Dogmatică Ortodoxă

Subiecte examen

1. Argumente teologice ale Pr. Stăniloae cu privire la respinerea

Filoque.

Acceptarea adaosului Filioque duce la confuzia între persoane şi goleşte comuniunea

trinitară de adevărata ei semnificaţie şi valoare creştină. Pr. Prof. D. Stăniloae spune că

prin accentuarea iubirii dintre Tată şi Fiu până la confundarea lor într-un singur principiu,

al purcederii Sfântului Duh "teologia catolică nu mai vede pe aceştia ca fiind persoane

distincte, iar aceasta face imposibilă chiar iubirea dintre ele. Nemaiexistând ca două

persoane, în actul purcederii Duhului, Tatăl şi Fiul nu se mai pot iubi propriu-zis. În plus

nu se mai vede rolul Duhului Sfânt de a arăta mărinimia iubirii Tatălui – Fiu şi de a păstra

persoanele distincte. El nu mai este propriu-zis al treilea, ci al doilea" (Teologia

dogmatică, vol 1).

La In 15,26 e vorba de persoanele trinitare şi nu de substanţa divină. Pr. Prof. D.

Stăniloae spune în acest sens: "Învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt din

Tatăl spre Fiul implică în sine faptul că Tatăl şi Fiul nici nu se confundă, nici nu se separă.

Rolul de a nu se confunda îl are persoana a treia în raport cu celelalte două persoane.

Datorită ei, celelalte două Persoane nu se confundă într-o iubire fără orizont, într-un sens

panteist aşa cum este întâlnit în catolicism, nici nu se separă în sens individualist, ci se

păstrează în comuniune".

Panteismul şi individualismul sunt o cădere în natură de la nivelul existenţei

personale cu adevărat spirituale.

2) Catolicii afirmă că Duhul purcede şi de la Fiul pentru că a fost trimis în lume de

Tatăl şi de Fiul. Se face astfel o confuzie între purcederea Duhului cu caracter veşnic şi

trimiterea Lui în lume ce are caracter temporal. Întrebarea este: cum poate să devină

purcederea veşnică a Duhului dependentă de trimiterea Lui în lume atâta timp cât lumea

există în timp, iar Dumnezeu e veşnic?

Teologia răsăriteană foloseşte prepoziţia prin arătând că Duhul a fost trimis în lume

de Tatăl prin Fiul. Această afirmaţie se referă numai la activitatea ad extra a Sfântului Duh

şi nu la viaţa ad intra a Sfintei Treimi. Teologia răsăriteană a subliniat în privinţa

purcederii Duhului Sfânt că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl şi rămâne în Fiul.

Pr. Prof. Stăniloae arată că "Duhul participă la bucuria Tatălui de Fiul întrucât

purcede de la Tatăl şi participă la bucuria Fiului de Tatăl" (Teologia Dogmatică, vol. I).

3) Socotind că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, teologia catolică face ca Duhul

Sfânt să treacă dincolo de Fiul şi să se stabilească ca persoană externă Tatălui şi Fiului.

În măsura însă în care Duhul rămâne legătura internă dintre cele două Persoane,

purcederea Duhului numai de la Tatăl vine să fundamenteze legătura dintre Ei.

2. Ce mișcare are loc prin perihoreză în Sfânta Treime? Argumente

din Sfânta Tradiție.

Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte dar nu separate deoarece, după cum arată

Sfinţii Părinţi (Sf. Vasile cel Mare), între aceste persoane se vede o continuă şi infinită

comuniune. Sfântul Vasile spune în acest sens: "Cugetarea nu redă nici o gradaţie care

să fie ca un spaţiu între Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că nu este nimic care să se

intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt lucru subzistent afară de firea dumnezeiască".

De aici reiese că comuniunea în Sfânta Treime provine din faptul că una din persoane

împărtăşeşte celorlalte fiinţa, păstrând nealterată identitatea personală.

Sfântul Ioan Damaschin a numit acest proces perihoreză, adică persoanele

Sfintei Treimi se întrepătrund, locuiesc una în alta, fiecare dintre ele fiind întreagă în

celelalte două.

Părintele Prof. Stăniloae explică acest proces arătând că un subiect nu poate avea

o bucurie de existenţă fără comuniunea cu alte subiecte:

"În unitatea desăvârşită a Treimii, în conştiinţa fiecărui subiect, trebuie să fie perfect

cuprinse şi transparente conştiinţele celorlalte două subiecte" (Teologia Dogmatică

Ortodoxă, vol. I, pag. 295).

3. Sensul noțiunilor de ființă și ipostas. Raportul și distincția între

ele.

Pentru a explica realitatea Sfintei Treimi, Părinţii Bisericeşti au fost nevoiţi să facă

apel la noţiunile de fiinţă, esenţă, substanţă, natură, persoană, ipostas, subzistenţă şi

prosopon, termeni folosiţi şi-n filosofia clasică. Cuvântul esenţă arată baza unei realităţi.

Sfântul Vasile cel Mare spune că "esenţa este fondul naturii comune mai multor

indivizi, de exemplu: umanitate, omenitate sau om pentru a arăta pe toţi indivizii speciei

noastre" (Epistola 38).

El face distincţia între ceea ce e comun (fiinţa) şi ceea ce e particular (ipostas).

La Aristotel cuvântul avea două sensuri:

- esenţa concretă, existenţa individuală;

- esenţa abstractă, comună tuturor indivizilor.

Dacă Părinţii ar fi înţeles usia în primul sens ar fi căzut în politeism (triteism). Ar fi

însemnat că o persoană deţine întreaga natură în detrimentul celorlalte. Pentru a depăşi

acest impas Părinţii au arătat că fiinţa, care la oameni are uneori caracter abstract, la

Dumnezeu este concretă şi fiecare persoană posedă fiinţa în mod concret . Toate persoanele

au întreagă aceeaşi fiinţă deşi e posedată de fiecare în parte.

Cuvântul omousios a fost folosit de Sinodul I Ecumenic, care arată nu numai că fiinţa

dumnezeiască e comună celor trei persoane, ci şi că ele au una şi aceeaşi fiinţă. Fiinţa

există întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul şi întreagă în Duhul Sfânt. Cuvântul arată şi

deosebirea dintre persoane, pentru că aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: "nimic

nu este consubstanţial cu sine însuşi, ci numai o fiinţă cu alta", presupunându-l astfel pe

celălalt.

Încercarea lui Pavel de Samosata de a folosi acest cuvânt la sinodul de la Antiohia

(268) a fost înlăturată ca o încercare sabelianistă.

Mult timp termenul usia a fost folosit ca sinonim cu cel de ipostas, iar cuvântul

ipostas era folosit în mod diferit.

În Răsărit – sens de persoană.

În Apus – esenţă sau fiinţă.

Sinodul din Alexandria (362) arată că şi apusenii şi răsăritenii, cu toate că folosesc

cuvinte diferite, au aceeaşi credinţă.

Pentru a explica problema fiinţei Sfântul Vasile cel Mare, face analogie cu

imaginea curcubeului (el există în mai multe culori cu o singură esenţă la bază, la fel

Sfânta Treime)

Cuvântul ipostas = substanţa care nu e parte dintr-un întreg, ci o substanţă

completă, existând în sine şi pentru sine.

Ipostasul este subiectul sau purtătorul naturii.

Sfântul Vasile cel Mare arată că ipostas e individul determinat care este opus

fiinţei, aşa cum este particularul faţă de comun.

Sfinţii Părinţi au folosit noţiunea de ipostas pentru a scoate în evidenţă identitatea

unei fiinţe care nu se poate transmite.

4. Cum este exprimată crearea omului în Sfânta Scriptură și

raportul dintre trup și suflet în om?

După învăţătura Bisericii, omul provine de la Dumnezeu, prin creaţie; cum se arată

la:

Fac. 1,27-28 – Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, bărbat şi femeie – "Şi a

făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a

făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă

înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste

păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe

pământ şi peste tot pământul!".

Fac. 2,7 – se istoriseşte creaţia omului – "Atunci, luând Domnul Dumnezeu

ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a

făcut omul fiinţă vie".

Fac. 2,21-22 – facerea lumii – "Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui

Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei

cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a

adus-o la Adam".

Referatul biblic implică chipul şi asemănarea: "Să facem om după chipul şi

după asemănarea Noastră". Sfinţii Părinţi spun că există deosebire între chip şi

asemănare.

Facerea spune numai că omul e constituit din două componente, însă nu se

menţionează nici o succesiune.

Ea precizează că actul de creare al omului este un act special chiar şi în partea care se

referă la trup. Omul este, pe de-o parte, o fiinţă deosebită de natura înconjurătoare, iar

actul de creare al lui este un act deosebit de cel al creării naturii.

Dumnezeu a creat trupul luând ţărână din pământ, deci nu a poruncit pământului să-

l creeze, dându-i putere în acest scop. Omul este o fiinţă unitară şi compusă în acelaşi

timp.

Dumnezeu a făcut trupul luând ţărână din pământ şi deosebind prin aceasta trupul

de natură a creat sufletul care e înrudit cu Dumnezeu. El a fost făcut astfel ca să

mijlocească pentru întreaga natură. Sfântul Grigorie de Nazianz spune în această

privinţă: "În calitate de pământ sunt legat de viaţa de jos, dar fiind şi o părticică

dumnezeiască port cu mine dorinţa vieţii veşnice" (Poemele dogmatice, cap.8). Sfinţii

Părinţi spun că la creaţie primii oameni aveau un alt trup decât cel de după cădere, era

unul luminos care le permitea să fie în relaţie cu Dumnezeu.

5. La ce aspecte se referă obiecțiile împotriva providenței și care

este învățătura Bisericii răsăritene cu privire la asta?

S-a obiectat împotriva providenţei că distruge libertatea omului. Dacă providenţa ar

forţa însă libertatea omului, ar fi inexplicabilă existenţa păcatelor, deoarece în Dumnezeu

nu încape nimic rău. Altă obiecţie: existenţa păcatului, răului în lume ar contrazice

realitatea providenţei. Răspunsul este: răul există în lume, dar cauza lui nu este

Dumnezeu. El este îngăduit pentru libertatea omului şi chiar în mi jlocul lui se vede

lucrarea providenţei pentru că nu-l îngăduie definitiv. El îşi are originea în voinţa liberă a

omului şi tot prin voinţă omul poate scăpa de el şi poate dobândi libertatea după cuvântul

Sfântului Apostol Petru: "Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea

libertatea drept acoperământ al răutăţii" (I Petru 2,16). Libertatea aceasta sporeşte

numai în relaţia de iubire dintre oameni, iar o astfel de relaţie nu eliberează decât în

Dumnezeu. Altfel văzută, ea nu e decât un pretext pentru trecerea de la o patimă la alta:

"rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu

desfrânări, pe cei care de-abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le

făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te

biruieşte, aceea te şi stăpâneşte" (II Petru 2,18-19).

Altă obiecţie: dacă providenţa există, de ce lasă Dumnezeu ca cei buni să fie nefericiţi

iar cei răi fericiţi? Răspunsul este că este greu să cunoaştem pe cei buni sau pe cei răi după

aparenţe şi care pot fi virtuoşi după părerea noastră aşa cum apar în lume dar pot fi vicioşi

sufleteşte. Nu ştim dacă ei s-au pocăit pentru păcatele lor.

Fericitul Augustin spune: "O, Tu, Bunule Atotputernic! Care te îngrijeşti de fiecare

dintre noi, ca şi cum te-ai îngriji de unul singur şi astfel te îngrijeşti de fiecare în parte"

(Confesiuni, cartea a III-a).

În acest sens s-au exprimat Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz: "Nu

socoti că ai să modifici planul lui Dumnezeu, dacă vei voi să fii îndărătnic! Cel care te-a

cunoscut crescându-te nu va şti să conducă? Ce s-a spus de Iuda de către Apostoli? Că s-a

dus în locul pe care l-a voit, lucrând aşadar prin providenţa dumnezeiască, pentru că din

rea voinţă a voit să fie rău. N-a fost Dumnezeu acela care a orânduit răul. Dar pentru că el

a vrut să fie un păcătos rău, a făcut ceea ce a voit. Dar a îndurat ceea ce n-a voit în ceea ce

a făcut. Pentru că a voit, i se condamnă păcatul. În ceea ce a pătimit ceea ce n-a voit este

lăudată providenţa" (Că Dumnezeu nu este autorul răului).

6. Creația și timpul.

Expresia "la început" înseamnă începutul timpului, care ia fiinţă prin puterea

creatoare a lui Dumnezeu, înseamnă începutul coborârii lui Dumnezeu la timp.

Această expresie e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură cu

creatura care începe drumul ei în timp. Pentru Sfântul Vasile cel Mare expresia "la

început" este un moment atemporal în sine, dar a cărui ţâşnire suscită timpul sau este o

lucrare a voinţei divine asupra a ceea ce trece de la neexistenţă la existenţă şi începe să

dureze: "Începutul este indivizibil şi fără extensiune, căci precum începutul drumului nu

este încă drum şi începutul casei nu este casă, aşa şi începutul timpului nu este încă timp,

ba nici măcar partea lui cea mai mică, iar dacă ar susţine cineva că începutul este deja

timp, să ştie că ar trebui să-l fracţioneze în părţile timpului. Dar a vorbi despre un început

al începutului este cu totul caraghios. În începutul prin excelenţă, se întâlneşte deodată

consimţirea voii divine celei mai presus de timp cu apariţia primei clipe a timpului, a

existenţei create. «Deodată» al lumii este «deodată» al voii divine ca lumea să fie" (Omilia

la Hexahimeron).

În prologul Evangheliei după Ioan se spune că "Toate prin El s-au făcut…" (In.

1,3), în Vechiul Testament la II Macabei 7,28: "Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ

căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a

făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut" – Dumnezeu le-a

făcut din nimic.

Fericitul Augustin afirmă şi el că lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu el, căci

ceea ce se face în timp, aceea se face după timp şi înainte de timp. Înainte de crearea lumii

nu putea să existe un timp trecut, căci nu putea fi nici o creatură în a cărei mişcare ar fi

timpul, ci cu timpul s-a creat lumea şi odată cu mişcarea ei s-a produs schimbarea. Cu

privire la existenţa lumii creată în timp trebuie să înţelegem şi realitatea lui Dumnezeu

anterioară timpului (In. 17,5: "Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi,

cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea").

7. Ce reprezintă tunicile de piele în care a fost omul îmbrăcat după

cădere?

Trupul acesta luminos a devenit după cădere trup pământesc. El a fost restaurat în

starea lui originară prin Înviere de către Mântuitorul Iisus Hristos. În Vechiul Testament

transformarea din trupul luminos în trup pământesc e arătată prin tunicile de piele

îmbrăcate de om după cădere. Omul a primit de la creaţie porunca de a stăpâni universul,

însă porunca aceasta a fost înţeleasă greşit mai târziu chiar în teologie făcându -se

abstracţie de legătura dintre om şi natură. Părinţii Răsăriteni au subliniat legătura omului

cu natura când au vorbit de dimensiunea cosmică a mântuirii în Hristos.

8. Ce este distincția și ce aspect din Sf. Treime are în vedere.

Învățătura Sf. Tradiții despre distincție?

În învăţătura despre Dumnezeu ca Treime, Biserica arată că în Dumnezeu există

anumite distincţii sau deosebiri reale.

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt: nenăscut, născut şi purces. Distincţia se referă la

persoane şi la modul de a poseda fiinţa divină. Nenaşterea, naşterea şi purcederea sunt

singurele însuşiri ipostatice prin care se deosebesc cele trei ipostasuri sfinte împărţite în

chip neîmpărţit nu prin substanţă, ci prin caracteristica propriului lor ipostas (Sfântul

Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă I, 8). Tatăl posedă fiinţa divină în sine

neprimită de la nimeni şi fără principiu a fost numit Izvorul în Treime. Fiul a primit

fiinţa prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere.

Între naştere şi purcedere există o diferenţă, o deosebire, dar în ce constă aceasta e

foarte greu de spus. Sfântul Ioan Damaschin arată în această privinţă că "este

deosebire între naştere şi purcedere, dar fără să ştim care e genul acestei deosebiri".

Sfântul Grigorie de Nazianz se exprimă şi el în acest sens: "Mă întrebi ce este

purcederea Sfântului Duh? Dar spune-mi tu ce este nenaşterea Tatălui? Atunci la rândul

meu voi trata ca un fiziolog despre naşterea Fiului şi purcederea Duhului. Pricepi că Duhul

purcede din Tatăl, nu te obosi să cauţi cum" (Cuvântarea a cincea teologică).

9. Ce înseamnă antinomie după învățătura Bisericii? Ce aspect din

Sf. Treime privește ea?

Antinomia în Sfânta Treime – constituie unul dintre aspectele foarte importante ale

gândirii creştine. Cuvântul antinomie înseamnă opoziţie faţă de lege, contradicţie între

legi sau simplă contradicţie. Expresie modernă – paradox.

Afirmând că antinomia înseamnă contradicţie nu trebuie să ne gândim la o

contradicţie în care două lucruri se exclud (unul e adevărat, altul fals), ci la o contradicţie

în care lucrurile ce se deosebesc sunt justificate fiecare în parte şi stând împreună.

Antinomia nu vrea să arate că o afirmaţie e adevărată şi alta falsă, ci prin ea se exprimă

ideea că ambele afirmaţii sunt adevărate şi împreună reflectă realitatea în complexitatea

ei. Teologia e plină de antinomii. Dionisie Areopagitul spune că Dumnezeu este şi nu

este Cel fără de nume şi Cel cu multe nume (cunoaştere apofatică şi catafatică).

Privitor la Sfânta Treime antinomia arată că fiinţa dumnezeiască se află în cele 3

persoane care sunt veşnice, dar că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Niciuna

dintre aceste afirmaţii nu poate fi înţeleasă de minte. Nu putem să înţelegem cum aceeaşi

fiinţă este în trei persoane, cum naşterea şi purcederea sunt veşnice şi cum îşi au izvorul în

Tatăl. După înţelegerea noastră există un interval între Născător şi născut.

10. Motivul creației și argumentarea lui în Sfânta Scriptură.

Fapt. 17,28: "Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem".

Motivul creaţiei lumii constă în lauda lui Dumnezeu şi fericirea creaturii. Aceste două

aspecte sunt foarte strâns legate fiind imposibil de separat. În cartea Facerii se arată că

Dumnezeu nu încetează a face bine creaturilor Sale dând tuturor suflare (Facere 17,20: "şi-

l voi înmulţi foarte, foarte tare"). Tot în Sfânta Scriptură se arată că Dumnezeu atât

de mult a iubit lumea încât pe unicul său Fiu L-a dat pentru mântuirea ei (Ioan 3,16: "Căci

Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine

crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică"). În Ps. 18 se arată că cerurile,

creaţia întreagă, spun slava lui Dumnezeu. Legătura strânsă dintre cele două scopuri se

poate vedea şi din faptul că cu cât preamăreşte cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atât este

mai fericit (Matei 6,33: "Căutaţi mai intâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea

Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă").

11. Ce înseamnă omousios și la ce se referă natura și usia?

Cuvântul omousios a fost folosit de Sinodul I Ecumenic, care arată nu numai

că fiinţa dumnezeiască e comună celor trei persoane, ci şi că ele au una şi aceeaşi

fiinţă. Fiinţa există întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul şi întreagă în Duhul Sfânt.

Cuvântul arată şi deosebirea dintre persoane, pentru că aşa cum spune Sfântul

Vasile cel Mare: "nimic nu este consubstanţial cu sine însuşi, ci numai o fiinţă cu

alta", presupunându-l astfel pe celălalt.

Natura → e considerată sinonim cu esenţa.

→ se înţelege materia din care constă o realitate.

Ex.: Masa e făcută din lemn (natura e lemnul).

Spre deosebire de esenţă, natura arată ceva dinamic; substanţa e subiect al

proprietăţilor.

Sfântul Vasile cel Mare spune că "esenţa este fondul naturii comune mai

multor indivizi, de exemplu: umanitate, omenitate sau om pentru a arăta pe toţi

indivizii speciei noastre" (Epistola 38).

El face distincţia între ceea ce e comun (fiinţa) şi ceea ce e particular

(ipostas).

La Aristotel cuvântul avea două sensuri:

- esenţa concretă, existenţa individuală;

- esenţa abstractă, comună tuturor indivizilor.

Dacă Părinţii ar fi înţeles usia în primul sens ar fi căzut în politeism (triteism).

Ar fi însemnat că o persoană deţine întreaga natură în detrimentul celorlalte.

Pentru a depăşi acest impas Părinţii au arătat că fiinţa, care la oameni are uneori

caracter abstract, la Dumnezeu este concretă şi fiecare persoană posedă fiinţa în

mod concret. Toate persoanele au întreagă aceeaşi fiinţă deşi e posedată de fiecare

în parte.

12. La ce aspect greșite se referă pelagianismul, origenismul,

maniheismul?

În acest sens, Mărturisirea ortodoxă afirmă "Credem că omul s-a prăvălit

prin păcat până la asemănarea cu cele necuvântătoare. I s-a întunecat mintea dar

nu s-a lipsit de natura ce-a primit-o de la Dumnezeu. Prin căderea în păcat chipul

lui Dumnezeu s-a alterat, dar nu s-a distrus. A rămas tendinţa de cunoaştere şi de

voire a binelui". În acelaşi timp învăţătura ortodoxă accentuează că lumea după

cădere nu a luat un chip păcătos, întunecat şi cunoaşterea omului nu s-a redus

numai la aceasta. Oamenii pot pătrunde acest întuneric printr-o altă cunoaştere, în

unirea lor cu Dumnezeu. Realitatea păcatului a fost contestată de manihei,

origenişti şi pelagieni. Maniheii arată că păcatul există, dar originea lui vine din

firea rea a omului.

Pelagienii – păcatul are caracter exclusiv personal, iar pentru urmaşi rămâne

concupiscenţa, arătată în păcatele naturale.

13. Motivul adaosului Filioque.

Introducerea lui a fost determinată nu de motive de tradiţie, ci din oportunism.

Vizigoţii erau arieni şi se pregătea terenul pentru trecerea lor la ortodoxie. Arienii

învăţau însă că Fiul e mai mic decât Tatăl. Episcopii ortodocşi spanioli vrând să arate

vizigoţilor că Fiul nu este inferior Tatălui au considerat ca necesar să introducă în crez

afirmaţia că Duhul purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. În felul acesta s-ar

evidenţia egalitatea Fiului cu Tatăl. Arienii din Spania au acceptat formula şi au trecut la

catolicism. Ea a fost aprobată de sinodul de la Frankfurt şi Aachen.

14. Lucrările speciale ale providenței conform Sf. Scripturi și Sf.

Tradiții.

În Sfânta Scriptură se arată că Dumnezeu după ce a creat lumea S-a odihnit (Fac. 2,2:

"…iar în ziua a şaptea S-a odihnit"). Odihna nu trebuie înţeleasă în sensul că

Dumnezeu a încetat creaţia din lume, ci că El nu mai crează fiinţa din nimic. Chiar după

cădere Dumnezeu s-a îngrijit de mântuirea lumii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de

creaţie se numeşte providenţă sau pronie. Ea este implicată în 2 activităţi speciale:

1) Conservarea – este grija lui Dumnezeu pentru păstrarea creaturilor Sale.

Dumnezeu se îngrijeşte ca lumea să nu fie nimicită de forţele răului pătruns în ea după

cădere.

2) Providenţa dumnezeiască se arată şi-n aspectul de cooperare care se îmbină cu cel

de conservare. Dumnezeu trimite ajutorul Său pentru ca acestea să-şi atingă destinaţia lor.

Providenţa are un mare rol în înaintarea creştină. Istoria este condusă în trepte noi către

Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează însă singur, ci în colaborare cu omul. Rolul lui

Dumnezeu însă se observă mai accentuat în revelaţia supranaturală prin care se arată că

Dumnezeu nu e doar un Dumnezeu conservator al lumii, ci un Dumnezeu al unei lumi

chemate la desăvârşirea vieţii, în unire cu El, desăvârşire care se exprimă prin mişcare.

Teologia mai nouă pune pe primul plan ideea speranţei.

15. Sensul cuvintelor prosopon și persoană și folosirea lor în

teologia răsăriteană.

Cuvântul persoană arată un ipostas de natură raţională. Sensul lui însă merge mai

departe. Ipostasul e numele care e dat pentru toate existenţele raţionale şi neraţionale.

Persoana e pentru cele raţionale.

Prin acest termen creat de o anumită parte a teologiei creştine s-a căutat să se

deosebească persoana de fiinţă. Aceasta deoarece persoana nu lasă omul să se scufunde în

masa anonimă a naturii lui. Spre deosebire de individ care rămâne o fiinţă închisă în ea,

persoana este expresia unei deschideri către celelalte persoane.

În teologia actuală noţiunea de persoană e identificată cu cea de ipostas explicând

identitatea fiinţei umane şi ocolind pericolul definirii ipostasului ca o mască exterioară.

"Dimpotrivă, persoana structurează fiinţa din interior şi-i dă omului caracter de unicitate".

Punctul de plecare este Sfânta Treime.

Persoana – trad. în gr. prosopon şi care s-a impus în special în Occident. Trebuie

arătat că ea (noţiunea) a început să stârnească împotriviri puternice din partea

răsăritenilor. Departe de a avea înţelesul modern de persoană, ea arăta mai curând

înfăţişarea exterioară a individului – faţa, figura, masca sau rolul unui personaj de teatru.

Sfântul Vasile a văzut în acest termen aplicat la învăţătura despre Sfânta Treime o

tendinţă proprie cugetării apusene care ajunsese la sabelianism făcând din Tatăl, Fiul şi

Duhul Sfânt trei modalităţi ale unei substanţe unice. Apusenii vedeau la rândul lor în

termenul ipostas pe care-l traduceau prin substantia o expresie a arianismului şi

triteismului. Cu toate acestea S-au înlăturat neînţelegerile: termenul de ipostas a trecut în

Apus atribuind noţiunii de persoană sensul concret.

16. Ce înseamnă chip și asemănare a omului cu Dumnezeu? La ce

se referă după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție?

Relaţia conştientă a omului cu Dumnezeu şi înrudirea sufletului cu El, se arată în

chipul lui Dumnezeu în om.

Omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că tinde spre o relaţie vie cu El. Relaţia

aceasta, are un caracter conştient şi liber fiind dată prin insuflarea sufletului (I Cor. 15,45,

unde omul e numit suflet viu: "Precum şi este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi,

Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă»"). Sfinţii

Părinţi arată că prin această insuflare e sădit în om nu numai sufletul, ci şi harul ca relaţie

a omului cu Dumnezeu. Aceasta trezeşte în om răspunsul la chemarea lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune privitor la acest aspect: "Au văzut atunci ochii

îngerilor sufletul omenesc unit cu simţire şi cu trup, ca pe un alt dumnezeu nefăcut pe

pământ minte şi trup numai pentru bunătatea dumnezeiască ci pentru prisosinţa

acesteia şi configurat după harul lui Dumnezeu" (Despre purcederea Sfântului Duh).

Odată cu sufletul Dumnezeu îi dă omului conştiinţa că-i vorbeşte şi că el trebuie să-I

răspundă. Dialogul acesta e menit să dureze mereu, însă păcatul a întunecat această

comuniune clară. Datorită faptului că sufletul este raţional, rămâne în om şi o anumită

relaţie cu Dumnezeu, chiar dacă prin păcat El nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca

un bine impersonal.

După învăţătura ortodoxă, fiinţa umană în calitate de chip al lui Dumnezeu rămâne

permanent participantă la divin sau la lumina dumnezeiască aşa cum arată Sfântul

Grigorie de Nazianz când vorbeşte despre oameni ca fiind din neamul lui Dumnezeu

(Fapt. 17,26: "Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste

toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele

locuirii lor"). Participarea se cere şi dezvoltată, nu şi numai dată. Sfântul Grigorie de

Nyssa leagă această participare de înrudirea omului cu Dumnezeu, patriarhul Calist o

leagă şi de dialogul în iubire. Părinţii văd chipul lui Dumnezeu în om manifestându-se în

toate funcţiile şi mişcările sufletului. Toate se împărtăşesc de relaţia cu Dumnezeu.

Spiritualitatea răsăriteană îndeamnă pe creştin să transforme chipul în asemănarea

cu Dumnezeu, iar prin aceasta să adapteze logica lui raţională la logica divină.

Sfinţii Părinţi au arătat că omul a fost creat cu capacitatea în el de a progresa în bine

fiindcă chipul este după Sfântul Vasile cel Mare, asemănarea în potenţă, iar

asemănarea e chipul actualizat.

După învăţătura Bisericii, omul provine de la Dumnezeu, prin creaţie; cum se arată

la:

Fac. 1,27-28 – Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, bărbat şi femeie – "Şi a

făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a

făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă

înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste

păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe

pământ şi peste tot pământul!".

Referatul biblic implică chipul şi asemănarea: "Să facem om după chipul şi

după asemănarea Noastră". Sfinţii Părinţi spun că există deosebire între chip şi

asemănare.

Omul creat după chip este chemat să se înalţe la asemănarea cu Dumnezeu.

Învăţătura creştină arată că omul este adus la existenţă ca o fiinţă ce constă din trup şi

suflet. În acest sens Facerea 2,7 ne spune că Dumnezeu a creat întâi trupul şi a suflat apoi

suflare de viaţă în faţa lui.

17. Ce a provocat căderea omului în păcat după învățătura

Bisericii Răsăritene?

Referindu-se la starea primordială, Sfântul Ioan Damaschin spune: "Nu era

folositor omului să dobândească mântuirea fără să fie ispitit şi încercat". Trebuia ca omul

să fie încercat, ca să vadă dacă e vrednic de el şi că nu poate să vadă binele fără Dumnezeu.

Porunca lui Dumnezeu cuprindea întreaga lege morală. Omul cade în păcat din

neascultare şi mândrie. Referatul biblic despre cădere are caracter istoric.

Interpretările materialiste care au redus esenţa păcatului la senzualitate au uitat că

esenţa păcatului e de ordin spiritual şi constă în mândria omului care-l separă de

Dumnezeu. Cei doi pomi din paradis, fiind reali, aveau să-i prilejuiască experienţa omului

prin cunoaşterea proprie.

Unii Sfinţi Părinţi au înţeles pomul vieţii ca viaţa de comuniune cu Dumnezeu, ca o

cunoaştere prin experienţă.

Sfântul Ioan Damaschinul arată că pomul vieţii constă în contemplarea lui

Dumnezeu, iar pomul cunoştinţei cuprindea cunoaşterea. Sfântul Maxim

Mărturisitorul arată că pomul vieţii este mintea care caută cele necesare ale vieţii, iar

pomul cunoştinţei este simţirea legată de cele vremelnice.

Alţi Sfinţi Părinţi dau o interpretare deosebită pomului cunoştinţei prezentându -l ca

o momeală prin care diavolul caută să-l înşele pe om. Diavolul nu i-a prezentat omului

călcarea poruncii ca o consecinţă a morţii, ci ca un bine aparent, spunându-i că Adam va

ajunge ca Dumnezeu, în realitate însă fără Dumnezeu. Aceasta se repetă în viaţa fiecărui

om.

Sfântul Grigorie de Nyssa arată că în mijlocul raiului era pomul vieţii. Aceasta

înseamnă pe de-o parte lumea sesizată exclusiv prin simţuri şi prin raţiunea care e pusă în

slujba acestor simţuri. Pe de altă parte poate să însemne raţiunea care ia simţirea în slujba

ei. Pomul vieţii este persoana absolută sau Dumnezeu. Păcatul primilor oameni este

nesupunere, neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă. Prin păcat lumina minţii scade,

voinţa liberă este slăbită, înclinând mai mult spre rău decât spre bine. Ceea ce este rău în

om nu este trupul şi materia, ci apariţia patimilor ca mişcări iraţionale.

În acest sens, Mărturisirea ortodoxă afirmă "Credem că omul s-a prăvălit prin

păcat până la asemănarea cu cele necuvântătoare. I s-a întunecat mintea dar nu s-a lipsit

de natura ce-a primit-o de la Dumnezeu. Prin căderea în păcat chipul lui Dumnezeu s-a

alterat, dar nu s-a distrus. A rămas tendinţa de cunoaştere şi de voire a binelui". În acelaşi

timp învăţătura ortodoxă accentuează că lumea după cădere nu a luat un chip păcătos,

întunecat şi cunoaşterea omului nu s-a redus numai la aceasta. Oamenii pot pătrunde acest

întuneric printr-o altă cunoaştere, în unirea lor cu Dumnezeu.

18. Ce mișcare are loc prin perihoreză în Sfânta Treime? Citate

scripturistice.

Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte dar nu separate deoarece, după cum arată

Sfinţii Părinţi (Sf. Vasile cel Mare), între aceste persoane se vede o continuă şi infinită

comuniune. Sfântul Vasile spune în acest sens: "Cugetarea nu redă nici o gradaţie care

să fie ca un spaţiu între Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că nu este nimic care să se

intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt lucru subzistent afară de firea dumnezeiască".

De aici reiese că comuniunea în Sfânta Treime provine din faptul că una din persoane

împărtăşeşte celorlalte fiinţa, păstrând nealterată identitatea personală.

Perihoreza este arătată în Sfânta Scriptură la In. 17,21: "după cum Tu, Părinte,

întru Mine şi Eu întru Tine"; In. 10,38: "credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi

să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl". Ea e pusă în evidenţă de

Sfântul Ioan Damaschinul care arată că în iubirea deplină a persoanelor Sfintei Treimi

acestea nu se dăruiesc numai reciproc, ci se şi afirmă reciproc şi personal prin dăruire şi

primire. Perihoreza scoate astfel în evidenţă caracterul viu şi dinamic al comuniunii

divine.

19. Motivele respingerii adaosului Filioque.

Teologia ortodoxă respinge adaosul Filioque pentru următoarele motive:

1) nu are temei biblic.

Textele invocate de la In. 15,26: "Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl

voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela

va mărturisi despre Mine";

In. 16,13-15: "Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot

adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă

va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte

are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă";

In. 20,22-23: "Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh

Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi

ţinute", sunt luate ca puncte de plecare de catolici şi argumentate sofisticat deducând de

aici confuz că Duhul ar purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. În realitate, teologia romano-

catolică face o confuzie între purcederea ca însuşire personală şi prezentându-o ca

însuşire fiinţială. Afirmând că Duhul purcede şi de la Fiul, ei arată că e o însuşire fiinţială,

în realitate fiind una personală.

Pentru că în învăţătura despre Sfânta Treime accentuează natura divină şi-i dă

prioritate asupra persoanelor treimice teologia catolică pune accent pe caracterul de

însuşire fiinţială a purcederii Duhului.

Din punct de vedere ortodox natura nu există în afara persoanelor, de aceea

purcederea e o însuşire personală.

Acceptarea adaosului Filioque duce la confuzia între persoane şi goleşte comuniunea

trinitară de adevărata ei semnificaţie şi valoare creştină. Pr. Prof. D. Stăniloae spune că

prin accentuarea iubirii dintre Tată şi Fiu până la confundarea lor într-un singur principiu,

al purcederii Sfântului Duh "teologia catolică nu mai vede pe aceştia ca fiind persoane

distincte, iar aceasta face imposibilă chiar iubirea dintre ele. Nemaiexistând ca două

persoane, în actul purcederii Duhului, Tatăl şi Fiul nu se mai pot iubi propriu-zis. În plus

nu se mai vede rolul Duhului Sfânt de a arăta mărinimia iubirii Tatălui – Fiu şi de a păstra

persoanele distincte. El nu mai este propriu-zis al treilea, ci al doilea" (Teologia

dogmatică, vol 1).

La In 15,26 e vorba de persoanele trinitare şi nu de substanţa divină. Pr. Prof. D.

Stăniloae spune în acest sens: "Învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt din

Tatăl spre Fiul implică în sine faptul că Tatăl şi Fiul nici nu se confundă, nici nu se separă.

Rolul de a nu se confunda îl are persoana a treia în raport cu celelalte două persoane.

Datorită ei, celelalte două Persoane nu se confundă într-o iubire fără orizont, într-un sens

panteist aşa cum este întâlnit în catolicism, nici nu se separă în sens individualist, ci se

păstrează în comuniune".