Tema 10. ELEMENTE DE GERONTOPSIHOLOGIE

Subiecte: Particularități de vârstă și nevoile persoanelor în etate. Stadiile perioadei de îmbătrânire. Schimbări psihologice care marchează perioada bătrâneții. Perspectiva morții: atitudini, pregătire.

Concepte-cheie: vârstnic, stadii de îmbătrânire, moarte, atitudine.

1. Particularități de vârstă şi nevoile persoanelor în etate.

Perioada de bătrânețe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul in care individul se percepe pe sine și lumea din jur respectiv au loc schimbări in viața profesionala, în relațiile cu familia si prietenii. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioada specifica de timp și necesită o adaptare imediată.

Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic și modulat de mediu. Conform Merck Manual of Geriatrics, îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale și spontane conducând spre maturarea prin vârstele copilăriei și pubertății până în perioada de adult tânăr, după care are loc un declin până la vârsta adulta mijlocie și marea bătrânețe.

Dar vârsta nu poate spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. Ceea ce este comun acceptat este ca sistemul endocrin este in mare măsura responsabil de procesul de îmbătrânire. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. În ansamblu, se produc o serie de modificări biochimice (hormonale), trofice, de consistența și funcționale ale structurilor biologice ale organismului. De asemenea, datorită antrenării sociale și active mai reduse, se produc restructurări ale caracteristicilor personalității și o modificare de stare a diferitelor funcții psihice, a conștiinței și dinamicii vieții interioare. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) și a eficienței adaptării, după ce in finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacitații de procreare. Îmbătrânirea fiziologică, spre deosebire de îmbătrânirea patologica, se realizează fără seisme prea evidente, dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii și parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe.

Una din teoriile biologice cele mai cunoscute asupra îmbătrânirii se refera la faptul că celulele normale pot crește doar într-un număr fix de diviziuni înainte ca acestea să-și încheie ciclul de viața, proces numit senescență. Ideea aceasta conduce la concluzia că îmbătrânirea celulelor are un rol important în procesul general de îmbătrânire.

O alta teorie despre îmbătrânire este cea a căderii celei mai slabe legături, respectiv nu toate sistemele organismului sunt la fel de puternice, dintre care cele mai slabe făcând parte sistemului endocrin și cel imunitar, astfel încât decăderea din funcționare corespunzătoare a unui sistem antrenează întreg organismul. Erorile de funcționare produse de sistemul neuroendocrin sunt responsabile de disfuncțiile la nivel homeostatic, de pierderea capacitații de reproducere și de dereglările metabolice care apar cu vârsta.

Îmbătrânirea, ca proces fiziologic, este esențial individuală și nu este deloc globala. În sensul că nu afectează în aceeași măsură toate organele și funcțiile. Nici despre o anumită înlănțuire nu se poate vorbi: unele funcții îmbătrânesc precoce și mai intens, în timp ce altele sânt afectate mai târziu și in mai mica măsură.

Bătrânețea în sine însă nu constituie o boală, iar bolile de care suferă bătrânii sânt stări patologice propriu-zise și nu manifestări ale vârstei. Nu sânt elucidate încă toți factorii răspunzători de deosebirile individuale ale procesului de îmbătrânire și ale apariției bolilor cronice pe fondul proceselor de involuție specifice îmbătrânirii. Cert este însă, și această constatare este deosebit de importantă pentru medicina socială, că diferitele variabile sociale

între care venitul, profesiunea, nivelul de civilizație materială și spirituală etc. Intervin cu efecte importante în determinismul acestui fenomen.

Crizele de involuție

Crizele de involuție marchează trecerea de la vârsta adulta la bătrânețe. Ca și crizele de evoluție (pubertatea și adolescența) aceasta reprezintă o “vârstă critică” atât pentru femei cât și pentru bărbați. La femei criza de involuție se manifesta prin menopauză. Ea reprezintă încetarea activității ovariene (ovulația și menstruația), la care se adaugă alte tulburări funcționale: amenoree: tulburări vegetative (cefalee, lipotimii, modificări vasculare, hipertensiune arterială cu caracter oscilant, senzații de căldură alterând cu senzații de frig); tulburări psihice diferite, cu caracter polimorf nesistematizat (insomnii, disforie, iritabilitate, plâns, anxietate, cenestopatii, astenie, inactivitate); tulburări sexuale (exaltarea activității sexuale de tip nimfomaniac sau diminuarea apetitului sexual).

Masurile de psihoigienă care se impun în această situație sunt următoarele: tratament medical sedativ, endocrin și psihoterapie; explicarea cauzelor acestor tulburări femeii respective; o atitudine de înțelegere, răbdare, protecție, evitarea emoțiilor, a stărilor de tensiune psihică, a activității excesive, a oboselii, a infecțiilor; un regim de viață ordonat, evitarea toxicilor, o alimentație adecvată; evitarea consumului de alcool, cafea, a abuzului de medicamente; deturnarea activității către preocupări practice, utile, plăcute, relaxate; prevenirea sau tratarea unor afecțiuni psihice concomitente ( culpabilitatea, damnația, rutina, izolare, persecuție, gelozie, crize pitiatice, tulburări afective, stări ipohondrice) prin crearea unei ambianțe plăcute, calme, protectoare și antrenante, cu caracter securizant, plimbări și călătorii.

Criza de involuție la bărbat este mai puțin dramatica decât la femei si nu este localizata in jurul unei vârste precise, ea instalând-se de regulă lent, în timp, după 55-65 de ani uneori chiar după 70 de ani. Andropauza reprezintă încetul involuției activității sexuale și se manifestă prin : exacerbarea apetenței sexuale; tulburări psihice difuze asociate (cefalee, astenie, insomnie, cenestopatii, oboseală la efort ); modificări emoțional-afective; reducerea randamentului intelectual ; schimbarea preocupărilor, a intereselor, a relațiilor interpersonale.

Măsurile de psihoigienă care se impun în această nouă situație sunt următoarele: tratament medical, sedativ şi endocrinologie, după caz ; psihoterapie de susținere ; adoptarea unei forme de activități cu caracter sublimativ al instinctului sexual ( lecturi, științe generale, filosofie, religie sau activităţi practice utile : grădinărit, gospodărie, colecţii etc. ). Un moment important al „ vârstei critice” îl reprezintă cel al retragerii din viaţa profesională. Aceasta constituie o schimbare bruscă, gravă şi profundă, care poate genera perturbări ale vieții biologice şi psihice ale individului. O consecință este accelerarea slăbirii intelectuale, care este mai rapidă şi mai profundă la bărbat decât la femeie. Femeia, prin atribuțiile sale casnice, îşi menţine un anumit ritm de activitate. Bărbatul, dimpotrivă, are sentimentul izolării, al inutilității, se refugiază în sedentarism, lectura ziarelor, cafenele, cluburi etc., care duc rapid la o slăbire emoţional-afectivă şi intelectuală a acestuia.

Curiozităţi

Atitudinea societății faţă de bătrânețe şi de bătrâni:

În Antichitate, bătrânul era simbolul înțelepciunii, al echilibrului, prudenței, dreptei măsuri, al stării de armonie atinsă şi împlinită.

În Evul Mediu, bătrânețea apare ca o infirmitate, ca o boală în sine ( R. Bacon). Bătrânul este un personaj proscris, fiind asociat cu vrăjitoarea, artele malefice, relațiile cu diavolul.

În Renaştere, bătrânul este privit cu multă rezervă, ca o formă de degradare a omului, cum vedem de pildă, la personajele lui Shakespeare.

În Iluminism se produce o reevaluare a imaginii bătrânului, pentru ca el să recadă în desuetudine în epoca modernă şi contemporană, care asimilează bătrânețea cu boala, privind-o ca pe o infirmitate ireversibilă, urîtă şi dispreţuită.

2. Stadiile perioadei de îmbătrânire

Conceptul de bătrânețe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diferite arii geografice, dar şi de la persoană la persoană. În anul 1963, la seminarul inițiat la Kiev de OMS s-au făcut eforturi consistente de periodizare şi de includere a etapelor bătrâneții în ciclurile vieții.

După U. Şchiopu (1997) stadiile perioadei de bătrânețe pot fi :

de trecere spre bătrânețe 65/75 ani, bătrânețea medie 75/85 ani, marea bătrânețe după 85 ani.

În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii:

perioada bătrâneții timpurii (de la 65 la 75 de ani) bătrânețea târzie după 75 de ani.

Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micșorarea subidentităţii profesionale. Rămâne esențială subidentitatea maritală iar in expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor.

În perioada bătrâneții propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale, subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilității şi creşte frecvenţa mortalităţii.

În perioada marii bătrâneții subidentităţile suprapuse se contractă: uneori poate avea loc o disoluţie de sine.

Îmbătrânirea poate fi considerată sub trei aspecte (Cavanaugh, Blanchard-Fields, 2002):

Îmbătrânirea primară, care vine în mod firesc, după perioada adultă, fără a fi legată obligatoriu de stări de alterare a sănătăţii;

Îmbătrânirea secundară, caracterizată prin schimbări provocate de boli, de stilul de viaţă, precum şi schimbări de mediu care aduc un risc de atingere a stării de sănătate a oamenilor (de exemplu : poluarea sau radioactivitatea etc.);

Îmbătrânirea terţiară, constând în pierderile rapide care se produc în perioada de dinaintea morţii.

În ceea ce privește tipologia bătrâneții, se descriu trei tipuri:

Îmbătrânirea fiziologică - normală, lentă, dar continuă, eterogenă care permite individului în funcţie de zestrea ereditară, de factori de mediu, să atingă vârste înaintate; este un echilibru realizat între ceasul cronologic şi cel fiziologic, este o stare de compensare a mecanismelor de involuție, de degradare prin cale de refacere, acomodare.

Îmbătrânirea patologică - sinonimă cu starea de boală, presupune o degradare rapidă, avansată ce suprimă un decalaj între vârsta calendaristică şi cea biologică. Acest tip de îmbătrânire umană se instalează sub agresiunea unor agenți patogeni.

Îmbătrânirea accelerată - presupune o instalare timpurie a semnelor bătrâneții. În acest caz ar putea fi inclusă şi îmbătrânirea psihologică, declanșată de anumite condiții psihotraumatizante. Se consideră că bătrânețea se instalează atunci când individul nu găsește modalitățile cele mai adecvate de readaptare la noi stiluri de viață şi un sens

acţiunilor sale, nu reușește să-şi păstreze o anumită flexibilitate, se retrage mai mult în sine, interesele proprii îngustând-se.

3. Schimbări psihologice care marchează perioada bătrâneții.

Bătrânețea – o restructurare a personalității

a. Modificări ale imaginii de sine şi la nivel de personalitate- trăirea unui veritabil complex de inferioritate (amplificat de pensionare);- sentimentul de inutilitate socială;- subapreciere personală;- pierderea sensului existenţei;- amplificarea până la caricaturizare a anumitor trăsături dominante/ accentuate ale

personalităţii;- acordă interes propriei persoane – egocentrism, introversiune, ipohondrie;- funcţiile de adaptare la lumea exterioară fac loc funcţiilor de compensare a deficienţelor

„remotivarea ” acţiunilor şi a vieţii;- scăderea sociabilităţii dar şi sentiment de singurătate;

Bătrânețea este perioada în care se evidenţiază semne de declin

b. Tulburări cognitive:- scăderea memoriei;- în plan perceptiv – rigiditate, „perseverenţă”, dificultatea reorganizării percepţiilor;- ideaţie, adesea mai greoaie, prin apariţia rapidă a oboselei;- scăderea funcţiilor senzorio-motorii;- se reduc funcţiile de analiză, cresc funcţiile de sinteză (compensator);- scăderea tonusului – scad izvoarele energetice ale tropismului, interesului, curiozităţii;- trăirea în prezent şi în trecut;- conservatorism;- preocuparea de a face bilanţul vieţii;

c. Tulburări afective:- reacţie redusă la excitanţii afectivi slabi - apare apatia;- receptivitate înaltă la solicitările afective puternice – viaţa emoţională prezintă explozii,

oscilaţii bruşte;- stare depresivă – domină tulburările afective – generată atât de pierderea funcţiei sociale,

cît şi reacţia la contemplarea propriei involuţii;- anxietate generată de teama de îmbătrânire, de boală, de neprevăzut, de moarte, impresia

de ratare a vieţii;

d. Modificări comportamentale- motricitatea este mai dificilă, dizarmonică, stângace, nesigură, rigidă;- mijloace de expresie se reduc, sărăcirea mimicii;- scăderea funcţiilor musculare – sedentarism;- tulburări de somn: dificultatea de a adormi, treziri nocturne, oscilaţii între somn şi trezie

cu scăderea simţului realului, anxietate şi dezorientare;

Este important de cunoscut şi atitudinea bătrânilor faţă de propria lor stare.

Aceasta are un caracter subiectiv, fiind reprezentată prin: - grijile şi nevoile sociale, economice, de trai cotidian; - infirmităţile fizice; - diminuarea forţei şi a capacității de adaptare şi integrare; - dezgustul faţă de viaţă.

Sunt însă şi situaţii în care bătrânețea este privită cu satisfacţie, cu mulţumire, prin:

- eliminarea faptelor lipsite de importanţă; - concentrarea asupra esenţialului; - lărgirea vederii de ansamblu; - concentrarea analitică asupra vechilor amintiri, a experienţei trecutului; - bătrânețea considerată ca realizare plenară a persoanei.

4. Perspectiva morţii: atitudini, pregătire.Cei tineri se gândesc rar la moarte. Cei în vârstă chiar si cei sănătoși, se gândesc mai frecvent la aceasta problema. Ideea morții reprezintă dificultatea de a accepta necesitatea morții deoarece este un factor psihotraumatizant important. Moartea naturala, prin epuizarea totala a organismului foarte înaintat în vârstă survine extrem de rar pentru ca in timpul vieții mai repede sau mai târziu intervin bolile care provoacă decesul. Boala despre care bolnavul știe că este incurabilă este însoțita de o suferința psihoafectivă intensă, resimțita nu numai de bolnav ci și de anturajul acestuia. Bolnavul își pune întrebări privind cauzele bolii, caută vinovați pentru îmbolnăvirea sa. Pentru K. Jaspers, „ moartea este ultimul termen”, el incluzând-o în grupa „ situaţiilor-limită”. După părerea lui, perspectiva morţii poate fi considerată din mai multe unghiuri biologic, psihologic, social, moral şi religios. Idei importante referitoare la problema morţii găsim la Platon, Seneca, Boethius, Sfîntul Pavel, I. Kant, A. Schopenhauer, M. Heidegger, M. Schler, M. Florian.

E.Kubler-Ross (1969) în lucrarea “On Death and Dying“, identifică cinci stadii ale confruntării cu idea morţii:.

Stadiul negării descrie imposibilitatea individului de a face faţă ideii morţii. Starea este aceea în care se contestă rezultatele medicale sau se refac sunt încercate tratamente experimentale sau alternative. Este momentul în care individul prin încercările de a contesta diagnosticul pe de o parte aşteaptă un răspuns favorabil pe de altă parte se acomodează treptat cu idea.

Izolarea este caracteristica stării în care individul faţă în faţă cu idea morţii este incapabil de relaţii căci ele ar presupune o atitudine faţă de moarte, atitudine pe care el nu o are încă constituită.

Revolta în faţa morţii este cea care adună resursele energetice şi le direcţionează către dorinţa de viaţă. Un individ în stadiul revoltei este încă profund ataşat de viaţă, el nu este pregătit să renunţe la beneficiile ei. Tîrguiala este stadiul în care individul încearcă o negociere existenţială pentru a obţine vindecarea sau prelungirea vieţii. Depresia este starea ce se instalează in urma epuizării soluţiilor şi acţiunilor. În momentul în care nu mai sunt opţiuni depresia poate invada individul care încetează să mai lupte şi se lasă cuprins de disperare.

Acceptarea este faza în care individul, deşi ştie că nu mai este ceva anume de făcut pentru a împiedica moartea, se poate bucura de momentele de viaţă pe care încă le

trăieşte. Această ultimă criză poate fi surmontată în funcţie de capacitatea individului de a face faţă ideii de a nu mai fi, de a muri.

Confruntarea cu idea morţii este dificilă nu numai pentru persoanele care sunt în perioada bătrâneții sau care au o maladie incurabilă, problema morţii este dificilă mai ales pentru cei ce rămân în urma persoanei decedate. Moartea ca şi fapt social confruntă indivizii de toate vârstele cu existenţa ei implacabilă. În toate comunităţile moartea unuia dintre membrii este un eveniment care solicită recunoaştere socială. Majoritatea comunităţilor percep moartea ca pe un eveniment nefast ce este înconjurat de numeroase tabuuri.

Moartea ridică patru tipuri de nevoi : nevoi corporale (comfort, eliberare de durere, suferinţe, alimentaţie adecvată, lichide) nevoia de securitate (sprijin emoţional) psihologică (contact cu membrii familiei, prieteni, sinceritate, ascultare, însoţire) ataşamentul interpersonal energia spirituală şi speranţa (respect faţă de manifestarea adecvată a credinţei, religiei

proprii, acces la prezenţa unui părinte spiritual conform religiei, acces la text şi ritual religios)

Anxietatea şi moartea

Diferenţele sunt însă foarte mari, în funcţie de gen, religiozitate, educaţie, vârstă.

Anxietatea faţă de moarte este dovedită prin evitarea tuturor lucrurilor ce ţin de ea şi de ritualuri mortuare, dar şi prin practicarea unor sporturi periculoase.

Există şi moduri mai subtile de manifestare a acestiei anxietăţi, care conduce la schimbarea stilului de viaţă, deplasarea angoasei sau moartea profesională.

Anxietatea faţă de moarte poate determina o dorinţă arzătoare de viaţă sau o atitudine reflectivă ori nevoia de educaţie legată de moarte.

Curiozităţi

Evoluţia atitudinii faţă de moarteÎn societăţi pre-industriale(ţări subdezvoltate)

În societăţi post-industriale (ţări dezvoltate)

- speraţa de viaţă redusă- mortalitate infantilă ridicată- variații mari în rândul populaţiei- mortalitate cauzată de infecţii, boli,

malnutriţie- moartea este un fenomen curent- oamenii mor în anturajul natural

- speranţa de viaţă ridicată- mortalitate infantilă redusă- variaţii mici în rândul populaţiei- mortalitate prin boli cronice- moartea – un subiect tabu- oamenii mor înspitale sau alte instituţii

de îngrijire

Factori care afectează atitudinea faţă de moarte cultura spiritualitatea – religia evoluţia ştiinţelor medicale evoluţia societăţii schimbări în structura familiei

Începînd cu anii 1900 se fundamentează disciplinele care se vor ocupa cu studiul îmbătrânirii şi ale laturilor ce ţin de acest proces: gerontologia, geriatria, la fel şi demografia, sociologia, psihologia.

Gerontologia – (din greacă „geront” – bătrîn + „logos” - studiu), este ramura biologiei şi a medicinii care se ocupă cu studiul îmbătrânirii ca proces fiziologic, sub aspectele sale biologice şi sociale (gerontologia socială). Astfel mai pe scurt, ramură a biologiei care studiază problemele îmbătrânirii. Ea reprezintă o bază teoretică pentru geriatrie. Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1903 de către medicului rus Ilia Mecinicov, dar a fost utilizat în circuit științific abia în anul 1950. Gerontologia socială – este disciplina care se ocupă cu studiul problemelor sociale ale îmbătrânirii, integrând componente ale gerontologiei şi sociologiei.

Geriatria – (din greacă „geras” – bătrânețe + „iatria” - tratament) este ramura medicinii care se ocupă cu studiul bolilor bătrâneții şi ale senilităţii, şi cu tratamentul şi prevenirea lor. Termenul a fost introdus de medicul american I.Nasher în 1909, altfel spus este medicina vârstnicului (medicina unei grupe de vârstă). În conformitate cu cele expuse mai sus, gerontologii şi geriatrii şi-au propus o serie de obiective pe care trebuie să le atingă. Astfel, obiectivele majore ale gerontologiei sociale şi geriatriei contemporane sunt:

prevenirea îmbătrânirii precoce; combaterea bolilor cronice degenerative şi invalidante; menţinerea capacităţii de muncă şi creşterea productivităţii muncii sociale; prelungirea duratei vieţii active, promovarea longitivităţii umane.

Scopul gerontologiei este de a asigura o bătrânețe trăită în condiţii de confort şi satisfacţie, şi nu doar de a prelungi cu orice preţ viaţa omului.

Geroprofilaxia – un termen lansat de şcoala românească de gerontologie, formată din jurul Anei Aslan, care se referă la prevenirea îmbătrânirii. Termenul nu este lansat foarte propriu, deoarece în termeni ştiinţifici nu se poate vorbi despre prevenirea îmbătrânirii, care este un proces normal, natural. Folosirea termenului subînțelege prevenirea formelor patologice ale îmbătrânirii, îmbătrînirii precoce, îmbătrînirea accelerată, îmbătrânirea însoţită de bolile specifice, ca şi prevenirea dependenţei care însoţeşte îmbătrânirea.