UNIVERSITATEA DIN BACĂU FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ SPECIALIZAREA MARKETING

SOCIOLOGIE

SUPORT DE CURS

MANAGER CURS LECT. UNIV. DR. MONICA PĂTRUŢ

CUPRINS Capitolul 1.....................................................................................................................4 CE ESTE SOCIOLOGIA?..........................................................................................4

1.1. Definirea sociologiei. Obiectul de studiu al sociologiei. ....................................4 1.2. Fondatorii sociologiei .........................................................................................5 1.3. Perspective utilizate în sociologie.....................................................................12 1.4. Funcţiile cunoaşterii sociologice.......................................................................13

Capitolul 2...................................................................................................................15 METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE .............................................15

2.1. Metodologia cercetărilor socio-umane .............................................................16 2.2. Procesul de cercetare. Etapele cercetării sociologice. ......................................22

Capitolul 3...................................................................................................................29 METODE DE CULEGERE A DATELOR. ........................................................29

3.1. Observaţia .........................................................................................................29 3.2. Ancheta ...........................................................................................................32 3.3. Cercetarea de tip focus-grup .............................................................................35

Capitolul 4...................................................................................................................52 GRUPURILE SOCIALE..........................................................................................52

4.1. Tipuri de grupuri ...............................................................................................52 4.2. Parametri şi funcţiile grupului ..........................................................................55 4.3. Structuri şi reţele comunicaţionale grupale.......................................................59 4.4. Relaţii de afiliere infrastructurale: prietenia şi dragostea ................................61

Capitolul 5...................................................................................................................69 ORGANIZAŢIILE ....................................................................................................69

5.1. Definiţii şi concepte ..........................................................................................69 5.2. Organizaţii şi instituţii.......................................................................................70 5.3. Organizatia ca sistem ........................................................................................71 5.4. Tipuri de organizaţii..........................................................................................72 5.4. Structura de autoritate- putere - responsabilitate – răspundere.........................74 5.5. Putere şi influenţã în organizaţii .......................................................................76 5.6. Stiluri de conducere şi stiluri de comunicare....................................................77 5.7. Alte tipologii privind stilurile de conducere .....................................................78

Capitolul 6...................................................................................................................80 CONFORMITATE, DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL ..................................80

6.1. Delimitări conceptuale ......................................................................................80 6.2. Tipuri de devianţă .............................................................................................81 6.3. Devianţă şi anomie............................................................................................83 6.4. Paradigme explicative.......................................................................................83 6.5. Controlul social şi ordinea socială ....................................................................89

Capitolul 7...................................................................................................................92 MASS-MEDIA. DEFINIŢIE, TIPOLOGII, EFECTE...........................................92

7.1. Teoriile efectelor puternice ...............................................................................94 7.2. Teoriile efectelor limitate..................................................................................99 7.3. Teoriile efectelor slabe....................................................................................106

Capitolul 1.

CE ESTE SOCIOLOGIA? La finalul acestui curs, studenţi vor fi capabili să :

- definească sociologia şi problematica de studiu specifică ; - descrie contribuţiile principalilor fondatori la dezvoltarea sociologiei ca

ştiinţă; - evalueze prin comparaţie cele trei perspective sociologice prezentate

(funcţionalismul, interacţionismul, conflictualismul ) ; - exemplifice principalele funcţii ale cunoaşterii sociologice.

1.1. Definirea sociologiei. Obiectul de studiu al sociologiei.

Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a

desemna ştiinţa socialului ( din cuv. „socius”- social şi „logos”- ştiinţă).

De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de

nivelul de cunoaştere şi de explicare a socialului. Astăzi, sociologia este recunoscută

ca fiind ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul

faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale. Pentru A. Giddens „sociologia

se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale umane, al grupurilor şi al societăţilor”.

Pe lângă această definiţie, putem folosi şi altele :

• Studiul grupurilor de indivizi sau al indivizilor în grupuri

• Studiul comportamentului colectiv sau de grup

• Studiul comportamentului uman în grupuri

• Studiul comportamentului oamenilor ca fiinţe sociale

• Studiul interacţiunilor dintre indivizi

• Studiul relaţiilor sociale

• Studiul relaţiei dintre individ şi mediul sociocultural

• Studiul interacţiunii dintre societate şi cultură

• Studiul bazelor apartenenţei sociale.

Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de

existenţă a vieţii umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii

sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu

sistemul social-global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. Din această

perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:

- teorie generală a socialului.

- teorie a societăţii globale

- teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.

Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă. La sfârşitul

secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs

prin industrializare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări

sociale fără precedent, concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale noi, cât şi în

intensificarea şi extinderea la nivel de societate a celor cunoscute, precum sărăcia,

migraţia aglomerarea urbană, înstrăinarea, exploatarea, devianţa, prostituţia,

divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse

au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor,

situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie

şi predicţie - atât a fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi

grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a început să se constituie sociologia

ca ştiinţă de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde

petrecute în societatea europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de

răspuns la problemele ridicate de aceste schimbări.

1.2. Fondatorii sociologiei

Auguste Comte (1798- 1857) Filosoful francez Auguste Comte a folosit pentru prima dată termenul de

„sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul

1838. În lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a

societăţii”.Această nouă ştiinţă poate fi bazată pe observaţie ştiinţifică şi clasificare,

nu pe autoritate şi speculaţie - o idee relativ nouă pentru acel timp! . El concepe

societatea atât din punct de vedere static (ca factor constitutiv şi de stabilitate) cât şi

din punct de vedere dinamic (ca factor de schimbare şi de progres). În consecinţă,

divide sociologia în două părţi: statica socială (care se ocupă de aspectele de

stabilitate şi de ordine) şi dinamica socială (care se ocupă de schimbarea socială şi

dezvoltarea instituţiilor).

De numele lui A. Comte e legată şi legea celor trei stadii ale evoluţiei istoriei

umanităţii/ştiinţei.

- Prima stare, starea teologică sau fictivă este caracterizată de faptul că spiritul

uman îşi reprezintă fenomenele ca fiind produse de acţiunea directă şi

continuă a agenţilor supranaturali şi este specifică copilăriei umanităţii. Este

marcată de fetişism (credinţa că obiectele sunt înzestrate cu viaţă proprie),

politeism şi monoteism. A atins punctul culminant în Evul Mediu şi s-a

caracterizat prin stabilitate, dominată fiind de un sistem feudal şi militar.

- În starea metafizică sau abstractă „agenţii supranaturali din societatea

teologică sunt înlocuiţi de forţe abstracte” precum natura. În panul societăţii,

această etapă de adoloscenţă a umanităţii corespunde unei stări militare şi

industriale.

- Starea ştiinţifică sau pozitivă marchează ajungerea spiritului uman la

maturitate. În plan istoric a treia stare corespunde societăţii industriale şi e

marcată de ordine şi consens, războinicii fiind înlocuiţi de industriaşii ce vor

coopera pentru dominarea naturii şi producerea bunurilor.

Pentru A. Comte sudiul sociologiei este foarte important deoarece poate

dezvălui legile care guvernează societatea şi prin aceasta poate contribui la progresul

social, la bunăstarea indivizilor. Sociologia devine astfel cea mai complexă dintre

toate ştiinţele şi reprezintă faza finală de dezvoltare a acesteia.

Emile Durkheim (1858-1917)

A constituit cadrul referenţial sistematic în care sociologia se poate manifesta ca

o ştiinţă de sine stătătoare, cu un obiect precis delimitat. Prin activitatea şi opera sa,

sociologia dobândeşte mai multă rigoare şi un statut academic şi universitar

recunoscut.

Preocupat ca şi predecesorii săi de ameliorarea stării sociale, de realizarea ordinii şi

consensului social, respingând interpretările biologiste şi psihologiste, Durkheim

reproşează predecesorilor săi că au explicat faptele sociale prin aspecte exterioare

socialului.

În opinia sa, sociologia trebuie să gândească existenţa obiectivă a relaţiilor

sociale, să trateze faptele sociale ca “lucruri”. Faptele sociale apar ca exterioare

indivizilor având o realitate independentă, alcătuind un mediu pentru care individul nu

a optat. Faptul social este realizat de individ ca urmare a constrângerilor pe care le

exercită societatea, constrângeri prin care ea îl obligă la un comportament de

conformitate. Socialul neputând fi explicat decât prin social, sociologia trebuie să

studieze elementele care condiţionează acţiunea individului.

Conceperea faptelor sociale ca lucruri implică o perspectivă metodologică

determinantă, o cuprindere empirică prin indicatori obiectivi, permiţând cuantificarea.

Lucrarea sa, Regulile metodei sociologice, argumentează necesitatea înlăturării din

ştiinţă a prenoţiunilor, propune criterii de distingere a normalului de patologic din

viaţa socială, stabileşte regulile analizei comparative. În ciuda unor limite ale

concepţiei sociologice, lucrarea constituie şi în prezent o excelentă introducere în

metodologia sociologică.

Alte două lucrări importante ale lui Durkheim, Diviziunea muncii sociale (1893)

şi Sinuciderea (1897) au exercitat o influenţă considerabilă asupra şcolilor europene şi

americane de sociologie. În Diviziunea muncii sociale îşi susţine teza că funcţia

principală a diviziunii muncii este să producă solidaritatea socială. Durkheim deduce

două forme istorice de solidaritate socială. Solidaritatea mecanică caracterizează

societăţile “primitive” sau “inferioare” în cadrul cărora cele două forme ale conştiinţei

umane – conştiinţa individuală şi conştiinţa colectivă- sunt unite, indivizii fiind legaţi

de asemănarea reciprocă. Aceste societăţi se conduc după logica dreptului represiv şi

sancţionează orice abatere cu pedepsirea vinovatului. Solidaritatea organică este

specifică societăţilor “industriale” sau „superioare” şi rezultă din diferenţierea din ce

în ce mai accentuată dintre indivizi, rolurile lor sociale fiind compartimentate şi

complementare. În aceste societăţi dreptul restitutiv primează în faţa celui represiv.

Diviziunea socială a muncii e privită ca o sursă a progresului economic sau ca un

simplu mijloc de trai atunci când legăturile sociale sunt reduse la schimburile

economice. Schimbarea socială rapidă demolează viaţa tradiţională şi poate provoca

consecinţe de tipul anomiei (a-nomos : fără norme), sentimentul lipsei de sens şi

speranţei de mai bine.

Considerând că “fiecare societate este predispusă la o contribuţie determinată de

morţi voluntare”, Durkheim analizează sinuciderea ca fapt social şi stabileşte

numeroase corelaţii procentul sinuciderilor creşte cu vârsta, este mai ridicat la bărbaţi

decât la femei, mai mare la Paris decât în provincie, mai ridicat la începutul

săptămânii, creşte în funcţie de intensitatea activităţii sociale şi de lungimea zilei.... de

asemenea, protestanţii se sinucid în număr mai mare decât catolicii, iar aceştia îi

depăşesc pe evrei. În lucrarea sa, sunt descrise şi cele trei forme majore de sinucidere:

altruistă, egoistă şi anomică.

Karl Marx (1818-1883) În concepţia lui Marx, întreaga istorie se prezintă ca o luptă între clasele sociale:

“Toată istoria umană de până acum este istoria luptei de clasă”. Clase diferite -

stăpânii şi sclavii în societăţile sclavagiste, nobilii şi iobagii în societatea feudală,

capitaliştii şi muncitorii în societatea capitalistă – au interese, scopuri şi aspiraţii

opuse. Câtă vreme societăţile sunt divizate în clase diferite, conflictul de clasă este

inevitabil. Prin aceasta el fundamentează una din principalele perspective din

sociologie: conflictualismul.

Marx vede istoria ca o poveste a luptei de clasă pentru interese şi resurse

materiale sau economice opuse. El numea această interpretare materialistă deoarece

accentua importanţa primordială a producţiei materiale : “ Înainte ca oamenii să facă

orice altceva, ei trebuie mai întâi să producă mijloacele subzistenţei lor“. Producţia

materială are nevoie de două condiţii. În primul rand, ea necesită existenţa forţelor

materiale de producţie. Acestea vor varia de la un tip de societate la altul : jocul

sălbatic, arcul vânătorului, săgeţi, cuţite- într-o societate vânătorească primitivă sau

materii prime, maşini necesare extragerii acestor materii din starea lor naturală,

fabricile care le transformă în bunuri, maşini şi camioane de marfă – într-o societate

industrială. Pe lângă acestea, producţia materială are nevoie de un al doilea factor

numit relaţii sociale de producţie şi care face trimitere la gradul de specializare al

oamenilor implicaţi, la diviziunea muncii. De exemplu, o societate de vânători se va

baza pe vânători- bărbaţi mai tineri, femei care cresc copiii şi transformă pieile în

haine şi încălţăminte, alţii cu alte sarcini.

Din aceste relaţii sociale de producţie rezultă diferite clase sociale, în principiu

două clase sociale, din care una o domină pe cealaltă. În societatea capitalistă

industrială cele două clase sunt burghezia/ capitaliştii şi proletariatul/ salariaţii-

muncitori. Aparţii clasei muncitoare dacă nu eşti proprietar şi eşti silit să-ţi transferi

munca în folosul sau profitul altuia. Din punct de vedere numeric, clasa dominantă

tinde să fie mult mai mică decât clasa dominată. Dar, cu toate aceste, clasa

conducătoare contolează agenţii şi agenţiile de coerciţie- poliţia, tribunalele,

închisorile şi alte instituţii ale statului. Iar staul este un instrument în mâinile şi în

folosul burgheziei.

Însă burgezia nu conduce numai prin forţa brută. Longevitatea şi stabilitatea

dominaţiei clasei conducătoare se datorează faptului că ea contolează gândurile,

convingerile şi ideile- “conştiinţa”- clasei muncitoare. Baza economico- materială a

societăţii e învelită în suprastructura ideologică (idei, idealuri şi convingeri politice,

teologice, juridice, economice) care explică şi legitimează diviziunea muncii,

diferenţele de clasă şi disparităţile în ceea ce priveşte bogăţia, status-ul şi puterea

existente în societate. Marx crede că în orice societate divizată în clase ideologia va

opera în folosul clasei dominante şi în defavoarea clasei supuse.(vezi figura de mai

jos).

Marx a fost un critic al capitalismului considerându-l demodat şi autosubversiv.

Din punct de vedere politic capitalismul este predestinat să fie înlăturat prin revoluţia

proletară. Aceasta nu însemna doar o schimbare a guvernelor şi a aparatului de stat, ci

o revoluţie socială care ducea la un nou mod de producţie şi o nouă societate, cea

comunistă. O asemenea revoluţie, credea Marx, va izbucni în ţările capitaliste cele

mai dezvoltate Anglia, Franţa, Germania, în care conflictul dintre forţele de producţie

şi relaţiile de producţie se maturizase pe deplin iar antagonismul dintre burghezie şi

proletariat ajunsese în faza revoluţiei sociale. Tranziţia de la capitalism la comunism

nu se putea realiza însă automat, era nevoie de o etapă intermediară, a unei societăţi

socialiste, în care persistau încă antagonismele de clasă, şi pe care Marx a denumit-o

”dictatura revoluţionară a proletariatului”. Ea trebuia să prevină contra-revoluţia şi să

pregătească condiţiile pentru trecerea la comunism, la societatea fără clase sociale şi

fără stat. Comunismul însemna un mod de producţie destinat satisfacerii nevoilor

tuturor oamenilor, o societate în care oamenii puteau să fie stăpânii propriului destin

şi să-şi împlinească pe deplin potenţialităţile. Dezvoltarea liberă a fiecăruia, spunea

Marx, era precondiţia dezvoltării libere a tuturor.

Marx a murit prea devreme pentru a fi martorul încercărilor de a transpune

ideile sale în practica politică. Opera sa a avut un impact major asupra lumii actuale :

înaintea căderii comunismului, aproximativ o treime din populaţia globului trăia în

ţări ale căror guverne susţineau că se inspirau din ideile lui.

Max Weber (1864-1920)

Un alt cercetător al sistemului social, Max Weber a fundamentat rolul acţiunii

umane în structurarea societăţii şi al raţionalităţii în modernizarea şi funcţionarea ei

performantă.

M. Weber a conceput sociologia ca o ştiinţă a comprehensiunii faptelor sociale:

spre deosebire de cercetătorii din alte domenii, sociologul nu se rezumă la o analiză

pur obiectivă, ci urmăreşte să înţeleagă acţiunea socială, imaginându-se în situaţia

oamenilor pe care îi studiază şi identificându-se cu aceştia. El a încercat să

dimensioneze cât mai riguros înţelegerea subiectivă a societăţii. Indivizii umani

acţionează după anumite modele, pe care le particularizează în funcţie de aspiraţiile şi

scopurile particulare. Din această perspectivă, acţiunea socială este un comportament

orientat spre ceilalţi, comportament căruia agentul îi ataşează anumite semnificaţii

subiective. Comportamentul social este astfel definit nu numai prin acţiunile obiective

în raport cu ceilalţi ci şi cu motivaţiile lui, prin reflexele lui subiective. Dacă obiectul

sociologiei este comportamentul social, acest obiect trebuie înţeles nu numai prin

manifestările lui concrete ci şi prin trăirile subiective aferente. Dar pentru aceasta,

sociologia trebuie să descopere modele specifice care îl fac posibil.

O contribuţie importantă a sociologiei weberiene este conceptul de tip ideal.

Potrivit definiţiei date de sociologul german, tipul ideal este un concept construit ce se

obţine prin ignorarea aspectelor minore, prin reliefarea similarităţilor majore, prin

simplificare şi generalizare. Weber a utilizat noţiunea de tip ideal în analiza birocraţiei

( birocraţia este bazată pe reguli scrise, calificări, ierarhie, poziţia este mai importantă

decât individul, este orientată spre îndeplinirea datoriei, calculabilitate,

impersonalitate) a tipurilor de autoritate şi a legăturilor dintre calvinism şi capitalism.

În lucrarea Etica protestantă şi spiritul capitalismului , Weber şi-a propus să

analizeze afinitatea dintre valorile religioase şi întreprinderea capitalistă. Întrebarea

centrală a studiului a fost de ce capitalismul a apărut în Europa Occidentală şi nu

altundeva. Iar răspunsul oferit de Weber a fost că aici exista o anumită atitudine faţă

de acumularea bogăţiei care nu exista în altă parte- etica protestantă. Prin etică

protestantă autorul înţelege următoarele :

- un mod de viaţă sobru, fără manifestări ale bunăstării, care consideră luxul un

păcat ;

- obligaţia de a nu cheltui averea, ci de a o reinvesti ;

- considerarea muncii ca vocaţie şi supunerea faţă de porunca divină de a munci

din vocaţie ;

- acceptarea ideii de predestinare conform căreia doar cei aleşi ajung în rai. Cei

aleşi pot fi recunoscuţi după succesul pe care îl au în ceea ce fac, succes

indicat şi de prosperitatea materială.

În opoziţie cu Marx, Weber consideră că sociologia trebuie să elimine

judecăţile de valoare, adică sociologul nu trebuie să-şi interfereze în cercetarea pe care

o întreprinde propriile sale concepţii şi atitudini. Neutralitatea axiologică este însă

mai curând un obiectiv dezirabil decât o realitate practică imediată.

Max Weber continuă să fie unul din cei mai influenţi sociologi: după 1980, pe

măsură ce unele demersuri cantitativiste au intrat în impas, concepţia weberiană a fost

readusă în actualitate.

1.3. Perspective utilizate în sociologie

Dintre perspectivele mai frecvent utilizate în sociologie, cele mai importante

sunt conflictualismul, funcţionalismul şi interacţionismul.

Perspectiva funcţionalistă consideră societatea ca pe un sistem, ca un întreg

alcătuit din mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită

funcţie. Acestă orientare a fost influenţată de A. Comte, E. Durkheim, B.

Malinowschi, A.R. Radcliffe- Brown şi dezvoltată de T. Parsons. Operând tot la nivel

macrosociologic ca şi funcţionaliştii, perspectiva conflictualistă concepe conflictul ca

o sursa a schimbării sociale şi îşi concentrează analiza asupra instabilităţii şi

dezechilibrelor. La nivel microsociologic, perspectiva interacţionistă insistă că fiinţa

umană este singura capabilă să producă şi să utilizeze simboluri. Interacţionismul

afirmă că societatea este permanent creată prin interacţiunea indivizilor şi că lumea

socială este o realitate construită.

Cele trei perspective sunt complementare şi împreună ele pot oferi demersului

sociologic cuprindere, pătrundere şi relevanţă. I. Mihăilescu atrage atenţia că

funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionalismul simbolic oferă imagini parţiale

asupra uneia şi aceleiaşi realităţi. Nu se poate reţine una ca fiind mai acceptabilă decât

celelalte. Fiecare are avantaje şi dezavantaje, aspectele pe care insistă una dintre ele

sunt ignorate de către alta şi invers. Fiecare din ele îmbogăţeşte cunoaşterea

sociologică cu elemente noi.

Perspective în sociologie

Funcţionalism Conflictualism Interacţionism Nivelul de

analiză Macrosociologie Macrosociologie Microsociologie

Natura societăţii

Sistem social produs de

părţi independente

Ordine socială caracterizată prin grupuri cu interese competitive,

fiecare urmărind propriile scopuri

Realitate socială creată şi recreată

mereu de oameni în interacţiune

Baza interacţiunii

sociale

Consens social derivat din credinţele şi valorile

împărtăşite

Conflict, putere şi coerciţie

Atribuirea de simboluri oamenilor,

obiectelor şi evenimentelor

Domeniul

principal de studiu

Ordinea socială şi menţinerea sistemului social prin realizarea funcţiilor esenţiale

Interesele care divid membrii societăţii şi schimbarea socială

Dezvoltarea interacţiunii dinamice

dintre individ şi societate

Avantaje

Prezintă “imaginea generală a vieţii sociale”,

îndeosebi exprimarea acesteia prin modele de

comportament recurente şi în instituţii

Are capacitatea de a prezenta evoluţia istorică

şi schimbările instituţionale şi societale

Prezintă oamenii ca fiinţe active care au

capacitatea de a gândi şi modela viaţa socială

Dezavantaje

Are dificultăţi în prezentarea evoluţiei

istorice şi a procesualităţii schimbării sociale

Are dificultăţi în explicarea consensului social, a integrării şi

stabilităţii

Are dificultăţi în prezentarea aspectelor

macrosociale şi a relaţiilor societale.

Sursa: James W.Wanden, The social Experience, Random House, New York, 1988, apud Mihăilescu I., 2000, p.26. 1.4. Funcţiile cunoaşterii sociologice

Sociologia îşi propune nu numai acumularea de date, ci mai ales înţelegerea

sensului şi semnificaţiei problemelor sociale studiate şi, pe această bază,

conştientizarea problemelor sociale, depistarea cauzelor care le-au generat şi

formularea soluţiilor de rezolvare ce pot fi puse la dispoziţia factorilor de decizie. Din

aceste obiective decurg o următoarele funcţii ale cunoaşterii sociologice:

• funcţia expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor şi proceselor sociale,

aşa cum acestea au loc ;

• funcţia teoretico-explicativă şi interpretativă, urmărind stabilirea de relaţii de

determinare sau de covarianţă între diferitele aspecte ale vieţii sociale ;

• funcţia critică faţă de societatea pe care o studiază. Dimensiunea critică a

sociologiei face ca această ştiinţă să nu se poată dezvolta decât în societăţile

democratice, ea fiind reprimată de regimurile totalitare.(Mihăilescu I, 2000). Funcţia

critică a sociologiei este implicată în activitatea de identificare a problemelor sociale.

Prin problemă socială înţelegem o caracteristică sau o situaţie apărută în dinamica

unui sistem social, care afectează funcţionarea sa şi necesită intervenţia pentru

corectarea, modificarea şi amplificarea sau eliminarea sa.

In cadrul acestei funcţii vom integra valenţele de diagnoză şi prognoză pe care şi

le asumă sociologia. Diagnoza se referă la capacitatea de a identifica principalele

cauze ale unor fenomene şi procese sociale. În diagnoză intră în primul rând

formularea problemei sociale. Cu cât formularea acesteia este mai adecvată şi mai

clară cu atât şansa de a identifica soluţia cea mai bună este mai ridicată. Prognoza este

definită ca o evaluare bazată pe determinarea ştiinţifică a probabilităţii evoluţiei

cantitative şi calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieţii într-un

anume interval de timp aparţinând viitorului.

• funcţia praxiologică se referă la potenţialul sociologiei de a formula anumite

propuneri concrete, de a fundamenta ştiinţific soluţii adecvate pentru rezolvarea

problemelor sociale, soluţii ce pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale.

În elaborarea unor programe în care se porneşte de la un bagaj redus de cunoştinţe,

intervenţia sociologică reprezintă un proces de producere de noi cunoştinţe care vor

îmbunătăţi şi îmbogăţi alternativele puse la dispoziţia factorilor decizionali.

Acumulările sociologiei ca disciplină ştiinţifică sunt angajate în intervenţii practice

privind radiografierea de opinii social-politice şi economice, predicţia unor stări

sociale viitoare, a unor consecinţe pe termen mediu şi de perspectivă.

• funcţia axiologică rezidă în capacitatea analizei sociologice de a defini şi

promova valorile autentice. Sociologia dezvoltă capacităţile apreciative ale indivizilor

care dialoghează.

In epocile de criză, sociologia are tendinţa de a se transforma într-un instrument

de (re)construcţie socială. Implicarea practică a sociologiei se leagă de analizele

nemijlocite cu privire la fenomenele de industrializare, urbanizare, migraţie,

mobilitate şi stratificare socială, problematica privind conflictele, protecţia socială,

etc. Sociologia îşi dovedeşte pe deplin utilitatea în sondajele de opinie publică cu

interes social şi politic (aspecte de marketing şi publicitate, campanii electorale,

activitatea mass-mediei şi altele).

TERMENI IMPORTANŢI

Capitalism Fapte sociale Problemă socială

comunism Ideal tip Etică protestantă

Neutralitate axiologică Solidaritate mecanică/ organică Diagnoză

Dinamică socială Luptă de clasă Prognoză

Bază economică a societăţii Suprastructură ideologică Forţe de producţie

Bibliografie :

• Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura

Economică, Bucureşti, 2007

• Lazăr Vlăsceanu(coord), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti, 1993

• A.Giddens, Sociologie, Editura All, Bucuresti, 2000

• Ioan Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom,

Iaşi,2000

• Ioan Mihăilescu, Sociologie generală.Concepte fundamentale şi studii

de caz, Editura polirom, Iaşi, 2003

Capitolul 2. METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili să :

- descrie corect ansamblul metodologiei sociologice ;

- opereze corect cu termenii noi : metodă, tehnică, procedeu, instrument de cercetare ;

- descrie etapele cercetării sociologice ;

- analizeze principalele metode folosite în sociologie, insistând asupra (dez)avantajelor în fiecare caz.

2.1. Metodologia cercetărilor socio-umane Metodologia (methodos = drum, logos = ştiinţa) desemnează ştiinţa efectuării

cercetării. Este vorba despre « o disciplină generală în care se dezvoltă modalităţile

de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în

cercetarea vieţii sociale ».

Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor

aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi

formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât

şi căi de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.»

Principala sursă de variaţie a metodologiilor în practica socială o constituie

concepţia teoretică în funcţie de care sunt elaborate definiţiile obiectului studiat. La

aceasta se adaugă formularea în timp de prescripţii în legătură cu realizarea

cercetărilor empirice, în condiţii de diversitate opţională. « Întrucât în sociologie nu

există încă o paradigmă unică, ci structuri teoretice alternative, care uneori sunt

concurente, alteori complementare, fiecare teorie sociologică majoră a tins să-şi

formuleze propria metodologie. » În literatura de specialitate exemplele sunt

numeroase : E.Durkheim a formulat « regulile metodei sociologice », adecvate

concepţiei sale despre societate, M.Weber a construit o « metodologie concordantă cu

sociologia interpretativă » etc.

În cadrul practicii metodologice obiective se urmăreşte dezvoltarea sociologiei

după modelul ştiinţelor naturii : faptele şi fenomenele sunt considerate ca obiecte şi

sunt explicate prin alte fapte sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice

principale ale poziţiei metodologiei obiective sunt explicaţia şi predicţia bazate pe

analiza factorilor determinativi sau a cauzelor.În practica metodologică interpretativă

« se pune accentul pe specificul subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce

implică necesitatea concentrării analizelor asupra semnificaţiilor investite şi

vehiculate de actorii sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale ». Conceptele

epistemologice principale sunt înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective

ale comportamentelor situaţionale, prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii.

Practica metodologică interpretativă dezvoltată de sociologia lui Max Weber a evoluat

către interacţionism simbolic (G.H.Mead), sociologie fenomenologică (A.Schutz) şi

etnometodologie (H.Garfinkel).

Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la

comportamentele colective şi individuale, trebuie luate în considerare patru principii :

1. Principiul unităţii teoretic-empiric : cercetarea observaţională, directă trebuie să

confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice.

2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai

cunoaşterea intuitivă a socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate

eronate. Acest principiu pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii

în ştiinţele sociale. R.Boudon subliniază că « metoda comprehensivă, singură, nu este

suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are aplicabilitate în ştiinţele socio-

umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta » .

3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a

metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi

calitative.

4. Principiul unităţii judecăţi constatative - judecăţi evaluative presupune angajarea

morală a cercetătorului în sprijinul valorilor umaniste şi a idealurilor naţionale.

I.Mărginean concepe metodologia de cercetare pe următoarele componente :

a) Componenta teoretică - componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii

metodologice care să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (sistemul conceptual

specific) cât şi în fazele de realizare şi finalizare (interpretare, explicare, comunicare a

rezultatelor).

Normativitatea metodologică constituie un « set de reguli ale unei bune

cercetări… fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate

în efectuarea unei cercetări, precum şi ca proceduri de rezolvare, respectiv cum să

acţioneze » . Prin conceperea normativităţii metodologice se lasă o largă libertate

cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o cercetare. Există însă o singură

condiţie : să respecte codul deontologic profesional de efectuare a cercetărilor, ceea ce

presupune calificare adecvată, corectitudine şi obiectivitate.

b) Componenta metodică -componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi

instrumentelor de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.

c) Componenta de natură epistemologică -componenta de evaluare a rezultatelor

cercetării şi a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului

ştiinţific al sociologiei. « A teoretiza înseamnă, înainte de toate a ordona, a

sistematiza rezultatele primare ale activităţii de cunoaştere, şi apoi a integra teoriile

parţiale în teorii cu grad mai înalt de generalitate. »

Există, spune Vlăsceanu, patru clase de elemente ale metodologiei sociologice :

a) enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura

paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodologice de orientare a

abordării realităţii sociale ;

b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia,

experimentul, ancheta) ;

c) tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice de

ordonare, sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor

privitoare la semnificaţiile lor teoretice ;

d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică

pe baza datelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi

predicţii teoretice.

Lazăr Vlăsceanu preia şi dezvoltă analiza lui P.Lazarsfeld referitoare la temele

metodologiei care ar putea fi schematizate astfel :

1. delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice,

2. analiza conceptelor ,

3. analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,

4. analiza raportului metode-tehnici utilizate

5. formalizarea raţionamentelor.

R. Caude defineşte metodologia ca fiind « ştiinţa metodelor », ştiinţa integrată a

metodelor, « metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea

adevărului sau rezolvarea unei probleme ». Metodologia subsumează metodele.

Metodele subsumează tehnicile de cercetare. Tehnicile subsumează procedeele de

investigare iar procedeele subsumează instrumentele de investigare. Între toate

acestea, există legături de sub şi supraordonare generate de gradul de abstractizare sau

nivelul la care operează, de raportul în care se afla cu nivelul teoretic.

Septimiu Chelcea reprezintă schematic relaţia dintre caile de cercetare astfel:

Nivelul teoretic al cercetării (Metodologie) Metode M1 M2 ....................... Mn Metode Tehnici T1 T2 ........................ Tn Tehnici Procedee P1 P2 P3 .................. Pn Procedee Instrumente de investigare I1 I2 I3 I4 ............... In Instrum.de investigare Nivelul empiric al cercetării

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă, în ştiinţele

sociale modelul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de

transformare a realităţii obiective. M.Grawitz remarca faptul că în ştiinţele umane,

noţiunea de metoda este ambiguă, utilizându-se fie la singular (metoda comparativă,

etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.).Gândirea metodică asigură

coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea

obiectiva.

Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie şi presupune ,,înlănţuirea

ordonată a mai multor tehnici” care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de

utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre

explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul operţionalizării este lămurit de

S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul

apare ca tehnică, modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista

propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare’’.La fel am

putea detalia şi în ceea ce priveşte metoda observaţiei în cazul unei anchete de

explorare: ca tehnică ar putea figura în acest caz ,,observaţia participativă’’, un

procedeu pentru acest tip de observaţie ar fi modalitatea de înregistrare a datelor iar ca

instrument de investigare – ghidul de observaţie.

Sociologia a evoluat prin proliferarea metodelor până la a-şi contura

metodologii de investigare bazate pe o anumita concepţie epistemologică.Numărul

metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare.

După criteriul temporal, J.C.Plano vorbeşte de metode longitudinale sau

,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel ) şi metode

transversale sau ,,viziunea în lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele) .Dacă se

cercetează, exemplifică autorul, performanţele academice ale unui grup de studenţi se

poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce presupune cercetarea aceluiaşi grup pe

toată durata colegiului sau facultăţii ori se poate folosi metoda transversală ceea ce

înseamnă cercetarea simultană a mai multor grupuri – câte unul pentru fiecare an de

studiu. Prin metoda longitudinală studiul se va termina în câţiva ani în timp ce, prin

metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.

După criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării putem vorbi de:

a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea

conceptelor);

b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea);

c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia,

analiza de conţinut ).

După criteriul credibilităţii datelor obţinute în cercetare se poate face distincţia

între metode principale şi metode secundare. Primele (observaţia, experimentul,

documentarea) oferă informaţii cu valoare de fapte şi înlesnesc o cunoaştere

predominant sociologică iar secundele (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica

scalelor, tehnica testelor, tehnica sociometrică) oferă informaţii cu valoare de opinie şi

permit o cunoaştere predominant psihosociologică.

Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:

a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc

descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele şi procesele social-

umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică,

etc.) şi metode longitudinale (care studiază evoluţia fenomenelor în timp:

biografia, studiul de caz, anchete panel).

b) După criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului

asupra obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum

experimentul sociologic, experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale

(ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată,) şi metode de observaţie

(studiul documentelor sociale).

c) După numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele

statistice ce presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale ( sondajul

de opinie, ancheta sociologică) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul

integral al câtorva unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia).

d) În sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între

metodele de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren,

anchete), metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative şi metode

cantitative) şi metodele de interpretare a datelor cercetării (metodele

comparative, metodele interpretative)

A.Giddens distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de teren

(sau observaţia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate şi

chestionare cu întrebări deschise), cercetarea documentară (prin analize istorice şi

combinare comparativă) şi experimentul.

Patru dintre principalele metode folosite în cercetarea sociologică Metode de cercetare Avantaje Limitări

Munca de teren

De obicei produce informaţii mai bogate şi mai detaliate decât alte metode.

Oferă cercetătorului flexibilitatea de a modifica strategii şi de a urma noi

indicii.

Informaţiile pot fi folosite doar pentru studierea unor grupuri sau

comunităţi relativ mici. Descoperirile se pot aplica doar

grupurilor sau comunităţilor studiate: nu se poate generaliza, pe

baza unui singur studiu de muncă în teren.

Ancheta Face posibilă culegerea eficientă de date despre mulţimi mari de indivizi.

Materialul strâns poate fi superficial; acolo unde un

chestionar este standardizat, pot fi făcute observaţii pe baza

deosebirilor importante dintre punctele de vedere ale celor care

răspund. Răspunsurile pot reflecta ceea ce oamenii susţin că cred, nu

ceea ce cred ei cu adevărat.

Cercetarea documentară

Poate oferi izvoare de materiale detaliate, precum şi date despre numere mari, în funcţie de tipul de documente

studiate.

Este deseori esenţial atunci când un studiu este, fie complet istoric, fie are o

dimensiune istorică definită.

Cercetătorul este dependent de sursele care există şi care pot fi

doar parţiale. Izvoarele pot fi greu de interpretat, din punctul de vedere al măsurii în

care reprezintă tendinţele reale, cum ar fi în cazul unor statistici

oficiale.

Experimentul

Influenţa unor variabile specifice poate fi controlată de către investigator. De obicei este mai uşor de repetat

pentru cercetătorii ulteriori.

Multe aspecte ale vieţii sociale nu pot fi aduse în laborator.

Răspunsurile celor studiaţi pot fi afectate de situaţia lor

experimentală. (sursa : A.Giddens, 2001, 589)

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definită drept “ansamblu de prescripţii

metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei

materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de

creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive, etc.)”

Ignorând polemicile, Chelcea defineşte tehnicile de cercetare subsumate

metodelor ca referitoare la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu.

Aceleiaşi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici. Fiecare tehnică poate fi

aplicată în modalităţi diferite.

Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor

de investigare.

Instrumentele de investigare sunt unelte materiale de care se foloseşte analistul

pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor (fişa de înregistrare, aparat) . “Metodele,

tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare, se subsumează

perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât

relativă”. Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ţine, de adecvarea ei la

specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Respectarea cerinţei adecvării

priveşte toate elementele, fie acestea metode, tehnici şi procedee de lucru, fie forme

de instrumente de cercetare.

2.2. Procesul de cercetare. Etapele cercetării sociologice. Procesul de cercetare cuprinde , după A.Giddens, mai multe trepte distincte care

încep din momentul declanşării investigaţiei şi sfârşesc atunci când descoperirile ei

devin disponibile în forma scrisă. Iată cum schematizează A.Giddens etapele

procesului de cercetare:

1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.

“Cea mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă, totodată, şi

enigme , un spaţiu gol în “înţelegerea noastră” (Giddens). Din ce motiv se schimbă

schemele de credinţă religioasă? Din ce cauză femeile sunt slab reprezentate în

posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de cercetare pot fi sugerate de lipsurile din

literatura existentă, de dezbateri teoretice sau de aspecte practice din lumea socială.

2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei. Cercetătorul trebuie să

se familiarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.

3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei să probezi? Care este

relaţia dintre variabile? Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie

formulată în aşa fel încât materialul faptic să ofere dovezi care, fie o vor susţine, fie o

vor infirma.

4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de

cercetare (experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente). Alegerea

depinde de obiectivele globale ale studiului, precum şi de aspectele comportamentului

ce urmează a fi analizat.

5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.

6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.

7.Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este

semnificaţia lor? În ce fel se relaţionează cu descoperirile anterioare? De regulă

publicat sub formă de articol sau carte, raportul de cercetare oferă informaţii precise

referitoare la natura cercetării căutând, în acelaşi timp să justifice concluziile

rezultate. Multe dintre rapoarte indică şi întrebările la care nu s-au dat încă răspunsuri,

sugerând astfel posibile cercetări ulterioare.

Etapele procesului de cercetare.

Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea consideră că într-o investigaţie sociologică

trebuie urmate următoarele etape:

I) Determinarea obiectului investigaţiei

Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al

iniţiatorilor investigaţiei şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de

factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare şi al personalului

auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din

timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare).

B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice sau traducerea faptr în

“evenimente observabile”. Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele

indicatoare ce apar la nivelul observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale

sau simbolurile ce apar la nivelul construcţiilor teoretice. Definirea operaţională

permite numărarea şi măsurarea evenimentelor (cu condiţia obligatorie a specificării

procedeului şi al materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilităţii măsurării).

C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta presupune

găsirea indicatorilor sociologici şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca

fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un

raport de corespondenţă totală, fie de corespondenţa sociologică. Prin utilizarea

corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în concepte

operaţionale un grad înalt de validitate.

D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar

indicatorii necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de

conţinere şi, respectiv, puterea lor de discriminare.

E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei

sociologice. În construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:

a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;

b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de la

“0 la 100” sau “-100 la +100”);

c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.

II) Preancheta

Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea

obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se

ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimează costul întregii investigaţii; se

stabileşte termenul calendaristic de încheiere a cercetării; se prevăd dificultăţile din

teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază bibliografia

aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării

În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi

rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi

verificată de materialul faptic, putând fi confirmată sau infirmată parţial sau total .

Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea : considerăm teoria sociologică drept

un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem

ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu rază medie de generalitate), urmând ca din

ultima categorie menţionată să extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel

minim, direct testabile prin cercetare empirică.

Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze direct testabile.

Sursa: S.Chelcea, Sociologie.Note de curs, Editura Universităţii Bucureşti, 1991

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă care va

fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice. De la

caz la caz, universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit.

V) Alcătuirea eşantionului, pornim de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată

(individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale,

etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a

probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să

lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).

Este importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din

populaţia investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze

de sondaj convenabile (fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de

costul anchetei, cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare

simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare panel eşantionare pe cote,

randomizare).

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării

Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul

propus , cât şi de accesibilitate şi costuri. De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică

de cercetare, este important să ştim că acesta trebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei

directe şi prin tehnica observaţiei indirecte ( cercetarea documentelor).

Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice,

asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În sociologie,

serendipitatea este un procedeu metodic de observare colaterală a acelor manifestări,

fenomene sau evenimente care sunt sau par neanticipate sau ciudate, dar care au

efecte strategice în contextul unui proiect de cercetare. Accentul este pus pe

posibilităţile de descoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor

rezultate importante care nu erau iniţial căutate.

VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot) este etapa

standardizării instrumentelor de investigare . Adecvarea tehnicilor de cercetare la

obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii

concluziilor. De exemplu, pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea

limbajului şi a terminologiei folosite. Prin pretestarea instrumentului de cercetare se

obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o formează cel ce răspunde cu

privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat. Pretestarea se

realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat, dar

care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul

anchetei.

VIII)Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a

instrumentelor de cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).

IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.

X)Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt

clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune

codificare şi tabulare.

Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a

unui număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se

sistematizează şi se normalizează. Codificatorul face analiza şi interpretarea

informaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici mai multe

probleme legate de codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi

sensibilitatea codurilor.

Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor

codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.

XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice.

În această etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute din

investigaţie, să se confirme sau să se infirme ipotezele avansate.

XII) Redactarea raportului de cercetare.

Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în

problema studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al

cercetărilor anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a

procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea

detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor.

Th.Caplow subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice trebuie făcută în

raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. Este necesar, spune Caplow, să se

elaboreze grile de evaluare care să cuprindă:

a) problema cercetată – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de evaluare de la

foarte semnificativ, la semnificativ, la puţin semnificativ, la nesemnificativ.

b) tehnica utilizată – se fac analize cu privire la reprezentativitatea eşantionului, la

gradele de utilizare sau de insuficienţă ale instrumentelor.

c) rezultatele obţinute – analiza subliniază cât de complete sau incomplete sunt

rezultatele investigaţiei în raport cu obiectivele propuse.

d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct de vedere al

rezultatelor teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv), sau al rezultatelor practice

(pe o scală a utilităţii, de la foarte utile la utile şi respectiv inutile).

În concluzie, în funcţie de natura informaţiilor de care avem nevoie la un

moment dat, trebuie să optăm pentru modalităţi adecvate de cercetare, atât pentru

înţelegerea datelor, cât şi pentru analiza lor.

TERMENI IMPORTANŢI

Anchetă-pilot Metodologie obiective

eşantionare Metodă serendipitate

Ipoteză de lucru tehnică Raport de cercetare

experiment Muncă de teren indici

interpretare operaţionalizare evaluare

Bibliografie:

• A.Giddens, Sociologie, Editura All, Bcuresti, 2000

• Ioan Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom,

Iaşi,2000

• Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura

Economică, Bucureşti, 2007

• Lazăr Vlăsceanu(coord), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti, 1993

Capitolul 3. METODE DE CULEGERE A DATELOR.

La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili să :

- descrie metodele de culegere a datelor prezentate (observaţie, anchetă, focus-grup);

- compare cele trei metode pentru a sublinia (dez)avantajele în fiecare caz ;

- realizeze o grilă de interviu pentru a studia o temă la alegere ;

- conceapă un chestionar util în cercetarea de marketing.

3.1. Observaţia Observaţia este cea mai veche tehnică utilizată în ştiinţă, inclusiv în

sociologie; de această tehnică s-au folosit pe larg antropologii care au studiat

societăţile arhaice, dar şi sociologii care au studiat diferite grupuri sociale sau

instituţii din ţările dezvoltate.

Observaţia directă constituie principala metodă de observaţie sociologică,

deoarece ne oferă informaţii cu valoare de fapte care alcatuiesc cel mai bogat material

susceptibil de analize calitative. Observaţia este sursa indispensabilă de date şi în

acelasi timp proba decisivă a valorii şi semnificaţiei concluziilor la care se ajunge.

Traian Rotariu şi Petru Iluţ au încercat realizarea unui clasament al metodelor

fundamentale utilizate în ştiintele sociale, concluzionând ca ele sunt cinci : observaţia,

experimentul, interviul, analiza documentelor, ancheta. Analizând aceste metode,

rezultă că, observaţia include în cadrul ei interviul, analiza documentelor, ancheta.

Clasamentul anterior se rezumă astfel la observaţie şi experiment.

Clasificarea şi caracteristicile observatiei

O primă încercare de clasificare, imparte observaţia în

• observaţie spontană realizată fară nici un fel de intenţionalitate

• observaţie intenţionată (bazată pe impresii, proprie reporterilor)

• observaţie ştiinţifică atunci când există intenţie şi scop bine determinat.

Deosebirile existente intre acete trei tipuri sunt de esenţă şi sunt bine fixate,

dar anumite carateristici ale primelor se regasesc în cadrul ultimei, asigurând o bază

de plecare.

Observaţia spontană Observaţia ştiinţifică întâmplătoare: se înregistrează informaţii care se regasesc în câmpul imediat al observaţiei

fundamentată teoretic: vehiculează concepte, teorii, modele explicative cu privire la cele investigate

fragmentară: sunt reţinute fapte izolate, rupte de sistemul social

sistematică, integrală şi metodică: studiază fenomenele observate în totalitatea lor, ca sisteme întocmite după regulile epistemologice şi metodologice

Vagă, imprecisă: se desfasoară sub imperiul emoţiilor, afectelor şi a primei impresii, exagerându-se importanţa unor fapte în raport cu altele

analitică: descompune fenomenele în elementele componente

subiectivă: domină opiniile proprii şi interesele pesonale, acestea depinzând de nivelul de instruire şi cultură

repetabilă/ verificabilă: acest lucru nu este realizabil în cadrul fenomenelor unice, dar este întalnit în cazul fenomenelor ciclice. Prin observaţii repetate se constituie cunoaşterea, nu prin cele unice

necritică: cele observate nu sunt trecute prin filtrul gândirii critice, se acceptă totul ca atare

are o finalitate teoretică

nu este înregistrata: cele observate spontan se reţin la nivelul memoriei, care, oricât de exersată ar fi, cu trecerea timpului induce grave distorsiuni asupra celor reţinute

poate fi : structurată – cantitativă nestructurată – calitativă

Observaţia neparticipativă şi observaţia participativă

În raport cu poziţia observatorului deosebim observaţia neparticipativă şi

participativă. În primul caz, cercetătorul observă din exterior comportamentele şi

acţiunile indivizilor şi grupurilor fără să interfereze cu nimic activitatea acestora; în al

doilea caz, el devine membru al grupului studiat, participă la activitatea acestuia şi,

prin modul în care se comportă, nu se diferenţiază de ceilalţi membrii ai grupului dar,

în acelaşi timp, observă tot ceea ce se petrece în jurul lui.

Observaţia participativă nu are un caracter atomistic ca în cazul chestionarului sau

interviului, când sunt vizaţi indivizi izolaţi urmând agregarea parerilor lor prin

prelucrarea datelor. Aceste date se referă la caracteristicile esenţiale ale grupului, la

ceea ce îi este definitoriu.

Anumite grupuri nu pot fi studiate decât prin metoda observaţiei participative.

Grupurile religioase, sindicatele, partidele politice şi chiar grupurile de muncă se

protejează de observarea din exterior; în aceste cazuri, cercetătorul nu-şi poate efectua

observarea decât făcându-se acceptat ca membru al grupului sau desfăşurând o

activitate care îl pune în contact frecvent cu grupul.

Tehnica observaţiei participative ridică câteva aspecte de etică profesională: Are

dreptul cercetătorul să se disimuleze într-un grup? Are dreptul să profite de

încrederea pe care i-o acordă membrii grupului? Scopul de cunoaştere ştiinţifică a

unui grup poate scuza mijloacele folosite pentru realizarea lui? Răspunsurile

specialiştilor la aceste întrebari nu sunt de loc convergente dar, de regulă, observaţia

participativă este considerată o tehnică acceptabilă atâta timp cât cercetătorul nu

aduce prejudicii membrilor grupului şi nu participă la acţiuni condamnabile din punct

de vedere moral sau juridic.

Observaţia participativă prezintă şi unele riscuri rezultate din implicarea prea

puternică a cercetătorului în viaţa grupului observat. Din aceasta poate rezulta o

pierdere a obiectivităţii, o deformare subiectivă a percepţiei.

În ultimele decenii s-au afirmat trei roluri ale cercetatorului:

- cercetătorul ca membru complet : care se integrează deplin în grupul observat,

observaţia devenind autoobservaţie.

- cercetătorul ca membru activ : presupune păstrarea unei anumite distanţe între

cercetator şi grup. Deşi se implică, cercetătorul nu aderă la sistemul de valori

al grupului, la mentalitatea sa.

- cercetătorul ca membru periferic : în cazul în care grupul dă dovadă de o

închidere în sine, iar identitatea observatorului este necesar să fie ascunsă. Cu

toate acestea, observatorul participă la activităţile colaterale activităţilor de

esenţă a grupului.

Observaţia calitativă şi observaţia cantitativă

Observaţia poate fi realizată într-o formă calitativă sau cantitativă.

Observaţia calitativă poate îmbrăca o formă impresionistică sau sistematică.

Cu toate limitele sale ştiinţifice, observaţia calitativă impresionistică este

frecvent utilizată în sociologie ea permiţând formularea unor ipoteze interesante.

Pentru a înţelege mai bine caracteristicile observaţiei calitative impresionistice,

preluăm exemplul dat de I.Mihăilescu . Un sociolog englez în sociologia rurală face o

călătorie în România. El vizitează mai multe sate, discută cu localnicii, face însemnări

şi fotografii, citeşte articole de presă referitoare la ruralul românesc, poartă discuţii cu

specialiştii români din domeniu şi, în cele din urmă el îşi formează o imagine despre

situaţia socială a satelor româneşti. Această imagine, corectă sau nu, rămâne în cea

mai mare parte, impresionistică, adică greu verificabilă.

Observaţia calitativă sistematică se bazează pe datele statistice colectate în

scopuri generale sau în scopul efectuării cercetării. Unele societăţi beneficiază de un

număr mare de date statistice deosebit de utile pentru cercetarea sociologică în timp

ce pentru altele, statisticile sunt puţine şi lacunare.

In demersul cantitativist, importantă este construirea variabilelor, adică a

mijloacelor de poziţionare a unui individ sau grup într-un anume interval de variaţie.

Ea se bazează pe o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită, actul de

observaţie constând în introducerea celor observate în cadrul acestei categorii.

Categoriile de observaţie sunt: comportamente, atitudini, reprezentări, clase sociale.

Indiferent de tip, observaţia prezintă câteva caracteristici care o avantajează în

raport cu alte metode:

1. înregistrarea comportamentului efectiv al oamenilor, ceea ce fac, nu ceea ce

spun, diferenţa dintre vorbe şi fapte fiind semnificativă ;

2. oamenii sunt observaţi în mediul lor de viaţă, existând şansa de a fi surprinsă

acţiunea complexă a factorilor care conlucrează în creionarea situaţiei sociale ;

3. nu există nici un element de artificialitate în această metodă, ea privind

interacţiunea şi comportamentele fireşti ale oamenilor, nu pe cele provocate

prin experiment.

3.2. Ancheta

Ancheta este una din cele mai răspândite tehnici de cercetare sociologică; ea

constă în colectarea de informaţii prin solicitarea oamenilor să răspundă la anumite

întrebări. Ca metoda de investigare a realităţii sociale pe baza datelor culese de la

subiecţi, ancheta are două forme principale: interviul şi chestionarul.

Ancheta pe bază de interviu

Interviul, procedeu de culegere verbală a informaţiilor, este realizat pe bază

de întrebări preformulate într-un ghid de interviu şi de răspunsuri înregistrate fidel de

operatorul de anchetă –persoana care pune întrebările şi înregistrează în scris, pe

bandă video sau fono, răspunsul.

Interviul se poate realiza prin telefon sau faţă în faţă. Utilizarea telefonului

este mai economicoasă, dar are multe inconveniente: nu toţi oamenii au telefon la

domiciliu şi selectarea unui eşantion folosind ca bază lista de abonaţi poate să nu

asigure reprezentativitatea; de asemenea, în interviul prin telefon se pierd multe

aspecte interesante pe care anchetatorul nu le constata decât discutând faţă în faţă cu

subiectul.

Interviul calitativ este o metodă bazată pe discuţie, fondată pe empatia celui

care face interviul în raport cu subiectul intervievat(individ/grup). Interviul calitativ

îşi propune culegerea de informaţii care depind de subiectivitatea celui supus

intervievării. Specificul acestui tip de interviu rezidă în atitudinea non-directivă care

domină acest tip de metodă, subiectul fiind lasat să raspundă aşa cum a înţeles el

întrebarea deschisă care i-a fost adresată. Una dintre cerinţele fundamentale care

trebuie respectate în desfaşurarea interviului, este aceea de a fi evitată orice fel de

intervenţie asupra subiectului care să modifice câmpul lui de experienţă (valori,

norme, modele, perceptţe, scop). În această situaţie s-ar modifica profund raspunsurile

pe care le-am fi primit dacă nu l-am fi influenţat.

Atitudinea non directivă nu trebuie înţeleasă ca una de lejeritate, ea fiind un

ansamblu de tehnici de comunicare interpersonala şi procedee non-verbale care

evidenţiază munca depusă de cel care intervievează. Există o serie de astfel de tehnici:

tăcerea atentă, încurajarea fără cuvinte, paralimbajul (mimica feţei, tonalitatea vocii),

toate concretizându-se în empatie.

De multe ori în interviu apar situaţii în care se fac remarcate anumite

neînţelegeri ale cuvintelor (subiecţii pot înţelege diferit unul şi acelaşi cuvânt), aceasta

fiind una dintre limitele acestui interviu. Aici se face simţit aportul pozitiv al

reformularilor care permit înţelegerea autentică a celor transmise de interlocutor.

Reformularea poate fi: reformulare sinteză , reformulare prin inversiunea figură-fond,

clarificare, paralimbaj.

Interviul calitativ presupune ca cercetatorul să aibă discuţii total libere cu

membrii populaţiei studiate, pe una sau mai multe probleme de interes. Există chiar

situaţii în care nici măcar temele nu sunt prestabilite. De obicei aceste discuţii de

profunzime se desfăşoară în mai multe întâlniri, o întâlnire durând mai multe ore.

Chestionarul şi construcţia lui

Chestionarul, procedeu de culegere în scris a informaţiilor. este realizat tot

sub forma unei liste de întrebări.

Răspunsurile la întrebări sunt prestabilite, subiectul urmând să aleagă una din

variante (întrebări închise) şi întrebări la care subiectul urmează să formuleze

răspunsul (întrebări deschise). În timp ce întrebările închise au avantajul că pot fi

cuantificate şi prelucrate mai uşor, întrebările deschise prezintă avantajul avantajul

nuanţării informaţiilor şi respectiv a opiniilor şi atitudinilor subiecţilor.

Chestionarul poate fi trimis prin poştă sau prezentat subiectului de către

operatorul de anchetă.

Notarea răsunsurilor se realizează de operatorul de anchetă sau de către subiect

(autoadministrare); în ultimul timp, se extinde procedeul completării chestionarului

prin minitel (procedeu de comunicare electronică la distanţă cu ajutorul unui

calculator cu display conectat la reţeaua telefonică).

Întrebările se pot referi la patru tipuri de informaţii:

- fapte - adică cele care se referă la situaţia personală a indivizilor chestionaţi

(vârstă, sex, profesie, venituri), la mediul lor de provenienţă (locuinţă, condiţii de

muncă) sau la comportamente obiective (utilizarea timpului, relaţiile cu vecinii sau cu

rudele, opţiunea pentru vot la ultimele alegeri);

- opinii - adică judecăţile, aprecierile pe care le fac indivizii chestionaţi în

legătură cu problemele considerate ca interesându-i (opinii politice, religioase,

morale, artistice). În această categorie intră şi motivaţiile -raţiunile unei alegeri sau ale

unui comportament (intenţiile de vot, de a cumpăra un anume produs, de petrecere a

vacanţei, de orientare şcolară) şi aspiraţiile;

- atitudini - adică determinanţii indivuduali, conştienţi sau nu ai acţiunilor.

Acestea sunt puse în evidenţă mai întâi prin opinii şi sunt considerate a reprezenta

structurile mentale permanente care susţin opiniile. Atitudinile se măsoară cu ajutorul

unor scale de atitudini cu valori numerice sau cu intervale calitative;

- cunoştinţe –adică gradul de cunoaştere al problemelor cu care se interferează

persoana chestionată. Această categorie de întrebări este de multe ori neglijată de

anchetă deşi utilizatea ei ar furniza informaţii importante pentru analiza şi

interpretarea răspunsurilor la întrebările de opinie şi atitudini.

Lista întrebărilor cuprinse în anchetele sociologice nu este de loc întâmplătoare.

Întrebările sunt formulate în raport cu ipotezele cercetării, iar răspunsurile sunt

folosite pentru verificarea acestora. Formularea întrebărilor, numărul şi ordinea

întrebărilor în chestionar, forma de răspuns precum şi construcţia grafică a

chestionarului prezintă o mare importanţă întrucât pot influenţa acurateţea

răspunsurilor şi rezultatele anchetei.

Unele anchete nu urmăresc scopuri ştiintifice deosebite, în schimb au o finalitate

practică imediată –cum sunt anchetele electorale sau anchetele privind popularitatea

unor lideri politici sau cele comerciale privind preferinţele consumatorilor pentru un

anume produs. Aceste anchete servesc la corectarea unor strategii politice sau a unor

stategii de marketing; în afara unei etici profesionale riguroase, pot fi folosite ca

mijloace de manipulare a curentelor de opinie.

Importanţa datelor şi a concluziilor sociologice atât pentru viaţa subiectilor

investigati cât şi pentru colectivitate impune ca acurateţea teoretică şi metodologică să

se fondeze în principialitate deontologică deci în moralitate profesională, ce având

drept criteriu absolut că omul este scop şi nu mijloc, trebuie să asigure

- tratarea cu demnitate şi discreţie a subiecţilor,

- derularea cercetării fără risc sau cu un risc asumat în cunoştinţă de cauză de

către subiecţi,

- păstrarea confidenţialităţii chiar şi asupra datelor neprotejate de lege.

3.3. Cercetarea de tip focus-grup

Interviul de tip focus grup este utilizat în ştiintele sociale începând cu anii ’30.

Aplicarea metodei se leagă de numele lui Paul Lazarsfeld şi Robert Merton, care, în

timpul celui de-al doilea război mondial, au folosit această metodă pentru a evalua

efectele propagandei naziste. În prezent, în România, metoda focus grup-ului este din

ce în ce mai frecvent utilizată, mai ales în cercetarea de marketing, dar începe să

câştige teren şi în cadrul ştiinţelor sociale.

Dacă în cadrul ştiintelor sociale, am împărţi cercetarea în cantitativă şi

calitativă, interviul de tip focus grup şi interviul individual sunt cele mai importante

surse de date de tip calitativ. Prin intermediul acestor metode obţinem informaţii mai

puţin concrete, însă mai utile sub aspectul modului în care oamenii gândesc şi

acţionează. În raportul de cercetare calitativă nu vom gasi date şi cifre, ci tendinţe şi

tipuri de comportamente ale subiecţilor intervievaţi. Datele obţinute în cercetarea

calitativă nu sunt reprezentative, adică nu pot fi extrapolate întregii populaţii studiate.

Dacă dorim să aflăm cum este perceput un program social, un produs ( aliment sau

reclamă TV până la imaginea unui candidat la preşedinţie), cum gândesc fanii unei

reviste, ai unui partid politic sau unei mărci de bere, cum se iau deciziile de

achiziţionare a unui frigider, în general dacă dorim să avem răspunsul la întrebarea

“de ce?”, vom folosi metode calitative de investigare a opiniei oamenilor.

1. Reguli generale pentru focus-grup

Oamenii au o mare capacitate de interrelaţionare. De multe ori ne formăm

opiniile şi convingerile personale în urma audierii opiniilor altor persoane. Acest lucru

se întâmplă atât in situaţii simple, cât şi în cele complexe. Adeseori am observat că

atunci când calatorim cu trenul există persoane care iniţiază foarte uşor conversaţii

unele cu altele, ajungându-se uneori la dezvăluiri de mare intimitate. Acest lucru se

explică prin natura întâlnirii, care are o durata limitată şi nu este urmată de o alta

întâlnire cu persoanele în faţa cărora ne-am împartăşit gândurile.

Focus grupul ne oferă şi el posibilitatea de a ne întalni cu alţi oameni şi de a ne

face cunoscute părerile. Sunt şi alte tipuri de intâlniri de grup (grup de experţi, grup

terapeutic, grup de lucru) care întrunesc unele dintre caracteristicile focus grupului,

dar nu în acelaşi numar şi în aceeaşi combinaţie. Focus grupul este un grup de discuţii

între 6 si 10 persoane , condus de un moderator. De ce nu mai puţine sau mai multe

persoane? Dacă sunt mai puţin de 6 persoane invitate la discuţie apare riscul să nu

obţinem suficientă informaţie. În plus, dinamica de grup va fi la un nivel mai scazut,

motiv pentru care insight-urile vor fi mai reduse, mai putin profunde. Dacă grupul

este mai numeros (mai mare de 10 - 12 persoane) participanţii la discuţie nu vor avea

timpul necesar pentru a-şi face cunoscute opiniile. Persoanele mai timide, care trebuie

încurajate să raspundă vor deveni “participanţi - balast” şi este posibil să apară

frustrari din cauză că moderatorul nu dispune de timp pentru a-i stimula pe toţi

subiecţii să raspundă, pe cât posibil, în mod egal.

În focus grup discuţiile se poartă pe o tema dată, bine definită anterior

întâlnirii de grup. Discuţiile sunt focalizate, centrate pe o anumită temă. Daca tema

este slab structurată, incoerentă şi rezultatele cercetării vor fi pe masură. Înainte de

discuţia propriu-zisă, moderatorul trebuie sa-şi fi definit foarte clar obiectivele de

atins şi subiectul discuţiei să-i fie familiar. Persoanele care iau parte la discuţie trebuie

să aibă o serie de caracteristici comune, de natură demografică (varsta, sex,

ocupatie), cât şi un grad ridicat de omogenitate vis-à-vis de tema principală a

discuţiei. Nu putem reuni intr-un focus grup persoane de 18 ani şi pensionari sau un

barbat şi opt femei. Disconfortul resimţit din cauza diferenţelor de varstă sau sex

poate abate atenţia subiecţilor de la obiectivul general al discuţiei. Daca subiecţii nu

sunt omogeni din punct de vedere al caracteristicilor legate de tema discuţiei,

obiectivele cercetării nu vor fi atinse. De exemplu, daca ne interesează mecanismele

decizionale care intervin în cazul achiziţionării unui produs, nu vom putea afla absolut

nimic de la un subiect care nu obisnuieşte să cumpere acel produs.

O regulă importantă a discuţiei de tip focus grup este ca persoanele invitate

să nu se cunoasca între ele. Acest lucru le va permite subiecţilor să se dezvaluie mai

uşor şi mai complet decât în faţa unor persoane cunoscute, faţă de care şi-au format o

imagine de sine şi pe care probabil doresc s-o menţină. În faţa unor cunoscuţi,

răspunsurile subiecţilor sunt “filtrate”, sunt influenţate de stadiul relaţiei în care

aceştia se află unii cu alţii. Imaginaţi-vă că într-un grup de adolescenţi avem doi

prieteni foarte buni. Este probabil ca aceştia să ofere raspunsuri similare, să raspundă

ca o singură persoană, având o serie de valori comune, acelea care stau la baza

prieteniei lor. Dintr-o data, avem cu o persoana mai puţin la discutie. În plus,

familiaritatea inhibă autodezvaluirea. Dacă această regulă nu poate fi indeplinită în

unele situaţii, de exemplu atunci când realizăm un focus grup într-un oraş mic de

provincie, în care se presupune că oamenii se cunosc mai mult sau mai putin între ei,

este recomandabil să nu invitam la discuţia de grup persoane din aceeaşi familie sau

care lucrează în acelaşi loc şi comunică zilnic unele cu altele. O discuţie de grup într-o

comunitate mică, de exemplu o şcoală sau o organizaţie, se va desfăşura mai degrabă

sub forma unei discuţii colegiale de grup (peer group discussion).

De asemenea, participanţii la discuţia de grup nu trebuie să se cunoasca nici cu

moderatorul. Dinamica discutiei de grup va fi afectată de ceea ce ştiu unele despre

altele persoanele care se cunosc între ele. Probabil că moderatorul, pentru a câştiga

timp şi informaţii utile, va renunţa să întrebe un cunoscut despre ceea ce gândeşte

într-o anumită problemă, dacă banuieşte răspunsul pe care îl va primi. Locul de

desfăşurare a unui focus grup trebuie să fie ales astfel încât subiecţii să se simtă

confortabil şi să nu fie în mod excesiv stimulaţi auditiv şi vizual (afişe, bibliotecă,

ferestre spre stradă etc.), pentru ca aceştia să se poată concentra asupra discuţiei. De

preferat ar fi o masă dreptunghiulară / ovală, cu scaune şi nu o masuţă joasă, cu

fotolii. Discuţiile la o masă mai mare asigură o distanţă interpersonală securizantă

pentru nişte persoane care nu se cunosc între ele şi permit contactul vizual permanent

între subiecţi. O masuţă mică, joasă poate crea unele inhibiţii legate de aspectul şi

prezentarea personală, mai ales în partea de început a discuţiei de grup. Masa mare

comparativ cu o masuţă mică, joasă îi face pe subiecţi mai puţin constienţi de

corpurile lor. Acomodarea se face mai uşor într-un spaţiu neutru, uşor oficial decât

într-unul gândit să pară foarte familiar, dar cu care subiecţii nu sunt familiarizaţi. De

obicei se oferă subiecţilor cafea, băuturi răcoritoare, apă minerală pentru crearea unei

atmosfere destinse, pentru a se mai reduce din caracterul “oficial” al ambianţei.

Este indicat să se realizeze un numar mai mare de interviuri de grup pe o temă

oarecare. Realizarea unui numar mai mare de grupuri permite schiţarea unor

patternuri şi tendinţe de comportament pentru categoriile de subiecţi intervievaţi.

Realizarea unui singur grup este riscantă, deoarece se poate întâmpla ca acesta să fie

un grup atipic, fie cu participanţi foarte agresivi, revendicativi, fie cu participanţi

pasivi, tăcuti, timizi, de la care moderatorul nu va afla foarte multe lucruri, indiferent

de abilităţile lui de moderare. Desfăşurarea grupului ar putea fi afectată şi de o serie

de factori interni sau externi necontrolabili, care pot altera datele obţinute. De

exemplu, un participant la grup poate crea inhibitii altor participanţi prin

comportamentul sau ţinuta sa sau un eveniment public important (un meci de fotbal, o

schimbare politică neaşteptată etc.) poate distrage atenţia subiecţilor de la tema

principală a discuţiei. Prin urmare, este necesară planificarea mai multor grupuri pe

aceeaşi temă. În cazul în care subiecţii îndeplinesc exact aceleaşi caracteristici de

recrutare, un minim de două grupuri poate rezolva potenţiala distorsionare a

rezultatelor.

2.Utilizarea focus grupului

Focus grupul este un interviu semistructurat care ne permite să aflăm

percepţiile, motivaţiile, sentimentele, nevoile şi atitudinile oamenilor. Putem afla

părerile oamenilor faţă de programe sociale, produse, servicii, concepte, idei, ipoteze,

schimbări individuale şi sociale etc. Focus grupul este o cercetare calitativă

exploratorie. Putem utiliza interviul de tip focus grup în cercetarea de marketing şi în

cercetarea socială. Focus grupul este o sursa importanta de date în următoarele

situaţii:

• Testarea conceptelor, mesajelor, produselor, ipotezelor;

• Identificarea percepţiilor asupra unui produs, organizaţie, serviciu sau concept;

• Evaluarea / testarea campaniilor publicitare şi promoţionale şi a campaniilor

electorale; • Identificarea profilului unui grup-ţintă (simpatizanţi ai unui partid,

consumatori ai unui produs, persoane cu venituri mici din familii monoparentale);

• Identificarea caracteristicilor unei mărci (imaginea mărcii) şi poziţionarea acesteia

între mărcile concurente pe piaţă;

• Poziţionarea unui program, produs, serviciu pe o piaţă de programe, produse,

servicii similare;

• Identificarea mecanismelor decizionale care stau la baza opţiunii între mai multe

alternative;

• Identificarea convingerilor şi atitudinilor faţă de un produs, o idee sau o

problematică;

• Identificarea setului de valori şi aspiraţii ale unui segment ţintă;

• Identificarea motivaţiilor de comportament într-o situaţie reală sau imaginară.

Datele obţinute prin focus grup pot fi utilizate în schiţarea unei strategii de

campanie publicitară, electorală, de marketing, de politică publică, în generarea de noi

idei, în definirea unui segment ţintă şi a caracteristicilor acestuia, în stabilirea

punctelor tari şi slabe ale unui concept, program sau produs/marca etc.

Uneori cercetarea de tip focus grup este un preambul al cercetării cantitative.

Identificarea unor tendinţe de comportament prin intermediul focus grupului ne

facilitează alcătuirea chestionarului pentru cercetarea cantitativă. Cercetatorul, după

realizarea discuţiilor de grup, se poate familiariza cu elemente de vocabular specifice

segmentului ţintă şi le poate folosi în chestionar. De asemenea, va fi mai mic riscul

omiterii din chestionar a unor problematici la care cercetatorul nu s-a gandit şi care

pot fi culese prin intermendiul focus grupului. Structurarea chestionarului într-o

manieră logică din punctul de vedere al respondentului şi care oferă acestuia

posibilitatea de a raspunde mai repede şi mai usor se poate face tot în urma analizei

modului de gândire a subiecţilor, intervievaţi în prealabil prin metoda focus grupului.

Focus grupul poate fi utilizat şi concomitent cu cercetarea cantitativă atunci

când populaţia ţintă şi pattern-urile de gândire şi comportament ale acesteia sunt

cunoscute şi vom obţine o cantitate mare de date şi informaţii “în adâncime” despre

populaţia ţintă. Uneori, focus grupul poate urma cercetării cantitative şi poate furniza

insighturi cu privire la înterpretarea rezultatelor întregii cercetări sau poate sugera

strategii de acţiune în legatură cu problemele atinse în chestionar. Focus grupul poate

fi utilizat şi independent de cercetarea cantitativă atunci când dorim să aflăm insight-

uri, percepţii, explicaţii, să testăm noi modele, produse, programe, ipoteze.

3. Etapele cercetării de tip focus -grup Adeseori obiectivele unui studiu calitativ nu sunt foarte clare persoanelor care

comandă studiul. Pentru clarificarea obiectivelor, inclusiv pentru o mai bună

înţelegere a problemelor de catre moderator, este bine ca, înainte de începerea

cercetării, părţile implicate să poată raspunde unor întrebari de genul următor:

• De ce comand acest studiu? La ce fel de rezultate mă aştept? Ce ipoteze am în

legatură cu populaţia studiată şi cu subiectul discuţiei?

• Ce experienţă anterioară am în legatură cu tema discuţiilor de grup?

• Ce fel de informaţii voi obţine?

• Ce informaţii mă interesează în mod deosebit? Ce informaţii mă interesează mai

puţin? • Cum voi folosi informaţiile obţinute? La ce le voi folosi? Când le voi utiliza?

• Cine va folosi informaţiile obţinute?

Metodologia şi procedurile utilizate pentru obţinerea informaţiilor în grup sunt alese

de către cercetător. Acesta va propune şi un calendar al studiului (timing). Unul dintre

avantajele cercetării de tip focus-grup este că se poate realiza într-o perioadă scurtă de

timp (aproximativ două, trei săptămâni).

3.1. Recrutarea Recrutarea se face pe baza unui chestionar de recrutare , în funcţie de

obiectivele studiului, de informaţiile pe care le avem despre grupul ţintă şi de

caracteristicile acestuia. În cele mai multe situaţii recrutarea se face aleator, pe stradă

sau în locurile în care presupunem că avem o incidenţă mai mare a persoanelor de

care avem nevoie la grup. Chestionarul de recrutare cuprinde o scurtă prezentare a

operatorului şi a instituţiei care realizează studiul, scopul întâlnirii, tema generală a

discuţiei, întrebări filtru, întrebări nespecifice, întrebări de natură demografică şi

intrebări despre coordonatele persoanei chestionate (număr de telefon, disponibilitate

de timp în zilele în care sunt programate discuţiile de grup).

Întrebarile filtru se formulează în funcţie de obiectivele cercetării şi sunt cele

care “filtrează” subiecţii astfel încât să ne asigurăm că aceştia sunt exact persoanele de

care avem nevoie. De exemplu, aceste întrebări pot fi despre obiceiurile de timp liber,

obiceiuri mass-media, obiceiurile de consum, despre modul în care se iau deciziile,

despre deţinerea unor bunuri, funcţii sau responsabilităţi.

Chestionarul de recrutare mai conţine şi o serie de întrebari demografice

(varstă, sex, venit, ocupaţie, numarul de copii din familie ). Nu se recrutează subiecţi

care lucrează într-o firmă similară de cercetare, deoarece aceştia cunosc modul în care

decurge cercetarea şi pot inhiba reacţiile celorlalţi subiecţi datorită unei cunoaşteri a

manierei de lucru în grup sau unei cunoaşteri specifice a domeniului de activitate

implicat (participanţi “profesionişti”). De asemenea, nu este indicat să se recruteze

subiecţi care au mai participat la un focus grup cu mai puţin de trei, şase luni în urmă,

pentru a se evita aducerea în grupul de discuţie a aşa-numiţilor “vânători de

recompense”, adică a persoanelor care vin la astfel de întalniri în special pentru

recompensa financiară acordată.

Întrebările nespecifice se pun pentru a nu da posibilitatea subiectilor să

cunoască în detaliu tema discuţiei de grup, astfel încât aceştia să nu aibă răspunsuri

gândite, pregătite dinainte. Anticiparea unui subiect de discuţie micşorează

spontaneitatea răspunsurilor. Chestionarul de recrutare mai cuprinde coordonatele

instituţiei unde va avea loc discuţia, timpul alocat discuţiei şi recompensa acordată

pentru participarea la discuţie. Este de preferat ca recompensa să fie în bani şi nu în

produse (rata de acceptare a invitaţiei este mai mare).

Recrutarea se poate face şi prin telefon, după liste de persoane sau de

instituţii publice sau dupa bazele de date ale firmei care a comandat studiul. Rata de

răspuns a subiecţilor este mai mică în cazul unei recrutari prin telefon. O discuţie

“face to face” cu operatorul de interviu şi invitaţia scrisă pe care acesta o înmânează

persoanei invitate măresc încrederea subiecţilor şi este mai probabil ca aceştia să

raspundă afirmativ invitaţiei la grup. Unde este posibil, recrutarea prin telefon este

insoţită şi de o invitaţie prin fax. Persoanelor care au acceptat invitaţia la focus grup li

se dau ulterior telefoane de reconfirmare a acceptului şi, eventual, de clarificare a

locului, datei şi orei discuţiei. Dacă este nevoie, li se asigură subiecţilor deplasarea.

De obicei, la un focus grup trebuie invitate mai multe persoane decât numarul

de subiecţi cu care intenţionăm să purtăm discuţia. Numarul de persoane în plus se

stabileşte în funcţie de caracteristicile subiecţilor (venit, nivel de educaţie, statut

social, caracteristici de consum, mediu de rezidenţă, disponibilităţi de timp liber etc.),

deoarece unii sunt mai disponibili decât alţii (de exemplu, o femeie casnica sau un om

de afaceri). Persoanele care vin în plus şi nu participă la discuţie sunt recompensate,

de asemenea, pentru efortul lor (de regula cu jumătate din suma acordată

participanţilor). Recompensa variază în mod proporţional cu statutul social al

participanţilor. În cazul persoanelor cu un statut social înalt, interesul pentru

recompensa materială este relativ scăzut, acestea putând fi motivate mai degrabă prin

interesul pentru rezultatele cercetării. În funcţie de tema cercetării, recrutarea se face

cu câteva zile pană la o saptamană înainte de data stabilită pentru focus grup. În

chestionarul de recrutare nu se foloseste termenul de focus grup, considerat tehnic,

inhibitiv, ci mai degrabă cel de discuţie sau dezbatere, în care subiecţii sunt invitaţi

să-şi împărtăşească părerile unii altora.

3.2. Ghidul de interviu

Ghidul de interviu este instrumentul principal de lucru în focus grup. Dacă

întrebarile din ghidul de interviu sunt bine formulate, rezultatele cercetarii vor fi pe

masură. Un ghid de interviu bine realizat usurează munca moderatorului, permiţându-i

să urmarească mai atent dinamica de grup sau să dezvolte ideile noi care pot aparea în

grup şi care ar putea servi cercetării, deşi nu au fost gândite anterior. Înainte de

începerea discuţiei propriu-zise, moderatorul :

• se prezintă şi face o scurtă prezentare a instituţiei pe care o reprezintă; spune

care este rolul sau;

• prezintă tema discuţiei;

• explică regulile discuţiei (faptul că nu există raspunsuri corecte sau greşite,

că este de dorit ca subiecţii să vorbească tare şi pe rând şi toţi să participe la discuţie;

nu se urmăreşte consensul, ci schimbul de idei şi experienţe);

• explică necesitatea înregistrarii discuţiei (moderatorul nu poate reţine sau

nota tot ceea ce se discută, înregistrarea facilitează prelucrarea ulterioară a datelor) şi

asigură subiecţii de confidenţialitatea celor discutate ;

• cere subiecţilor să se prezinte pe rând. Daca locaţia este prevazută cu oglindă

(one way mirror) ce permite clienţilor să urmarească focus grupul, nu este necesar să

fie dezvaluită identitatea clienţilor şi nici macăr prezenţa lor, dacă aceştia urmăresc

focus grupul. Subiecţilor li se poate spune, de exemplu, că în spatele oglinzii sunt

colegi de echipă interesaţi de ceea ce se discută sau care au grijă de buna funcţionare a

aparatelor. Dacă vreunul dintre subiecţi nu acceptă sa fie înregistrat, va avea libertatea

de a părăsi grupul. În timpul discuţiilor, subiecţii uită relativ repede de faptul că sunt

înregistraţi. Unora le face chiar o reală placere ca părerile lor să fie înregistrate.

Întrebările din ghidul de interviu trebuie:

• să respecte o succesiune logică, să decurgă logic unele din altele;

• să aibă o succesiune cronologică şi psihologică;

• să pară spontane, fireşti;

• să acopere toate obiectivele propuse;

• să permită obţinerea unor informaţii complete în timpul alocat discuţiei.

În ghidul de interviu se pun întrebări deschise, subiecţii fiind puşi în situaţia

de a relata, de a povesti ceva, de a explica o atitudine, un comportament. Numărul de

întrebări nu trebuie sa fie foarte mare, căci trebuie să ţinem cont de faptul că la fiecare

întrebare vom avea 8 - 10 răspunsuri şi, în plus, comentariile subiecţilor la

răspunsurile altor persoane din grup sau întrebările suplimentare venite din partea

moderatorului pentru a se lămuri în privinţa a ceea ce doreşte un subiect să spună la

un moment dat sau pentru a dezvolta o temă nou aparută, legată de obiectivele

cercetării. Nu există un numar standard de întrebări care se pun în grup, însă de regulă

un ghid de interviu adecvat conţine 10-15 intrebari pentru un grup cu durată de o oră

şi jumătate. Oricum, este recomandabil ca durata unui interviu de tip focus grup să nu

depăşească două ore.

În literatura de specialitate există o serie de tipologii în ce priveşte întrebările

conţinute de ghidul de interviu. Un ghid de interviu poate conţine următoarele tipuri

de întrebări (Krueger, 1994):

• Întrebări de deschidere Aceastea sunt intrebări foarte simple, prin care

fiecărui subiect i se da ocazia să vorbească şi să prezinte mai ales caracteristicile

comune pe care le are împreună cu toţi ceilalţi membri ai grupului. Subiecţii nu sunt

puşi în dificultate prin astfel de întrebări, discuţia pare relaxată. Exemple de întrebări

de deschidere: câţi copii aveţi?, de când predaţi in învăţământ?, ce maşina aveţi?,

cum vă petreceti de obicei timpul liber?, ce emisiuni ati urmarit aseară la televizor?

etc. Întrebările de deschidere se pun în primul rând pentru “a sparge gheaţa”, pentru a

iniţia comunicarea, pentru a exemplifica rolul moderatorului în raport cu subiecţii, dar

este posibil ca acest gen de întrebări să ne furnizeze şi o serie de informaţii pe care

dorim să le aflam de la persoanele invitate la discuţie.

• Întrebările introductive sunt acele întrebări care ne introduc în tema

propriu-zisă a discuţiei. În afara informaţiilor legate strict de obiectivele cercetării pe

care dorim să le obţinem din partea participanţilor, aceste întrebări permit subiecţilor

să intre în ritmul discuţiei, să interacţioneze unii cu alţii, să-şi împărtăşească unii

altora experienţele personale privind tema pusă în discuţie. Întrebările introductive ne

furnizează informaţii importante, dar nu sunt considerate “critice” pentru analiza

finală a discuţiei. De exemplu, întrebări introductive pot fi acelea prin care obţinem

răspunsuri cu privire la obiceiurile de consum ale subiecţilor (când, unde, cum, cu

cine, cu ce frecvenţăa, în ce împrejurari, dispoziţie este consumat produsul X), la

caracteristicile unei instituţii (de exemplu, punctele tari şi slabe ale unei şcoli,

organizaţii, instituţii, program social) s.a.

• Întrebările de legatură sunt acelea care fac trecerea între părţile principale

ale studiului. Ele pot fi rezumative vis-à-vis de ceea ce s-a discutat până la un moment

dat sau introductive cu privire la ceea ce urmează să se discute. Prin astfel de

intrebări, subiecţii îşi dau seama că punctele de vedere ale celorlalţi participanţi la

discuţie pot fi asemănătoare sau diferite de ale lor.

• Întrebările-cheie sunt acelea care raspund la obiectivele principale ale

studiului. Motivaţiile de consum, punctele tari şi slabe ale unui spot publicitar,

mecanismele proceselor decizionale pot fi surprinse prin astfel de întrebări. Dacă sunt

subiecţi care răspund monosilabic, aceştia vor fi incurajaţi sa dea detalii, uneori printr-

un exemplu de răspuns pe care îl oferă moderatorul cu privire la el însuşi. Li se pun

întrebări ajutătoare, dar fară să se schimbe cursul relaxat al discuţiei. Nu se

recomandă mai mult de una, două intervenţii suplimentare din partea moderatorului în

cazul unui subiect necooperant, pentru a nu-l inhiba sau a-i crea vreun disconfort care

să-l “scoată” din discuţie pentru timpul care a mai rămas la dispoziţie.

• Întrebările finale sunt acelea prin care permitem subiecţilor să-şi expună

punctul de vedere după derularea întregii discuţii. Părerile subiecţilor pot rămâne

constante pe parcursul discuţiei sau se pot modifica în urma interacţiunii cu ceilalţi

subiecţi. Tot aici putem afla sugestiile şi recomandarile subiecţilor în legatură cu tema

principală de discuţie, o ierarhizare a preferinţelor subiecţilor, estimări din partea lor

etc.

Întrebările din ghidul de interviu trebuie să pară spontane subiecţilor şi să fie

formulate într-un limbaj familiar acestora. Întrebările trebuie sa fie uşor de înţeles de

către subiecţi. De regulă, nu se reformulează întrebările, ci se repetă, pentru a nu

schimba sensul acestora. Întrebările trebuie “să curgă” într-o succesiune logică, astfel

încât să nu apară rupturi de ritm sau o notă de artificialitate din cauza că întrebările nu

sunt aranjate într-o ordine firească.

De obicei, grupurile pe o temă dată ar trebui conduse toate de acelaşi

moderator, pentru că stilul personal al moderatorului poate influenţa rezultatele

obţinute. Ghidul de interviu conţine numai întrebări deschise. Nu se pun întrebări la

care se poate răspunde dihotomic (“Vă place…?; Stiati ăa …?; Lucrati la…?; Nu-i

asa că…?). Există o serie de întrebări care pot părea întrebări deschise, dar la care se

poate raspunde şi monosilabic: “cât de multumit sunteti de…”; “cat de mare este

interesul dvs. pentru…”; “cat de mult vă place…”; “în ce masură…”; “cât de

des…” etc. În general, majoritatea subiecţilor au tendinţa să dea raspunsuri scurte

dacă li se pun întrebările formulate în acest fel.

Teoretic, intrebarea “De ce?” nu se pune într-o discuţie de grup, deoarece

implică un răspuns raţional, iar moderatorul caută să obţină în primul rând

răspunsurile spontane ale subiecţilor. Dacă o întrebare începe cu “de ce?” tendinţa

subiecţilor este de a se retrage pentru scurte momente de reflecţie şi de a nu se

aventura în oferirea unui răspuns spontan, prompt. Se presupune că în viaţa de zi cu zi

majoritatea deciziilor se iau pe baza unui impuls de moment, a unor obiceiuri formate

în timp, fară ca subiecţii să conştientizeze mecanismele decizionale subsecvente.

Întrebarea “De ce?” îl pune pe subiect în situaţia de a-şi analiza comportamentul. În

plus, întrebarea “de ce?” ar putea să-l facă pe subiect să se simtă supus unui

interogatoriu şi să-l inhibe sau să-l determine să ofere răspunsuri social acceptate,

dezirabile. Subiecţii care nu pot dezvolta un raţionament în intervalul de timp de

câteva secunde dintre întrebare şi răspuns vor avea tendinţa să adere la răspunsurile pe

care le-au dat deja alte persoane prezente la discuţie.

Aşadar, întrebarea “de ce?” nu se pune direct, ci indirect: “Ce v-a făcut să

procedati aşa?”; “Care sunt caracteristicile care vă plac cel mai mult?” etc.

Oamenii răspund mai uşor şi mai sincer la întrebările “Cum?” sau “Ce?” sau “Care?”

decât la întrebarea “De ce?”. Cu toate acestea, în timpul unei discuţii de tip focus grup

veţi fi nevoiţi să utilizaţi destul de frecvent întrebarea “de ce?”, folosită însă ca

metodă de stimulare a subiectului în direcţia completării unui raspuns pe care acesta l-

a dat deja (“de ce credeti asta?”; “de ce ati procedat asa?”; “de ce va place …?”). În

aceste situaţii întrebarea “de ce?” are sensul unei încurajări a subiectului de către

moderator.

Moderatorul poate cere comentarii suplimentare şi prin formulări de tipul

“explicati-ne mai pe larg” sau “dezvoltati raspunsul dvs.”. Moderatorul trebuie să lase

întrebările deschise şi să nu ofere variante de răspuns subiecţilor. Diversele variante

de răspuns nu trebuie apreciate numai după frecvenţa de apariţie a unui răspuns de un

anumit tip, ci şi după importanţa acordată de subiect diverselor variante. De exemplu,

dacă cerem subiecţilor să listeze caracteristicile unui produs, program etc., acestea

sunt ordonate şi în funcţie de răspunsurile care s-au dat în grup pâna în acel moment.

Primele caracteristici care ne vin în minte nu sunt neaparat şi cele mai importante

pentru noi. În această situaţie, întrebarea “de ce” ne permite relevarea motivaţiilor în

baza cărora subiecţii optează pentru un răspuns sau altul. Răspunsurile la întrebarea

“de ce” ne sunt foarte folositoare în analiza discuţiilor de grup. De modul în care

punem întrebările depind răspunsurile pe care le obţinem şi, în final, rezultatele

cercetării.

În continuare vom prezenta modele de întrebări care, în funcţie de tematica şi

de ceea ce dorim să aflăm, se pot aplica în cercetarea de tip focus grup.

Întrebările ipotetice situează subiectul în imaginar şi ne permit să aflăm

lucrurile pe care acesta le consideră cu adevarat importante în legatură cu o temă dată.

Unii subiecţi îşi dezvăluie mai uşor opiniile şi credinţele când nu sunt întrebaţi direct

despre acestea. - Să presupunem ca puteti schimba un singur lucru in legatura cu

…Care este acesta? Ce ati mai schimba? - Sa presupunem ca ne aflam in anul …, in

orasul dvs. Cum v-ar placea sa fie orasul? Ce ar fi diferit atunci de ce este acum? -

Daca v-ati intalni personal cu candidatul X la presedintie, ce ati face? Ce ati discuta

cu el? Daca ati avea posibilitatea sa-i adresati o singura intrebare, care ar fi

aceasta? - Daca ati pescui pestisorul de aur, care sunt cele trei dorinte pe care ati

vrea sa vi le indeplineasca? - Daca ati naufragia pe o insula si ati putea lua o singura

persoana / un singur obiect cu dvs., pe cine sau ce ati lua pe insula?

Completarea de propoziţii este o metodă utilizată atunci când nu dorim ca

subiecţii să se influenţeze reciproc. În plus, obţinem o cantitate mare de informaţii

într-un timp scurt. Informaţiile obţinute prin astfel de întrebări pot fi sau nu

împărtăşite ulterior în grup, în funcţie de timpul disponibil şi de gradul de intimitate

pe care îl implică întrebarea. Dacă presupunem că unele răspunsuri pot fi stânjenitoare

pentru participanţi este preferabil să nu dezvaluim public răspunsurile. Oricum,

subiecţilor li se spune dinainte dacă răspunsurile vor fi comentate ulterior sau nu. -

Oamenii politici în care am cea mai mare încredere sunt ……… - Oamenii de

televiziune care îmi plac cel mai mult sunt ……… - Veniturile pe care le am îmi

permit să ……… - Aşi cumpăra produsul X dacă ar avea preţul de ……… - Îmi place /

îmi displace ………pentru că…… - Revista … este revista care…

Jocul de rol permite o dezvăluire mai uşoară din partea subiectilor.

Motivaţiile subconştiente de comportament, dorinţele neîmpărtăşite ale subiecţilor,

domeniile lor de interes pot fi revelate mai uşor prin punerea lor într-o situaţie

imaginară decât prin întrebări directe. Punctele tari şi slabe ale unui program, produs,

instituţie etc. pot fi mai bine evidenţiate dacă se foloseşte jocul de rol. - Ce aţi

schimba în instituţia…, dacă aţi avea putere de decizie? - Să presupunem că dvs.

sunteti patronul clubului X. Ce ati face pentru a va mari numarul de clienti? - Daca

ati fi directorul revistei Y, ce ati modifica in structura revistei pentru a obtine

cresterea volumului vanzarilor? - Cum ati face o reclama la…daca ati lucra in

departamentul de creatie al unei agentii de publicitate? - Daca ati fi agent de vanzari,

cum ati prezenta produsul X? - Cum ati povesti reclama prietenei dvs.? Ce credeti ca

v-ar intreba prietena dvs. despre reclama? Ce nu i-ar fi clar in legatura cu reclama?

Cum i-ati raspunde la intrebare? etc.

Uneori în jocul de rol putem utiliza şi tehnici specifice grupurilor terapeutice,

dacă am identificat persoane în grup care s-ar descurca bine într-o astfel de sarcină.

Tehnica scaunului gol (interpretarea alternativă a rolurilor, de exemplu angajat –

angajator, producător – client, părinte – copil, cadru didactic – elev, candidat –

alegător etc.) sau inversiunea de rol sunt tehnici specifice jocului de rol prin care am

putea obţine informaţii utile cercetării. Recomandările şi sugestiile subiecţilor privind

îmbunătăţirea unor servicii, produse, relaţii etc. se pot obţine în acest mod.

Analogiile permit surprinderea caracteristicilor unor produse, mărci, firme,

obiecte, persoane, precum şi a relaţiilor dintre acestea. - Dacă (nume de produs,

marca) ar fi o persoana, cum ar fi ea? (caracteristici de varsta, sex, statut social,

profesie etc.) Ce pozitie are in societate? Cum se imbraca? Ce-i place sa faca in

timpul liber? Unde lucreaza? Cum se poarta la serviciu? Ce masina conduce? Are

hobby-uri? etc. - Daca (nume de persoana) ar fi un animal, ce animal ar fi? - Daca

(nume de produs, marca) ar fi angajati la o firma, ce post ar ocupa fiecare dintre ele?

- Daca (nume de produs, marca) ar fi personajele unei nunti, ce rol vor avea fiecare

dintre ele in aceasta nunta? Cine este mirele, mireasa etc.?

Scenariile , la fel ca şi întrebările ipotetice, plasează subiecţii într-un spaţiu

imaginar, în care răspunsurile sunt mai usor de construit şi surprind unele lucruri pe

care subiecţii înşişi este posibil să nu le constientizeze. - In ce perioada de timp si in

ce tara v-ar fi placut sa traiti? De ce atunci? - Sa presupunem ca X va fi ales

presedinte in noiembrie. Ce schimbari credeti ca se vor produce in urmatorii doi ani?

Care sunt schimbarile in bine si care sunt schimbarile in rau?

Întrebările cu conţinut emoţional sunt susceptibile de a genera răspunsuri în

special din partea subiecţilor cu o structură psihică predominant emoţională, afectivă.

- De ce va temeti cel mai mult in viata? - De ce va temeti cel mai mult in legatura cu

viitorul copiilor dvs.? - De ce va temeti cel mai mult in legatura cu actualul loc de

munca? - Ce simtiti cand va uitati la aceasta reclama? - Ce va doriti cel mai mult de

la seful dvs.? - Ce va doriti cel mai mult de la noua conducere a tarii?

Asociaţiile spontane se utilizează când dorim să vedem cum este perceput la

nivel subliminal un produs, o marcă etc. Întrebările şi răspunsurile se succedă rapid şi

subiecţii nu au timp să raţionalizeze. Maniera rapidă de raspuns este utilă şi pentru

dinamizarea discuţiei de grup. Răspunsurile ne ajută la construirea portretului unei

mărci, unui produs sau program. - Care este primul cuvant / propozitie care va vine in

minte cand eu spun … (nume, produs, marca, program etc.) sau cand priviti acest …

(produs, imagine, sigla)? - Care este prima imagine care va vine in minte cand spun

…(nume, produs, program etc.) sau cand priviti acest …(produs, imagine, sigla)? -

Ce credeti ca s-ar potrivi / ce ati pune langa …(produs, imagine, sigla etc.)? - Din

lista urmatoare de atribute (………) alegeti-le pe acelea care se potrivesc cel mai

bine cu produsul …, reclama…etc.

Exerciţiile de ordonare a unor produse, servicii etc. sunt utilizate pentru a

obţine o ierarhie a preferinţelor subiecţilor. Uneori se folosesc liste de produse,

servicii etc., dintre care subiecţii sunt rugaţi să aleagă doar câteva, conform cu

preferinţele lor în legatură cu itemii listaţi. Acordarea de premii sau note (de la 1 la 5

sau de la 1 la 10, dacă dorim să avem o scala mai “sensibilă” vis -à-vis de preferinţele

subiecţilor) sunt, de asemenea, mijloace utilizate pentru a obţine ierarhizarea din

partea subiecţilor a unor reclame, produse, beneficii ale produselor etc. Exerciţiile de

acest tip se realizează întâi în scris, pentru a diminua posibilitatea influentării

reciproce a subiecţilor. Astfel de exerciţii sunt orientative, nu trebuie să uităm că

răspunsurile lor sunt în cadrul unei cercetări calitative. Discuţiile care au loc după

terminarea unui astfel de exerciţiu (argumentele invocate de subiecţi pentru a-şi

justifica alegerile) sunt mult mai folositoare decât ordonarea propriu-zisă.

3.3. Moderarea Calităţile personale ale moderatorului sunt extrem de importante. Moderatorul

trebuie să poată relaţiona uşor cu oameni de diferite condiţii sociale, trebuie să facă

faţă unor situaţii dificile de grup care pot apărea, cum ar fi grupuri de persoane tăcute,

pasive sau dimpotrivă, active, exuberante, agresive etc. În grup putem avea persoane

care nu înţeleg întrebările, care raspund în afara subiectului sau care oferă răspunsuri

inconsistente, incomplete etc.

Moderatorul poate fi perceput ca o persoană placută sau antipatică şi întreaga

discuţie va fi afectată de această percepţie. De la primele interacţiuni ale

moderatorului cu grupul, atmosfera care se creează poate fi una constructivă, pozitivă

sau una tensionată, negativă. Astfel că personalitatea moderatorului poate fi o

variabilă importantă în dinamica de grup. Moderatorul trebuie să-şi adapteze

comportamentul de la un grup la altul, în funcţie de caracteristicile socio-demografice

şi personale ale subiecţilor prezenţi la discuţie şi de tema discuţiei. Deşi regulile

generale de moderare sunt aceleaşi, este evident că altfel se modereză un grup de

bărbaţi, unul mixt, unul de copii, unul de bătrâni, unul de gospodine, unul de oameni

de afaceri etc.

Moderatorul trebuie:

• să se îmbrace adecvat grupului în faţa căruia se prezintă;

• să cunoască foarte bine tematica discuţiei şi ghidul de interviu. Unii autori

recomandă chiar învaţarea pe dinafară a ghidului înainte de moderarea propriu-zisă. În

masura în care moderatorul este una şi aceeaşi persoană cu cea care a realizat ghidul

de interviu, cunoaşterea foarte bună a ghidului este de la sine înţeleasă.

• să-şi respecte participanţii la grup;

• să fie calm cu persoanele care se exprima mai greu, fară să piardă însă timp

şi să fie ferm cu cele care perturbă discuţia;

• să fie empatic;

• să se încadreze în timpul acordat discuţiei şi fiecărei problematici în parte;

• să aibă simţul umorului;

• să fie atent la toţi participanţii şi la ceea ce se discută;

• să nu se repete;

• să aibă o memorie bună; participanţilor le face plăcere sa fie apelaţi cu

numele pe care şi le-au ales pentru discuţie, să le fie reţinute unele obiceiuri sau

preferinţe anunţate anterior etc. Se creează astfel impresia unei cunoaşteri mai

profunde şi va creşte încrederea subiecţilor în moderator. Memoria bună este necesară

şi în legătură cu tema discuţiei: moderatorul trebuie să ştie tot timpul ce puncte din

discuţie au fost atinse, ce mai are de aflat. În acest fel este pregătit şi pentru ideile noi

care, eventual, pot să apară.

• să nu-şi manifeste opiniile personale (aprobarea / dezaprobarea) în legatură

cu un subiect de discuţie sau cu discursul vreunui participant;

• să-şi manifeste curiozitatea în legatură cu tot ceea ce se vorbeşte legat de

tema discuţiei;

• “să joace teatru” pentru a stimula subiecţii să raspundă sau să-şi completeze

răspunsurile (poate arăta naivitate, îndoială, curiozitate, lipsă de înţelegere a unei

situaţii);

• să fie prietenos, destins, relaxat;

• să mulţumească pentru un raspuns, chiar dacă acesta i se pare un nonsens;

• să vorbească tare, clar şi în cuvinte simple, uşor de înţeles;

• să poata rezuma un schimb de idei, o discuţie care a avut loc;

• să treacă uşor, logic, firesc de la o întrebare la alta şi de la o temă la alta;

• să acorde egală consideraţie şi timp egal de intervenţie tuturor

participanţilor;

• să nu fie şi să nu pară participanţilor în afara subiectului discuţiei;

• să fie un bun ascultător ;

• să fie flexibil, adaptabil;

• să fie un bun organizator, să conducă grupul încadrându-se în timpul pe care

îl are la dispoziţie;

• să fie o gazdă bună.

Uneori moderatorul este ajutat în sarcinile sale de un asistent de moderare ,

care are rolul de a lua notiţe (pentru a uşura munca celor care transcriu discuţiile), de

a monitoriza aparatura de înregistrare pe parcursul discuţiei, de a nota detalii privind

comportamentul non-verbal al subiecţilor şi, eventual, de a interveni în discuţie în

cazul în care “simte” că un obiectiv al discuţiei n-a fost atins sau când se iveşte un

element nou, util cercetării, care n-a fost luat în considerare în proiectarea studiului.

Concluzii

Deşi aparent focus grupul este o metodă de cercetare facilă, succesul metodei

ţine de respectarea rigorilor metodologice, de experienţa şi abilităţile de moderare şi

de capacităţile analitice ale moderatorului (este dezirabil ca moderatorul să realizeze

şi analiza datelor de cercetare). În ştiinţele sociale utilitatea focus grupului s-a dovedit

în urmatoarele domenii: sociologie politică, politici sociale, schimbare socială,

sociologia mass-media.

TERMENI IMPORTANŢI

Anchetă chestionar moderator

interviu Focus-grup Ghid de interviu

recrutare Joc de rol Întrebări închise

Întrebări deschise Întrebări filtru Observaţie participativă

Cercetare calitativă Cercetare cantitativă Observaţie ştiinţifică

Bibliografie: 1. Catterall M., Maclaran P., Focus Group Data and Qualitative Analysis

Programs, Sociological Research Online, vol.2, no.1, http://www.socresonline.org.uk/socresoline/2/1/6.html

2. Traian Rotariu, Petru. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 2006

3. Petru Iluţ , Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom, 1997 4. R. Krueger, Mary Anne Casey, Metoda focus grup. Ghid practic pentru

cercetarea aplicată, Editura Polirom, Iaşi, 2005 5. Francois de Singly, Ancheta si metodele ei, Polirom, Iasi, 1998 6. Silverman G., Zugergood E., Getting to the Right Psychological Level in

You Focus Group, http://www.mnav.com/cligd.htm, 2000 Market Navigation

Capitolul 4.

GRUPURILE SOCIALE La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili să :

- caracterizeze principalele tipuri de grupuri pornind de la criteriile enumerate; - descrie funcţiile grupului pentru individ şi societate ; - exemplifice cu date concrete parametrii grupurilor din care face parte ; - prezinte asemănările şi deosebirile dintre principalele forme de afiliere

umană;

Grupurile umane reprezintă o realitate inevitabilă pentru individ şi societate.

În afara grupurilor, individul uman nu poate trăi decât temporar şi nu poate ajunge

fiinţă umană propriu-zisă. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi

colectivităţi umane (familie, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de

acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar nu au nici

caracteristicile fundametale ale omului vorbire, gândire abstractă, mers biped.

Experienţele nefericite ale copiilor crescuţi în sălbăticie, sau chiar în societate, dar

izolaţi, dovedesc din plin lucrul respectiv.

Pe de altă parte, societatea nu există şi nu funcţionează înfara indivizilor şi,

mai mult, nu este o simplă sumă a acestora şi nici măcar produsul interacţiunii simple

dintre ei. Societăţile şi culturile sunt compuse din grupuri, comunităţi, instituţii.

Grupurile formale şi informale sunt absolut necesare atât pentru funcţionarea

societăţii ca întreg, cât şi pentru existenţa şi împlinirea personalităţii umane.

4.1. Tipuri de grupuri Termenul “grup” are deopotrivă în vorbirea curentă cât uneori şi în ştiinţele

socioumane un înţeles foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru

o serie de formaţiuni şi colecţii de persoane de diferite mărimi, cu variate

caracteristici şi funcţii: formaţiune de lucru, familie, cerc de prieteni, echipă sportivă,

clasă de elevi, comunităţi etnice, clase şi straturi sociale, naţiuni, popoare etc.

Se poate vorbi de următoarele principale tipuri de grupuri:

- După ordinul de mărime: grupuri mici (până la 25-30), grupuri mijlocii cum ar fi

familia, echipe sportive, formaţii muzicale, grupă de studenţi; grupuri mijlocii (de

ordinul zecilor şi sutelor) de exemplu întreprinderile mici şi mijlocii, un an de

studiu, un cartier; grupuri mari (etnii, naţiuni, clase sociale, profesiuni).

- După natura relaţiilor dintre membrii componenţi: primare, caracterizate prin

relaţii nemijlocite, “faţă în faţă” şi grupuri secundare, unde există atari relaţii,

indivizii din cadrul lor nu se cunosc nemijlocit.

- După funcţia lor normativ-axiologică în raport cu individul concret: de

apartenenţă, din care individul face parte actualmente; de referinţă, cel care

constituie reperele sale normative (atitudinale, valorice, comportamentale) şi spre

care tinde să devină membru.

- După statutul acordat legal (oficial): grupuri formale, unde există organigramă,

reguli de funcţionare scrise (drepturi şi obligaţii), şi informale unde legile sunt

“nescrise”, dar nu mai puţin importante. Ilustrări de grupuri formale sunt echipele

de muncă, echipa guvernamentală, colectivul de medici ai unui spital, iar de

grupuri informale un grup de prieteni, o bandă de răufăcători, o trupă muzicală.

Familia este un exemplu de grup atât formal (există şi reglementări juridice ale

relaţiilor de familie), cât şi informal (cea mai mare parte a vieţii familiale se

bazează pe legi nescrise). De altfel, distincţia formal-informal este mai operantă

pentru natura relaţiilor din grupuri decât pentru o tipologie ca atare a lor, întrucât

în orice grup uman se dezvoltă raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În cazul

grupurilor formale acest lucru apare evident. De pildă, în orice organizaţie,

dincolo de organigramă şi statutul oficial al membrilor, funcţionează legi nescrise

ale circulaţiei informaţiilor, simpatii şi antipatii. Întotdeauna, după cum se va

vedea, organigrama este dublată, şi uneori minată de o “sociogramă”, o structură a

relaţiilor afectiv-emoţionale din grup. Dar chiar în cazul aranjamentelor sociale

informale, se pot înfiripa legături, atitudini şi conduite ce nu coincid cu

habitusurile consacrate tradiţional. Vecinătatea este un caz de acest gen.

- După gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale,

cu interese şi scopuri comune de “bătaie lungă” (familia, un colectiv de muncă

etc.) şi grupuri ocazionale, unde există minime trasături şi scopuri comune, dar de

foarte scurtă durată (cei care aşteaptă un tren, publicul de la un spectacol de teatru

etc.).

- După statutul ontic: grupuri reale, în care membrii, chiar dacă nu se cunosc

nemijlocit, sunt în anumite relaţii, au trăsături comune, grupul există ca atare;

grupuri nominale, unde indivizii sunt adunaţi în grup dar pe hârtie, cu numele.

În abordarea sociologică considerăm relevante următoarele tipuri de grupuri :

Grupurile primare sunt grupuri mici, în care nu numai că oamenii au relaţii “faţă

în faţă”, se cunosc nemijlocit, dar aceste relaţii sunt emoţional-afective, de intimitate,

căldură şi solidaritate. H. Cooley, sociologul american care a operat distincţia primar

– secundar în problematica grupului, afirmă că grupurile primare sunt “leagănul

naturii umane” . Decisiv în formarea personalităţii noastre este grupul familial, dar

mai târziu şi alte grupuri devin vitale pentru siguranţa şi confortul nostru fizic şi

emoţional (prietenii, asociaţii etc.). În grupurile primare scopurile şi interesele sunt

profund împărtăşite, subzistând o orientare axiologică comună, ele constituind, în

principiu, microuniversul de satisfacţie şi împlinire afectiv-spirituală. A aparţine unui

grup primar este, de aceea, şi un scop în sine şi nu doar un mijloc de a atinge alte

obiective. Prin urmare, ele pot fi numite şi grupuri expresive, adică cele în care se

îndeplinesc nevoile noastre de exprimare şi confirmare a stărilor sufleteşti, a

gândurilor şi simţămintelor intime şi ale aspiraţiilor înalt spirituale.

În grupurile secundare, care sunt, în general, grupuri mijlocii şi mari, raporturile

afectiv-emoţionale apar mai palide, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii

se angajează în relaţii cu ceilalţi doar cu anumite aspecte ale personalităţii lor, şi nu

integral ca şi în cazul grupurilor primare, interacţiunile au un caracter mai formal şi de

multe ori persoanele nu se cunosc nemijlocit. Deşi există un interes comun, scopurile

personale de bază sunt altele. Prin grupurile secundare se satisfac nevoile specifice,

pragmatice, de aceea ele pot fi numite şi instrumentale. De exemplu, asociaţiile

studenţeşti sau de alt gen, nu presupun relaţii “faţă în faţă” şi nu implică scopuri

personale durabile pentru indivizii concreţi. Aceeaşi situaţie este în cazul unei mari

întreprinderi, a organizaţiilor în general.

Pe plan social mai larg, disocierea grupuri primare / grupuri secundare se

regăseşte în ceea ce sociologul german F. Tönnies a teoretizat ca şi Gemeinshaft

(comunitate) şi respectiv Geselshaft (societate). Termenul “Gemeinshaft” se referă la

comunităţi mici şi tradiţionale, caracterizate prin relaţii de grup primar şi relativ

stabile transgeneraţional, pe când “Geselshaft”, la relaţii de tip secundar, contractual-

formale, bazate pe interese raţional-pragmatice foarte particulare; este vorba de

societatea umană cu instituţiile şi regulile ei formale.

Desigur, distincţia dintre grupuri primare şi grupuri secundare, ca şi dintre

comunitate şi societate, nu trebuie înţeleasă ca opunând două realtăţi contrare.

Oamenii fac parte concomitent atât din grupuri primare, cât şi secundare. Mai mult,

există şi grupuri cu poziţie intermediară, în sensul că sunt gupuri mici, funcţionează

relaţii “faţă în faţă” şi chiar de implicare integrală a personalităţii (inclusiv

emoţională), dar sunt mai temporare şi nu angajează scopuri şi valori comune

fundamentale. Ele protejează cumva indivizii faţă de anonimat şi impersonalitate, într-

o lume (modernă şi postmodernă) ce are tendinţa de a pulveriza identitatea de sine.

Prietenii de chefuri, variate grupuri de întâlnire (cei ce joacă fotbal, după care merg la

o bere, şi altele) constituie exemple de acest gen.

În ştiinţele socioumane se mai operează şi distincţia dintre in-group şi out-group,

adică cei ce sunt în interiorul unui grup şi ceilalţi, dinafara lui, dintre “noi” şi ”ei”.

Distincţia nu indică o simplă separare fizică, o apartenenţă formală, ci incumbă un

complex de reprezentări şi sentiment, ce determină comportamente specifice. Suntem,

astfel pe terenul etnocentrismului, ceea ce înseamnă considerarea propriului grup

etnic ca cel mai valoros, şi ale cărui standarde constituie criterii de evaluare a oricărei

alte etnii. Dar şi alte genuri de stereotipuri şi discriminări sunt bazate pe categorizarea

in-group şi out-group (de gender, profesionale etc.).

Faţă de limbajul uzual, în sociologie, termenul de “grup” are o definiţie mai

tehnică, considerându-se că este o unitate socială constituită din mai mulţi indivizi ce

au ca note caracteristice: relaţii nemijlocite (“faţă în faţă”) de interacţiune şi

dependenţă reciprocă; scopuri şi activităţi comune ce presupun structurarea în

statusuri şi roluri diferite; în timp grupul dezvoltă valori şi norme comune, care

reglează comportamentele membrilor săi; conştiinţa apartenenţei la grup, sentimentul

de “noi”.

4.2. Parametri şi funcţiile grupului I. Radu a sintetizat astfel principalii parametri ai grupului:

1. Mărimea grupului se referă la numărul de membri ce alcătuiesc un grup. În

literatura de specialitate o atenţie specială este acordată diadei, ca formaţiune

psihosocială (dragoste, prietenie, cuplu conjugal), ea considerându-se a fi grupul

minimal, ale cărui mecanisme şi procese formează însă prin multiplicare,

infrastructura oricărui grup uman.

În cadrul mărimii sau volumului grupului se face distincţie între proprietăţile

statistice şi cele psihologice. Primele vizează grupul ca agregat de indivizi,

urmărindu-se efectele variaţiilor de mărime asupra unor indicatori statistici ca media,

abaterea standard, variabilitatea sub aspectele unor caracteristici socio-demografice ca

sexul, vârsta, şcolaritatea etc. Se pare că resursele materiale cresc proporţional cu

numărul membrilor, pe când cele psihologice (memoria, inteligenţa, creativitatea etc.)

cresc proporţional până la o limită, dincolo de care adaosul numeric nu mai dă efecte

liniare. E adevărat însă că, cu cât grupul este mai numeros, cu atât creşte

probabilitatea de a întâlni extreme, divergenţa de păreri, amestecul mai sporit de

calităţi şi defecte, de conformism şi nonconformism.

2. Aspectele de variabilitate sau omogenitate apar mai clar exprimate în ceea ce se

numeşte compoziţia grupului, adică totalitatea elementelor ce formează un grup şi

modul lor de repartiţie în funcţie de anumite trăsături, exprimate în indici de dispersie.

Compoziţia se referă, pe lângă indicatori socio-demografici (vârstă, sex, şcolaritate,

status social) şi la aspecte psihologice (interese, atitudini, trăsături de personalitate).

Studiile arată că cel mai bun predictor pentru conduita individului în grup este

inteligenţa, pe care dacă o combinăm cu extroversiunea şi capacitatea de ajustare

obţinem predicţii de şi mai mare acurateţe mai ales în ce priveşte activismul şi

popularitatea în grup şi probabilitatea de a fi lider (eficient).

3. Sarcina reprezintă factorul principal care generează multiple genuri de legături,

dependenţe reciproce, schimburi de informaţii şi activităţi între membrii grupului. De

remarcat că în cazul grupurilor primare (de exemplu, familia) nu există o sarcină

specifică, ci mai multe şi cu un caracter mai difuz. În aceste grupuri esenţa o formează

însăşi natura puternic emoţională a relaţiilor din interior.

4. Procesele de interacţiune cuprind o gamă largă de relaţii intergrupale: raporturi

ierarhice şi de conducere, comunicare verbală şi nonverbală, atracţii şi respingeri

socio-afective. În funcţie de natura sarcinii şi activităţii iau naştere interacţiuni şi

raporturi funcţionale, se conturează sau validează un lider. S-a constatat, de exemplu,

că într-o activitate de grup dedicată rezolvării de probleme, se pot cristaliza doi lideri

diferiţi: unul pentru sarcină (producerea de idei), altul pentru dimensiunea

comunicaţional-emoţională a interacţiunii (cine cu cine schimbă mesaje, înlăturarea

blocajelor afective etc.). Dimensiune care serveşte până la urmă din plin însăşi

efectuării sarcinii. Aşa cum se va vedea, procesele de comunicare tind să unifice

grupul, membrii “devianţi” ai lui sunt supuşi presiunii de conformare, izolării şi

respingerii. În cadrul grupurilor mici se produc o serie de fenomene psihosociale cum

ar fi sugestia şi contagiunea afectivă, gândirea de grup (groupthink), polarizări şi

conflicte, cunoscute sub sintagma “dinamică de grup”.

5. Structura grupului reprezintă configuraţia de raporturi între membri, diferenţierea

acestora în funcţie de status-rol. Contează şi aici atât reţeaua “obiectivă” – exprimată

în grupurile formale prin organigramă – cât mai ales felul în care diferite poziţii,

prestigii şi roluri sunt percepute de cei ce formează grupul şi valoarea afectivă a

fiecărui component, ceea ce parţial se exprimă în sociogramă.

6. Conştiinţa colectivă, coagulată în jurul sentimentului de “noi”, de identitate de

grup, cuprinzând “idei-forţă” ale grupului, norme, valori, reprezentări, tradiţii şi

obiceiuri, care dau grupului coerenţă şi stabilitate transsituaţională şi transepisodică.

7. Eficienţa grupului priveşte în primul rând performanţele în cadrul sarcinii, dar şi

viabilitatea colectivului, gradul de satisfacţie sufletească a membrilor, şi alte beneficii

pe care ei le obţin de la grup: cunoştinţe, prestigiu, siguranţă.

8. Un parametru fundametal al grupului îl constituie coeziunea, “…rezultanta globală

a relaţiilor interne şi a succesului comun, efectul cunoaşterii reciproce, a însuşirii

ţelurilor grupului şi a normelor sale, al climatului de încredere mutuală. Opusă

coeziunii ar fi ´disocierea grupului´”.

Coeziunea grupului vizează atât dimensiunea sarcină - social cât şi pe cea

individ – sarcină – social . Prima se referea la gradul în care indivizii sunt interesaţi în

scopurile grupurilor (sarcină) sau în relaţiile din interiorul lor (social), în timp ce cea

de-a doua vizează măsura în care membrii sunt ataşaţi de grup ca atare sau de unii

dintre componenţii acestuia. Această dimensiune este strâns legată de atracţia

depersonalizată. Prin respectivul concept se înţelege faptul că nu atât atracţiile

afective bazate pe caracteristici de personalitate sunt responsabile pentru coeziunea

grupului, cât nevoia de a face parte dintr-un grup. Ceilalţi din grup sunt căutaţi şi

preţuiţi nu în primul rând datorită calităţilor personale, ci pentru că aparţin grupului şi

încorporează caracteristicile lui .

Alţi actori care influenţează gradul de coeziune sunt:

• Volumul efortului depus pentru a intra în grup. Cu cât costurile de

intrare sunt mai ridicate, cu atât, cel puţin în prima fază, atractivitatea

faţă de grup e mai mare;

• Ameninţările externe şi competiţiile severe. În principiu, cu cât

ameninţările (şi competiţiile) sunt mai puternice şi directe, cu atât

creşte gradul de solidaritate (coeziune) intragrupală;

• Mărimea grupului este, în general, invers proporţională cu gradul de

coeziune – grupurile mici tind să fie mult mai coezive decât cele mari.

În ce priveşte funcţiile grupurilor, a putea distinge între funcţiile lor pentru

indivizi şi funcţiile pentru societate.

Din perspectiva individului grupurile sunt importante pentru că :

• Prin grupuri ne satisfacem importante nevoi psihosociale ( a primi şi oferi

atenţie şi afectivitate, a ne confirma şi exercita sentimentul de “a aparţine la”).

Grupurile constituie într-un fel antidotul la anonimat şi singurătate;

• Grupurile ne ajută să atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza ca

simpli indivizi izolaţi. (de exemplu mişcările politice, umanitare etc)

• Adesea membrii grupurilor din care facem parte ne furnizează cunoştinţe şi

informaţii neaccesibile altfel. Sau, în tot cazul, sunt o puternică sursă de

acordare a relevanţei şi importanţei sociale a unor atari informaţii;

• A aparţine unui(or) grup(uri) înseamnă siguranţă şi protecţie faţă de reali/

potenţiali duşmani, în general faţă de vicisitudinile vieţii (inclusiv catastrofe

naturale sau sociale);

• Calitatea de membru al unui grup îţi oferă o identitate (ţi) socială (e) pozitivă,

care, la rândul ei, constituie componenta principală a imaginii şi concepţiei de

sine. Practic este vorba de mai multe identităţi sociale,dar cele cu o puternică

semnificaţie în economia identităţii (concepţiei) de sine sunt cea de gender

(bărbat - femeie) sau cea etnică (asociată în general cu o anumită religie). Pe

de altă parte, cu cât grupul din care faci parte este mai prestigios (şi

restrictiv), cu atât, firesc, identitatea grupală contează mai mult în concepţia

de sine. A face parte din grupuri (cluburi) selecte este un mijloc de validare a

valorii personale.

Formaţiunile grupale îndeplinesc însă funcţii şi din perspectiva societăţii, mai

ales pe linia controlului social, al formării şi comportării indivizilor în acord cu

dezirabilul social. De exemplu, indirect prin legile juriduce şi prin politicile sociale şi

familiale, statutul acţionează la nivelul familiei încurajând sau descurajând

divorţurile, fertilitatea, influenţând masiv asupra stării de sănătate. Mai mult, familia

este mereu îndemnată să ofere societăţii viitori cetăţeni de calitate, care să fie educaţi

în spiritul a celor două principii de bază: o atitudine pozitivă faţă de muncă şi respect

pentru legile formale şi informale ale convieţuirii sociale. Socializarea şi educaţia

familială au şi funcţia de a (re)produce indivizi care să nu resimtă socialul ca ceva

coercitiv.

4.3. Structuri şi reţele comunicaţionale grupale În viaţa comunicaţională a grupurilor şi colectivităţilor mai restrânse, următoarele aspecte sunt mai pregnante:

• Ca şi structuri comunicaţionle există două forme fundamentale: structura

centralizată, în care un singur membru al grupului primeşte informaţii de la toţi

ceilalţi, găseşte soluţia (ia decizia) şi o comunică celorlalţi; structura omogenă

în care fiecare din membri transmite celorlalţi informaţiile ce le deţine şi fiecare

procedează pe cont propriu la prelucrarea mesajelor, găseşte individual soluţia

şi o împărtăşeşte celorlalţi. În cazul structurii centralizate, teoretic numărul

configuraţiilor posibile este egal cu numărul membrilor grupului, fiindcă fiecare

poate fi centralizată, pe când în cazul celei omogene există o singură

configuraţie. Între cele două tipuri extreme se găsesc o serie de structuri

intermediare, cum ar fi cea în care doi indivizi centralizează mesajele. Grafic

cele trei tipuri de structuri se reprezintă astfel (când numărul de participanţi este

de 5):

Tipuri de structură comunicaţională

O O O

O O

O O O O

O O

O O

O O

Centralizat Omogen Intermediar

• La modul practic nu toţi membrii unui grup au şanse egale de a fi în centrul

structurii comunicaţionale. Există întotdeauna un lider formal sau informal, care

îndeplineşte şi rolul central în actul comunicaţional. Astfel încât structura

centralizată sau cele intermediare sunt, totodată, structuri ierarhice, în funcţie de

statusurile din grup sau colectivitate, şi ele sunt mult mai prezente decât cele

omogene. Dominanţa comunicării de tip central-ierarhizate se explică prin funcţia

ei de a asigura stabilitatea şi performanţa grupului, fiind susţinută în acelaşi timp,

psihologic, pe de o parte de dorinţa membrilor de a transmite informaţii în sus

spre şefi pentru a se afirma, a fi văzuţi bine, şi pe de altă parte, de atenţia şi

preocuparea liderului faţă de mesajele venite din grup, în vederea menţinerii şi

consolidării poziţiei sale. Desigur, o funcţionare optimă a grupurilor incumbă un

raport delicat între centralizare şi omogenitate, autoritate, democraţie şi laissez-

faire, ceea ce, cel puţin în societăţile democratice, este unul din secretele păstrării

poziţiei de conducător. Şi de multe ori, în funcţie de sarcini şi activităţi, se

statuează, chiar concomitent, de obicei doi lideri: unul responsabil cu

managementul conţinutului activităţii (rezolvarea de probleme), altul cu aspectele

adiacente (relaţii psihoafective, blocaje, tensiuni etc.).

• Studiile experimentale au confirmat că într-o discuţie de grup (permanent

/ocazional) unul sau doi dintre participanţi vorbesc mult mai mult decât ceilalţi;

dacă e unul, aproximativ 40% din timp, dacă sunt doi, 60%. Aceste persoane au

şanse mai mari să devină lideri. Deci între a fi şi te menţine lider şi a comunica

mai mult există o relaţie de determinare reciprocă. Să remarcăm însă că mai

strânsă este corelaţia dintre calitatea de lider şi cea de a comunica bine (calitativ),

şi nu doar mult (cantitativ).

• Tipurile de structuri comunicaţionale se pot naşte spontan, prin diferite

mecanisme psihosociale, în care aspectele emoţional-afective au o mare

importanţă, dar, în mod obişnuit ele sunt determinate de reguli şi canale bine

definite, există adică reţele impuse. Configuraţia de reţea modelează strict

structura comunicaţională, de aceea şi reprezentarea grafică este aproape identică.

În manualele de specialitate sunt redate patru astfel de tipuri de reţele, considerate

ca cele mai frecvente (vezi figura următoare)

A

o—o—o—o--o

Regăsim structura omogenă (în formă de cerc), pe cea centralizată (model în X) şi

cele intermediare (lanţ şi model Y). Locul pe care îl ocupi în configuraţia de reţea

determină hotărâtor gradul de libertate comunicaţională şi de aici o serie de avantaje

şi dezvantaje personale şi de grup. Cele două capete ale “lanţului” sunt dezavantajate

comunicaţional pentru că au ca partener o singură persoană, pe când în “roată”, figura

centrală comunică cu 4 persoane.

S-a demonstrat experimental că în rezolvarea de probleme simple, forma

centralizată e mai eficientă, pe când grupurile descentralizate reuşesc mai bine în

problemele complexe.Timpul necesar rezolvării unei sarcini e mai mic în cazul

grupului centralizat, dar soluţia (decizia) are şanse mai mari de a fi eronată atunci

când sarcina este complexă. Datele experimentale indică o mai mare satisfacţie a

participanţilor, indiferent de natura sarcinii, în configuraţiile descentralizate decât în

cele centralizate.

În viaţa reală, o serie de condiţii impuse (natura activităţii, caracteristicile

participanţilor, mijloacele tehnice de comunicare, timpul alocat pentru rezolvarea unei

probleme sau luarea unei decizii) fac să se nască şi să funcţioneze o mare varietate de

modele şi structuri comunicaţionale, unele schimbându-se din mers în cadrul unor

activităţi complexe şi de lungă durată. În grupul familial, bunăoară, pe măsură ce

copiii se maturizează, deciziile devin tot mai descentralizate.

4.4. Relaţii de afiliere infrastructurale: prietenia şi dragostea Una dintre certitudinile majore despre fiinţa umană este aceea că ea are nevoie

de afiliere. Sociabilitatea este un dat genetic . Ca entitate umană autentică, individul

nu poate fi conceput în afara relaţiilor cu ceilalţi. Soliditatea trebuinţei de afiliere e

dovedită de frustrarea ce survine în cazurile de izolare forţată şi de faptul că

solitudinea voluntară este una pasageră, iar cea cronică, e patologie.

Cele mai pregnante şi frecvente forme de afiliere sunt prietenia şi dragostea,

care constituie cumva infrastructura vieţii sociale afective cotidiene.

Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe

umane, rezultat al alegerii libere şi bazată pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală.

Caracteristicile esenţiale ale prieteniei sunt:

• Relaţia de prietenie are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă, bucuria,

plăcerea şi entuziasmul partenerilor de a fi împreună. Adevăraţii prieteni se caută

mereu. Ea este o relaţie autentică între persoane egale, dincolo de condiţia socială

sau de altă natură. În prietenie nu contează cine eşti, ci ce eşti.

• Prietenia reprezintă o relaţie de durată, simpatiile şi “simţitul bine” ocazionale,

chiar intense, neputând fi cuprinse în această categorie. “De durată” are,

bineînţeles, valoare cantitativă foarte diferită, de la luni la ani de zile, multe

prietenii, mai cu seamă între partenerii de acelaşi sex, însoţindu-i pe cei doi toată

viaţa. În mod obişnuit însă, datorită împrejurărilor de viaţă neprielnice, dintre care

depărtarea spaţială e crucială, unele prietenii se sting, şi apar altele noi.

• Încrederea reciprocă a fost găsită ca răspunsul cel mai frecvent la întrebarea: “Ce

consideraţi mai important în prietenie ?” pusă publicului american. Nu se admite

în prietenie lipsa de fidelitate, disimularea şi înşelarea.

• Acordarea de sprijin material şi sufletesc reciproc, susţinere şi apărare mutuală.

Prietenii sunt înclinaţi să facă cât mai mult unul pentru celălalt. În prietenia

veritabilă nu are ce căuta egoismul, calculul rece de tipul: “cât mi-a dat, atâta îi

dau şi eu”. Dar, cu toate că interesul strict personal nu este implicat în fiecare gest

faţă de partener, pe termen mediu şi lung, fără reciprocitate în oferirea de bunuri şi

servicii materiale şi simbolice, prietenia nu va rezista.

• Întemeiată pe liberul consimţământ şi neforţată prin nici o instituţie formală,

având în centru valorizarea reciprocă, prietenia nu este lipsită de tensiuni şi

conflicte. De cele mai multe ori ele se depăşesc însă, potrivit principiului că,

funcţionând ca fundal similaritatea axiologică, partenerii îşi respectă unul altuia

interesele, gusturile, opţiunile şi opiniile personale. Mai mult, prietenii sunt

dispuşi să-şi ierte greşelile, iertând nu compatimitor şi dispersional, ci cu

înţelegerea minţii şi a sufletului că celălalt este unic şi nu a făcut ceva din răutate.

Aceasta nu înseamnă că partenerii acceptă orice fel de comportamente unul din

partea celuilalt. Prieteniile se pot nu numai stinge treptat, ci şi întrerupe brusc, din

motive de incompatibilitate.

• Relaţiile de prietenie au consecinţe favorabile atât în economia de ansamblu a

vieţii indivizilor, cât şi în sectoare mai particulare ale ei. S-a confirmat

experimental că a avea prieteni la locul de muncă determină o şi mai mare

satisfacţie profesională. Prieteniile îţi conferă o anumită siguranţă în relaţiile

interpersonale în general, un mai pronunţat optimism în legătură cu moralitatea

celorlalţi, pe când lipsa prieteniilor e asociată cu o mai accentuată prudenţă şi

neîncredere faţă de alţii. Dar chiar simpla întrerupere de prietenii, cum se

întâmplă, de regulă, la terminarea unui ciclu şcolar face ca tinerii absolvenţi să

manifeste stresuri emoţionale în raport cu cine vor fi noii lor prieteni .

• Deşi în prietenia autentică nu contează condiţia socială sau de altă natură, la scară

statistică ea este puternic asociată cu proximitatea spaţială. Aceasta pe de o arte

pentru că proximitatea spaţială înseamnă în general şi similarităţi de ordin

axiologic, iar pe de altă parte, fiindcă prietenia presupune schimburi reciproce de

bunuri, materiale şi simbolice, dorinţa de a fi împreună cu celălalt şi a i te confesa.

În zilele noastre, apropierea spaţială nu mai este o variabilă atât de decisivă în

construirea şi menţinerea prieteniei.

• Forma şi conţinutul prieteniei este legată şi de factorul vârstă, evidenţindu-se,

creşterea gradului de intimitate şi stabilitate de la copilărie la maturitate. O temă

viu disputată la nivelul simţului comun este în ce măsură prieteniile inter-sexe

(între bărbaţi şi femei) pot rămâne la acest statut şi nu se transformă, în dragoste şi

sex. Investigaţiile denotă că acest lucru se întâmplă frecvent, dar nici pe departe la

cotele prezumate de reprezentările cotidiene (Bell, 1981).

Dragostea are o serie de note comune cu prietenia, dar şi unele diferenţiatoare.

Respectul, încrederea şi preţuirea reciprocă, altruismul, similaritatea axiologică şi alte

trăsături ale prieteniei sunt valabile, în mare şi în pondere diferită, şi pentru dragoste.

Plusul semnificativ este adus de contactul de intimitate fizică a partenerilor de iubire,

ce merge de la strângeri de mână, mângâieri, săruturi şi relaţii sexuale. Tendinţa spre

sexualitate face ca şi reacţiile emoţional-fiziologice să fie mai puternice, iar acest

nucleu sexual-emoţional determină ca, în comparaţie cu prietenia, care este mai

echilibrată, raţională şi aşezată, dragostea să se manifeste mai dinamic, tumultos,

sinusoidal, apărând în general mai pândită de tensiuni şi conflicte.

O problemă ce a primit răspunsuri ştiinţifice, în special prin cercetările lui Z.

Rubin, a fost aceea a legăturii dintre simpatie (“a-ţi plăcea de cineva”, “a-l preţui”,

liking, în engleză) şi dragoste. În termeni tehnici, simpatia şi dragostea se înscriu pe

acelaşi continuum al atractivităţii – ce ar cuprinde grade diferite de intensitate, de la

oarecare simpatie la simpatie puternică -, dacă există deci o singură dimensiune sau

dragostea este o altă dimensiune a spaţiului atractivităţii ?

Pentru a decide acest lucru, Z. Rubin a colectat mai întîi din reflecţiile

filosofice, producţiile literare şi înţelepciune populară, propoziţii ce descriu cele două

stări sufleteşti, simpatia (preţuirea) şi dragostea. Propoziţiile astfel culese au fost

organizate în itemi de următoarele teme: atracţia fizică, idealizarea partenerului,

disponibilitatea pentru orice ajutor dat celuilalt, dorinţa de a-şi împărtăşi emoţiile,

încrederea şi toleranţa reciprocă, cât de inteligenţi se cred unul pe altul. Pe urmă,

psihologul social american a rugat câteva sute de studenţi să evalueze cât de

caracteristici sunt aceşti itemi în simţămintele lor faţă de iubit sau iubită şi cât faţă de

persoane de gen opus pe care le preţuiesc şi le simpatizează. A reieşit o diferenţă

semnificativă între itemii evaluaţi ca descriind dragostea şi cei consideraţi drept

caracteristici legăturilor de simpatie.

Pe baza acestor diferenţe, Z. Rubin a construit două scale, una a dragostei şi

cealaltă a simpatiei, care, aplicate la aproape 200 de cupluri de îndrăgostiţi de la

Universitatea din Michigan, s-au dovedit a discrimina puternic între relaţiile de

dragoste şi cele de simpatie. Scorurile mari obţinute la Scala Dragostei au corelat

pozitiv şi cu anumiţi itemi testaţi în condiţii experimentale de laborator, cum ar fi

durata contactului vizual între cei doi parteneri. Studiile complexe ale lui Z. Rubin au

demonstrat distinctivitatea celor două dimensiuni – dragostea şi simpatia -, dar şi o

substanţială apropiere, statistic constatându-se o corelaţie moderată între scorurile de

la Scala Simpatiei şi Scala Dragostei.

Cercetările au evidenţiat că putem vorbi de trei componente ale trăirii şi

manifestării dragostei şi că subiecţii umani obişnuiţi sunt conştienţi de existenţa şi

conţinutul lor. Prima este cea cognitiv-atitudinală, care se referă la gândurile,

credinţele, părerile pe care îndrăgostitul le are faţă de partenerul său. Scala Dragostei

a lui Rubin este construită pe acest aspect. Ea cuprinde teme ca : ataşamentul sau

nevoia de celălalt exprimat în itemul: “Ar fi foarte greu pentru mine să merg înainte în

viaţă fără…”. Este reflectată aici conştiinţa dependenţei de partener în confruntarea cu

viaţa; grija şi potenţialul sacrificiu pentru persoana iubită, condensate în propoziţia

“Aş face aproape orice pentru…”; încrederea şi confidenţialitatea , prinse în propoziţii

de genul: “Am încredere totală în…” şi: “Sunt sigur că mă pot confesa în orice

problemă lui…” .

A doua componentă o reprezintă cea comportamentală. Doar peroraţia despre

cât de mult îl iubeşti pe celălalt şi câte ai face pentru el, nedublată de dovezi concrete,

nu susţine multă vreme dragostea. Iubirea are nevoie şi de semne materiale (tandreţe

fizică, a face cadouri, a ajuta efectiv persoana pe care pretinzi că o iubeşti, a o apăra

când e cazul) şi nonmateriale (a-i destăinui gândurile tale intime, a te sfătui cu ea în

luarea de decizii, a te interesa de activităţile ei, a-i respecta opiniile).

În al treilea rând, dragostea este însoţită şi de puternice reacţii emoţionale

(simptome fizice şi psihice directe). Literatura beletristică şi filmele decriu în detaliu

intensele efecte fiziologice, începând de la accelerarea bătăilor inimii şi transpiraţie

până la nopţi nedormite. Investigaţiile au încercat să stabilească ponderea unor atari

simptome în lumea îndrăgostiţilor. C. Kanin et al au rugat un număr de peste 600 de

studenţi să ierarhizeze stările emoţionale pe care le-au trăit în dragostea actuală/

recentă. Pe primul loc s-a detaşat net sentimentul de confort şi bună dispoziţie

sufletească (79 % dintre respondenţi), pe locul doi, dificultatea de a se concentra (37

%), urmate de “plutire în nori” (29 %), “îmi venea să alerg, să sar şi să strig” (22 %),

“agitat, nervos înainte de întâlniri” (22 %). Senzaţii fizice puternice cum ar fi mîinile

reci, crampe în stomac, furnicături pe şira spinării au fost raportate de 20 %, iar

insomnii, de 12 %.

Relaţiile de dragoste cunosc o varietate de forme, în ce priveşte conţinutul şi

intensitatea, dintre care două sunt mai relevante: cea pasională şi cea camaraderească

(companională). Dragostea pasională ar putea fi comprimat caracterizată ca o stare

emoţională tumultoasă, “…un amestec confuz de tandreţe şi atracţie sexuală, exaltare

şi durere, anxietate şi destindere, altruism şi gelozie”. Ea înseamnă propensiunea

irezistibilă către persoana iubită, astfel încât factorul afectiv-emoţional copleşeşte

raţiunea, reacţile comportamentale scăpând, în însemnată măsură, de sub controlul

lucidităţii. Dragostea este oarbă, idealizarea celuilalt maximă, eventualele lui defecte

sunt convertite în calităţi, febrilitatea emoţională e de nestăpânit, orice se justifică

pentru a fi împreună.

Mixtura în dragostea pasională dintre atractivitatea sexuală, tendinţa de a fi

mereu împreună, maxima activare psiho-emoţională, preocuparea excesivă faţă de

iubit(ă), nevoia intensă de a fi iubit aşa cum şi tu iubeşti, teama obsesivă ca nu cumva

relaţia să se termine, conştiinţa lipsei de control raţional şi alte caracteristici au fost

operaţionalizate în mai multe instrumente de cercetare, dintre care se desprinde ca

relevanţă Scala Dragostei Pasionale, elaborată de E. Hatfield . Ea încorporează itemi

de maniera: “Uneori nu-mi pot controla gândurile. Ele sunt obsedante cu privire la

persoana lui…” şi “Aş fi total disperat dacă… m-ar părăsi”.

Pornind de la constatarea că, în ciuda diverselor forme de manifestare în

funcţie de contexte culturale şi istorice, subzistă unele constante fundamentale

(atractivitate sexuală şi preocuparea faţă de celălalt) care fac ca dragostea să apară

drept un fenomen universal, se prezumă valoarea ei bio-evolutivă de reproducere.

Raţionamentul prezentat ar fi următorul: perechile bărbat – femeie care, pe lângă

simplele raporturi sexuale, au practicat şi grija unuia faţă de altul şi faţă de odraslele

lor, au dezvoltat afecţiune şi încredere reciprocă, au căutat să fie pe cât posibil

împreună şi să aibă relaţii stabile, au avut mai mari şanse de supravieţuire. Ele au

asigurat în mai mare măsură, în principal prin diviziunea muncii (bărbaţii –

procurarea de hrană, în speţă, vânători; femeile – îngrijirea celor mici), creşterea

copiilor astfel încât şi aceştia să ajungă la reproducţie. În acest fel, perechile avide de

sex, dar practicând şi corolarele lui psiho-emotive au avut mai mari şanse să-şi

transmită genele urmaşilor decât cele care nu au dispus concomitent de cele două

caracteristici (raporturi sexuale intense şi relaţii interpersonale apropiate şi de durată).

Prin selecţie naturală s-a ajuns în acest mod ca fiinţele umane să caute sexualitatea, să

se îndrăgostească şi să fie grijulii cu odraslele lor.

E. Hatfield şi G. Walster cred că cei mai mulţi dintre oameni se îndrăgostesc

atunci când sunt îndeplinite următoarele trei condiţii : 1) expunerea la imagini şi

modele despre cum arată dragostea adevărată, ceea ce se întâmplă începând din

copilărie – “Albă ca Zăpada” – îndeosebi prin mass-media. În interacţiunea cu

efectele mediatice, socializarea în familie, observarea şin interpretarea experienţei

celorlalţi, într-un cuvânt, învăţarea socială conduce la un construct cognitiv al

dragostei. Reprezentarea despre ce înseamnă iubirea şi cum ar trebui să arate persoana

de care merită să te îndrăgosteşti generează un fel de expectanţă pentru “când va fi

întâlnit omul potrivit”; 2) aşteptarea mentală se materializează în momentul în care şi

întâlneşti persoana considerată ca potrivită, asupra ei revărsându-se reprezentarea

formată, al cărei conţinut e destul de ferm circumscris sociocultural (o anume vârstă,

religie, înfăţişare); 3) nu putem vorbi de experienţa unei iubiri veritabile în afara

procesului emoţional, cu manifestări fiziologice şi comportamente (modificări

fiziologice interne, schimbul de priviri, limbajul corporal, tandreţea fizică).

Dragostea companională, în care partenerul îţi este prieten, companion,

“tovarăş de viaţă”, se manifestă ca o relaţie mai aşezată, raţională, practică, bazată pe

încredere, grijă şi susţinere reciprocă, pe înţelegerea şi tolerarea eventualelor

ciudăţenii şi idiosincrasii, reprezintă o atare formulă, altceva decât iubirea pasională,

dar nu opusă ei. Tonul raţional se impune în faţa pasiunii necontrolate. Vieţile celor

doi se împletesc uneori până la aproape totală contopire. Dragostea cu acest conţinut

înseamnă relaţii mai de durată şi echilibrate, caracterizând cuplurile maritale. De

altfel, iubirile pasionale care rezistă sfârşesc în a deveni companionale, stridenţa

emoţionalului atenuîndu-se considerabil, pe prim-plan situîndu-se sentimente

profunde de preţuire mutuală.

În prezent, des întâlnită este situaţia de dragoste unilaterală, neîmpărtăşită

reciproc. Situaţia este de nedorit, deopotrivă pentru cel care iubeşte, cât şi pentru cel

care nu răspunde la insistenţele aspirantului. Primul, deoarece este respins, ceea ce îi

afectează grav imaginea de sine, al doilea – cu condiţia să aibă o oarecare sensibilitate

umană -, pentru că, fără să vrea, răneşte destul de adânc pe altcineva. S-a constatat că,

din peste 400 de americani chestionaţi, mai mult de 60 % au declarat că au avut cel

puţin o experienţă de unilateralitate în dragoste, în ultimii doi ani . Alături de tipurile

menţionate, putem vorbi şi despre dragostea compasională – cea în care se iubeşte

oarecum din milă, donatorul de grijă şi afecţiune simţind plăcere în a se comporta

paternal cu partenerul şi, totodată, a-l vedea pe acesta dependent de el. Există, de

asemenea, o dragoste posesivă, unde dominantă este frica de a nu-l pierde pe celălalt,

de unde gelozia patologică.

De altfel, unii psihologi sociali cred că în locul categorizării iubirilor în mai

multe stiluri, mai realist ar fi să admitem că “dragostea” are trei componente, prezente

în proporţii variabile la diferite cupluri. Modelul triunghiular al dragostei propus de R.

Sternberg cuprinde: intimitatea – sudura sufletească, preocuparea faţă de bunăstarea şi

fericirea partenerului, înţelegerea, respectul şi valorizarea reciprocă; pasiunea, adică

aspectele romanţate ale iubirii, atractivitatea fizică şi intimitatea sexuală; componenta

decizional-implicaţională, centrată pe cognitiv, pe felul în care îţi reprezinţi relaţia în

cauză, cât de mult te consideri implicat în ea (commitment) şi decizia şi hotărârea de a

o menţine. Cuplurile care au toate cele trei componente în echilibru tind să fie mai

stabile.

TERMENI IMPORTANŢI

Structură comunicţională afiliere coeziune

Structură ierarhică intimitate Control social

Conştiinţă colectivă interacţiune organigramă

Bibliografie:

1. Iluţ, P., 2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Iaşi, Editura. Polirom

2. Iluţ, P., 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Iaşi, Editura Polirom

3. Radu, I. (coord.), 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura EXE

4. Mihăilescu,I., 2003, Sociologie generală.Concepte fundamentale şi studii de caz,

Iaşi, Editura Polirom

Capitolul 5. ORGANIZAŢIILE

La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili să :

- descrie perincipalele tipuri de organizaţii; - facă diferenţa între organizaţie şi instituţie; - folosească corect termenii noi (autoritate, putere, responsabilitate, răspundere,

legitimitate); - stabilească legături între stilul de conducere şi cel de comunicare existent într-o

organizaţie aleasă. 5.1. Definiţii şi concepte

În esenţă, o r g a n i z a t i a este un sistem social în care si prin care oamenii

interactioneazã / coopereazã pentru realizarea unor scopuri comune. Altfel spus,

organizaţia implică o formă distinctă de corelare între oameni şi scopuri, cât şi între

oameni şi structuri .

Scopul organizational reprezintă însăşi raţiunea construirii şi existenţei organizaţiilor.

Simpla existenţă a scopului, extrem de necesară, nu este şi suficientă. Este importantă

procedura de realizare, de împlinire a scopului, în condiţiile în care simpla adunare a

unui grup de oameni sub “acoperişul” unui scop comun nu garantează atingerea

scopului propus.

Orice scop organizaţional este un scop general. Transformarea scopului

general în rezultate practice finale presupune:

a) garanţia existenţei unor parti comune semnificative între scopurile

individuale, între interesele şi aspiraţiile indivizilor care alcătuiesc organizaţia;

b) atât pe parcursul evoluţiei unei organizaţii cât şi atunci când organizaţia îşi

modifică (total sau parţial) scopul general, se impune ca membrii organizaţiei să

participe la redefinirea scopului organizaţional;

c) Nu mai puţin importante sunt modalităţile de realizare practică a

corespondenţei dintre scopul general şi scopurile individuale.

În acelaşi timp, structura organizationalã influenţează decisiv natura

interacţiunii umane. Mărimea organizaţiei, numărul nivelurilor ierarhice, numărul

departamentelor, complexitatea activităţii (diviziunea muncii, specializarea) îşi pun

amprenta asupra întregii activităţi organizaţionale.

Proiectarea unei structuri adecvate reprezintă o piatră de încercare pentru

constituirea oricărei organizaţii, deoarece structura (cu expresia ei grafică, diagrama),

un „schelet” format prin alocarea responsabilităţilor formale şi a mecanismelor de

legătură între roluri, este baza pentru dezvoltarea ulterioară. Structurile pot fi

centralizate sau descentralizate

Charles Handy se concentrează pe presiunile de sens opus care se exercită

asupra organizaţiei, uniformitatea şi diversitatea. Presiunea pentru uniformitate

decurge din elemente precum: costurile reduse ale activităţilor standardizate, nevoia

de activităţi interşanjabile, de produse standard, de specializare, exercitarea

controlului cu uşurinţă ş.a. Presiunea pentru diversitate decurge din elemente ca:

diversitatea pieţei de desfacere, eventuala răspândire geografică a organizaţiei,

varietatea produselor şi tehnologiilor, multitudinea scopurilor, nevoia de identitate ş.a.

Prin natura lor, organizaţiile preferă uniformitatea, predictibilitatea şi

eficienţa, şi tind să reducă pe cât posibil incertitudinea; presiunea spre diversitate vine

din exterior şi are o mare proporţie de incertitudine, iar organizaţiile răspund acestei

dileme printr-o serie de metode:

• păstrarea de stocuri de materii prime sau produse finite pentru a se proteja de

efectele fluctuaţiilor de preţ;

• „raţionalizarea” resurselor în anumite sectoare ale organizaţiei;

• anticiparea schimbărilor pentru a minimiza efectele;

• cooptarea de reprezentanţi ai unor publicuri importante în consiliul de conducere

(bancheri, furnizori, clienţi importanţi);

• unificarea – reducerea incertitudinii prin fuziuni sau înţelegeri de fixare a preţului.

În pofida acestor eforturi, starea de echilibru perfect nu poate fi atinsă , deci

proiectarea unei structuri flexibile reapare ca cerinţă esenţială.

5.2. Organizaţii şi instituţii

Unul din termenii învecinaţi din punct de vedere comprehensiv cu termenul de

„organizaţie” este acela de „instituţie”.

Organizaţiile sunt grupuri de oameni care desfăşoară activităţi specializate

pentru atingerea unor scopuri comune. Termenul de „instituţie” are două sensuri.

Primul sens este acela de instituţie socialã, care se referă la acele structuri relativ

stabile de statusuri şi roluri având menirea de a conduce la satisfacerea anumitor

nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcţii sociale, cum ar fi:

pluralismul democratic, familia nucleară, căsătoria, etc. În această privinţă, noţiunea

se defineşte mai întâi la nivel normativ (ansamblu coerent de reguli care definesc

structura de bază a ordinii sociale), apoi la nivel expresiv (atitudini, comportamente,

relaţii sociale prin care se materializează aceste reguli). Al doilea sens, şi cel mai des

utilizat, este acela de instituţie publicã, ce vizează acele organizaţii non-productive

care, pe baza resurselor asigurate de stat, urmăresc atingerea unor scopuri

educaţionale sau administrative pentru un anumit segment de populaţie (de exemplu:

o şcoală pentru populaţia de vârstă şcolară, o primărie pentru locuitorii unui oraş,

etc.).

Atât conceptul de „instituţie” ca şi cel de „organizaţie” se referă la

mecanismele prin care se articulează viaţa socială: ambele se referă la interacţiunea

umană, arată căile pentru atingerea obiectivelor, cuprind etaloane pentru măsurarea

performanţei.

Dar există şi diferenţe:

(a) instituţiile constituie baza generativă o organizaţiilor, oferind oportunităţi de

iniţiere şi funcţionare pentru acestea; aşadar, instituţiile constituie fundalul normativ

al interacţiunilor umane, în timp ce organizaţia este mai degrabă un actor colectiv care

promovează acţiuni în contextul existent;

(b) prin funcţionarea lor, organizaţiile pot deveni agenţi ai schimbării instituţionale: o

regulă ce s-a dovedit nefuncţională în experienţă poate fi schimbată;

c) organizaţiile reproduc instituţiile (la nivelul lor se interiorizează modelele rutiniere

de comportament şi relaţionare, prin negocierea intersubiectivă a actorilor sociali) dar

le pot şi schimba, cum s-a văzut, ca rezultat al testării la nivelul practic.

5.3. Organizatia ca sistem Organizaţia este un sistem deschis, adaptativ, ţinând seama de faptul că este o

componentă a unor sisteme mai mari. În acelaşi timp, organizaţia are şi un grad

propriu de autonomie, o funcţionare de sine stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă

numai privind-o ca sistem deschis, ale cărui procese interne se află în interrelaţie cu

mediul.

Organizaţia este un sistem dinamic, în sensul că evoluţia şi viabilitatea ei sunt

determinate de modificările care se produc în cadrul sistemului, în relaţiile acestuia cu

mediul.

Ea este un sistem complex, probabilistic şi relativ stabil, deoarece reprezintă

o reuniune de componente articulate prin numeroase legături, supusă unor factori

perturbatori, dar capabilă să-şi menţină funcţionarea în cadrul unor limite care-i

definesc maniera de comportare.

Totodată, organizaţia este un sistem autoreglabil si autoorganizabil deoarece

are capacitatea să facă faţă diferitelor influenţe din interior şi din exterior, cu ajutorul

conducerii, prin acte decizionale. Ca sistem autoreglabil, organizaţia acţionează în

concordanţă cu un ansamblu de norme şi valori şi se autoreglează în funcţie de mai

multe elemente. Printre acestea se numără: elementele umane aflate în interacţiune

reciprocă; acţiunea transformatoare; faptul că organizaţia dispune de libertatea de

alegere a mijloacelor şi căilor de acţiune ca şi de modalitatea de formulare a

scopurilor viitoare,adică are flexibilitate; activitatea variabilă a oamenilor care este

strâns legată de motivaţie şi convingere, de satisfacţie şi stări morale, de

comportamentul complex, de sistemele de comunicare şi informare, de modelele

adoptate în procesul de decizie şi de performanţele acestora.

Autoorganizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a reface echilibrul

comportamentelor sale în raport cu perturbaţiile ivite, iar autoinstruirea reflectă

capacitatea pe care o are de a folosi experienţele anterioare pentru optimizarea

propriei activităţi.

5.4. Tipuri de organizaţii

O imagine mai detaliată asupra organizaţiilor se obţine prin clasificarea

acestora. Se identifică cinci tipuri diferite de organizaţii caracteristice societăţii

contemporane şi se încearcă diferenţierea pe baza scopului general al fiecăruia:

• asociaţiile voluntare, de tipul celor religioase, ştiinţifice, etc;

• organizaţii militare;

• organizaţii filantropice (de binefacere), spirituale, asociaţii de asistenţă socială;

• organizaţii de tip corporaţii (organizaţii industriale, financiare etc.);

• organizaţii de afaceri familiale: micile afaceri, dar şi Mafia.

În S.U.A., se operează cu o schemă de clasificare pe principiul „cine

beneficiază de activitatea organizaţională specifică” şi sunt propuse următoarele patru

tipuri:

1. organizaţii de beneficiu mutual, al căror prim beneficiar sunt membrii şi cei

înscrişi care deţin un rang ( partidele politice, sindicatele, cluburile etc);

2. organizaţiile de afaceri, care au ca prim beneficiar proprietarii şi managerii

(firmele

industriale, băncile, companiile de asigurări, magazinele de vânzări cu ridicata şi cu

amănuntul);

3. organizaţii care realizeazã servicii şi au ca prim beneficiar clienţii: agenţiile de

plasare a forţei de muncă; spitalele, şcolile, societăţile de ajutor, clinicile de sănătate

mintală;

4. organizaţiile publice de care beneficiază marele public, aici fiind incluse statistica

la nivel statal, serviciile militare, departamentele poliţiei şi pompierilor, Garda

Naţională.

În acelaşi timp, se poate observa că organizaţiile se deosebesc între ele şi prin

numărul de niveluri existente în interiorul lor. Cu cât organizaţia este structurată pe

mai multe niveluri intermediare între veriga de bază şi nivelul de conducere, cu atât

organizaţia este mai puternic ierarhizată.

Amitai Etzioni realizează o clasificare a organizaţiilor bazându-se pe natura

comportamentului de conformare la scopurile şi specificul organizaţiei.

Conformismul, consideră autorul, este un element major de relaţionare între cei care

deţin puterea şi cei asupra cărora ei o exercită. Cei care au puterea pot exercita

autoritatea asupra subordonaţilor prin coerciţie, recompensă şi mijloace normative.

Astfel, membrii organizaţiei adoptă un comportament, fie prin coerciţie, fie pentru că

vor fi recompensaţi, fie că acesta este considerat ca fiind regulamentar.

Considerând trei tipuri de putere, coercitivă, remunerativă şi normativă, A.

Etzioni realizează o clasificare a organizaţiilor după tipurile de confruntare şi

stabileşte trei tipuri de structuri duale (între conducători şi conduşi) în interiorul

organizaţiei:

• organizaţii coercitive, precum lagărele de concentrare, închisorile, ospiciile, lagărele

de

prizonieri de război, lagărele de muncă forţată, uniunile coercitive;

• organizaţiile utilitare – în care sunt incluse întreprinderile industriale, institutele de

cercetare, uniunile de afaceri, organizaţiile fermierilor, organizaţiile militare în timp

de pace;

• organizaţii normative, cum sunt organizaţiile religioase, politico-ideologice,

spitalele, colegiile şi universităţile, asociaţiile voluntare, şcolile, organizaţiile

profesionale.

5.4. Structura de autoritate- putere - responsabilitate – răspundere Autoritatea înseamnă dreptul unui conducător de a lua decizii şi de a solicita

subordonaţilor să se supună acestora în vederea realizării scopurilor organizaţionale.

Autoritatea este formalã, întrucât ea este conferită conducătorului în virtutea

funcţiei pe care o ocupă în ierarhia organizaţiei. Deci autoritatea formală este asociată

funcţiei (poziţiei) şi nu persoanei ca atare. Reversul funcţional al autorităţii formale

este legitimitatea, aceasta semnificând măsura(variabilă) în care o persoană (un grup

de persoane)acceptă să fie condusă şi influenţată comportamental prin decizii luate în

afara sa (de către conducător, de către cel investit cu autoritate).

Autoritatea împreună cu legitimitatea definesc “puterea instituţionalizată”,

puterea a cărei exercitare este guvernată de normele şi de regulile organizaţiei.

Puterea reprezintă capacitatea unui conducător de a controla şi influenţa

comportamentul altora fără consimţământul acestora.. Puterea se poate deci lipsi de

consimţământul subordonaţilor, impunându-se prin diverse mijloace coercitive, prin

utilizarea strictă a recompenselor şi sancţiunilor. În acest caz, consecinţele pot fi

negative, eficienţa organizaţională este în descreştere, iar subordonaţii pot dezvolta, în

compensaţie, strategii şi tehnici de autoprotejare şi de “sabotare” a conducătorului.

Problema autorităţii – arată Mihaela Vlăsceanu – este deseori analiză şi din

perspectiva relaţiilor de autoritate ce se stabilesc între diferite categorii de membrii ai

organizaţiei, din acest punct de vedere fiind cu putinţă distincţia între autoritatea

directă, auxiliară şi cea funcţională. Autoritatea directã este specifică persoanelor

care, aflate în diferite poziţii de conducere, dau ordine şi dispoziţiuni subordonaţilor

lor direcţi; ea se realizează în sens descendent, de la vârful ierarhiei organizaţionale

spre bază, şi implică responsabilitatea directă pentru îndeplinirea obiectivelor

organizaţionale.

Autoritatea auxiliarã ( “staff authority”), semnifică autoritatea “staff-ului, a

echipei de experţi însărcinate cu asistenţa şi consultanţa acordată conducătotului; în

perioada de pregătire a deciziilor, în organizaţiile moderne, este tot mai numeros şi

mai intens folosit personalul “auxiliar” cu rol de susţinere a “personalului de bază”, de

conducere.

Sferele de cuprindere diferite şi diferenţa de intensitate în exercitare au condus

la aşa numitul conflict între personalul de bazã si cel auxiliar. Sursele de conflict sunt

amplificate prin întemeierea diferită a autorităţii celor două categorii de personal.

Autoritatea directă este legitimată prin funcţia deţinută, în timp ce autoritatea auxiliară

este bazată pe competenţa profesională a specialiştilor. Adesea conflictul este potenţat

şi de diferenţele de vârstă şi generaţie profesională, de conservatorismul unora sau

forţa novatoare a altora.

Autoritatea funcţionalã este autoritatea conferită unei persoane sau unui

departament într-o anumitã fazã a procesului de realizare a unor activităţi; ea este

limitatã la o anumită perioadă de timp şi la un obiectiv anume şi este acordată numai

celor care dispun de capacitatea realizării unor expertize de specialitate în scopul

îmbunătăţirii eficienţei organizaţionale. Autoritatea funcţională este un caz particular

de delegare a autorităţii (către o persoană şi doar pentru o fază a procesului).

În general, delegarea autoritãtii se referă la procesul prin care un conducător

distribuie subordonaţilor sarcini de muncă împreună cu autoritatea necesară realizării

lor. Deşi in orice organizaţie formală delegarea autorităţii este inevitabilă, atât

conducătorii cât şi conduşii manifestă, din raţiuni diferite, rezistenţă faţă de delegare,

respectiv faţă de acceptarea delegării autorităţii.

Responsabilitatea se referă la obligaţia oricărui membru al unei organizaţii de

a-şi îndeplini sarcinile sau activităţile ce i-au fost încredinţate. Responsabilitatea

funcţionează ca datorie a unui individ faţă de el însuşi de a realiza în cele mai bune

condiţii sarcinile ce-i revin şi, prin aceasta, este o condiţie necesară pentru realizarea

eficientă a obiectivelor organizaţiei.

Rãspunderea vizează relaţia dintre subordonat şi conducător, fiecare membru

al organizaţiei fiind obligat să dea seama în faţa superiorului său de modul în care şi-a

exercitat atât responsabilitatea cât şi autoritatea ce i-au fost delegate.

Delegarea puterii şi autorităţii în interiorul organizaţiei implică şi problema

centralizãrii si descentralizãrii acestora. Se consideră că o organizaţie este

descentralizată atunci când numărul deciziilor importante adoptate la nivelurile de

bază este mare, asupra acestor niveluri exercitându-se un grad scăzut de control. Atât

centralizarea cât şi descentralizarea au şi avantaje şi dezavantaje.

5.5. Putere şi influenţã în organizaţii M. Crozier şi E. Friedberg identifică patru surse de putere în organizaţii:

competenta/specializarea, controlul relatiilor cu mediul, controlul circulatiei

informatiei pe plan intern si folosirea regulilor organizatiei.

A. Fortin defineşte puterea ca fiind influenţa maximală pe care un agent o

poate exercita asupra unui alt agent, într-un domeniu dat. Pornind de aici, va rezulta o

altă tipologie a surselor de putere:

• puterea de expert – se poate baza fie pe succesul dovedit în unele domenii, fie pe o

anumită reputaţie (oficial sau neoficial, persoanele influente dint-o organizaţie au de

obicei reputaţia de “ a şti să rezolve” cele mai dificile probleme profesionale);

• puterea de informaţie – informaţia poate deveni o sursă de putere pentru

persoanele care controlează accesul celorlalţi la această informaţie ( acesta este unul

dintre motivele pentru care unii lideri opun rezistenţă faţă de informatizare, pentru că

modernizarea tehnologică şi “liberalizarea” comunicaţională îi privează de una din

sursele de putere) ;

• puterea bazată pe forţă - provine din influenţa directă asupra sistemului motor al

celui dominat, şi este mai puţin folosită în zilele de astăzi, în general doar cu ocazia

conflictelor de muncă violente;

• puterea de recompensă – conferită persoanei care dispune de mijloace de

recompensare; într-o organizaţie, aceasta aparţine de obicei liderilor formali de la

toate nivelurile;

• puterea de coerciţie – deţinută de persoanele care dispun de mijloace de pedepsire

(de obicei aceleaşi care dispun şi de recompense);

• puterea de referinţă – este cea care decurge din sentimentele pozitive pe care le are

cel dominat faţă de dominator; se bazează pe identificarea sau comparaţia socială şi e

asociată cu influenţa pe care o exercită grupurile asupra membrilor lor; .

• puterea legitimă – este puterea conferită unei persoane în virtutea postului pe care

îl deţine ;

Puterea de informaţie şi de expert se exercită cu consimţământul celui dominat . Din

contră, puterea de recompensă şi de coerciţie presupun că cel dominat oferă supunerea

sa în schimbul ameliorării sau menţinerii situaţiei sale. În organizaţiile contemporane

rareori se întâlneşte aceast formă dură sau spectaculoasă; se foloseşte forma atenuată a

“avertismentelor şi recomandărilor” .

5.6. Stiluri de conducere şi stiluri de comunicare

Dacă se defineşte stilul de conducere ca fiind mecanismul cognitiv si social de

luare a deciziilor în cadrul unei organizatii, este necesară în continuare conturarea

unor dimensiuni Dacă se defineşte stilul de conducere ca fiind mecanismul cognitiv si

social de luare a deciziilor în cadrul unei organizatii, este necesară în continuare

conturarea unor dimensiuni ale acestora:

• Practicile de decizie- dimensiunea cea mai elocventă şi totodată criteriul de

încadrare a stilului de conducere în majoritatea tipologiilor;

• Competenta- o variabilă care poate fi abordată in mai multe sensuri:

a. Competenta profesionalã – se referă strict la competenţa managerului (liderului)

în domeniul de specialitate pe care este profilată organizaţia;

b. Competenta organizatoricã – se referă la calităţile liderului în privinţa formării de

echipe adecvate, a elaborării unor strategii de selectare şi de motivare a angajaţilor, de

formare a unei structuri în care să fie plasat “omul potrivit la locul potrivit”;

c. Competenta social-umanã – se referă la modalitatea de a interacţiona cu ceilalţi

membri ai organizaţiei, la capacitatea liderului de a întreţine o atmosferă colegială, de

a preveni şi rezolva conflictele de muncă;

• Atitudinea fatã de obiectivele colective ale grupului de muncã

Pe această dimensiune se pot înregistra mai multe poziţii posibile, de la liderul care se

identifică total cu scopurile organizaţiei până la cel care foloseşte organizaţia şi

resursele sale ca pe un vehicul pentru realizarea intereselor proprii;

• Tehnicile de motivare. Strategiile de motivare pot fi extrinseci, intriseci sau se pot

realiza diverse combinaţii între cele două tipuri de motivatori.

• Atitudinea fatã de angajat se poate înscrie într-o gamă diversă de posibilităţi, de la

liderul intransigent (care cere angajaţilor să-şi “lase probleme personale la poarta

întreprinderii”) până la liderul paternalist (care foloseşte interesul faţă de oameni ca

pe o monedă de schimb, instituind un pact între “şeful înţelegător” şi “angajatul

conştiincios”) – şi în fine, până la liderul centrat necondiţionat pe om.

5.7. Alte tipologii privind stilurile de conducere Cea mai simplă tipologie a stilurilor de conducere a fost realizată în 1938, cu

trei componente; stilul de conducere autoritar, stilul de conducere democratic şi stilul

de conducere permisiv (sau laissez-faire).

Ca o consecinţă, un experiment a lui K.Lewin, W.Lippitt, R White a realizat o

evaluare a celor trei tipuri de stiluri. Rezultatul experimentului a fost reprezentat de

câteva concluzii distincte:

(a) pe termen scurt, productivitatea în cazul stilului de conducere autoritar şi

democratic este comparabilă şi se situează la un nivel ridicat, pe când în cazul stilului

permisiv productivitatea este scăzută;

(b) satisfacţia angajaţilor este mai ridicată în cazul stilului democratic,

angajaţii fiind mai prietenoşi şi mai orientaţi spre grup;

(c) în cazul stilului de conducere autoritar, se înregistrează un potenţial

conflictual ridicat în colectivul de lucru şi o agresivitate disimulată din cauza frustrării

angajaţilor;

(d) eficienţa stilului autoritar se menţine numai dacă e corelată cu un control

strict; atunci când liderul autoritar părăseşte locul de muncă, lucrul încetează, ceea ce

nu s-a întâmplat cu grupurile experimentale conduse democratic sau laissez-faire.

O altă tipologie a fost realizată de R.Likert :

1.Stilul autoritar-opresiv este cel în care variabila dominantă este supunerea; liderul

poate avea o competenţă profesională scăzută în ce priveşte domeniul respectiv.

Autoritatea nu se deleagă, structura managerilor de linie e reprezentată de un cerc de

şefi de departament obedienţi. Foloseşte motivatorii extrinseci, este inflexibil în

legătură cu programul şi cu alte detalii, şi aplică sancţiuni dure în mod arbitrar.

2. Stilul autoritar-obiectiv este cel în care variabila dominantă este competenta.

Liderul care adoptă acest stil este excesiv de raţional, lipsit de disponibilitate pentru

contacte umane, ce evaluează rezultatele în mod obiectiv şi organizează cu o precizie

ireproşabilă procesul de producţie. Acest tip de lider se implică extrem de mult în

producţie şi organizaţie şi de aceea nu deleagă autoritatea. Din punct de vedere

informal, se situează la o oarecare distanţă de colectiv, deci se vor stabili relaţii

diadice între conducător - fiecare membru al echipei.

3. Stilul democrat-consultativ are ca variabilă dominantă relatiile umane.

În acest caz, funcţia de conducere se îmbină cu funcţia de execuţie; consultările cu

membrii grupului de muncă sunt periodice şi sistematice. Sunt folosiţi motivatori

extrinseci şi intriseci, iar autoritatea se leagă într-un mod bine reglementat. Este un

lider preponderent raţional, care însă nu pune accentul pe coeziunea grupului de

muncă.

4. Stilul democrat–participativ are ca variabilă dominantă atasamentul fatã de

organizatie. Liderul e mai curând un mediator – organizator al grupului de muncă şi

al procesului de discuţie/decizie; de fapt, echipa de lucru este cea care ia decizia, în

problemele care o privesc. Între cele două tipuri de structuri (formală şi informală),

predomină structura informală; liderul intervine când apar conflicte, pentru aplanarea

lor. Se folosesc motivatorii intrinseci, iar cei care greşesc sunt ajutaţi de membrii

grupului de muncă să se corecteze. Autoritatea se deleagă adesea, nu într-un mod

riguros stabilit. Pentru a fi mai operantă, tipologia lui Likert ar putea fi completată şi

cu:

5. Stilul permisiv (laissez-faire) are ca variabila dominantă structura prestabilitã.

Liderul e un element simbolic, are rol de reprezentare în exterior a organizaţiei şi de

simbol al organizaţiei pe plan intern. El se mărgineşte în a furniza materialele

informative angajaţilor şi a marca momentul de început şi de sfârşit al unei sarcini

(ciclu productiv). Acest stil de conducere poate funcţiona pe o structură stabilită

anterior, cu poziţii, modalităţi de realizare a sarcinilor, sistem de sancţiuni şi

recompense foarte clar.

TERMENI IMPORTANŢI organizaţie instituţie Autoritate Legitimitate responsabilitate putere răspundere Stil de conducere Stil de comunicare

Bibliografie ♦ Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucuresti, 2000; ♦ Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997; ♦ Claudette Lafaye, Sociologia organizatiilor, Editura Polirom, Iasi, 1998; ♦ W. Richard Scott, Institutii si organizatii, Editura Polirom, Iasi, 2004; ♦ Mihaela Vlasceanu, Organizatiile si cultura organizarii, Editura Trei, Bucuresti,

2002; ♦ Mihaela Vlasceanu, Organizatiile si comportament organizational, Editura

Polirom, Iasi, 2003 ♦ Mihaela Vlasceanu, Organizatia : proiectare si schimbare. Introducere in

comportamentul organizational, Editura Comunicare.ro, Bucuresti, 2005

Capitolul 6.

CONFORMITATE, DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL

La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili să :

- utilizeze correct noţiunile învăţate ( conformitate, devianţă, anomie, conformism, ordine socială)

- exemplifice tipurile de devianţă întâlnite în societatea românească contemporană - analizeze paradigmele teoretice folosite de sociologi pentru a înţelege fenomenele

deviante - argumenteze importanţa toleranţei/ controlului social în limitarea devianţei.

Ca proces social fundamental, socializarea asigură atât omogenizarea

comportamentului (prin capacitatea indivizilor de a face faţă situaţiilor sociale cu care

vor fi confruntaţi şi a juca în mod eficient rolurile învăţate) cât şi omogenizarea vieţii

sociale (prin desfăşurarea ei după modelele prestabilite de comportament în funcţie de

complementaritatea diverselor roluri sociale).

6.1. Delimitări conceptuale Tendinţa comportamentului de a fi în concordanţă cu regulile prescrise ale

grupului şi cu aşteptările acestuia se numeşte conformitate. Reprezentând într-o

anume măsură o “imitaţie “ voluntară a modurilor de acţiune socială, conformitatea

nu este numai o proprietate a comportamentului individual ci şi a celui social

facilitând ordinea şi stabilitatea grupului. Ea se deosebeşte de conformism

(acceptarea mecanică a unor obiceiuri împotriva propriilor convingeri ale

individului) prin faptul că coincide cu însăşi motivaţia internă a comportamentului.

Opusul conformităţii este nonconformitatea sau devianţa definită ca lipsa de

adeziune la normele şi valorile grupului şi ca încălcare a standardelor specifice de

comportament (adică a prescripţiilor normative care indică cum trebuie să se

comporte individul într-o situaţie dată). Un comportament deviant apare ori de câte

ori o persoană renunţă să se conformeze la normele uzuale ale societăţii şi violentează

aşteptările instituţionale intrând în conflict cu standardele acceptate atât social cât şi

cultural în cadrul grupului sau sistemului social.

6.2. Tipuri de devianţă

• Devianţa include o gamă extrem de largă de acte şi conduite: acte şi conduite

excentrice sau bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite, a unui limbaj sau

gest neconformist), incompatibile cu “codurile” culturale ale grupului sau ale

societăţii, acte şi conduite imorale (indecenţa, obscenitatea, acţiunile care sfidează

morala publică) care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege, acte şi conduite cu

caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul penal) sau asocial

(bolile psihice).

• Devianţa poate fi individuală (o persoană deviază de la comportamentul normal al

grupului său) sau de grup (în care întregul grup deviază de la normele sociale, astfel

încât individul devine un membru conformist într-un grup sau o cultură deviantă). In

practică, aceste două tipuri tind să se amestece prin aceea că, în timp ce devianţii sunt

aruncaţi afară din grupurile lor, împreună cu alţi devianţi, formează grupuri

deviante.Grupurile deviante se delimitează prioritar prin limbaj care, particularizându-

se ca argou particularizează inclusiv modul de percepere şi apreciere a realităţii

sociale astfel încât determină particularizarea sistemului de valori atitudini şi relaţii ca

şi când ar constitui o altă lume. Argoul stimulează comunicarea în cadrul grupului

deviant şi inhibă sau chiar blochează comunicarea cu societatea .

• Devianţii sunt împărţiţi în devianţi cultural (devianţi de la normele de

comportament expectate) şi devianţi psihologici (devianţi de la norma de integrare a

personalităţii lor; în comportamentul social ei pot fi devianţi sau conformişti).

• Devianţele pot fi aprobate sau dezaprobate cultural. Unele forme aprobate -

lider, geniu, erou- sunt deschise onorurilor şi recunoaşterii.

• Devianţă negativă şi devianţă pozitivă

Datorită variabilităţii în timp şi în spaţiu, a criteriilor evaluative ale conduitei, în orice

societate graniţa dintre comportamentele dezirabile şi cel indezirabile este permeabilă,

astfel că definirea devianţei implică criterii alternative, adeseori divergente între ele,

dependente de gradul de toleranţă al grupurilor sociale de referinţă. Există din acest

punct de vedere o devianţă negativă (echivalentă cu încălcarea ordinii sociale)

manifestată atunci când acţiunile indivizilor depăşesc limitele instituţionale

(socialmente) acceptabile de toleranţă şi o devianţă pozitivă (echivalentă cu

schimbarea socială), manifestată atunci când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării

fundamentele ordinii sociale stabilite permitând afirmarea a noi tendinţe de organizare

socială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor

câmpuri normative cu caracter alternativ.

Rezultă că devianţa constituie atât un pericol pentru stabilitatea socială cât şi o

modalitate de adaptare a societăţii, motiv pentru care orice devianţă trebuie înţeleasă

în mod cert ca o disfuncţie prezentă şi, în mod probabil, ca o funcţie viitoare. Apariţia

comportamentelor deosebite trebuie întâmpinată predictiv, nu etichetant, deoarece de

când e lumea, unele comportamente deviante ale unei generaţii devin norme pentru

următoarea generaţie.

Această distincţie permite recunoaşterea faptului că devianţa nu are numai

caracter distructiv,ci şi constructiv în măsura în care:

- oferă o “supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea acumulărilor

excesive de nemulţumiri, tensiuni şi conflicte care ar putea ameninţa ordinea socială,

-mobilizează resursele colectivităţii contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor

sociale fundamentale (E.Durkheim),

-stimulează schimbarea socială prin punerea la îndoială a legitimităţii normelor,

redefinirea regulilor sociale şi modificarea mijloacelor de control social.

Devianţă şi anormalitate

Devianţa ca şi delincvenţa (abaterea de la legi) a fost explicată prin factori

biologici –degenerarea fizică (atavismul), predispoziţia temperamentală, structurile

cromozomiale, psihologici –psihopatia şi sociopatia (manifestată prin lipsa sensului

binelui şi răului şi a sentimentului de vinovăţie) şi societali.

Comportamentul deviant reprezintă o noţiune echivocă în măsura în care ceea ce

este considerat deviant într-o anumită societate sau epocă istorică, în altă societate sau

în altă epocă istorică este considerat drept normal (“aşa cum trebuie să fie” –

E.Durkheim). In consecinţă, devianţa nu este determinată de cauze biologice

(constituţionalitatea) sau psihice (psihismul individual), ci exclusiv de contextul social

în care este definită evaluată şi eventual sancţionată.

În esenţa ei, ca manifestare care ofensează sentimentele şi aşteptările

colectivităţii, devianţa (concept sociologic) se distinge de anormalitate (noţiune

psihopatologică) care caracterizează incapacitatea acceptată şi validată din punct de

vedere medical de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a

rolurilor sociale.

6.3. Devianţă şi anomie Sociologia devianţei consideră că nici o acţiune umană nu este prin ea însăşi

deviantă ci este calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă care

impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele

“socialmente” acceptabile sau indezirabile. În acest sens, devianţa nu este echivalentă

cu absenţa normelor (anomia sau dezorganizarea) ci cu adoptarea unor norme

incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii

în ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (sociotipul sau

personalitatea de bază) dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anume grup

social (subcultură) definit prin caractere culturale distincte.

6.4. Paradigme explicative In functie de diversele puncte de vedere conceptii şi teorii privind cauzele

devianţei, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe paradigme explicative:

Modelul “anomiei”

Devianţa este un produs al perioadelor de schimbare socială care, perturbând

câmpul normalităţii şi punând în conflict sisteme de valori diferite, dezorientează

acţiunea şi conduita indivizilor obligându-i să adopte moduri deviante de adaptare

socială. Potenţialul pentru devianţă creşte odată cu manifestarea conflictului între

scopuri sociale şi mijloace legitime instituţionale, în condiţiile în care, neavând acces

la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a

acestor scopuri (E.Durkheim şi R Merton).

Robert Merton, pentru a evidenţia principalele tipuri de conduită şi acţiune

dezvoltate de indivizi ca urmare a anomiei, a construit următoarea paradigmă :

Moduri de adaptare la anomie ( conflictul dintre scopuri şi

mijloace)

Scopuri Mijloace

I. CONFORMITATE + +

II. INOVAŢIE + -

III. RITUALISM - +

IV. EVAZIUNE - -

V. RĂZVRĂTIRE (REBELIUNE) ± ±

Accepatarea (+) atât a scopurilor culturale , cât şi a mijloacelor instituţionalizate

este denumită conformitate. Este reprezentată de conduita majorităţii populaţiei care

acceptă să se conformeze chiar atunci când mijloacele legitime nu-i sunt la îndemână.

Acceparea scopuriloe culturale (+), dar respingerea (-) mijloacelor instituţionalizate

este specifică inovaţiei. Inovatorul alege mijloace dezaprobate social, dar mult mai

eficiente pentru realizarea scopurilor decât cele obişnuite. Merton include aici artiştii

neconvenţionali, escrocii, infractorii, vânzătorii de droguri, piraţii înregistrărilor de

casete. Aceştia reuşesc să se îmbogăţească prin mijloace ilegitime dar eficace.

Respingerea scopurilor (-) dar acceptarea mijloacelor( +) este specifică ritualismului.

Ritualistul adoptă un comportament absurd deoarece concentrându-se atât de mult

aipra mijloacelor ajunge să ingnore scopurile. Exemplul dat este cel al birocraţilor

obsedaţi de reguli mărunte chiar în defavoarea eficacităţii acţiunii. Respingerea atât a

scopurilor, cât şi a mijloacelor este particulară pentru evaziune (retragere)

caracteristică pentru indivizii asociali: vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, drogaţii,

psihoticii. Respingera scopurilor (-) aprobate de societate şi înlocuirea cu altele noi

(+) este caracteristică răzvrătiţilor (rebelilor) care încearcă să stabilească o nouă

ordine socială şi normativă. În această categorie îi includem pe reprezentanţii

organizaţiilor teroriste (extremiste), liderii grupărilor religioase fanatice, subculturile

juvenile care se revoltă contra valorilor adulţilor- hippy, rockerii etc.

Teoria „asocierii diferenţiale”

Devianţa este învăţată şi transmisă prin intermediul procesului de socializare

care pune în contact individul cu valorile şi normele grupului deviant, obligându-l să-

şi însuşească codurile de conduită, normele, regulile şi simbolurile lor (sub)culturale.

Această teorie a fost susţinută de Edwin H. Sutherland. Ideea centrală a

teoriei e aceea că orice conduită criminală (infracţională) e învăţată la fel ca şi

conduita convenţională (conformistă), fiind un produs al “asocierii diferenţiale” cu

normele, valorile şi tehnicile criminale. Următoarele enunţuri sintetizează această

teorie :

- comportamentul criminal/infracţional este învăţat, fiind produsul unei educaţii;

- acest comportament este învăţat în interacţiune cu alte persoane prin intermediul

unui proces de comunicare (verbală sau a deprinderilor) ;

- principalul conţinut al învăţării comportamentului criminal este rezultatul

influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal; mass- media

joacă numai un rol secundar în geneza acestui comportament;

- procesul de învăţare a comportamentului criminal cuprinde : a) tehnicile de comitere

a crimei ; b) direcţiile specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi

atitudinilor asociate acestui comportament . Aceste direcţii (orientări) specifice sunt

învăţate prin intermediul definiţiilor normelor cu caracter (ne)favorabil. Individul

învaţă atât raţiunile/motivaţiile aderării la regulile juridice, cât şi pe cele ale violării

lor ;

- o persoană devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile

violării normelor, în dauna celor nefavorabile acestei violări. Atunci când o persoană

devine criminală, ea ajunge astfel datorită contactelor excesive cu modelele criminale.

O persoană asimilează, în mod inevitabil, cultura ambianţei din care face parte ;

- asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei, duratei, priorităţii,

intensităţii expunerii unei persoane la modelele (non)criminale ;

- atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal reprezintă o expresie a aceloraşi

trebuinţe şi valori generale. Orice încercare de a explica conduitele criminale prin

factori cum sunt motive financiare, căutarea plăcerii, dobândirea unui status social de

prestigiu sau frustrarea, este inutilă întrucât aceleaşi motivaţii caracterizează şi

comportamentul noncriminal.

Concepţia “funcţionalistă”

Devianţa este un eşec al solidarităţii sociale care, perturbând relaţiile între rolurile

sociale, îi uneşte şi îi integrează pe indivizi în reacţii ostile sau indiferente faţă de

normele şi valorile societăţii. Ea are caracter “disfuncţional” întrucât perturbă întreg

echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, perturbare posibilă

datorită refuzului sau incapacităţii indivizilor de a-şi exercita rolurile sociale

(T.Parsons).

Paradigma conflictului

Devianţa este o consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă

grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire şi permit

agenţilor de control social să organizeze descriminări între clase în privinţa

înregistrării şi sancţionării actelor de devianţă (Quinney, Turk, Walton,Platt, Young).

Viaţa a demonstrat că pentru acelaşi tip de comportament deviant, indivizii cu

status inferior (săraci, necalificaţi, neangajaţi) sunt consideraţi devianţi sau

delincvenţi şi ca atare condamnaţi la închisoare pe termen lung sau chiar la moarte, în

timp ce indivizii cu un status superior (bogaţi, politicieni, manageri) sunt consideraţi

normali, cazurile neluându-se în seamă; dacă se iau, nu se înregistrează, dacă se

înregistrează, nu se instrumentează, dacă se instrumentează, nu se judeca şi dacă se

judecă se achită sau se condamnă cu amenzi sau cu închisoare cu suspendare. Şi dacă

ţinem cont că valoarea economică a fraudelor comise de companii şi profesionişti este

de zeci de ori mai mare decât a fraudelor comise prin violenţă asupra proprietăţii,

rezultă că devianţa ca raportare la sistemul de norme este interpretată de pe poziţii de

forţă şi că sistemul de norme este un produs al structurii de putere pus în slujba celor

care deţin puterea.

Teoreticienii conflictului folosesc următoarele argumente :

a) ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social. Cel mai important

aspect al ordinii sociale este reprezentat de conservarea puterii care îşi impune

autoritatea şi îşi promovează interesele prin intermediul instituţiilor de control social ;

b) sistemul social trebuie considerat în raport cu situaţiile conflictuale existente ;

existenţa acestor situaţii conflictuale tinde să producă o societate pluralistă definită de

două sau mai multe clase ale căror interese explică acţiunile membrilor săi ;

c) conflictele sociale au şi un rol pozitiv, contribuind la creşterea ajustărilor între

grupurile sociale, permiţînd menţinerea lor.

d) fenomenul de devianţă, în general, şi cel de criminalitate, în special, este o

reflectare a contradicţiilor specifice societaţii capitaliste, care pun în conflict grupuri

sociale cu interese economice şi politice divergente ;

e) legea este instrumentul clasei dominante ; sistemul juridic capitalist are ca scop

transformarea oricărei conduite care ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor

favorizate într-un comportament ilegal ;

f) devianţa a devenit un răspuns adaptativ la condiţiile de viaţă ale capitalismului

contemporan ; distribuţia ratelor de devianţă şi sancţionarea ei au loc în funcţie de

poziţia de clasă, urmărind ordinea socială şi inegalitară a sistemului.

Aceşti teoreticieni au realizat o tipologie a crimelor/ infracţiunilor în funcţie

de diferenţele de putere existente între clasele dominante şi cele defavorizate :

- crime predatorii (prădalnice) : spargerile, tâlhăriile, comerţul cu droguri,

contrabanda. Acestea sunt comise de indivizi fără resurse în scopul asigurării

necesitaţii de supravieţuire într-un mediu dominat de inegalitate economică ;

- crime cu caracter particular : omorul, atacul înarmat, violul. Acestea sunt

savârşite mai ales de persoane abrutizate de condiţiile dure ale capitalismului ;

- crime de rezistenţă : acte clandestine de sabotaj economic şi muncă facută de

mântuială, făcute de clasa muncitoare pentru a se împotrivi rânduielilor capitaliste ;

- crime de dominare : fixarea artificială a preţurilor, încălcarea legislaţiei

financiare, poluarea mediului. Acestea sunt comise de corporaţii pentru a menţine

sistemul existent;

- crime ale puterii executive (acte de corupţie), săvârşite de oficiali în diferite

scopuri, toate având ca motivaţie păstrarea poziţiilor de putere, prestigiu şi bunăstare

materială.

Teoria etichetării

A fost sustinuta de H. S. Becker, K. Erikson, Erving Goffman . Se insistă pe faptul

că devianţa este produsă tocmai de mecanismele create pentru definirea şi

sancţionarea ei; în acest sens, devianţa nu are realitate în sine ci numai prin procesul

sau de definire, prin denumirea semantică sau “eticheta” aplicată indivizilor cărora li

se refuză dreptul de a adopta o altă identitate. Importantă nu este violarea normei , ci

reacţia societăţii faţă de această violare concretizată în stigmatizarea individului.

Odată etichetat, individul ajunge să creadă în veracitatea etichetei de deviant

asimilând toate atributele identităţii stigmatizate şi devenind cu adevărat “deviant”.

Următoarele enunţuri caracterizează în mod sintetic teoria etichetării :

- împartirea oamenilor în normali şi devianţi nu poate fi susţinută deoarece toţi

oamenii, într-un moment sau altul al vieţii lor, încalcă normele sociale;

- această încălcare a normelor, care de multe ori nu este detectată de agenţii de

control social, poate fi denumită ‘’ devianţă primară ’’ ;

- calificarea unui act ca deviant depinde mai puţin de ceea ce face individul, cât

mai ales de definiţiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta

devianţa; - din punctul de vedere al devianţilor, conduita lor este normală, este «

aşa cum trebuie să fie ».

- după ce are loc etichetarea din exterior, apare devianţa ca atare care poate fi

denumită ‘’ devianţă secundară ’’ . Indivizii etichetaţi ca devianţi ajung să creadă

în autenticitatea etichetei şi să adopte conduite conforme cu ea. Exp. : cazul

pacienţilor spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, al homosexualilor

– identitatea lor de deviant e construită prin intermediul reacţiei societăţii ce nu

admite ca indivizii să nu semene între ei.

- Eticheta serveşte pentru a inchide persoana într-un status de « outsider licenţiat »

generat de predicţia constructivă implicată de aplicarea etichetei ; procesul de

etichetare este realizat de medici, jurişti, profesori sau de catre alţi agenţi de

control social. Acestia au puterea de a stigmatiza, de a supune individul

nonconformist unui ritual de declasare/ degradare , de a-l sancţiona şi a-l obliga să

se resocializeze pentru a reveni la ceea ce societatea consideră normal.

Date fiind creativitatea şi plasticitatea deosebită a conduitelor individuale şi

diversitatea extremă a normelor ori regulilor sociale, se poate considera că:

- orice individ, într-o anumită perioadă a vieţii sale (copilărie, maturitate,

bătrâneţe) transgresează normele de conduită, devenind ca urmare “ deviant”;

- nu orice act de comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind

deviant (inovatorii de exemplu pot utiliza mijloace nonconvenţionale, adeseori ilicite

sau ilegitime, dar mult mai eficace decât cele obişnuite sau instituţionalizate).

Cele mai multe din devianţele individuale dezaprobate îşi au originea în mare

parte, dacă nu integral, în eşecul socializării (normele şi valorile personalităţii de

bază sunt imperfect integrate în personalitatea individului):

În socializarea primară, familia are un rol cheie, ea este canalul prin care copilul

absoarbe normele şi valorile societăţii. O viaţă de familie nesatisfăcătoare sau

deschisă conflictelor cu cultura dominantă devine adesea factorul principal al

devianţei dezaprobate.

Realizarea deplină a socializării şi integrării sociale, având ca finalitate

menţinerea comportării membrilor societăţii sau grupurilor sociale în cadrul

modelelor de norme, prescripţii şi conduite permise şi acceptate(recunoscute) nu

poate fi concepută în absenţa şi fără intervenţia mijloacelor variate de control social.

6.5. Controlul social şi ordinea socială Controlul social desemnează procesul prin care o instanţă (persoană, grup,

instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau

influenţează comportamentele sau acţiunile altei instanţe ce aparţine aceluiaşi sistem,

cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi

păstrării echilibrului specific sistemului.

Funcţiile controlului social sunt deci de prevenire, limitare şi eliminare a

abaterilor de la normativitatea existentă.

Conceptul sociologic de control social

Introdusă în sociologie încă de la începutul secolului al XX-lea, noţiunea de

control social include “un ansamblu de instituţii, reguli, norme, măsuri, acţiuni,

mijloace de influenţare care au rolul de a face respectate modelele recunoscute şi

permise de conduită în imprejurări specifice, potrivit cu statusul şi rolurile fiecărui

individ”.

Prin mijloacele şi procesele controlului social, sociologii descriu toate mijloacele

şi procesele prin care un grup sau o societate îşi asigură propria existenţă normală,

stabilitatea şi funcţionalitatea, coeziunea internă şi continuitatea, ca şi proiectarea,

reproducerea şi realizarea prin conduite adecvate ale membrilor săi, a modelului

normativ şi cultural, conformitatea la aşteptările sale.

Formele controlului social

În funcţie de mijloacele sau instrumentele utilizate se distinge între controlul

prin constrângere (coercitiv) şi controlul psihosocial sau persuasiv.

Controlul coercitiv este realizat de instituţiile juridice şi de cele investite cu

asigurarea ordinii publice (Althusser le numeşte “aparate represive ale statului”) cu

ajutorul mijloacelor de forţă sau ameninţare cu forţa (fizică sau simbolică). Se

exercită asupra acelor acţiuni sau comportamente care se află sub incidenţa

delincvenţei şi criminalităţii sau care sunt apreciate ca pericole importante pentru

ordinea socială şi de stat.

Controlul psihosocial constă, de regulă, în reglementarea şi coordonarea

acţiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituţionale (formale sau informale).

• Controlul formal constă în definirea şi instituirea de norme impersonale,

instituţionalizate în regulamente sau coduri, de regulă scrise, de către asociaţii sau

organizaţii sociale. Acestea precizează drepturi şi obligaţii ale membrilor, recompense

şi pedepse (sau sancţiuni pozitive şi negative), cadrul organizatoric, etc.

Menirea normelor regulamentare este triplă:

- coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea scopurilor comune ,

- minimalizarea surselor de conflict,

- perpetuarea organizaţiei sau asociaţiei.

Controlul formal sau instituţional tinde nu numai către reglementare ci şi către

standardizarea conduitelor instrumentale (productive) şi expresive ale oamenilor sau

grupurilor perpetuând ordinea socială. Unele instituţii (cum ar fi cele ştiintifice,

artistice sau de comunicare) se concentrează mai ales asupra coordonării acţiunilor,

evitând producerea efectelor de standardizare a conduitelor productive şi expresive.

In general, controlul formal face tranziţia dinspre controlul coercitiv spre cel

informal.

• Controlul informal se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un

sistem şi se manifestă implicit în cadrul interacţiunilor. El este rezultatul socializării

în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării sociale, adică al interiorizării

sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini tipice pentru o societate.

• La limită, controlul informal se manifestă ca autocontrol, respectiv ca

reglementare raţională de către o persoană, prin efort conştient sau voluntar, a

propriilor comportamente şi relaţii.

Exercitarea exclusivă a unei singure forme de control nu s-a dovedit a asigura

conformitatea, echilibrul sau ordinea socială a unui sistem. În general, eficacitatea

controlului social depinde de complementaritatea reciprocă dintre controlul formal şi

controlul informal şi a acestora cu controlul coercitiv.

Societăţile contemporane au tins către accetuarea controlului psihosocial şi în

special a celui informal, controlul coercitiv intrând în funcţiune atunci când celelalte

s-au dovedit ineficiente.

Control social, putere şi toleranţă socială

Intensitatea controlului social variază istoric, iar în cadrul aceleiaşi epoci, de la

o societate la alta (Marx, Durkheim). Forma sau mecanismul de exercitare a

controlului social depinde şi de modul de distribuire a puterii într-un sistem social şi

de necesitatea de autoreglare specifică acestuia.

Puterii politice îi sunt întotdeauna asociate mijloace de control, iar forma de

exercitare a acestuia depinde de gradul de consolidare a puterii: atunci când ordinea

de putere existentă este ameninţată, pentru restabilirea sau menţinerea ei intră în

funcţie mijloacele controlului coercitiv iar în situaţii de stabilitate relativă sau

accentuată, se exercită cu predilecţie controlul psihosocial.

În funcţionarea acestui mecanism intervine şi toleranţa socială faţă de

abaterea de la normă.

Între idealitatea normativă şi practica socială conformă normei există un spaţiu

al devierilor relative produse de varietatea “interpretărilor” individuale. Instituirea

unui control riguros îngustează până la eliminare astfel de devieri sau interpretări şi

multiplică instanţele de control formal şi coercitiv într-o ierarhie autogeneratoare.

Apare astfel forma de supercontrol social în care, pe lângă mijloacele obişnuite, apar

tehnici speciale (privilegii sau represiuni, persecuţii şi teroare sau adulare şi

exemplificare) de eliminare a toleranţei şi exercitare a controlului formal şi coercitiv.

Instanţele de control se supraetajează.

În general, toleranţa se asociază cu responsabilitatea subiectivă şi cu

autocontrolul, dovedindu-se funcţională pentru mecanismul de autoreglaj al

sistemului.

TERMENI IMPORTANŢI

Conformitate Anormalitate Etichetare

Devianţă Anomie socializare

Ordine socială Control coercitiv conformism

Devianţă primară Devianţă secundară Toleranţă socială

Bibliografie:

- Sorin M. Radulescu, Sociologia devianţei, Editura Victor , Bucureşti, 1998 - Raymond Boudon (coord), Tratat de sociologie, Editura Humanitas,

Bucuresti, 1997 - Maria Voinea, Sociologie generală şi juridică, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000 - Sorin M. Radulescu , Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în

acţiunea umană , Editura Şansa, Bucureşti, 1994. - Dan Banciu, Controlul social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Editura Victor,

1998.

Capitolul 7.

MASS-MEDIA. DEFINIŢIE, TIPOLOGII, EFECTE

Din lat. medium (la plural media), mass-media reprezintă „suporturi tehnice

care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi. Într-o

anumită măsură, este vorba despre maşini introduse în procesul de comunicare pentru

a reproduce scrisul (tipografia) sau pentru a prelungi simţul văzului şi auzului

(televiziunea, radioul, filmul etc.)”. Această definiţie a mijloacelor de comunicare de

masă conduce la o tripartiţie în care se regăsesc:

• media tipărite (cărţi, ziare, afişe, reviste);

• media având la bază filmul (fotografia şi cinematografia);

• mijloacele electronice (radio, TV, telefonul, faxul, calculatorul,

videocasetofonul, videotexul, CD-ROM-ul etc.).

Să înregistrăm şi punctul de vedere al lui Rémy Rieffel care apreciază mass-

media ca suporturi de transmitere, clasificate după „misiunea” pe care o îndeplinesc:

a) servesc la selectarea şi medierea mesajelor de actualitate imediată, fiind

legate de o anumită periodicitate:

• ziarul

• radioul

• televizorul

b) furnizează stocuri sau fluxuri de informaţie care facilitează

interactivitatea dintre emiţător şi receptor

• calculatorul

• CD-ROM-ul

• videotexul

Mass-media ne afectează profund, deoarece ele constituie o prezenţă constantă

în viaţa noastră.. În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă

instituţie: presa oferă un bagaj comun de idei şi imagini, care depăşeşte barierele

sociale şi geografice” . Din această cauză, analiza modului în care presa influenţează

societatea a constituit una din preocupările majore ale cercetătorilor mass-media.

Influenţarea publicului se produce în urma şi prin intermediul expunerii la acţiunea

mass-media: acelaşi mesaj va fi receptat diferit şi va exercita efecte diferite, în funcţie

de tipul şi de caracteristicile specifice canalului de presă.

Efectele mass-media se pot resimţi în zone diferite ale societăţii. După Denis

McQuail, mass-media pot acţiona asupra:

a) indivizilor,

b) grupurilor,

c) instituţiilor,

d) întregii societăţi.

Totodată, ele pot afecta personalitatea umană în:

- dimensiunea cognitivă (schimbarea imaginii despre lume),

- dimensiunea afectivă (crearea sau modificarea unor atitudini şi sentimente)

sau

- dimensiunea comportamentală (schimbări ale modului de acţiune al

indivizilor şi fenomene de mobilizare socială).

Dintr-o altă perspectivă, influenţa mass-media se poate produce într-un

interval scurt de timp sau poate avea nevoie, până devine operaţională, de un interval

mai amplu. De asemenea, efectele presei pot crea schimbări dorite sau schimbări

nedorite: ele pot fi rezultatul unui proces controlat (campaniile de presă) sau al unor

ocurenţe mai mult sau mai puţin neaşteptate.

Cercetătorii au propus diferite modele teoretice şi sisteme de clasificare a

multiplelor forme de influenţare pe care le-au detectat. Caracteristicile atribuite

acestor efecte s-au modificat substanţial: de la efectele globale la efectele specifice, de

la cele directe, pe termen scurt, la efecte difuze, indirecte, pe termen lung. În acelaşi

timp, imaginea receptorului s-a schimbat: de la un public pasiv, supus influenţei

mesajelor, s-a trecut la un public activ, care selecţionează conţinuturile.

Studiul influenţei asupra comportamentului segmentelor de auditoriu prin

mass-media s-a concretizat în mai multe tipologii şi modele, grupate în funcţie de

puterea acţiunii mesajului în rândul publicului; astfel, ar exista teorii ale efectelor

puternice, altele vizând efectele limitate şi, în sfârşit, teoriile efectelor slabe.

7.1. Teoriile efectelor puternice

Modelul „stimul – răspuns”

În 1939, într-o perioadă marcată de ascensiunea rapidă a lui Hitler, Serge

Tchakhotine publica studiul Le viol des foules (Violul mulţimilor). Ideea centrală a

acestei cărţi era că în societăţile industriale, indivizii, care trăiesc rupţi de textura

socială, izolaţi în casele lor, alienaţi de valorile tradiţionale, expuşi şi vulnerabili la

mesajele presei, pot fi manipulaţi printr-o campanie mass-media bine orchestrată.

Evident, imaginea propagandei hitleriste, a adeziunii oarbe a unor mari mulţimi

controlate prin programe de radio şi prin presa scrisă era de-a dreptul impresionantă.

Ulterior, experienţa propagandei dezvoltate de alt sistem totalitar (URSS), precum şi a

aceleia puse în mişcare de statele aliate pentru a justifica efortul de război şi a

mobiliza populaţia împotriva inamicului comun a venit să întărească sentimentul că

mass-media sunt un instrument aproape infailibil de propagandă.

În acest context, relaţia dintre mesajele presei şi public este una de tipul stimul

– răspuns. Ideea că mesajele ajung direct la receptor, nefiltrate de vreun factor social

(individ, grup, organizaţii etc.) sau cultural (tradiţii, sisteme simbolice, concepţie

despre lume) a sugerat denumirea acestei teorii prin sintagma fluxul într-un singur

pas (one step flow). Conform acestei interpretări, de îndată ce mesajul „atinge”

receptorul, declanşează o reacţie uniformă, la fel cum un stimul extern declanşează în

corpul omenesc reacţii senzoriale spontane, motiv pentru care, această concepţie este

numită teoria acului hipodermic. Expresia subliniază iluzia că:

a) mesajele presei penetrează conştiinţa receptorului cu uşurinţa cu care un ac

străpunge pielea;

b) ele generează un răspuns imediat, rapid şi necontrolat raţional, analog celui

provocat de o împunsătură.

O altă sintagmă, teoria glonţului magic, scoate în evidenţă ideea că,

pătrunzând atât de uşor în conştiinţe, mesajul presei ar fi un instrument „vrăjit” pentru

modelarea opiniei publice. Astfel, „glonţul magic” reprezentat de mass-media ar

funcţiona ca un declanşator de comportament social „programat”, fiind de ajuns o

campanie de presă bine „construită” pentru a se obţine imediat orientarea atitudinii şi

comportamentului publicului în direcţia dorită.

Toate aceste teorii pornesc de la premisa că „indivizii ar trebui să se afle în

situaţii de izolare psihologică, să întreţină relaţii impersonale de interacţiune cu

semenii lor şi să fie rupţi de legăturile şi obligaţiile sociale informale”.

Generalizată în mod necritic asupra tuturor efectelor mass-media, „teoria glon-

ţului magic” apare ca „un model mecanicist şi lipsit de subtilitate pentru explicarea

relaţiei dintre presă şi audienţă, model care consideră că mass-media injectează valori,

idei şi informaţii, în mod direct, în indivizi pasivi (care fac parte dintr-o audienţă

atomizată), producând un efect direct şi imediat” (T. O’Sullivan ).

Modelul stimul – răspuns poate fi aplicat cu succes pentru explicarea reacţiilor

publicului numai în situaţii ieşite din comun, când canalele uzuale de comunicare

socială sunt blocate, iar sursele mass-media sunt considerate credibile şi atractive; în

aceste cazuri, mesajele lor (frecvente, repetate şi neconcurate de alte tipuri de mesaje)

se referă la subiecte concrete, au impact emoţional şi par lipsite de ambiguitate; ele

oferă răspunsuri „convenabile” în raport cu modelul cultural dominant şi au o

puternică funcţie de securizare; de aceea publicul le acceptă imediat, necritic şi

reacţionează în consecinţă.

Denis McQuail consideră că există două situaţii-tip care favorizează

emergenţa unui efect „stimul –răspuns”: dezordinea socială (creată de catastrofe,

panică, terorism, violenţă) şi campaniile de influenţare a publicului.

Modelul „hegemonic”

Conform acestui model, clasele dominante îşi exprimă puterea, în momentele

de stabilitate economică şi socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace

persuasive de tip cultural-simbolic. Astfel, folosindu-se de sistemul educativ şi de

canalele de informare în masă, ele îşi impun ideologia (i.e. imaginea lor despre lume,

imagine în concordanţă cu interesele lor de clasă) în forma unor adevăruri generale,

neutre, universal valabile.

Supuse unui asemenea bombardament, clasele dominate asimilează această

reprezentare defavorabilă lor, ca şi cum ar fi una „naturală, inevitabilă, eternă şi

indiscutabilă”. Astfel, devenind elementele de bază (adevărurile de „bun-simţ”) ale

culturii de masă, valorile capitaliste sunt naturalizate, legitimate şi reproduse la infinit.

Modelul hegemonic rămâne tributar premisei că mass-media pot influenţa în

chip direct şi puternic publicul receptor. În ultimă instanţă, puterea hegemonică nu

este altceva decât reversul pasivităţii audienţei – un public activ şi critic nu ar asimila

imediat valorile „picurate” de presă şi nu ar deveni atât de uşor prizonierul unei

ideologii străine de propriile sale interese şi valori.

Modelul hegemonic a fost invocat şi în timpul confruntărilor din jurul ideii

„imperialismului cultural” şi al necesităţii unei „noi ordini mondiale a informaţiei”.

Dacă oamenii depind de anumite canale de presă pentru a găsi divertismentul şi

informaţiile necesare, atunci şi ţările ajung să depindă de anumite surse producătoare

de informaţii şi bunuri culturale. „Astfel, ţările în curs de dezvoltare se văd controlate

de ţările puternice din punct de vedere economic, cu sisteme mass-media foarte

dezvoltate, care copleşesc şi anulează eforturile autohtone de a produce asemenea

mesaje. Incapabile să intre în competiţie cu această cultură de import, sistemele de

comunicare de masă din ţările în curs de dezvoltare distribuie produsele ieftine de

import pe piaţa internă. Din această cauză, ele încep să se teamă că propria lor cultură

va fi alterată şi, pe această bază, lansează acuzaţiile de imperialism cultural”.

Modelul „dependenţei”

S. Ball-Rokeach şi M. De Fleur susţin că indivizii depind în mod diferit de

mesajele presei, în funcţie de variabilele socio-culturale prin care sunt definiţi şi

îndeosebi de gradul în care au nevoie de informaţiile furnizate de mass-media.

„Sistemele politice, economice sau de altă natură din societăţile moderne depind de

mass-media pentru a stabili relaţii de comunicare. Altfel spus, presa controlează

resursele de informare şi comunicare de care celelalte sisteme au nevoie pentru a

funcţiona eficient”. În consecinţă, „dependenţa indivizilor faţă de mass-media este

determinată, în mare parte, de reţeaua de relaţii dintre presă şi celelalte sisteme” .

Oamenii au nevoie de mass-media pentru că trăiesc şi sunt angrenaţi în diferite

sisteme (fabrici, instituţii, firme comerciale, viaţă politică, divertisment, educaţie,

activitate culturală etc.) care, la rândul lor, nu pot să funcţioneze fără datele oferite

prin ansamblul comunicării de masă. Relaţia nu mai este acum bilaterală (presă –

individ), ci trilaterală: presă – instituţii sociale – individ.

Puterea presei scade atunci când sistemele sociale sunt puternice şi creşte

atunci când acestea sunt slabe. Or, instituţiile societăţii se „clatină” de obicei în

situaţii de criză ( catastrofe naturale, schimbare socială rapidă, conflicte militare); iar

„atunci când presa rămâne unicul sistem de distribuire a informaţiei, potenţialul

mesajelor mass-media de a avea efecte variate, de tip cognitiv, emoţional sau

comportamental, creşte”. În momentele de criză când oamenii experimentează stări de

nelinişte, şi dezorientare, apelul la presă ca factor de regăsire a echilibrului este mai

intens. Această dependenţă este deosebit de accentuată în zonele metropolitane, unde

şi informaţiile privind viaţa politică şi economică, şi cele de „orientare” în cotidian

sunt inaccesibile prin comunicarea interpersonală sau instituţională. În felul acesta, cu

cât societăţile sunt mai industrializate, mai urbanizate, mai complexe, cu atât creşte

dependenţa indivizilor de mass-media.

Dacă în situaţiile de criză singurul mijloc prin care oamenii pot afla „ce se

petrece” şi pot reduce stările de disconfort, derută ori spaimă este accesul la presă,

atunci înseamnă că audienţele vor creşte dramatic în asemenea momente..

Beneficiind de o mare putere de a „defini şi structura realitatea”, presa oferă

indivizilor date şi criterii pentru a afla şi a înţelege ce se întâmplă, pentru a lua decizii

şi a acţiona în consecinţă. O informaţie corectă poate calma societatea, iar o

informaţie eronată ori exagerată poate declanşa o panică generală. În asemenea

condiţii, responsabilitatea jurnaliştilor este deosebită, iar reacţiile necontrolate,

afective, isterice ar trebui să nu-şi găsească loc în mesajele de presă.

Modelul „spiralei tăcerii”

Această perspectivă de interpretare a fost lansată de cercetătoarea germană

Elisabeth Noelle-Neumann. Ea susţine că presa are o putere deosebită de a influenţa

opiniile indivizilor, fiind instrumentul prin care societatea, în ansamblul ei,

controlează comportamentul fiecărui individ în parte.

În esenţă, teoria „spiralei tăcerii” se bazează pe cinci premise:

a) oamenii se tem de izolare, doresc să fie integraţi în colectivităţile care-i înconjoară;

b) societatea are tendinţa de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant

sau care au valori diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor ei;

c) frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent starea, direcţiile,

fluctuaţiile opiniilor comune;

d) aceste evaluări afectează reacţiile în public ale indivizilor, care încearcă constant să

se conformeze liniei generale de comportament şi de gândire a colectivităţii;

e) pe baza acestor procese de adecvare şi renunţare la elementele distonante se creează

şi se menţine opinia publică majoritară .

Mass-media reprezintă „locul” unde se dezbat marile probleme ale unei

societăţi; presa are un prestigiu social considerabil, iar opiniile pe care jurnaliştii le

exprimă reflectă, în ochii receptorilor, tendinţele dominante ale opiniei publice.

„Mass-media constituie principalul element de referinţă în exprimarea şi distribuirea

opiniilor. Mesajele presei sunt concepute ca un fel de martori ai distribuirii opiniilor

legitime, fiind utilizate de indivizi ca indicatori selectivi pentru a determina cine este

în drept să vorbească public (opinii legitime) şi cine trebuie să rămână tăcut. Mediile,

mai exact ziariştii, sunt cele care au puterea de a decide şi de a defini ceea ce este

important şi legitim în judecarea diferitelor evenimente sau elemente ale vieţii

publice”. Pentru că nu au cum să controleze ansamblul dezbaterilor şi poziţiile tuturor

centrelor de opinie, oamenii pot şti dacă în sânul societăţii există şi alte idei

dominante; ei cred că presa exprimă valorile majorităţii şi, în consecinţă, îşi

raportează ideile şi atitudinile la acest termen de referinţă. Cei care nu-şi regăsesc

punctele de vedere în conţinuturile transmise de presă vor avea tendinţa să se retragă

din dezbaterea publică, de teamă că, mergând contra curentului, vor fi marginalizaţi.

Ei vor „tăcea” şi, cu cât opiniile transmise de mass-media vor fi mai diferite de

părerile lor proprii, cu atât vor fi mai tăcuţi, mai absenţi din dezbaterea publică,

alunecând astfel pe o „spirală a tăcerii”.

Puterea mass-media de a impune o anumită opinie poate conduce la două

fenomene:

a) Crearea unei minorităţi tăcute: grupurile care nu se regăsesc în discursul mediatic

reprezintă categorii izolate; ele se retrag din dezbatere, iar poziţia lor „tăcută”,

chiar dacă se exprimă prin vot sau prin alte instanţe, nu afectează mişcarea

societăţii. Eliminând minorităţile din dezbaterea publică, mass-media îşi

abandonează misiunea democratică şi conduc la o uniformizare a discursului

social.

b) Crearea unei majorităţi tăcute: frecvent, mass-media exprimă puncte de vedere care

nu reprezintă marea masă a oamenilor obişnuiţi, ci ideile unor lideri sau ale

jurnaliştilor, care monopolizează spaţiul şi timpul dezbaterilor. Dacă ideile unei

minorităţi sunt susţinute de presă, respectiva minoritate devine foarte activă , în

timp ce majoritatea, simţindu-se marginalizată, se retrage din dezbatere şi începe să

alunece pe pantele „spiralei tăcerii”.

Clivajul dintre minoritatea vizibilă, exprimată de mesajele mass-media, şi majori-

tatea invizibilă, fără acces la dialogul social, se poate menţine ascuns perioade

lungi de timp, până în momentul când o altă formă de expresie socială, care

garantează anonimatul indivizilor (votul ori revolta), va aduce la lumină adevărata

atitudine, adevăratele interese şi poziţii ale maselor.

În concluzie, modelul „spiralei tăcerii” susţine că „atunci când teme contro-

versate se află în dezbatere, direcţia pe care o urmează opinia publică, direcţie ce

poate influenţa guvernul sau indivizii, este în chip decisiv modelată de presă”.

7.2. Teoriile efectelor limitate Treptat, studiile au arătat că diversele conţinuturi mass-media (de la

programele de ştiri la desenele animate) generează, în condiţii diferite, efecte diferite,

ale căror formă şi amploare depind de categoria de public afectată.

Astfel, influenţa mass-media asupra publicului nu mai apare ca totală şi

atotputernică, ci determinată de o multitudine de factori conjuncturali: când, unde,

cum, ce conţinut, ce tip de public etc. De la „glonţul magic”, cu efect radical, trecem

la „o ploaie de schije”, cu un efect limitat şi incert; această concluzie atrage atenţia

asupra faptului că efectele nu apar ca rezultat al unei relaţii simple, izolate (presă –

public), ci ca produs al unor ansambluri complicate de relaţii, care leagă publicul şi

presa de structura socială, de tradiţia şi valorile culturale, de reacţiile cognitive şi

afective ale indivizilor, de accidentele conjuncturilor istorice etc.

Noua perspectivă ştiinţifică se concentrează asupra factorilor care mediază în

relaţia dintre mesajele mass-media şi procesele de receptare şi insistă asupra caracte-

rului selectiv al preluării conţinuturilor transmise de presă; acesta este determinat de

factori psihologici (percepţie, memorie selectivă), sociali (expunere selectivă, filtrarea

în grup, presiunile liderilor de opinie) şi culturali (tradiţii, concepţii de viaţă).

Modelul „fluxului în doi paşi” În anul 1942 un grup de sociologi americani şi-a propus să urmărească efectele

mesajelor mass-media asupra unei mici comunităţi, într-o perioadă de campanie

electorală pentru alegerile prezidenţiale. Localitatea aleasă se numea Erie County şi se

află în statul Ohio. Pe parcursul anchetelor, sociologii au constatat că localnicii aveau

opinii destul de bine precizate în ceea ce priveşte dezbaterea politică, erau la curent cu

evoluţia campaniei electorale, dar, atunci când erau întrebaţi ce sursă de presă au

folosit, nu puteau indica ziarele ori emisiunile respective. Adâncind ancheta, ei au

descoperit că majoritatea celor investigaţi obţineau informaţiile nu atât din contactul

direct cu mass-media, cât din surse intermediare: rude, vecini, prieteni, care le

povesteau ce se spune în presă.

The people choice, publicată în 1944 de P. Lazarfeld,B. Berelson şi H. Gaudet, a

lansat un nou model teoretic, numit fluxul în doi paşi . Acest model presupune că, în

drumul său către public, mesajul presei este filtrat de un factor intermediar numit

„lider de opinie”.

lideri Mass-media mesaj public

etapa I etapa II

Mass-media nu mai exercită o influenţă directă, ci una indirectă (fluxul în doi

paşi), în care un rol primordial îi revine relaţiei/influenţei interpersonale care uneşte

membrii grupului şi o personalitate cu statut de lider de opinie.Audienţa apare ca o

sumă de subgrupuri (etnice, sociale, religioase, geografice, culturale), diferenţiate prin

poziţia socială, gradul de educaţie, tradiţii, coduri simbolice, structură demografică

etc. La rândul lor, subgrupurile nu sunt omogene: membrii lor se integrează în

configuraţii socio-culturale aparte, au ocupaţii, preocupări şi interese diferite, sunt

expuşi la influenţe diverse, au acces la surse de informare eterogene.

Totuşi,unul dintre membrii grupului se individualizează printr-o activitate

comunicaţională mai intensă: se informează mai mult, caută să-şi lărgească lista

surselor, confruntă sursele, frecventează chiar mediile de specialitate. El este consultat

de membrii obişnuiţi ai grupului pentru a-i informa sau pentru a le clarifica

problemele controversate. Respectivul personaj selectează şi interpretează din

mass-media acele informaţii pe care le consideră relevante pentru audienţa sa. Treptat,

el devine o „autoritate” în domeniul care-l interesează – cel puţin pentru membrii

micro-colectivităţii sale. În această ipostază, beneficiază de statutul de lider de opinie,

ceea ce îi conferă un anume prestigiu, valabil însă numai pentru o arie tematică

definită (altfel spus, prestigiul nu conduce la transformarea sa în lider formal al

grupului). Astfel, în funcţie de diferite sfere de interes, în fiecare grup se configurează

mai mulţi lideri de opinie.

Liderul de opinie se individualizează prin câteva caracteristici:

a) este o persoană credibilă, care ocupă o poziţie centrală în grup;

b) are contacte multiple cu lumea exterioară;

c) este mai expus mesajelor venite din afara grupului;

d) exprimă valorile grupului, este deci „conformist” în raport cu aspiraţiile şi

idealurile acestuia. De aceea, „tocmai pentru că el apare ca un reflex fidel a ceea ce ei

sunt, ceilalţi membri ai grupului îi acordă încrederea lor şi se lasă influenţaţi de el”.

În orice grup, liderul de opinie ocupă o poziţie intermediară: pe de o parte, el

este un factor inovator (este mai expus influenţei mass-media, are acces mai rapid şi

mai variat la informare), iar pe de altă parte, este un agent conservator (fiind un

exponent al valorilor grupului, el nu le poate abandona decât cu riscul pierderii

prestigiului şi a poziţiei de lider de opinie). Aceasta înseamnă că orice lider de opinie

exercită un efect reglator, mediind între inedit şi tradiţional, între valorile externe şi

cele interne, între cultura globală şi micro-cultura grupului.

Modelul „fluxului în doi paşi”subliniază câteva caracteristici importante ale

interacţiunii dintre audienţă şi presă:

a) audienţa nu este unitară şi amorfă, ci diferenţiată şi posesoare a unor grile culturale

proprii;

b) receptorii nu sunt pasivi, ci activi; ei nu reacţionează iraţional, ci raţional;

c) mesajele presei nu ating direct indivizii, ci trec printr-un sistem complex de

medieri (vorbim despre un model al „fluxului în mai mulţi paşi”);

d) conţinutul difuzat de mass-media nu deţine monopolul asupra semnificaţiilor;

sensul unui mesaj este rezultatul unui proces de filtrare şi interpretare, adică al

interacţiunii simbolice dintre emiţător şi receptor; în consecinţă, sensurile atribuite

unui conţinut mass-media pot să varieze de la un public la altul.

Mass-media nu pot exercita o influenţă imediată, uniformă şi totală; efectele

acţiunii lor asupra receptorilor sunt parţiale, ating publicul treptat şi cunosc o mare

varietate de forme. Sutele de cercetări sociologice arată că influenţa presei conduce la

un singur efect constant: ea contribuie nu atât la schimbarea unor opinii şi

comportamente, cât la întărirea şi confirmarea celor preexistente într-un grup. În 1961

Joseph Klapper dovedeşte că indivizii expuşi unor mesaje mass-media au tendinţa de

a selecta elementele care confirmă valorile ori normele familiare lor şi de a le respinge

pe cele care le infirmă.

Modelul cultivării A fost lansat de sociologul american Georg Gerbner. După o amplă anchetă,

Gerbner a ajuns la concluzia că mass-media, şi în special televiziunea, au devenit un

„membru al familiei”, fie monopolizând comunicarea cu lumea externă, fie

subsumând alte surse de informare. Astfel, datorită expunerii cvasi-permanente la

mesajele mass-media, oamenii ajung să depindă de acestea, atât în cunoaşterea

mediului în care trăiesc, cât şi în asimilarea unui anumit mod de a gândi lumea

înconjurătoare.

Gerbner a numit „cultivare” efectul rezultat dintr-o asemenea expunere

intensă, care conduce la fixarea „unei viziuni asupra lumii comune, a unor roluri

comune şi a unor valori comune”. El a constatat că influenţa mass-media este foarte

vizibilă în cazul persoanelor care petrec multe ore pe zi în faţa televizorului, persoane

pe care el le-a numit „heavy viewers”, în opoziţie cu cele care rămân mai puţin timp în

faţa ecranului – „light viewers” .

Privitorii „grei” au o concepţie despre lume dependentă, „cultivată” de

concepţia distribuită de televiziune (ei consideră că pot fi oricând victimele unei

agresiuni stradale, deoarece imaginile TV le oferă mereu cazuri concrete ale unor

asemenea agresiuni). Expunerea la mesajele televiziunii, în corelaţie cu alţi factori,

precum vârsta, sexul, cultura, poziţia socială etc., conduce la obţinerea unor efecte

diferenţiate, sugerând faptul că diferitele grupuri suportă în chip diferit acţiunea

„cultivării”, adică: a) receptarea sistematică prin mass-media a informaţiilor, ideilor,

simbolurilor sau valorilor; b) formarea, în urma acestui proces, a unei reprezentări,

mediatic definite, asupra realităţii.

Aici se analizează relaţia dintre expunerea la programele cu conţinut violent

difuzate de televiziune şi comportamentul infantil violent. Unele analize, bazate pe

ideea „imitaţiei”, susţin că tinerii imită şi învaţă să se comporte agresiv sub influenţa

modelelor oferite îndeosebi de filmele de aventuri. „Premisa majoră este că expunerea

la stimuli agresivi va mări tensiunea psihologică şi emoţională a individului, ceea ce

va face să crească probabilitatea unui comportament violent” . Alţi cercetători

consideră că violenţa de la televizor nu declanşează şi nu inhibă comportamentele, ci

pur şi simplu confirmă şi întăreşte valorile şi normele de acţiune deja existente la

nivelul unui grup social ori al unui individ. În acest caz, mai importante decât

mesajele televizate sunt relaţiile interpersonale din interiorul grupului. În sfârşit, se

consideră că expunerea la mesajele violente contribuie la purificarea tinerilor: ea îi

eliberează de impulsurile primare şi îi face să consume în imaginar dorinţele de

comportament agresiv

Modelul „agendei” După ce au descoperit că presa nu contribuie decisiv şi rapid la schimbarea

atitudinilor, cercetătorii au căutat alte zone în care influenţa mass-media ar putea fi

semnificativă; astfel, s-au oprit asupra concepţiei individuale şi colective despre lume.

Ei au plecat de la premisa că oamenii se confruntă permanent cu realităţi şi informaţii

care le confirmă sau infirmă „imaginea” despre lume („world view”) general acceptată

de indivizi şi colectivitate.

În societatea modernă, presa reprezintă mijlocul de comunicare socială

dominant, revărsând asupra indivizilor şi colectivităţilor un flux permanent de date,

fapte şi idei. O dată cu informaţiile transmise, jurnaliştii propun şi semnificaţii,

configurând o anumită „imagine” despre lume. De aici se poate deduce că valorile,

ierarhiile şi normele pe care presa le promovează, înţelesurile pe care ea le sugerează

ar putea influenţa modul de gândire şi „harta” cognitivă a indivizilor şi a

colectivităţilor.

Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcţionează în calitate de

„creatoare de agendă”, de făuritoare de „ordine de zi”, de clasificări şi priorităţi pentru

indivizii care compun audienţa lor. Această ipoteză, lansată în 1972 de cercetătorii

americani M. McCombs şi D.L. Shaw, a căpătat numele de model al agendei

(„agenda setting”). El a fost configurat în urma analizei asupra campaniei electorale

prezidenţiale din 1968; McCombs şi Shaw s-au oprit asupra localităţii Chapel Hill din

statul Carolina de Nord şi asupra alegătorilor care, înainte de campanie, nu susţineau

nici unul dintre candidaţi. Sociologii au intervievat 100 de asemenea „indecişi”, între-

bându-i, între altele, care sunt problemele majore cu care se confruntă naţiunea

americană; apoi au trecut la analizarea conţinutului mass-media din perioada

campaniei electorale. Răspunsurile au fost catalogate în 15 clase, iar acestea au fost

împărţite în „probleme majore” şi „probleme minore”.

Comparând clasificarea oferită de presă cu cea furnizată de alegători,

McCombs şi Shaw au ajuns la rezultate foarte apropiate de o echivalenţă de tip 1 la 1.

Aceasta dovedea faptul că priorităţile fixate de mass-media au influenţat gândirea

alegătorilor, care au catalogat problemele în funcţie de ierarhiile presei. Cei doi

sociologi au urmărit apoi, pe durata alegerilor prezidenţiale din 1972, clasificările

alegătorilor din Charlotte (Carolina de Nord), în iunie (înainte de convenţiile

partidelor), în octombrie (în plină campanie electorală) şi în noiembrie (după alegeri).

Perspectiva temporală oferită de această anchetă a arătat că agenda publică urmează

agenda presei – altfel spus, că există o relaţie de înlănţuire temporală (care ar putea fi

interpretată şi ca una de tip cauză – efect) între priorităţile stabilite de presă şi cele

asumate de indivizi.

Datele obţinute conduc la ideea că „presa, în chip voit sau nu, structurează

temele de interes şi dezbaterea publică. Un grup de lucru are întotdeauna o agendă, o

listă de teme ce urmează a fi dezbătute în ordinea descrescătoare a importanţei. În

mod normal, temele care nu figurează pe agendă nu sunt dezbătute. Modelul

«agendei» arată felul în care presa şi în mod special ştirile au puterea de a focaliza

atenţia publicului asupra unei liste limitate de teme, ignorând, în schimb, altele. Drept

rezultat, unele teme sunt insistent dezbătute în spaţiul public, iar altele sunt ignorate”.

„Poate că presa nu are succes în a le spune oamenilor ce să gândească, dar ea reuşeşte

splendid în a le spune oamenilor despre ce să gândească”.

Teoria agendei ne permite să înţelegem două fenomene specifice funcţionării

presei:

a) Atunci când mass-media prezintă anumite evenimente în mod intens şi generalizat,

publicul consideră că acele evenimente sunt importante. Cititorii şi ascultătorii ştiu

că în mediul înconjurător se petrec zilnic mii şi mii de fapte. De asemenea, ei

consideră că jurnaliştii sunt persoane competente şi responsabile. În consecinţă,

deduc că cele câteva fapte şi persoanele alese să constituie subiectul mesajelor

mass-media sunt cu adevărat importante, deoarece ele nu pot reprezenta altceva

decât rezultatul unor analize şi evaluări făcute, în chip lucid, de reprezentanţii

presei.

De fapt, cercetările arată că majoritatea criteriilor de valoare –

newsworthiness – cu care lucrează jurnaliştii se bazează pe logici de tip

organizaţional şi pe evaluări ţinând de priorităţile culturii profesionale, deci nu pe

datele oferite de investigarea ştiinţifică a fenomenelor sociale. Publicul acordă

credit presei şi este convins că ceea ce i se oferă ca subiecte de maxim interes

reprezintă probleme importante şi semnificative pentru viaţa naţiunii; Paul

Lazarfeld şi Robert Merton au numit acest fenomen „funcţia de a conferi status a

mass-media”. În formularea lor: „Audienţele subscriu la credinţa circulară că, dacă

eşti cu adevărat important, atunci atragi atenţia presei, iar dacă eşti în vizorul

presei, atunci cu siguranţă că eşti cineva important”. Conferind prestigiu şi

legitimitate unor întâmplări, persoane ori instituţii, presa validează (în ochii

publicului) rolul şi importanţa acestora şi le promovează ca „teme” majore în

dezbaterea colectivă. Adeseori, această „agendă” poate să fie în contradicţie cu

situaţiile reale şi cu priorităţile concrete.

b) Deoarece lucrează într-un mediu profesional marcat de mecanismele „concu-

renţei”, jurnaliştii au tendinţa de a fi mai atenţi la ceea ce se petrece în celelalte

publicaţii sau posturi decât la ceea ce se petrece în lumea înconjurătoare. În

consecinţă, de îndată ce un ziar sau un program abordează un subiect ce pare

generator de succes, toţi ceilalţi jurnalişti se reped asupra temei respective. Acest

fenomen a fost numit „pack journalism” – „jurnalismul de haită”. Drept urmare, în

toate media (cotidiane, reviste, buletine de ştiri radio, jurnale de actualităţi şi

emisiuni speciale la TV) apar aceleaşi teme, aceleaşi istorii, aceiaşi protagonişti şi,

uneori, chiar aceleaşi idei. Bombardat din toate părţile cu aceleaşi mesaje, publicul

ajunge să creadă că presa transmite ceva cu adevărat important; în consecinţă, el îşi

modelează „reprezentările” despre lume sub presiunea „reprezentărilor” difuzate în

mass-media.

„Modelul agendei” conduce la câteva concluzii:

a) Presa exercită o influenţă lentă, afectând îndeosebi „reprezentările” publicului

despre lume.

b) Priorităţile presei nu corespund întotdeauna cu priorităţile sociale. Frecvent, presa

prezintă şi impune ca teme majore aspecte marginale ale vieţii sociale, economice

şi politice; situaţii, procese, persoane şi chiar evenimente esenţiale, ignorate de

presă, riscă să fie ignorate şi de public; în schimb, este posibil ca unele chestiuni

minore, supradimensionate de discursul jurnaliştilor, să consume timpul şi energia

publicului. Deducem că presa nu este o „oglindă a realităţii”, ci „un reflector” care

luminează mai tare unele zone, lăsând ca altele să rămână întunecate.

c) „Modelul agendei” atrage atenţia asupra răspunderii morale a jurnalistului pentru

fiecare cuvânt. „Etichetele” pe care le „lipeşte” unor anumite evenimente, felul

cum prezintă o temă, cum ignoră alte teme, cum descrie diferite personalităţi, totul

poate declanşa, prin acumulare, efecte şi contra-efecte imprevizibile.

7.3. Teoriile efectelor slabe

Susţinătorii ideii efectelor puternice sunt convinşi că difuzarea intensă a

mesajelor persuasive, bine construite şi adecvate cadrului mental al publicului îl

modelează şi conduce la impunerea ideilor sau a atitudinilor dorite. În schimb,

susţinătorii efectelor limitate au atras atenţia asupra poziţiei active a publicului, a

modurilor variate în care acesta interacţionează cu mesajele presei. „Audienţa nu este

un recipient pasiv, ea nu poate fi privită ca o bucată de ceară modelată de un abil

propagandist. Audienţa este formată din indivizi, care cer ceva de la mesajele la care

sunt expuşi şi care le selectează pe acelea pe care le consideră utile pentru ei. Cu alte

cuvinte, ei trebuie să primească ceva de la manipulator, dacă acesta vrea să primească

şi el ceva de la public. O negociere este întotdeauna prezentă aici” . Dar cât de intensă

poate fi o asemenea negociere? Cât de liber este publicul? Ce amploare are puterea sa

de a selecta, de a reinterpreta, de a conferi alte semnificaţii mesajelor mass-media?

Dezvoltarea acestor noi modalităţi de cercetare a relaţiei dintre presă şi public

este strâns legată de generalizarea tehnicilor moderne de distribuire a mesajelor din

audiovizual (satelit, cablu, pay per view în televiziune, FM din radio ). Acestea au

condus la pierderea monopolului exercitat de canalele naţionale, dând receptorilor

posibilitatea alegerii între multiple oferte mass-media. Publicul devine acum factorul

decisiv: dacă existenţa unei instituţii mass-media depinde de amploarea audienţei

(cine are public poate fixa preţuri mari pentru reclame), atunci identificarea

publicului-ţintă, atragerea şi „fidelizarea” lui devin obiective majore ale strategiilor de

comunicare mediatică. Producătorii, jurnaliştii şi cercetătorii încep să se intereseze de

aceste segmente de public; ei încearcă să determine formele prin care asemenea

audienţe fragmentate îşi manifestă rolul activ, selecţionând sau reacţionând la

întâlnirea cu conţinutul mediatic.

Modelul „uses and gratifications” („utilizări şi gratificaţii”) J. Blumler şi E. Katz (1974) au sintetizat mai multe cercetări consacrate

mecanismelor psihologice şi sociale care conduc la selectarea şi utilizarea produselor

mass-media şi au pus bazele teoretice ale acestui model. El se întemeiază pe două

premise:

a) publicul este activ; atunci când face apel la sistemul comunicării de masă, el

urmăreşte obiective clare;

b) în dialogul cu presa, reprezentanţii publicului caută să-şi rezolve anumite nevoi şi

să obţină anumite satisfacţii.

„Potrivit acestei orientări, cercetările se concentrează asupra condiţiilor psiho-

-sociologice ale utilizărilor media: consumul mediatic este un act de utilizare, în

funcţie de aşteptări, nevoi şi foloase presupuse; ceea ce «fac» oamenii din mass-media

depinde de ceea ce aşteaptă ei de la acestea; oamenii operează spontan sau voluntar o

selecţie a mesajelor după imaginea lor despre media; [...] media răspund unor

aşteptări specifice, procurând satisfacţii mai mari sau mai mici utilizatorilor;

consumul mediatic este proiecţia unor aşteptări industriale şi colective şi a unor

exigenţe funcţionale ale sistemelor sociale”. Eficacitatea mesajelor mass-media

depinde de aşteptările publicului; acesta selectează diferite conţinuturi şi le utilizează

în manieră activă, în funcţie de trebuinţele sale concrete (dimineaţa, un program de

radio care oferă informaţii utile va fi preferat unuia care conţine numai muzică;

după-amiaza, în intervalul de odihnă, opţiunea poate fi inversă).

În consecinţă, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicaţie, fiecare

emisiune ori articol este „evaluat” pe baza capacităţii sale de a acoperi anumite nevoi

sau de a oferi anumite satisfacţii; instituţiile sistemului mass-media se văd astfel puse

într-o situaţie de luptă permanentă, pentru a atrage atenţia audienţei, pentru a o

convinge de valoarea mesajelor lor şi pentru a o menţine legată de emisiunea, textul,

programul sau publicaţia care distribuie acele conţinuturi. „Astăzi, îndeosebi datorită

concurenţei dintre diferitele canale, publicul ocupă un loc central, devine referinţa

obligatorie a oricărui program, căci numai astfel se poate asigura complicitatea celui

care priveşte, deci fidelitatea sa faţă de prezentator, emisiune şi post. Obţinerea

acestei complicităţi reprezintă unicul mod prin care se pot evita întreruperile pe care

receptorul le poate produce, utilizând telecomanda. Televiziunea modernă creează

astfel un «pact» între jurnalişti şi public, cerând şi încurajând participarea constantă a

spectatorului. «Fiţi alături de noi», «rămâneţi cu noi» sunt formulele ce exprimă

această tendinţă”

Nevoile satisfăcute de mass-media pot fi de natură cognitivă (dobândirea de

informaţii, cunoaştere, opinii), afectivă (dobândirea de experienţe emoţionale),

socio-integrativă (întărirea contactelor cu familia, prietenii, vecinii, colegii de muncă

etc.), personal-integrativă (întărirea încrederii în sine şi a statusului) şi de scădere a

tensiunii ( posibilitatea evadării din grijile cotidiene). Nu toate aceste nevoi sunt

legate de problemele practice; o parte din ele pot fi interpretate şi ca „recompense”, ca

modalităţi de dobândire, prin consumul de mesaje mass-media, a unor „gratificaţii”

simbolice. În felul acesta, un conţinut mediatic poate satisface mai multe necesităţi şi,

invers, aceeaşi necesitate poate să-şi afle răspunsul în mesaje de presă diferite. Centrul

de greutate se mută acum asupra motivaţiilor ce determină alegerea unui ziar,

program, articol, autor – motivaţii în funcţie de care creatorii de mesaje mass-media

îşi vor construi textele şi îşi vor organiza priorităţile. Problema „alegerilor” şi a

stabilităţii/mobilităţii publicului se complică din cauza facilităţilor tehnologice

(satelit, cablu, video, telecomandă, walkman, teletext şi Internet), care oferă

oportunităţi noi de „navigare” printre produsele mass-media.

Modelul „uses and gratifications” s-a dovedit a fi unul dintre cele mai

fructuoase instrumente de analiză a receptării mesajelor mass-media. El s-a concentrat

asupra opiniilor publicului prin care acesta justifică o anumită alegere, o anumită

preferinţă. Dar receptarea mesajelor presei nu solicită numai un act de selectare

(urmat de consum pasiv), ci şi un subtil proces de interpretare. Ceea ce implică alte

metode de cercetare şi o altă perspectivă teoretică.

Analiza receptării. Mesajele presei sunt astăzi accesibile, datorită exploziei

tehnologiilor moderne, unor audienţe deosebit de variate din punct de vedere social,

lingvistic, cultural, al vârstei sau sexului. Se comportă oare aceste audienţe uriaşe

asemenea unei mase omogene, în care se imprimă aceleaşi semnificaţii, sau

reacţionează asemenea unor cristale, care preiau mesajele şi le transformă în

nenumărate sclipiri, diferite de la o clipă la alta? Receptarea mass-media este un act

de impunere unidirecţională a unor conţinuturi, sau, din contră, un proces „interactiv”,

în care „spectatorii stabilesc semnificaţii proprii şi construiesc propria lor cultură” ?

Mesajele presei (identice) sunt multiplicate, prin receptarea lor diferenţiată: fiecare

grup şi fiecare individ reconstruiesc semnificaţiile mesajelor, le descifrează şi le refac

conform propriilor „grile de lectură”. Aceste premise au generat numeroase studii şi

dezbateri care definesc două mari direcţii de cercetare, având ca obiectiv:

a) studiul proceselor prin care publicul construieşte o versiune proprie, un sens

specific, diferit de cel sugerat de mesajele mass-media („studiile culturale”

propriu-zise);

b) studiul proceselor de interacţiune socială (în familie, grup) prin care indivizii

preiau, dezbat şi reconstruiesc semnificaţiile propuse de mesajele industriilor

culturale („etnografia receptării”).

Una dintre preocupările majore ale cercetătorilor, ancorate în câmpul studiilor

culturale, a fost clarificarea fenomenului receptării diferenţiate. Reprezentanţii

acestui curent ştiinţific au studiat diferitele subculturi (ale tinerilor muncitori, ale

grupurilor de emigranţi, ale femeilor, ale bandelor de hippies, rockeri, skins etc.),

urmărind practicile culturale ale acestora, conflictele dintre valorile şi sistemele lor de

semnificare şi cele ale culturii de elită (dominatoare), modul cum aceste grupuri

generează, în contact cu produsele industriilor culturale, reprezentări sociale

conflictuale. În consecinţă, ei au pus problema receptării în termenii opoziţiei dintre

puterea socială (instituţiile şi indivizii care controlează producţia de cultură şi,

implicit, de reprezentări asupra lumii) şi puterea personală –înţeleasă ca posibilitate a

receptorilor de a rezista modelelor simbolice impuse şi de a produce sensuri proprii,

altele decât cele sugerate de bunurile culturale pe care le consumă (sau, mai corect,

care le sunt oferite spre consum).

Din această perspectivă, publicul nu primeşte pasiv mesajele, ci negociază

receptarea acestora, atât prin posibilităţile pe care le are de a alege un tip sau altul de

produs, cât şi prin capacitatea de a refuza „lectura preferenţială.”

Etnografia receptării este preocupată de descifrarea mecanismelor prin care

membrii unui grup negociază semnificaţiile propuse de produsele culturale, fie prin

dialogul dintre ei, fie prin construirea unei configuraţii de comunicare aparte

(aranjarea apartamentului în funcţie de televizor, organizarea vieţii după calendarul

emisiunilor preferate, reuniri şi separări pentru vizionarea şi comentarea unor pro-

grame, ritualuri familiale etc.). Cercetările de acest tip încearcă să surprindă, la faţa

locului, atât raporturile de interacţiune socială, cât şi cadrele spaţio-temporale care

contribuie la fabricarea unor interpretări circumstanţiale, fragile, care nu rămân

„înscrise” pe un suport sau într-o instituţie socială oarecare; ele pot fi întrezărite

numai în locul şi în momentul în care apar, ca străfulgerări de o clipă, şi apoi dispar,

în noianul altor prelucrări şi reinterpretări ale produselor culturale. „Aceste studii au

dezvoltat metodologii de cercetare proprii, având ca scop surprinderea proceselor de

receptare in situ, adică în situaţii concrete, intime. Ele au folosit tehnici de anchetă

diverse, mergând de la observarea participativă la înregistrarea video a intervalelor de

vizionare, de la studiul documentelor interne, de tip agendă şi caiet personal, până la

interviuri aprofundate”

Bibliografie: - Mihai Coman, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004

- Drăgan, Ion, 1996, Paradigme ale comunicarii de masă, Bucureşti, Şansa

- Fiske, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom

- Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanică la interacţiune),

Iaşi, Polirom

- McQuail, Denis, 1987,Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 2003

- Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicării,

Iaşi, Polirom