tragedia omului in cultura moderna de constant in pavel

Coperta şi viziunea grafică: Doina DUMITRESCU

CONSTANTIN C. PAVEL

Coordonatorul colecţiei ,,Impasuri şi semne ":

Christos YANNARASTragedia omului în cultura modernă

Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Marilena ANDREI

Această carte apare cu sprijinul Ministerului Culturii.

© Anastasia 1997

ISBN 973-9239-82-x

PREFAŢĂ

Activitatea de la catedră a profesorului Constantin C. Pa-vel, precum şi scrierile sale publicate de-a lungul timpului sunt centrate pe probleme de teologie sau filosofie morală. Toate poartă însă amprenta actualităţii; fie că scrie despre Augustin, fie că abordează problemele teologiei morale, C. Pavel are grijă să trimită întotdeauna la omul de astăzi, la dezbaterile de idei ale timpului prezent, la starea lumii în care trăim.

După ce obţine licenţa în Teologie la Bucureşti (1930), îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie Catolică şi Pro-testantă din Paris (1930-1932) şi apoi la cea din Strassbourg (1932-1933). Lucrările elaborate în această perioadă tratează subiecte aflate în centrul dezbaterilor de idei contemporane, cum ar fi, de pildă, poziţia sociologiştilor francezi, pe care îi combate pentru că reduceau morala la o artă raţională, iar actul moral la aspectul lui social. Tot acum, scrie şi despre problema libertăţii morale şi despre concepţia morală şi reli-gioasă a lui Henri Bergson, din Les deux sources de la Mo-rale et de la Religion.

întors în ţară, ocupă postul de profesor de Religie la dife-rite şcoli din provincie şi capitală (1933-1944), apoi pe cel de asistent la catedra de Apologetică a Facultăţii de Teologie şi la Institutul Teologic din Bucureşti (1944-1952), fiindu-i încredinţată şi predarea limbilor franceză, latină şi greacă, în 1947 îşi obţine licenţa în Filosofie la Universitatea Bucu-reşti. Din 1962 este profesor titular la catedra de Apologeti-că, până în 1975, când se retrage din activitatea didactică. Publică de-a lungul acestor ani diverse lucrări, precum şi ar-ticole în revista Studii teologice sau în Revista de Filosofie; colaborează la editarea Tratatului de Teologie morală orto-doxă, apărut în două volume, în 1979 şi 1980, destinat insti-tutelor teologice.

PREFAŢA

Prima parte a volumului de faţă reproduce lucrarea Tra-gedia omului în cultura modernă, apărută în 1941 la Tipo-grafia căiţilor bisericeşti, Bucureşti. Ea reprezintă o dezvol-tare a ideilor unei dizertaţii care ar fi urmat să fie susţinută în limba franceză la un congres al tineretului creştin de la Kar-lowitz. Congresul nu a mai avut loc, dar lucrarea, intitulată L 'Eglise et la Culture, a fost publicată în Revista defilosqfîe, nr. 1/1939. Reproducem această dizertaţie în cea de a doua parte a acestei cărţi, în varianta originală.

Ambele scrieri analizează raportul dintre om, cultură şi religie, încercând să evidenţieze, pe baza unei bogate biblio-grafii, în ce măsură valorile religioase se mai află în centrul preocupărilor omului modera. Autorul se sprijină pe o con-cepţie creştină asupra culturii, privită ca rezultat al conlucră-rii omului cu Dumnezeu.

C. Pavel pleacă de la constatarea că epoca modernă a de- | butat printr-o încredere nelimitată în progres, în posibilitatea omului de a se perfecţiona prin educaţie şi de a lua în stăpâ-nire lumea înconjurătoare prin puterea inteligenţei sale. Mo-dernitatea cultivă un „umanism antropocentric", opus celui „teocentric", care era dominant în Evul Mediu. Umanismul modern nesocoteşte valorile transcendente fără a se teme de sancţiunea divină şi face din om centrul de gravitaţie al lu-mii. Ştiinţa se eliberează de învăţăturile biblice, iar lumea politico-juridică, bazată pe voinţa omului despărţit de Dum-nezeu, îşi este suficientă sieşi; noua morală practicată nu se mai sprijină pe autoritatea Bisericii şi pe credinţă, ci capătă un fundament laic.

într-o carte recentă, în care analizează drumul parcurs de morală din epoca luminilor până astăzi, G. Lipovetski consi-deră că religia lui Hristos a fost înlocuită, începând din sec. al XVII-lea, cu „religia datoriei", caracterul absolut al impe-rativelor fiind transferat din domeniul religios în cel al dato-riilor colective şi individuale.

PREFAŢA

C. Pavel accentuează faptul că eludarea moralei creştine şi încrederea nelimitată în progresul tehnic au o serie de con-secinţe „tragice" asupra existenţei. în ciuda optimismului omului modern, ţelul urmărit cu atâta consecvenţă- fericirea - nu a fost atins, iar în prima jumătate a sec. XX devenea evident faptul că progresul în plan material nu a antrenat şi unul în plan moral, spiritual. Omul ajunge la o automatizare a propriei sale vieţi, se depersonalizează, devine un „om bla-zat", un „om robot". Informaţiile difuzate prin mass-media tind să devină o nouă hrană spirituală pentru om, substituin-du-se unei vieţi autentice. însă jocul gratuităţii şi al efemerului se vădeşte, poate, cel mai pregnant, spune C. Pavel, în dome-niul artei, care nu mai prezintă decât o „caricaturizare" a rea-lităţii în genere. Mai mult, aşa cum remarca W. Benjamin cam în aceiaşi ani în care apăreau lucrările din acest volum, noile forme de artă, fotografia şi cinematograful, se adaptează şi ele epocii. Posibilitatea nelimitată a reproductibilităţii tehni-ce duce la dispariţia „aurei" operei de artă, la dizolvarea auten-ticităţii sale, transformă creaţia artistică în simplu produs de consum destinat maselor.

Aşa cum spune C. Pavel, distincţia dintre religios şi spiri-tual se estompează şi apare pericolul substituirii creştinismu-lui cu o religie naturală, produsă de activitatea omului, aşa cum a fost, de exemplu, „religia datoriei". Uitarea lui Dum-nezeu dezarticulează sistemul de valori al societăţii. Conştiinţa modernă ataşează valoarea în mod predominant individului, iar consecinţa acestui fapt este o separaţie între Adevăr, Bine şi Frumos. Lipsa unui fundament comun ştiinţei, artei şi mo-ralei conduce treptat la o idolatrizare a uneia sau alteia dintre valori, la o criză în domeniul spiritului. Apar o serie de noi discipline care investighează realitatea, fiecare susţinând că reprezintă „singura şi adevărata cheie de înţelegere a lumii şi a vieţii". Insă Adevărul, care este unul, nu ni se poate dezvălui

PREFAŢA PREFAŢĂ

decât prin credinţă, „ca prin oglindă, în ghicitură", după cum spune Sf. Apostol Pavel {ICor. 13, 12).

Afirmaţiile lui C. Pavel din 1941 şi-au păstrat neştirbită actualitatea. Omul de astăzi este angrenat în aceeaşi căutare a unei perfecţiuni realizabile în lumea de aici. Omul-clonă pare să fie idealul acestui sfârşit de secol.

Pentru C. Pavel, problema cea mai importantă este fina-litatea culturii, scopul în care ea acţionează. De felul cum este rezolvată depinde în cele din urmă soarta omului.

Cultura este aceea care, menită să-1 conducă pe om la de-săvârşire, „i-a dat totuşi lovitura mortală". Omul, fiinţă în mod esenţial liberă, a deviat de la misiunea sa. Doar trans-formarea radicală a omului lăuntric după idealul creştin îl mai poate salva din această condiţie tragică: „încreştinând sufletul, încreştinăm ipso facto cultura". Autorul propune unificarea valorilor culturale printr-o ierarhizare teocentrică a lor, singura care poate conferi autenticitate acţiunilor omu-lui şi îi poate aduce fericirea, dar mai ales mântuirea.

C. Pavel subliniază diferenţa dintre Biserica catolică şi protestantă, pe de o parte, şi cea Ortodoxă, pe de altă parte, în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a culturii. El res-pinge atât nihilismul cultural protestant, care împinge spre o anarhie a formelor culturale, cât şi „tendinţa de monopolizare a culturii" promovată de catolicism în Evul Mediu, care a avut drept rezultat o respingere a adevărului creştin. în fapt, întreaga civilizaţie occidentală se datorează unui permanent efort de actualizare a posibilităţilor latente ale materiei, de realizare a unei lumi desăvârşite prin respectarea dogmelor Bisericii Catolice. Gânditorii postmoderni, printre care A. Gehlen, afirmă despre creştinismul catolic că poartă în sine germenul desacralizării. Caracterul modem se suprapune credinţei în valoarea noului, fapt care conduce la o progresi-vă abandonare a sacrului şi la încrederea în progres. Reli-gia nu duce spre mântuire, ci este generatoare de progres.

8

Singura soluţie viabilă este aceea care vine din partea creştinismului ortodox, pentru care omul este colaboratorul lui Dumnezeu la desăvârşirea lumii exterioare şi interioare. Prin creaţie, omul participă la înduhovnicirea şi mântuirea lumii, răspunzând misiunii sale divine şi învingând determi-nismul şi necesitatea.

Iar ca prim pas împotriva nihilismului şi scepticismului care au invadat acest secol, C. Pavel propune pariul pascali-an asupra existenţei lui Dumnezeu: „De câştigaţi, câştigaţi totul; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic".

Facem precizarea că prima parte a acestui volum a sufe-rit unele modificări faţă de ediţia din 1941; au fost aplicate normele ortografice în vigoare şi au fost actualizate numele autorilor citaţi. Sublinierile din text aparţin autorului, cu ex-cepţia citatelor din limbile franceză şi latină. Micile erori stre-curate în ediţia din 1941 au fost îndreptate în mod tacit.

Cea de a doua parte, un rezumat în limba franceză al celei dintâi, aşa cum am mai amintit, reproduce ediţia princeps fără nici un fel de modificări.

Marilena ANDREI

13

Contradicţiile culturii moderne

Prestigiul de care se bucură astăzi cultura modernă este încă imens. înţeleasă adesea superficial şi mai întotdeauna unilateral, cultura modernă a avut multe temple şi numeroşi adoratori. N-au lipsit cei care să-i ridice osanale, socotind-o singura formulă salvatoare pentru omenirea suferindă şi co-ruptă. Recordurile pe care le-a putut atinge tehnica au încu-rajat lumea să creadă în posibilitatea unui progres fără limită şi să spere în realizarea fericirii pe pământ.

Dar dacă datorită tehnicii s-au înmulţit şi perfecţionat mijloacele de trai şi s-a uşurat întrucâtva viaţa în anumite privinţe, totuşi constatăm cu amărăciune că fericirea la care aspiră şi pentru care lucrează toată lumea n-a fost înfăptuită nici pe departe.

Mai întâi, nu toată lumea beneficiază de rezultatele teh-nicii. Majoritatea oamenilor trăiesc în aceleaşi condiţii ma-teriale rudimentare ca şi acum două mii de ani. Apoi, chiar infima minoritate care se bucură de avantajele ei nu se simte şi nu este încă fericită. Noile condiţii de viaţă în care trăieşte această lume n-o scutesc de toate neplăcerile; ba chiar îi adaugă încă altele şi mai mari. în sfârşit, dezvoltarea uni-laterală a culturii în direcţia aceasta a produs perturbaţii şi daune celor mai mulţi. Astfel, dacă s-au perfecţionat şi au sporit maşinile şi fabricile, din faptul acesta au tras foloase puţini, patronii; în schimb, cei mai mulţi, lucrătorii, au fost crunt loviţi. Maşina eliminând pe lucrători, a apărut şomajul.

Pe lângă aceasta, prin maşini, lăcomia şi orgoliul omu-lui au găsit mijlocul de a îngrămădi arsenale întregi de arme menite nu să uşureze viaţa umană, ci s-o îngreuieze şi s-o distrugă.

Dacă tehnica a pus la îndemâna omului mijloace rapide de comunicaţie şi transmisiune, relaţiile dintre oameni de-venind, e adevărat, mai rapide şi mai frecvente, dar nu în-

CONSTANTIN C. PA VEL TRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNĂ

totdeauna pentru a se ajuta şi colabora, ci mai curând pentru a se concura, certa şi distruge.Cuceririle tehnice, în loc să micşoreze suferinţa, mizeria şi corupţia, le-au sporit şi mai mult; şomajul, lipsa, suferinţa şi păcatul sunt astăzi chiar mai accentuate decât altă dată. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că analfabetismul a scăzut simţitor, nivelul intelectual s-a ridicat şi s-a adăugat la patrimoniul culturii o sumă impozantă de valori teoretice, politice şi estetice. Putem afirma chiar că trăim o epocă de înflo-rire a culturii în domeniul acestor valori; mai cu seamă ştiinţa pretinde a constitui titlul de glorie al vremurilor noastre.

Cu toate acestea, omenirea n-a devenit mai fericită. Toate aceste valori n-au fost suficiente pentru a-i da omului ferici-rea, pentru că aceasta nu-i posibilă fără desăvârşirea mora-lă şi credinţa religioasă. Iar de valorile morale şi religioase omenirea evului nostru nu pare să se fi ocupat decât doar pentru a le combate, nesocoti sau chiar dispreţui.

Cultura de astăzi a încercat să se constituie în afara şi peste valorile morale şi religioase, pe care le-a eliminat ca perimate şi superflue sau chiar dăunătoare progresului1. Prin aceasta însă şi-a scris singură sentinţa de nocivitate şi zădăr-nicie. Faptul că ţările cele mai culte se află astăzi încleştate în cel mai crâncen război pe care 1-a cunoscut vreodată ome-nirea2 probează, în mod peremptoriu, incapacitatea radicală a culturii actuale şi ineficacitatea ei faţă de viaţa umană.

Se mai poate oare numi cultură aceea care nu este în stare să stăpânească cele mai barbare instincte ale omului?

S-a vorbit adesea de criza culturii de azi, manifestată prin haosul şi disperarea pe care le-a produs, dar, căutându-se pricinile acolo unde nu se aflau, s-a încercat remedierea ei prin leacuri ineficace. Pornindu-se de la un diagnostic greşit, s-au operat intervenţii în viaţa economică, aşa cum proce-dează cei care, în loc să atace direct microbii unei boli, în-cearcă să-i vindece numai leziunile, exterioare sau numai

simptomele. Şi astfel, cultura şi-a purtat nestingherit paşii spre catastrofa fatală, spre care o împingeau germenii distru-gerii, pe care-i purta chiar în Sânul ei.

Este într-adevăr surprinzător să constatăm cum cultura creată spre fericirea omului, tocmai ea să fie aceea care să-i dea lovitura mortală. Pentru cine adânceşte problema, feno-menul acesta, paradoxal la prima vedere, se explică lesne. Căci, în realitate, nu cultura veritabilă şi deplină duce la dis-trugerea vieţii, ci numai o pseudo-cultură sau o cultură uni-laterală. Altfel nu ne-am putea explica faptul că tocmai epo-ca în care s-au realizat cele mai multe invenţii şi descoperiri a coincis cu cea mai acută criză a culturii.

într-adevăr, progresul a fost realizat unilateral şi exclusiv. Valorile tehnico-economice au cunoscut o dezvoltare ne-maipomenită şi o preţuire dusă până la idolatrie, pe când valorile morale şi religioase n-au urmat o dezvoltare paralelă şi nu s-au bucurat de preţuirea cuvenită. Aceste valori din urmă, care constituie elementele propriu umane ale culturii, cu menirea desăvârşirii omului, au fost nesocotite. S-a per-fecţionat materia, dar s-a neglijat complet omul, care a rămas cu acelaşi caracter moral primitiv. Omul nu s-a putut adapta la noile condiţii de viaţă create de tehnică; a rămas în starea lui naturală sau, dacă avem de înregistrat şi aici o schimbare, aceasta s-a făcut în sensul pervertirii şi decăderii omului.

Aşa, bunăoară, dacă s-a cultivat inteligenţa şi abilitatea în mânuirea uneltelor, în schimb s-au neglijat virtuţile morale ori s-au cultivat instinctele şi tendinţele inferioare ale na-turii umane, adică acelea care asigură omului folosirea ego-istă, hedonistă şi utilitaristă a materiei. Nezăgăzuite de nici o oprelişte morală şi religioasă, forţele bestiale au izbucnit cu furie, transformându-se, prin obişnuinţă, în patimi demonice.

în aceste contradicţii dintre cultură şi viaţă constă tragedia omului.

CONSTANTIN C. PA VEL

Tehnica şi viaţa spirituală

în contactul frecvent cu materia şi maşina, sufletul omu-lui s-a deformat prin contagiune.

Activând aproape numai în domeniul materiei, cu scopul de a o stăpâni şi a acumula cât mai multe valori materiale, sufletul omului modern a suferit o degradare până la nivelul materiei.

Omul a fost contagiat de caracterul ei inert şi mărginit în spaţiu şi timp; materia i-a înăbuşit libertatea, paralizându-i voinţa, frângându-i elanurile, tăindu-i aripile idealului, ro-bindu-1.

Contactul cu maşina a avut, de asemeni, repercusiuni nebănuite asupra omului modern. Rapiditatea, regularitatea şi perfecţiunea automată şi statică a maşinii, ca- şi avanta-jele ei - economia de timp, energie şi bani - au favorizat creşterea ambiţiei şi lăcomiei omului până la exasperare, în-crederea nemăsurată în puterile proprii, iluzia atotputerni-ciei lui virtuale; maşina a devenit acum un alt tiran, căruia trebuie să i se închine. în acelaşi timp, valorile umane au decăzut sub nivelul materiei şi maşinii; pentru plăceri şi in-terese materiale omul de azi e în stare să sacrifice chiar viaţa semenilor săi, iar cine posedă şi mânuieşte o maşină, oricât ar fi de înapoiat, poate întrece şi reduce la sclavie pe cel mai mare geniu dacă acesta este lipsit de ea.

Primejdia vine de acolo că folosesc maşinile nu cei care le inventează, care probabil că nu le-ar da o destinaţie atât de funestă, ci tocmai cei cu instinctele primare mai puternice, oameni capabili doar să le mânuiască. îndeobşte, inventato-rii au şi o inimă generoasă, pe lângă o minte genială. Este ca-zul lui Nobel, care, văzând toate ororile pe care le comiteau oamenii cu dinamita inventată de el şi neizbutind să-i anihi-leze efectele printr-o contra-dinamită, şi-a pus capăt zilelor.

16

TRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNĂ

Gestul disperat al lui Nobel dovedeşte că o faptă, din mo-ment ce a. fost săvârşită, iese de sub puterea de stăpânire a autorului ei, producând efecte multiple, variate şi iremedia-bile, fără voinţa şi peste voinţa lui.

Asistăm la o răsturnare de valori în dauna valorilor mo-rale şi în avantajul celor materiale.

Regularitatea mecanică a maşinii a imprimat în activitatea omului un caracter şi un ritm automat, care-i ucide sponta-neitatea şi-i răpeşte iniţiativa. Nevoit să execute stereotip aceeaşi mişcare toată viaţa, ce-i mai lipseşte lucrătorului din fabrică pentru ca să devină şi el, cu vremea, un automat am-bulant, un om-robotl în virtutea inerţiei, automatismul se va prelungi, fireşte, şi în restul vieţii şi activităţii sale, în orele libere, prin obişnuinţă devenindu-i o a doua natură. Nemaiavând cum să scape de plictiseală, va căuta destinde-rea în senzualitate.

Acest automatism favorizează, e adevărat, dispoziţii pen-tru disciplină şi organizare perfectă, dar o disciplină şi orga-nizare automată, care, nefiind izvorâte din libertatea omu-lui, sfârşesc prin a-1 tiraniza.

Ţările cu industrie dezvoltată cunosc binefacerile, dar şi neajunsurile acestui fel de disciplină. în asemenea condiţii nici de o libertate rudimentară, caracterizată prin oarecare spontaneitate, nu poate fi vorba. De aici vine acel caracter de artificialitate din viaţa de azi, asemănătoare cu aceea a fia-relor sălbatice smulse din mediul lor firesc şi forţate să tră-iască în cuştile unor menajerii.

Telegrafia fără fir şi radioul mijlocesc omului comuni-carea rapidă la distanţe mari cu economie de timp, energie şi bani. Trebuie să recunoaştem că un program executat la ra-dio, cu aceleaşi producţii ascultate de cât mai mulţi oameni, înlesneşte unificarea convingerilor; aceeaşi melodie ascultată produce un unison afectiv, care face mai uşoară unitatea în

17


opinii; se dă, apoi, posibilitatea ca un număr cât mai mare să se împărtăşească lesne din bunuri culturale bine selecţionate. Cinematograful, de asemeni, oferă omului posibilitatea de a se instrui asupra atâtor lucruri pe care cu anevoie ar putea să le cunoască singur şi altfel.

Există totuşi şi aici anumite riscuri, care nu pot fi negli-jate. Acel unison afectiv şi acea unitate de convingeri pot dăuna personalităţii prin aceea că reduce cu vremea pe oa-meni la un fel de uniformitate, la standardizare. Preferinţele şi aptitudinile individuale sunt sufocate.

Sporirea şi perfecţionarea mijloacelor de informaţie ra-pidă a dus la un fel de delir al informaţiilor. Apoi, cunoscând tot ceea ce se petrece pe glob, fără să vrei participi efectiv la suferinţa altora, suferi mai mult sau cazi într-un fel de ne-păsare faţă de suferinţele altora. Pe lângă acestea, mulţimea şi succesiunea rapidă a informaţiilor atât de variate şi senza-ţionale neurastenizează.

Viteza locomoţiei a dus la un fel de delir al vitezei, care face ca omul de azi să zdrobească pietonii numai pentru a ajunge cu un minut mai repede la ţintă, în contrast cu pre-tenţiile modeste şi calmul omului de altădată, care se mul-ţumea şi cu poştalionul.

Sensibilitatea omului de azi este alterată, este intoxicată prin energie, grabă, dimensiune şi senzaţii tari. De aceea, pentru ca această sensibilitate slăbită să mai poată vibra, are nevoie de excitante brutale3. Cititorul asiduu al ziarelor de azi este ca un morfinoman, care, obişnuit cu acest narcotic, îi simte într-una nevoia. S-a obişnuit într-atât cu otrava ştirilor senzaţionale, încât le aşteaptă în fiecare zi ca pe o distracţie, cu o nerăbdare pervertită şi se simte nemulţumit când nu le are. Astfel, nenorocirile şi războaiele de aiurea mai mult îl amuză, ca nişte competiţii sportive, decât să-1 îndurereze. Aşa se explică de ce, atunci când ele s-au sfârşit, cititorul

18


încearcă parcă un sentiment de părere de rău că a încetat o sursă care să-i potolească setea de senzaţional.

Maşinismul aduce, apoi. o uniformitate în producţie, care loveşte simţul artistic şi tinde, prin avantajul ieftinităţii, să înlocuiască artele şi pe artişti: cinematograful lasă goale sălile de teatru, iar radio-ul Opera şi sălile de concert.

Maşinismului i se mai pot aduce şi reproşurile pe care le semnalează filosoful Henri Bergson4: de a fi încurajat nevoi artificiale, de a fi împins la lux, de a fi favorizat oraşele în paguba satelor, de a fi săpat prăpastia dintre lucrător şi pa-tron, capital şi muncă.

Excesul de organizare şi mecanizare duce la birocratism, în care omul nu contează decât ca o piesă în funcţiune, şi la taylorism5, acea diviziune excesivă a muncii, până la punc-tul de identificare completă a persoanei umane cu mărunta şi neînsemnata funcţie pe care o exercită automat într-o fabrică.

Regimul tehnicii mecanice produce în sfera vieţii indivi-duale şi sociale un fenomen de depersonalizare şi nivelare, până la crearea unui tip standard, cu posibilitatea de a se reproduce în serii, ca articolele de fabricaţie mecanică. într-adevăr, „civilizaţia tehnică, prin însuşi principiul său, este impersonalistă", cum foarte bine afirmă gânditorul rus Nico-lae Berdiaev6; impersonalismul este chiar condiţia ei firească şi necesară. Dar persoana este opusă maşinii prin acel ceva care face din fiecare chipul lui Dumnezeu în om, un centru autonom de energie, simţire şi gândire, o fiinţă liberă.

De aceea omul se simte sufocat în această „atmosferă electrizată şi radioactivă", în această „realitate rece şi meta-lică". Tehnicizarea distruge frumuseţea vechii culturi, con-stând din viaţa individuală şi originală a omului. Acum totul devine uniform şi colectiv; este „era producţiei în serie"7.

în latura socială, comunismul, aşa cum s-a realizat în Ru-sia, este regimul politic cel mai adecvat civilizaţiei tehnice.


Este organizarea statului în chipul maşinii, condiţionată de depersonalizarea şi standardizarea cât mai deplină a omului, în acest caz, personalitatea devine incomodă. Este statolafria modernă, rodul firesc al tipului de cultură pe care-1 avem.

Metoda de educaţie cea mai potrivită cu mentalitatea tehnică a vremii noastre este dresajul, bazat pe presiune şi automatism şi vizând sădirea „unei morale făcută din habi-tudini impersonale". Este metoda de educaţie a moralei stati-ce, corespunzătoare „societăţii închise", pe care o cercetează Henri Bergson8, şi care se deosebeşte de metoda mistică, ba-zată pe o aspiraţie morală şi tinzând la imitarea unei persoa-ne ajunse pe culmile desăvârşirii.

Ritmul accelerat al mişcării mecanice a imprimat şi vieţii umane un caracter de viteză, care se traduce prin ancorarea omului în prezent şi imediat, în hic et nune. Este ceea ce Berdiaev ar numi actualism. Pe omul de azi, frământat de multiplicitatea şi varietatea crescândă a nevoilor create de tehnică, nu-1 mai poate interesa decât prezentul; de altfel, asaltat cum este de atâtea preocupări imediate, nu mai are timp să mediteze sub specie aeternitatis. Trecutul şi viitorul nu-1 mai preocupă; de aici decurge detaşarea lui de orice tradiţie şi nepăsarea faţă de problemele vieţii viitoare şi, în genere, faţă de problemele vieţii morale şi religioase.

Aceleaşi pricini au contribuit la accentuarea pragmatis-mului9 şi activismului, cu repercusiuni adânci şi importante în sufletul omului modem. Omul de azi reprezintă în această privinţă pe Marta din Evanghelie, care păcătuia prin exage-rata ei hărnicie în cele ale gospodăriei materiale în dauna preocupărilor spirituale.

într-adevăr, ceea ce i se poate reproşa omului de azi nu este, hotărât, lenea, ci tocmai absorbirea lui totală în acţiune pentru acţiune, fără finalitate morală şi religioasă.

Dar activismul şi pragmatismul sunt atitudini primejdioa-se nu numai prin faptul că acaparează toată energia, frămân-

20

TRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNA

tarea şi aspiraţiile omului, nelăsând răgaz şi pentru cele su-fleteşti, dar favorizează, prin satisfacţia produsă de reuşita unei acţiuni,,iluzia primejdioasă că se întrebuinţează bine viaţa şi serveşte ca un narcotic soporifer pentru conştiinţa morală şi religioasă.

Activismul în morală, sub numele istoric de pelagia-nism10, a fost osândit de Biserica creştină, după care faptele omului, chiar când sunt bune, dacă nu sunt unite cu rugă-ciunea smerită prin care se imploră harul divin, nu sunt mân-tuitoare; ele ar conduce la ideea greşită că omul s-ar putea mântui prin eforturi proprii, fără ajutorul divin şi, prin aceas-ta, ar fi o reeditare a păcatului luciferic şi adamic. Orgoliul care însoţeşte în chip firesc aceste fapte a îndreptăţit pe Fericitul Augustin să considere virtuţile păgâne drept vitia splendida.

Este important, de asemeni, a semnala o nouă deformare operată în organismul psihic al omului modern, din pricina regimului tehnic. Caracterul rece şi metalic al civilizaţiei teh-nice a înnăbuşit în sufletul omului afectivitatea. „Elementul psiho-emoţional este refulat" în civilizaţia contemporană, cum afirmă Berdiaev. Keyserling constată acelaşi lucru şi cere restaurarea lui". Marcel Proust şi Andre Gide repre-zintă în literatura modernă tipul omului în care elementul emoţional a fost înăbuşit de elementul intelectual şi senzual. Inteligenţa şi senzualitatea omului s-au dezvoltat în paguba sentimentului.

Senzualismul, cântat astăzi pe toate tonurile de literaţii reprezentativi ai vremii şi explicat ştiinţific de Sigmund Freud şi şcoala psihanalitică întemeiată de el, este un defect carac-teristic culturii modeme. Hedonismul erotic a inundat toate domeniile, direct sau sub forme refulate de slaba cenzură pe care o mai exercită vechile principii, socotite şi ele preju-decăţi perimate. Aşa încât pare să aibă dreptate H. Bergson când afirmă: „Tonte notre civilisation est aphrodisiaque"12.

21

Astăzi totul contribuie la propagarea desfrâului. El îşi are instituţii şi profesionişti, care-1 întreţin şi cultivă ca pe una din cele mai rentabile meserii. Urmările sunt dezastruoase: natalitatea a scăzut, maladiile s-au întins şi agravat; peste tot, acel taedium vitae n pecetluieşte şi stigmatizează păca-tul desfrânării.Tot de acolo vine şi acel sentiment de degradare a omului în raportul lui cu natura materială, pe care ar trebui s-o domine. Iar

odată cu pudoarea a dispărut unul din elementele funda-mentale ale moralităţii în natura umană; a dispărut acea reacţie

împotriva „tendinţei uzurpatoare a vieţii inferioare, care caută să transforme fiinţa raţională în instrumentul său pasiv sau

într-un apendice inutil al unei dezvoltări fizice oarbe"14. Este uşor de înţeles că această nouă idolatrie a izgonit cultul moralei şi al religiei ca pe nişte obstacole în calea plăcerii,

care trebuiau ocolite sau distruse.Tehnica face din om un cosmiurg şi un titan. Titanismul

modern a clădit însă cultura modernă fără Dumnezeu şi îm-potriva lui Dumnezeu, ca odinioară Turnul Babei, care se va prăbuşi în nefiinţă, pentru că îi lipseşte cimentul mora-lităţii şi credinţei religioase.

Războiul infernal de astăzi este tocmai procesul de diso-luţie a acestei clădiri uriaşe, dar inconsistente, care este cul-tura modernă.

Oswald Spengler15 socoteşte lipsa completă de religiozi-tate a veacului nostru ca un semn sigur al declinului culturii faustice moderne. După acest gânditor, o cultură este prin natura ei, religioasă, iar civilizaţiile sunt prin esenţa lor ire-ligioase.

Notăm că, după Spengler, civilizaţia este cultura în deca-denţă, iar epoca de azi nu-i decât o epocă de civilizaţie.

Preocupările de căpetenie ale omului civilizat din marile oraşe se reduc, după Spengler, la grija de hrană şi sport şi la

22

probleme privind igiena, cărora, într-o epocă de cultură ade-vărată, religiile nu le dădeau nici o atenţie.

Interesantă şi justă ni se pare, de asemeni, critica pe care o face Oswald Spengler civilizaţiei de astăzi din punct de vedere moral. Viaţa omului modern de la sfârşitul unei cul-turi ca a noastră este deformată de tirania intelectului nega-tor şi distructiv. „Omul subordonează totul intereselor practice şi banale"; trăieşte acum într-o „perspectivă de broască", cu orizont închis şi josnic, spre deosebire de omul culturilor în faza lor de înflorire, care cunoştea „perspectiva de pasăre a vieţii". Morala tragică a unei atitudini serioase faţă de problemele grave ale existenţei este acum înlocuită cu o mo-rală plebee, care evită aceste probleme sau ajunge la soluţii de compromis. Morala plebee este o „morală dialectică"; principiile şi normele morale, în loc de a fi „trăite instinctiv", sunt „discutate critic". Morala nu mai este o chestiune prac-tică, ci o „problemă teoretică", pentru că „valorile ei nu mai fac parte integrantă din viaţă". Morala comunistă, ultima şi cea mai tipică producţie a culturii moderne, nu este o morală tragică şi eroică, ci plebee şi decadentă.

Adăugăm la aceste reflexii alţi factori care au contribuit la schimbarea sufletului omenesc, schimbare care a ajuns ade-sea până la schimonosire, până la o mutilare monstruoasă a omului. Astfel, aglomerările de populaţii din marile oraşe, ci-tadinismul, au făcut din om un anonim şi un izolat. Frec-venţa relaţiilor sociale n-a adus şi o intensificare şi o trăinicie a lor, pentru că aceste raporturi sunt întâmplătoare sau inte-resate, aş putea spune, [cu] caracter pur comercial. Exodul satelor spre oraşe a detaşat pe om de contactul firesc şi dura-bil cu societatea satului şi cu natura, aruncându-1 într-o viaţă gregară şi artificială. Fără nici o rădăcină socială şi morală în mediul urban, omul de astăzi trăieşte la oraş o viaţă de per-manent vizitator sau de musafir nepoftit. Totul contribuie la dezumanizarea şi descreştinarea lui16.

23


Excesul diviziunii muncii 1-a înstrăinat de centrul vieţii şi ]-a automatizat. Automatismul preocupărilor profesionale se prelungeşte, în virtutea inerţiei, şi în viaţa de toate zilele printr-un fel de conformism social, asemănător cu cel observat în societăţile himenopterelor.

Acţiunea personală se reduce adesea la o simplă reacţie la impresiile momentului; legile superioare nu-1 mai călăuzesc. Omul modern a devenit un blazat, pe care nimic nu-1 mai interesează, nimic nu-1 mai impresionează. Plăcerea şi folo-sul sunt singurele valori care-1 atrag şi-1 preocupă. Graba şi neodihna omului modern nu sunt decât o neîncetată şi în-frigurată alergare după senzaţii şi util. O privire în jurul nos-tru ne descoperă numai fiinţe grăbite, alergând ca sub pre-siunea unei obsesii după senzaţii şi bogăţie, sau fiinţe cu feţe obosite de neînfrânare, plimbându-şi alene privirile pătimaşe peste tot ceea ce le-ar putea procura alte senzaţii, din ce în ce mai noi şi mai tari.

Această blazare ascunde o indiferenţă care, la rândul ei, trădează un imens pustiu lăuntric. „Omul ar trebui să fie măsură pentru tot. De fapt, el e un străin în lumea pe care a creat-o", cum spune Alexis Carrel17. Ce sunt toate acestea decât semne marcând un pesimism total faţă de viaţă?18

Criza culturii actuale s-a resimţit uneori şi mai acut în sufletul omului modern printr-un fel de zăpăceală, zădăr-nicie, dezamăgire şi disperare, care-1 chinuie şi care nu sunt decât repercusiunile fireşti şi logice ale haosului şi idolatriei culturii.

Valorile inferioare pe care le-a idolatrizat nu-i satisfac exigenţele fundamentale ale fiinţei sale; o agitaţie continuă şi o nemulţumire constantă marchează intensitatea crizei sale interioare.

Fără îndoială că regimul tehnic constituie „o nouă catego-rie a fiinţei"19, suprapusă celei cunoscute, ceea ce impune o re-vizuire radicală a atitudinii omului faţă de această lume nouă.

24


Psihologia poporului american ilustrează de minune afir-maţiile noastre. Sufletul acestui popor, în care tehnica a cu-noscut cea mai mare dezvoltare şi răspândire, s-a modelat în mare parte după regimul tehnicii. Observaţiile făcute de Andre Siegfried20 ni se par interesante. Astfel, ceea ce frapează în primul rând este înfăţişarea comună a americanilor: ei au aceeaşi manieră de a se îmbrăca, de a umbla, de a asculta, de a mânca, de a vorbi etc; se observă o aceeaşi structură, nu numai materială, dar şi socială şi morală; au aceleaşi reacţii spontane; sunt cuprinşi de un fel de trepidaţie inte-rioară; au un temperament individual domol faţă de ritmul social atât de rapid.

Conducătorii au trăsături active, iniţiativă şi eficacitate în muncă. Americanul are o încredere nemărginită în „om", adică în omul american; el are „simţul protestant al datoriei sociale", civismul şi gustul de a moraliza, trăsătura puri-tanismului şi care coincide cu conştiinţa superiorităţii lui.

Asupra ierarhiei valorilor, americanii au o concepţie pro-prie, în motivele sale, poporul american este poate cel mai idealist dintre popoare, dar în ierarhia valorilor este aproape cel mai materialist; „este un apostol care vorbeşte în dolari despre valorile spirituale". Americanul măsoară sentimen-tul religios după bugetul bisericilor, iar cultura după numă-rul şcolilor. De aici şi metoda statistică atât de folosită în America. Asupra omului, americanul de azi are o concepţie optimistă: el crede că raiul poate fi realizat pe pământ. Dem-nitatea lui constă în nivelul de viaţă pe care-1 trăieşte. Ame-ricanul de rând este „paşnic şi conformist"; el este „o pastă excelentă pentru producţia şi organizarea civilizaţiei în masă".

Psihologia poporului american prezintă multe trăsături imprimate de regimul industrial al vieţii. Dacă mai rămân neatinse multe valori, aceasta se datorează elementelor re-ligioase, morale şi politice superioare, adânc împlântate în

25

CONSTANTIN C. PAVEL

sufletul americanilor, care au atenuat întrucâtva din violenţa cu care tehnica materială atacă şi schimbă sufletul omului.

Nicăieri însă maşina n-a fost idolatrizată mai mult ca în Rusia sovietică, unde se observă un adevărat fanatism tehni-co-mecanic şi un nestăpânit furor mechanicus. Acolo mai cu seamă deci vom constata toate dezastrele pe care le poate produce maşinismul, cu deosebire când este fondat pe o con-cepţie pur materialistă şi antireligioasă, cum este concepţia bolşevistă21.

în aceeaşi ordine de idei, menţionăm constatarea că tehni-ca războiului a realizat un progres imens, iar în faţa ei omul a rămas fără nici o apărare: forţa lui biologică şi de rezis-tenţă, în loc să sporească şi ea cu vremea, a decăzut mai mult ca altădată, din pricina bolilor, intensităţii vieţii mo-derne etc. Aşa încât nicăieri punctul nevralgic al crizei nu este mai acut ca în războiul groaznic care ameninţă cu dis-trugerea radicală a vieţii şi a tuturor bunurilor. Războiul de astăzi reprezintă cel mai crud faliment al culturii moderne. Tehnica s-a dovedit a fi cel mai mare duşman al omului. „Răz-boiul este legat de caracterul industrial al civilizaţiei noas-tre", spune cu mare dreptate Bergson22.

De altfel, este o greşeală de a se vedea în război singurul rău veritabil. în realitate, el nu este decât o consecinţă a pă-catului. Cauzele şi motivele profunde ale tuturor războaielor sunt, în fond, de ordin moral. De aceea, are dreptate filozoful rus Vladimir Soloviev când afirmă: „pacea exterioară nu-i în mod necesar un adevărat bine în ea însăşi, ci ea nu devine un bine decât în legătură cu o regenerare lăuntrică a omenirii"23.

Fără a face apologia războiului, socotim că într-o omenire păcătoasă războiul nu numai că este inevitabil şi firesc, dar moralmente este preferabil unei vieţi prospere şi paşnice, dar plină de corupţie, întrucât, potrivit cuvintelor Fericitului Augustin, „simt autem mala sine dolorepejora"2\ Păcătosul care nu suferă este ca un bolnav a cărui boală, dacă nu-i pro-


duce dureri, nu ştie că este bolnav şi, prin urmare, nu ia nici o măsură de vindecare. Războiul ar fi deci un semnal de alar-mă, pe care economia acestei lumi îl face să sune pentru a arăta gravitatea primejdiei pe care o prezintă păcatul, când prin el însuşi nu este în stare să alarmeze conştiinţele laxe ale lumii de azi25.

Transformarea mediului datorită ştiinţelor mecanice, fi-zice şi chimice, care au cunoscut un progres imens, a impus prefaceri revoluţionare în viaţa noastră. Alexis Carrel, marele savant şi autorul renumitei cărţi Omul, fiinţa necunoscută, semnalează şi explică câteva din aceste schimbări26.

Carrel observă că, din pricina industrializării maxime a muncii, oamenii sunt siliţi să trăiască în spaţiile restrânse şi artificiale ale uzinelor, birourilor, magazinelor, băncilor etc. Prin aceasta, singurătatea a devenit o „pedeapsă" sau „un lux rar"; cinematografele, cluburile, bodegile, spectacolele sportive au obişnuit lumea să trăiască laolaltă. Confortul a redus simţitor neajunsurile intemperiilor, dar în acelaşi timp a micşorat puterea de rezistenţă şi de vitalitate a organismu-lui. Universul nostru s-a mărit uimitor prin descoperirile fizicii şi ale astro-fizicii, dar acest lucru ne-a prilejuit făurirea iluziei atotştiinţei noastre. Raţiunea a spulberat credinţa re-ligioasă şi a acordat omului o libertate absolută, manifestată în primul rând prin dezrobirea de superstiţii, dar şi prin ne-socotirea tuturor principiilor morale şi religioase.

Viaţa gregară a înmulţit prilejurile de viaţă desfrânată. Orice disciplină este suprimată în numele libertăţii sau al unei pseudo-ştiinţe igienice.

Sportul a făcut pe oameni mai dezvoltaţi, mai frumoşi şi mai musculoşi, dar nu şi mai rezistenţi27. Secolul nostru se poate lăuda că a diminuat ravagiile făcute de bolile infec-ţioase, dar bolile mintale şi dezechilibrul nervos au sporit şi s-au agravat.


în domeniul vieţii practice omul modem este foarte activ, dar ignorant şi viclean. Nivelul inteligenţei a scăzut, ca şi nivelul moral.

Transformările mediului sunt dăunătoare, pentru că au fost făcute fără o cunoaştere a naturii umane. Civilizaţia nu ni se potriveşte, pentru că nu este creată pentru nevoile noastre, ci este rezultatul întâmplător al capriciului, descoperirilor ştiinţifice, poftelor, iluziilor, teoriilor şi dorinţelor oamenilor28.

Dezvoltarea ştiinţei s-a făcut fără nici un plan. „N-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a îmbunătăţi starea fiinţelor umane"29. îndeobşte, „descoperirile sunt făcute fără nici o prevedere a consecinţelor lor. Dar tocmai aceste consecinţe au format civilizaţia noastră". [...] „Nimeni nu s-a întrebat cum vor suporta fiinţele umane accelerarea enormă a ritmului vieţii"30.

în organizarea muncii industriale nu s-a ocupat nimeni de influenţa uzinei asupra organismului psihofizic al lucrătorilor, ci industria modernă se întemeiază exclusiv pe principiul randamentului maxim cu un minimum de cheltuieli, spre o cât mai rapidă îmbogăţire a unora.

în construirea marilor oraşe, cu îngrămădiri enorme [de oameni] în spaţii închise, nu s-a ţinut seama câtuşi de puţin de nevoile adevărate ale locuitorilor.

Ziarele satisfac numai interesele producătorilor, nu şi pe ale cititorilor; altfel, nu s-ar face reclamă pentru valori inferioare în dauna celor superioare. Deci, [există] numai interese materiale sau ignoranţă a fiinţei umane.

Toţi îşi fac despre om o imagine incompletă sau monstruoasă. „E evident deci - conchide Alexis Carrel - că mediul cu care am izbutit să ne înconjurăm mulţumită ştiinţei nu ne convine, fiindcă a fost construit la întâmplare, fără cunoştinţe suficiente despre natura fiinţelor umane şi fără consideraţie pentru ele"31. [...] „Marele progres câştigat de


ştiinţele lucrurilor neînsufleţite faţă de ştiinţele fiinţelor vii e deci unul din evenimentele cele mai tragice din istoria omenirii. Mediul construit de inteligenţa şi invenţiile noastre nu este nici pe măsura staturii şi nici pe a formei noastre. Nu ni se potriveşte. în cadrul lui ne simţim nenorociţi. Degenerăm şi moral, şi mintal. Tocmai grupele şi naţiunile în care civilizaţia noastră industrială a atins apogeul sunt cele care slăbesc cel mai mult. Tocmai la ele întoarcerea la barbarie se face mai repede. Rămân fără apărare în faţa mediului potrivnic pe care ştiinţa li 1-a adus"32.

Soluţia pe care o propune Alexis Carrel pentru a ieşi din această criză a culturii constă în scuturarea de „tehnologia oarbă"33 şi în recăpătarea personalităţii pierdute34, care se pot realiza printr-o „cunoaştere mult mai adâncă de noi înşine"35.

Observaţiile lui Alexis Carrel sunt foarte juste. Ceea ce le lipseşte este primatul factorului moral lipsă, care este, după noi, adevărata pricină a tragediei pe care o trăieşte omul modern.

în cultura modernă se petrece un fapt ciudat: intenţiile şi dorinţele omului, care formează motorul activităţii culturale şi care vizează stăpânirea deplină a materiei şi a lumii, deci supravalorizarea omului, produc tocmai efectul contrar -devalorizarea omului. Din stăpân al materiei, cum a fost destinat de Creator şi cum doreşte să fie, omul a devenit robul materiei. Maşinile fabricate şi montate de om au atins proporţii colosale faţă de forţele omului. însuşirile morale, singurele care pot asigura stăpânirea acestor forţe imense, lip-sindu-i, omul suportă pasiv şi neputincios forţa materiei, întoarsă împotriva autorului ei.

Acest fenomen al devalorizării omului, care merge până la strivirea lui sub presiunea valorilor create de el, se explică numai prin faptul că în cultura modernă s-a realizat numai perfecţionarea materiei, nu şi perfecţionarea morală a omului. Dar perfecţionarea morală a omului este nu numai cea


mai importantă realizare culturală, dar şi condiţia indispen-sabilă a culturii adevărate.

* *

Concepţiile de viaţă pe care omul modera le-a făurit sau adoptat nu sunt decât o acomodare mintală la acest gen de viaţă, trăită numai în preajma materiei, încercări de legiti-mare a unui gen de viaţă de mai înainte acceptat.

Materialismul, naturalismul, utilitarismul, hedonismul, pragmatismul etc. n-au numărat niciodată mai mulţi şi mai zeloşi aderenţi ca astăzi.

Cultura modernă înregistrează, fără îndoială, o oare-care dezvoltare şi în domeniul vieţii spirituale. Dar, întrucât această spiritualitate este antropocentrică şi idolatră, consti-tuie mai degrabă o pagubă, decât un folos.

Partea de spiritualitate pe care o cuprind toate sistemele sociologiste, psihologiste, umaniste etc. favorizează iluzia primejdioasă - care cu anevoie poate fi evitată sau înlătu-rată - că reprezintă, fiecare, singura şi adevărata cheie de înţelegere a lumii şi a vieţii. E tocmai iluzia pe care şi-o fă-cea un parizian despre francmasonerie, când, pentru a-1 atra-ge, i se prezentaseră ca program al organizaţiei numai pre-ceptele morale acceptabile pentru orice conştiinţă creştină. în realitate, acestea nu trădau nimic din structura ocultă şi sco-purile esenţiale ale mişcării, ci erau doar „momeala" pentru a capta prozeliţi. Or, nici o eroare nu prinde mai repede şi nu produce mai grave ravagii ca aceea care se maschează sub aparenţa adevărului. Astfel, în viaţa morală n-avem de în-fruntat diavolul „la o trântă dreaptă", ci acţiunea lui ocultă, piezişă, ispitele lui, care nu sunt decât curse întinse şi mo-meli meşteşugite, făgăduinţe de bunuri, aparenţe străluci-toare şi seducătoare.


împotriva unui rău care s-ar înfăţişa în toată realitatea lui nudă, negativă, urâtă şi primejdioasă oricine s-ar împotrivi cu toate forţele de care dispune. Doar peştele nu se aruncă niciodată să înghită undiţa, ci momeala, şi abia după ce a înghiţit-o îşi dă seama că totodată a înghiţit şi cârligul, care-1 face prizonier.

Toţi cei care aleargă spre rău ca spre bine suferă fără să-şi dea seama cea mai crudă amăgire, care nu pare să fie numai de ordin mintal, deoarece glasul conştiinţei morale poate că încă nu a amuţit, ci de ordin mult mai profund şi, prin aceas-ta, mai greu de biruit. Este mai curând o forţă pătimaşă din adâncuri, care-i împinge spre rău şi care, apoi, dintr-o nevoie de echilibru psihic, determină făurirea unei logici adecvate în sprijinul ei, un fel de „ logică a sentimentelor", de care vor-beşte psihologul Th. Ribot.

Această constatare este perfect valabilă în toate dome-niile. Astfel, oricât de paradoxal s-ar părea, Biserica trebuie să fie mai precaută faţă de curentele ce-şi zic spiritualiste decât chiar faţă de cele pur materialiste. Explicaţia este ur-mătoarea: pe când ultimele îşi resping aderenţii chiar de la prima apariţie prin caracterul lor neted negativ, primele îi pot amăgi prin partea de spiritualitate pe care o cuprind sau o afişează. Dar spiritualul nu-i totuna cu moralul şi religio-sul. Există o spiritualitate atee şi imorală, ca aceea a îngerilor răi, care se opune binelui şi lui Dumnezeu. Idolatriile nu sunt de altfel decât acumulări de forţe spirituale centrate în jurul unei valori inferioare. Este aici cazul să amintim pro-verbul: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!".

Continuând adâncirea şi analiza acestei probleme, ajun-gem la stabilirea unui criteriu şi mai cuprinzător şi mai sigur după care să judecăm calitatea unei doctrine.

Astfel, o doctrină care pretinde a fi un sistem explicativ al universului sau o metodă de mântuire şi care ne cere, în ace-


laşi timp, adeziunea noastră întreagă nu trebuie socotită fal-să numai atunci când cuprinde exclusiv erori. De altfel, nici o doctrină n-ar putea fi construită şi n-ar putea subzista fără câteva adevăruri elementare.

Dacă, prin absurd, ar putea exista, o atare doctrină ar fi ca o clădire inconsistentă, construită din material prost şi pe bază de calcule arhitectonice greşite, care s-ar prăbuşi la cele mai slabe mişcări seismice. Dar şubrezenia unei concepţii nu stă numai în faptul de a cuprinde numai erori, ci şi în acela de a conţine, alături de câteva adevăruri, şi o sumă de erori. Aşa, de pildă, spiritismul admite, ca şi creştinismul, realitatea şi superioritatea spiritului, nemurirea etc; totuşi, metempsihoză, preexistenta sufletului şi atâtea alte afirmaţii aberante şi lipsa celorlalte adevăruri esenţiale pentru mân-tuire îl aşează în rândul concepţiilor neîntemeiate.

Ceva mai mult. Nu-i de ajuns nici ca o doctrină să cu-prindă numai adevăruri pentru a putea fi decretată, prin aceasta, drept adevărată. Poate fi falsă şi pentru că nu cu-prinde toate adevărurile pe care ar trebui să le cuprindă. Ci-neva trebuie socotit mincinos nu numai când n-a mărturisit adevărul, ci şi atunci când n-a spus tot adevărul, aşa cum sună, de altfel, şi forai a jurământului.

Este cazul unor secte care admit unele elemente din creş-tinism, dar cărora le lipsesc altele esenţiale, ca Sfintele Taine, ierarhia bisericească etc.

Conchidem că o doctrină asupra mântuirii sau asupra al-tor probleme nu merită adeziunea noastră întreagă în urmă-toarele trei cazuri: mai întâi, când conţine numai erori, lucru care este aproape imposibil; apoi, când nu cuprinde numai adevăruri, ci şi erori şi lipsuri, fie vădite, fie ascunse în dosul adevărurilor, pe care dinadins le afişează; în sfârşit, când doctrina în cauză, deşi conţine numai adevăruri, nu le cu-prinde pe toate acelea de care avem nevoie şi totuşi are pre-tenţii de exclusivitate.


întrucât religia creştină ortodoxă cuprinde, credem noi, [nu] numai adevăruri, ci toate adevărurile necesare pentru mântuirea noastră, merită singură adeziunea noastră întreagă şi exclusivă. Cât despre celelalte sisteme filosofice, ştiinţifice sau de altă natură, nu au dreptul la acceptarea noastră deplină decât în măsura în care îşi limitează pretenţia la rezolvarea unor probleme parţiale şi întrucât nu angajează problema mântuirii.

Rădăcinile morale şi religioase din sufletul omului nepu-tând fi extirpate, cultura de azi le-a deviat direcţia şi finali-tatea proprie, punându-le să slujească valorilor şi idealurilor inferioare. Au fost dărâmate altarele lui Dumnezeu pentru a se clădi temple artei, umanităţii, ştiinţei, tehnicii, economicu-lui. Locul virtuţilor creştine a fost ocupat de virtuţi noi, ca foiţa fizică, onoarea, nobleţea luxului şi a banului, ambiţia vitezei şi a tuturor recordurilor, abilitatea prin care să se par-vină fără drept etc.

Nici nu ne gândim să contestăm valorilor şi virtuţilor de mai sus drepturile legitime la preţuirea noastră. Arta, ştiinţa, tehnica, economicul, realizările în direcţia asistenţei sociale, ca şi forţa fizică, onoarea, etc. sunt desigur valori şi virtuţi care nu numai că sunt legitime, dar constituie obligaţii mo-rale importante. Ceea ce respingem însă este idolatrizarea lor, adică substituirea lor valorilor morale şi religioase, care trebuie să primeze.

în Sf. Evanghelie există un episod foarte instructiv în această privinţă. Atunci când Măria, sora lui Lazăr, a spălat picioarele Mântuitorului cu mir de nard, spărgând un vas de mult preţ, Iuda îi reproşează că a risipit zadarnic bunuri care ar fi putut fi dăruite săracilor. Mântuitorul îl întâmpină cu răspunsul: „pe săraci pururea îi aveţi cu voi!". Coroborând acest răspuns cu principiul gradat al iubirii, după care pe Dumnezeu trebuie să-L iubim mai mult decât pe noi înşine,

CONSTANTIN C. PAVEL

pe când pe aproapele ca pe noi înşine, ajungem la încheierea că ceea ce Iisus a vrut să spună lui Iuda este că în ierarhia valorilor trebuie să păstrăm întotdeauna locul de frunte va-lorii religioase, după care urmează valoarea morală.

Dar acest principiu n-a fost respectat în cultura moder-nă şi de aceea sub fardul culturii de azi rânjeşte hidoasă figu-ra crispată a unei lunii corupte şi nenorocite, după cum sub masca unei politeţi binevoitoare se ascunde o inimă nepă-sătoare sau înveninată de ură.

Cultura modernă este animată de un dinamism neobiş-nuit. Dar, întrucât acest dinamism nu se supune nici unei discipline şi nici unui ideal superior, nu aduce nici un folos. Dimpotrivă, păgubeşte prin faptul că „insuflă un duh de ne-stabilitate tuturor formelor de viaţă", cum spune dl. N. Crai-nic36. Iar un minim de stabilitate este indispensabil pentru cel care vrea să trăiască viaţa în intensitate. Epoca medievală era prielnică acestui gen de viaţă, pentru că era orânduită ierarhic în forme definitive. Această stabilitate nu atrăgea spiritul ca să se piardă în nemărginirea spaţiului. „Viaţa mo-dernă, părăsind dimensiunile intensităţii spirituale, s-a lăsat furată de iluzia nemărginirii în spaţiu"37. Această pierdere a spiritului în lumea din afară se vădeşte şi prin caracterul a-vital al preocupărilor filosofice, ele devenind „un joc gra-tuit al raţiunii", fără nici o aderenţă la viaţă, cu care stă în dezacord complet. Astfel, filosofia a părăsit problema ei cen-trală şi vitală, de a găsi esenţa lucrurilor, şi zăboveşte prea mult asupra metodei38.

Caracterul esenţial al culturii moderne este antropocen-trismul ateu şi anarhic, care a dat naştere unui negativism general. Dl. Crainic semnalează acest negativism aşa cum se manifestă în diferite curente din arta modernă39: naturalis-mul, care taie lucrurilor legăturile cu transcendentul; impre-sionismul, care ignoră contururile naturale ale obiectului şi

rTRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNĂ

reduce pe omul atât de complex şi bogat la un simplu ele-ment de-abia perceptibil şi, în fine, cubismul, ultima fază a decadenţei în cultura modernă, în care „figura omenească distrusă de impresionism apare refăcută după modelul me-talic al maşinii"40.

Cubismul pare să fie deci curentul artistic care reprezintă în chipul cel mai fidel mentalitatea mecanică a culturii mo-derne. Omul este redus astfel la câteva dimensiuni geome-trice simple, care-1 apropie până la identificare de mecanis-mul static şi grosolan al maşinii.

Toate aceste curente nu sunt decât o monstruoasă „ cari-caturizare " a vieţii, valorilor şi realităţii în genere. „Nega-tivismul e - spune dl. Crainic - spiritul demonizat al culturii modeme şi el nu poate lucra decât caricaturizând arhetipul frumuseţii, al binelui şi al adevărului, împotriva căruia se găseşte în stare de revoltă"41.

Dintre toate, cea mai „demonică caricaturizare" este „ace-ea de a prezenta pe om, din făptură a lui Dumnezeu, fiu na-tural al maimuţei, pentru a justifica toate formele ateismului şi ale decadenţei spirituale"42.

Alături de darwinism, freudismul se aplică să ne demon-streze că viaţa umană se reduce la cele mai inferioare in-stincte, coborând cele mai înalte şi nobile manifestări supe-rioare la nivelul vieţii instinctuale.

Prin urmare, cultura modernă nu este, în mare parte, decât o caricaturizare a naturii, a omului şi a vieţii.

Teorii asupra culturii şi civilizaţiei

Criza culturii actuale se datorează în întregime unei false şi anormale ierarhii a valorilor. S-au supraestimat valori in-ferioare, ca cele tehnico-economice şi teoretice, nesocotin-du-se şi dispreţuindu-se cele superioare, valorile morale şi religioase.


Dar această stare anormală nu putea dăinui, nu putea să nu se răzbune. Ridicându-se idolatrii în jurul valorilor infe-rioare, s-a ajuns la degradarea omului sub nivelul materiei şi, prin aceasta, la răzvrătirea duhului materialist, deplin stăpâ-nitor peste tot cuprinsul gândirii, simţirii şi activităţii omului, împotriva aspiraţiilor şi străduinţelor spre o viaţă mai înaltă şi mai bună.

Noua ordine din afară creată de civilizaţia tehnică adau-gă la vechea orânduire a naturii materiale, potrivnică ascen-siunii spirituale, o nouă şi puternică opoziţie. între viaţă şi valorile create s-a iscat un conflict acut, conflict atât de preg-nant semnalat de Georg Simmel43. Valorile create de om au ieşit de sub stăpânirea lui pentru a se constitui în forţe in-dependente, lucrând împotriva vieţii. Şi ceea ce măreşte criza este confuzia şi haosul care domnesc în sânul însuşi al culturii. Omul este silit să trăiască în spiritul său contra-dicţiile dintre înseşi elementele culturii, care îi produc o stare de continuă dispută interioară, generatoare de dezordine, după cum atât de plastic formulează acest simptom al crizei poetul şi filosoful Paul Valery44. „ Tout ce que nous savons, c 'est-ă-dire tout ce que nous pouvons, a fini par s 'opposer ă ce que nous sommes ", conchide el45.

Reproşul pe care filosoful german Oswald Spengler îl aduce culturii occidentale, de a fi numai civilizaţie, ni se pare pe deplin îndreptăţit. După Spengler, cultura occiden-tală este de tip faustic, adică este centrată în jurul ştiinţei pozitive, după cum cultura greacă a fost apolinică, în care primatul l-au avut spiritul şi frumosul, iar cea arabă a fost o cultură magică.

După cum se vede însă, Spengler ignoră cultura creştină, realizată mai cu seamă în primele veacuri ale creştinismului şi în Evul Mediu, şi pe care noi am numi-o teocratică sau hristocentrică. De asemeni, Spengler exagerează când ex-tinde pesimismul său asupra întregii culturi occidentale, in-

36


dependent de timp. în realitate, nu toate epocile culturale merită învinuirea de a fi faustice, ci numai epoca modernă şi, într-o măsură redusă, epoca Renaşterii. Fără a împărtăşi deci întru totul teoria lui Spengler, reţinem totuşi caracterizarea pe care o face culturii de azi. Cultura modernă este, fără în-doială, o cultură în faza ei decadentă şi morbidă, cu alte cu-vinte numai civilizaţie.

Nu tăgăduim legitimitatea şi rostul civilizaţiei, care face parte integrantă din cultură cu aceeaşi îndreptăţire ca şi cele-lalte valori, deşi nu cu aceleaşi rosturi, lucru pe care-1 vom preciza mai la vale; dar ceea ce respingem este pretenţia ci-vilizaţiei la primat şi exclusivitate. Ceea ce caracterizează epoca modernă este tocmai substituirea civilizaţiei valorilor superioare, pe care, atunci când n-a izbutit sau n-a avut in-teresul să le suprime, le-a înăbuşit sau deviat de la direcţia normală.

Dar cultura nu se reduce la civilizaţie, deşi civilizaţia este o parte integrantă din cultură - şi nu partea cea mai însemna-tă. Mulţi gânditori au făcut chiar o distincţie tranşantă între aceste două noţiuni. Astfel, Kant defineşte undeva civilizaţia ca „realizarea scopurilor naturii prin simplă dexteritate", iar cultura ca ,; realizarea scopurilor intrinsece ale voinţei morale prin disciplină, care eliberează această voinţă de despotismul dorinţelor "A\ Cu alte cuvinte, civilizaţia urmă-reşte perfecţionarea naturii, iar cultura vizează un scop mai greu de atins, desăvârşirea morală a omului. Civilizaţia îşi poate atinge scopul prin simpla exercitare a calităţilor acelui homofaber, prin însuşirile intelectuale; realizarea scopului culturii cere eforturi mai mari şi mai complexe; aici discipli-na exercită o dublă acţiune: mai întâi, favorizează dezvol-tarea şi întărirea aspiraţiilor şi tendinţelor spre virtuţi morale şi, în al doilea rând, le apără de tirania dorinţelor inferioare.

Singura obiecţie pe care o putem aduce definiţiei lui Kant este că nu cuprinde un vast câmp de activitate culturală, cum

37


este. bunăoară, cea artistică, aceea care nu porneşte întot-deauna din motive morale sau nevoi materiale şi nu vizează scopuri similare, ci constituie, cum crede şi dl. Crainic, o activitate gratuită, o activitate de lux47.

Dl. Simeon Mehedinţi înţelege prin civilizaţie „suma tu-turor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului adapta-rea la mediul fizic ", iar prin cultură „suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice, estetice) care înlesnesc indivi-dului adaptarea la mediul social"™. Această definiţie venită din partea unui geograf şi etnograf care este, în acelaşi timp, şi un gânditor ne luminează noţiunea de cultură în latura pri-vind mai ales realitatea concretă a vieţii. Dar această defi-niţie trebuie întregită cu acele creaţii sufleteşti care au drept scop adaptarea la mediul cosmic şi la realitatea divină.

O interesantă deosebire face şi dl. Lucian Blaga între ci-vilizaţie, pe care o defineşte ca o creaţie a omului „ în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi a confortului", şi cultură, care „ răspunde existenţei umane întru mister şi revelare "49. Ideea cenzurii transcendente, pe care o exercită Marele Ano-nim ca pe o frână şi limită a cunoaşterii umane, care, dac-ar putea deveni perfectă, ar strica economia acestei lumi şi ar duce la identificarea omului cu Dumnezeu şi, prin aceasta, la dispariţia omului, este de asemeni una din concepţiile cele mai originale ale d-lui Lucian Blaga.

Dl. Nichifor Crainic distinge, cu O. Spengler, cultura -„suma valorilor ideale " - de civilizaţie -,, tehnica valorilor materiale "50.

Când W. Lexis51 defineşte cultura ca „ ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea pu-terilor sale spirituale şi morale ", nu pare să excludă din no-ţiunea de cultură conceptul de civilizaţie, dar nu remarcă deloc diferenţa dintre ele.

lacob Burckhardt52 distinge cultura de civilizaţie prin ca-racterele ei de spontaneitate şi unicitate, la care dl. Crainic53

adaugă caracterul de gratuitate.


R. Eisler, definind cultura ca „ transformarea activă, pre-lucrarea datelor şi materialelor în sensul şi slujba ideii şi a voinţei de perfecţionare omenească"54, readuce elementul kantian al perfecţionării umane, noţiune esenţială, după noi. Această definiţie are defectul de a nu preciza caracterul mo-ral al perfecţiunii, lucru care lui Kant nu i-a scăpat, dar are meritul de a nu separa într-atât civilizaţia de cultură, încât să fie considerate ca două realităţi în mod necesar opuse. Eisler indică, de asemeni, deşi nu atât de explicit, funcţia subordo-nată a civilizaţiei în cadrul unei culturi depline şi armonice.

Noi orânduim civilizaţia cu valorile pe care le cultivă în numărul elementelor care constituie obiectul culturii, aşa cum crede de altfel şi dl. Tudor Vianu55.

După părerea noastră, cultura înglobează toate valorile, iar civilizaţia nu este decât un alt nume pentru cultura valori-lor tehnico-economice sau utilizarea practică a valorilor. Da-că s-a ajuns a se face distincţie, adesea tranşantă, între cul-tură şi civilizaţie, aceasta se datorează faptului că valorile cultivate de civilizaţie au fost, câteodată, idolatrizate pe ne-drept în dauna celorlalte valori superioare. în realitate, nu există opoziţie între cultură şi civilizaţie, decât atunci când valorile civilizaţiei sunt supraestimate sau când celelalte va-lori culturale superioare se socotesc singure ca atare, contes-tând valorilor inferioare dreptul la preţuirea cuvenită.

Fenomenul acesta al idolatrizării unei valori este, de alt-fel, tot atât de funest pentru cultură şi în cazul când se pro-duce în jurul unei valori superioare. Aşa, de pildă, supraes-timarea valorilor estetice până la idolatrizare şi exercitarea unei tiranii asupra celorlalte valori, inferioare şi superioare, ducând la estetism, la estetolatrie, este un fenomen morbid al unei culturi bolnave.

în domeniul culturii trebuie respectată o ierarhie orândui-tă după norma ideală cea mai justă şi mai înaltă, care, după noi, este cea descoperită lumii prin creştinism.

CONSTANTIN C. PA VELTRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNĂ

Definiţia culturii

Confuziile frecvente, provenind din dezacordul asupra definiţiei culturii, ne impun datoria de a stărui puţin asupra conceptului de cultură.

Cultura trebuie luată în două sensuri, corespunzând celor două aspecte ale ei. în sens subiectiv şi sub aspectul ei dina-mic, înţelegem prin cultură activitatea creatoare şi asimila-toare de valori, la care adăugăm, ca o funcţie secundară, [pe] aceea de propagare a valorilor sau, cu alte cuvinte, exercita-rea însuşirilor trupeşti şi sufleteşti în vederea perfecţiunii şi fericirii omului, adică a mântuirii.

In sens obiectiv şi sub aspectul ei static, cultura este suma tuturor acestor valori sau, altfel spus, gradul de perfecţiune şi fericire a omului şi de desăvârşire a lumii din afară, ca rea-lizare a activităţii omului, activitate combinată cu aceea a societăţii şi, în sens creştin, cu acţiunea harului divin şi a re-velaţiei creştine.

Numai această definiţie a culturii ni se pare a fi compati-bilă cu punctul de vedere al concepţiei creştine ortodoxe şi, după părerea noastră, constituie cea mai justă definiţie a cul-turii adevărate.

Recunoaştem că punctul de vedere creştin poate provoca obiecţii şi nedumeriri din partea celor care stăruie pe planul pur naturalist şi antropocentric. Aversiunea sau opacitatea lor faţă de tot ceea ce ţine de domeniul supranatural al vieţii nu constituie un argument justificat pentru apărarea poziţiei lor, ci cel mult o explicaţie.

Dacă n-am face apel decât la criteriul eficacităţii culturii faţă de viaţa umană şi încă ar fi suficient pentru a demonstra prin falimentul culturii moderne eroarea în care se găsesc.

Dimpotrivă, istoria înregistrează progrese reale atinse de omenire, datorită valorilor şi activităţii creştine. învăţăturile

40

morale şi religioase revelate de Mântuitorul Hristos, întru-parea, Patimile şi învierea Sa, precum şi viaţa Sa şi a sfin-ţilor creştini sunt valori pe care nu le-au creat oamenii sin-guri şi care au avut totuşi o mare influenţă asupra vieţii. Nu este aici locul să înşirăm schimbările aduse în sufletele oa-menilor de religia creştină. Acest lucru este prea bine cunos-cut. Ceea ce socotim necesar să precizăm este că nimeni nu-i îndreptăţit să tăgăduiască valorilor creştine calitatea de va-lori numai pentru simplul motiv că nu sunt o creaţie umană.

Faptul că activează efectiv în viaţă ne dovedeşte că nu sunt himere, ci adevărate realităţi.

De aceea, toate definiţiile date culturii care nu cuprind nici o indicaţie cu privire la valorile creştine sunt false sau unilaterale. Cei ce lasă la o parte aceste valori nesocotesc realitatea, întrucât aceste valori intervin efectiv în viaţă sau definesc numai cultura ateilor.

Dar ateismul nu este trăibil. Filosofîa voinţei umane ne spune că „orice voinţă, chiar şi cea mai perversă, doreşte pe Dumnezeu fără s-o ştie. Ea poate să aleagă alte scopuri ulti-me, să opteze pentru alte iubiri, ceea ce doreşte este încă şi întotdeauna Dumnezeu, sub forme aberante şi contra alegerii sale"56. „Ateismul, dacă ar putea fi trăit până în rădăcina voinţei, ar dezorganiza, ar ucide metafizic voinţa"57, cum s-a întâmplat cu Kirilov din romanul Demonii de Dostoievski. Cât despre ateismul sovietic, acesta este „mai mult de ordin etic şi moral, decât metafizic"58. Forţa comunismului sovietic vine de la fondul creştin, pe care-1 exploatează cu altă finali-tate, virtuţile lui nefiind decât „virtuţi creştine dezafectate"59. Explicaţia psihologică a acestui fenomen se găseşte în aceea a „transferului sentimentului religios asupra altor obiecte"60.

Prin urmare, la drept vorbind, cei care definesc cultura fără a ţine seama de religie lasă la o parte, în orice caz, ele-mente pe care, în realitate, deşi nu întotdeauna explicit, o activitate culturală le cuprinde.

c3 ,(£

—a

o4—

o:■4-

c4-

:aaX

tatea culturală intervine şi Dumnezeu. Intervenţia lui Dumne-zeu se exercită prin acţiunea harului şi a revelaţiei. Creştinul dobândeşte prin aceste căi remedierea slăbiciunilor, sporirea forţelor, orientări noi şi o eficacitate deosebită în străduinţele sale spre desăvârşire.

în cultură, deosebim trei momente sau procese, aşa cum afirmă dl. N. Crainic: creaţia, difuzarea şi asimilarea61. Di-.! fuzarea este sarcina şcolilor şi constituie funcţia, adesea ex-clusivă, a tuturor instituţiilor culturale. Ea ar corespunde cu ' instrucţia, care poate rămâne superficială, deşi are şi ea rostul ei, mai ales în civilizaţia tehnică. Asimilarea, un moment i mult mai important, este procesul de însuşire în adâncime a valorilor culturale, de împărtăşire efectivă din ele, până la punctul de a spori capacitatea de creaţie culturală a celui care asimilează. Asimilarea corespunde educaţiei.

Crearea culturii este procesul cel mai însemnat şi consti-tuie, în proporţii diferite, o însuşire specific şi general umană, geniile reprezentând, fireşte, culmile. Spre deosebire de alte păreri, noi credem că orice om are posibilitatea de a crea valori culturale, desigur, într-un grad variind odată cu capacităţile sale native şi dobândite. Aşa încât surâdem când auzim deplângându-se atât de naiv analfabetismul sătenilor noştri români ca o lipsă de cultură. Greşeala vine de la identificarea deplină a culturii cu instrucţia. în realitate, mai curând ar trebui să refuzăm această calitate multora dintre cei cu ştiinţă de carte. Bogăţia folclorului nostru, creaţiile populare geniale din domeniul muzicii, portului naţional şi al altor arte, precum şi caracterul echilibrat al poporului român îl aşează pe acesta la un nivel cultural superior chiar celui mai pretins popor cult din Europa.

Şi aceasta este adevărat mai ales pentru că tot ceea ce posedă poporul român în materie de cultură este creaţie pro-prie, este trăit efectiv şi este pe deplin asimilat. Ceea ce po-

44

seda omul aşa-zis cult de azi este adesea un împrumut de la alţii, uneori rău digerat, simplă mobilă incomodă pentru min-te şi viaţă, iar caracterul său rămâne, poate, cel de mai îna-inte, dacă nu devine şi mai rău.

Teoriile deosebite şi adesea contradictorii asupra culturii se explică lesne prin faptul că nu au în vedere obiectul în-treg, în toate aspectele pe care le prezintă, şi nici nu vizează punctul esenţial al chestiunii, ci, fiecare aşa cum am văzut, se mărgineşte la una sau mai multe laturi neglijând pe toate celelalte, sau apasă pe elemente secundare.

Definiţia încercată de noi are meritul de a îmbrăţişa întreg domeniul activităţii şi realităţii culturale şi are în vedere în-treg complexul de probleme cu care cultura are conexiune necesară. Socotim că am izbutit totodată să punem accen-tul pe nervurile esenţiale ale acestei probleme, punând în lu-mină şi lăsând în umbră, după importanţă, fiecare punct pe care îl comportă.

Ierarhia valorilor

Nu este fără interes să precizăm că toate valorile culturale se pot reduce la şase grupe principale: economice, teoretice, politice, morale, estetice şi religioase62.

Şi acum, întrucât varietatea lor se adresează omului, pen-' tru ca aceasta să nu-1 încurce, se impune unificarea lor prin-tr-o armonie ierarhică.

Raportul normal dintre aceste valori nu poate fi, desi-gur, de independenţă absolută, ci un raport de interdepen-denţă pe temeiul unei ierarhii.

Istoria culturii înregistrează epoci în care cultura era sub-ordonată valorilor teoretice (cultura elină) sau religioase (Evul Mediu) etc.

45


Cultura modernă a oscilat între primatul valorii teoretice, economice şi politice. în ultimul timp, economicul şi politi-cul par să fie trăite şi considerate ca valori supreme.

Tragedia omului în cultura modernă provine de la nesoco-tirea valorilor morale şi religioase, care, într-o ordine ierar-hică normală, trebuie să primeze. Acestea trebuie să contro-leze şi să [le] reglementeze pe toate celelalte şi să servească drept criteriu de preţuire a celorlalte, preţuire care se face după locul pe care-1 ocupă fiecare pe scara ierarhică a valo-rilor, ordonată la aceea a scopurilor, în care scopul suprem este perfecţiunea şi fericirea omului în viaţa aceasta şi cea viitoare.

Nu este vorba aici de o tiranie a valorii religioase, după cum nu poate fi socotită tiranie autoritatea exercitată de un părinte asupra fiului său spre binele acestuia. Nu este vorba nici de o suprimare a celorlalte valori, ca în supramoralism sau quietism6i, întrucât fiecare valoare îşi are rostul îndrep- i tăţit şi libertatea necesară în ceea ce priveşte tehnica pro-prie. Ci este vorba numai de o supremaţie activă, exercitată de valorile şi scopurile morale şi religioase, care singură ori- ■ entează şi organizează cultura spre binele omului.

Fără valorificarea morală şi religioasă, celelalte valori nu pot fi, de altfel, nici concepute ca valori în raport cu omul. Cu acelaşi avion se poate salva o viaţă, dar se poate şi dis-truge, în ele însele, celelalte valori sunt amorale. Numai vir-tuţile pot converti o valoare tehnico-economică într-o valoa-re morală şi religioasă, adică într-o adevărată valoare.

Spre a realiza unitatea şi armonia culturii, Auguste Comte preconiza centrarea ei în jurul ştiinţei pozitive. Titanismul tehnic de astăzi este rodul acestei concepţii. Falimentul cul-turii actuale, întemeiată pe ştiinţa pozitivă, constituie o con-damnare irevocabilă a concepţiei lui Comte.

Jacques Maritain64 şi Henri Massis65 sunt pentru o centrare a culturii în jurul valorii religioase-creştine, după chipul în care a fost realizată în Evul Mediu.

46


Indexul şi Inchiziţia, exercitate de autoritatea religioasă în Evul Mediu, ne-au dovedit că acest sistem n-a însemnat un primat, o ierarhizare în chipul în care o înţelegem noi, ci o ti-ranie a valorii religioase asupra tuturor celorlalte, o imixtiu-ne ilicită şi o interdicţie duse până şi în amănuntele tehnice ale celorlalte valori. Iar aceasta a dus la sugrumarea sau chiar suprimarea valorilor inferioare şi deci la un fel de nihilism cultural, iar în urmă la o atitudine înverşunată împotriva ca-tolicismului.

Jacques Maritain, cu toate că trece drept cel mai încar-nat neotomist, este nevoit să recunoască defectele Evului Mediu, pe care îl consideră ca o experienţă valabilă numai pentru vremea aceea, ca pe „una din realizările sale posi-bile"66. El înţelege „ireversibilitatea funciară a mişcării is-torice"; după el, „omenirea trece prin cercuri istorice variate, tipic eterogene", fapt care impune o nouă formă culturală sub imperiul creştin.

Filosoful rus Berdiaev67 cere instituirea unui nou Ev Me-diu, dar fără erorile lui şi în spiritul Bisericii Ortodoxe.

Iar aceşti gânditori nu sunt singurii care să recunoască meritele creştinismului în această privinţă. Dl. C. Rădules-cu-Motru, combătând pe detractorii creştinismului, recu-noaşte acestuia meritul de a fi adus pacea în suflete, de a fi eliberat pe oameni de frica necunoscutului, de a fi ridicat valoarea personalităţii, de a fi pregătit pentru lupta cu sine şi de a fi multiplicat centrele de energie sufletească68. „Ade-vărata perioadă de sănătate a început în istoria culturii ome-neşti după creştinism"69, conchide dl. Rădulescu-Motru.

Paul Valery însuşi numără creştinismul printre factorii care constituie fondul cultural al Europei. Acest poet-filosof afirmă: „Nici nu vreau să-ncerc a măsura modificările extra-ordinare pe care religia lui Hristos le-a impus acestei conşti-inţe, pe care trebuia s-o facă universală". Creştinismul aduce, după părerea lui Valery, o morală subiectivă, impune unifica-rea moralei şi face cunoscută occidentalilor viaţa interioară.

47

„Creştinismul propune spiritului problemele cele mai subtile, cele mai importante şi chiar cele mai fecunde". în orice do-meniu „creştinismul educă, excită, face să acţioneze şi să reacţioneze milioane de spirite timp de secole"70.

Dacă totuşi cultura a ajuns la criza de azi, acest fapt gă-seşte în istoria gândirii umane suficiente explicaţii71.

Umanismul ateu, care a adus încrederea exagerată în om şi în puterile lui autonome, este cauza fundamentală a crizei pe care o străbate cultura modernă. Ca o reacţie împotriva antropologiei pesimiste a Reformei şi a jansenismului, repetată azi de teologia dialectică a lui Karl Barth, care con-sideră pe om radical şi iremediabil corupt, şi pentru reabi-litarea creaturii în faţa lui Dumnezeu, s-a ajuns treptat, tre-când prin molinism, care căuta „să salveze libertatea umană în dauna cauzei divine", de la un umanism teocentric la un umanism antropocentric. Jean Jacques Rousseau, cu teologia bunătăţii naturale, care nesocotea păcatul originar şi, prin aceasta, necesitatea harului divin, Auguste Comte, cu ideea Umanităţii-Dumnezeu şi Hegel, cu îndumnezeirea Statului şi panteismul său istoric, toţi aceştia reprezintă etapele acelu-iaşi proces de desfacere a omului de Dumnezeu şi antropo-centrizare a culturii. Descartes, Rousseau şi Kant şi-au făcut despre personalitatea omului o imagine ultra optimistă. Acest optimism antropologic avea să primească o lovitură mortală venită din domeniul biologic, de la triumful teoriei darwinis-te, după care omul ar descinde din maimuţă.

Lovitura de graţie o primeşte însă din domeniul psiho-logic, de la Sigmund Freud. Deosebit de Blaise Pascal, care vede în sufletul omului nu numai pe cele rele, ci şi pe cele bune, Freud ajunge prin metoda sa psihanalitică la dizolva-rea personalităţii omului. Omul este, după Freud, „mişcarea fatală a larvelor polimorfe ale lumii subterane, a instinctului şi dorinţei" [...] „toată demnitatea bine orânduită a conştiin-ţei noastre personale apare ca o mască mincinoasă. în defini-

48

tiv. omul nu-i decât locul de încrucişare şi de conflict al unui libido înainte de toate sexual şi al unui instinct de moarte"72.

Paradoxul stă în faptul că, cu toate aceste lovituri primite, omul îşi revendică mai mult ca oricând suveranitatea; de da-ta aceasta individul abdică în profitul omului colectiv: Statul lui Hegel şi societatea comunistă a lui K. Marx73.

JVIaritain74 distinge trei stadii în dialectica culturii moder-ne: a) secolele XIV-XVII, epoca naturalismului creştin, în care se renunţă la viaţa viitoare în profitul dominării omului asupra materiei; b) secolele XVIII-XIX, stadiul burghez al culturii, dominat de optimismul raţionalist, care eliberează pe om de „superstiţia religiilor revelate". Este perioada care se manifestă ca un „imperialism demiurgic faţă de forţele materiei" şi cu neglijarea omului şi socotirea lui Dumnezeu ca pe o idee; c) secolul XX se caracterizează prin „răstur-narea materialistă a valorilor", „în care omul, punându-şi hotărât scopul în el însuşi şi neputând să mai suporte maşina acestei lumi, angajează un război disperat pentru a face să ţâşnească dintr-un ateism radical o omenire cu totul nouă"75.

Asistăm acum la „o refulare progresivă a umanului de către materie"76, omul fiind constrâns să se subordoneze ne-cesităţilor tehnice care au invadat lumea; condiţiile de viaţă devin din ce în ce mai inumane; pământul pare să nu mai poată fi locuit decât doar de bestii sau de zei.

Chipul lui Dumnezeu în om fiind şters, Dumnezeu sfâr-şeşte prin a dispare, prin a fi tăgăduit „în numele omului co-lectiv", „al dinamismului colectivităţii sociale".

Tragedia omului se datorează unei antropologii greşite. Nu s-a înţeles că omul este o fiinţă naturală însă, în acelaşi timp şi într-un anumit sens, şi supra-naturală, coruptă şi fără har, dar având un scop supra-natural77. Omul a fost consi-derat numai în chip natural78. Tăindu-i-se legătura cu Dum-nezeu şi redus la propriile lui forţe naturale, omul a devenit robul nevoilor şi plăcerilor. Lipsit de suportul spiritual al re-ligiei, nimic nu-1 mai poate apăra împotriva haosului. Uraa-

49

CONSTANTIN C, PAVEL TRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNA

nismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o! afirmare a omului, ci printr-o negare a lui. pentru că, aşa cum afirmă Berdiaev, „omul fără Dumnezeu încetează de a m om" [...] „Numai în creştinism se arată şi se păstrează ade-vărata umanitate".

în acest sens, dl. I. Gh. Savin are dreptate când afirmă:] „Valoarea religioasă trebuie să-şi capete iarăşi dreptul la câr-mă, căci numai prin ea viaţa îşi capătă un sens, lumea un conţinut, ştiinţa un reazem, etica o sancţiune, estetica o mi- j siune"79.

Am greşi însă dacă n-am recunoaşte că alături de ne-păsarea, perversiunea, nervozitatea şi toate celelalte păcate j ale veacului nostru întrezărim dorinţa, adesea nedesluşită, după o epocă nouă. Spiritul hipercritic, negativismul, scepti-cismul care caracterizează pe omul modern sunt generatoare de haos şi disperare. Războiul infernal de azi are darul, poate unicul, de a zgudui şi probabil de a dezmetici pe oameni. Oare n-are dreptate Charles Peguy când afirmă: „ Quand la detresse paraît, c 'est que la chretiente revient"?

în orice caz, omul modern simte nevoia de convingeri j sănătoase şi solide, care să-i servească de temelie pentru o j viaţă mai sigură, mai înaltă, mai umană.

Creştinismul este singur în stare să i le dea.

Creştinismul şi cultura

Neîncrederea într-un regim creştin al culturii este expli-cabilă prin concepţiile istorice false despre cultură, cum este aceea aplicată în Evul Mediu sau aceea care rezultă din ere-zia quietistă, repetată azi de teologia dialectică a lui Karl Barth şi, în general, observată la reformatorii Luther şi Calvin.

Creştinismul ortodox nu tăgăduieşte cultura, ci vrea nu-mai s-o disciplineze în cadrul unei ierarhii teocentrice, care singură este salvatoare pentru cultură şi om.

Biserica Ortodoxă nu se face vinovată nici de nihilismul cultural al protestanţilor şi nici de monopolizarea culturii, eroarea catolicismului medieval.

Activitatea culturală este o poruncă expresă a lui Dumne-zeu; ea nu este, în sens larg, decât echivalentul credinţei şi faptelor bune, condiţii indispensabile pentru mântuire. Mo-rala, cultul şi credinţa constituie partea de contribuţie a omu-lui la mântuirea lui şi cuprind toate formele de activitate cul-turală.

Dumnezeu a însărcinat pe primii oameni să lucreze şi să păzească Edenul şi să pună nume plantelor şi animalelor. Alături de munca manuală, omul desfăşoară şi una intelec-tuală.

Dreptul şi datoria lui Adam de a stăpâni pământul cu tot ce are pe el presupune, de asemeni, însuşiri superioare, pe care numai printr-o activitate stăruitoare şi metodică le poate valorifica.

Din acest punct de vedere, cultura este sistemul creat de om pentru a stăpâni lumea din afară şi pentru a se stăpâni pe sine, adică de a pune aceste două realităţi în slujba per-fecţiunii şi fericirii sale, care coincid cu proslăvirea lui Dum-nezeu.

Meşteşugurile şi artele îşi au originea în Dumnezeu. Dum-nezeu inspiră şi orientează puterile umane creatoare de cul-tură80.

O analiză atentă a textelor privitoare la crearea omului {Fac. 1, 26-27) ne va prezenta concepţia creştină asupra cul-turii în aspectul ei cel mai înalt, în perfectă consonanţă cu aceea pe care am înfăţişat-o noi aici.

Astfel, prin „chipul lui Dumnezeu" în om se înţeleg ap-titudinile culturale ale omului, pe care Dumnezeu i le-a dă-ruit la creaţie. „Asemănarea cu Dumnezeu" este idealul către care trebuie să tindă şi pentru care trebuie să pună în lucru forţele dobândite. Acest ideal cultural nu este dat, [nu este] o


realitate în om, ca „chipul lui Dumnezeu", ci numai un ideal. Este desăvârşirea pe care omul o poate realiza prin virtute, adică desfăşurând o activitate culturală. Idealul acesta este prezentat ca fiind accesibil omului, întrucât are ca punct de plecare însuşiri date şi reale - cele cuprinse în „chipul lui Dumnezeu" - după cum are şi o orientare sigură, idealul -„asemănarea cu Dumnezeu" - fiindu-i pe deplin cunoscut şi ajutându-i să-şi organizeze activitatea în direcţia indicată. Din parabola talanţilor reiese că Dumnezeu dăruieşte tu-turor aptitudini culturale, în proporţie variind după măsura puterii fiecăruia, şi pretinde ca fiecare, mulţumindu-se cu cât i s-a dat, să le pună în valoare atât cât este în stare. De aici rezultă că cultura nu este numai apanajul câtorva, ci o dato-rie pentru oricine.

Colaborarea omului cu Dumnezeu la desăvârşirea omului şi a naturii devine cu atât mai imperioasă după căderea în păcat, când integritatea şi perfecţiunea omului şi a naturii au fost alterate. Acum însă această conlucrare se efectuea-ză în schimbul unor eforturi mult mai mari, „întru sudoarea frunţii", cum afirmă Sf. Scriptură.

în Noul Testament81 însuşirile care nasc activităţile cul-turale corespund diferitelor daruri ale Sf. Duh (/ Cor. 12, 4-10; Rom. 12, 6), vin toate de la „acelaşi Duh" şi fiecare se exercită spre folosul tuturor. Cuvintele Sf. Apostol Pavel: „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, în numele Meu să-1 faceţi" îndreptăţesc şi,normează după Dumnezeu până şi activitatea fizică a omului.

Sf. Apostol Petru (I Pt. 4, 11) afirmă şi mai categoric fi-nalitatea religioasă a culturii, când spune: „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumne-zeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să Se mărească prin lisus Hristos".


Există o cultură umană şi o cultură creştină: „omeneşte putem crea după chipul lui Dumnezeu; 'creştineşte putem crea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu"82, cum spune dl. N. Crainic. Dacă se poate vorbi şi de |un] oarecare progres al culturii necreştine, aceasta se expică prin revelaţia naturală şi primordială, care, prin păcat, ckşi s-a întunecat şi a slăbit mult, totuşi nu s-a şters şi distrus c\ totul, cum susţin protestanţii.

Afirmaţia că religia împiedică activitatea culturală nu este adevărată decât pentru anumite epoci istorice şi pentru anumite confesiuni, spre exemplu, în parte petitru Evul Mediu şi pentru quietism.

Creştinismul ortodox exercită asupra culturii o acţiune de „stimulare" şi „disciplinare", de „selectare" şi „stilizare". „Restricţiile" şi „interdicţiile"83 pe care le operează Biserica nu urmăresc distrugerea culturii, ci disciplinarea ei prin încadrarea în finalitatea creştină.

Iar aceste restricţii şi interdicţii nu se extind dincolo de sfera cultului divin.

în concepţia ortodoxă despre Biserică, fixată într-un canon de pictură bizantină, Biserica este: „Un aşezământ cos-mic-spiritual, care organizează în subordinea Mântuitorului întreaga creatură, de la înger până. la plante şi minerale, pentru ca toată suflarea să laude pe Domnul"84.

Zugrăvirea pe zidurile exterioare ale bisericilor ortodoxe a înţelepţilor antici, ca: Homer, Piţagpra, Socrate, Apoloniu, Solon, Tucidide, Plutarh,,Platon,, Arjstotel, Filon, Thulius, vrăjitorul Varlaam şi „înţeleaptă Sivilla"%, constituie „nişte iscălituri de aderenţă a lumii întregi la c-ultul adevăratului Dumnezeu"86 şi se explică prin ideea revelaţiei naturale, care a prilejuit afinităţi între creştinism şi cultura păgână87.

Ortodoxia n-a cunoscut un conflict acut cu cultura, pentru că ea a selecţionat de oriunde şi cu prudetiţă elementele bu-

5253

I

CONSTANTIN C. PA VELTRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNĂ

realitate în ora, ca „chipul lui Dumnezeu", ci numai un ideal. Este desăvârşirea pe care omul o poate realiza prin virtute, adică desfăşurând o activitate culturală. Idealul acesta este prezentat ca fiind accesibil omului, întrucât are ca punct de plecare însuşiri date şi reale - cele cuprinse în „chipul lui Dumnezeu" - după cum are şi o orientare sigură, idealul -„asemănarea cu Dumnezeu" - fiindu-i pe deplin cunoscut şi ajutându-i să-şi organizeze activitatea în direcţia indicată. Din parabola talanţilor reiese că Dumnezeu dăruieşte tu-turor aptitudini culturale, în proporţie variind după măsura puterii fiecăruia, şi pretinde ca fiecare, mulţumindu-se cu cât i s-a dat, să le pună în valoare atât cât este în stare. De aici rezultă că cultura nu este numai apanajul câtorva, ci o dato-rie pentru oricine.

Colaborarea omului cu Dumnezeu la desăvârşirea omului şi a naturii devine cu atât mai imperioasă după căderea în păcat, când integritatea şi perfecţiunea omului şi a naturii au fost alterate. Acum însă această conlucrare se efectuea-ză în schimbul unor eforturi mult mai mari, „întru sudoarea frunţii", cum afirmă Sf. Scriptură.

în Noul Testament81 însuşirile care nasc activităţile cul-turale corespund diferitelor daruri ale Sf. Duh (/ Cor. 12, 4-10; Rom. 12, 6), vin toate de la „acelaşi Duh" şi fiecare se exercită spre folosul tuturor. Cuvintele Sf. Apostol Pavel: „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, în numele Meu să-1 faceţi" îndreptăţesc şi,normează după Dumnezeu până şi activitatea fizică a omului.

Sf. Apostol Petru (I Pt. 4, 11) afirmă şi mai categoric fi-nalitatea religioasă a culturii, când spune: „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumne-zeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să Se mărească prin lisus Hristos".

Există o cultură umană şi o cultură creştină: „omeneşte putem crea după chipul lui Dumnezeu; creştineşte putem crea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu"82, cum spune dl. N. Crainic. Dacă se poate vorbi şi de [un] oarecare pro-gres al culturii necreştine, aceasta se explică prin revelaţia naturală şi primordială, care, prin păcat, deşi s-a întunecat şi a slăbit mult, totuşi nu s-a şters şi distrus cu totul, cum susţin protestanţii.

Afirmaţia că religia împiedică activitatea culturală nu este adevărată decât pentru anumite epoci istorice şi pentru anu-mite confesiuni, spre exemplu, în parte pentru Evul Mediu şi pentru quietism.

Creştinismul ortodox exercită asupra culturii o acţiune de „stimulare" şi „disciplinare", de „selectare" şi „stilizare". „Restricţiile" şi „interdicţiile"83 pe care le operează Biserica nu urmăresc distrugerea culturii, ci disciplinarea ei prin în-cadrarea în finalitatea creştină.

Iar aceste restricţii şi interdicţii nu se extind dincolo de sfera cultului divin.

în concepţia ortodoxă despre Biserică, fixată într-un ca-non de pictură bizantină, Biserica este: „un aşezământ cos-mic-spiritual, care organizează în subordinea Mântuitorului întreaga creatură, de la înger până la plante şi minerale, pen-tru ca toată suflarea să laude pe Domnul"84.

Zugrăvirea pe zidurile exterioare ale bisericilor ortodoxe a înţelepţilor antici, ca: Hqrjaşr, Piţagpra, Socrate, Apoloniu, Solon, Tucidide, Plutarh,rP,iaton:jl Aristotel, Filon, Thulius, vrăjitorul Varlaam şi „înţeleaptă Sivilla"85, constituie „nişte iscălituri de aderenţă a lumii întregi la cultul adevăratului Dumnezeu"86 şi se explică prin ideea revelaţiei naturale, care a prilejuit afinităţi între creştinism şi cultura păgână87.

Ortodoxia n-a cunoscut un conflict acut cu cultura, pentru ca ea a selecţionat de oriunde şi cu prudenţă elementele bu-

CONSTANTIN C. PA VEL TRAGEDIA OMULUI ÎN CULTURA MODERNA

ne, dar ,,fâră să îmbrăţişeze exclusiv şi integral pe cutare sau; pe cutare autor"8*, cum a îmbrăţişat catolicismul, prin To-mas d'Aquino, pe Aristotel.

Această atitudine, care, fără a fi dictată de prudenţă sau oportunitate, reiese firesc şi logic din însuşi spiritul creştin a meritat elogiile unui profesor ca J: W. Draper89, care scrie despre Ortodoxie: „Aceasta din urmă mai ales nu s-a socotit niciodată adversară a ştiinţei; dimpotrivă, a primit-o întot-deauna bine şi a arătat respect adevărului, de oriunde a venit. Oricând i s-a părut că descoperirile ştiinţei vin în contradicţie cu dogmele revelate, ea a aşteptat în tăcere ca timpul să aducă explicaţiile satisfăcătoare şi împăciuitoare, care rareori i-au lipsit. Ce fericire pentru civilizaţia modernă dacă Biserica Romană ar fi urmat şi ea această înţeleaptă conduită!". Civilizaţia şi cultura sunt născute din nostalgia paradisului pierdut şi tind spre un paradis viitor. Dl. N. Crainic tâlcu-ieşte astfel sensul şi originea culturii şi civilizaţiei: „civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc "90.

Paradisul pământesc este imposibil de realizat pe deplin, pentru că suferinţa şi moartea nu pot fi biruite pe pământ91. Fericirea pământească vizată de civilizaţie este, prin urmare, o himeră, deşi o ameliorare a condiţiilor de viaţă se poate realiza şi pe pământ.

Cât despre paradisul ceresc, acesta este cu putinţă într-o lume transfigurată prin har. Copilăria este, după dl. Crainic, aproape de sfinţenie şi reprezintă imaginea omului din pa-radis.

„Sensul culturii este - după dl. Crainic - de a hrăni spi-ritul cu sugestia vieţii de dincolo de lume, cu imaginea an-ticipată a unei ordini eterne, pentru care el are afinităţi substanţiale"92. Este vorba aici de cultura luată în partea ei superioară, e vorba de artă.

54

Prin urmare, în creştinism, omul este considerat ca un co-laborator al lui Dumnezeu la desăvârşirea lumii din afară şi a lumii lăuntrice. Iar cultura reprezintă această colaborare teandrică.

Ceea ce însă trebuie să primeze este încreştinarea şi desăvârşirea sufletelor, fără care eforturile cele mai uriaşe devin sterile sau chiar vătămătoare. încreştinarea omului premerge şi aduce cu sine încreştinarea culturii.

Pornind de la încreştinarea omului, se evită toate riscurile care ameninţă cultura fără Dumnezeu. Aşa, bunăoară, acea falsă securitate rezultată din realizarea acordului dintre spi-rit şi lumea materială prin progresul civilizaţiei n-ar mai amăgi pe creştinul care-şi plasează toate aspiraţiile într-o viaţă viitoare şi care luptă nu atât pentru un acord cu lumea externă, cât pentru un acord cu Dumnezeu.

în acelaşi timp, ataşarea de bunurile materiale, favoriza-tă de contactul frecvent cu materia şi orgoliul prilejuit de progresele realizate, n-ar mai putea prinde în inima unui creştin, care respectă o ierarhie creştină a valorilor.

în cadrele Bisericii Ortodoxe s-a dezvoltat şi a înflorit cultura bizantină, care a durat vreme de o mie de ani după ce încetase în Apus93.

Contribuţia Bisericii Ortodoxe la crearea culturii este imensă, mai ales în trecutul neamului nostru. Fără Biserică, această cultură n-ar fi existat sau, în orice caz, n-ar fi fost ceea ce este.

Dacă Biserica Romano-catolică, prin caracterul ei supra-naţional şi uniform, n-a promovat culturile naţionale, ci mai curând le-a împiedicat în scopul de a favoriza unificarea re-ligioasă cât mai perfectă în spiritul catolic - dovadă limba la-tină obligatorie în cultul divin pentru toate naţiunile - Bise-rica Ortodoxă, dimpotrivă, a promovat culturile naţionale, le-a alimentat şi chiar le-a creat acolo unde încă nu existau.

55


Tot ceea ce nu ţinea de fondul dogmatic, care nu se putea schimba, a putut fi adaptat la sufletul fiecărei naţiuni. Fiecare popor ortodox proslăveşte pe Dumnezeu în limba sa proprie şi în formele artistice pe care le îmbracă cultul prin creaţia geniului său propriu.

Aceasta se datorează şi faptului că Ortodoxia nu a con-stituit un cod rigid, care să reglementeze toate amănuntele vieţii umane, cum a făcut catolicismul. în afară de dogme, pe care le cere respectate cu orice preţ, Ortodoxia nu se simte atât ca o disciplină impusă din afară, ci mai degrabă ca un ; suflu care pulsează odată cu bătăile inimii, ca o direcţie către care se orientează de la sine orice demers al omului. Orto- , doxul este un om care, odată renăscut în duhul creştin, n-are > nevoie să-şi chibzuiască în fiecare clipă pasul de grija de a nu se abate de Ia normele creştine, ci aceste norme sunt îm- j plantate adânc în fiinţa sa şi activează ca o a doua natură.

Ortodoxia nu pare ceva prea străin de firea omului. Pe I fondul profund religios şi moral al strămoşilor noştri daci s-a putut lesne prinde altoiul creştin. Aşa încât se poate afir- . raa, cel puţin în ce priveşte pe români, că fuziunea între creş- j tinism şi sufletul naţional este atât de perfectă, încât creş-tinismul pare înnăscut. De acolo vine şi identitatea care se stabileşte între noţiunile de „român" şi „ortodox", între „lege" şi „ortodoxie" întrebuinţată des în vorbirea poporului.

Aceste constatări ne îndreptăţesc să conchidem că meritul şi titlul de glorie al Bisericii Ortodoxe constă mai cu seamă în faptul de a fi contribuit în largă măsură la crearea şi pro-movarea culturilor naţionale.

Salvarea culturii

Asprul rechizitoriu pe care l-am formulat împotriva cul-turii moderne ar putea îndreptăţi concluzia că soluţia crizei

56


ar sta într-o renunţare la toate valorile culturale dobândite, asupra cărora par să cadă toate răspunderile crizei în care ne zbatem.

Tragedia pe care o trăieşte omul în regimul culturii moderne ar fi micşorată, desigur, dacă s-ar reveni la simplitatea şi sărăcia unei vieţi primitive. Toate acele influenţe nefaste pe care le exercită noul mediu industrializat şi complex asupra omului ar dispărea, redându-i-se omului ceea ce i se luase. Pentru a nu apela decât la cel mai simplu exemplu, într-un stadiu primitiv războiul ar produce pagube minime în raport cu dezastrele infernale pe care le mijloceşte tehnica modernă.

în procesul cultural al omenirii observăm un fenomen ciudat. Astfel, posibilităţile distructive ale civilizaţiei tehnice de astăzi sunt mult mai mari decât posibilităţile ei constructive. De pildă medicina şi biologia, aşa cum remarcă Alexis Carrel94, deşi sunt legate de interese umane vitale şi presante, au înregistrat un progres neînsemnat faţă de ştiinţele fizi-co-chimice, mai ales în aplicarea lor la inventarea armelor de război. Rezultă de aici că, dacă altădată un criminal, folosind instrumente rudimentare, făcea victime mai puţine, astăzi, un singur nebun, mânuind o maşină infernală, poate distruge numai dintr-o singură mişcare mii de vieţi.

Incontestabil că totul depinde de moralitate. Dar, aşa cum constată şi dl. P. P. Negulescu95, evoluţia morală a omenirii este mult în urma evoluţiei intelectuale. Şi atunci ar fi cazul să preferăm înlăturarea acestei civilizaţii, care dă imense posibilităţi celui care face răul şi atât de infime celui care mai încearcă să facă binele.

Multă lume optează pentru această soluţie, care, în fond, nu-i decât un fel de reeditare a concepţiei lui Rousseau.

O asemenea propunere ni se pare însă imposibilă, indezirabilă şi ineficace.

57 CONSTANTIN C. PA VEL

Reîntoarcerea voită şi conştientă la primitivitatea patri-arhală nu mai este posibilă, dată fiind legea ireversibilităţii formelor culturale istorice.

Apoi, aceasta depinde numai

de un act moral eroic, de care omul, dac-ar fi capabil, ar însemna că poate fi în stare şi de a stăpâni tehnica în aşa chip, încât

să devină un instrument al binelui şi, prin urmare, să nu mai fie nevoie s-o arunce. Pe o altă cale nici nu bănuim cum s-ar putea realiza practic această renunţare. Doar printr-o dispariţie subită a omenirii şi ere- ' area unei lumi noi sau printr-un fel de amnezie totală. Ceea ce nu este posibil şi, nefiind însoţite de o prefacere morală, n-ar schimba nimic. Omul ar lua-o de la capăt ca să ajungă, după tot atâtea străduinţe îndelungate şi triste experienţe, la situaţia de astăzi.

Dar renunţarea la civilizaţia actuală nu este dezirabilă, întrucât, privite în ele însele, valorile dobândite de cultură sunt bune şi lumea nu poate fi convinsă să le arunce. A re-nunţa la ele înseamnă a şterge cu buretele peste strădaniile epopeice de a le crea, este a regresa.

Soluţia aceasta nu este însă nici eficace, pentru că nu vizează adevăratul rău, ci unul aparent. Schimbarea lumii din afară poate avea oarecari înrâuriri asupra vieţii, dar

insuficiente şi condiţionate tot de om.

Să presupunem că, la un moment dat, întreaga civilizaţie şi cultură ar dispărea. Am schimbat cu aceasta soarta omului sau ceva din sufletul lui? Am izbutit, fără îndoială, să-1 eliberăm de multe servitudini, dar în acelaşi timp i~am creat nemulţumiri şi păreri de rău pentru bunurile pierdute. în sufletul lui n-am reuşit să-i ucidem, prin aceasta, poftele şi deprinderile căpătate şi dezvoltate în vechiul regim. Renunţarea la civilizaţie ar fi deci o pagubă zadarnică.

Adevărata şi singura soluţie a problemei stă în transformarea radicală a omului lăuntric după idealul creştin. Odată încreştinat omul, nu avem a ne mai teme de nimic. Tehnica nu mai este odioasă în mâinile unui creştin, ci devine un in-58


strument în slujba binelui. Maşina nu aduce pagube decât atunci când este folosită de om rău. Altfel, maşina oferă lucrătorului anumite avantaje: timp liber, economie de energie şi bani, care ar putea fi folosite pentru progresul veţii spiri-tuale.

Lăsând la o parte neajunsurile tehnicii, care pot fi corijate, maşina ar putea deveni marea binefăcătoare a omenirii. Renunţând la lux, omul va putea folosi maşina în scopul de a uşura traiul tuturor96. Unealta fiind o prelungire a mâinii, utilajul industrial al omenirii e ca o prelungire a corpului său. „ Or, dans ce corps demesurement grossi, l 'âme reste ce qu 'elle etait, trop petite maintenant pour le remplir, trop faiblepour le diriger" [...] „Le corps agrandi attend un sup-plement d'âme " [...] „ la mecanique exigerait une mystique ", afirmă Henri Bergson97.

Iar pentru sporirea forţelor spirituale până la nivelul celor materiale, calea pe care o propune Bergson este ca oamenii să răspundă la

chemarea pe care le-o adresează uriaşele per-sonalităţi mistice, în fruntea şi la începutul cărora stă Iisus Hristos. Prin împărtăşirea din emoţia mistică, care-i transformă într-un rug aprins de lumină, căldură şi energie, şi prin imitarea vieţii lor, omul poate urca pe scara desăvârşirii şi poate atinge fericirea la care aspiră şi care îi este hărăzită.

încreştinând sufletul, încreştinăm ipsofacto cultura. Nu există nici un element, cât de neînsemnat, care să nu poată fi folosit în slujba binelui şi a lui Dumnezeu. După cum din materialul templelor păgâne primii creştini au înălţat biserici, tot aşa, din imensele şi variatele valori ale culturii de azi creştinii vor putea dura falnice şi trainice catedrale închinate Binelui, Adevărului şi Frumosului, a căror realizare absolută stă în fiinţa lui Dumnezeu.

Fenomenul răsturnării materialiste a valorilor, care a dus la criza culturii actuale, trebuie remediat prin orânduirea unei ierarhii normate de iubirea creştină.

Principiul recomandat de Augustin, ama et fac quod vis necesită o întregire, pe care, de altfel, el însuşi pare să ne-o dea

prin acea ordo amoris9*, adoptată şi de Max Scheler. într-adevăr, a iubi nu-i de ajuns. Trebuie să ştii pe cine, ce, cum şi cât să iubeşti. Idolatriile sunt doar tot iubiri, dar numai că sunt rău

plasate şi rău dozate. Mântuitorul Hristos, prin po-ruiica iubirii aproapelui ca pe noi înşine, iar a iubirii lui

Dumnezeu mai presus de orice, a stabilit adevărata regulă gradată a iubirii.

Filosoful Malebranche propune cu drept cuvânt propor-ţionarea iubirii după perfecţiunea obiectului. Astfel, după el, Dumnezeu trebuie iubit cu o „ iubire de unire ", legea cu o „ iubire de conformitate ", iar oamenii trebuiesc iubiţi cu o „ iubire de bunăvoinţă "".

Ierarhia creştină a valorilor este foarte simplă; mai dificilă este aderarea la ea. Una din piedici şi cea mai însemnată este faptul că trăim, cum spune Heidegger, o existenţă banală, aruncată, căzută şi pierdută în lume. „Nous sommespleins de choses qui nous jettent au dehors", cum afirma Pascal. Iar când vrem să scăpăm de tirania celor din afară, în loc de a intra în noi înşine, pentru a ne regăsi şi a scruta exigenţele fundamentale ale sufletului nostru, fugim şi atunci de noi înşine, căutând distracţia. Dar distracţia ne face mai mult rău decât suferinţa, întrucât ne ascunde sub aparenţele bucuriei nenorocirea în care ne zbatem, cum a observat tot Pascal. De aceea, speranţa într-o remediere a răului se sprijină în primul rând pe suferinţa din pricina lui, care produce îndoiala, grija şi disperarea generatoare de convertire adevărată. Acest adevăr psihologic este bine sesizat de filosoful spaniol Unamuno, care crede că, pentru a face bine altora, nu trebuie să le dai speranţe, încredere şi linişte, ci „trebuie să semeni în oameni germeni de îndoială, de neîncredere, de linişte, chiar de disperare"100.

60

Fără îndoială că aici nu este vorba de o disperare de Dumnezeu, care în creştinism este socotită ca un păcat grav, ci numai de o deznădejde privind starea păcătoasă a omului, care este mai curând un fel de speranţă care-şi schimbă obiectul de la lume şi om către Dumnezeu. Este necesar, apoi, să precizăm că disperarea nu duce singură şi întotdea-una la Dumnezeu, ci, adesea, la sinucidere.

Pentru ca ea să provoace convertirea într-o speranţă ade-vărată, este nevoie de un director de conştiinţă, de un duhov-nic, care să dozeze şi să îndrume cum trebuie această stare sufletească excepţională.

în realitate, sunt oameni care îmbrăţişează creştinismul în urma unei bucurii mari, precum sunt alţii care îl părăsesc la nenorocire. Numai Dumnezeu cunoaşte aşa de bine sufle-tul omului, încât să dea fiecăruia starea, nenorocită sau feri-cită, care este cea mai prielnică pentru mântuirea lui. Aşa se şi explică disproporţia dintre meritele oamenilor şi răsplată aici, pe pământ. De aceea, Pascal nu cerea lui Dumnezeu, în rugăciunile sale, numaidecât bucurii, ci şi necazuri, dacă numai prin acestea se poate mântui.

Totuşi, în cazul lumii de azi, disperarea de soarta ei pare să fie singura cale de salvare. Prosperitatea pe care a cunos-cut-o vreme îndelungată nefiindu-i, se vede, de nici un folos, rezultă că numai de la suferinţă îi poate veni mântuirea. Din somnolenţa, înţepenirea şi blazarea care a pus stăpânire pe omul de azi, numai disperarea de soarta lui tragică, printr-o zguduire puternică, îl mai poate scoate. Sub acest raport, războiul infernal de azi poate fi salvator pentru omenirea coruptă şi suferindă. Violenţa cu care-1 loveşte îl va face să sfărâme idolii pe care i-a adorat şi-1 va împinge să caute iz-băvirea în adorarea Dumnezeului adevărat.

Toate formulele pentru soluţionarea crizei culturii moder-ne prin reforma aşezămintelor şi prin reglementarea feno-

61


Hienelor economice, politice etc. vor rămâne zadarnice atâta vreme cât nu s-a realizat schimbarea omului10'. Asupra acestui punct aproape toată lumea poate fi de acord. Ceea ce nu pare să convingă pe toată lumea este afirmaţia că numai creştinismul ar fi în stare să realizeze această operă.

Obiecţiile care se aduc creştinismului sunt însă piezişe şi necinstite. Astfel, se comite eroarea de a reproşa creştinis-mului ceea ce trebuie imputat numai creştinilor care nu l-au înţeles şi realizat cum se cuvine. Când este vorba de creş-tinism, mulţi îl confundă cu anumiţi membri ai clerului, care nu sunt la înălţimea misiunii lor, în loc să cerceteze ceea ce trebuie, adică vieţile sfinţilor creştini, aşa cum a făcut filosoful Bergson, de vreme ce a ajuns să-i adreseze cel mai elogios omagiu102.

Se face, de asemeni, eroarea de a aştepta de la creştinism o schimbare miraculoasă, dar fără participarea şi colaborarea omului, ceea ce nu corespunde nicidecum concepţiei I creştine. Anume, mulţi ar dori să se împărtăşească de bine- : facerile creştinismului, dar fără obligaţia de a renunţa nici la cel mai mic interes personal sau la vreo plăcere; ar vrea nu-mai drepturi, fără nici o datorie.

Tuturor acestora le propunem să verifice eficacitatea creş-tinismului realizat în vieţile sfinţilor şi în comunităţile mona-hale ale mănăstirilor. Iar dacă vor o probă şi mai puternică, să încerce a duce o viaţă creştină măcar în cercul strâmt al familiei lor şi măcar vreme de câteva zile. Se vor convinge atunci de schimbarea radicală pe care o poate opera în viaţa individuală şi socială cei ce trăiesc efectiv creştinismul.

Pe cei care şovăie să accepte creştinismul ca singura doc-trină religioasă adevărată îi angajăm să reflecteze asupra celebrului pari formulat de genialul Blaise Pascal, după care eficacitatea moralei creştine este mai presus de orice în-doială.

62


A paria asupra existenţei lui Dumnezeu este, după Pascal, o necesitate, căci „a nu paria deloc că Dumnezeu există în-seamnă a paria că el nu există"103. Dacă deci n-avem încotro, trebuie să pariem într-un fel sau într-altul. Să vedem ce-am câştiga şi ce-am pierde dacă am fi de părerea că Dumnezeu există, adică dacă am paria pe afirmativa.

Să lăsăm pe Pascal să vorbească: „De câştigaţi, câştigaţi totul, dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Pariaţi deci că el există fără şovăire" [...] „când n-aţi avea de câştigat decât două vieţi în schimbul uneia, aţi putea încă să pariaţi. Dar aici sunt de câştigat o infinitate de vieţi, infinit de fericite, cu o asemenea şansă de pierdere şi câştig; şi ceea ce puneţi în joc este aşa de puţin lucru şi de aşa de puţină durată, încât e o nebunie să-1 menajaţi în această ocazie"104 [...] „nu-i decât finitul de ha-zardat la un joc în care există asemenea şanse de câştig şi de pierdere şi de câştigat infinitul"105 [...] „Ce rău vi se va întâmpla mizând astfel? Veţi fi fidel, onest, smerit, recunos-cător, binefăcător, sincer, veritabil. Nu veţi fi, într-adevăr, în plăceri otrăvite, în glorie, în delicii. Dar nu veţi avea oare deloc altele din acestea?

Eu nu vă spun că veţi câştiga şi în această viaţă; şi că la fiecare pas pe care-1 veţi face pe acest drum veţi vedea atâta siguranţă de câştig şi atât neant în ceea ce hazardaţi, încât la sfârşit veţi cunoaşte că aţi pariat pentru un lucru sigur şi in-finit şi că n-aţi dat nimic pentru a-1 obţine"106.

Acest pari mai poate fi exprimat în termenii următori: trăiţi în frica lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunteţi siguri de existenţa lui Dumnezeu, pentru că prin aceasta nu veţi avea nici o pagubă, nici chiar în viaţa pământească. în cazul când Dumnezeu n-ar exista, n-aţi pierdut nimic. Viaţa morală pe care aţi dus-o v-a putut chiar folosi. Privaţiunile cerute de religie sunt atât de neînsemnate, iar câştigul pe care-1 do-bândiţi în viaţa viitoare aşa de mare, încât ar fi o absurditate

să nu renunţaţi la neînsemnatele plăceri şi interese materiale care vi se cer şi care, în fond, nu-s adevărate sacrificii. Tră-ind creştineşte, n-aveţi decât de câştigat şi nimic de pierdut; altfel, aţi pierdut totul.

Convingerea nu se dobândeşte numai pe calea demonstra-ţiei intelectuale, ci este nevoie să angajăm şi corpul la această acţiune de convertire, întrucât omul este compus atât din spirit, cât şi din corp. „Probele nu conving decât spiritul. De-prinderea este aceea care face probele noastre cele mai tari"107. Sfatul practic pe care-1 dă Pascal este: „lucraţi deci a vă con-vinge nu numai prin înmulţirea probelor despre Dumnezeu, ci prin micşorarea pasiunilor"108.

„Viaţa naturii esenţial bazată pe egoism este o viaţă rea şi legea sa este legea păcatului"109, cum spune Soloviov; iar mai departe acelaşi afirmă: „prin soluţia creştinismului răul care domneşte în lume este învins sub cele trei aspecte ale sale: prin activitatea liberă şi conştientă a omenirii, regenerată în Hristos, arborele ucigător al vechii naturi, acest arbore a cărui rădăcină este păcatul, al cărui trunchi e boala şi al cărui fruct e moartea trebuie transformat în arborele nemuritor al unei vieţi noi, arbore înrădăcinat în iubire şi frăţie, dezvoltându-se cu crucea sacrificiului spiritual şi purtând fructul învierii obşteşti"110.

Soluţia practică pe care acest mare filosof rus o propune este ca exemplul lui Hristos să fie o regulă permanentă a conştiinţei noastre1".

Opera de încreştinare în adâncime a lumii este, fireşte, foarte anevoioasă. Nu este suficientă o acţiune individuală şi sporadică. Va fi nevoie de o acţiune colectivă şi organizată şi chiar de o acţiune asupra mediului extern, adică asupra aşe-zămintelor, fenomenelor economice, tehnice etc. Altfel, re-zultatele vor fi reduse şi nu se vor face simţite pe tot cuprin-sul vieţii sociale. Un creştin sau mai mulţi nu vor izbuti să schimbe singuri lumea, decât dacă şi statele se vor încreşti-

64

na. Pentru că, aşa cum observă H. Bergson, cu tot progresul de azi, societăţile între ele întreţin raporturi imorale.

Dacă între indivizi relaţiile sunt reglementate de un cod juridic şi moral destul de sever, între state, ceea ce între in-divizi este considerat ca o crimă este adesea socotit ca o vir-tute. Aceste „societăţi închise" trebuie reformate şi schim-bate în „societăţi deschise""2, în care morala valabilă între indivizi să fie aplicată şi între societăţi. O ameliorare a aces-tui neajuns se poate realiza numai dacă în fruntea statelor vor conduce creştini efectivi şi conştienţi de misiunea lor.

In cuprinsul statului, încreştinarea să nu fie lăsată numai pe seama Bisericii şi a iniţiativelor individuale, ci întreaga organizare a statului să conlucreze la această vastă acţiune. Nu este vorba de o constrângere exercitată de stat, ci numai de o sprijinire efectivă, care să înlesnească convertirea tu-turor cetăţenilor la viaţa cea nouă. Libertăţile acordate, ade-sea degenerate în libertinaj, care s-au dovedit dăunătoare, pot fi îngrădite, dacă nu aduse la realitate pe calea convinge-rii, pentru a nu împiedica şi îngreuia încreştinarea altora. După cum libertatea celor care încalcă legile statului este îngrădită, cei ce abuzează de ea fiind pedepsiţi tocmai cu pier-derea dreptului de a o exercita, tot aşa cei care seamănă otra-va rătăcirilor merită a fi privaţi de libertatea pe care o exer-cită în dauna Adevărului şi a Binelui, în paguba comunităţii.

Metodele de aplicare pot varia şi pot fi sugerate de prac-tică şi de spiritul creştin, care va anima lumea conducătoare. Rezultatele se vor culege poate mai târziu, dar vor fi sigure şi efective. Ceea ce propunem deci este nu numai încreşti-narea individului, dar şi încreştinarea efectivă a statului, ca şi a tuturor societăţilor şi manifestărilor sociale. Reformele so-ciale adecvate nu vor premerge acestei opere educative, ci vor urma cu o necesitate firească.

Biserica şi omenirea contemporană au deopotrivă datoria să creeze o cultură cu adevărat creştină, biruind antagonis-

65

CONSTANTIN C. PAVEL

mul dintre lumea bisericească şi lumea laică. Pentm Biserică nu trebuie să existe „nici o zonă neutrală". „Ar fi greşit - afir-mă Bulgakov - să mărginim influenţa Bisericii şi, prin aceas-ta, viaţa Bisericii la vreo sferă unică şi strâmtă, cum sunt cultura şi evlavia""3. Trebuie aruncată părerea după care cul-tura ar fi fatal legată de vreun principiu întunecos sau sata-nic. Noi am demonstrat îndeajuns"4 că în concepţia creştină autentică cultura nu numai că este îngăduită, dar constituie o datorie de căpetenie.

Colaborarea teandrică, de care vorbeşte atât de stăruitor Soloviov, nu este altceva decât activitatea culturală a omului ajutată de harul divin în scopul perfecţiunii naturii. La capă-tul strădaniilor noastre culturale vom fi întâmpinaţi de inter-venţia masivă a lui Dumnezeu, Care va restabili pe deplin „un cer şi un pământ nou", paradisul pierdut, după care avem nostalgia, şi paradisul viitor al nădejdilor noastre, spre care aspirăm chiar şi din adâncurile tragice ale infernului cultu-ral în care ne chinuim.

Salvarea omului şi a culturii nu-i posibilă decât prin în-creştinarea efectivă a omenirii.

NOTE

1. Noţiunea de progres, lansată de iluminişti în secolul al XVIII-lea,a exercitat o mare influenţă asupra filosofiei occidentale. Iluminiştii auavut fie o concepţie deistă, fie una ateistă asupra lumii.

Aşa cum reiese din lucrarea Systeme de la nature a lui d'Holbach, care prezintă, de fapt, o sistematizare a ideilor dominante ale Ilumi -nismului, atingerea ţelurilor fundamentale ale omului, fericirea şi auto-conservarea, ar fi împiedicată de credinţa în lucruri supranaturale. Reli-gia inhibă posibilităţile de cercetare şi dobândire a unor noi cunoştinţe. Omul, nefiind în mod natural nici bun, nici rău, poate fi modelat prin educaţie şi experienţă (n. ed.).

2. Aşa cum am amintit în prefaţă, această lucrare a fost scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial (n. ed.).

3. Paul Valery, Variate, voi. III, 5* ed., Paris, Gallimard. 1936, pp.283-286.

4. Henri Bergson, Les deux sources de la Morale et de la Religon,Paris, F. Alean, 1932, p. 332 (trad. rom. Diana Morăraşu, Institutul European, Iaşi, 1992),

5. Taylorismul a fost iniţiat de F. W. Taylor (1856-1915), inginer şieconomist american; reprezintă un sistem de organizare ştiinţifică amuncii, bazat pe descompunerea ei în cele mai simple operaţiuni,cronometrarea şi filmarea lor, cu scopul de a înlătura mişcările inutile sauneîndemânarea. Urmăreşte folosirea zilei de muncă şi a utilajului la maximum, elaborarea celei mai bune metode de lucru, crearea celor maibune sisteme de evidenţă şi control (n. ed.).

6. Nikolai Berdiaev, L 'homme et la machine, Paris, ,Je sers", 1933,p.43.

7. Ibidem.8. Henri Bergson, op, cil, p. 99.9. Pragmatismul a reprezentat iniţial denumirea unei teorii despre

semnificaţie, transformată în 1878 în termen filosofic de Ch. S. Peirce.Termenul a fost preluat de către W. James, F.C.S. Schiller şi J. De-

wey, care au făcut din pragmatism o teorie a adevărului: „Ideile devin adevărate exact în măsura în care ne ajută să stabilim relaţii satisfăcătoa-re cu alte părţi ale experienţei noastre" (W. James, The Pragmatism).

A reprezentat (alături de vitalismul nietzschean, contingentismul lui Boutroux, filosofia lui H. Poincare, filosofia vieţii, empiriocriticism şi intui-ţionismul bergsonian) o reacţie a conştiinţei filosofice împotriva raţiona-lismului şi intelectualismului, încercând să insufle un nou spirit gândirii.

tragedia omului in cultura moderna de constant in pavel

Documents