Perioadele tinereţii

( de la 25 ani la 31- 35 ani )

Perioada de la 20 la 24 ani, a adolescenţei prelungite, se exprimă ca o perioadă de trecere

în care se manifestă caracteristici ale adolescenţei şi caracteristici noi ce sunt ale tinereţii, ale

stării de adult tânăr.

Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul devine cel de persoană angajată

social, producătoare de bunuri materiale, spirituale sau de prestări de diferite tipuri de

servicii sociale (munca salariată), ca adaptare la un anumit gen de activitate, expresie a

diviziunii sociale a muncii. Tipul de relaţii devine foarte complex.. Pe de o parte, tânărul se

înserează în ierarhia profesională, pe de altă parte, în forme de intercomunicare cu colegii

de muncă. Relaţiile sociale realizate în etapele anterioare se rarefiază. Relaţiile în familia de

provenienţă se emancipează deplin, dată fiind constituirea unei noi familii şi absorbţia în

relaţiile de intimitate ale acesteia.

Deosebit de complexă este problema subetapelor tinereţii. Limita inferioară se

suprapune peste perioada de la 20 la 24 de ani, perioadă în care există câteva categorii de tineri:

unii care se află în producţie, alţii care-şi realizează studiile superioare, a treia categorie

este a celor care lucrează şi continuă studiile la învăţământul cu frecvenţă redusă sau

învăţământ la distanţă. Ca atare, perioada cuprinsă între 20 şi 24/25 de ani este pregnant de

trecere spre statutul social virtual de adult, pe când perioada adolescenţei rămâne o

perioadă de trecere spre statutul biologic potenţial de adult. Câştigarea statutului social de

adult echivalează cu dobândirea autonomiei economice (prin remuneraţie-salariu) şi acest

fapt creează o autonomie (independenţă) foarte mare, precum şi posibilitatea organizării

condiţiilor de trai în contextul acestei independenţe.

D. Levinson numeşte perioada de la 17 la 22 ani, vârsta de adult tânăr şi consideră că se

caracterizează prin coexistenţa statutului de adolescent cu cel de adult tânăr.

Consideră că este o perioadă de tranziţie dominată de trecerea tânărului de la starea de

copil-bărbat la aceea de bărbat tânăr. J. Rousselet semnalează pentru tinerele fete o astfel de

evoluţie ceva mai devreme, în perioada adolescenţei, după stabilizarea relativă a ciclului.

De altfel, o serie de autori printre care Douvan şi Adelson consideră că adolescentele nu

trec prin crize de identitate puternice în adolescenţă, cât mai ales în perioada de tranziţie

(adolescenţa prelungită), cu un moment de mai intensă identificare şi identitate după căsătorie.

Perioada tinereţii implică o dilatare la limita sa superioară, în zilele noastre, fapt ce determină

oarecare nonconsecvenţe în determinarea acesteia de către diferiţi autori. În acest sens, D.

Levinson consideră că vârsta adultului tânăr se referă la o distanţă de dezvoltare psihică

între 17-18 ani la 45 de ani, cu o oarecare diferenţă între cele două sexe, în sensul că

1

pentru bărbaţi această vârstă se consumă între 20 şi 40 ani. Pentru subetapa de adult

tânăr, de la 18/19 la 22 de ani, autorul citat consideră că e specifică vigoarea fizică

evidentă, dublată de inteligenţă, memorie, abilităţi, aptitudini deplin utilizabile, şi de bun

randament. O mare stăpânire a propriilor posibilităţi şi forţe creează un sentiment de plinătate, de

forţă şi vigoare fizică şi spirituală, antrenate în lupta pentru scopuri propuse şi pentru constituirea

familiei şi stabilirea locului în societate. Prin toate acestea, perioada tinereţii este esenţială în

supravieţuirea speţei.

Erik Erikson a caracterizat vârsta tinereţii (ca vârstă mijlocie în ciclurile vieţii) ca fiind

dominată de amplificarea identităţii sociale şi de angajare, implicarea pe acest plan făcându-se

prin sarcini sociale. În acest timp, tinereţea se caracterizează, după acest autor, prin trăirea

intensă a experienţei dragostei şi începutul vieţii de familie, ceea ce duce la dezvoltarea

intimităţii. Ca atare, această perioadă se dezvoltă influenţată de pendularea dintre intimitate,

izolare şi starea în care eul simte necesitatea de a se lega de noi persoane, grupuri,

organizaţii, cauze etc. Se dezvoltă astfel calitatea şi capacitatea de partener şi, legat de

acest statut, se dezvoltă diferite forţe morale interne intime care justifică şi alimentează

sacrificii şi compromisuri. Dragostea şi munca capătă un loc central în structura de conţinut

a personalităţii. Mai mulţi psihologi pun în evidenţă faptul că tinereţea este ultima etapă în care

joacă rol central şi-şi pun amprenta pe demarcaţia instituţionalizată evenimente deosebite ca:

finalizarea şcolarităţii, majoratul, căsătoria şi condiţia parentală. În clasificarea lui N. Baylev,

axată mai ales pe dezvoltarea inteligenţei, perioada de adult este plasată ca dezvoltare între

22 şi 44 de ani. În schimb, OMS consideră tinereţea ca desfăşurându-se între 18/20 de ani şi

35 de ani, limita superioară a perioadei adulte tinere coincizând cu vârsta la care toate

organele şi sistemele organismului funcţionează în condiţii şi la parametri superiori.

U. Şchiopu şi E. Verza consideră că tinereţea, inclusiv tendinţa uşoară de dilatare a

acesteia la limita superioară, se extinde între 24 şi 25 de ani. Consideră, de asemenea, că

perioada tinereţii se poate împărţi în trei subetape: aceea de adaptare profesională şi

familială, între 24 şi 28 de ani; cea de-a doua perioadă este cuprinsă între 28 şi 32 de ani,

perioadă de implantaţie, în care se intensifică experienţa profesională şi se dezvoltă

statutul de părinte, dat fiind faptul că adeseori apare un al doilea copil în familie; a treia

subetapă, între 32 şi 35 de ani, este o perioadă de stabilitate relativă a adaptării, a

valorilor, conduitelor şi aspiraţiilor formulate între timp.

Vârstele adulte

Materialele privind biografiile oamenilor celebri şi media de vârstă pentru creaţia de valoare

în diferite domenii pun în evidenţă un aspect important al dezvoltării psihice în perioadele

2

adulte: S-a constatat că, în general, vârstele adulte mai tinere, deşi foarte creative, au un

potenţial de stabilitate mai redus (marea industrie a pus în evidenţă fluctuaţia mare a

forţei de muncă până la 30-35 ani), fiind apoi urmat de stabilitatea relativ mare a celorlalte

vârste în procesul de perpetuare a progresului social-cultural şi profesional.

Aceste aspecte au creat o atenţie crescută pentru vârstele adulte şi pentru trecerea lor pe

planul mai activ al cercetării.

Există un coeficient de intervenţie a factorilor biologici şi în timpul vârstelor adulte,

ca şi în cazul proceselor de creştere din vârstele tinere. La vârstele de peste 35 de ani au loc

forme de exprimare de maximă forţă, energie, prin care se realizează contribuţia

consistentă a adulţilor la cerinţele vieţii sociale. De altfel, vârstele adulte se mai numesc şi

vârste active.

O serie de factori implicaţi în viaţa social-economică şi culturală influenţează

longevitatea, activismul mai mare al omului modern faţă de cel din alte perioade istorice, de

exemplu stăpânirea energiei atomice, zborul pe Lună, utilizarea electronicii, a laserului, a

informaticii etc.

Printre psihologii mai cunoscuţi, Ch. Buhler a colecţionat în jurul a 100 biografii şi 50

de anamneze din literatură pe care le-a tratat din optica vârstelor şi a încercat să identifice

curba ascendentă şi degeneratoare a vieţii umane pe această bază. Ulterior a disociat

declinul biologic de cel intelectual.

W. Stern a operat cu imaginea piramidei dinamice a vârstelor, în care spre anii

adulţi vârful se caracterizează prin diminuare. Şi White consideră că există perioade ale vârstelor

adulte ce continuă concentricitatea perioadelor din vârstele de creştere. În ceea ce priveşte

aspectele diferenţiatoare, Allport a enumerat şase trăsături specifice adultului şi anume:

• conştiinţă de sine largă;

• relaţii şi raporturi intime;

• securitate emoţională fundamentală;

• preocupare obiectivă;

• obiectivare de sine;

• armonie relativă cu propriile achiziţii din experienţa personală.

Cl. I. Leuba a elaborat o lucrare legată de vârstele adulte, în care a stabilit

diferenţe numeroase între adultul tânăr, adultul de vârstă mijlocie şi adultul tardiv. Au ecte

influenţele culturale, sociale ale personalităţii adulte, dar se exprimă particularităţi în dezvoltarea

senzorială, nervoasă, glandulară, se dezvoltă şi complică planul mental al simbolurilor etc.

R. Bergler a operat cu un model multidimensional de dezvoltare în care variabilele ciale au fost

scoase pe primul plan împreună cu atitudinile ca şi conexiunile dintre ele, elemente deosebit de

3

sensibile şi importante. El s-a referit la faptul că atitudinile sunt dimensiunile psihice cele mai

sensibile, deoarece sunt influenţate de toate evenimentele vieţii sociale, dar mai ales de :

• concurenţa socială şi profesională;

• situaţia familială;

• interiorizarea lumii şi a imperfecţiunilor ei reale;

• ocupaţiile cu monotonia propriei vieţi cotidiene;

• interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin;

• confruntarea cu caracterul finit al existenţei în lumea reală.

C. C. Miles, analizând stadiile adulte, s-a referit la apariţia copiilor şi a considerat

ciclurile vieţii ca tinzând să fie axate pe ciclurile de apariţie şi creştere a copiilor, a

familiei ca unitate.

O serie de autori se opun opticii periodizării adulte şi emit ipoteza că starea adultă este de

consolidare. Robert Lifton susţine şi el că o serie de caracteristici psihice se optimizează,

dar altele se deteriorizează, la fel ca R. Berguss care se referă la capacităţile biologice şi

psihologice ale funcţiilor, la productivitate, trăsături caracteristice, integrarea profesională,

statutul social şi rolurile de vârstă.

M. Zlate a schiţat o împărţire a vârstelor adulte, după cum urmează: tinereţea,

maturitatea şi involuţia. Considerând controversată situaţia tinereţii ca registru de vârstă, autorul

citat aderă totuşi la ideea că tinereţea începe la 20 de ani şi se caracterizează printr-o

mai mare armonizare, stabilizare şi maturizare, prin adâncirea socializării, specializarea

profesională, angajarea în viaţa socială. Maturizarea (perioada adultă) e considerată ca

perioada unei maxime realizări – ca perioada celei mai înalte productivităţi, a armonizării

intereselor, aptitudinilor, deprinderilor, a modalităţilor interrelaţionale, a conştiinţei, inclusiv a

securizării emoţionale – şi a structurii concepţiei filosofice de viaţă. În fine, involuţia (vârstele

de involuţie) se caracterizează prin declin compensat, inegal, prin uzură datorată îmbătrânirii

etc.

Se poate constata că, fluctuaţia criteriilor de diferenţiere a stadiilor, inclusiv a

celor adulte este foarte mare. Datorită utilizării de criterii diferite, se consemnează

diferenţe în ceea ce priveşte limitele inferioare şi superioare ale fiecărei etape adulte. Cele mai

critice momente ale ciclurilor vieţii sunt perioadele de trecere de la 16 la 25 de ani şi cele de

după 50 de ani.

În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra crizei de la 40 de ani. Aceste vârste

sunt profund influenţate de evenimentele familiale. Primele se prelungesc peste limita

inferioară spre zonele tinereţii. Vârstele terminale, ca şi vârstele critice în jurul a 40 şi a 50-55

de ani se află sub semnul creşterii longevităţii şi al ieşirii din viaţa activă, profesională. Se

4

tinde să se consolideze o vârstă matură tardivă prelungită datorită creşterii condiţiilor de

viaţă, a suportului medical şi de cultură medicală preventivă mai bună şi mai largă, fapt ce pune

în evidenţă o dilatare a vârstelor adulte active.

Subetapele vârstei adulte

Având în vedere ideea că stadiile dezvoltării psihice au drept criterii de diferenţiere tipul

fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate, se poate considera că expansiunea

cumulativă în caracteristicile muncii profesionale şi în ierarhia posturilorde muncă constituie

tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relaţiilor de muncă

sociale şi de familie (valoarea lor contribuantă în afectarea şi dezafectarea identităţii şi a

subidentităţilor) constituie tipul de relaţii caracteristice şi în această perioadă. Ca atare, se pot

diferenţia următoarele subetape adulte:

1) Prima perioadă adultă, între 35 şi 45 de ani, se poate considera că se consumă vârsta adultă de

stabilitate în care implicarea profesională este intensă, activitatea pe acest plan este cumulativă,

activă şi creatoare. Adeseori la această vârstă se mai parcurge o şcoală de perfecţionare, de

reciclare, o facultate sau un doctorat etc. Statutele şi rolurile sociale încep să fie mai încărcate

de responsabilităţi, accesul în ierarhia profesională este activ.

În viaţa de familie, copiii încep să frecventeze şcoala, ceea ce creează o creştere relativă a

conţinutului subidentităţii de părinte şi o modificare în evoluţia familiei.

2) Perioada adultă dintre 45 şi 55 de ani se caracterizează prin trecerea pe planuri de mai mare

responsabilitate profesională şi social-culturală, şi aceasta cu atât mai mult cu cât vor fi mai

multe etape de reciclare parcurse. Subidentitatea de soţ se va diminua uşor ca şi aceea de

părinte, dat fiind faptul că independenţa copiilor (mari de cele mai multe ori) nu mai necesită

o atenţionare permanentă în acest rol. Evoluţia feminină este relativ mai tensională şi

încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic-hormonal (menopauză).

3) Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează printr-o oarecare

diminuare a forţelor fizice, fiind o perioadă critică, mai ales pentru femei.

Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte

Omul modern implicat în forme de responsabilitate complexă pe direcţii, subidentităţi în

care este solicitat (profesie, viaţă socială, familie şi statut matrimonial) se află în mare parte

absorbit în angajamentele sociale şi dispune de relativ puţin timp.

Standardul de viaţă se află în creştere. Responsabilitatea în familie este complexă; copiii au

nevoie de hrană, îmbrăcăminte, spaţiu personal pentru învăţare şi odihnă, distracţii,

educaţie.

5

În perioada adultului tânăr, personalitatea este antrenată în trăiri afective intense, aspiraţii

puternice, nu totdeauna în acord cu posibilităţile personale. Se manifestă conflicte de rol

şi statut, deoarece adultul tânăr, pregătit teoretic întâlneşte la locul de

muncă persoane mai limitate, mai pragmatice. O mare parte din disponibilităţi nu se

utilizează social, ceea ce creează nesiguranţă şi derută latentă. Studiul personalităţii legat de

adaptarea profesională şi socială a pus în evidenţă pentru această perioadă 3 tipuri de situaţii:

• situaţii în care se trăieşte disconfortul legat de „şocul realităţii”, ceea ce are drept consecinţă

inadaptarea profesională, bazată pe investiţii mari de aspiraţii şi cerinţe de responsabilităţi ce nu

sunt adaptate la condiţiile reale ale locului de muncă;

• situaţii în care adultul tânăr investeşte în activitatea profesională aptitudini, dar nu multe

aspiraţii şi adaptarea se realizează, dar nu este extinsă;

• situaţii în care adultul tânăr investeşte aspiraţii.

În perioada dintre 45 şi 55 de ani se conştientizează simţul reuşitei şi împlinirii sau al nereuşitei

şi neîmplinirii în combinaţii de reuşită, cu neîmplinire şi simţ de ratare latent sau nereuşită cu

impliniri (la persoane foarte creative), nereuşita şi neîmplinirea (simţ de ratare activ). În fine,

există şi cazurile de reuşită în împlinire.

În perioada de la 55 la 65 de ani, sub imperiul dezangajării profesionale are loc în mai mare

măsură conştientizarea simţului reuşitei şi al împlinirii, o încărcare cu nelinişte şi anxietate şi

pregătirea pentru un nou „şoc al realităţii” (pensionarea).

Vârstele de regresie

Considerate ca vârste fragile, de involuţie, etapele de după 65 de ani pun mai multe

probleme clinice decât celelalte vârste. Gerontologia, ştiinţa despre bătrâneţea umană, s-a

născut în contextul filosofiei şi medicinii cu mult timp înainte de epoca noastră.

Observaţiile comune consideră bătrâneţea ca vârstă a înţelepciunii, cu tendinţe de împăcare cu

lumea şi de detaşare de viaţă.

Încă din antichitate au apărut observaţii pertinente privind bătrâneţea, observaţii ce au influenţat

concepţiile şi punctele de vedere ale Renaşterii şi ale gândirii moderne.

Stadiile perioadelor de involuţie.

Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că

îmbătrânirea este foarte diferită în diferite arii geografice (factori bioclimatici), dar şi de la

persoană la persoană.

Specialiştii consideră că se poate vorbi de 3 stadii: stadiul de trecere spre bătrâneţe (de la 65 la

75 de ani), stadiul bătrâneţii medii (de la 75 la 85 de ani) şi stadiul marii bătrâneţi sau al

longevivilor (peste 85 de ani).

6

Tipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activităţi (familiale şi

sociale), consultări profesionale etc. Tipul de relaţii se modifică restrângându-se din aria

profesională, dar şi din aria altor activităţi. Ieşirile încep să fie condiţionate tot mai mult de

timpul favorabil, însorit şi de dispoziţie. În perioada de trecere, subidentitatea profesională

se dezoficiază şi se integrează în subidentitatea social-obştească. Subidentitatea maritală

rămâne esenţială. Subidentitatea parentală rămâne relativ expansivă, datorită apariţiei nepoţilor

care solicită emoţional identificarea de prelungire a urmaşilor. Încetează caracteristicile

reproductive ale vieţii la bărbaţi. Este o perioadă de oarecare fragilitate biologică. Bolile mai

curente sunt infarctul, cancerul, bolile respiratorii. De obicei, bolile se trec greu. La femei sunt

mai frecvente tulburările afective.

În perioada bătrâneţii propriu-zise, subidentitatea parentală se contractă uşor, subidentitatea

socială se exercită în teritoriul social accesibil. În perioada marii bătrâneţi subidentităţile

suprapuse se contractă; uneori poate avea loc o disoluţie de sine.

Caracteristici psihice. Întregul tablou al activităţii psihice poartă, pe de o parte, amprenta

experienţei de viaţă parcurse, pe de alta, a proceselor complexe de reechilibrare ce antrenează

forţele compensatorii ale experienţei şi cele funcţionale ale organismului.

Văzul se degradează prin scăderea capacităţii de modificare a cristalinului (presbiţie).

Scade capacitatea discriminatorie a nuanţelor de culori şi câmpul vizual cromatic. Are loc

scăderea clarităţii imaginii, a acomodării vizuale şi convergente, a acuităţii şi discriminării

vizuale.

Auzul se modifică, de asemenea. Scade sensibilitatea absolută auditivă. Auzul fonematic

devine mai puţin sensibil. Fenomenele de surditate se manifestă de cele mai multe ori

datorită sclerozării urechii interne. În cazurile în care sunt afectate celulele centrilor

corticali ai analizatorului auditiv, au loc fenomene de surditate psihică ce se manifestă

prin faptul că persoana în cauză aude, dar nu înţelege. Există o scădere a toleranţei

auditive, o mai mare fragilitate a acesteia.

Dezvoltarea proceselor psihice complexe. Procesele de cunoaştere complexe sunt influenţate de

experienţa cultural-intelectuală, dar şi de capacităţile funcţionale constituite între timp, deşi

acestea sunt relativ mai fragile la deteriorare. În ceea ce priveşte problema memoriei, apar

câteva fenomene caracteristice. Mai semnificativ este faptul că degradarea memoriei este mai

pregnantă pentru componenta ei de scurtă durată (MSD). Memoria de mai lungă durată (MLD),

este mai rezistentă. Oamenii în vârstă uită uşor unde au pus un obiect, ce au spus într-o

împrejurare sau alta etc. În memoria de lungă durată (MLD) mai rezistentă, se fac totuşi

asociaţii confuzive. Devine mai lentă gândirea, atenţia, vorbirea (au loc şi modificări de voce).

Aceasta din urmă se realizează cu pauze relativ lungi. Concomitent are loc o exacerbare a

7

emoţionalităţii, a nervozităţii, a stărilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare şi refulare

mai ales în faza a doua, când se manifestă şi tulburări ale unor funcţii psihice – slabă

cooperare, anxietate, capricii, dependenţe de moment etc. Desigur, există destule persoane

în vârstă care reuşesc să-şi conserve luciditatea şi echilibrul psihic general şi rămân active,

cooperante, deschise la nou, se păstrează pe un palier de bună adaptare vreme

îndelungată. Multe deprinderi se menţin chiar dacă viteza acţiunilor scade.

Declinul psihic în bătrâneţe este condiţionat de o serie de factori ce ţin atât de natura

subiectivă şi de structura anatomo-fiziologică a individului, cât şi de condiţiile de mediu, de

rezistenţa organică şi mai cu seamă a sistemului nervos central. Se ştie că viaţa subiectivă a

fiecărui om este influenţată multilateral de felul în care trăieşte, de faptul dacă au acţionat

asupra sa sau nu factori stresanţi, dacă a dus o viaţă ordonată şi echilibrată, dacă s-a

realizat profesional şi a avut satisfacţii etc. La toate acestea trebuie adăugat şi factorul genetic

care poate contribui la conservarea funcţiilor psihice şi la menţinerea însuşirilor fizice în

anumite limite sau dimpotrivă, la accentuarea unor manifestări de „prăbuşire” psihofizică a

individului.

Inteligenţa poate să se menţină relativ activă. Operativitatea nespecifică se conservă relativ

bine în prima etapă (65-75 ani). Totuşi, tumultul ideilor scade, se manifestă momente de

vid intelectual, urmate de momente de conştientizare a declinului pe care îl reprezintă aceste

momente – teama de angajare în discursuri verbale pentru a nu apărea un astfel de vid. În

aceste condiţii se manifestă reticenţe verbale, timiditate, autism. După 70 de ani, discursul

verbal devine mai rar în cadenţă.

În genere, emoţiile devin ceva mai primitive. Dintre toate manifestările psihopatice

prezente în bătrâneţe, cele care se referă la tulburările afectivităţii sunt dominante şi îşi pun

pecetea pe întregul comportament al acestora. Stările depresive au o frecvenţă mai mare la

persoanele în vârstă, la care determină un dezechilibru în plan intern, pe de o parte, iar pe

de altă parte, perturbă relaţiile individului cu cei din jurul său şi se creează fenomene de

dezadaptare. Se pare că la majoritatea persoanelor în vârstă depresia este însoţită de o stare de

teamă faţă de ideea morţii şi regretul pentru perioadele fericite din viaţa individuală. Asemenea

stări se accentuează după pierderea partenerului sau a cunoştinţelor de vârstă apropiată. În

alte cazuri, ideea de inutilitate sau cea de neluare în seamă de către cei din jur imprimă un

caracter tragic de tristeţe şi sentimentul de frustrare. Persoanele care suferă de depresie sunt

pesimiste şi inhibate, nefericite şi neliniştite, manifestă negativism faţă de conversaţii şi

au greutăţi în activitatea de concentrare. Bătrânul preocupat cu precădere de propria sa

persoană trăieşte o tensiune neplăcută şi devine iritabil la situaţii nesemnificative.

8

Un alt fenomen care se manifestă în tulburările afective este cel de hipertrofiere a sinelui, ca

urmare a raportării la propria persoană a tuturor faptelor, şi de justificare a

comportamentului (său) prin dilatarea drepturilor personale şi atrofierea sensibilităţii. Încazurile

mai grave apare sindromul de depersonalizare care se exprimă printr-o pierdere a identităţii

personale. Persoana în cauză se comportă ca şi când nu-şi aparţine sieşi, emoţiile sunt reci

şi lipsite de vioiciune, lucrurile se desfăşoară „ca în vis” şi este inhibată latura comunicaţională.

După stresuri prelungite, sindromul depersonalizării se accentuează şi se manifestă asociat

cu alte dezordini psihotice cum ar fi ipohondria, isteria etc. Manifestările depersonalizării

sunt mai frecvente la femei, dar se pare că fenomenele nu sunt atât de violente ca la bărbaţi.

Funcţia mnezică are şi ea de suferit în vârstele înaintate. Cel mai adesea apar

hipomneziile, dar şi manifestări mnezice relativ limitate. De cele mai multe ori,

hipomnezia apare pe fondul unor nevroze şi psihoze când se manifestă ca fenomen

secundar. Dar sunt şi situaţii când hipomnezia apare în prim plan şi când are tendinţa de a se

agrava ajungând la amnezie. La persoanele în vârstă se întâlneşte frecvent aşa-numita amnezie

infantilă de origine afectivă. Câteodată uitarea acoperă momente din viaţa individului şi

anume, primii 15-17 ani. Această amnezie prelungită este considerată de unii autori că apare

în urma apărării persoanelor, prin uitare, de unele momente penibile din viaţă. La unele

persoane apare dominant fenomenul de perseverare. În această situaţie, se repetă pentru

acelaşi interlocutor faptele prezentate în alte ocazii. Când i se atrage atenţia de către cei

din jur se supără, se enervează şi manifestă un negativism verbal temporal. Frământările

interioare se produc accentuat în situaţia când persoana îşi dă singură seama de neajunsurile sale

pe linia mnezică.

Tulburările memoriei se asociază frecvent cu cele ale gândirii şi limbajului. Ideile de persecuţie

creează impresia persoanei că este în permanenţă observată şi urmărită, că nimic din ceea ce

spune şi gândeşte nu este pe placul altora. Aceste stări se pot asocia cu ideile ipohondrice când

persoana se crede bolnavă somatic şi nu i se acordă atenţia cuvenită, sau nu este crezută.

În plan verbal exprimarea devine anevoioasă, lentă şi incoerentă. De multe ori oamenii în

vârstă nu-şi găsesc cuvintele potrivite, apar repetările şi uşoare forme de bâlbâială. Scrisul

este nesigur, colţuros, tremurat şi sacadat.

Fenomenele parkinsonice, care intervin frecvent, îngreuiează şi mai mult transpunerea

ideilor în spaţiul grafic.

În plan comportamental, persoanele cu astfel de tulburări se manifestă ca nervoase, irascibile şi

trăiesc un sentiment de frustrare. În situaţiile mai dificile, comportamentul aberant se

traduce prin părăsirea temporară a domiciliului, vagabondaj şi fuga de colectiv.

9

Viaţa social-culturală a persoanelor în vârstă este în genere mai puţin aptă de activităţi

numeroase şi variate.

La vârstele înaintate expectanţa obiectivă şi subiectivă a morţii este din ce în ce mai mare.

Se diferenţiază trei faţete ale evenimentelor terminale: moartea biologică, psihologică şi

socială, fiecare dintre acestea cu manifestările specifice.

10