Familia, un bun mediu educativ

Familia reprezintă un sistem social, compus din mai multe subsisteme: (1) subsistemul

cuplului, (2) subsistemul părinti-copii, si (3) subsistemul fraţilor .Toate aceste subsisteme se

influenţează reciproc. Dintre aceste trei subsisteme, relaţia părinţi-copii prezintă cel mai mare

impact în ceea ce priveşte evoluţia sănătoasă a copilului.

Dezvoltarea individului pornește de la dezvoltarea copilului, care are loc în contextul

relațiilor interpersonale, întâlnite în primul rând în cadrul familiei. Cercetările sugerează că

funcționarea familială este determinată de calitatea relațiilor interpersonale, care determină

adaptarea copilului, și nu de structura familială tradițională sau non-tradițională.

Relațiile oferă contextul în care copiii își dezvoltă toate funcțiile psihologice, în care

întâlnesc pentru prima dată lumea externă, în care învață ce aspecte sunt semnificative și

merită atenție, în care dobândesc etichetele și modalitățile de comunicare, în care dezvoltă

modalități de a se vedea pe sine în relație cu această lume (Schaffer, 2007).

Familia constituie cadrul de bază în care cei mai mulți copii sunt introduși în viața

socială, unde sunt dobândite regulile comportamentului interpersonal. Familia va continua să

le servească drept bază de securitate atunci când întâlnesc lumea din afară (Schaffer, 2007).

Totodată, relația mamă-copil este prima relație pe care o formează copilul.

Semnificația particulară a acestei relații derivă din importanța pentru starea de bine a

individului față de orice altă relație următoare, deoarece determină protecție, iubire și

securitate și se răspândește astfel asupra întregii funcționări, fizice și psihice, a copilului. În

plus, relația mamă-copil este o legătură durabilă, care joacă un rol central de-a lungul

copilăriei și care rămâne o sursă de confort după adolescență. În plus, este considerată ca fiind

un prototip pentru toate celelalte relații apropiate pe care le va forma individul, chiar și în

perioada adultă (Schaffer, 2007). Având în vedere că relația de atașament se produce natural

și nu solicită procese de socializare specifice, Bowlby (1980) a semnalat că această relație

influențează modul de interpretare de către copil al stărilor emoționale ale celorlalți.

Thompson (1999) consideră că de aici derivă importanța particulară în dezvoltarea emoțională

copilului a unor aspecte precum sensibilitatea, acceptarea sau respingerea, cooperarea sau

imixtiunea maternă.

Numeroase cercetări empirice (Talib, Mohamad, & Mamat, 2011) evidentiaza

impactul stilurilor parentale asupra dezvoltării copiilor și al competențelor acestora în

adaptarea la lume. Cele patru stiluri parentale – stilul autoritar, stilul permisiv, stilul

competent și stilul neglijent sau neimplicat– au fost asociate cu seturi comportamentale

specifice ale copiilor.

Stilul parental autoritar (authoritarian parenting) (Papalia, Olds și Feldman, 2008).

Părinții cu stil autoritar încearcă să își determine copiii să se conformeze unui set de conduite

și îi pedepsesc puternic și absolut pentru încălcarea acestuia. Astfel de părinți sunt mai

detașați, mai puțin calzi și mai puțin toleranți față de copiii lor decât alți părinți. Copiii

acestora tind să fie mai nemulțumiți, retrași în sine și neîncrezători.

Stilul parental permisiv (permissive parenting) valorizează, la cealaltă extremă,

autoexprimarea și autoreglarea. Acești părinți sunt calzi, nu comandă și nu sunt exigenți.

Copiii lor tind să fie imaturi – cu cel mai mic autocontrol și cel mai puțin exploratori – și

primesc atât de puțină îndrumare încât pot deveni nesiguri și anxioși în a decide dacă fac sau

nu ce e mai bine.

Stilul parental competent (authoritative parenting) aduce o balanță optimă între

respectul față de individualitatea copilului și efortul de a insufla valorile sociale

constrângătoare. Părinții cu stil competent au încredere în abilitățile lor de a ghida copilul;

respectă deciziile, interesele, opiniile și personalitățile independente ale copilului; sunt

iubitori și toleranți. Aparent, copiii acestora se simt în siguranță știind că sunt iubiți și

îndrumați ferm, tind să fie cei mai încrezători în sine, cu ridicate abilităti sociale și cu

performanțe academice ridicate.

Stilul parental neglijent/ neimplicat (neglectful/ uninvolved parenting) caracterizează

părinții care se concentrează mai mult pe nevoile lor personale decât pe ale copiilor, uneori

datorită stresului sau depresiei. Acest stil parental a fost asociat cu o varietate de tulburări

comportamentale în copilărie și adolescență (Papalia et al., 2008).

Dintre cele patru stiluri parentale mai sus prezentate , cel competent oferă o dezvoltare

armonioasă a copilului. Dealtfel, familia este grupul social vital în asigurarea îngrijirii,

protecţiei şi educaţiei copilului. Mai mult, pentru a fi un bun mediu educativ, membrii familiei

trebuie sa să aibă curajul să abordeze o serie de metode eficiente în relaţia cu propriul copil,

ajutând astfel la coeziunea relaţiei părinte-copil.

BIBLIOGRAFIE

Schaffer, R.H. (2007). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Editura ASCR, 99-120.

Bowlby, J. (1980). Attachment and loss. Vol 3: Loss, sadness and Depression. London: Hogarth

Press.

Thompson, R. A. (1999). Early attachment and later development. In J. Cassidy & P. R. Shaver

(Eds.), Handbook of Attachment Theory and Research (pp. 265-286). New York, NY: Guilford

Press.

Talib, J., Mohamad, Z., & Mamat, M. (2011). Effects of Parenting Style on Children

Development. World Journal of Social Sciences, 2(1), 18.

Papalia, D.E., Olds, S.W., & Feldman, R.D. (2008). Human Development (10th ed.), New York,

NY: McGraw-Hill, 300-302.