Terapia ocupaţională în învăţământul special

Îndrumător: Profesor. Dr. Veronica Bălteanu

Student :Trefi Alexandru

an: III grupa. 3, subgr.5

Terapia ocupaţională în invăţământul special

Terapia occupatională este ştiinţa  de a dirija  modul de raspuns  al

omului faţă de activitatea selecţionată ,menită să promoveze şi să menţină

sănatatea ,să impiedice evoluţia spre infirmitate, să evalueze

comportamentul şi să trateze sau antreneze pacientul cu disfuncţii fizice şi

psihice.

În procesul instructive – educativ din şcolile speciale o sarcină deosebit

de importantă a terapeuţilor este aceea de a face tot ce le stă în putere

pentru a normaliza condiţia de viaţă a copilului cu probleme şi pentru a-l

ajuta în integrarea socio-profesională, fără să întâmpine mari dificultăţi.

Terapia ocupatională ofera copiilor metode variate, activităti plăcute,

distractive, pentru a imbogăţi deprinderile cognitive, fizice şi motorii şi

pentru a spori încrederea în sine.

Cu ajutorul terapiei ocupationale, un copil cu probleme în dezvoltare va

învăţa să interacţioneze cu membrii familiei şi să dezvolte relaţii sociale cu

alţi copii şi parteneri de joc. 

Copii cu mari handicapuri motorii necesită o terapie ce urmăreşte

educarea gestuală şi câştigarea independenţei în activităţile fizice pentru a

putea în viitor să fie capabil să se îngrijească singuri.

În terapia ocupaţională, copilul este solicitat pentru pregătirea sa de mai

târziu prin intermediul unor activităţi adecvate dezvoltării sale funcţionale.

La copii, denumirea de terapie ocupaţională poate fi asociată cu jocul,

ceea ce ii face pe aceştia să nu mai fie inhibaţi, să-şi relaxeze atât

musculature cât şi psihicul.

Terapia ocupaţională se adresează copiilor cu probleme senzoriale, de

învăţare, copiilor care suferă de autism, de boli cronice, copiilor cu tulburări

de dezvoltare mentală şi fizică.

Când este necesară Terapia Ocupaţională

Terapia ocupatională este necesară atunci când este afectată

performanţa în mai multe domenii:

Abilităţi de motricitate grosieră: mişcarea muşchilor mari din braţe şi

picioare.

Abilităţi de motricitate fină: mişcarea şi dexteritatea muşchilor mici din

mâini şi degete.

Abilităti vizuo-motrice: deplasarea unui copil pe baza percepţiei

informaţiilor vizuale.

Abilităţi oral-motorii:mişcarea muşchilor din gură, buze, limbă şi maxilar,

incluzând suptul, muşcatul, mestecatul şi linsul.

Abilităţi de auto-ingrijire: îmbrăcat, hrănit şi mersul la toaleta.

Abilităţi de planificare motorie: abilitatea de a planifica, implementa şi

împărţi secvenţele sarcinilor motorii

Integrare senzorială: abilitatea de a primi, sorta şi răspunde la informaţiile

primite din mediu.

Obiectivele Terapiei Ocupaţionale

-dezvoltarea deprinderilor manuale

-dezvoltarea respectului faţă de rezultatele muncii lor

-pregătirea pentru activitaţile şcolare

-consolidarea abilităţilor de a finaliza lucrul început şi disciplina păstrării

materialelor în ordine

-educarea răbdării, respectării regulilor, cooperarea cu alte persoane în

vederea realizării unor lucrari de grup

-familiarizarea copiilor cu diferite materiale, pe care încep să le analizeze

în timp ce le folosesc: forma, mărime, culoare, consistenţă.

Rolul activităţilor de terapie ocupaţională este acela de a-l pregati pe

copil pentru situatii de viaţa, să-i asigure o cât mai buna integrare socio-

profesională. Prin activităţile cu caracter lucrativ, elevul va cunoaşte

metode de lucru prin care îşi va forma abilităţi şi deprinderi, va avea loc

depaşirea blocajelor emoţionale, optimizarea capacităţilor de

autocunoaştere şi autoacceptare, antrenarea empatiei în relaţiile cu ceilalţi

colegi, dezvoltarea creativităţii, dar şi a capacităţilor cognitive (memorie,

atenţie, limbaj, gândire, etc.) Satisfacerea nevoii copilului cu deficienţe

pentru activitate se materializează prin asigurarea unui mediu de activitate

stimulativ şi a unor materiale şi mijloace incitante la actiune.

De exemplu copilul cu deficienţe mentale realizează o lucrare, mai greu

din imaginaţie, el nu are reprezentări vii, puternice care să-i influenţeze

acea lucrare. Copilul vede în liniile sau volumele create de el un obiect, o

fiinţă apropiată sau îndrăgită, ceva care îl atrage. Astfel, propria creaţie îi

stimulează imaginaţia. Din cauza caracterului instabil al imaginaţiei sale

copilul deficient atribuie în mod succesiv mai multe conţinuturi aceloraşi linii

sau forme. Această mobilitate a imaginaţiei lui este provocată, pe de o

parte, de imposibilitatea de a-şi concentra mai mult timp atenţia asupra

aceluiaşi obiect, iar pe de altă parte, de dependenţa imaginaţiei lui , de

procesele de cunoaştere, de labilitatea intereselor şi de puternicul colorit

afectiv al vieţii psihice. Percepţia îndreaptă cu uşurinţă imaginaţia spre alte

făgaşuri decât cel pe care fusese angajată iniţial. Conţinutul pe care copilul

îl atribuie modelajului făurit de el, lipsit de o formă definitivă, reprezintă

doar intenţia, dorinţa sa ca aceasta să reprezinte o imagine sau alta dintre

cele ştiute sau îndrăgite de el.

Faptul că elevii vin în contact cu bogăţia de forme şi culori a obiectelor

pe care le confecţionează face ca ei să nu rămână numai simpli admiratori

pasivi, ci să aibă o atitudine creatoare faţă de frumos, la educarea simţului

estetic. Se formează o atitudine corectă faţă de muncă şi faţă de

rezultatele ei, învăţând să aprecieze atât obiectele lucrate de ei, cât şi pe

cele lucrate de colegii lor de clasă sau de echipă. Acum se formează

primele deprinderi elementare de mânuire a unor unelte simple de muncă,

deprinderi ce îi ajută mai târziu să se încadreze mai uşor în activităţi

practice mai complexe.

Pentru ca elevii să-şi dea seama că nu se poate lucra oricum şi oriunde,

ci numai după anumite reguli, fiecare oră începe cu organizarea locului de

muncă şi se sfârşeşte cu curăţirea acestuia.

Terapia Ocupaţională

-terapia prin joc

Joaca este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru

explorarea relaţiilor, descrierea experienţelor, mărturisirea dorinţelor şi

împlinirea de sine.

Jocul oferă copilului posibilitatea de a-şi extinde cunoştinţele, îl ajută

să-şi dezvolte îndemânarea, inteligenţa, afectivitatea, sensibilitatea,

psihomotricitatea, să-şi cunoască corpul şi să ia cunoştinţă cu mediul

înconjurător.

Problemele pe care copiii le experimentează nu există separat de

persoana lor. Astfel, terapia prin joc egalează structura interioară dinamică

a unui copil printr-o metodă la fel de dinamică

În procesul de creştere/maturizare, multe dintre problemele copiilor

sunt determinate de inabilitatea adulţilor de a întelege sau de a răspunde

efectiv la ceea simte sau încearca să comunice copilul. Acest "gol de

comunicare" este lărgit ca urmare a insistenţei cu care adulţii încearcă să ii

determine pe copii să adopte modalitătile de exprimare specifice adulţilor.

Eforturile de comunicare cu copiii la un nivel exclusiv verbal presupun

prezenăa unei facilităţi destul de dezvoltate de exprimare prin vorbire,

limitând astfel copiii la un mediu ce este deseori incomod şi restrictiv.

Motivaţii pentru terapia prin joc

Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor rămâne în urma dezvoltării lor

cognitive, ei comunică prin joacă ceea ce se intamplă în lumea lor. În

terapia prin joc, jucăriile sunt percepute ca şi cuvinte ale copilului, iar jocul

ca şi limbaj al copilului. Deci, terapia prin joc este pentru copil ceea ce

consilierea sau psihoterapia este pentru adulţi. În terapia prin joc, funcţia

simbolică a jocului este cel mai important aspect, asigurând copiilor

posibiltatea de a-şi evalua exprimarea simţămintelor interioare.

Experienţele semnificative din punct de vedere emoţional pot fi exprimate,

într-un mod mai confortabil şi mai sigur, prin reprezentarea simbolică pe

care o asigură jucăriile.

Folosirea jucăriilor permite copiilor să-şi transfere anxietăţile, fricile,

fanteziile şi vinile asupra obiectelor mai repede decât asupra altor

persoane. În acest proces, copiii sunt în siguranţă faţă de propriile lor

sentimente şi reacţii, deoarece jocul permite copiilor să se distanţeze de

evenimentele şi experienţele traumatizante pe care le-au trăit. Astfel, copiii

nu sunt copleşiţi de propriile lor acţiuni, deoarece acestea au loc în

imaginaţia lor. Manifestând simbolic prin joaca o experienţă sau situaţie

înspăimântătoare sau traumatizantă şi, probabil, schimbând sau alternând

în joacă rezultatul, copiii transforma evenimentele exterioare în decizii

interioare astfel fiind mult mai apţi în rezolvarea sau adaptarea la probleme.

Într-o relationare caracterizată prin înţelegere şi acceptare, procesul de

joacă permite de asemenea copiilor să ia in considerare noi posibilităţi

imposibile în realitate, astfel lărgindu-şi în mod exceptional exprimarea de

sine. În siguranţa terapiei prin joc, copiii explorează ceea ce nu le este

familiar şi dezvoltă o cunoaştere care este atât senzitivă cât şi cognitivă. Se

poate spune deci, că prin procesul de terapie prin joc nefamiliarul devine

familiar, iar copiii exprimă în exterior prin joacă ceea ce a avut loc în

interior. O funcţie importantă a jocului in terapia prin joc o reprezintă

transformarea a ceea ce nu poate fi controlat în realitate în situaţii

controlabile, folosind reprezentări simbolice, ceea ce oferă copiilor

oportunitatea de a învăţa să işi rezolve problemele.

Procesul terapiei prin joc

Oferindu-li-se oportunitatea, copiii işi vor exterioriza sentimentele şi

nevoile intr-o manieră similara adultilor. Deşi dinamica expresiei şi

modalitatea de comunicare sunt diferite pentru copii, exprimările (teama,

satisfactie, mânie, fericire, frustrare, multumire) sunt similare cu cele ale

adultilor. Copiii pot întâmpina dificultăţi considerabile în a exprima ceea ce

simt sau în ce fel experientele trăite i-au afectat. Dacă sunt lăsati, totuşi, în

prezenţa unui adult căruia îi pasă, o persoană sensibilă şi care să

manifeste empatie, copiii işi vor dezvălui sentimentele interioare, prin

intermediul jucăriilor şi al materialelor pe care ei le aleg, prin ceea ce fac cu

acestea sau cum se joacă cu ele, de asemenea şi prin poveştile pe care le

interpretează. Procesul de terapie prin joc poate fi văzut ca o relatie între

terapeut si copil, relatie în care copilul utilizează jocul pentru a explora

lumea sa personală şi pentru a realiza contactul cu terapeutul într-un mod

care asigură siguranţa copilului.

Terapia prin joc asigură copilului oportunitatea de a exterioriza, în timpul

jocului, experienţe şi sentimente asociate. Acest proces va permite

terapeutului să experimenteze, într-un mod personal şi interactiv,

dimensiunile universului interior al copilului. Această relaţie terapeutică

asigură o dezvoltare dinamică şi vindecarea copilului.

Deoarece lumea copilului este o lume a actiunii şi activitătii, terapia prin

joc asigură terapeutului posibilitatea de a pătrunde in lumea copilului.

Copilul nu este impiedicat să discute despre ceea ce s-a intamplat; mai

degrabă, copilul, în timpul jocului, lasă să iasă la suprafaţă experienţele

trecute şi sentimentele asociate. Dacă motivul pentru care copilul a fost dus

la terapeut este comportamentul său agresiv, mediul de joaca dă

terapeutului oportunitatea de a experimenta agresiunea, pe de o parte în

timp ce copilul loveste o papuşă sau încearcă sa îl impuşte pe tarapeut cu

o armă de jucărie şi pe de altă parte sa îl ajute pe copil să inveţe auto-

controlul folosind procedurile terapeutice potrivite a stabili limitele.

Deşi de dorit, o cameră de joacă complet echipată nu este

esenţială pentru ca un copil să se autoexprime. Ceea ce este important

este accesul facil al copilului la acele materiale pentru joacă al caror scop

este acela de a încuraja exprimarea. Nu toate jucăriile şi jocurile

incurajează în mod automat copilul să işi exprime sau să işi exploreze

nevoile, sentimentele şi experienţele. Deci jucăriile trebuie să fie selectate

şi nu colecţionate. Terapia prin joc nu este folosită ca o modalitate de

petrecere a timpului sau de pregătire în vederea unei alte activităţi. Scopul

nu este acela de a "ocupa" mainile copilului în timp ce se incearcă

obţinerea vreunor cuvinte din gura acestuia

Jucăriile şi materialele folosite pentru desfăşurarea jocului trebuie

adaptate vârstei biologice şi mentale a fiecărui copil. Jocul trebuie adaptat

la stadiul de dezvoltare neuro-motorie a copilului.

Ca materiale de joacă se folosesc cuburile,animale de pluş de diferite

culori, mingi, cercuri , jocuri ce stimulează inteligenţa:puzzle, domino, jocuri

de construcţie etc.

Stabilirea limitelor în terapia prin joc

Stabilirea limitelor este o parte necesară şi vitală a procesului de

terapie prin joc. Deşi procedurile pentru stabilirea limitelor pot varia,

stabilirea limitelor terapeutice este parte de baza a tuturor concepţiilor

teoretice de terapie prin joc.

Structura limitelor terapeutice este ceea ce ajută la relaţionarea

experienţelor cu viată reala. Limitele in terapia prin joc au atat beneficii

practice cât şi terapeutice deoarece se păstrează, printre alte dimensiuni,

relationarea terapeutică, i se facilitează copilului oportunitatea de a învăţa

ce este responsabilitatea de sine şi auto-controlul şi de asemenea, conferă

copilului şi terapeutului un sentiment de siguranţă emoţională şi psihica.

Acest sentiment de siguranţă emotională da posibilitatea copilului să

isi exploreze si să exprime dimensiunile emoţionale interioare, care

probabil au ramas ascunse in alte inter-relationări.

Terapia prin joc nu este o relationare în care copilului i se permite totul,

deoarece copilul nu se simte în siguranţă, important sau acceptat intr-o

relatie fara limite. Copiilor nu le este permis să facă tot ceea ce ar vrea să

facă. O structură prestabilită asigură graniţe pentru relaţia pe care

terapeutul a determinat-o deja ca fiind necesară. Relaţiile ce se stabilesc în

timpul terapiei prin joc au limite minimale.

Deoarece terapia prin joc este o experienţă de învăţare pentru copii,

limitele nu sunt stabilite decât atunci când sunt necesare. Copilul nu poate

invăţa auto-controlul până când o ocazie de a-l experimenta nu apare.

Astfel, a stabili o limită unui copil de a nu vărsa acuarelele pe covor, nu

este necesară până când copilul nu încearcă efectiv să facă aceasta.

Limitele sunt formulate într-un mod în care să-i permită copilului să se

poată controla.

Adaptarea jocului la stadiul de dezvoltare al copilului

O cameră de joacă complet echipată nu este esenţială pentru ca un copil

să se autoexprime. Ceea ce este important este accesul facil al copilului la

acele materiale de pentru joacă al caror scop este acela de a incuraja

exprimarea. Nu toate jucăriile şi jocurile incurajează în mod automat copilul

să îşi exprime sau să îşi exploreze nevoile, sentimentele şi experienţele.

Deci jucăriile trebuie să fie selectate şi nu colecţionate. Terapia prin joc nu

este folosită ca o modalitate de petrecere a timpului sau de pregatire in

vederea unei alte activitati. Scopul nu este acela de a "ocupă" mâinile

copilului în timp ce se incearca obtinerea vreunor cuvinte din gura acestuia

Jucăriile şi materialele folosite pentru desfăşurarea jocului trebuie

adaptate vârstei biologice şi mentale a fiecărui copil. Jocul trebuie adaptat

la stadiul de dezvoltare neuro-motorie a copilului.

In timpul jocului, trebuie descoperite interesele copilului si facut uz de ele.

Comenzile verbale trebuie să fie adaptate pentru nivelul de întelegere al

copilului.

Limbajul mimico-gestual va fi folosit la copiii cu tulburări de vorbire şi auz,

fiind singura formă de comunicare eficientă.

Învatarea jocurilor trebuie să se realizeze în paşi mici şi siguri; noile

deprinderi trebuie sa fie introduse treptat.

Durata jocului este importantă, deoarece copilul poate deveni frustrat

dacă timpul alocat activitătii este prea scurt sau el poate deveni plictisit

dacă timpul de joc este prea lung.Copilul este rasplatit cu laude, cand

indeplineşte o sarcina de joc.

Manifestarea plăcerii terapeutului legat de jocul copilului este un

important factor motivaţional pentru acesta.

Dacă un copil nu vrea să participe in activitatea de joc, nu trebuie fortat.

Acesta trebuie lăsat să se joace asa cum vrea şi în mod progresiv se va

încerca directionarea către o activitate cu un scop mai înalt. Jocul va trebui

să fie vesel şi nu fortat.

Când un copil se plictiseste de o jucărie se va încerca prezentarea ei intr-

un mod diferit, de exemplu, ascunzând-o într-o pungă sau cutie.

În timpul jocului cu copilul, este bine ca terapeutul să vorbească despre

ceea ce face.

Copilul trebuie încurajat să vorbească despre jucarii şi ceea ce face cu

ele.

Jucăriile trebuie să fie durabile (rezistente), deoarece copiilor mici le place

să descopere obiectele prin lovire, aruncare, ciocnire etc.

Întotdeauna trebuie să ne asigurăm ca în timpul jocului, copii au haine

potrivite.

Concluzii

Jocul are un deosebit rol educativ . Prin joc se conturează trăsături

pozitive de caracter cum sunt: perseverenţa, dârzenia, cinstea,

corectitudinea. Raporturile ce se stabilesc între copii contribuie la

închegarea colectivului, la dezvoltarea sentimentului de încredere şi

prietenie reciprocă

Îndrumaţi cu grijă de către terapeuţi, copii işi vor dezvolta simţul estetic,

simţul valorii, dragostea faţă de muncă, faţă de semeni şi nu în ultimul rând

îşi vor dezvolta capacitatea de a avea grijă de ei înşişi.

Anexa

Studiu de caz

Nume: EMI

Varsta: 12 ani

Grupul Şcolar „Ion Holban” Iaşi

Diagnostic: A fost diagnosticat la vârsta de 8 ani cu tumoră cervicală.

Anamneză: La vârsta de 8 ani şi 9 luni, tumora a fost scoasă in totalitate.

Sechele în urma rezecţiei tumorale: Tulburări de coordonare, Tulburări

de echilibru(mers cu mişcări dezordonate ale membrelor inferioare),

Dezvoltarea fizică nu este conform vărstei biologice.

Obiective propuse:

-reeducarea coordonării

-reeducarea echilibrului

-dezvoltarea masei şi forţei musculare

Terapie

-reeducarea coordonării: “Joc de pase” – Copilul pasează mingea de tenis

cu mâna dreaptă şi o prinde cu mâna stângă

“Să desenăm liniuţe” – Copilul trebuie să

deseneze un anumit număr de liniuţe egale ca şi mărime.

“Atingerea degetelor” – Copilul trebuie să-şi atingă acelasi deget de la

fiecare mână intre ele.

-Copilul trebuie să-şi atingă vârful nasului cu

degetul arătător de la mâna dreaptă, apoi cu mâna stângă, cu ochii închişi

“Lipirea hârtiei: - Lipirea a doua hârtii aşezate una peste alta

“Să frământăm” – Exerciţii de frământare, de modelare a plastilinei

-reeducarea echilibrului: “ Să inconjurăm cerculeţele” Pe jos sunt aşezate

3 cerculeţe de gimnastică cu un mic spaţiu între ele.. Copilul trebuie să

meargă pe lângă ele ajutat de terapeut.

“Să ne jucăm cu mingea” Copilul se joacă pasând

la perete cu mingea.

“Să ne jucăm avioane” Copilul se aşează în

genunchi cu sprijin pe palme. El încearcă sa ridice de pe sol mâna stângă

şi mâna dreaptă alternativ.

-dezvoltarea masei şi forţei musculare: “Să impingem pământul (semi-

flotări)” :Copilul se aşează în decubit ventral şi ridică toracele impingând în

mâini.

“Genuflexiuni la spalier”

“Frământarea plastilinei” pentru muşchii mâinii.

Rezultate sunt încurajatoare. Emi încă face terapie şi cu timpul sperăm

să aibă rezultate din ce în ce mai bune.

Bibliografie

1.Musu Ionel, Taflan Aurel “Terapia educaţională integrată”, Editura Pro

Humanitate 1997

2.Dan Nemeş, Armand Gogulescu “Kinesiologie funţională” ,Timşoara 2006

3.Eugen Duma”Deficienţele de dezvoltare fizică” Editura Argonaut, Cluj

4.Gabriela Ochiană “Metode de utlizare a ludoterapiei în deficienţele psiho-

neuromotorii” Revista “Ştiinţa sportului” 2006

5.Ioan Drăgan “Cultura fizică medicală”, Editura Sport – Turism, Bucuresti

1981

6. http://kidshealth.org/parent/system/ill/occupational_therapy.html#

7. http://www.parinti.com/Terapiaprinjoc-articol-160.html

7.http://specialchildren.about.com/od/homebasedtherapies/

Therapeutic_Activities_You_Can_Do_at_Home.htm