1

Definiţia sociologiei juridice

Sociologia Juridică este de fapt o ramură a sociologiei generale, ea constituind rezultatul

aplicării metodelor de cercetare sociologică unei zone definitorii a vieţii sociale, realitatea

juridică.

Pentru ca o activitate intelectuală sa fie recunoscută drept ştiintă, ea trebuie să

îndeplineasca trei condiţii:

1. să aibă obiect propriu de cercetare

2. să dispună de un corp metodologic propriu de investigare a obiectului cercetat

3. să producă teorii şi judecăţi confirmate la nivel empiric

1.Obiectul sociologiei şi specificul ei

Conform unuia dintre fondatorii sociologiei, Auguste Comte, disciplina despre care

discutăm studiază societatea sub doua aspecte: static si dinamic. Aspectul static se referă la

analiza structurii instituţiilor societăţii (statul, familia, biserica, etc.), iar cel dinamic la studiul

istoric al evoluţiei intelectuale a omenirii.

În spaţiul deschis de studiul societăţii concurează mai multe ştiinţe, precum dreptul,

economia politică, istoria, psihologia, dar abordarea sociologică are meritul de a investiga atât

componentele societăţii (grupurile sociale, organizatiile, statusul, rolul social si comunitatea), cât

şi fenomenele şi procesele (socializareă, devianţa, delincvenţa, controlul social, organizarea

familială, educaţia, religia etc.) care leagă şi influenţează toate aceste componente.

Din punct de vedere etimologic termenul “sociologie” provine din alăturarea a două

cuvinte: unul de origine latină – socius – care înseamnă asociat şi altul de origine greacă – logos

– care înseamnă discurs, cuvânt, teorie. Conform înţelesului etimologic sociologia este teoria sau

ştiinţa asocierii oamenilor, ştiinţa interacţiunilor umane.

Richard T. Schaefer consideră că “Sociologia este studiul sistematic al comportamentului

social şi al grupurilor umane.” (Schaefer, R.T., Sociology, McGraw-Hill Book Company, New

York, 1986, p.5) iar Ken Browne este de părere că “Sociologia este studiul sistematic (planificat

sau organizat) al grupurilor umane în societăţile moderne. Ea este preocupată de studiul instituţii-

lor sociale”. (Browne, K., An introduction to sociology, Polity Press, Cambridge, 1998.)

2

2.Specificul obiectului Sociologiei Juridice

Denumirea de “sociologie juridică” a fost folosită pentru prima dată de catre juristul şi

profesorul italian Anzilotti în lucrarea sa “Filosofia dreptului şi sociologia”, publicată în 1882

stabilindu-i-se mai bine specificul de către Eugen Ehrlich in lucrarea “Bazele sociologiei

dreptului”, publicată în 1913.

Nu există un acord absolut al specialiştilor în legătură cu sfera fenomenelor care

constituie obiectul sociologiei juridice. Astfel, uneori sociologia juridică a fost identificată cu

sociologia crimei, care are drept obiect fenomenele de încălcare a normelor juridice, amploarea

acestor fenomene, reacţia societăţii faţă de aceste fenomene şi motivaţiile infractorilor.

Edwin Sutherland şi Donald Cressey (Sutherland, E.H., Cressey, D.R., Criminology, j.b.

Lippincot Company, Philadelphia, 8ed, 1970, p. 3; pp. 8-12) consideră că sociologia juridică este

una dintre subdiviziunile criminologiei, alături de etiologia crimei ( analiza ştiinţifică a cauzelor

crimei) şi de penologie (care studiază metodele de control ale criminalităţii). Sociologia juridică

ar fi, în acest context, o analiză sistematică a condiţiilor sub care legile penale se dezvoltă şi a

originii lor ca metode de control social. Rezerva altor autori faţă de aceste puncte de vedere

provine din faptul că sociologia juridică se referă la o sumă de fenomene juridice care nu ţin de

dreptul penal: socializarea juridică, contactele civile şi comerciale, familia etc.

Juristul şi sociologul francez Jean Carbonnier (Carbonnier, J., Sociologie juridique,

Librairie Armand Colin, Paris, 1972, pp. 110-123.) consideră că, pe lângă instituţiile juridice, în

societate sunt prezente “fenomene juridice” care sunt de fapt fenomene sociale caracterizate de

juridicitate, ele constituind obiectul sociologiei specializate – sociologia juridică.

Aceste fenomene sunt de extrem de diverse şi trimit atât la normele juridice,

comportamentele licite sau ilicite, pronunţarea sentinţelor judecatoreşti, cât si la percepţiile

indivizilor faţă de toate cele menţionate anterior. In “Sociologie Juridique”, Carbonnier clasifică

fenomenele juridice în fenomene juridice primare şi secundare, de putere şi subputere, instituţii

şi fenomene-caz contencioase sau necontencioase.

Pentru Roger Pinto si Madeleine Grawitz (Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Méthodes

des sciences sociales (deuxième édition), Paris, Delloz, 1967), de exemplu, sociologia juridică

este axată pe studierea a patru categorii de probleme:

3

a) geneza şi evoluţia normelor juridice;

b) persoanele juridice;

c) dreptul şi comportamentul social;

d) eficienţa socială a dreptului .

Sociologul american Donald Black (Black, D., Sociological justice, Oxford University

Press, New York, 1989, pp. 3-8.) consideră că, utilizând drept criteriu al diviziunii obiectul de

studiu, sociologia juridică poate fi împărţită în macrosociologie juridică şi microsociologie

juridică.

Macrosociologia juridică este atentă la infrastructura culturală, valorică, economică pe

care se sprijină doctrinele şi instituţiile juridice văzute ca suprastructură. Din această perspectivă

societatea este studiată ca întreg sau la nivelul macrogrupurilor. Macrosociologia a fost un tip de

abordare ce predomina în perioada clasică a sociologiei, în special datorită influenţei lui Marx.

Microsociologia juridică este o abordare mai recentă ce porneşte de la sociologia

cazurilor. Premisa pe care îşi structurează demersul este că între doctrina şi decizia judiciare,

adică între lege şi aplicarea ei, există un spaţiu de manevră în care intervin cel mai adesea factorii

extrajuridici. Premisa pe care o menţionam îşi are originile în curentul realismului juridic (O.W.

Holmes, K. Llewellyn, J. Frank, F. Rodell), care susţine că doctrinele juridice nu determină

nemijlocit deciziile judecătoreşti. Cu alte cuvinte, judecătorii iau de obicei decizii în funcţie de

convingerile şi sentimentele lor personale şi abia după aceea caută temeiuri în lege pentru a le

justifica.

Din cele mentionate se poate reţine că realitatea juridică, obiectul de studiu al sociologiei

juridice, reprezintă ansamblul fenomenelor juridice desfăşurate în timp şi spaţiu, care nu se

analizează izolat ci în interacţiunea acestora cu grupuri sociale.

3.Metode de cercetare folosite de sociologie

Sociologia dispune de un corp metodologic propriu pe care îl foloseşte în investigarea

realităţii sociale. Metode din punct de vedere epistemologic înseamnă tehnici specifice de

cercetare prin intermediul cărora sunt culese datele din realitatea socială şi sunt testate ipotezele

formulate de cercetător. Astfel de metode sunt: observarea, anchetele sociale (chestionarele,

interviurile si experimentul etc.) şi analizele istorice. Linkuri TI, experiment sondajul APD.

4

Dintre aceste metode menţionate, cea principală este ancheta. În cadrul anchetei

sociologice li se cere, prin chestionar sau interviuri (acestea fiind directe, prin telefon sau

corespondenţă), subiecţilor ce fac parte din eşantionul reprezentativ să răspundă la anumite

întrebări referitoare la percepţiile şi comportamentele lor.

4.Specificul metodologiei sociologice juridice

In acelasi timp, fiind stiinta de hotar intre sociologie si drept, este firesc ca metodele de

investigare sa fie influentate de stiinta dreptului.

Astfel, in activitatea concreta de cercetare se folosesc metode sociologice cum

sunt:observatia, ancheta, interpretarea (analiza), comparatia, monografia juridica, precum si

metoda tipologica, metoda statistica si cea logica.

In privinta metodei tipologice si a reconstituirilor, ele sunt preluate din stiinta dreptului

exemplificand ca tipologii: tipul familiei, tipul de conduita etc sau de reconstituiri ca:

reconstituirea unor tipuri de relatii de familii disparute.

Analiza sociologică a jurisprudenţei

Metoda analizei sociologice a jurisprudenţei constă în analizarea dosarelor sau deciziilor

judecătoreşti, iar în unele cazuri se rezumă la studiul culegerilor de sentinţe publicate de diferite

instanţe. Analiza jurisprudenţei vrea să deconspire motivele care stau în spatele deciziilor

judiciare, să scoată la suprafaţă schimbarile de la nivelul mentalului colectiv (de exemplu

mărimea pedepselor pentru o anumită infracţiune şi factorii care o influenţează – sexul, vârsta şi

etnia condamnatului, etc.). Sociologii descoperă prin analiza jurisprudenţei dacă creşterea sau

descreşterea numărului unor infracţiuni sau litigii dintr-un domeniu nu este expresia unei stări de

conflict social pe care chiar legea poate să o creeze (analiza proceselor de contencios

administrativ poate să justifice ipoteza că organele de stat aplică abuziv legea sau că statul de

drept funcţionează corect, sau că legea nu corespunde ambientului instituţional).

Analiza sociologică a jurisprudenţei foloseşte cel mai adesea tehnica analizei de conţinut

a deciziilor judecătoreşti. Analiza de conţinut porneşte de la măsurarea frecvenţei cu care apare

în hotărârile judecătoreşti o lege, o instituţie sau un cuvânt. Astfel, poate fi determinat faptul că o

5

lege a devenit caducă ( de exmplu legea care condamna adulterul în perioada comunistă) sau

faptul că este necesară o instituţie juridică ce apare în atenţia judecătorilor înainte de a fi

legiferată (de pildă hărţuirea sexuală). Cu alte cuvinte, o lege care nu mai produce efecte sociale,

care nu mai rezolvă o tensiune socială, trebuie eliminată din sistem, iar identificarea unei surse

de conflicte sociale trebuie să ducă la legiferarea unei soluţii care să atenueze sau să rezolve

acele conflicte sociale. Din punct de vedere sociologic, finalitatea ordinii juridice nu este

corespendonţa sistemelor juridice pozitive cu un ideal de justiţie, ci pacea socială.

Finalităţi ale analizei jurisprudenţei mai pot fi:

1. măsurarea celerităţii proceselor judiciare (viteza de soluţionare a unor speţe, pe

tipuri de infracţiuni sau litigii);

2. identificarea motivelor juridice care stau la baza unor soluţii juridice,

(explicitarea, prin analiza dispozitivului hotărârii judecătoreşti, a legăturilor

dintre ideologiile juridice şi deciziile judecătoreşti).

Această metodă poate da erori ce depăşesc o marjă rezonabilă dacă eşantionul cercetat

este nereprezentativ sau dacă acele cuvinte sau concepte pe care le analizăm nu sunt suficient

clarificate.

Mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că majoritatea colecţiilor de jurisprudenţă nu

epuizează domeniul şi cuprind doar speţele reprezentative, care joacă rolul de model pentru

decizii judiciare ulterioare. De exemplu, deciziile pe care le ia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

sunt modele pe care judecătorii de la instanţele inferioare le folosesc. Chiar dacă un judecător

crede că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este dreaptă, el va urma modelul de practică

stabilit de Curtea Supremă. O decizie contrară modelului oferit de instanţa judiciară care are

rolul de a unifica jurisprudenţa riscă să fie casată, ceea ce ar constitui o problemă în dosarul de

promovare al magistratului respectiv.

Analiza statistică

Metoda analizei statistice constă în prelucrarea statistică a unui mare număr de date

relevante din punct de vedere juridic. Scopul acestei metode este identificarea unor corelaţii ce ar

putea fi considerate legături de cauzalitate sau condiţionări dintre un fenomen juridic şi una sau

mai multe variabile. De exemplu, măsurătorile făcute în ceea ce priveşte fenomenul violenţei

6

domestice arată că aceasta este însoţită cel mai adesea de consumul de băuturi alcoolice, sărăcie,

şomaj. Ceea ce duce la concluzia că aceste variabile sunt cauze ale fenomenului violenţei

domestice. Un alt exemplu este cel al accidentelor de circulaţie, în cazul cărora se poate face o

grilă de măsurare pe mai mulţe variabile pe care cercetătorul le consideră relevante pentru

fenomenul avut în atenţie: cantitatea de alcool consumată, sex, vârstă, profesie, anotimp,

vechimea permisului de conducere etc. După ce se obţin rezultatele măsurătorii se caută o

corelaţie dintre frecvenţa cu care se întâlneşte unul dintre factori şi accidentele de circulaţie.

Multe dintre analizele statistice care apar în spaţiul public sunt realizate de instituţii ale

statului (Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Direcţia Naţională

Anticorupţie, etc) pentru că ele au acces la un număr mai mare de date şi documente ale

instituţiilor statului şi pentru că sunt direct responsabile de găsirea şi operaţionalizarea unor unor

politici publice care să rezolve sau să atenueze problemele existente.(vezi Anexele 1, 2 şi 3).

Modelul pozitivist de explicare a fenomenelor sociale trebuie însă utilizat cu precauţie.

Simpla co-prezenţă a unor variabile împreună cu un fenomen nu înseamnă în mod automat o

legătură necesară şi universală, adică o legătură cauzală. Faptul că mortalitatea este, statistic

vorbind, mult mai mare în spitale decât în afara lor nu înseamnă că spitalele sunt cauza morţii

pacienţilor. Faptul că mulţi pietoni sunt accidentaţi pe trecerea de pietoni nu înseamnă că pietonii

ar trebui să le evite şi să traverseze prin locuri nepermise.

Observaţia

Metoda observaţiei constă, spre deosebire de observaţia naturală, în examinarea

sistematică a fenomenelor sociale. Ambele presupun o percepţie nemijlocită a fenomenului

studiat, însă observaţia asumată ştiinţific este disciplinată de cercetător prin stabilirea unor

proceduri care să amplifice puritatea observaţiei, prin repetarea ei de către acelaşi observator sau

de către observatori diferiţi, prin cerinţa ca observatorul să nu influenţeze obiectul cercetat, prin

confruntarea ei cu diverse modele teoretice ce explică fenomenul observat. Ea presupune

înregistrarea evenimentelor şi comportamentelor studiate cu acurateţe şi conform unui plan de

cercetare stabilit anterior.

De ce este folosită în anumite contexte metoda observaţiei ? Din două motive :

7

1. unele fenomene sociale marginale au o frecvenţă mică şi, prin urmare sunt greu

sau chiar imposibil de abordat prin alte metode (de exemplu prin folosirea

chestionarului în cazul unei bande de cartier).

2. folosirea unor tehnici cantitative sau a altor metode ştiinţifice ar altera

comportamentul grupului studiat.

Sociologii preocupaţi de fenomenle juridice consideră că, de multe ori, observaţia este

singura metodă care poate oferi date certe, îndeosebi atunci când este studiat fenomenul

infracţional.

În funcţie de criteriul folosit, observaţia este de mai multe tipuri. Dacă luăm drept criteriu

al diviziunii poziţia observatorului faţă de grupul social observat (relaţia observatorului cu acel

grup), observaţia poate fi externă sau internă (participativă).

Observaţia externă este efectuată astfel încât grupul studiat să nu conştientizeze prezenţa

observatorului. Uneori observatorul este chiar vizibil, dar rolul său nu este cunoscut de către

grupul observat. De exemplu, Joan Luxemburg a colectat date despre o nouă formă de atragere a

clienţilor de către prostituatele din proximitatea unei parcări din Oklahoma monitorizând

conversaţiile prin staţii radio efectuate de acestea pentru atragerea camionagiilor.

Observaţia internă (participativă) presupune participarea (neştiută de către grupul

observat) a cercetătorului la activităţile grupului. Observatorul este în acest caz un “sociolog sub

acoperire”, iar în calitate de “membru” al grupului cercetătorul observă interacţiunile sociale şi

conversaţiile dintre subiecţii cercetării. Din punctul de vedere al lui Danny L. Jorgensen

(Jorgensen, D.L., Participant observation, Sage Publications, 1989, pp. 12-13.), folosirea

metodei observaţiei interne se impune atunci când:

1. întâlnim un fenomen social prea puţin cunoscut (o mişcare sau un grup nou format, o

grupare religioasă fundamentalistă, o grupare politică extremistă, etc).

2. avem de-a face cu diferenţe radicale de opinie între membrii grupului şi cei exteriori

grupului(grupuri etnice, grupuri religioase, subculturi de tipul celei a adepţilor ocultismului, etc.)

3. întâlnim un fenomen care nu este accesibil pentru cei din afară (ritualuri religioase,

relaţii private în interiorul grupurilor, sexualitatea adolescenţilor, etc.).

4. cercetăm un fenomen care este oarecum camuflat faţă de opinia publică (crima şi

devianţa, grupuri secrete de consumatori de stupefiante, etc.).

8

Cercetătorul trebuie să surprindă punctul de vedere al membrilor grupului într-o manieră

cât mai pură, mimând ataşamentul faţă de grup, şi nu trebuie să se limiteze la o simplă

înregistrare a comportamentului lor.

Cercetătorul poate :

1. să participe efectiv la toate activităţile grupului (identificare cu grupul),

2. să participe doar la unele activităţi ,

3. să fie doar un asociat al grupului.

Pentru primul tip de poziţionare exemplar este studiul lui William Whyte(Whyte, W.F.,

Street corner society, University of Chicago Press, Chicago, 1943.) despre viaţa socială a

comunităţii italienilor săraci din Boston. Whyte a făcut tot ce era posibil pentru a se identifica cu

grupul studiat: s-a mutat în cartierul respectivului grup; a devenit chiriaş al unei familii de

italieni, a învăţat limba italiană şi a reuşit să câştige încrederea celor observaţi în aşa fel încât a

devenit membru al uneia dintre bandele care controla străzile din acel cartier.

Avantajul identificării cercetătorului cu grupul studiat este că acesta poate sesiza în mod

nemijlocit modul de funcţionare al grupului. Dezavantajul este că în anumite situaţii el, pentru a

nu se deconspira, trebuie să participe la infracţiuni în calitate fie de complice, fie de coautor. Din

acest motiv, mulţi sociologi recomandă participarea parţială la activităţile grupului studiat.

A treia variantă de poziţionare a observatorului faţă de grupul studiat, şi anume

participarea ca membru asociat al grupului, este eficientă atunci când din motive obiective

cercetătorul nu poate mima integrarea în grup. Un bun exemplu este cel al sociologului Howard

Parker (Parker, H.J., View from the boys, David and Charles, Newton Abbot, 1974.) care din

cauza vârstei neputându-se integra în grupul de copii delincvenţi din Liverpool, s-a împrietenit

cu ei. Studiul lui Parker, desfăşurat pe parcursul a trei ani, consemnează informaţiile pe care

cercetătorul le obţinea atunci când juca fotbal cu copiii delincvenţi : noile “capturi” ale grupului

şi modul în

care aceştia valorificau produsele infracţiunii.

Deşi observaţia participantă oferă date de prima mână ea are şi dezavantaje. Cel

mai important este perioada îndelungată de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei.

9

Al doilea criteriu al diviziunii în cazul observaţiei este poziţia cercetătorului faţă de

observaţie. În acest sens, avem observaţie directă (nemijlocită) şi observaţie indirectă (mijlocită).

Atunci când vorbim de observaţie directă avem un contact direct al cercetătorului cu realitatea

socială, chiar el este actorul observaţiei. Avem observaţie indirectă atunci când cercetătorul se

bazează pe observaţiile altora, de exmplu atunci când se studiază documente.

Alte metode şi tehnici de cercetare sociologică folosite pe terenul sociologiei juridice

sunt: ancheta sociologică, experimentul, monografia, etc.

Cercetarea sociologică nu se desfăşoară întâmplător, conform unui algoritm riguros

stabilit care cuprinde următoarele etape:

a) identificarea problemelor de cercetat;

b) planificarea cercetării şi stabilirea metodelor de investigare ce se vor folosi;

c) pregătirea cercetatorilor;

d) asigurarea logisticii necesare;

e) efectuarea cercetărilor;

f) interpretarea rezultatelor;

g) publicarea descoperirilor (concluziilor

4. Funcţiile sociologiei juridice

În cadrul dezbaterilor despre legitimitatea şi necesitatea ale sociologiei juridice au reieşit

cinci funcţii ale sociologiei juridice :

• descriptivă,

• explicativă,

• predictivă,

• critică,

• practic-operativă.

1. Functia descriptivă se referă la cartografierea realitatii juridice şi a impactului acesteia

asupra grupurilor sociale.

2. Functia explicativă este cea prin care se încearcă identificarea unor relaţii de

cauzalitate între descripţii şi diverse variabile pe care cercetătorii le identifică drept relevante.

10

Aici intalnim concepte ca cel de cauza, efect, factori favorizanti, factori defavorizanti.

3. Functia predictivă sau de anticipare a modului în care se va modifica realitatea

realitatea socială. De exemplu, într-o democraţie orice modificare legislativă importantă

presupune existenţa unei dezbateri publice, al cărei rol este şi acela de a identifica posibilele

efecte ale legii asupra corpului social. De asemenea, o modificare legislativă importantă

presupune elaborarea de către specialişti a unui studiu de impact.

4. Functia critică

Descripţiile elaborate de sociologi pot fi folosite pentru a arăta deficienţele sociale pe

care le produc anumite componente ale sistemului juridic.

5. Functia practic-operatională

Se referă la faptul că sociologii prefigurează soluţii atât pentru problemele generate de un

anumit cadru juridic, cât şi cele generate de absenţa legiferării în anumite segmente ale realităţii

sociale.

Socializarea juridică

Socializarea este procesul prin care individul primeşte normele şi valorilor sociale ale

comunităţii în care trăieşte. El este de fapt un proces de transfer al experienţei sociale de la

antecesori la descendenţi, proces a cărui funcţie pentru individ este să cunoască procedurile şi

instituţiile necesare pentru a se putea integra în comunitate, iar pentru comunitate are funcţia de

menţinere a culturii şi instituţiilor necesare convieţuirii sociale. Regulile convieţuirii sociale sunt

fundamentale pentru viaţa socială. Nu toate normele sociale sunt însă norme juridice.

Socializarea juridică este procesul prin care indivizii învaţă să se conformeze normelor

juridice şi îşi asumă aceste norme şi valorile ce justifică existenţa acelor norme.

Socializarea juridică presupune două elemente:

1. însuşirea unui comportament în conformitate cu legea şi valorile juridice ale statului şi

2. interiorizarea normelor juridice, în aşa fel încât valorile ce justifică acea reglementare juridică

să fie prezente în textura afectivităţii individului, să fie legate de sentimentul de dreptate.

De exemplu, perioadele imediat premergătoare şi posterioare aderării României la

Uniunea Europeană sunt unele în care este prezentă şi o socializare juridică prin care o

comunitate cu accente de intoleranţă faţă de minorităţi etnice, sexuale, religioase încearcă nu

11

numai să se supună împotriva propriei voinţe unei legislaţii comunitare, ci şi să îşi asume această

legislaţie.

Tipuri de socializare

Opiniile indivizilor faţă de normele juridice şi faţă de valorile care justifică existenţa

acelor norme se modifică pe parcursul vieţii, iar uneori aceste schimbări pot fi radicale.

În cadrul dinamicii procesului de socializare pot fi identificate trei tipuri majore de

socializare:

1.Socializarea primară

Încă din primii ani de viaţă individul îşi însuşeşte un limbaj, norme şi atitudini care îl

ajută să înţeleagă societatea, să comunice cu ceilalţi membri ai săi şi să se integreze în societete.

Socializarea primară îi furnizează individului elementele esenţiale ale comportamentului său

ulterior. Unii autori, în special cei de origine psihanalistă, consideră că individul va fi marcat

întreaga viaţă de valorile pe care le-a însuşit în copilărie. Socializarea adultului adaugă în general

informaţii care completează atitudinile interiorizate în primii ani de viaţă. Până la maturitate

individul traversează diferite faze şi este afectat de o tranziţie a rolurilor pe care trebuie să le

însuşească. Numai atunci când a devenit independent şi a obţinut un status propriu în societate

individul ajunge la oarecare stabilitate şi îşi încetineşte procesul de socializare.

2.Socializarea anticipativă.

În decursul vieţii individul are ocazia să îşi schimbe status-ul şi să treacă de la un grup

social la altul, individului i se poate întâmpla să progreseze sau să decadă. Socializarea sa nu are

loc numai în momentul imersiunii în noul mediu social ci, uneori, intervine anticipat. Individul

îşi însuşeşte valorile şi orientările grupului în care aspiră să intre pentru a se integra ulterior mai

uşor. Societatea modernă îl pregăteşte pe individ pentru rolurile sale viitoare. Şcolile şi

facultăţile sunt nu numai surse de cunoştinţe ci ele îl ajută pe individ să se familiarizeze cu

grupul social în care se presupune că va intra după absolvire şi cu comportamentul aşteptet de la

el. Înainte de căsătorie fiecare individ ştie cum să se comporte ulterior şi ajunge să cunoască

12

aşteptările sociale corespunzătoare noului său statut social. Un licenţiat în ştiinţe juridice ce

aspiră să devină magistrat ştie în mare măsură ce comportament este aşteptat de la el, dar fiind

dată importanţă acestei funcţii trebuie să parcurgă şi Institutul Naţional al Magistraturii, unde nu

numai că îşi amplifică informaţiile, dar şi deprinde comportamente şi cerinţe fundamentale

pentru un magistrat profesionist.

3.Resocializarea.

Uneori individul îşi schimbă radical convingerile şi valorile. Trecerea de la rolul de

cetăţean onest la cel de infractor reclamă o asemenea schimbare pentru că altfel conflictul

psihologic între fapte şi valorile însuşite ar duce la un antagonism şi la un dezechilibru afectiv.

Acelaşi proces are loc şi atunci când individul intră în ceea ce Erving Goffman numeşte

“instituţii totale” – închisori, mănăstiri, armată – unde este izolat de societate pentru o perioadă

lungă de timp şi trebuie să se comporte altfel decât în perioada anterioară. În aceste situaţii

individul suportă presiuni considerabile şi de multe ori ajunge să-şi schimbe întregul sistem de

valori. De exemplu atunci când o persoană ajunge la închisoare suportă o ceremonie de

“mortificare”, de abandonare a lumii anterioare. El este dezbrăcat şi deposedat de orice bun

personal. Chiar şi numele îi este înlocuit cu un număr matricol. Din acel moment toate aspectele

vieţii îi sunt guvernate de norme stricte impuse de conducerea închisorii şi de colegii de celulă.

Încetul cu încetul individul îşi însuşeşte un nou status, noi norme, valori şi un nou comportament.

Goffman arată că procese similare au loc şi în spitalele psihiatrice sau în armată.

Prin socializare se înţelege nu numai însuşirea normelor juridice sau morale dintr-o

societate dată, ci şi însuşirea unei atitudini faţă de aceste norme. Individul poate să accepte

normele sociale şi să se comporte în conformitate cu aşteptările macrosociale sau să respingă

aceste norme plasându-se astfel în rândul indivizilor devianţi. Respingerea normelor în vigoare la

un moment dat nu înseamnă totuşi că comportamentul individului trebuie blamat în mod absolut.

Unele norme legale sau morale sunt relative fiind valabile doar la un moment dat sau într-o

societate sau cultură. Comportamentul germanilor din perioada nazistă care adăposteau şi ajutau

evrei persecutaţi de autorităţi sau al membrilor rezistenţei franceze era ilegal, dar privit din alt

sistem de referinţă este moral.

13

Status şi rol

Comportamentul indivizilor unul fata de altul este determinat de pozitia pe care acestia o au

în ierarhia sociala formală sau informală. Locul pe care o persoană îl ocupă în societate îi

determină atât drepturile cât şi obligaţiile faţă de cei din jur. Şeful unei instituţii are de exemplu

dreptul de a da directive subordonaţilor şi de a-i supraveghea dar şi obligaţia de a rezolva toate

problemele care se ivesc. Conceptul de status nu este legat doar de organizarea formală a societăţii

pentru ca şi o ierarhie socială informală poate da naştere unor poziţii de status. Într-o monografie

dedicată conceptului de status Brian Turner dădea următoarea definiţie: “În concluzie, statusul

reprezintă o poziţie în cadrul unei structuri sociale prin care un individ este evaluat în funcţie de

prestigiu şi reputaţie după diverse criterii, prescrise sau dobândite.”27. Acest concept poate

desemna într-un sens mai tehnic sau juridic totalitatea drepturilor sau obligaţiilor ce derivă dintr-

o anumită poziţie în societate.

Tr ăsăturile în func ţie de care este determinat de obicei statusul sunt multidimensionale

– venitul, educaţia, apartenenţa la o familie, etnia, sexul. Atunci când aceste aspecte sunt

coerente, de exemplu atunci când persoana respectivă este bogată, bine educată, aparţine unei familii

situate în partea superioară a palierului social şi are ofuncţie superioară avem de-a face cu

consistenţa statusului sau cristalizarea lui. Atunci când între diferitele trăsături există o contradicţie,

de exemplu persoana respectivă este bogată dar nu are studii superioare şi nu ocupă o funcţie

importantă, vorbim de un status neomogen. Existenţa contradicţiilor în interiorul statusului dă naştere

de obicei frustrărilor, anxietăţii şi conflictelor sociale.În literatura de specialitate se face deseori

distincţia dintre statusul prescris şi statusul dobîndit.

Statusul prescris cuprinde atribute asupra cărora individul nu are nici un fel de control: rasa, sexul,

vârsta, religia, familia din care provine. Aceste caracteristici sunt în mare parte biologice dar capătă

semnificaţii deosebite in funcţie de cultura de care aparţine individul.

Statusul dobândit cuprinde caracteristici obţinute de individ prin propriul efort: educaţie, profesie,

funcţie socială. În societăţile democratice statusul dobândit are o importanţă mai mare pe când în cele

tradiţionale întreg cursul vieţii individului e determinat de statusul prescris. Între cele două tipuri de

status există o relaţie strânsă pentru că status-ul prescris influenţează întotdeauna status-ul

dobândit.Localizarea unei persoane sau grup în spaţiul social poate fi făcută pe două direcţii. Pe

verticală status-ul se determină de obicei în funcţie de mărimea averii sau de puterea deţinută în

14

virtutea unei funcţii ocupate. Status-ul poate fi determinat însă şi pe orizontală în funcţie de

participarea la viaţa socială şi de relaţiile pe care le are individul cu cei care au un status egal cu el.

Combinaţia dintre cele două dimensiuni dă naştere statusului normativ determinat pe baza

controlului social la care este supus individul.

Controlul social se manifestă de obicei prin intermediul legilor, individul fiind pedepsit de

fiecare dată cînd le încalcă. Averea deţinută sau puterea politică oferă o oarecare imunitate faţă de

lege a persoanei cu status înalt. Aceasta îsi poate permite să influenţeze factorii de decizie şi dispune

de o libertate mai mare, fiind supus controlului social într-o mai mică măsură decât cei cu status

social inferior.

În funcţie de grupul social de referinţă un individ poate avea mai multe status-uri: un status

ocupaţional dat de funcţia pe care o are la locul de muncă, un status în familie, dat de locul deţinut

în această instituţie (soţ, tată, frate), sau un status în grupul de prieteni, dat de abilitatea de a se

impune prin persuasiune sau forţă fizică. De cele mai multe ori un status le eclipsează pe celelalte. El

este numit în literatura anglo-saxonă master-status. Funcţia de preşedinte al unei ţări face, de

exemplu, ca toate celelalte caracteristici ale persoanei să treacă pe planul doi. Pierderea statusului

master produce de obicei o criză profundă în viaţa individului. În perioada marii crize economice

dintre anii1929-1932, falimentul unor companii a dus la pierderea funcţiilor şi deci a statusului

multor directori de companii. Mulţi dintre aceştia au fost afectaţi de depresii care au dus la sinucideri.

Sociologia procesului

Până în secolul alXX-lea s-a crezut că raţionamentul judecătorilor sau al juraţilor

urmează doar liniile unui silogism juridic şi că judecătorul este un interpret al legii care traduce

pentru profani sensurile ei ascunse. Reprezentanţii realismului juridic american.( de exemplu,

Oliver Wendell Holmes) susţin că decizia judecătorului nu este neutră, ci este influenţată de

diverşi factori sociali sau psihologici. Conform lor, decizia judecătorului nu este doar rezultatul

unei operaţii logice prin care el desprinde înţelesul unei legi, ci şi a concepţiei sale despre viaţă.

Legea însăşi este rezultatul unor evenimente istorice. Din această cauză ea răspunde necesităţilor

unei epoci. Este revoltător să nu avem altă justificare pentru aplicarea unei legi, spunea Holmes,

15

decât faptul că ea a fost promulgată în timpul lui Henric al IV-lea. În procesul de elaborare a

deciziilor juridice dorinţele sociale ale momentului trebuie să joace un rol mai important decât

tradiţiile. Juristul trebuie să fie un mai bun practician decât teoretician iar studiile sale juridice

trebuie completate cu cunoştinţe din domeniul economiei şi statisticii pentru a putea prevedea

care va fi impactul social al unei legi sau hotărâri judecătoreşti. În practică, un bun judecător va

decide mai întâi care trebuie să fie soluţia şi abia după aceea va căuta o lege pe care să se sprijine

aceasta. Holmes a atras atenţia asupra importanţei factorilor empirici în luarea deciziei

judecătorului.

În a doua jumătate a secolului XX o serie de sociologi au încercat să determine modul în

care factorii sociali determină luarea unor decizii sau elaborarea unor legi.

Există două tendinţe în acest context:

1. Unii autori s-au concentrat asupra factorilor concreţi care influenţează decizia judecătorească,

asupra elementelor care pot să determine succesul sau, dimpotrivă, eşecul eforturilor unui avocat

în cadrul unui proces. Acest domeniu a fost numit sociologia cazurilor sau microsociologia

procesului.

2. Alţi sociologi au privit fenomenul juridic la nivelul macrosocial studiind evoluţia în timp a

unor tipuri de speţe şi încercând să determine influenţa unor factori care acţionează la nivel

macrosocial – precum sunt evoluţia economiei, progresul tehnic, schimbarea de mentalitate sau

influenţa unor curente religioase – asupra aparatului justiţiei determinând creşterea sau scăderea

numărului de litigii. Pentru testarea acestor teorii au fost efectuate şi studii comparative ale unor

sisteme juridice naţionale. Acest domeniu de studiu este numit macrosociologia procesului.

Pentru înţelegerea completă a fenomenului juridic este necesară atât cunoaşterea factorilor care

acţionează la nivel individual cât şi a factorilor care influenţează întreaga societate.

1. Sociologia cazurilor sau microsociologia procesului este un domeniu relativ nou în sociologia

juridică. Ea răspunde dorinţei juriştilor de a avea la dispoziţie o metodă care să le permită să

prevadă şansele de succes pe care le pot avea în cadrul unui proces. Postulatul de la care pleacă

analiza de caz este că judecătorii iau o decizie bazându-se nu numai pe textul legii ci şi pe

propriile sentimente şi convingeri.

16

Conform lui Donald Black, cel mai important factor care influenţează decizia juridică

este structura socială a cazului (relaţia dintre statusurile sociale ale celor care iau parte la

proces).

Explicaţia1pe care o oferă autorul american este următoarea: statutul social al unuia dintre

participanţi nu ne indică prin el însuşi nimic despre modul în care va fi rezolvat cazul. Ceea ce

contează este relaţia dintre statusurile sociale ale părţilor. Un status superior nu oferă întotdeauna

avantaje, aşa cum se considera în trecut. Atunci când o persoană cu status superior este

acuzată că a săvârşit o infrac ţiune împotriva unei persoane care are şi ea un status

superior, persoana acuzată va fi pedepsită mai sever decât o persoană cu status inferior

care a lezat o persoană cu status inferior. În S.U.A., de pildă, un alb care ucide alt alb are o

şansă mai mare de a primi pedeapsa cu moartea decât un afro-american care ucide alt afro-

american. Analiza statistică a jurisprudenţei efectuată pe o durată de cinci ani în Florida,

Georgia, Texas şi Ohio, spune Black, ne arată că albii care au ucis un alb au fost expuşi unui risc

de cinci ori mai mare în ceea ce priveşte posibilitate de a fi condamnaţi la moarte decât afro-

americanii care au ucis un afro-american.

Sintetizând aceste observaţii Black a formulat şi un principiu: legea variază direct

proporţional cu statusul social.

Însă atunci când o persoană lezează pe cineva aflat deasupra sau sub statusul său devine

evidentă altă regulă. Cel care lezează pe cineva cu status superior va suferi o pedeapsă mai mare

decât oricine altcineva. Conform analizei statistice a jurisprudenţei, în cazul în care un afro-

american ucide un alb în S.U.A., riscul pedepsei capitale este mai mare decât în orice altă

situaţie. În statul Ohio, de exemplu, este de 15 ori mai probabil ca un afro-american care ucide

un alb să fie condamnat la moarte decât dacă el ucide alt afro-american. Iar atunci când un alb

ucide un afro-american, riscul de a primi pedeapsa capitală este, statistic vorbind, apropiat de

zero. În statul Ohio nici unul dintre cei 47 de albi condamnaţi pentru uciderea unui afro-american

nu aprimit pedeapsa capitală în timpul celor cinci ani studiaţi, în statul Georgia doar 2 din 71, în

statul Florida nici unul din 80, în statul Texas unul din 143.

Regula pe care o putem formula atunci când comparăm, din punct de vedere statistic,

infracţiunile săvârşite împotriva cuiva cu status superior cu infracţiunile săvârşite împotriva

1 Black, D., Sociological jurisprudence, Oxford University Press, 1989, pp. 4-22.

17

cuiva cu status inferior este următoarea: legea exercitată în jos este mai puternică decât legea

exercitată în sus.

Un alt factor important în predicţia deciziilor juridice este distanţa relaţională dintre

părţi. Cele două părţi –victima şi infractorul – pot fi membri ai aceleiaşi familii, prieteni, vecini,

colegi de serviciu sau străini. Gradul de apropiere dintre părţi este unul dintre cei mai buni

factori de predicţie a deciziei. Un conflict între rude sau prieteni este tratat cu mai multă

indulgenţă decât un conflict între străini. Poliţia va ezita să aresteze, de pildă, pe cineva care şi-a

bătut o rudă apropiată sau i-a sustras un bun. Iar dacă o va face este foarte probabil că procururul

va înainta o acuzaţie formală sau va evita să dea curs dosarului. Dacă acesta ajunge totuşi în faţa

judecătorului sunt foarte mici şanse ca pedeapsa să fie severă. Acest lucru este cauzat şi de faptul

că aceia care-şi victimizează rudele sau prietenii cooperează de obicei cu autorităţile şi îşi

recunosc vina.

Principul distanţei relaţionale poate fi justificat şi prin analiza statistică a cazurilor de

omucidere, furt, viol, etc. În eşantionul analizat s-a dovedit că un străin care este condamnat

pentru omor riscă mult mai mult să primească pedeapsa capitală decât o persoană care a ucis o

rudă, un prieten sau o cunoştinţă. Cei care au ucis un străin au fost expuşi unui risc de patru ori

mai mare să primească pedeapsa capitală în Florida, de şase ori mai mare în Illinois şi de zece ori

mai mare în Georgia. Aceeaşi regulă se aplică şi în procesele civile.

Cei care cer daune pentru nerespectarea unui contract care intervine după o îndelungată

relaţie de afacere sau cei care îi dau în judecată pe prieteni sau vecini pentru săvârşirea unei

vătămări sau daune din neglijenţă au şanse mai mici să câştige procesul decât dacă adversarul ar

fi un străin. Intimitatea duce la o oarecare imunitate în faţa legii. Black formulează un al treilea

principiu care reflectă această realitate statistică: legea variază direct proporţional cu distanţa

relaţională. Relevante din acest punct de vedere sunt şi distanţa culturală între adversari, gradul

lor de interdependenţă, indiferent că ei sunt indivizi sau organizaţii, faptul că există sau nu

alternative la aplicarea legii, precum şi alte variabile.

La fel ca şi părţile, şi avocaţii pot avea un status înalt sau, dimpotrivă, un status scăzut.

Cei care vor avea cel mai mult de câştigat dacă avocatul lor are status înalt sunt inculpaţii cu

status scăzut –săraci, afro-americani, etc, care profită mai mult decât cei cu status înalt sau decât

corporaţiile.Ridicând statusul social al unui client cu status scăzut, avocatul egalizează

tratamentul cauzei, char dacă uneori nu poate anula cu totul dezavantajul.

18

În cadrul procesului o mare importanţă o are şi judecătorul. Un judecător cu status social

înalt şi care are autoritate recunoscută de părţi va avea tendinţa să judece tranşant cauza

selectând un câştigător, în timp ce un judecător fără autoritate va fi mai degrabă tentat să

formuleze o soluţie de compromis pentru a mulţumi ambele părţi. Autoritatea este direct

proporţională cu statusul celei de-a treia părţi, consideră Black, formulând astfel un alt criteriu

de predicţie a evoluţiei procesului. De asemenea autoritatea judecătorului depinde şi de gradul de

apropiere relaţională pe care aceasta o are faţă de părţi sau faţă de avocaţii lor. Cu cât relaţia sa

cu avocaţii părţilor este mai îndepărtată, cu atât judecătorul va avea autoritate mai mare. Acesta

este un alt principiu formulat de Black: autoritatea celei de-a treia părţi este direct

proporţională cu distanţa relaţională dintre a treia parte şi adversari.

Succesul într-un proces depinde şi de modul în care vorbesc părţile. Credibilitatea unei

părţi sau a martorului său este cu atât mai mare cu cât ideile sale sunt exprimate mai coerent şi cu

folosirea unui vocabular mai bogat. Acest lucru se datorează faptului că de obicei abilitatea

verbală este mai mare la persoanele cu status înalt şi limbajul este un factor de apreciere al

statusului. Vehemenţa cu care o parte sau un martor îşi apără opiniile contează şi ea. Martorii

care luptă pentru a-şi apăra poziţia sunt mai credibili decât cei care sunt docili şi nu-l contrazic

pe avocatul părţii adverse.

Analizând toate aceste variabile avocatul poate să estimeze care este puterea cazului şi să

decidă de pildă dacă va pleda pentru nevinăvăţia clientului sau, dimpotrivă, îi va recunoaşte vina,

pledând pentru clemenţă şi căutând circumstanţe atenuante. Unii avocaţi americani efectuează,

pornind de la această analiză sociologică, o selecţie a clienţilor. Black numeşte acest procedeu

„sociological litigation”. Avocaţii îi vor accepta pe clienţii care au mai multe şanse de succes

refuzându-i pe ceilalţi sau cerându-le onorarii mai mari. De asemenea, în momentul pregătirii

cauzei avocatul va repeta cu clientul posibilele răspunsuri la întrebările părţii adverse pentru ca

acestea să fie mai coerente şi să inspire mai multă încredere. Clientul şi martorii vor fi sfătuiţi să

se îmbrace astfel încât să sugereze privitorilor că statusul lor este înalt. Ei vor fi rugaţi să-şi

aducă familia şi prietenii îmbrăcaţi corespunzător la proces. Dacă au posibilitatea, vor încerca să

fie programaţi la judecătorul cu mai puţină autoritate care va putea fi influenţat mai uşor. În

limbajul avocaţilor americani această practică este numită „ judge shoping”. De asemenea, vor fi

selecţionaţi şi juraţii care ar putea da o sentinţă favorabilă. În pledoaria lor, avocaţii vor folosi

orice element care poate dovedi superioritatea clientului într-un domeniu –competenţă

19

profesională, salariu mare, faptul că a făcut investiţii de succes sau că are prieteni cu status

superior, un înalt nivel de educaţie, soţie, copii şi are reputaţie morală neştirbită. Atunci când îl

atacă pe adversar va încerca să sublinieze factorii care sugerează că statutul social al acestuia

este mai scăzut. Dacă între cele două părţi există relaţii de orice fel avocatul acuzatului va

încerca să reducă distanţa relaţională acreditând ideea că ei au fost prieteni apropiaţi sau

accentuând asupra relaţiilor de rudenie între ei. Şi distanţa dintre client şi judecător poate fi

redusă. Avocatul va sublinia caracteristicile similare cu cele ale judecătorului – faptul că au

aceleaşi hobby-uri, au terminat aceeaşi şcoală sau că provin din acelaşi mediu social.

Alti autori menţionează alte variabile ce pot influenţa rezultatul unui proces: sexul,

statusul socio-economic, caracterul moral, atractivitatea generală, rasa şi similaritatea atitudinii.

Aceste variabile sunt analizate pentru determinarea modului în care îi influenţează pe judecători

sau pe juraţi.

În ceea ce priveşte variabila ce ţine de gen, Cele mai multe analize asupra unor

eşantioane de sentinţe arată că în majoritatea infracţiunilor femeile primesc sentinţe mai mici

decât bărbaţii. H. Kalven şi H. Zeisel au arătat că bărbaţii riscă de cinci ori mai mult decât

femeile să fie condamnaţi atunci când şi-au ucis partenerul, iar S. Nagel a arătat că femeile

primesc sentinţe mai mici în cazuri de furt sau spargere.

M.J. Barnett şi H. J. Field au descoperit, investigând statistic acuzaţiile de spargere, că

sexul acuzatului contează dacă este pus în relaţie cu atractivitatea. Atunci când inculpaţii sunt

atrăgători, femeile primesc sentinţe mai mici decât bărbaţii pe când atunci când nu sunt atrăgători

sentinţele sunt relativ egale. Dacă punem în legătură variabila gen cu variabila status socio-

economic, avem următoarea realitate statistică:. când inculpatul are status mai înalt, atât femeilor

cât şi bărbaţilor li se atribuie aceeaşi responsabilitate pentru săvârşirea infracţiunii, dar când

inculpatul are status scăzut se considera că bărbaţii trebuie să aibă mai multă responsabilitate.