Curs de Sociologie Juridica

CURSDE

SOCIOLOGIE JURIDIC

I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Definitia Sociologiei Juridice

Obiectul acesteia si metodele de cercetare.

Utilizare; Functiile si scopul sociologiei juridice.

A. Notiuni generale

Fara o abordare sistematica, inca de la inceput se poate afirma ca Sociologia Juridica este de fapt o sociologie specializata, ea constituind rezultatul aplicarii metodelor de cercetare sociologica la un segment important al vietii sociale, realitatea juridica.

In abordarea problematicii definirii sociologiei juridice, a stabilirii obiectului sau de studiu, a scopului si functiilor acestora, tinand seama de faptul mai sus mentionat este firesc sa pornim de la general la particular, adica de la stiinta mama, sociologia generala la stiinta fiica pentru a o identifica pe aceasta din urma in contextul stiintelor sociale si de a-i fixa specificul propriu.

Pentru ca o preocupare umana sa fie numita stiinta, ea trebuie sa indeplineasca cel putin trei cerinte si anume:

sa aiba obiect de cercetare.

sa foloseasca metode proprii de investigare a obiectului cercetat.

sa emita judecati, teorii de valoare care sunt verificate prin metodele sale de cercetare.

Pornind de la aceste cerinte este usor in a stabili daca cele doua discipline in cauza sunt sau nu stiinte.

B. Obiectul sociologiei si specificul acesteia pentru sociologia juridica

Cu privire la obiectul acestei stiinte sociale, relativ tanara, teoreticienii si practicienii sustin ca aceasta il constituie societatea desi in literatura, N.Culea a identificat aproape 50 de definitii ale sociologiei, indicand ca de fapt numeric exista mai multe asemenea incercari.

Potrivit parintelui sociologiei, Auguste Compte, sociologia studiaza societatea sub doua aspecte: static si dinamic, intelegand in primul caz analiza structurii institutiilor societatii (familia, biserica, statul, comunitatile etc.) iar in cel secund, studiul istoric al evolutiei intelectuale a omenirii.

Studiul societatii constituie obiectul si altor stiinte cum sunt istoria, psihologia, dreptul, economia politica, dar in cazul sociologiei aceasta este structurat pe componentele sale (asa cum le-a indicat in mare parte si A.Comte) dar si fenomenele si procesele care iau nastere si se desfasoara in cadrul societatii.

Din prima categorie fac parte grupurile sociale, organizatiile, statusul, rolul social si comunitatea iar in cea de-a doua categorie sunt incluse fenomenele sociale, relatiile sociale si procesele sociale, cum sunt de exemplu, procesul de socializare, devianta si delincventa, control social, organizarea familiara, educatia, religia etc.

C. Specificul obiectului Sociologiei Juridice

Sociologia juridica este o sociologie specializata, denumirea ei fiind folosita pentru prima data de catre Anzilotti in lucrarea sa Filozofia dreptului si sociologiei publicata in 1882 stabilindu-i-se mai bine specificul de catre Eugen Erlich in lucrarea Bazele sociologiei dreptului publicata in 1913.

Specificul obiectului sau a fost pe rand aprofundat de specialisti ca Mircea Djuvara, Dimitrie Gusti si Mircea Manolescu care au demonstrat ca in cadrul vietii sociale, realitatea juridica reprezinta una din componentele ei principale, aceasta neputandu-se realiza fara o juridicizare a componentelor umane individuale si colective.

In viziunea lui Nicolae Popa, din realitatea juridica care constituie obiectul sociologiei juridice si in acelasi timp componenta importanta a realitatii sociale, fac parte:

factorii care influenteaza crearea normelor juridice.

modul in care sunt cunoscute acestea de catre membrii societatii.

pozitia acestora din urma fata de actele normative si de modul cum sunt ele aplicate de catre stat prin organele puterii administrative, justitiei.

eficacitatea dreptului.

cauzele si factorii care determina criminalitatea.

raportul dintre reglementarile juridice si etica.

Renumitul jurist si sociolog francez Jean Carbonier a stabilit ca in afara institutiilor de drept, in societate sunt prezente permanent fenomene juridice care sunt de fapt fenomene sociale caracterizate de juridicitate, ele constituind obiectul sociologiei specializate sociologie juridica.

Aceste fenomene sunt de o diversitate enorma si cuprind atat normele juridice, comportamentele licite sau de incalcare a acestora de catre membrii societatii, pronuntarea sentintelor judecatoresti, cat si opiniile indivizilor fata de legislatie.

In lucrarea Sociologie Juridique cunoscutul om de stiinta clasifica fenomenele juridice in fenomene juridice primare si secundare, de putere si subputere, institutii si fenomene-caz contencioase sau necontencioase.

Din cele mentionate rezulta ca realitatea juridica, obiectul de studiu al sociologiei juridice, reprezinta suma fenomenelor juridice desfasurate in timp si spatiu care nu se analizeaza separat in individualitatea lor ci in interactiunea acestora legate de grupuri de indivizi.

D. Metode de cercetare folosite de sociologie

A doua cerinta epistemologica pe care trebuie sa o indeplineasca sociologia si implicit sociologia juridica pentru a fi considerata o stiinta veritabila este aceea de a avea si folosi metode proprii de investigare a obiectului ei de studiu.

Desi tanara ca stiinta, cu o vechime de aproape 300 de ani, in comparatie cu celelalte stiinte cum sunt medicina, dreptul, istoria etc, realitatea demonstreaza ca sociologia a preluat si adaptat la specificul sau metode de studiu cu care a reusit sa descifreze multe din necunoscutele vietii sociale, folosind concluzii, rezultate in reorganizarea societatii.

Fara a intra in detaliile referitoare la metodologia sociologica (care va face obiectul unui capitol ulterior) reliefam ca sociologia are metode proprii de investigare a realitatii sociale. Aceste metode sunt: observarea, anchetele sociale (din care fac parte chestionarele, interviurile si experimentul) si analizele istorice.

Dintre aceste metode mentionate, cea principala este ancheta. Prin aceasta li se cere persoanelor prin chestionar sau interviuri (acestea fiind directe, prin telefon sau corespondenta) sa raspunda la anumite intrebari referitoare la comportarile acestora, la atitudinile si parerile lor. Reusita acestei metode depinde de modul in care s-a ales esantionul reprezentativ de persoane.

Observatia si analiza datelor culese, reprezinta alte doua metode importante de cercetare sociologica.

Specialistii atrag atentia ca reusita cercetarilor sociologice va depinde atat de metoda folosita cat mai ales de pregatirea si interesul cercetatorului, de cultura sa generala si de conceptia lui de viata.

De asemenea, trebuie sa se aiba in vedere in procesul de investigare a realitatii sociale ca exista dimensiuni politice si etice (in organizarea procesului de cercetare sociala) de care cercetatorii sociologi trebuie sa tina seama.

E. Specificul metodologiei sociologice juridice

Ca stiinta, ea a derivat din sociologia generala. Sociologia juridica foloseste metodele de cercetare ale stiintei mama care au fost adaptate la specificul obiectului sau de cercetare-realitatea juridica.

In acelasi timp, fiind stiinta de hotar intre sociologie si drept, este firesc ca metodele de investigare sa fie influentate de stiinta dreptului.

Astfel, in activitatea concreta de cercetare se folosesc metode sociologice cum sunt:observatia, ancheta, interpretarea (analiza), comparatia, monografia juridica, precum si metoda tipologica, metoda statistica si cea logica.

In privinta metodei tipologice si a reconstituirilor, ele sunt preluate din stiinta dreptului exemplificand ca tipologii: tipul familiei, tipul de conduita etc sau de reconstituiri ca: reconstituirea unor tipuri de relatii de familii disparute.

Metodologia cercetarii sociologice se desfasoara dupa o planificare si organizare riguros stabilite care parcurg urmatoarele etape:

a) identificarea problemelor de cercetat;

b) planificarea cercetarii si stabilirea metodelor de investigare ce se vor folosi;

c) pregatirea cercetatorilor;

d) asigurarea logisticii necesare;

e) efectuarea cercetarilor;

f) interpretarea rezultatelor;

g) publicarea descoperirilor (concluziilor).

F. Functiile sociologiei juridice

Prin functie intelegem (in privinta sociologiei in general si si a celei juridice in special) ce probleme trebuie sa rezolve aceste stiinte, care sunt aspectele de ordin general si particular pe care ele sa le lamureasca si finalitatea investigarii obiectelor cercetate.

In literatura de specialitate s-au relevat cinci functii ale sociologiei si anume: cea descriptiva, explicativa, predictiva, critica si practic-operativa.

1. Functia descriptiva este indeplinita de cele doua stiinte prin descrierea realitatii sociale si implicit cea juridica, a componentelor acestora. Cele mai uzitate concepte specifice acestei functii sunt: comunitate, grup social, macro si micro social, socializare, devianta, resocializare, fenomene si procese sociale etc.

2. Functia explicativa este cea prin care se descifreaza legatura de cauzalitate dintre fenomenele sociale.

Aici intalnim concepte ca cel de cauza, efect, factori favorizanti, factori defavorizanti.

3. Functia predictiva sau de prezicere sau de prevedere a modului in care se va prefigure realitatea sociala pentru timpurile ce vor veni.

Conceptele utilizate pentru aceasta functie sunt: viitor, prognoza, anticipare, previziune.

4. Functia critica.

Potrivit acestei functii, sociologia, analizand realitatea sociala prezenta, stabileste cum trebuie sa fie cea viitoare, folosind concepte ca: model normativ, analiza, utilitate sociala, disfunctionalitate sociala.

5. Functia practic-operationala

Acesta ultima functie deriva din cea critica si consta in indicarea solutiilor ce se impun pentru inlaturarea disfunctionalitatilor de ordin social identificate in urma investigarii realitatii sociale.

Dintre conceptele utilizate potrivit acestei functii amintim solutii sociale, variabile de solutii sociale, ipoteza etc.

G. Scopul sociologiei

Preocuparile cercetatorilor din cadrul tuturor stiintelor care au ca obiect natura si societatea au ca finalitate BINELE GENERAL AL OMULUI, cercetarile nefiind facute numai pentru dorinta de a se cerceta pe sine de dragul cercetarii.

In acesta ide afirmam ca si sociologia are ca scop final tocmai acest bine uman dar si prin relevarea specificului social, al vietii in comun.

Scopul imediat insa al sociologiei este de a stabili cum societatea si procesele sociale influenteaza comportamentul uman pentru a se cunoaste cum trebuie sa se actioneze in plan social in viitor. In privinta sociologiei juridice scopul imediat il constituie analiza realitatii juridice pentru ca dreptul sa apere si sa consacre valorile juridice.

Asa cum mentionam la inceputul materialului nostru, a treia conditie pentru ca o stiinta sa indeplineasca acest statut este cea a stabilirii unor judecati de valoare in domenii care sa fie verificate prin metodele proprii de cercetare pentru a stabili daca acestea sunt adevarate.

Sociologia generala si cea juridica au stabilit aceste tipuri de judecati, ele fiind valabile in timp, dovedindu-si trainicia si fiind folosite in modelarea societatii contemporane.

Fara a avea pretentia ca vom prezenta cele mai importante asemenea judecati, vom cita cateva din ele care apartin unor redutabili specialisti in domeniu:

Variabilitatea in timp si spatiu a dreptului, adevar stabilit de Montesquieu, variabilitate care se datoreaza climatului, modului de viata, gradului de libertate a cetatenilor, comertului si moravurilor;

Dreptul reprezinta forma esentiala de structura a societatii stabilea Emile Durkheim;

Aparitia si dezvoltarea dreptului se datoreaza faptelor juridice a stabilit Eugen Enrlich.

In afara acestora, cu totul aleatoriu mentionam alte doua judecati de valoare:

Socializarea morala a individului se realizeaza in functie de valorile sociale pe care acestea le primeste de la familie, de la scoala si de la comunitate.

Existenta societatii nu poate fi conceputa fara formele care sa reglementeze relatiile dintre oameni.

H. Definitia sociologiei juridice

Dupa ce am demonstrat ca din punct de vedere epistemologic, sociologia generala si cea juridica indeplinesc statutul de stiinte, pentru ca au obiect propriu de cercetare, metode proprii de investigare si judecati de valoare fata de obiectul lor, putem sa formulam definitia acestora tinand seama si de definitia definitiei.

Astfel, definim sociologia ca stiinta care studiaza realitatea sociala, formata din comportamentul uman, al asocierii umane si a rezultatului acestei asocieri, pentru a stabili cum societatea si procesele sociale influenteaza acest comportament.

Ca sociologie specializata, apreciem ca sociologia juridica este stiinta care studiaza realitatea juridica ca parte a realitatii sociale, pentru apararea si consacrarea valorilor societatii.

II. APARITIA SI ISTORICUL SOCIOLOGIEI JURIDICE

Abordarea acestei problematici vom continua sa o facem respectand aceeasi regula pornind de la sociologia generala si terminand cu istoricul sociologiei juridice; aceasta si pentru ca privind din punct de vedere cronologic, sociologia ca stiinta noua este anterioara celei juridice.

Facem aceasta precizare si pentru ca in viziunea personalitatilor cu merite in crearea sociologiei, nu gasim o departajare neta intre notiuni de sociologie pura si sociologie juridica, acestea din urma gasindu-se de multe ori expuse in lucrarile lor fara a face insa o referire stricta la sociologia specializata.

A. Primele origini

Antichitatea a fost perioada in care oamenii au format grupuri mari care au creat cetatile si statele in care au realizat valori materiale si culturale, ele constituind baza civilizatiei moderne.

Ideile acestor timpuri s-au materializat in lucrari care fiind studiate in zilele noastre, dau posibilitatea analizei institutiilor si temelor expuse, reusindu-se evidentierea unor concluzii de natura sociologica, cu toate ca nasterea propriu-zisa a sociologiei este inregistrata mult mai tarziu, cu peste doua milenii.

Inca din ANTICHITATE a fost sesizata existenta politicului ca obiect de cercetare in general.

Abordarea politicului din perspectiva SOCIOLOGICA are o istorie extrem de bogata.

Analistii desprind doua momente hotaratoare:

- cel al precursorilor;

- cel al intemeitorilor.

Seria precursorilor incepe cu ARISTOTEL numit si STAGIRITUL dupa orasul natal Stagira (384 322 i.e.n.), care in lucrarea sa POLITICA, subliniaza ca omul este o fiinta politica pentru ca el este un animal naturalmente sociabil, capabil sa traiasca in grupuri organizate si reglate, in societatea civila si in corpuri politice, in cadrul carora unii comanda, altii se supun.

Contributia lui Aristotel este deosebita mai ales in ceea ce priveste analiza raporturilor dintre cetatean, comunitate si stat.

La Aristotel, politica Stiinta regala este stiinta celui mai mare BINE, al Binelui Public.

Atat in POLITICA, cat si in Statul atenian, Aristotel ia in considerare factorii sociali-economici si factorii social psihologici in interpretarea cauzelor schimbarilor produse in formele de guvernamant.

Referindu-se la aportul lui Aristotel la crearea unor premise temeinice pentru fundamentarea ulterioara a sociologiei politice sociologul francez SCHWARTZENBERG arata ca acest corifeu al gandirii antice a elaborat nu numai filozofia politica, ci chiar sociologia propriu-zisa.

Spre deosebire de Platon, Aristotel a efectuat cercetari concrete variate si extinse conduse in spirit stiintific, folosind metode inductive si comparative.

Personalitatile de vaza in domeniu (din antichitate) au fost grecii Aristotel si Platon.

In lucrarile sale fundamentale Politica si Etica, Aristotel formuleaza idei de ordin sociologico-juridic, dintre acestea cele mai importante sunt referitoare la:

societatea umana care este guvernata de o anumita ordine fundamentala, de etica, obiceiuri, cutume si moravuri;

conceptele de coinoniai, filia si nomos reprezentand grupurile de indivizi, solidaritatea sociala si fenomenul social numit ordine eficienta.;

existenta in cadrul fiecarui grup social a dreptului si a solidaritatii sociale;

statul este un fenomen natural cerut de existenta fiintelor umane.

Sociologul francez G.Gurvitch considera ca Aristotel a prefigurat multe din aspectele importante ale sociologiei juridice cum sunt: microsociologia dreptului si sociologia juridica.

Platon, pe langa idei de ordin juridic si criminologic, in cunoscuta sa lucrare Republica, mentioneaza ca cei care guverneaza statul sunt magistratii. Ei asigura fericirea membrilor societatii, statul avand ca sarcina principala administratia justitiei, mentinand in felul acesta ordinea si unitatea.

Asa dupa cum afirma majoritatea istoricilor si nu numai, dupa perioada fertila a gandirii antice, reprezentata de eruditii mentionati (la care trebuie adaugati Herodot si Platon precum si scriitorii acelor vremuri ca: Homer, Sofocle si Ovidiu etc) a urmat o perioada de peste 1500 de ani, de slaba fertilitate sociala

In evul mediu, in vestul Europei au aparut primele idei de ordin sociologico-juridic in lucrarile teologului Toma DAqino si a scriitorului italian Dante Alighieri.

Adevaratele origini ale sociologiei se regasesc tot in Europa de vest, dupa schimbarile de esenta produse de Revolutia Franceza 1789 si de revolutia industriala cand in locul religiei incepe sa fie folosita stiinta in a explica si intelege lumea.

Premergator acestor evenimente istorice a fost scriitorul, juristul si filozoful francez Jean-Jacques Rousseau, care afirma ca societatea a aparut dupa ce oamenii, la inceputul existentei lor naturale, au trait izolat pentru ca apoi acestia sa se asocieze.

Aceasta asociere in care se mentin forta si libertatea fiecarui individ, se datoreaza insuficientei fortelor izolate ale oamenilor, luati separat, pentru a le asigura supravietuirea.

Pentru aceasta asociere (afirma autorul) s-a gasit instrumentul juridic numit contract social care duce la crearea statutului contractual.

Rezulta ca statul si dreptul sunt produse ale vointei comune (sub forma de contract) ca forme ce se impun pentru existenta vietii sociale.

In afara ideii centrale referitoare la acest contract, Montesquieu apreciaza ca dreptul se explica atat prin principiul legalitatii indivizilor cat si prin interventia unor alti factori

-de ordin natural cum sunt: relieful, marimea si calitatea teritoriului, felul climei, dar si

-de ordin socio-economic cum sunt: comertul, moravurile, religia si libertatea cetatenilor.

In acelasi timp, iluministul francez afirma ca dreptul nu este ceva imuabil ci ca aceasta evolueaza in timp si spatiu datorita unor cauze generale care influenteaza in acelasi timp si societatea.

Referindu-se la precursori, specialisti de marca ai sociologiei sustin ca ar trebui considerat nu un precursor ci chiar un adevarat intemeietor al ulterioarei sociologii MONTESQUEIU (1689 - 1748).

Prin SPIRITUL LEGILOR 1748, dar si prin cea de a doua a sa lucrare, CONSIDERATII ASUPRA CAUZELOR GRANDORILOR ROMANILOR SI AL DECADENTEI 1734, Montesquieu are o contributie remarcabila la creerea premiselor pentru abordarea sociologica a politicului prin postularea (enuntarea) principiului legitatii, ca decurgand din insasi natura lucrurilor:

- formularea raportului dintre legile generale si cazurile particulare

- relevarea faptului ca face parte din spiritul legilor, rolul pe care totalitatea conditiilor (geografice, economice, psihologice si institutionale), il are in determinarea configuratiei si continutului ordinii politice dintr-o anumita tara.

Montesquieu a fost preocupat de sintetizarea datelor elaborand concluzii generalizatoare cum ca exista relatii constante in faptele sociale.

Istoria si viata sociala nu sunt conduse numai :

- de vointa PROVIDENTEI (intelepciunea suprema a divinitatii in guvernarea lumii);

- de capriciile HAZARDULUI;

- de vointa ARBITRARA a oamenilor;

ci de legi care exprima regularitati, care deriva din natura lucrurilor.

B. Intemeietorii sociologiei1. Auguste Comte

Desi au existat multe incercari in nasterea noii stiinte, majoritatea autorilor sunt unanimi in parerea ca cel mai de seama sociolog, parintele acesteia este filozoful francez Auguste Comte 1798-1857 care a folosit pentru prima data cuvantul sociologie 1838.

Potrivit acestui autor, sociologia are ca obiect de investigare umanitatea iar partile componente ale sociologiei sunt:

-statica sociala (care cerceteaza crearea societatii si structura institutiilor ei);

si

-dinamica sociala (reprezentata de dezvoltarea ideatica a omenirii).

Comte a creat pozitivismul sociologic, considerand ca noua stiinta determina bunastarea umanitatii, utilizand stiinta pentru intelegerea comportamentului uman, ducand la prevederea si controlul acestuia. El a considerat ca oamenii se gasesc permanent intr-o pozitie duala: viata in comun si a tendintelor lor egoiste, ultimele fiind infrante de educatia religioasa si de nivelul de cultura generala.

2. Emile Durkheim filozof si sociolog francez. Seful scolii franceze de sociologie. A demonstrat o orientare pozitivista (Despre diviziunea muncii sociale, Regulile metodei sociologice) a subliniat caracterul obiectiv, legic si specific al fenomenelor sociale.

Teoria sa despre reprezentarile colective are un substrat idealist obiectiv.

Unul din parintii sociologiei in general si a sociologiei juridice in special este considerat filozoful si sociologul francez Emile Durkheim 1858-1917.

In conceptia sa, societatea si dreptul sunt inevitabil legate intre ele, acestea din urma fiind de fapt forma speciala de structurare a societatii, viata sociala neputand exista fara ca viata juridica sa nu existe simultan.

Dreptul reprezinta forma solidaritatii sociale, in ea fiind reflectate multiplele fatete ale solidaritatii sociale.

Durkheim este cel care a fondat scoala sociologica franceza, sociologismul reprezentand acel curent care considera fenomenele sociale ca fapte sau lucruri sociale concretizate in moduri colective de ganduri. Potrivit autorului, dreptul este un mod de conduita creat de colectivitate.

El considera ca in societate exista doua categorii de solidaritate umana:

a) solidaritatea mecanica;

b) solidaritatea organica.

Aceste doua tipuri de solidaritate determina crearea a doua categorii de legi, astfel ca solidaritatea mecanica le genereaza pe cele represive iar cea organica pe cele restitutive (ex. dreptul familiei, commercial etc).

In afara de geneza sociala a criminalitatii, cu privire la reactia sociala fata de acest fenomen, concretizata prin pedepsirea infractorilor, Durkheim afirma ca pedeapsa este ca insemnatate mai mare in societatile mai putin dezvoltate, unde puterea conducatorilor are un caracter absolut.

3. Max Weber (1864-1920) sociolog, filozof al istoriei, politolog si economist german a elaborat: Studii de sociologia religiei si istoria economiei (Etica protestanta si spiritul capitalismului).

A acordat o importanta deosebita unitatii principiului cauzalitatii si comprehesiunii (care se poate intelege usor) in cunoasterea realitatii sociale, elaborand in acest scop cu functii metodologice, scheme abstracte denumite tipuri ideale.

Autor al unei teorii eclectice (imbinarea mecanica, hibrida a unor idei, conceptii, puncte de vedere) privind pluralitatea factorilor istorici cu sublinierea primatului factorului psihologic (economie si societate).

Sociolog de seama, a fost germanul Max Weber 1864-1920, care pune in centrul atentiei actiunea sociala, ea fiind determinata de faptele oamenilor care determina crearea colectivitatilor si complexele lor sociale.

In lucrarile sale arata ca notiunile de obicei, conventie si drept, (in care ultimul deriva din dezvoltarea treptata in timp a primelor) coexista in timp.

Weber apreciaza ca sociologia juridica trebuie sa stabileasca opozitia dintre cele trei tipuri de drept:

- dreptul material supranatural (mistic si religios);

- dreptul material relativ, rational (procedural sau institutional);

- dreptul (formal si material) in intregime rational secularizat cu ajutorul logicii formale.

Dreptul privat il considera legat de economie iar cel public de politic.

C. Traditii si contributii romanesti in domeniul sociologiei juridice

Vestitul spatar Nicolae Milescu Nicolae Spataru (1636 1708) boier si carturar umanist din Moldova

Participand la un complot impotriva domnitorului Stefanita Lupu 1659 1661 a fost silit sa ia drumul pribegiei.

A peregrinat in Germania, Franta (unde a indeplinit o misiune diplomatica) Suedia a trimis un tratat teologic in latineste care reprezinta prima lucrare a unui roman tiparita la Paris.

S-a stabilit in Rusia, devenind sef al corpului de talmaci.

A tradus si compilat in limba romana lucrari cu caracter istoric, religios, educativ si filologic.

Vechiul Testament, o prima istorie a imperiului otoman in latina si in rusa, intre 1675-1678 a indeplinit din insarcinarea tarului Aleksei Mihailovici o misiune diplomatica la Peking in urma careia a scris Jurnal de calatorie in China si Descrierea Chinei, lucrari valoroase mai ales sub raport literar si documentar.

Atat spatarul Milescu cat si domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei) au abordat aspecte de ordin sociologic constatate la colectivitatile umane pe care acestia le-au observat si le-au descris.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) in Roman, agronom, economist si statistician, membru de onoare a Academiei. Intemeitorul stiintei agricole moderne in Romania. Are contributii insemnate in organizarea primelor experiente agricole, a fermelor model.

In secolul XX-lea, in lucrarile lui Ion Ionescu de la Brad se gasesc rezultatele investigarii de ordin sociologic facute de autor in colectivitatile de agricultori din trei judete ca Dorohoi, Putna si Mehedinti.

A avut un rol insemnat in infatuirea reformei agrare (1864), a alcatuit o monografie privind agricultura.

Adevarata nastere a sociologiei romanesti este asimilata cu aparitia actiunilor initiale, organizate si conduse de Dimitrie Gusti (1880-1955) Iasi, profesor universitar la Iasi si Bucuresti. Fondatorul scolii sociologice (monografice) Bucuresti potrivit sistemului sau sociologic, realitatea sociala constituie un tot de manifestari(economice, spirituale, juridice si politice) conditionate de actiunea mai multor factori (cadrul cosmologic

biologic, psihologic si istoric) si guvernate de legea paralelismului sociologic.

A infiintat Institutul Social Roman (1921-1948), Consiliul National de Cercetare Stiintifica (1947-1948) revistele Arhiva pentru stiinta si reforma sociala si Sociologie romaneasca. Este unul din intemeietorii Muzeului satului 1936.

Renumitul om de stiinta roman, a format in anul 1938 Institutul de cercetari sociale al Romaniei, lucrarile acestei institutii purtand influenta conceptiei acestuia.

In conceptia lui D.Gusti, obiectul sociologiei il constituie realitatea sociala conditionata de factori naturali (cadre naturale) dar si sociali.

Dezvoltarea studiilor si cercetarilor de sociologie juridica au fost continuata de catre scoala sociologica de la Bucuresti, fondata si organizata de Dimitrie Gusti, colaboratorii sai (Mircea Vulcanescu, Anton Golopentia, Traian Herseni, Henri H. Stahl). Realitatea sociala reprezinta un ansamblu de manifestari (economice, spirituale, juridice si politice) ce se dezvolta in stransa legatura cu cadrele vietii sociale. In consecinta, dreptul si reglementarile sale pot fi evidentiate prin utilizarea metodei monigrafice la nivelul unor unitati scolare(familie, scoala, biserica, sat, oras, etc.).

In conceptia scolii monografice de la Bucuresti, sociologia juridica studiaza principiile, criteriile, imperativele, normele si valorile ideii de dreptate cum sunt elaborate de comunitatea rurala traditionala, iar pe de alta parte actiunile, infaptuirile, obiceiurile, moravurile si uzuantele propiu-zise care traduc in fapt ideea de dreptate.

Scoala sociologica de la Bucuresti a intreprins numeroase cercetari de etnologie si socilogie juridica, in numeroase judete si zone ale Romaniei interbelice, recoltand un

bogat material faptic despre dreptul obisnuielnic, dreptul funciar, familiei si penal din domeniul psiho-sociologiei juridice ale unor grupuri si colectivitati sociale romanesti.

Dupa instaurarea regimului totalitar in Romania, sociologia va fi considerata o disciplina burgheza, utopica simistificatoare a realitatilor sociale, fiind inlaturata din planurile de invatamant mediu si superior. Dupa 1966, inceputul timid de liberalizare a societatii romanesti, sociologia redevine obiect de studiu si cercetare.

Dupa decembrie 1989, cand dreptul ca disciplina inceteaza de a mai fi servit unor interese ideologice, politice si de partid, iar socilogia este dezideologizata de ideile totalitarismului si filozifiei marxiste, sociologia juridica devine un obiect de studiu generalizat in planurile de invatamant ale unor facultati si colegii universitare.

In zilele de azi poate cel mai cunoscut om de stiinta in domeniu este profesorul Nicolaie Popa, cel care in anii 1977 preda cursul de sociologie juridica la Facultatea de Drept Bucuresti.

Alaturi de el, preocupari majore cocretizate in cursuri universitare si lucrari de specialitate sunt prof. Maria Voinea, Dan Banciu, Ion Vladut, Andrei Stanoiu, Vasile Popa, Sofia Popescu.

III. METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE

A. Consideratii generale

Sociologia generala si cea juridica (pentru cunoasterea realitatii sociale si respectiv juridice) initiaza si desfasoara activitati de investigare a obiectului de studiu, pentru a descoperi cauzele si factorii care determina fenomenele sociale (si cele juridice).

O astfel de cercetare cunoscuta sub numele de cercetare etiologica (sau cauzala) are ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili relatiile dintre fenomenele cauza si efect, ea fiind denumita si cercetare activa, dorindu-se ca prin rezultatele ei sa se imbunatateasca anumite situatii existente in realitatea sociala (juridica).

O a doua modalitate de cercetare care nu are ca scop dezvaluirea legaturii cauzale dintre fenomenele sociale este cea de evaluare. Aceasta are ca obiectiv masurarea eficacitatii unui anumit sistem juridic, de rezultatele obtinute legiuitorul tinand seama in procesul de elaborare a actelor normative si in procesul de aplicare a legii.

De ce este nevoie sa ne aplecam asupra metodelor de investigatie specifice sociologiei? Intrebarea nu-i retorica. Ea are un raspuns relevant pentru specialistii dreptului, raspuns dat de unul dintre specialistii romani in domeniu, Vasile Miftode care afirma:

Daca sociologii trebuie sa posede cunostinte in diferite domenii si discipline socio-umane, reprezentantii (sau specialistii) din aceste discipline (cum sunt de exemplu juristii n.n.) trebuie sa posede la randul lor o anumita pregatire sociologica pentru a putea participa in

mod eficient la investigatiile interdisciplinare si totodata pentru a realiza studii de buna calitate in propriile domenii (economic, istoric, antropologie, demografie si drept completam noi).

Posibilitatea investigarilor sociologice este data de caracteristica fundamentala a grupurilor umane, aceea a comunicarii verbal-simbolistica, cercetatorul sociolog integrand direct subiectul de cercetat.

De cele mai multe ori sociologia (implicit si cea juridica) prin metodele de investigare cerceteaza idei, reprezentari, atitudini, valori, opinii sau intentiile oamenilor.

B. Cadrul cercetarii sociologice

Abordand aceasta problematica este necesar sa mentionam ca pasii pe care-i parcurge cercetarea sociologica sunt:

1. alegerea temei de cercetat;

2. stabilirea metodelor si tehnicilor folosite in investigarea ce urmeaza sa se realizeze;

3. desfasurarea investigarii (sau culegerea datelor);

4. analiza datelor culese;

5. valorificarea rezultatelor obtinute.

1. Alegerea temei de cercetat

Cercetarea sociologica nu se face fara a avea o tema prestabila care de obicei este data de anumite disfunctiuni din realitatea sociala (in cazul sociologiei juridice, din realitatea juridica). Exemplificam cateva teme care pot fi in viitor subiectul investigarii sociologiei juridice:

- Care sunt cele mai comune tipuri de infractiuni?

- Care este procentul dintre cei identificati ca infractori si condamnati?

- Are incredere populatia in actul de dreptate al justitiei?

- In ce masura pedepsele severe duc la prevenirea criminalitatii?

- Ce determina cresterea criminalitatii in ultimul deceniu?

- Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populatiei fata de actul de coruptie?

2. Metode sociologice de investigare

Dupa stabilirea tematicii cercetarii sociologice si dupa ce s-au ales ipotezele posibile care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor si tehnicilor de investigare.

Sociologia si-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind cunoscute sub numele de anchete sociale, care constau in investigarea directa a membrilor grupurilor umane, folosind in egala masura si alte metode specifice celorlalte stiinte cum sunt: observatia, experimentul si studiul documentelor.

In cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul si interviul.

Fara a avea pretentia ca descrierea de mai jos este o abordare de specialitate vom reda specificul fiecareia dintre aceste metode.

a) Observatia

Prima si cea mai utilizata metoda de investigare este observatia, ea fiind o activitate umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor sociale in forma sa naturala, fara ca observatorul sa intervina in desfasurarea celor studiati.

In sociologie, observatia este stiintifica, ea fin opera unor observatori pregatiti, fiind o contemplare intentionata si metodica a realitatii sociale, cu o orientare spre un scop bine determinat.

Obiectul observatiei in sociologia juridica este realitatea juridica formata din fenomenele si procesele juridice care definesc societatea in momentul desfasurarii investigatiei.

In raport de anumite criterii, observatiile sociologice pot fi clasificate in mai multe categorii:

1. In functie de pozitia observatorului fata de grupul social studiat observatia este:

Directa (sau nemijlocita) intre observator si grupul studiat neinterpundu-se nimic, aceasta fiind in contact cu realitatea sociala. Acest mod de observatie este cel mai valoros pentru ca ofera informatii cu valoare de fapte si constituie materialul cel mai bogat, divers si nuantat pentru analize colective specifice stiintelor sociologice;

Indirecta, atunci cand se face folosind opiniile altor observatori, asa cum este in cazul studiului documentelor.

2. Un al doilea criteriu de clasificare al observatiilor in cercetarea sociologic ail constituie pozitia observatorului fata de grupul social observat:

Daca observatorul ramane in afara grupului social observat, observatia in acest caz este observatie externa;

Atunci cand observatorul are un contact indelungat cu colectivitatea studiata, uneori integrandu-se in activitatile specifice acestuia, observatia este numita interna sau participativa.

Practica sociologica a demonstrat ca acest gen ultim de observatie este cel mai eficient fata de celelalte categorii de observatiii si chiar fata de celelalte metode de investigare cum sunt chestionarele si interviurile, deoarece observatorul poate sesiza si culege date adevarate.

In privinta acestora, in literatura sociologica (referitoare la metodele de investigare) se afirma ca: este mai usor sa minti un anchetator decat a disimula ceea ce stii fata de un observator.

Pentru reusita observatiei participative specialistii recomanda respectarea urmatoarelor reguli:

stabilirea unei granite precise intre observator si grupul observat;

respectarea normelor de convietuire ale grupului studiat;

observatorul sa nu socheze grupul studiat prin cunostintele pe care le poseda, prin vocabularul folosit, fara sa lase impresia ca este o autoritate;

sa nu forteze prin nimic situatia observata pentru a obtine date;

sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.

b) Experimentul

A doua metoda importanta de investigare folosita in sociologie o constituie experimentul care este de fapt o observatie dirijata de observator prin aceea ca se intervine in desfasurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea conditiilor, fie prin introducerea din afara a unor variabile sau factori noi.

Daca observatia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat, experimentul poate fi reconstituit si repetat ori de cate ori este nevoie pentru a verifica ipotezele initiale in situatia in care de la prima incercare aceasta nu s-a realizat.

In literatura de specialitate se recomanda parcurgerea, pas cu pas, a mai multor etape pentru ca experimentul sa fie eficient.

Acestea sunt in ordinea urmatoare:

- stabilirea ipotezelor;

- crearea conditiilor de observatie;

- stabilirea si supravegherea grupului de control;

- introducerea factorilor externi;

- stabilirea consecintelor acestora;

- controlul si dirijarea variantelor urmarite;

- elaborarea pe baza verificarii ipotezelor si concluziilor teoretice a actiunilor practice.

Valoarea experiementelor este mai mare decat a observatiilor, primele verificand cu precizie ipotezele, pentru ca de cele mai multe ori, observatiile lasa mereu dubii si locuri goale.

In schimb, experiementele se realizeaza mai greu decat observatiile, fie din motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care le impun.

c) Studiul documentelor

A treia metoda de investigare sociologica este cea documentara sau studiul documentelor.

Ea reprezinta de fapt, tot o observatie dar o observatie indirecta.

Cu ajutorul ei sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale sau particulare) suplinesc lipsa unor informatii care nu pot fi obtinute prin celelalte metode de cercetare sociologica.

Atunci cand se apeleaza la aceasta metoda, trebuie avut in vedere ca documentele cu continut sociologic poarta amprenta personalitatii celor care le-au intocmit si nu in ultimul rand sunt particularizate de conditiile istorice din perioada careia ii apartin.

Cele mai folosite documente in cadrul investigatiilor sociologice sunt:

- situatiile statistice;

- arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale, rapoarte de activitate, directive;

- documente ale unor persoane cum sunt scrisorile, jurnalele, memoriile sau autobiografiile;

- documente auxiliare in care sunt incluse alaturi de lucrarile literare, presa, documentele fotografice, cinematografice si cele fonetice.

d) Anchetele sociale

Daca observatia si experimental sunt metode de cercetare pe care le gasim si la alte stiinte (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este specifica sociologiei unde realitatea investigata contine oameni cu care sociologul investigator intra intr-o relatie de comunicare prin limbaj.

Etimologic frantuzescul enquite este radacina cuvantului ancheta, care presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenta sau inexistenta unui fapt sau a unei situatii.

Aceasta metoda ancheta, prin cele doua instrumente de investigare: interviul si chestionarul apeleaza la esantioane de oameni, intrebandu-i asupra unor probleme de interes sociologic, ale caror raspunsuri sunt ulterior analizate si structurate pe diferite criterii. Pe aceasta baza se vor formula concluzii (adevaruri de valoare) care vor fi folosite de factori de decizie in domeniul cercetat (juridic in cazul sociologiei juridice).

1. Interviul

Prin interviu se intelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog si unul din membrii esantionului uman ales din grupul social investigat pentru culegerea de informatii in legatura cu scopul urmarit.

Aceasta modalitate de investigare este folosita in multiple forme ale vietii sociale cum sunt:

- concursurile pentru ocuparea unei slujbe;

- interviurile reporterilor;

- stabilirea unor diagnostice medicale;

- efectuarea unor tratamente psihiatrice in cazul psihoterapiei;

In literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificari ale interviurilor stabilindu-se ca cele mai utilizate forme de interviuri sunt:

- interviuri tet a tet sau prin telefon;

- interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (in functie de gradul de libertate in formularea intrebarilor de catre sociolog);

- individuale si de grup (in functie de numarul persoanelor participante la interviu).

Regurile unui interviu eficient

Specialistii atrag atentia ca pentru a obtine rezultate bune in folosirea interviului, trebuie sa respecte urmatoarele reguli:

- o singura intrebare, un singur raspuns;

- intrebari precise si simple;

- durata interviului sa fie scurta, in functie de pregatirea si personalitatea interlocutorului;

- evitarea cuvintelor cu dublu sens;

- intrebarile sa se refere la aspecte concrete;

- evitarea formularilor pentru ca la intrebarile puse sa nu se dea raspunsuri monosilabice, de genul da sau nu.

2. Chestionarul

A doua metoda de investigare folosita in anchetele sociologice este chestionarul care consta in formularea unui set de intrebari care se adreseaza subiectilor pe problematica studiata.

Spre deosebire de interviu unde sociologul si interlocutorul au un contact nemijlocit, in cazul chestionarului:

intrebarile se pun pe un formular (de obicei pe hartie) sau la calculator, cu privire la domeniul studiat, fara ca sociologul sa intre in contact cu subiectul;

de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul sau.

Chestionarele, in functie de modalitatea in care subiectul poate sa aleaga raspunsurile care i se cer, sau sa raspunda liber la intrebarile puse, se impart in chestionare cu raspunsuri limitate sau chestionare cu raspunsuri nelimitate (deschise).

In prima categorie chestionarele cuprind un set de raspunsuri posibile din care subiectului i se cere sa aleaga pe cel pe care il considera adevarat.

In cazul chestionarului deschis subiectilor li se cere sa raspunda liber, cu propriile cuvinte la intrebarile puse.

C. Construirea esantionului

Anchetele sociale se intreprind prin intermediul esantionului care reprezinta acea parte a grupului social studiat, stabilita prin diferite procedee si a carei investigare conduce la concluzii care vor putea fi exploatate la ansamblul colectivului de origine.

Operatia prin care se stabileste esantionul reprezentativ dintre membrii grupului social investigat se numeste esantionare.

In practica sociologica se folosesc procedee de esantionare prin hazard (procedee probabiliste) sau prin procedeul cotelor.

In cazul procedeului cotelor, esantionarea este realizata cu ajutorul calculelor, al legilor statistice si matematice asupra carora nu ne vom opri deoarece noi nu dorim pregatirea de specialitate a studentilor de la facultatea de drept, ci doar o punere in tema a acestora cu notiuni de sociologie generala si de sociologie juridica.

D. Analiza datelor culese si formularea concluziilor

Dupa ce etapa culegerii datelor s-au epuizat, echipa de sociologi care efectueaza investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele, scale, reprezentari grafice) si in final la redactarea concluziilor care se vor prezenta factorilor de decizie.

In sociologie, pentru ca cercetarea sa fie eficienta, se cere o permanenta pregatire a specialistilor sociologi, pentru ca de multe ori rezultatele obtinute nu sunt reale deoarece pe intregul proces al investigarii sociologice pot aparea impedimente care in principal se refera la:

nu s-au intocmit corect chestionarele;

nu s-au constituit corect esantionul;

analiza si interpretarea datelor nu s-a facut in mod corect.

In alte situatii exista riscul ca desi cercetarea sociologica sa fi fost corecta, concluziile sa fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente (economico-financiare sau politice) sa nu tina seama de solutiile propuse.

IV. GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEAA. Grupuri sociale

Este unanim apreciat ca omul pentru a supravietui, traieste in grup-viata sociala fiind viata de grup.

Orice individ se naste intr-un grup social, primeste primele notiuni si dobandeste experiente intr-un grup de oameni, crescand si maturizandu-se tot intr-un grup social si mai intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social.

Norman Goodman defineste grupul social ca doi sau mai multi indivizi care au un sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in modalitati structurate pe baza unui ansamblu comun de perspective referitor la comportamentul fiecaruia.

In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si E.Durkheim, ca grupul social nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor care-l compun), el fiind ceva deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe care le prezinta partile din care este compus.

Pentru existenta unui grup social trebuie obligatoriu sa gasim unde indivizii care-l compun o relatie de interdependenta, de viata afectiva comuna, scopuri comune si participarea acestor indivizi la realizarea lor.

In afara acestor conditii obligatorii, necesare fiintarii grupurilor sociale, sociologii au descoperit ca acestea sunt caracterizate si de:

o structura si organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le compun (fiecare dintre acestia avand roluri bine definite);

norme de comportare si valori specifice pe care indivizii le respecta pentru a supravietui;

forme de control si presiune ale grupului fata de membrii componenti;

existenta unei constiinte de sine, a modului de apartenenta la grup;

relatiile pe care le stabilesc cu alte grupuri;

stabilitate temporala.

B. Tipuri de grupuri sociale

Majoritatea sociologilor au fost preocupati in a clasifica grupurile sociale dupa diferite criterii: marime, gradul de intimidate dintre membrii grupurilor, nivelul de solidaritate etc.

Clasificarea s-a facut atat din ratiuni epistemologice dar si a dorintei de a se intelege mai bine rolul pe care aceste grupuri le au in societatea umana in general.

1. Grupurile primare si secundare

Clasificarea grupurilor sociale in primare si secundare a fost facuta de sociologul

american Charles Horton Cooley avand drept criteriu existenta sau inexistenta relatiilor dintre indivizi, indicand ca din prima categorie (grupuri primare) fac parte acele grupuri formate dintr-un numar mic de oameni care au intre ei relatii personale stranse si durabile, ele fiind foarte importante pentru membrii componenti. Ei au grija unul de altul mentinand intre ei relatii sincere de lunga durata.

Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt:

- familia;

- colectivitatile de copii cunoscute sub numele de grupuri de joaca;

- grupurile de vecini (mai ales in comunitatile rurale);

- grupurile de batrani in diferitele lor forme de manifestare.

Aceste grupuri contribuie la formarea personalitatii indivizilor ce le compun.

Grupurile secundare, de regula sunt grupuri mari cu o coeziune sociala slaba, constituie pentru a desfasura o anume activitate, in vederea atingerii unui scop si care au o durata determinata.

Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relatiile afective dintre indivizi, aici nu exista deoarece intereseaza competenta acestora pentru indeplinirea scopului propus.

Dintre grupurile secundare putem exemplifica:

- echipajul unei nave maritime;

- echipe de cercetare stiintifica;

- detasamente militare;

- clase de elevi sau grupele de studenti;

- un grup de munca extins;

- biserica, etc.

De mai multe ori in cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse si grupuri primare, acestea din urma coexistand, ca de exemplu in cadrul unor asociatii productive cum sunt asociatiile familiare.

2. Grupuri formale si grupuri informale

Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale il constituie modalitatea oficiala

sau neoficiala de constituire a acestora.

Astfel cand grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpozitii ale unor institutii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura cat si relatiile dintre membrii sai, pe baza unor regulamente, acesta este numit un grup formal. Conducatorul grupului este desemnat de o institutie de multe ori pe baza unor examene si concursuri, acesta fiind un lider formal. Aceasta ii determina pe indivizii grupului sa respecte normele regulamentare de conduita in vederea indeplinirii scopului propus.

Intre membrii grupului formal, pot sa apara relatii personale care nu pot insa sa le anuleze sau sa le inlocuiasca pe cele formale, incalcarea normelor de conduita stabilite de regulamentele de functionare fiind sanctionate.

Cand grupul social se formeaza spontan, de obicei in interiorul grupului formal, membrii sai asociindu-se pe baza unor afinitati si contacte personale, relatiile dintre ei nefiind reglementate oficial, acesta este numit ca grup informal.

Liderul grupului respectiv impunandu-se singur de obicei datorita carismei sale, fiind recunoscut de ceilalti indivizi de bunavoie.

De obicei aceste grupuri (ex prieteni) se organizeaza totusi cu anumite reguli de conduita si vederi proprii pe care le respecta dar care nu intra in contradictie cu cele ale grupului formal.

3. Grupuri mici si grupuri mari

Criteriul numarului de membri ai grupului determina impartirea bipartite a grupurilor sociale: mici si mari.

In cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc intre ei relatii personale nemijlocite, cu un pronuntat caracter psihologic, influentand personalitatea acestora (ex familia). Grupurile sociale mari se compun de cele mai multe ori din multiple grupuri mici (ex clasa sociala) in care relatiile nu mai sunt personale si nici afective, acestea hotarand modalitatile de comportament macrosocial.

4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta

Criteriile de clasificare a apartenentei unui individ la un anumit grup si a compararii cu alte grupuri sociale fata de cel caruia apartin acestora, a dus la impartirea grupurilor umane in grupuri de apartenenta si grupuri de referinta.

Cea de a doua categorie de grupuri este folosita de oameni pentru a-si defini, compara su stabili comportamentul propriu.

Sociologii au stabilit ca grupurile sociale de referinta au trei functii:

a) normativa;

b) comparativa;

c) de public.

Nu toate grupurile de referinta pot indeplini cele trei functii; altele insa pot (ex parintii). Ei invata pe copii ce sa faca si ce sa nu faca, ce-i corect si ce nu-i corect indeplinind functia normativa. In acelasi timp ei constituie exemple si modele de comportament pentru copii, realizandu-se functia comparativa.

Totodata parintii aproba sau dezaproba comportamentele copiilor (functie de public).

Intre grupurile de referinta care au un rol deosebit in modelarea conduitelor umane, un loc aparte il are grupul de presiune. Acest grup mai este numit si normativ pentru ca stabileste standarde de comportament, impunandu-le pentru convietuirea tuturor grupurilor umane, asigurand normele si valorile unor grupuri de referinta negativa.

C. Familia ca grup social fundamental

Am mentionat cu titlu de exemplu, ca unul din grupurile sociale primare il reprezinta familia. Acest grup, care sta la baza societatii umane, are doua acceptiuni: una sociologica si alta juridica, acceptiuni care sunt sensibil apropiate. Andrei Stanoiu defineste astfel familia: grupul social primar in care membrii sai sunt uniti prin casatorie si descendenta, legati printre ei prin relatii biologice, economice, moral afectiv, spirituale si juridice, care au anumite drepturi si obligatii reciproce, legiferate sau nu si care desfasoara o serie de activitati, indeplinind anumite functii in folosul grupului cat si a societatii.

In acceptiunea juridica, familia reprezinta grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii izvorate din casatorie, rudenie si infiere, precum si alte raporturi asimilate relatiilor de familie, ea facand parte din realitatea juridica.

Familia, ca grup social primar, se deosebeste de celelalte grupuri sociale prin cateva caracteristici proprii cum ar fi:

ea este formata din persoane unite prin casatorie si cu copii prin legaturi paternale;

relatiile ce se stabilesc intre membrii sai sunt mai intai de ordin biologic apoi moral, afective, spirituale si juridice care nu se mai intalnesc si la alte grupuri;

intre membrii sai exista un sistem prcis de drepturi si obligatii reciproce;

au sarcini si functii specifice.

Referitor la natura si numarul functiilor familiei, sociologii au avut puncte de vedere diferite dar in general acestea au fost reduse la urmatoarele:

a) Functia biologica care priveste inlocuirea membrilor societatii sau mai bine-zis perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt reglementate relatiile sexuale umane in cadrul casatoriei. In acelasi timp, familia este grupul social unde este impus tabuul incestului.

b) Socializarea este a doua functie a familiei. Aceasta functie este tot atat de importanta ca si cea de reproducere biologica a oamenilor. Prin ea se reproduce societatea, continuandu-se mostenirea sociala si culturala. Este adevarat ca mai sunt si alti factori care determina socializarea omului dar nici unul nu-i mai puternic si cu mai mare influenta ca familia.

c) Functia economica

Familia este grupul social in care se asigura membrilor sai veniturile necesare nu numai supravietuirii ci satisfacerea trebuintelor fiziologice si spirituale, dand acestora o pozitie care influenteaza semnificativ experientele de viata de mai tarziu ale copiilor.

d) Functia de solidaritate familiara

In afara de trebuintele fiziologice si spirituale ale membrilor sai, in familie sunt satisfacute si nevoile umane de afectiune, caldura si educatie; aici intimitatea asigurand pentru membrii sai sprijinul afectiv necesar in activitatile umane particulare si sociale. Sociologii au impartit familiile in mai multe categorii.

Astfel, in raport de numarul de generatii pe care le cuprind, acestea pot fi:

familii nucleare (restranse sau conjugale din sot, sotie si copii), fiind numita DIADA cand sunt numai sotii fara copii sau TRIADA in care exista mama, tata si copii;

familiile extinse sau largite care cuprind membrii ai mai multor familii nucleare provenind din generatii succesive, aici gasindu-se in legaturi de sange: bunici, parinti, frati si nepoti.

Dupa criteriul locuintei, familiile se impart in:

1. Familia rezidenta care reprezinta toate persoanele care locuiesc in aceeasi casa comuna si desfasoara impreuna activitati similare;

2. Familia de interactiune formata din grupul de persoane intre care exista relatii de rudenie, de ajutor reciproc.

Pe baza criteriului privind pozitia unei persoane in cadrul familiei se disting:

1. Familia de origine reprezentand familia in care s-a nascut persoana in cauza si care este formata din parinti, frati si surori. Aceasta familie este numita si familia consanguina, unde membrii sunt rude de sange.

2. Familia proprie reprezentand familia realizata prin casatorie proprie si care cuprinde sotul si copii. Se mai numeste si familia de procreare.

Al patrulea criteriu de clasificare il constituie normalitatea, din acest punct de vedere existand familii normale alcatuite din sot, sotie si copii, fiind formata prin casatorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii nenormale din care fac parte indivizii care traiesc in concubinaj, familii fara copii sau monoparentale.

D. Comunitatea

In afara grupurilor sociale primare sau secundare in care traiesc oamenii, sociologia a relevant ca viata acestor grupuri se desfasoara in timp si mai ales pe un spatiu geograpic comun numit comunitate spatiala care da un anumit specific grupurilor umane.

Prin comunitate se intelege acele colectivitati umane ai caror membrii sunt uniti printr-o coeziune rezultata din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun si prin coeziunea legaturilor comune cu pamantul respectiv.

Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorita lui se pot obtine materiile prime din sol si subsol, se asigura conditii de structura. Fiind locuit, aceasta actioneaza si asupra formarii oamenilor determinand formarea personalitatii lor precum si o anumita configurare a relatiilor sociale.

Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul, comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu si identificarea acestora cu spatial concret in care traiesc.

Colectivitatile au doua forme de existenta: rurale si urbane.

In cadrul colectivitatilor rurale (catunul si satul) exista grupuri sociale primare (familia, vecinatatea) dar si secundare (echipe de munca, clacasi, asociatii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un numar mic de membri in care se stabilesc relatii predominant personale aceastea desfasurand prepoderent activitati agricole.

Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurandu-si in acelasi timp un control social puternic, neinstitutionalizat.

In lume, satul este cea mai raspandita comunitate umana, ea fiind diferita, cu specific aparte pentru fiecare continent sau tara in parte.

Astfel, in Europa sunt specifice satele lineare (asa cum exista in Polonia, Cehia , Germania), satele targuri (cum sunt in Europa Occidentala) sau satul stup (in zonele Marii Mediterane).

In tara noastra, in functie de formele de relief exista sate risipite (in zonele montane) sate rasfirate (situate in zonele submontane), de podisuri (unde gospodariile sunt indepartate intre ele) si satele adunate sau concentrate (zonele de ses).

Comunitatea urbana sau orasul se caracterizeaza prin:

densitatea demografica ridicata;

structura sociala se bazeaza pe diviziunea muncii;

densitatea mare a locurilor de munca pe spatiile de productie;

importanta scazuta ce se acorda relatiilor de rudenie;

diversitate de comportamente si culturi.

Cronologic, orasul a aparut ulterior satelor; factori economici (inovatiile tehnologice si cei sociali) au contribuit la aparitia si dezvoltarea zonelor urbane, mai ales datorita spatiului construit.

Efectele urbanizarii au determinat fata de comnunitatile rurale multiple si importante transformari referitoare la:

structura familiei (care nu mai este asa de numeroasa cum este cazul familiei din zonele rurale);

marimea gospodariilor, acestea reducandu-se;

angajarea femeilor in activitati productive si ale serviciilor;

cresterea cererii de locuinte;

cresterea numerica a fortei de munca;

cresterea productiei destinata consumului;

Sociologii clasifica orasele dupa mai multe criterii, cel mai important fiind cel al numarului de locuitori, impartirea acestora fiind urmatoarea:

orase gigant cunoscute sub numele de megapolis avand un numar minim de 100.000.000 de locuitori;

conurbatia in care locuiesc cel putin 14.000.000 de locuitori;

metropola cu un numar minim de 2.000.000 de locuitori;

orase foarte mari cu un minim de 500.000 de locuitori;

orase mari unde locuiesc cel putin 100.000 de locuitori;

si orase mici cu minim 20.000 de locuitori.

Intre deosebirile de ordin sociologic dintre sat si oras, putem mentiona slabul control social care exista intre orase, unde individual de mai multe ori in afara vecinatatii locuintei este sau se considera un anonim, fara a se mai raporta grupurilor sociale primare lui care face parte, situatie care de multe ori concura la geneza comportamentului criminal.

Cu toate acestea, sociologii americani (Robert Park) au constatat ca daca in marile orase exista conditii de devianta sociala, totusi o organizare coerenta a comunitatilor orasenesti pe principii nonguvernamentale si cu scopul prevenirii criminalitatii, in special cea a tinerilor si minorilor, pot duce la prevenirea criminalitatii in aceste zone.

V. STATUS SOCIAL,

ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE

A. Definitia notiunilor de status si rol social

Intre cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseste sociologia, multe dintre ele (explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de statut (status si rol social) sunt deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte.

Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita focala), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv.

Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului social de acesta.

Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.

In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare concordanta.

Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei focale, de calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se (uneori) pe parcursul vietii sale.

Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului.

In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale.

In astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global.

In literatura sociologica acest status global este clasificat in:

a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare se armonizeaza cu cel global);

b) status social global inconsistent, cand intre cele particulare si cel global armonizarea nu exista.

B. Clasificarea statusurilor socialeCriteriile folosite in acesta clasificare sunt:

modul de acces al individului la status;

modul de recunoastere al statusului.

Potrivit primului criteriu acestea se impart in:

statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati si capacitate innascute si

statusuri dobandite - atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a unor eforturi si stradanii ale persoanei.

Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in:

statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale;

statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut si sub numele de leader informal.

C. Conflictul de rol si ambiguitatea rolului

Sunt situatii care apar deseori in grupurile sociale fiind generatoare de tensiuni intre membrii acestora, cele mai cunoscute (conflicte pe acest gen) sunt: conflictele de rol si ambiguitatile rolului. Conflictul de rol apare intre o persoana anume, membra a grupului social numita persoana focala care intrand in relatii cu ceilalti membrii ai grupului, avand un anumit status social si nu reuseste din anumite motive sa joace (sau sa-si indeplineasca) rolul asociat statusului de care-l poseda.

De cele mai multe ori solutionarea conflictului de rol se rezolva prin retragerea statusului detinut de persoana locala.

Ambiguitatea rolului reprezinta neclaritatea din partea persoanei focale, care detine un anumit status social in cadrul grupului cu privire la modul in care trebuie sa se comporte.

Aceasta ambiguitate, in majoritatea cazurilor, se datoreaza neinstruirii persoanei focale sau deficientelor in definirea adecvata a rolului persoanei focale.

D. Procesul de socializare

Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate (dupa ce au venit pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu propria lor identitate, posedand un bagaj de idei si deprinderi care le dau posibilitatea sa participe activ la viata sociala.

Procesul de socializare are doua momente:

a) cel de intrare a individului in grupul social;

b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment fiind mai important pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia persoana isi insuseste (sau respinge) normele de comportare ale grupului si tot acum el participa (sau nu) la viata si activitatea acestuia.

Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in zestrea biologica a omului.

Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale.

Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii lipsesc instinctele (fata de rudele sale apropiate maniferele), neputand sa-si construiasca fara sa invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta e un motiv pentru care imediat dupa nastere, o perioada mare de timp depinde fizic de parintii sai.

Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici naturali determina socializarea omului.

Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca alaturi de ele si educatia este determinanta socializarea indivizilor.

Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau lupi) care au fost descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa ce din diferite motive fusesera abandonati (sau luati) din familia lor.

Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata oameni, ei ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului numai la stadiul de animale, fara limbaj (latrand sau grohaind) mergand in patru labe, rupandu-si vesmintele cu care erau imbracati.

Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei nu duce la socializare.

E. Scopurile socializarii

Cu toate ca socializarea oamenilor are continuturi diferite, in functie de specificul grupurilor din care indivizii fac parte, in principal, specialistii au stabilit ca aceasta are urmatoarele scopuri:

1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de igiena personala, morale si juridice.

2. stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului pe care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a originii familiale.

3. socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea fiecaruia pe baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba.

4. asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe baza ei cele necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.

5. socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

F. Factorii de socializare

Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi factori, de grupuri sociale si institutii sociale.

Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in acest proces pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si mass-media.

a) Familia

Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si copil. Aici se stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea, inceputa prin invatarea limbii este alaturi de gestica, modul de comunicare specific familiei.

Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii.

Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la educatie morala si la invatare cognitiva.

Tot familia, asigura identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex, clasa sociala, rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine familia, relatiile de interactiune dintre parinti si copii sunt diferite datorita valorilor diferite pe care parintii din clasele de mijloc si din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor.

b) Scoala

Scoala este institutia sociala care are sarcina de a da informatii si de a forma individului deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala.

In afara de aspectele profesionale, de notiunile teoretice si de cele culturale, pedagogii transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale.

Cadrul social al scolii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand lipsesc relatiile intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii speciale cu unii elevi.

In scoala copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde acestia se compara cu colegii lor considerati egali acestora.

c) Mass-media

In aceasta notiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video, inregistralile magnetice, casetele si CD-urile.

Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se bazeaza pe contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in cazul factorilor ce apartin mass-mediei, socializarea este influentata impersonal oferind modele suplimentare si alternative de roluri precum si de norme si valori.

Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este televiziunea care asigura un excelent mijloc de instruire.

Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in socializarea tinerilor.

d) Grupa de varsta

Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale colectivitatilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general.

Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta fiecare copil isi castiga (dobandeste) statutul.

In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si planificat, in grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari nedorite.

Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele suplimentare si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in famile.

Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a individului dar si asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu ajungerea la maturitate; ea este un proces care dureaza toata viata, fiind de fapt o socializare continua nefiind totusi aceeasi. Uneori intervin si procese de resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu a reusit.

G. Integrarea sociala

Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza anumite valori si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci cand indivizii care au suportat un proces de socializare si-au insusit si aplicat normele de comportament normale (etice) se considera ca acel individ a intrat in corpul (intregul) societatii, adica s-a integrat social.

Daca la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de comportament dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu s-a integrat social.

Se poate afirma ca integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de socializare la care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si politice, acestea determind evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre obtinerea unor statusuri sociale ridicate.

Integrarea sociala se considera realizata atunci cand:

- s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si valori comune favorabile societatii.

- individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate asigurand reducerea conflictelor intre el si membrii societatii.

- se asigura un echilibru social relativ.

H. Resocializarea

La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana insasi, fie ce comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a realizat.

In astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor, valorilor si identitatilor fundamentale.

In functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces, resocializarea poate fi voluntara sau involuntara (impusa).

In primul caz se au in vedere situatiile de convertire religioasa sau a psihoterapiilor individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea persoanei, de multe ori schimbandu-se valorile si modelele de comportament.

In cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din penitenciare condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau personae alienate mintal internate in spitale pentru bolnavi psihic.

Pentru aceasta ultima resocializare, characteristic este daca exista o rupere brusca cu trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros, activitatea personala in cauza fiind controlata in permanenta.

VI. ORDINEA SOCIALA SI JURIDICAA. Societatea umana si normele sociale

Activitatea oamenilor ca finite sociale nu se desfasoara la voia intamplarii, ci pe baza anumitor reguli pe care societatea le-a creat.

Necesitatea ordinii in societate a fost impusa de dorinta oamenilor de a trai in echilibru, de a asigura functionarea institutiilor si organizatiilor.

In literatura de specialitate de defineste ordinea sociala ca fiind modalitatea asigurarii drepturilor si libertatilor indivizilor, permitand integrarea profesionala, normative si social-culturala a acestora.

Un alt autor sustine ca ordinea sociala reprezinta un corp inchegat de norme, prescriptii, indatoriri si obligatii care reglementeaza conduita si comportamentele sociale si individuale.

Societatea umana are o multitudine de norme si valori sociale care sunt profund diversificate de varietatea relatiilor dintre oameni si de modul in care este exprimata vointa din aceste norme, vointa ce urmeaza sa fie indeplinita.

Normele care reglementeaza ordinea sociala sunt clasificate in norme cutumiare, religioase, morale, juridice, economice si altele, prin respectarea lor gasindu-se valori de proveniente diferite.

Marea majoritate a indivizilor iau cunostinta de regulile sociale inca din copilarie, in cadrul familiei, cunosterea lor fiind continuata in cadrul altor grupuri sociale cum sunt scoala, organizatiile productive, culturale, religioase etc, tendinta comportamentului uman fiind cea de conformare cu regulile stabilite.

Starea de conformitate a comportamentului uman colectiv si individual cu cerintele normelor sociale, duce la ordinea sociala necesara supravietuirii grupurilor sociale.

In societate nu exista totusi o conformitate deplina, nu toti oamenii respecta regulile sociale, deseori aparand situatii cand ele nu sunt respectate; din contra ele sunt incalcate, violate fie de indivizi luati separate sau de colectivitati umane mai mici sau mai mari, situatie care da nastere la un fenomen numit nonconformitate.

In unele cazuri societatea (avand in vedere pericolul redus al nonconformitatii) tolereaza astfel de incalcari dar de cele mai multe ori determina suportarea din partea celor nonconformisti, a unor sanctiuni de nature diferite cum sunt: morale, religioase, satirice, civile, penale sau disciplinare, determinandu-i prin forta exemplului in primul rand pe ceilalti membrii ai societatii sa se abtina de a incalca normele sociale.

Toate categoriile de norme care reglementeaza viata colectivitatilor umane, actioneaza articulat, ele fiind intr-o stare de interdependenta, fiecare dintre acestea avand importanta ei.

Cele mai importante sunt totusi normele juridice care in totalitatea lor si prin efectele ce le produc, stabilesc ordinea juridica, ordine care este una din componentele inseminate ale ordinii sociale. Pentru cunoasterea componentelor ordinii sociale ne vom opri asupra a trei dintre ele: obiceiul, morala si dreptul, definindu-le pe fiecare in parte, stabilindu-le importanta si caracteristicile care le aseamana sau le diferentiaza unele de altele.

B. Obiceiul

Norma sociala de comportare cea mai veche este obiceiul. El reprezinta o regula de conduita impusa in cadrul comunitatilor umane printr-o folosinta indelungata si care se aplica de bunavoie prin consensul general al membrilor colectivitatii. El este numit CUTUMA daca are caracter juridic si se transmite in timp, din generatie in generatie, fiind intr-o forma orala, nescrisa.

Din multitudinea de obiceiuri, statul a preluat deseori pe acelea pe care le-a considerat importante si cu semnificatie juridica, transformandu-le prin sanctiune in norme juridice. Sociologii si juristii au stabilit ca pentru a deveni norma de drept un obicei, el trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

a) sa existe o folosinta indelungata a obiceiului pe care sa nu fi fost contestata;

b) regula de conduita recomandata (continuta de obicei) sa fie determinata cu o anumita precizie;

c) obiceiul sa prezinte interes pentru legiuitor.

De aici se poate constata ca obiceiul juridic constituie izvor de drept, el fiind cunoscut in literatura de specialitate ca dreptul nescris.

C. Morala

Intre regulile care stabilesc ordinea sociala sunt si acelea care reglementeaza ce este bine de facut pentru om si colectivitate si ce este rau, recomandandu-se abtinerea de la astfel de ultime comportamente, reguli care sunt cunoscut sub numele de morala. Ele sunt impuse prin forta opiniei colectivitatii, fara o sanctiune de ordin material, disciplinar sau penal.

In literatura de specialitate gasim mai multe definitii ale moralei, una dintre acestea fiind formulata de Paul Popescu Neveanu prin care se arata ca morala reprezinta ansamblu de norme de convietuire umana care reglementeaza comportarea indivizilor unii fata de altii si fata de colectivitate si a caror incalcare nu este sanctionata de lege ci de opinia publica.

Se poate constata ca in principal caracteristica care se detaseaza la morala este aceea ca ea nu este impusa prin lege, adica nu se realizeaza prin constrangere, individul care o incalca fiind sanctionat altfel decat prin forta statului.

De obicei, indivizii imorali sunt obiect al satirei, al literaturii, spectacolelor umoristice, caricaturii, pamfletelor, editorialelor gazetaresti etc, care de foarte multe ori au mai mare putere de influentare decat o persoana legala.

D. Normele juridice

Intre normele sociale care asigura ordinea vietii in grupurile umane se numara si normele juridice. Ele reprezinta acele reguli generale si obligatorii de conduita fixate prin lege, ele fiind intotdeauna prevazute cu sanctiuni care sunt aplicate celor care au incalcat aceste norme de stat.

De cele mai multe ori, pentru intelegerea specificului normelor juridice in tabloul general al normelor sociale, acestea sunt comparate cu normele moralei, comparatie care scoate in evidenta urmatoarele caracteristici care le deosebesc:

1. Norma juridica este mereu expresia grupului dominant in societate, ea stabilind acele comportamente care convin membrilor acelui grup. Fata de norma juridica, norma morala este expresia cvasitotalitatii societatii.

2. Norma juridica este o structura tripartite, fiind formata din ipoteza, dispozitie si sanctiunea demonstrand ca spre deosebire de cele ale moralei, ea atinge un grad inalt de precizie, regularitate si sistematizare.

3. Modul de nastere a celor doua categorii de norme este diferit. In timp ce norma morala este nescrisa, fiind create de opinia publica, norma juridica este creatia legiuitorului, fiind intotdeauna intr-o forma scrisa.

4. In privinta modului si timpului intrarii in vigoare a normelor juridice, exista o precizare stricta la publicare, ele actionand pentru viitor iar iesirea din vigoare se face prin stabilirea precisa a termenului de catre legiuitor.

La normele moralei acesti timpi nu sunt cunoscuti, ele actionand pe parcursul a multor generatii umane.

Criteriile de categorisire a normelor juridice, de cele mai multe ori, au in vedere:

a) ipoteza (adica acele imprejurari de care norma leaga anumite consecinte);

b) sanctiunea (adica masurile si mijloacele care sunt adaptate in vederea respectarii ipotezei si dispozitiei).

In prima situatie, tinand seama de ipoteza normele juridice se impart in:

norme onerative prin care se impune comiterea unei anume activitati sau de a avea un anumit comportament;

norme prohibitive care interzic unele comportamente (ex.: normele cuprinse in Codul Penal).

norme permisive care nu se impun dar nici nu interzic anumite conduite;

norme care sunt la latitudinea indivizilor.

In cazul criteriului ce tine de natura sanctiunilor normele juridice sunt:

sanctiuni disciplinare (dreptul muncii);

sanctiuni civile;

sanctiuni contraventionale;

sanctiuni procesuale;

sanctiuni penale.

Daca acestea sunt tipurile de sanctiuni care apartin ordinei juridice, in privinta sanctiunilor care asigura ordinea sociala in general, acestea nu sunt numai de ordin represiv pentru ca in societate majoritatea comportamentelor nu sunt negative ci pozitive.

Astfel, pentru comportament pozitiv, societatea acorda sanctiuni pozitive formale (sau oficiale) ca: elogiu, multumirea, distinctii, premii si altele, sau sanctiuni informale ca reactiile de aprobare.

E. Raportul dreptului cu morala

Din cele de mai sus rezulta ca cele doua componete ale ordinii sociale coexista, prima provenind de cele mai multe ori din cea de-a doua, desi morala nu este izvor de drept. Se poate spune ca baza dreptului este o baza morala, sfera dreptului fiind una mai restransa decat cea a moralei. Ambele componente ale ordinii sociale au acelasi scop: cel al regularizarii raporturilor sociale si orientarea activitatii lor, in schimb, functiile acestora sunt diferite atat numeric cat si in privinta continutului. Astfel, morala are o singura functie, aceea de a indica o datorie care nu se impune ca o regula.

Dreptul are mai multe functii care privesc:

a) formalizarea juridica a organizarii social-politice;

b) conservarea, apararea si garantarea valorilor sociale;

c) crearea actelor normative;

d) de dezaprobare a conflictelor sociale si de asigurare a functionarii normale a societatii.

F. Control social

Ordinea sociala nu se impune de la sine, ea nerealizandu-se spontan, ci este rezultatul unor actiuni si influente din partea grupurilor sociale primare, a organizatiilor cu caracter politic, religios, juridic, educativ, militar, sportiv etc, care actioneaza continuu si printr-o interconditionare permanenta, indivizii (atat separate cat si in colectiv) fiind controlati de societate.

Conceptul de control social a fost creat de reprezentantii scolii americane, a jurisprudentei sociologice (A.Ross si R.Pound) nedefinindu-l ca rezultat al parghiiilor si mecanismelor de asigurare a stabilitatii sociale.

Acesta realitate sociala Control social este o institutie cu caracter istoric, ea existand in toate timpurile (incepand din antichitate, feudalism, evul mediu, capitalism si mai ales in societatea noastra contemporana) dar existand cu specific aparte in diferite grupuri sociale si institutii cum sunt familia, statul, scoala, biserica, partidele politice, armata etc.

Prin control social, asa cum afirma sin Dan Bonciu se intelege ansamblul de mijloace si mecanisme sociale si culturale prin intermediul carora:

a) sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor dezirabile;

b) sunt pentru anumite actiuni, fiind apreciate si recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural, respingand in acelasi timp pe cele care se abat de la aceste modele.

Controlul social are mai multe forme, clasificarea acestora facandu-se in functie de mai multe criterii.

Astfel, prima clasificare este cea in functie de grupurile sociale care fac controlul, daca acestea sunt formale (institutii oficiale) sau grupuri informale (neinstitutionalizate).

Prima modalitate de control este cea formala care consta in instruirea de norme impersonale, institutionalizate in regulamente, legi sau coduri (ex. penal, civil, vamal etc.).

Acest gen de control este realizat de agenti institutionalizati ca:(organismele statului, juridice, politice, administrative).

A doua forma este cea a controlului informal care se realizeaza la nivelul grupurilor informale cum sunt controalele facute de parinti asupra copiilor sau a prietenilor intre ei.

Acest tip de control este spontan, neorganizat si difuz spre deosebire de cel formal care-i oficial, organizat, concret si cu scopuri precise.

Dupa mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv si negativ.

Controlul social pozitiv (caruia i se mai spune si stimulativ) se caracterizeaza prin cunoasterea si acceptarea normelor de comportament in mod voluntar, liber si consimtit.

Controlul social negativ (sau coercitiv) are ca o caracteristica cunoasterea si acceptarea de catre indivizi a normelor si regulilor de convietuire care se face din cauza fricii de a nu fi pedepsiti.

In toate sistemele sociale in decursul timpului si in vremurile de azi, ultimile doua forme de control social (pozitiv si negativ) au coexistat, diferenta dintre ele nefiind asa sesizabila.

Din definitia conceptului de control social ca si din explicarea modului in care acesta poate fi clasificat, rezulta ca scopul principal al acestuia este acela de a asigura echilibru, ordinea normativa si institutionala a societatii, actionand ca un factor de stabilitate sociala.

Prin control social se corecteaza de cele mai multe ori deficientele si lipsurile socializarii morale.

In cadrul controlului social, pentru realizarea conformalitatii indivizilor si prevenirea conflictelor si tensiunilor sociale, un loc important il are dreptul.

VII. DEVIANTA SI DELICVENTA

In societate, pentru desfasurarea vietii in grup, a fost necesar ca oamenii sa respecte anumite reguli de comportare, majoritatea acestora conformandu-se in cea mai mare parte a timpului.

Acesta conformare (asa cum aratat) se datoreaza procesului de socializare si controlului social la care sunt supusi in permanenta oamenii.

Cu toate acestea, sunt cazuri cand unii indivizi incalca normele de comportare impuse de colectivitate, iesind din cadrul ordinii sociale si juridice.

In continuare, vom defini procesul de incalcare a normelor de convietuire, stabilindu-i sfera, formele de manifestare si reactia societatii fata de acest proces.

A. Devianta socialaPrin devianta se intelege (in sociologie) orice conduita, gest sau manifestare care incalca normele scrise (sau nescrise) ale societatii sau ale grupului social particular din care face parte persoana care a avut o astfel de conduita.

Se afirma ca indivizii care incalca aceste reguli se opun comportamnetului majoritar conformist, dovedindu-se astfel ca devianta sociala este in esenta nonconformista.

Acest proces, care este si antisocial, cuprinde pe langa incalcarile legilor si incalcarile regulilor stabilite de grupurile sociale (obiceiuri, traditii), organizatii si institutii (ex reguli stabilite prin regulamente, dar si de cultura colectivitatii).

Se constata ca sfera comportamentelor deviante cuprinde urmatoarele acte sau conduite neconformiste:

a) actele sau conduitele considerate ca excentrice cum sunt:

tinuta neobisnuita ca purtatul pantalonilor blue jeans rupti;

purtatul unor bijuterii atipice ca inele si butoni prinsi in n