii, scriitori, doctori, avoca ţ i, oameni de art ă , într -un cuvânt intelectuali [...] Când ceremonia începea, u şile duble se deschideau, luminile se stingeau şi se pătrundea în camera părin ţ ilor

Alinei, unde trona un imens brad împodobit cu globuri şi

168



jucărele. Tablourile de Petra şcu, Iser sau Ciucurencu care

ornau pere ţ ii camerei ca într -o expozi ţ ie dispăreau în umbr ă şi nu se mai z ărea decât maiestuosul copac cu lumânări şi artificii. La un semnal, începeam să cânt ăm în cor „O brad frumos" şi din umbr ă î şi f ăcea înceti şor apari ţ ia Mo ş Cr ăciun, cu barbă albă , gârbovit şi îmbr ăcat într -un halat roz (nu

ro şu), tr ă gând după el un cărucior plin cu cadouri[...] Eu

eram mut ă de bucurie şi emo ţ ie. Nu mă deranja că pe sub

halat se vedeau pantalonii unuia din invita ţ i sau că acel

cărucior era de fapt căru ţ ul de pă pu şi al Alinei. Mi se părea normal ca Mo ş Cr ăciun să folosească obiecte din casele pe

care le cutreiera. Credeam sincer în el şi pentru mine n-avea

nicio importan ţă dacă persoana care îl încarna era unul dintre invita ţ i [...] Jocul imagina ţ iei în care copiii erau

antrena ţ i de Cr ăciun mi-a r ămas adânc gravat în suflet. Iar ast ă zi, privind în urmă , mi se pare că adul ţ ii intraser ă în joc

poate chiar mai mult decât copiii. C ăci ce altceva decât fantezia şi visele le-au dat intelectualilor din acea vreme

for ţ a de a str ăbate cu capul sus sumbra perioad ă a dictaturii staliniste?"

Condițiile politice ale vremii au fost motivele plecăriifamiliei Diaconu "în exil", cum spune Alina în acelaşi

interviu: ..."spun "exil" pentru că situa ţ ia părin ţ ilor mei era foarte special ă. Amândoi erau intelectuali, tat ăl meu - Aurel Vladimir Diaconu - era critic de art ă. Era şi avocat, dar nu

profesa pentru a se putea dedica criticii de art ă. În epoca lui Gheorghiu-Dej, a fost numit redactor -şef al unei reviste de

art ă difuzat ă în str ăinătate, "L'art dans la République

Populaire Roumaine". Publica, de asemenea, articole despre

169



art ă , pentru că era critic şi colec ţ ionar.... Într -o zi, tat ălui meu i s-a spus că ceea ce face este foarte bine, dar că ar trebui să înceapă să scrie despre actualitate, nu despre

trecut. Iar actualitatea era realismul socialist, pe care el îl detesta. Ar fi fost o tr ădare a propriilor convingeri să

vorbească elogios despre ceva ce nu-l interesa. În ziua aceea, tat ăl meu s-a întors acasă şi i-a amintit

mamei mele că , la un moment dat, ea propusese să emigreze

în Argentina (unde avea o sor ă ). "Ar trebui să facem

demersurile necesare, pentru că ceea ce s-a întâmplat ast ă zi este un avertisment. Se ştie, întâi ţ i se d ă un avertisment, apoi şti obl ăe igat să î ţ i faci autocritica şi pe urm e şti dat afar ă". A

preferat să plece în loc să accepte să se compromit ă." Am citit cu mare plăcere cărțile Alinei Diaconu în

traducere românească. Mi le‐a trimis tata din România cândAlina i le‐a oferit cu autograf după plecarea mea din țară. Eo autoare extrem de talentată, dar mie, până şi astăzi îmipare rău de frumoasele ei desene. Grația şi talentul eia se simt însă la fel de bine în scrierile ei ca şi înrtisticdesenele din copilărie, pe care i le admiram în secret...

Prietenia mea cu Alina Diaconu este cea mai vecheşi a rămas, cred, cea mai puternică din viața mea.

Un gând pios pentru a tista plină de talent VarincarDiaconu, mama Alinei.

170



Prietena mamei

Maria‐Magdalena Crişan (1946‐2010)

Nici până astăzi, la peste cinci ani de la disparițiacriticului de artă Maria Magdalena Crişan, nu mi‐am revenitdupă şocul pe care l‐am avut la 31 mai 2010, când am aflat

ista v

171

tr este. Am iubit‐o mult, era un om de o discreție,eleganță, cultură şi bunătate rar întâlnite.

Am cunoscut‐o prin mama, cu care era prietenă.Aveau aceeaşi meserie. Când veneam în Bucureşti s‐ovizitez pe mama, mă întâlneam şi cu d‐na Maria Crişan.Avea o maşină cu care mă conducea de colo‐colo. Iar înmaşină îmi povestea cu mare veselie tot felul de întâmplări

din viața ei: cum a plecat de la Cluj şi a venit la Bucureşti,



cum a trecut peste diferențele culturale, cum nu s‐a uitatniciodată înapoi, încrezătoare în ce‐i va aduce viitorul. Măcucerise curajul ei. Trăgea puțin un picior (sau cel puțin aşa

i‐o a am mintesc eu), d r nu dădea nicio importanțăinconvenientului.

Mama avea deja o vârstă înaintată şi îmi dăduse,scrise pe un bilețel, două numere de telefon ale unor

rietenp e ale ei, în cazul în care s‐ar fi întâmplat ceva. Unuldin cele două numere era al Mariei Crişan.

În decembrie 2003, mama a plecat dintre noi, la 88de ani, şi Maria Crişan a fost lângă ea în ultimele zile. Eu amajuns în Bucureşti abia în vara următoare, în 2004. Atuncim‐am întâlnit cu Maria Crişan şi cu încă o prietenă a mamei.M‐am dus cu ele în apartamentul în care locuise mama,

____________

172

Catalogul expoziției Maxim Dumitraş, Galeria Veroniki Art, 2007.



Maxim Dumitraş: Pasǎre, lemn, nestrapol, 2006 (din catalog).________________unde erau bibliotecile cu cărți de artă pe care mama dorisesă le doneze Academiei de Artă Plastică. Maria şi cu cealaltădoamnă m‐au ajutat la selecționarea şi transportul cărților.

Maria Crişan mi‐a povestit cum mama, în ultimelezile, întreba de mine. Din păcate, în acea perioadă, din

Canada n‐am putut prinde la telefon Bucureştiul. Fratelemeu, Toma, reuşea ‐ de la Chicago ‐ să vorbească cu mama,dar eu nu prindeam fir decât la ore imposibile. Eram

mpresia

173

neconsolată, mă gandeam că poate mama a avut ică am neglijat‐o, dar poveştile Mariei Crişan m‐au liniştit.

În 2004, d‐na Crişan conducea o Galerie de Artă

situată aproape de Televiziune. M‐a invitat în acea vară să



văd o expoziție a unei pictorițe şi, pentru că îl cunoşteam peOctavian Sava ‐ plecat dintre noi pe 2 decembrie 2013 ‐ şipentru că îl ştiam amator de artă, i‐am propus o vizită laGalerie. D‐na Maria Crişan şi d‐l Octavian Sava fuseserăcolegi la Televiziune şi s‐au bucurat să se revadă după mulțiani. Nu ştiusem că d‐na Crişan lucrase şi la Televiziune, m‐a

aimpresionat lunga şi variata ei carieră, mi se părea tât detânără...

Revenită în Canada, am început să‐i citesc, online,

cronicile de artă şi articolele din "Observatorul Cultural". Oadmiram din ce în ce mai mult, aveam o afinitate de idei cuaceastă doamnă şi, câ it în Bucureşti, după

âțiva ani, ea conducea de Artă, într‐o clădirend am reveno altă Galerie_______________

c

174

Dupǎ lansarea cǎrții "Gânduri printre rânduri", la o mică masǎ cu mama,Amelia Pavel (în capul mesei), lângǎ care sunt Maria Magdalena Crişan

(cea foarte veselǎ) şi Laurențiu Hanganu (editorul cǎrții).



Maxim Dumitraş: Propu I sus, II jos), 2003 (dinneri de absenț ǎ (II

catalog)._________________

nouă şi elegantă, situată la şosea, lângă lacul Herăstrău.Numele Galeriei m‐a auzat: "Veroniki". I‐am spus că era

imposibil să‐i uit numele! Am vizitat acolo expoziția unuiartist pe care ea l‐a prezentat în termeni foarte elogioşi ‐ şicâtă dreptate avea! ‐ Maxim Dumitraş. Felul în care mi‐avorbit Maria Crişan despre artist m‐a făcut să‐i admir şitalentele ei didactice. Am întrebat‐o atunci dacă nu vrea săpredea cursuri, a râs cu poftă şi a răspuns că n‐ar fi exclus

175



să încerce şi asta. Am păstrat catalogul acelei expoziții, dincare ofer cititorilor câteva fotografii. Revenită în Canada,am reluat activitatea de lecturi ale articolelor ei în"Observatorul Cultural". Uneori o sunam din Canada ca să‐ispun cât de mult mi‐au plăcut ideile ei din vreun articol şi

se bucuraea grozav. Maria‐Magdalena Crişan a colaboratconstant, timp de cinci ani, la Observatorul Cultural .

Când am văzut, căutându‐i articolul ei săptămânal, înnumărul 527 al revistei din iunie 2010, titlul "In

memoriam: Maria-Magdalena Cri şan", am avut unputernic şoc. Autorul articolului, Mihai Plămădeală, dădeabiografia ei, dar nu şi cauza dispariției. Nu puteam crede,doar vorbisem recent cu ea, nu ştiam dacă fusese bolnavă,nu înțelegeam de ce a murit şi misterul planează în inimamea până astăzi. Cu discreția şi modestia care ocaracterizau, nu‐mi pomenise niciodată de premiile pe carele prim i oPlămăd

ise ş despre care am aflat t t din articolul d‐luieală:

• – S A n1995 diploma de usținător al rtelor di parteaUniunii Artiştilor Plastici din România.

• 2003 – Premiul „Margareta Sterian" pentruactivitatea curatorială de la Palatele Brâncoveneşti

de la Mogoşoaia.r ă

176

• 2005 – Premiul pentru C itic al Uniunii ArtiştilorPlastici din România.Maria‐Magdalena Crişan, un nume de care mulți

poate nici n‐au auzit. Un nume purtat cu grație de un omfrumos, a cărui dispariție prematură m‐a îndurerat

profund.



Printre c ăr ţ i Adriana Bittel (1946)

Am cunoscut‐o pe Adriana Bittel, scriitor şi criticliterar, în octombrie 1999, cu ocazia lansării primei melecărți de povestiri scurte "Miniaturi de dincolo de Ocean" (Editura Arhaeus, 1999). Adriana urma să facă prezentarea

cărții şi am întâlnit‐o în ziua lansării. Imediat am detectatn cev c au a la această doamnă a literaturii, are m‐a tras

iereversibil.Mama mea, Amelia Pavel, care o cunoştea, mi‐a

vorbit foarte frumos despre ea, drept care am început i‐mediat să‐i citesc întâi rubrica din "România literară", unde

177



Adriana Bittel, acasǎ.

__________________era în redacție, şi apoi recenziile de cărți din "Formula As".Când au apărut cărțile ei "Întâlnire la Paris" (Editura

Compania, 2001) şi "Cum încărun ţ e şte o blond ă" (EdituraCompa

178

nia, 2006), le‐am luat de la mama ‐ cu ocazia unorvizite ‐ şi le‐am "devorat", aş spune.

Am regăsit în povestirile din cele două cărți întrebăripe care mi le pusesem şi eu, am retrăit, citindu‐le,atmosfera în care trăisem şi eu, pe scurt, m‐au emoționat

profund. I‐am cerut mamei numărul Adrianei Bittel şi amsunat‐o, în ciuda faptului că mama îmi spusese să n‐oderanjez. Mi‐am exprimat entuziasmul despre cărțile ei şiea mi‐a răspuns că ar fi încântată să‐i fac o vizită. StradaCaimatei pe care locuia mi‐era cunoscută. Am vizitat‐o peAdriana de mai multe ori. Când îi duceam flori, le puneaîntr‐un vas cu apă care a stat câteva zile într‐o sticlă, ca să

se elimine clorul, spunea ea. O pisică de toată frumusețea



era prezentă la discuțiile noastre despre cărți, despre mamamea, despre mătuşile ei, despre câte‐n lună şi în stele. Mi‐aspus că nu scrie la calculator, ci, ca şi prietenul nostrucomun, profesorul şi scriitorul Mihai Zamfir, scrie numai demână.

M‐am simțit bine cu ea, atât de bine de parcă aş ficunoscut‐o de o mie de ani. Iar biblioteca ei plină de cărțimi‐aducea aminte de casa în care copilărisem, cu bibliotecitot atât de ticsite. În ei scrisese despre

edumerirea ei refe ăzii Sfântul Mina:

tr‐una din povestirile

ritoare la numele str_________________________

n

Cu Adriana Bittel la lansarea cǎrții mele "Miniaturi de dincolo deocean", Editura Arhaeus, 1999, la Muzeul Literaturii Române,

octombrie 1999, şi Laurențiu Hanganu, directorul editurii.

179



180

Dedicația Adrianei Bittel: " ia Pavel, pe care o iubesc /

a", EDoamnei Amel ditura Com Adrian pania, 2001.

________________

de ce nu se chema Sfânta Mina? Să fiu sinceră, şi eu îmipusesem aceeaşi întrebare în copilărie, cunoşteam strada,era pe lângă Sfânta Vineri (la numele ăsta nu‐mi puneamîntrebă i

ri, n‐ar fi fost posibil în niciun caz să f e Sfântul Vineri).

Cronicile ei literare erau, pentru mine, sursa deinformații despre cărțile pe care le comandam din România.

Odată, cu ocazia unei vizite la Montreal, am descoperit într‐o librărie nişte romane de Ludmila Ulițkaia. Mi‐au plăcut lanebunie, nu auzisem de autoare şi am sunat‐o imediat peAdriana să‐i cer informații. Mi‐a dat pe loc câteva titluri decărți ale Ludmilei traduse în română şi, după câțiva ani, mi‐a spus la telefon să nu cumva să pierd romanul "Daniel

Stein, traducător ", al aceleiaşi autoare. Câtă dreptate a avut!



D ectură, romanul mi‐a rămas definitiv în minte şi însuflet.

Din felul în care Adriana Bittel scrie recenziile decarte, am simțit pasiunea ei pentru lectură. Am întrebat‐oîntr‐o zi cum de toate cărțile pe care le citeşte i se par bune?

i‐a ră

upă l

181

M spuns în modul cel mai firesc că nu scrie decâtdespre cărțile care i‐au plăcut.

Dar Adriana nu este numai un excelent critic literar,ci şi o scriitoare de mare talent. Naturalețea şi uşurința cu

care "curg" povestirile cuceresc cititorul. În volumul"Întâlnire la Paris" , Adina Kenereş, o altă scriitoare, aadunat 11 povestiri publicate anterior de Adriana Bittel înalte volume şi reviste literare. Cum spuneam, am cartea dela mama mea, cu dedicația Adrianei. Cele 11 povestiri suntuna mai frumoasă ca alta. Cea care cred că e autobiograficăe "Tibia şi Peroneul" , în care autoarea povesteşte cum şi‐arupt piciorul într‐un scrânciob. "Un consiliu de familie a

hot ărât să fiu dusă la cel mai renumit ortoped din Bucure şti, doctorul Kuper. De cum l -am v ă zut, pe lângă faptul că am

fost nedumerit ă că i se spune doctorul cu păr de şi e chel, am

sim ţ it o primejdie, amplificat ă până la teroare când m-a

întins pe un fel de albie rece şi m-a legat cu ni şte curele". Cât

timp a stat în ghips, feti ţ a a scris pe maculator o poveste despre Tibia, o prin ţ esă dr ă gu ţă care s-a îndr ă gostit de

Peroneu, iar Doctorul cu păr, un fel de Spân din " Harap Alb" le punea be ţ e'n roate. Tat ăl feti ţ ei, după ce a citit povestea, a

venit la patul ei şi i-a şoptit: " Bravo, feti ţ o, ai scris o poveste

grozav ă , sunt mândru de tine. Nimeni din familia mea nu şi-a

v ă zut numele tipărit. Dacă te faci scriitoare, mi-ar pl ăcea să



Prima ediție a cǎrții "Cum în londǎ", Editura Compania,

2006. La Bookfest 2015, ediția decǎrunțeşte o b a fost lansat ǎ

____________la Humanitas.

semnezi cu numele t ău de acum. Promi ţ i? " Şi, continuă

autoarea, "două decenii mai târziu, când mi s-a condi ţ ionat publicarea căr ţ ii de debut de un pseudonim, m-am ţ inut tare." Adriana Bittel, cu talentul, discreția şi modestia ei, i‐a

A s

182

cucerit pe iubitorii de cărți. Şi nu numai! junge ă căutămnumele ei pe Internet, ca să vedem cât este de apreciată.

Cu mare bucurie am aflat că în cadrul lansărilor

Editurii Humanitas la "Bookfest" 2015, Adriana a participat



c ă titluri: "Cum încărunțeşte o blondă. Povestiri" şiu dou"Fototeca. Temă cu variațiuni".

Închei acest mic omagiu pentru Adriana cu aceleaşiuvinte cu care ea a dedicat o carte mamei mele; amnlocuit doar numele proprii:

cî Doamnei Adriana Bittel, pe care o iubesc.

Veronica

183



cânt ărea ţă de jazz

Aura Urziceanu (1946)

O

Am avut ocazia să o ascult pe Aura Urziceanu încă decând eram în România. Era considerată, pe bună dreptate, omare cântăreață de muzică de jazz. Pe atunci îi admiram

talentul şi nici prin cap nu‐mi trecea că, peste un număr deani, voi avea ocazia să o întâlnesc în Canada, la Toronto, laCenaclul "Nicăpetre" de pe lângă ziarul Observatorul , undeDumitr

184

u Puiu Popescu, directorul ziarului şi al cenaclului, ainvitat‐o.

Am cunoscut atunci nu numai o artistă, dar şi un om

modest şi prietenos, cu un zâmbet fermecător. Venea la



întrunirile cenaclului cu soțul ei, regretatul Ron Rully, cucare era căsătorită de peste 40 de ani. Se bucura sincer săfie printre români, deşi, după cum mi‐a mărturisit, a făcutturnee în toată lumea şi peste tot s‐a bucurat de unbinemeritat succes.

Întrunirile de cenaclu se încheiau întotdeauna cu ogustare, fiecare dintre noi aduceam câte ceva şi, la tipogra‐fia unde se tipărea ziarul, puneam nişte planşe pe sulurilede hârtie, având în felul acesta masa în jurul căreia, la

sfârşit, vorbeam unii cu alții. Aura, cum spuneam, în ciudasuccesului mondial şi al statutului de vedet ă pe care şi l‐a

________________

185

Aura Urziceanu la una din şezǎtorile din 15 ianuarie ale Cenaclului"Nicǎpetre" de pe lângǎ ziarul Observatorul din Toronto, unde ne‐aoferit câteva cântece. În dreapta, directorul ziarului, Dumitru Puiu

Popescu. În spate, imaginea proiectat ǎ a unei pâini în care sunt înfipte

cele douǎ stegulețe, ale Canadei şi României.



câştigat, era de o mare simplitate şi naturalețe cu noi.Soțul ei, care vorbea în principal engleza, învățase

câteva expresii româneşti, mai ales legate de mâncare. Era,după cum am înțeles, un mare admirator al bucătărieiro ânem şti şi ne povestea, cu mult haz, cum a învățat elînsuşi să gătească.

Cu ocazia acestor întâlniri, am stat mai mult devorbă cu Aura Urziceanu şi aşa am aflat amănunte desprerapida ei ascensiune. A început devreme cariera: la 13 ani a

înregistrat un cântec la radio, la 14 ani unul pentruteleviziune, iar la 16 ani neîmpliniți, în 1962, a dat laBucureşti primul ei concert de jazz. Imediat după lansareade la televiziune, au urmat turnee în țară şi peste hotare:Rusia, Israel, Germania, după care, un producător alpostulu ‐i canadian CBC, auzind o la un post german deteleviziune, i‐a oferit un contract pentru Canada.

După primul contract în Canada au urmat şi altele,ca oaspete, iar numai după şase luni, un show personal ,"Music A a cânt tof our People", în care ura Urzice nu a a înengleză, franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi română.

Poveştile artistei erau fascinante şi e greu deimaginat simplitatea şi firescul cu care ea îmi înşira

palmaresul ei de succese. Mi‐a vorbit cu mare căldurădespre Duke Ellington care, auzind‐o întâmplător, i‐a oferitun contract ca să cânte cu el şi cu orchestra lui, lansând‐ointernațional la "Carnegie Hall", în 1972. Norocul, dar şisuccesul obținut, i‐au deschis porțile. În 1974, după decesullui Duke, un celebru mogul, Quincy Jones, căutând‐o, a gă‐

186



La acelaşi cenaclu, Aura Urziceanu rǎspunde la întrebǎrile lui DumitruPuiu Popescu. În spate, proiecția statuii lui Eminescu, de Nicǎpetre. În

stânga, membrii corului oronto, dirijat de prof."Armonia" din TAugustin Medan.__________________

sit‐o la Toronto, împreună cu soțul şi fiul lor. Prin el, Aura aobținut contracte pentru turnee în SUA, apoi în Japonia,Austral r a

187

ia, B azilia etc. Peste tot, cum er de aşteptat, a avutmare succes.

Noi, membrii Cenaclului, o tot rugam să ne cânteceva, dar, cu delicatețe, ne tot amâna. După câțiva ani, loculunde se ținea Cenaclul nostru s‐a schimbat şi uneori aveamşedințe lărgite ale Cenaclului, unde era invitat şi public, nunumai membrii. Am reîntâlnit‐o cu bucurie pe AuraUrziceanu în 2012 la o asemenea întrunire, de unde am şi

câteva fotografii ale ei alături de directorul Cenaclului, Puiu



fratele lui Oschanitky, şi al treilea, în 2005, la Sala Palatului, to în f t ormat simfonic, dirijori Ionel Tudor şi so ţ ul meu Ron

Rully."

În 2012 şi 2013, Aura Urziceanu a revenit pe sceneleşi în studiourile de înregistrare din Toronto. Am întrebat‐odacă are vreo adresă electronică unde iubitorii pot găsiinformații despre ea. "Sigur, mi‐a răspuns , iat ă adresa site-

ului unde se găsesc fotografii, discografie, articole din presă , audio şi video-clipuri: www.thebans.com/aura".

189

http://www.thebans.com/aura
















"De ce îl iubim"

Andrei Pleşu (1948)

190

http://adevarul.ro/

Nu e uşor să scrii despre o personalitate cum e cea ascriitorului, filosofului, jurnalistului, eseistului şi criticului

de artă Andrei Pleşu: nu numai că e o figură publică activă,dar este cunoscut de toți cei care‐l urmăresc pe blogul luisăptămânal din Adev ărul sau din articolele scrise pentruDilema Veche şi din multele reviste în care apare. Lumea îlcunoaşte şi din numeroasele manifestări culturale în care eprezent. Emisiunile TV cu dialogurile dintre Pleşu şiLiiceanu au avut o mare audiență, mulți am fi dorit ca ele să

continue! N‐aş copia aici toate informațiile legate de biogra‐



Cartea oferit ǎ cu dedicație de Andrei Pleşu mamei.

"Doamnei Amelia Pavel, aceste solfegii pe care le exersam pe vremea

colabor ǎ rii noastre întru ânesc. Cu toat ǎ stima / "neo-vitalism" rom Andrei Ple şu / 14/IX 1974"

___________________

fia lui, ele sunt uşor de găsit pe Internet.L‐am cunoscut cu mulți ani în urmă, când era coleg

cu mama la Institutul de Istoria Artei. Mi‐aduc aminte cămama a venit odată acasă şi a spus cu încântare: "În fine, au

angajat un băiat tânăr şi foarte talentat". Mama, deşi îşiaprecia colegii de Institut, printre care Ion Frunzetti, RaduBogdan, Barbu Brezianu şi pe directorul institutului, acad.George Oprescu, nu era omul care să laude cu voce tare, aşacă am înțeles că era vorba de un coleg mai special . Şi, cummama avea acces la casa de creație de la Bran, am avut

191



bucuria să‐l întâlnesc pe Andrei Pleşu într‐o vară, când elera acolo cu soția şi cu băiețelul lor, Matei.

Trebuie să spun că şarmul şi umorul lui Andrei eraucuceritoare, pe de o parte, pe de alta, nu ştiu de ce, poatepentru că avea acelaşi tip de umor cu fratele meu Toma,l‐am simțit imediat de-al familiei. Mi‐aduc aminte de vizitelela târgul din Bran. El îl ducea pe puşti în cârcă şicomentariile lui legate de produsele artizanale erau de unhaz nebun. Încerca toate fluierele făcute din păsărele de

ceramică, avea câte un fiecare sunet în parte,iar puştiul era încântat.

epitet pentru ______________

192

http://across‐romania.blogspot.ca Şoseaua Bran‐Moeciu, unde erau vara târgurile.



Ne‐am împrietenit şi, într‐o zi, ne‐a invitat ‐ pe mineşi pe soț ‐ la el acasă. N‐o să uit niciodată acea vizită.Catrinel pregătise nişte ouă făcute după o rețetă maispecială, care nouă ne‐au plăcut, dar Andrei nu păreaimpresionat, el spunea că ouăle trebuie consumate simple,ca să simți gustul lor natural, lăsat de Dumnezeu. ŞiCatrinel, care făcuse atâta efort pentru nişte ouă gourmet ...

Am fost, tot în acea perioadă, la o prezentare a lui îndomeniul artei. Atunci, de fapt, l‐am cunoscut ca intelectual.

L‐am urmărit cu răsuflarea tăiată şi, ulterior, am începutsă‐i citesc toate cronicile. Mama avea un cu totul alt stil,scria texte foarte serioase, bine documentate, cu ideiprofunde şi inteligent legate între ele. N‐aş spune însă căerau uşor de citit. Dimpotrivă! Andrei scria tot atât dein elige d a t ăt nt, ar, ca şi acum , foar e accesibil şi mai pres ra,pe ici pe colo, cu umor, şi câte o idee personală.

Am continuat să‐l citesc şi după ce am plecat dințară, via Internet, o rugam pe mama să‐i spună cât de multmă delectam cu articolele lui. A scris unul, după 89, în carese întreba de ce nu se mai găseşte, ca altădată, bragă laBuşteni. I‐am trimis mamei o scrisoare în care i‐am explicatlui Andrei, pe puncte şi, binențeles cu umor, motivele

pentru care mult dorita lui bragă a dispărut şi am rugat‐o săi‐o citească la telefon. Am fost foarte mândră când mamami‐a spus că el s‐a amuzat cu argumentele mele!

De fapt, imensa lui bucurie de viață o găsim în pro‐priile lui cuvinte: "Citesc cu pl ăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârna ţ ii de Ple şcoi, bufoneriile

crude, brânzeturile r ăscoapte, cheful, hetaira, roman ţ a".

193



Ioana Pârvulescu a scris pentru revista online La-

Punkt (pe 16 iunie 2014) un superb text intitulat "De ce îliubim pe Andrei Pleşu". L‐aş recomanda pentru lectură, lin‐kul e http://www.lapunkt.ro/2014/06/16/de‐ce‐îl‐iubim‐pe‐andrei‐pleşu/.

Sunt enumerate multe motive, iată numai câteva dinele:

"• Pentru cât de serios afirmă că râsul e cel mai serios

lucru din lume. Ş i pentru că ne-o demonstreaz ă.

• Pentru că , de şi sceptic şi critic, d ă oricui o şansă şi se bucur ă de reu şita ei. Ş i pentru candoarea cu care se supăr ă pe cei care fac r ău în jur.

imbul fertil înt ________________

•

Pentru că asigur ă sch re occidentalism şi

194

Obiecte artizanale care se vindeau la aceste târguri.



balcanism. • Îl iubim pentru cum e în lume, pentru că în preajma lui oamenii se însenineaz ă şi prind să zâmbească f ăr ă să-şi

dea seama de ce." Acesta e Andrei Pleşu de azi, dar el era aşa încă din

1974. Am moştenit de la mama o carte scrisă de el,"Călătorie în lumea formelor" (Editura Meridiane, 1974), cuautograf. Iată ce scria Ion Frunzetti în prefața volumului:"Pe Andrei Ple şu îl v ăd ca pe un purt ător al ştafetei

lampadoforilor de cursă lungă. A preluat, între ţ ine şi spore şte, apăr ă şi va transmite mai departe o flacăra, care

sper că pe el nu-l va consuma, (de şi-l mistuie, l ăuntric, dar în

al fel) P d et , înainte de a se fi realizat...." re icțiil lui IonFrunzetti, din fericire, s‐au adeverit.

Cartea conține eseuri de critică de artă, unul maifrumos ca altul. Dacă ar fi să dau citate din ea, ar trebui săcopiez toată cartea. M‐am oprit, totuşi, la unul, care mi separe semnificativ. Spunea Andrei, la 26 de ani, referindu‐sela subiectele alese de pictori pentru a le reprezenta întablourile lor: "Foarte important ă , aceast ă problemă a

aten ţ iei. Pentru că suntem, între altele, ceea ce ne

intereseaz ă" . Andrei este astăzi, între altele, omul pe care îl

interesează tot ce e în jur şi care, aşa cum scrie IoanaPârvulescu "prin toate căr ţ ile lui ( şi nu numai ‐ adaug eu ), î ţ i deschide ochii asupra frumuse ţ ii uitate a vie ţ ii".

195



nterviu cu un poet

Nicolae Băciuț (1956)

I

196

Poetul şi scriitorul Nicolae Băciuț s‐a născut înjudețul Bistrița‐Năsăud, a făcut studiile superioare la Cluj şieste nu numai o figură marcantă a poeziei contemporane,dar şi un talentat scriitor şi un pasionat promotor al culturiiromâneşti. Autor a peste 25 de volume de poezie, proză,critică literară şi interviuri, publicist, jurnalist şi editor,Nicolae Băciuț reuşeşte, prin tot ce face, să atragă publiculiubitor de cultură din întreaga lume. A obținut, între 1979 şi2014, numeroase premii, cel mai recent fiind Marele



începător. A şa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae

B ăciu ţ să-l joace cuvintele, c ărora mereu li se dest ăinuie,

pe care le solicit ă , c ărora le poart ă sfruntat respect,

care-l r ă pesc în euforie şi -l supun caznei. (Două texte

poetice)". Mi-aţ i putea spune câte ceva din viaţ a dv de poet?

Nicoale Băciuț (NB): Mi‐e foarte greu să aleg, fiindcămă amăgesc cu gândul că viața mea este ceea ce este prin

poezie. Dialogul meu esențial cu lumea, cu mine, cudivin i ieitatea s‐a făcut prin poez e. Cred că am scris poez şiatunci când nu ştiam că ceea ce fac e... poezie.

Poezia m‐a salvat, mi‐a dat încredere în mine, m‐aajutat să mă cunosc, să‐i cunosc pe ceilalți. Am trăit, scriindpoezie, cele mai sublime clipe ale vieții mele. Poezia edrogul meu, îmi asigură tot confortul nevoii mele de a visa,de a plânge, de a iubi. Poezia m‐a dezvățat de ură, desingurătate.

Prin poezie am ajuns să cunosc marile spirite ale lite‐raturii române contemporane, am reuşit să intru în dialogcu el tă u e Ae, de la Nichita S nesc la Marin Sor scu, de la naBlandiana la Ioan Alexandru, la colegii mei de generație.

Am debutat în anii de liceu cu poezie şi amsentimentul debutului cu fiecare poem pe care îl scriu.N‐am scris nici mult, nici puțin, am scris atât cât am simțitnevoia să scriu, fiindcă, de regulă, scriu în aceaextraordinară stare de spirit pe care unii o numescinspirație, când simți că poți să zbori, chiar dacă nu ai aripi.

198



199

noi, cei din alt ă generaţ ie, am fost educaţ i?

NB: Eu cred în tânăra generație, cred în capacitatea eide a duce mai departe o moştenire, sporindu‐i valoarea,

diversificând‐o, în adaptarea continuă la ritmurile vieții

Cel mai adesea, scriu fiecare poem "dintr‐o suflare", deparcă m caş ai fi scris poemul cândva, nemaitrebuind de âtsă‐l repet, scriindu‐l.

Am visat că scriu poezie, am scris texte cuvânt cucuvânt în vis, şi e greu de descris disperarea neputinței de aputea irescrie acele poeme, care, în v s, mi se păreauimpecabile.

N‐am alergat după premii literare, nici măcar nu‐mitrimit cărțile la acele instanțe care anual se prefac că

premiază cele mai bune cărți, deşi sistemul de premiereeste un biet mecanism al "tovărăşiilor" literare. Nu pot sănu recunosc însă că Marele Premiu al FestivaluluiInternațional "Nichita Stănescu", care mi‐a fost acordat în2014 E, sub girul academicianului ugen Simion, mi‐avindecat nişte aşteptări, nişte răni.

Şi poeții sunt oameni, nu‐i aşa? Mă întreb, întrebând,amintindu‐mi un început de piesă muzicală: "Şi bărbațiiplâng câteodată, nu‐i aşa?"

VPL: Am citit în revista Vatra veche materiale

referitoare la o mulţ ime de manifest ări educative pe

care le-aţ i iniţ iat, cum ar fi concursurile de poezie sau

critică literară pentru elevi. În ce măsură vedeţ i în tineret, în condiţ iile exploziei de comunicaţ ie electro-

nică e azi, capacitatea de a păstra valorile literare cu

care

d



200

Poate că orice cucerire îşi are propriile păcate, dar seva vedea câştigul din pagubă.

Noi am trăit în cultul cărții tipărite, am dorit să simțimcăldura hârtiei. Dar poate şi tabletele sau mai ştiu ce s‐o

mai inventa, să țină cititorii aproape, să le asigure

exter şioare i interioare, aflate într‐o continuăinterdeterminare.

Particip la numeroase întâlniri literare cu elevii, aminițiat concursuri de creație literară şi la Târgu‐Mureş şi laBrăila, sunt implicat în manifestări literare care îi au caprotagonişti pe cei tineri – şi creatori şi beneficiari ailiteraturii.

Cum să nu fi optimist, când sunt concursuri literare("Ion Creangă", "Ana Blandiana", de la Brăila), la care

participă ediție de ediție mii de concurenți (la o ediție "IonCreangă" au fost peste 2500!). Aceşti copii cred înliteratură, se visează scriitori. Ei citesc literatură, seantrenează în a traduce poezie română în alte limbi – dinpoezia mea au tradus în engleză, spaniolă, italiană, ...latină,... rromani..!

Cum să nu‐ți pui speranțe în şansele lor, în şanseleliteraturii române de mâine prin ei? Sigur, tehnologia îşi valua v a i ă lam ei, dar e inevitab l s se întâmple astfe . Daraceasta nu înseamnă că nu va pune ceva în loc.

Ba chiar trag nădejde ca la un moment dat toatăliteratura română, tot ce s‐a tipărit în întreaga ei istorie săbeneficieze de cuceririle tehnicii şi să fie găsită toată

literatura română într‐o bibliotecă virtuală, accesibilăoricând, de oriunde!



201

taţ i materialele care vă sunt trimise?

NB: Bucuria, dragul de a face reviste vine dinadolescență, iar şansa de a nu rătăci şi a merge de la începutpe drumul cel bun mi‐a oferit‐o, în studenție, la Cluj‐Napoca, revista Echinox , al cărei redactor, pe urmă secretarde redacție am fost. Apoi, la un an de la terminareafacultății, grație lui Romulus Guga, am intrat în echiparevistei târgu‐mureşene Vatra, al cărei redactor am fost din1983 până în 2003. Anii cei mai frumoşi de... vetrism au fostpână în 1989, apoi, începând din primele luni ale lui 1990,să nu mai pot pune stavilă entuziasmului meu de a face

reviste. Am fondat prima revistă lunară social‐culturalădupă decembrie 1989, la Târgu‐Mureş, Alpha. Ca bursier, înStatele Unite ale Americii, în 1990, am realizat singur opublicație în limba română, Noul pământ . Am pus umărul lanumeroase publicații, multe efemeride, atât pentru publiculdin țară cât şi pentru cel din Bucovina de Nord, aflată

dincolo de granițele patriei de pământ.

devenirea, identitatea, să‐i ajute să fie ei înşişi prin mareamoştenire culturală națională, prin moştenirea universală,pe ca e o vor putea cunoaşte mult mai uşor şi mult mairepede decât am putut noi.

r

VPL: Revista Vatra veche, al cărei redactor-şef

sunteţ i, e o revista plină de materiale interesante şi care are ilustraţ ii alese cu gust şi rafinament. Mi-aţ i putea vorbi despre istoricul revistei, tematica ei, ca şi

despre criteriile - dacă ele exist ă - pe baza cărora selec



203

prezen are şi, câ d e osibil, r ali ăm şi un dial g cuacesta.

Sigur, criteriul de selecție al materialelor estevaloarea. Apoi țin ca fiecare sumar de număr să aibă ritm,diversitate, culoare, în aşa măsură încât să se regăsească în

revistă un număr cât mai mare de cititori. Primesc foarte

Fiindcă, în ciuda numărului mare de colaboratori, din toatălumea, greul rămânea pe umerii mei. Eu concep sumarele,eu tehnoredactez, eu procesez fotografii, eu fac corectura,eu tip e pe banii mei...ăr sc revista, Eu o distribui în formatelectronic la aproape 15.000 de adrese.

În linii mari, Vatra veche, chiar dacă are formatuldiferit, A4 şi nu A3, ca pe vremea lui Romulus Guga, arerubricile revistei Vatra din anii optzeci, punând preț perubrica "Vatra dialog", pe rubricile de critică şi istorie

literară, revigorând şi rubrica "Documentele continuității",acordând spații largi beletristicii – poeziei, prozei, teatrului‐ , traducerilor (rubrica "Biblioteca Babel"), precum şicronicii muzicale, teatrale, plastice...

Au apărut şi rubrici noi, între care "Curier", cea carepublică corespondența primită pe emailurile redacției, atâtdin dorința de a ne păstra dialogul cu cititorii, cât şi dindorin lăsa seța de a nu să piardă în labirintul internautic ungen care a scris istorie, genul epistolar.

Am lărgit cercul colaboratorilor, acum înscriind unterito p noastriu imens al atriei re de cuvinte, din Australiapână în Canada.

Apoi, fiecare număr e o expoziție virtuală, fiindcă el

este ilustrat cu lucrările câte unui autor, care beneficiază şide o t n p e z o



204

publică editura dv ?

NB: Dragul meu de a tipări cărți are vechime. În liceu,mi‐am "confecționat" singur o carte, prima mea carte, într‐un exemplar, se numea "Cădere în vârstă". Visam sătipăresc cărți, pe‐ale mele, pe‐ale altora, şi dorința era cuatât mai mare cu cât se înăspreau condițiile de tipărire, iar

pentru tinerii scriitori s‐a inventat debutut colectiv, nişte

multe materiale. Acum am în portofoliu circa 50.000 pagini,ceea ce înseamnă că aş putea să stau liniştit câteva decenii.Primesc şi materiale din largul lumii şi, deşi am stocurisufici pente, încerc ca la fiecare sumar să țin asul cuactualitatea culturală.

Sunt plăcut surprins de audiența revistei, mărturiestau miile de emailuri pe care le‐am primit până acum şi pecare le‐am publicat, fără a interveni niciodată în ele. Dorințamultora de a publica în Vatra veche mă bucură, cum mă

distre i care ar colază uni abora, dar nu ar vrea să‐şi supereastfel amicii de la... cealaltă Vatr ă.

Cred că Vatra veche umple un gol la Târgu‐Mureş şi căea îşi va avea locul ei bine definit în istoria presei literareromâ cul altei revineşti. Ea nu ia lo ste, îşi ocupă locul ei, nu eîmpotriva altei reviste.

Oricum, revista Vatra veche este un unicat în istoriapresei culturale din România, fiind singura cu statutul de"one man show".

VPL: Ultima întrebare e legat ă de activitatea dv

editorială. De când conduceţ i Editura "Nico" şi ce fel de

cărţ i



Mi am zis a unc că, dacă NI E a ajuns un bra d, de cenu ar ajunge şi NICO?

A fost în toți aceşti ani o cerere foarte mare a

autorilor. Dorința de a tipări cărți a ajuns să fie atât deintensă, încât n‐a mai contat nici vârsta, nici valoarea... Încei mai mulți ani de la înființare, am tipărit în jurul a o sutăde cărți pe an. Poezie, mai ales, proză, publicistică, critică şiistorie literară, teatru, din când în când, monografii, albumede artă, carte de specialitate, din domeniul didactic, medical

etc....

205

antologii uc selecții din volumele depuse la concurs laedituri.

Ca o răzbunare parcă, după 1990, am început sătipăresc cărți la o editură înființată de tipografia la caretipăream revista Vatra, la care lucram ca redactor din 1983.Editura se numea Tipomur şi o bună bucată de vreme adominat piața editorială mureşeană, tipărind însă autori şidin alte localități din țară, ba chiar şi de la Paris, Londra...

Până prin 2006, am rămas fidel Editurii Tipomur, al

cărei redactor‐şef eram şi unde editasem deja câteva sutede cărți, într‐o perioadă în care foamea de carte era încămare, de vreme ce un roman ca "Nebunul şi floarea" a fosttipărit în 10.000 de exemplare, care s‐au epuizat în 2‐3 ani,ceea ce azi pare de domeniul fantasticului şi pentru edituricu pretenții.

Apoi, când acționarii Tipomurului s‐au regrupat şi auapărut trei firme tipografice mai mici, am decis să iauactivitatea editorială pe cont propriu, iar numele edituriil‐am găsit în propriul nume, "NICO" venind de la... NICO...LAE. ‐ t i K n



Cuceririle tehnicii tipografice au devenit şi maifavor i e s ăabile pentru ce care‐şi dor au ă tipăreasc în volumceea ce scriau.

Performanțele tipografice au înregistrat veritabilerecorduri, adesea reuşind să transformăm în carte în câtevaceasuri orice manuscris, ceea ce, trebuie să recunosc, enăucitor. Cum altfel să numeşti realitatea ca un manuscris,predat seara la editură, să devină a doua zi carte şi să poatăsă fie lansată!

E adevărat, tirajele sunt mici – 100 – 200 exemplare,pentr ău c autorii, cei mai mulți, îşi tipăresc cărțile pecheltuiala lor.

Am tipărit şi cărți bune, dar şi cărți modeste, dar laastfel de tiraje, cărțile nu puteau dăuna grav... sănătățiivieții literare.

Sita e, oricum, foarte deasă şi ce e valoare rămâne,restul e doar istorie literară. Dar nu‐i poți refuza unui autortipărirea unei cărți, ştiind că, dacă nu‐ți asumi tu aceastăcorvoadă, tot se va găsi un editor, care o să‐i tipăreascăprost cartea, nici măcar corectată... gramatical.

E un paradox al capitalismului sălbatic de la noi. Sescrie şi se tipăreşte mult, chiar dacă în tiraje confidențiale,

dar măcar aşa se întreține o atmosferă culturală, se mențineîn viață... viața literară, care, oricum, e amenințată din toatepărțile.

Măcar cei care scriu se citesc între ei, altfel nu preaştim: cine e cititorul cel de toate zilele? Cât citeşte, cumciteşte, de ce citeşte?

206



Mai aud pe câte un politician care, participând lamanifestări literare, invitat să ia cuvântul, îndeamnăpublicul "să mai ia în mână o carte", "să mai răsfoiască ocarte"! Dar nu‐i aud să îndemne la lectură, la citit o carte,pentru că nici ei, săracii, nu prea mai au un astfel de obicei.

Mă ataşez de fiecare carte pe care o tipăresc, de parcăar fi m rte, şi tră sc e supropria ea ca ie emoții p care nu ntîntotdeauna convins că le trăiesc şi autorii.

Editura Nico c’est moi. Eu sunt editura. Eu

tehno c ț fa eu înrț lă e to

reda tez căr ile, eu c corectura, fac, cele maimulte cazuri, coperțile, eu lansez că ile a turi d au ri...

pa trece, cărțile rămân, îmi place să spun,parafrazând un vechi proverb.

A

VPL.Vă foarte mulţ umesc pentru răspunsurile dv.

Toronto – Târgu‐Mureş, 14 iunie 2015

207



208

promovarea culturii româneşti în Canada; membră acenaclului de pe lângă această publicație

‐ colaborator la publicații din Canada, SUA, România:

"Target 01", "Melos" (revista Uniunii Compozitorilor


Născut ă la Bucureşti. Emigrează în Canada în 1982,la Montreal, iar în 1997 se mut ă la Toronto, unde îşi desf ă-

şoară în prezent activitatea de om de ştiinț ă, editor, poet şieseist.

S tudii

Univ. Bucureşti, Facultatea de Chimie.Cursuri de limba engleză la Univ. McGill (Montreal)

Activit ăţ i ştiintifice Lucrări ştiințifice de specialitate publicate în Ro‐

mânia, Canada, USA; “Canadian Expert in Analytical instru‐mentation in Gas Chromatography", “Chair person” în comi‐siile guvernamentale canadiene de specialitate

Activitate publicistică, editorială şi artistică în

România, Canada, USA ‐ redactor la "Observatorul" din Toronto, ziar pre‐

miat de Guvernul Canadei în 2008 şi 2014 pentru



din România), “Vatra veche”, “Signet”, “Singur”, "NomenArtis", "13 plus", "LaPunkt" (România), “Observatorul”,

end“Ag a Canadiană”, “Noi Românii”, “Semnalul”, "Candelade Montreal" (Canada), “Radio Metafora” (SUA) ş.a.

‐ jurnalist acreditat pentru TIFF (TorontoInternational Film Festival)

î‐ membru n MWG (Mississauga Writers Group),Canada

‐ secretar general al asociației W.A.R.M. (World

Association of Romanian Mass‐Media)o s‐ membru c laborator în ASLRQ (A iociația

Scriitorilor de Limbă Română din Quebec)S i o‐ membru în ACSR (Asociația criitor l r Români

din Canada)‐ membru în juriul publicului CIMM (Concours

Intenational de Musique de Montréal) 2010, secțiavioară

‐ editor şi/sau administrator pe site‐uri literare înlimba română

Activit ăţ i literare

C ăr ţ i în România

‐ "Miniaturi de dincolo de Ocean", Ed. Arhaeus, Buc.2000 (proză scurt ă)

‐ “Gânduri printre rânduri", Ed. Arhaeus, Buc, 2001(proză scurta, poezii)

‐ "Binecuvântatul prezent", Ed. Pallas Athena,Focşani, 2006 (poezii)

209



Quartetul de Debussy ‐ Aurel Stroe (1932‐2008) ...................... 84

"Invita ţ iile Eutherpei" ‐ Iosif Sava (1933‐1998) ........................ 89

Dimitri şi Gru şenka ‐ George Constantin (1933‐1994) ........... 94Reveniri, reîntâlniri Matei Calinescu (1934‐2009) ................... 99

Concursul de pian ‐ Li Ming Qiang (Li Min Cean) (1936)...... 109

Sculptorul Nică petre ‐ Petre Bălănică (1936‐2008) .............. 120

Muzica, o lume aparte ‐ Grigore Constantinescu (1938) ..... 128

Citadinul ‐ Mihai Zamfir (1940) ..................................................... 133

veronica pavel lerner - amintiri

Documents