E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X X X X • N r . 1 4 ( s e r i e n o u ă )

2

3

4

Vizita Înalt Prea Sfinţiei Sale

Arhiepiscopul nostru Nathaniel 22-27 august 2003

„Aceste zile vor fi, în primul rând, ocazie să

ne rugăm împreună, să aducem Domnului şi

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos mulţumiri pentru toate

binecuvântările Sale” (scrisoarea IPS Arhiepiscop Nathaniel, 3-07-2003)

DRAGI IUBITORI DE HRISTOS, aceasta a

fost „chemarea” arhiepiscopului nostru

Nathaniel în aceste zile istorice, că vrem sau

că nu vrem, că acceptăm sau că nu acceptăm.

Precum psalmistul David „Iată, vin Doamne.

Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule. Legea Ta

este adâncul inimii mele. Vreau să vestesc

mila Ta, în mijlocul poporului Tău. Şi nu îmi

închid buzele mele. Tu ştii lucrul acesta,

Doamne” (Ps. 40, 7-9), astfel a venit la noi

„păstorul cel bun” ca să se roage împreună cu

noi, ca să reverse binecuvântările Domnului,

Dumnezeului nostru Iisus Hristos peste toţi

cei care, cu inimi curate l-au primit, dar şi

peste toţi cei care inimile lor au fost împietrite

de duhuri nebune.

Nu cred că venirea ierarhului nostru

stăpân a fost rânduită numai de oameni. Cred,

din adâncul sufletului meu, că sufletele

fraţilor noştri, ale tuturor înaintaşilor şi drept-

slujitorilor sfintei noastre biserici, rugăciunile

maicilor, lacrimile mamelor, dar şi

rugăciunile noastre, ale nevrednicilor Săi

slujitori, au contribuit la împlinirea acestei

chemări a IPS Arhiepiscop Nathaniel.

„Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul Meu: nu

zăbovi, Dumnezeule” (Ps. 40, 17). În felul

acesta, iubiţi credincioşi s-au rugat înaintaşii

noştri preoţi, episcopi, mitropoliţi, în decursul

celor peste 50 de ani de apărare a dreptei-

credinţe din întreaga lume ortodoxă. Aşa ne-

am rugat şi noi, împreună, odată cu naşterea

Pruncului Iisus când, în anul 1998, Sinodul

Rus de la New-York ne-a eliberat. Aşa s-a

rugat Părintele Petre Popescu, ca Bunul

Dumnezeu să nu „zăbovească” şi să vină

peste noi stăpân arhiereu român, şi Bunul

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, iar IPS

Arhiepiscop Nathaniel prin glasul rugăciunii

noastre, prin ruga sufletelor adormiţilor

arhierei mitropolitul Visarion, episcopul

Teofil, arhiepiscopul Policarp, episcopul

Valerian, şi al vrednicilor de pomenit

arhimandritul Iosafat, ieromonahul Pahomie,

preotul Vasile, preotul Virgil, preotul Petre,

ipodiaconul Petre-Cătălin, Mântuitorul Iisus

Hristos îi spune înaltului arhiereu, precum

oarecând apostolului Petru: „Mână la adânc şi

aruncă mreaja de cealaltă parte a corăbiei”

(Lc. 5, 4; In. 21,6).

Iată de ce iubiţi fraţi întru Hristos, am fost

chemaţi să ne rugăm împreună. Iată de ce l-

am primit de stăpânul arhiereu plini de

emoţie. Iată de ce, precum Moise, care

mergea spre Muntele Horeb, am auzit şi noi

cuvintele Mântuitorului îndreptându-ne spre

Biserică: „Moise, Moise, descalţă

încălţămintea ta, că locul de care te apropii

este sfânt”. Aşa ne-am apropiat şi noi de

sfânta noastră biserică când, vineri 23 august

2003, de sfinţii mucenici Irineu, Or, Agatonic

şi cei dimpreună cu dânşii, odată cu sfinţirea

apei şi odată cu intrarea în Biserică a înalţilor

arhierei, tot lucrul cel urât, toate uneltirile

5

diavolilor, toate încercările de dezbinare s-au

spulberat.

„Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate

lumina să stea sub obroc” (Mt. 5 14-15).

Acesta este, fraţilor, preotul. Şi cu atât mai

mult Episcopul, care este chemat să fie izvor

de lumină, să transmită „lumina lui Hristos” şi

să fie simbol şi model. Iată de ce, fraţilor,

aceste zile de 22, 23 şi 24 august 2003 au fost

scrise cu litere de aur în viaţa comunităţii

fraţilor români ortodocşi din Paris, au fost

scrise cu lacrimi de bucurie, cu „Osana, bine

este cuvântat cel ce vine întru numele

Domnului”, deoarece în acest Sion al

Episcopiei mitropolitului Visarion Puiu au

trecut peste 30 de ani de când nu am fost

binecuvântaţi de un stăpân arhiereu român. 30

de ani de când lumina lui Hristos am ţinut-o

sub obroc. Dacă aşa au fost atunci vremurile,

grele, dacă aceasta ne-a fost crucea pusă pe

umerii noştri, de a apăra, de a fi nebuni după

Hristos, astăzi, când se împlinesc 150 de ani

de la înfiinţarea primei capele ortodoxe

române de la Paris, am avut în acest an

binecuvântat de Dumnezeu bucuria pe care nu

au avut-o înaintaşii noştri, bucuria pentru care

atât s-a rugat Părintele Vasile şi Părintele

Petre, ca să avem un arhiereu român.

Pentru prima dată în cei peste 121 de ani

de istorie a sfintei noastre biserici, duminică,

24 august 2003, a 10-a după Rusalii, Sfânta

Liturghie a fost săvârşită de un sobor de

arhierei: Mitropolitul Iosif, Arhiepiscopul

Nathaniel, Arhiepiscopul Gabriel (rue Darue),

Arhiepiscopul Adrian. Cât de înălţătoare au

fost rugăciunile arhiereilor în această sfântă zi a

vindecării fiului lunatic. Cât de binecuvântată

a fost, fraţilor, această zi când mila lui

Dumnezeu s-a revărsat peste capele noastre,

ale copiilor noştri, ale mamelor noastre, cât de

cutremurătoare au fost cuvintele

Mântuitorului din Sfânta Evanghelie: „O,

neam necredincios şi îndărătnic, până când

voi fi cu voi; până când vă voi suferi pe voi”

(Mt. 17, 17), înţelegând prin această mustrare

şi asemănătoare cu cea din Templu, faţă de

neguţători, că este o mânie mântuitoare,

deoarece este împotriva răului, împotriva

patimilor, neprihănită, împotriva diavolilor.

În ajun de Crăciun, când sufletul şi inima

îmi sunt umplute de darul Naşterii Pruncului

Iisus, pentru binecuvântările revărsate asupra

noastră şi a Sfintei Biserici, împlinind

îndemnul vrednicilor noştri înaintaşi,

Părintele Vasile Boldeanu, Preotul Petre

Popescu, iată, iubiţi fraţi întru Hristos, la ce

ne îndemna în anul 1949, în pastorala de

Crăciun, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe

Române din Europa Occidentală, Mitropolitul

Visarion Puiu:

„În numele lui Dumnezeu, care este

Dumnezeul păcii, iar nu al neorânduielii şi

dezbinării (1 Cor. 14, 33), pentru Hristos care

ne-a iubit pe toţi şi ne-a spălat cu sângele Său

(Apoc. 1, 5), pentru datoria şi cinstea noastră,

pentru sfânta noastră patrie, să fim una,

gândindu-ne la poporul nostru, la cei de acasă,

care trec prin mari nevoi şi grele suferinţi”.

„Vă îndemn cât mai este vreme, după

cuvântul sfântului Iacob, la înţelepciune, la

acea înţelepciune care vine de Sus, şi care este

curată, paşnică, blândă, plină de îndurare şi

rodnică de fapte bune, neosânditoare şi

nefăţarnică.”

„Vă îndemn, în numele înaintaşilor mei

ierarhi ai plaiurilor româneşti, păstrători

neadormiţi ai dreptei-credinţe, să lăsaţi casa

Tatălui meu casă de rugăciune. Porţile ei

închise astăzi, să le faceţi pentru slava lui

Dumnezeu, larg deschise. Căci mâna Lui este

aproape.”

„Să vie, dar, fraţilor, la noi, sfânta

legătură a unirii în Hristos. Pentru vremurile

grele pe care le trăim să simţim şi să spunem

cu Apostolul: Din toate părţile suntem

strâmtoraţi, dar nu striviţi; în împrejurări

deznădăjduitoare ne aflăm, dar nu

deznădăjduim (2 Cor 4, 8).”

Iată, fraţilor, de ce ne rugăm şi pomenim

pe înaintaşii noştri, iată de ce cred că sufletele

lor sunt aşezate în cetele Drepţilor şi au fost

alături de noi în aceste zile istorice, de

rugăciune, de mulţumire lui Dumnezeu, aduse

de soborul Înalţilor Arhierei în această sfântă

zi de Duminică, 24 August 2003. În aceste

zile vocile sufletelor noastre s-au unit cu

vocile cetelor îngereşti, împreună-cântând:

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe

pământ pare, între oameni bună-voire”.

Fie ca aceste îndemnuri şi rugăciuni să

fie Adevărate Lumini ale lui Hristos, veşnic

aprinse în sufletele noastre, în felul acesta

6

lăsând copiilor copiilor noştri „casa Tatălui

meu, casă de rugăciune”.

Paris, decembrie 2003

Preot Constantin Târziu

P.S. Odată cu sărbătorile de iarnă, în

acest an istoric, 150 de ani de la înfiinţarea

primei capele ortodoxe române la Paris a lui

Iosafat Snagoveanu, la 22 noiembrie 1853,

121 de ani de la cumpărarea Bisericii

Ortodoxe Române de către guvernul

monarhiei române, la 5 septembrie 1882, 20

de ani de la cumpărarea terenului Vatra

Românească de la Ormesson, culminând cu

prima vizită şi slujire a Arhiepiscopului

nostru Nathaniel în biserica bunilor noştri

înaintaşi, vrednici slujitori ai lui Dumnezeu şi

oamenilor, preoţii şi diaconii slujitori vă

dorim tuturor Sărbători fericite şi Un an nou

fericit. Două mii trei ani de sărbătorire a

praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus

Hristos, acest an 2003 înscris în istoria

Bisericii Române din Paris, ca an cu cea mai

mare binecuvântare de la Dumnezeu

revărsată asupra noastră, a tuturor la Sfânta

Liturghie Arhierească din Duminica a 10-a

după Rusalii.

Preot Constantin şi Preot Iulian

Ierodiacon Iosif şi Diacon Viorel

Fie ca bucuria noastră să rămână veşnic în

sufletele şi inimile noastre !

Hristos S-a Născut, măriţi-L !

„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe

pământ pace, între oameni bunăvoire!”

(Luca 2, 14)

Punere la punct

OAMENI BUNI,

Tocmai citesc în Cuvântul românesc din

Iulie-August 2003 următoarele:

„Pe placa de granit au fost încrustate în

limba franceză următoarele cuvinte: 1944-

1989. Românilor căzuţi pentru Dumnezeu

şi democraţie. Exilaţii români. (…) Sâmbătă

7 Iunie 2003, românii s’au recules la acest

mormânt. Serviciul religios a fost oficiat de

preoţii Vasile Urda şi Constantin Stoica,

singurii preoţi din Paris recunoscuţi de comu-

nitatea refugiaţilor români care nu a făcut şi

nu face pactul cu diavolul securist (sublinie-

rea noastră). Un fost deţinut politic român a

recitat poezia Imn morţilor, de Radu Gyr, din

care citez câteva strofe:

Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul până’n temelii,

Că arde ţara de morminte,

Cum arde cerul de făclii.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

Noi am făcut din voi icoane

Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu neamul nostru nu va plânge.

Ci se cuminecă prin voi.”

Ce vreau să subliniez aici este uşurătatea

cu care autorul – Adrian Mureş, care trăieşte

probabil în USA – scrie „preoţii Vasile Urda

şi Constantin Stoica, singurii preoţi din Paris

recunoscuţi de comunitatea refugiaţilor ro-

mâni care nu a făcut şi nu face pactul cu

diavolul securist”… Întrebarea mea: Cine i-a

suflat, sau i-a scris aceste rânduri, ziaristului

Mureş? Şi pentru ce? Pentru a insulta discri-

minând rezistenţa română toată, globală, din

aceşti ultimi 20-30 de ani, contra regimului

sovietic şi persecuţiilor exercitate de acesta

vreme de o jumătate de secol încoace peste

sute de mii, milioane de martiri din toate ţările

româneşti şi din străinătate… Căci în ce pri-

7

veşte preoţii Urda şi Stoica, în ultima vreme

(în aceşti 10-20 de ani) se pare, aceştia sunt

singurii din Paris „recunoscuţi de comunitatea

refugiaţilor (din Paris) care nu a făcut şi nu

face pactul cu diavolul securist” (!?). Doamne

Dumnezeule, iartă-mă că în sila mea pentru

prostia omenească, cuvintele mele, sensul lor,

pot aluneca ofensând grav nişte oameni

cinstiţi, de onoare – mă gândesc la redacţia

„Cuvântului românesc”! dar care trebuie să

ştie – şi ştiu probabil – că nu discriminând

printre cei care s-au sacrificat ori se sacrifică

pentru un ideal, neîmplinit, mai exact un ideal

rupt în parte (dar încă nesfâşiat) cum este

Idealul României întregite (de la Nistru pân’

la Tisa…). Cu alte cuvinte, cu ce drept cineva

dintre noi: Român de altădată, sau de astăzi,

„păţit”, victimă, victime ale Istoriei noastre

contemporane, deci având ceva de spus. Acest

cineva, acest Stan Păţitul (mă gândesc că

poate fi redactorul rândurilor de mai sus…)

nu poate el desemna selectiv, adică judeca şi

aprecia pe cel bun, sau foarte bun, sau mai

puţin bun! Sau deloc – adică nebun!?!?

Nu poate fi, cum spune dreptul francez

partie et juge! Sau cum se spunea în Evul

Mediu cu ocazia unui măcel colectiv, război,

„crimă contra umanităţii” (cum se spune as-

tăzi), adică pedeapsă colectivă fără judecată,

executată pentru raţiune de stat, pentru a

salva ordinea instituţională, deci asasinat de

stat! Nu se poate judeca şi pedepsi în bloc,

cum se spunea în Evul Mediu – creştin (?),

căci ordinea de stat era inspirata de creş-

tinism: Vinovat?! Nevinovat?! Victime?

Martiri? Dumnezeu îi va alege pe cei buni!!

Sigur că îi aşează Dumnezeu la dreapta Lui. –

Pe cine? Pe cei prigoniţi, pe cei osteniţi, pe

cei asasinaţi, adică pe cei care s-au jertfit

pentru Cuvântul şi Lucrarea lui Dumnezeu.

Cum poţi spune ca X, Y sunt singurii

recunoscuţi de comunitatea refugiaţilor din

Paris care nu a făcut şi nu face pactul cu

diavolul securist… Cum au fost recunoscuţi?

De cine? Consultaţi de cine? În ce calitate i-

au consultat? De ce şi când i-ai consultat: De

deţinuţi politici. Sa mă ierte Dumnezeu, dar

nu sunt numai foştii deţinuţi politici care s-

au luptat si au pătimit pentru România martiră

şi asasinată.

În calitate de refugiat politic? Încă o

data să mă ierte Dumnezeu, dar nu numai

refugiaţii politici români au pătimit pentru

România martiră.

Cine este astăzi refugiat politic român?

Nu ştim… Întrebaţi la Politie… Cei din

vremea noastră – da, aceia se puteau numi

refugiaţi politici. Când? – În secolul trecut,

secolul XX, căci acum, în secolul XXI,

„précisément au moment où l’Europe se

prépare – et cela n’est pas facile pour toutes

sortes de conditions maternelles et juridiques

– à accueillir la Roumanie dans son sein,

laquelle est un état démocratique (!?) et

souverain. Il a formulé sa demande d’entrer

en Europe” etc. etc. (iată ce mi s-a spus).

Condamn unul ca să apăr mii de refugiaţi

politici. Deci acum cred că nu mai poţi fi

decât „fost refugiat politic”, dacă doreşti ca

ţara ta România să intre în Europa. – Ca

Polonia, ca Ungaria, ca Cehia, Slovacia,

Bulgaria, Ţările Baltice. Ba chiar îmi este

teamă să nu intre întâi, înaintea noastră,

Ucraina, Turcia… Doamne fereşte! Doamne,

fereşte-ne! Fereşte Doamne pe Oiţele şi

Berbecii lui Dumnezeu sa nu mai fie încă

refugiaţi politici români în Uniunea

Europeană, adică statele şi naţiunile libere şi

democratice unite de mâine.

În sfârşit, trec la alt punct. Este vorba de

articuleţul / fotoreportajul publicat în Dorul

(Danemarka), semnat Liviu Vălenaş, intitulat

„Ce-o fi căutând IPS Nathaniel la Paris?”

Mirându-se tare, ca viţelul la poarta nouă!? Şi

noi încă o dată întrebându-ne: Cum poate,

Doamne Dumnezeule!, să se dezonoreze un

ziarist – pe care de altfel îl citeam cu interes

zilele trecute în cărţi-interviuri bine rostite în

legătura cu soarta României noastre de ieri, de

astăzi, de mâine. Repet, aşadar: cum poate să

se dezonoreze un scriitor şi ziarist actual scri-

ind atâtea minciuni, adică gogoşi: la gogoaşa

înfuriată! (ca viţelul de mai sus: Unde? Cine?

Cititorul n-are decât să-l caute… Viţel care

puţin la făptură s-a umflat ca să fie bou…).

Atâtea minciuni, gogoşi umflate, servite pe

tavă, după ce cineva i le-a dictat la ureche. Şi

plătit, bineînţeles. Cât? Întrebaţi-l – Pentru

gloria României de astăzi…

În ce priveşte situaţia exactă a patrimo-

niului (moral şi material) al Bisericii noastre

ortodoxe române din Paris, o vom da în pri-

8

mire şi control celor calificaţi să controleze şi

Comitetului de gestiune, la timpul oportun.

De 50 de ani încoace ne gospodărim singuri şi

dăm socoteală de banii bisericii şi avutul ei

cultural şi artistic organelor de stat de aici din

Franţa, sub ocrotirea legală a căreia trăim şi

ne putem ruga în libertate. Nu avem nici o

legătură administrativă sau bisericească cu

Patriarhatul sau Ministerul Cultelor din ţară.

Ziaristul pomenit mai sus o ştia de altminteri

– poate a uitat! Este foarte grav să-ţi pierzi aşa

deodată memoria… Păcat de tinereţea şi

talentul pe care le avea când l-am cunoscut.

„Ultima ora”. – Încă o gogoaşă se acumu-

lează cu acest titlu în Dorul – Revista nu ştiu

cui, căci nu mai seamănă deloc cu aceea, la

fel numită, unde a scris Eugen Lozovan, unde

s-au publicat multe şi interesante păţanii,

evenimente, isprăvi minunate ale Românilor

noştri de pretutindeni, unde mi-a făcut o

deosebită plăcere să colaborez în trecut…

Deci aici se semnalează verdictul Tribunalului

de instanţă din Paris în legătura cu litigiul şi

procesul pe care îl avem cu nişte impostori şi

piraţi ai bisericii noastre… S-a făcut apel la

aceasta situaţie. Pe de altă parte – ştie foarte

bine ziaristul de mai sus – ca acel proces nu

noi l-am făcut, ci ei, cei care vor să ocupe

biserica. Cu ce bani si cine i-a plătit şi le

plăteşte avocatul lor ca să pledeze aceasta

infamie? – Nu ştiu. Întrebaţi-i. În ce ne

priveşte, noi sigur că plătim avocatul nostru şi

destule formalităţi ca să ne apăram biserica.

Cu ce bani? – Cu banii osteniţilor, văduvelor,

credincioşilor care vin la biserică, dând obolul

lor.

Titus Bărbulescu

NB: L'auteur de cet article déloyal et

polémique contre notre Eglise et notre pasteur

spirituel, se dit romano-catholique, ou greco-

catholique, je ne sais. A-t-il consulté sa

hiérarchie catholique? Ou uniate?

D’Allemagne, de France ou de Navarre?

Avant de produire ce papier infâme.

Nous, notre Eglise orthodoxe roumaine de

Paris, avons des rapports fraternels avec les

romano-catholiques et les greco-catholiques

(uniates) de Paris. Cette prose déshonorant

pour son auteur Liviu VALENAS sera

traduite et envoyée à son Eminence, le

Cardinal Lustiger, de Paris, pour information.

Buna cuviinţă şi buna credinţă

URMĂRIM, DESIGUR, cu mult interes, tot

ce apare în jurnalele româneşti referitor la

viaţa românească, dinlăuntru sau din afara

României. Comunitatea română ortodoxă de

la Paris, deşi tăcută şi aparent dezbinată, îşi

exprimă regulat poziţia morală pe care

încearcă să o păstreze de peste 50 de ani, cu

convingerea că nimic nu se poate face în

România, dacă acest aspect este ignorat sau

batjocorit.

Iată de ce, dorim să aducem câteva

lămuriri la două articole, apărute în două ziare

româneşti sub semnătura domnului Liviu

Vălenaş din Nüremberg, Germania. Este

vorba de “Ziarul de Vest” din luna august-

septembrie 2003, unde sub o frază insidioasă

care se vrea reţinută ca o decizie implacabilă:

“Biserica română de la Paris trebuie să treacă

la Patriarhia de la Bucureşti”, autorul prezintă

un interviu al IPS Iosif, Mitropolit al Arhie-

piscopiei ortodoxe române din Europa Occi-

dentală şi Meridională, realizat la începutul

lunii iunie 2003 la Sultzmatt (Franţa), cu

fotografii făcute în timpul vizitei IPS

Nathaniel la Paris în luna August 2003. Este

foarte important de menţionat că domnul

Vălenaş a fost invitat de Comunitatea noastră

pentru a participa la vizita IPS Nathaniel şi i

s-au rambursat cheltuielile pe care această

deplasare le-a ocazionat. Apariţia articolului,

în forma pe care am prezentat-o mai sus,

trădează însă, lipsa de deontologie a

semnatarului şi faptul că lucrează în solda

unor cercuri care încearcă şi reuşesc să

menţină o confuzie generală referitor la

morală. Dacă în urma articolului din “Ziarul

de Vest” am avut unele îndoieli, pe care am

căutat să le lămurim într-o lungă convorbire

9

telefonică cu domnul Vălenaş, în care i-am

explicat clar poziţia noastră şi nedumerirea pe

care am resimţit-o la modul cum prezintă

lucrurile, apariţia celui de-al doilea articol în

revista “DORUL” din noiembrie 2003,

lămureşte situaţia. Articolul se intitulează

“Ce-o fi căutând IPS Nathaniel la Paris?”.

Înainte de a-i răspunde autorului la

întrebarea pe care şi-o pune, vom încerca să

desluşim ce se ascunde în spatele acestei

aparente imparţialităţi de care ne-a asigurat în

mai multe rânduri.

Dincolo de obligaţia morală şi

deontologică de a prezenta lucrurile aşa cum

s-au derulat, transpare ca şi în articolul din

“Ziarul de Vest”, arta de a manipula, atât de

perfect mânuită de peste 50 de ani.

Toate elementele pe care le analizăm mai

jos i-au fost prezentate în mod explicit

domnului Vălenaş. Dar să le luăm pe rând :

La ceremonia de la Ormesson, unde a fost

sfinţită o cruce, IPS Nathaniel nu a parti-

cipat ca invitat de onoare, ci în calitate de

gazdă, adică de Episcop care acoperă din punct

de vedere canonic Episcopia ortodoxă română

din Europa Occidentală, fie ea şi temporară. Cei

care au participat ca invitaţi, printre care s-a

numărat şi IPS Iosif, au recunoscut, prin

participare, această calitate, aşa cum au

recunoscut-o şi ceilalţi episcopi ortodocşi care

au fost invitaţi cu ocazia vizitei pastorale a IPS

Nathaniel la Paris.

Comunitatea de la Paris nu este, aşa cum

spune domnul Vălenaş « sfâşiată şi

dezbinată de foarte mulţi ani » ci agresată şi

atacată de peste 50 de ani, uneori prin mijloace

specifice, precum dezinformarea, ca în cazul de

faţă. Toate tentativele, fie că au venit din afară,

fie că au venit dinlăuntrul comunităţii, prin

infiltrări, nu au putut-o însă destabiliza. În cazul

preoţilor Urda Vasile şi Stoica Constantin,

dincolo de minciuna că ar fi plecat cu jumătate

de credincioşi, dorim să facem o singură

precizare. Adevărata cauză a plecării lor, şi

anume lipsa de moralitate, nu va putea fi ştearsă

din memoria celor care cred că fără morală nu

se poate construi nimic, nici în România, nici

aici.

Terenul de la Ormesson a fost cumpărat de

Părintele Boldeanu, după ce s-a obţinut

permisul de construcţie pentru sediul Episco-

piei. Avizul de construcţie există (anexat în

copie) şi ne surprinde că domnul Vălenaş, care

deţine toate amănuntele, nu-l pomeneşte.

Comentariile tendenţioase care însoţesc datele,

explică totuşi intenţia celor care i-au furnizat

documentele, anume de a lăsa să se creadă că

« cineva » a furat sau a vrut să fure. Nu vrem să

amintim decât două amănunte : 32 de hectare

înseamnă 320000 m² de pădure şi teren arabil,

care au fost cumpărate cu 1,56 franci

francezi/m² şi că acest teren, pe care au încercat

mulţi să pună mâna, nu poate fi vândut, pentru

că Părintele Boldeanu a avut înţelepciunea să

înscrie pe actul notarial că nu poate fi vândut

niciodată. În concluzie, aşa cum spunea

Părintele Vasile Boldeanu, înainte să plece în

lumea celor drepţi, terenul va rămâne veşnic

comunităţii române ortodoxe din Franţa şi mai

devreme sau mai târziu, se va construi ceva

acolo. Până atunci, românii vor putea să se

bucure, atunci când vor dori, de o clipă de

linişte şi pace într-un cadru natural, pe care

chiar domnul Vălenaş îl apreciază. Cu o singură

diferenţă, aici nu prea suflă un vânt nemilos, iar

de construit sigur se va putea construi ceva, cu

condiţia ca avizul de construcţie, care de regulă

este valabil doi ani, se fie reînnoit.

1

2

3

10

Într-un anunţ aşa zis de « ultimă oră »,

domnul Vălenaş ne pune la curent că

Tribunalul de Grande Instance dă câştig de

cauză « adevăratului Consiliu de Biserică ( ?) şi

obligă pe Titus Bărbulescu şi pr. C-tin Târziu să

predea, în faţa organelor justiţiei franceze,

biserica, documentele ei bancare, administrative

şi arhiva şi să plătească 1000 euro cheltuieli de

judecată ». În loc de comentariu precizăm doar

că decizia justiţiei nu este executorie, că s-a

făcut apel şi că o ultimă veste sosită de la

Sinodul rus, semnată de mitropolitul Vitalie,

episcopul Barnabe şi ceilalţi membri ai

Sinodului, consideră pretenţia grupului Urda ca

anti-canonică şi că toate măsurile luate în

numele ei sunt fără valoare (anexăm o fotocopie

a documentului).

Acuzaţiile aduse IPS Nathaniel şi modul în

care ele sunt făcute, ne îndreptăţeşte să

considerăm pe autorii acestora, drept oameni

lipsiţi de bună cuviinţă şi bună credinţă. În ceea

ce ne priveşte, acoperirea canonică pe care ne-o

acordă este cea mai bună soluţie pentru a

respecta prevederile statutare şi dorinţa celor

care au luptat de peste 50 de ani la salvarea

neamului românesc. În această perspectivă,

afirmaţia IPS Iosif că Biserica din Jean de

Beauvais trebuie să treacă la Bucureşti, nu este

cu nimic incompatibilă cu ceea ce gândesc şi au

gândit cei care apără actuala ei independenţă.

Singura problemă care trebuie să se impună prin

voia lui Dumnezeu, este momentul în care

această trecere se va face cu respectarea tuturor

sensibilităţilor. Orice abuz n-ar face decât ca

fractura care există astăzi, să continue în mod

nedefinit.

Nicolae Caracota

4

5

11

Părintele Mircea Domitriu

a trecut la cele veşnice

COMUNITATEA ORTODOXĂ română din

Paris, Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail,

Gavriil şi Rafail”, preoţii şi diaconii slujitori,

Consiliul Parohial şi Consiliul Eparhial,

anunţăm cu întristare trecere la cele veşnice –

în noaptea Sfântului Andrei, Apostolul

Românilor – a celui care a fost timp de peste

jumătate de secol unul dintre stâlpii Bisericii

Ortodoxe Române din Paris: Preotul Mircea

Domitriu.

Născut în 4 noiembrie 1915 din părinţi

răzeşi basarabeni din „Ţara de Sus”, tata din

partea Hotinului, mama din partea Bălţilor,

participă la războiul pentru eliberarea

Basarabiei robite, este arestat şi încarcerat la

închisoarea din Braşov, de unde reuşeşte să

evadeze şi împreună cu alţi camarazi trece în

Iugoslavia. După multe peregrinări, este

internat în lagărul de la Buchenwald, unde

erau deja peste 400 de compatrioţi, în august

1944.

După capitularea Germaniei se

căsătoreşte cu o tânără domnişoară germană,

Elfride, botezată ortodox Ioana Margareta. În

anul 1948 se stabilesc amândoi la Paris şi

timp de 30 de ani este inginer constructor în

birourile „Methodes mecanique” ale uzinei

SIMCA. În 1962, la apelul Prea Sfinţitului

Episcop Teofil Ionescu, urmează cursurile de

seară ale Institutului Teologic Saint-Serge. În

acelaşi an este sfinţit diacon şi apoi arhidiacon

şi preot pe seama Episcopiei de la Paris,

trecând definitiv de la numele de naştere

Boris Stăjeniuc la cel de Mircea Edgar

Domitriu.

În 1963 înfiinţează Parohia „Sfântul

Gheorghe” din Koln, în cadrul asociaţie

cultuale fondată de către episcopul Teofil

Ionescu, al cărei preşedinte fondator a fost

mai întâi Gheorghe Agrita-Acrivu, urmându-i

onoratul Dr Ioan Popa, iar acestuia onoratul

Dr Alexandru Şuga.

Timp de 41 de ani slujeşte cu credinţă

Sfânta Biserică a Sfinţilor Arhangheli şi se

roagă ca bunul Dumnezeu să-i dea sănătate

pentru a fi de folos Bisericii din Paris,

Bisericii din Koln şi neamului nostru

românesc.

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aşeze în

ceata drepţilor.

Veşnică să fie pomenirea lui !

Poşta redacţiei Titus Bărbulescu

Iancu Perifan

Basarabia un roman de Paul Goma

Editura FLUX, Chişinău 2003

Am citit şi recitit această carte preţioasă.

Adică, scumpă, ca o pepită nestemată, rupă

din rocă de un val de lavă vulcanică. Mărturie

– mărturii – ieşite, deci rostite, de sub

nesfârşitele valuri de barbari năvălitori,

apucători, stricători, prădători ai românilor şi

Ţărilor Româneşti. Sigur că este o carte

polemică, adică de război (polemos în elină

semnifică război).

Românii moldo-valahi se războiesc – şi

în vreme de pace ca şi în vreme de război – cu

mulţi şi numeroşi duşmani. Întâi şi mai ales,

de 60 de ani încoace, cu vecinii din Est, care

vor să ne schimbe identitatea. Amuzantă – ar

spune un om liber, un occidental – este

12

etimologia patronimului Goma, sau Homa…

Cu condiţia să rămân la nivelul lingvistic,

filologic – nu măsură administrativă,

falsificatoare a identităţii româneşti,

identitate, adică naţionalitate rusă. Astfel,

pentru funcţionarul rus, patronimul Homa sau

Goma nu poate fi român, moldovenesc, ci

italian?! Cu 2 „m”, Homma egal etimon

italian. În realitate, mi se pare, patronimul

Homa (pronunţie ucraineană Goma) ar putea

veni de la „om”, vocativul „Omule”! Ar fi

putut da în româna modernă patronimul

„Omulescu”, de ce nu, ca atâţia Romanescu

sau Românul, pe care i-am cunoscut sau îi

cunosc.

Toate astea dacă n-ar fi să ţinem seama de

originea aromână pe care însuşi autorul o

declară, şi care ar explica multe dintre

calităţile, ca şi cusururile, pe care i le

cunoaştem.

Să revenim la cartea de mai sus, care este

– desigur – polemică. Ruptă dintr-un suflet

de (a)român revoltat. Tonul ei este agresiv,

uneori brutal, virulent: este aproape de

Scrisoarea a III-a, partea a doua, de M.

Eminescu. Cum să nu fie aşa, când constaţi

astăzi, în anul 2003, că peste tot, în ţara

mamă, după cum în Europa, sau ţările robite,

românii, adică moldovenii, valahii – trebuie

să se lupte aprig (mai aprig decât în secolul

XIX şi XX), să sângereze combătând

minciuna şi mincinoşii, impostura şi

impostorii. Adică să sângereze spunând

adevărul, să-şi afirme identitatea: cine sunt, ce

sunt, şi ca atare să aibă o şansă de a intra

mâine în Uniunea Europeană – cu capul sus.

Toate Ţările româneşti, inclusiv Basarabia,

Bucovina şi Herţa!.

Am fi dorit ca textul nostru să fie presărat

de citate, dar n-am fi reuşit decât să amputăm

frumuseţea cărţii. V-o recomandăm cu căldură

şi dorim autorului mulţi ani şi să mai scrie.

A trecut la cele veşnice

Părintele Mircea E. Domitriu

„Fraţii mei cei iubiţi, nu mă uitaţi pe mine când

lăudaţi pe Domnul, ci vă aduceţi aminte de

dorul şi de dragostea mea. Aduceţi-vă aminte de

frăţie, şi rugaţi pe Dumnezeu să mă odihnească

pe mine cu drepţii”.

(Tropar, glasul al 2-lea,

slujba înmormântării preoţilor şi diaconilor)

DRAGI IUBITORI DE ADEVĂR,

În noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30

noiembrie 2003, la ora 0:30, a închis ochii

pentru veşnicie vrednicul de pomenit,

Părintele iconom stavrofor, Părintele misionar

Mircea Domitriu. Fiind ultima persoană cu

care Părintele a stat şi s-a spovedit, cu care

Părintele s-a împărtăşit pentru ultima dată,

rugându-se neîncetat Bunului Dumnezeu „să-l

ia de pe acest pământ”, am datoria de a

mărturisi adevărul în ce priveşte „ultima

dorinţă a Părintelui Mircea Domitriu”.

Această ultimă dorinţă, exprimată verbal în

faţa mai multor persoane – Înalt Prea Sfinţitul

Arhiepiscop Nathaniel, Arhamandritul Roman

Braga, Părintele Cătălin Mitescu, Părintele

Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Iulian

Nistea, domnilor Ilie Năvală, Florin Dumi-

trescu şi alţii –, nu a fost respectată. De când

am aflat de punerea sfinţiei sale într-o „casă

de odihnă” (maison de repos) am mers să-l

vizitez şi am nădăjduit că mă va primi, şi m-a

primit după ce m-am spovedit la Părintele

Mircea. Da, acum aproape 24 de ani el mi-a

fost duhovnic în vremea când eram cel mai

tânăr dintre preoţii Episcopiei Ortodoxe

Române din Europa Occidentală a Mitropo-

litului Visarion Puiu.

Părintele Mircea Dumitriu a cerut să-i fie

aşezat trupul în Biserica din Jean de Beauvais,

unde a slujit atâţia zeci de ani, şi a apoi să fie

pus alături de „fraţii săi”, Părintele Vasile

Boldeanu, Ieromonahul Pahomie, Episcopul

Teofil, Mitropolitul Visarion. Am crezut de

13

bună-cuviinţă şi eram dator să fac totul pentru

a-i împlini această ultimă dorinţă. S-a

contactat o societate de pompe funebre şi am

aflat cu Bucurie că mai este un loc în cavoul

Bisericii noastre din Cimitirul Montparnasse.

Persoana căreia Părintele Mircea i-a semnat o

împuternicire, de fiecare dată când mergeam

să-l văd (cel puţin o dată pe lună) îi spunea la

telefon: „aceasta este ultima mea dorinţă”.

Această ultimă dorinţă, dragii mei, eu,

preotul Constantin Târziu, o mărturisesc în

faţa lui Dumnezeu şi a dumneavoastră, nu a

fost respectată de această persoană.

Părintele Mircea nu a fost adus în

Biserica pe care a slujit-o din anul 1948,

respectiv 1962, când a fost hirotonit preot de

către episcopul Teofil Ionescu.

Părintele Mircea nu se odihneşte alături

de „fraţii săi”.

Părintele Mircea nu a avut întreaga slujbă

a înmormântării preoţilor.

Părintele Mircea nu a fost spălat şi uns cu

buretele îmbibat în untdelemn de către preoţi,

aşa cum se scrie la sfintele canoane.

Părintele Mircea nu a fost îmbrăcat de

preoţi în hainele civile.

Părintele Mircea nu a fost îmbrăcat în

sutană şi nici în toate veşmintele preoţeşti.

Părintele Mircea nu a avut pe piept Sfânta

Evanghelie.

Părintele Mircea a fost înmormântat în

cimitirul din oraşul Chaville, lângă „Moş

Florincă”.

Părintele Mircea a nădăjduit că-i va fi

ascultată ultima dorinţă.

Toate acestea le-am mărturisit deoarece

mulţi se vor întreba şi poate vor asculta o sin-

gură voce „tremurândă”. Vocea mea este

aceea a mărturisirii verbale, a unei semnături

a Părintelui Mircea, dar mai ales a unei

înregistrări video făcută cu Părintele, despre

ultima lui dorinţă. Acesta este tot adevărul.

Cu Părintele Mircea Domitriu, dragi

iubitori de adevăr, încă o filă grea a istoriei

sfintei noastre biserici a fost întoarsă. Cu

Părintele Mircea peste jumătate de secol de

credinţă, de dragoste, de luptă pentru Hristos

şi pentru întreg neamul românesc, precum şi

pentru frumoasa sa Basarabie s-a încheiat.

La vremea judecăţii mele astfel voi putea

mărturisi acest adevăr despre ultima dorinţă a

Părintelui Mircea E. Domitriu.

Dumnezeu să-l odihnească şi cu drepţii

să-l numere.

Preot Cosntantin Târziu

P.S. Parastasul de 40 de zile de la

înmormântarea Părintelui Mircea cade pe data

de 18 ianuarie 2004. Deoarece pentru

Adunarea Generală Extraordinară din 25

ianuarie 2004 va fi trimis ca delegat IPS

Părinte Arhiepiscop Nathaniel Părintele

Gheorghe Calciu Dumitreasa şi cu îngăduinţa

sa, Parastasul Părintelui Mircea de 40 de zile,

organizat de doamnele ortodoxe, consiliul

parohial şi eparhial, întreaga noastră

comunitate, va avea loc, sâmbătă, 24 ianuarie

2004, la orele 11. În veci pomenirea lui.

A murit Părintele Mircea Domitriu

NE-A PĂRĂSIT preotul Mircea Domitriu,

luând drumul eternităţii, pe 30 Noiembrie

2003.

L-am cunoscut aici la Paris, acum vreo

jumătate de secol. Nedespărţit de Părintele

Vasile Boldeanu, cu care a fost la un moment

dat la Buchenwald.

Îmi amintesc clar vizita părinţilor lui la

Paris, veniţi din fundul Rusiei. După moartea

lui Stalin, prin 1956-1960, Hrusciov era la

putere încercând o dezgheţare a regimului. Ca

să aibă devize, a permis celor fugiţi din

„imperiul” rus să ia contact cu familiile lor

rămase, depărtate, împrăştiate prin toate

Rusiile, să le trimeată bani grei (dolari) pentru

14

ca aceştia să poată veni de acolo din Rusia la

ai lor, aici în Europa occidentală. Părintele

Mircea Domitriu era originar din regiunea

Ungheni a Moldovei răpite. Părinţii lui, ţărani

fruntaşi în satul lor cu pământ, adică

proprietari – ceea ce pentru comunişti era o

ursine: ţărani culaci! Părinţii lui au fost

deportaţi din satul lor basarabean, înfloritor

sub români între cele două războaie, deportaţi

deci prin fundul Rusiei, pe la Taskent, în

Siberia, sa-i înveţe pe cei de acolo să lucreze

pământul… Iar în locul lor, în Basarabia, au

fost instalaţi alţii, veniţi de aiurea: tătari,

cerchezi, ruşi, găgăuţi, ucraineni. Părintele

Mircea le-a trimes bani grei, acolo, în Siberia,

unde se aflau. Iar Moşul şi maica bătrână şi-

au cumpărat bilete de tren – toate cheltuielile

de drum au fost plătite acolo în Rusia cu ruble

din dolarii proveniţi de la „fişiorul” lor din

Paris. Comuniştii nu le-au lăsat – pentru

traversarea Europei de la Est la Vest – decât o

sumă modestă în devize străine. Astfel,

Moşul-tatăl şi maica bătrână au sosit într-o zi

la Paris. Moşul avea un toiag făcut în Siberia,

din lemn de carp. Amândoi cu hârtii ruseşti –

nici ei nu mai ştiau cum îi cheamă… De altfel

şi băiatul lor, ca să-i poată chema, a trebuit să

semneze: Boris nu mai ştiu cum. În sfârşit, ce

plăcere să stau de vorbă cu ei! Ce

moldovenească, adică românească, cu

dulceaţa de cireşi amare, vorbeau.

– Apoi, vezi tale, fişiorul nostru ! Pentru

noi ne eşti scump ca ochii din cap. Te-ai făcut

mare. Te-ai nemţit (Părintele Mircea a venit

din Germania cu o diplomă de inginer

mecanic. Lucra la SIMCA, ca inginer, foarte

cotat, de altfel…).

– Îţi spun eu, tatăl tău, să nu te mai

întorci la noi acasă, în Moldova la noi, căci

nu mai avem casă ! Şi-apoi o să te trimeată

prin Siberia să-i luminezi pe ocnaşi… Ia

spune-mi : cu familia cum stai ? Copii ?

Părintele Mircea era căsătorit cu Elfride –

ce admirabilă soţie ! Când a fost făcut diacon,

apoi preot, ea, Elfride, s-a simţit aşa de

devotată bisericii unde bărbatul ei era preot

(nu o jena căsătoria cu un preot, fiind

protestantă ca religie, apoi ortodoxă, deci

obişnuită de idee de căsătorie cu un pastor),

era atât de devotată că spăla pe jos toată

biserica, să fie curată Casa lui Dumnezeu. Ce

păcat că nu avea copii. Şi mai mare

nefericire : s-a prăpădit tânără, preoteasa

Elfride, de o boală nemiloasă.

Iarăşi mi-aduc aminte despre Părintele

Mircea Domitriu – de astă data preot ajutător

la biserică. Îi plăcea să asculte pe cel mai

mare sau mai bătrân şi mai ştiutor decât el în

cele bisericeşti. Nu stăpân, ci supus faţă de cel

mai mare în grad sau mai păţit a fost tot

timpul ca preot. A ascultat de Părintele Vasile

Boldeanu, apoi de părintele Constandache.

Apoi, pare-mi-se, încet-încet s-a retras,

împuţinându-şi obligaţiile bisericeşti din viaţa

activă şi ocupată de preot-inginer (cum era

cunoscut la SYMCA), după moartea

Părintelui Vasile Boldeanu şi după moartea

preotesei şi nu mai ştiu după ce tot felul de

tristeţi adânci. Haristic, tot timpul a ascultat

de Sfântul Sinod al Ruşilor « hors frontieres »

cu sediul la New-York. În vremea

mitropolitului Filaret, nouă, Bisericii

Ortodoxe Române din Paris, Sfântul Sinod

din New-York ne-a fost de mare ajutor. Îi

suntem recunoscători.

Între timp, Europa începe să se

întregească şi la Estul ei – Europa Orientală şi

Centrală. Sigur că România, ca şi Basarabia,

Bucovina (Republica Moldova) trebuie să

intre în Europa. Sfântul Sinod al Ruşilor albi

(zişi « hors frontieres ») sunt, evident, cu

America (USA) mai degrabă decât cu Europa

( ?!) în caz de dificultate internaţională,

probabil… Vom vedea.

Iar noi, Biserica Ortodoxă Română din

Paris, sigur că avem şi vom avea har

episcopal de la un episcop din lumea liberă

(român de origine), carele Sfânt Har episcopal

mi se pare mie (un mirean, nu sfânt părinte !)

că nu poate fi reductibil de tot felul de limite

şi oprelişti geopolitice !! Vom avea deci într-o

zi un episcop la Paris, cum am avut o bucată

de vreme pe Episcopul Teofil. Părintele

Domitriu – când era în putere – a fost o

speranţă să fie episcopul nostru. Sfinţit cum

se face, de trei sfinţi părinţi episcopi.

În ultimii ani, l-am văzut pe părintele

Domitriu cu ocazia vizitei la Paris a

preşedintelui Constantinescu, în care mulţi

ne-am pus multe speranţe şi mai ales dorinţa

să ne scape de tăvălugul rusesc… Părintele

Domitriu venise să-l vadă pe preşedintele care

15

s-a născut la Tighina. Iar acesta i-a

confirmat…

Ei, iubite Părinte Mircea Domitriu, ce n-

am spus o spun acum : ce voce frumoasă

aveai ! De bariton bas cantabil. Ne adunam şi

cântam la biserică sau prin alte locuri de

concert sau spectacol, de cântec, dans, hore

româneşti. Mi-aduc aminte cu câtă emoţie ne

cânta Nistrule pe malul tău ! Şi atâtea

romanţe populare din folclorul nostru, mai

ales moldovean, care este sau nu este

influenţat, cel puţin muzical de muzica rusă,

se poate! Dar cântecele şi horele cântate cu

cuvinte româneşti, jucate, dansate româneşte

– cu opinci, nu cu cizme –, au fost de neuitat.

Încântătoare erau şi poeziile de Goga cântate,

ca de exemplu De cer m-aţi dus de lângă

voi…

Să dea Bunul Dumnezeu să fie primită

acolo Sus jertfa de o viaţă întreagă pentru

neamul şi pământul din care te-ai născut,

iubite părinte cântăreţ iubitor de cele sfinte

Mircea Domitriu!

Titus Bărbulescu

Gânduri la capătul unui drum

AM ACCEPTAT în ianuarie 2001, după ce

am fost ales consilier al APCOR, să devin şi

trezorier al asociaţiei.

Am acceptat cu încrederea şi speranţa în

Dumnezeu, că o să mă ajute să pot pune

umărul la schimbarea în bine a multor lucruri

în biserica noastră.

În cei aproape trei ani care au trecut, am

avut parte de împliniri şi dezamăgiri, de zile

de bucurie şi de nopţi nedormite.

În multe din încercările pe care le-am

făcut de a schimba câte ceva în organizarea şi

funcţionarea asociaţiei m-am lovit de “Aşa a

fost întotdeauna” sau “Acum nu se poate”,

deci nu trebuie schimbat nimic.

Am suferit atunci când comportamentul

unor membri ai asociaţiei şi ambiţiile perso-

nale ale altora au dus la divizarea comunităţii

şi chiar la procese.

Dar am şi bucurii: bucuria de a vedea

duminică de duminică biserica plină de

credincioşi, bucuria că am participat la o

Liturghie Arhierească celebrată în biserica

noastră, bucuria că am reuşit să facem o serie

de lucrări în biserică şi în casa parohială:

schimbarea instalaţiei de încălzire a

bisericii şi a casei parohiale

schimbarea instalaţiei electrice în

biserica şi în casa parohială

repararea zidului dinspre curte al

casei parohiale

schimbarea ferestrelor casei

parohiale

începerea lucrărilor la schimbare a

acoperişului casei parohiale

Aceste lucrări au costat peste 82.000 de

euros.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără

aportul dumneavoastră, membrii ai APCOR

sau simpli credincioşi ai bisericii.

De aceea, prin aceste rânduri, vreau să le

mulţumesc tuturor celor care din multul sau

din puţinul lor au contribuit la realizarea

acestor lucrări şi sper că şi în viitor să fie

alături de biserică, pentru că mai sunt încă

multe de făcut.

În apropierea Crăciunului şi a Anului Nou

vă doresc tuturor sănătate şi-L rog pe bunul

Dumnezeu să reverse în casele şi-n inimile

dumneavoastră numai Pace şi bucurii.

Trezorier

Sorin Luciu

16

L’icône de la Nativité

L’ICONE DE LA NATIVITE s’inspire, pour

sa typologie, du récit de Saint Luc et du

Kontakion de la Nativité, de Saint Romain

(VI s.). Voici ce que nous dit l’Evangéliste:

« Pendant qu’ils étaient à Bethléem, le

jour de la naissance arriva. Elle mit au monde

un fils, son premier-né. Elle l’enveloppa de

langes et le coucha dans une crèche, parce

qu’il n’y avait pas de place pour eux dans

l’abri destiné aux voyageurs. » (Luc 2, 6-7)

Au centre de l’icône, nous trouvons la

représentation de la crèche, dans la grotte, et

de la Mère de Dieu: « en ce jour la Vierge met

au monde le Suressentiel et la terre abrite en

une grotte l’Inaccessible » (in Kontakion de la

Nativité).

L’âne et le boeuf ne sont pas décrits dans

les Évangiles, c’est dans l’Ancien Testament,

dans les prophéties d’Habacuc (III, 2) et

d’Isaïe (I, 3), qu’ils apparaissent (Habacuc

III, 2) et (Isaïe I, 3).

Autour de cette scène principale s’orga-

nisent d’autres scènes, que l’on lira de gauche

à droite, dans un mouvement circulaire qui se

déroule autour de la scène centrale.

En haut à gauche, nous voyons les rois

mages, habillés comme des Persans, c’est à

dire comme ceux qui vénèrent les astres. Les

rois mages sont en chemin, guidés par

l’Étoile, et viennent vénérer le roi de

l’Univers : « et les mages avec l’Étoile

cheminent » (in Kontakion)

A droite, nous trouvons les bergers:

« Dans cette même région, il y avait des

bergers qui passaient la nuit dans les champs

pour garder leur troupeau. Un ange du

Seigneur leur apparut et la gloire du Seigneur

les entoura de lumière. Ils eurent alors très

peur. Mais l’ange leur dit: N’ayez pas peur,

car je vous apporte une bonne nouvelle qui

réjouira beaucoup tout le peuple: cette nuit

dans la ville de David, est né, pour vous, un

Sauveur; c’est le Christ, le Seigneur. Et voici

le signe qui vous le fera reconnaître: vous

trouverez un petit enfant enveloppé de langes

et couché dans une crèche. » (Luc 2, 8-11)

La scène du bain, en bas à droite n’a pas

d’origine littéraire. Le bain montre la nature

humaine du Christ.

Un vieil homme se trouve en bas à

gauche. On interprète cette scène comme

étant le doute de Joseph, mais à l’origine, ce

personnage était un des bergers, il écoutait la

bonne nouvelle apportée par les anges. Peu à

peu ce personnage s’est déplacé pour occuper

la place qu’on lui connaît, car l’icône ne s’est

pas faite en un jour, les premières

représentations de la Nativité remontent au

début du IVs.

L’icône de la Nativité se compose donc

de cinq scènes juxtaposées: les rois mages, les

anges et les bergers, le lavement, Joseph, la

Mère de Dieu et l’enfant.

Bon Noël à tous!

Maria Lavie

17

Cuvântul doamnelor ortodoxe

ASOCIAŢIA FEMEILOR ORTODOXE ROMÂNE

(AFORHF), a cărui sediu a fost de la înfiin-

ţare, şi este încă, Biserica ortodoxă română

«Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail »

din Paris, 9 bis rue Jean de Beauvais, s-a făcut

în ultimul timp, din ce în ce mai simţită în

sânul comunităţii noastre religioase. Ea a avut

şi are ca scop declarat regruparea femeilor

ortodoxe de origine română în vederea

valorificării şi menţinerii moştenirilor legate

de credinţa noastră ortodoxă, de obiceiurile şi

limba poporului român, dar şi în vederea

realizării unor acţiuni de ordin caritativ. Fide-

le unor principii generoase, doamnele orto-

doxe nu numai că au menţinut şi ameliorat

activităţi cu tradiţie ale AFORHF-ului, dar au

şi iniţiat şi realizat altele cu caracter religios,

cultural şi umanitar.

Din noiembrie 2002, un nou Consiliu

administrativ şi o nouă preşedintă conduc

activitatea asociaţiei. Tânără, dinamică, moti-

vată, doamna Irina Maria Luciu a insuflat

vieţii asociative

un elan fără

precedent. Nu

este nici simplu

nici uşor să

organizezi şi să

gerezi activităţi

bazate în

exclusivitate pe

voluntariat ! Cu

fineţe şi diplomaţie, noua preşedintă a ştiut

însă să întărească coeziunea şi conlucrarea

între femei ortodoxe de profesii, vârste, medii

sociale şi chiar naţionalităţi diferite, vizând în

primul rând crearea unui spirit creştinesc de

toleranţă, întrajutorare şi partaj.

Fără pretenţia unei prezentări exhaustive,

vom încerca să facem cunoscute câteva din

activităţile în care doamnele ortodoxe s-au

implicat total sau parţial, mai ales în aceşti din

urmă ani.

Cum este firesc vom sublinia în primul

rând sprijinul moral şi material pe care

AFORHF îl acordă acelor români în difi-

cultate aflaţi în trecere prin Paris cu probleme

diverse sau pur şi simplu în căutare « de

altceva ». Nu o dată, părinţi cu copii bolnavi,

Împărtăşirea copiilor în fiecare Duminică

tineri rătăciţi şi speriaţi de şi în tumultul vieţii

occidentale, au cerut şi au primit ajutorul

femeilor ortodoxe.

Printre acţiunile umanitare se înscrie şi

preocuparea doamnelor de a-şi arăta prietenia

şi solidaritatea faţă de unele aşezăminte cu

vocaţie laică sau religioasă din ţară, prin ex-

pedierea de colete cu alimente, haine şi bani.

Scrisorile de mulţumire pe care le primeşte

asociaţia de la destinatarii acestor pachete

sunt o dovadă a faptului că un astfel de ajutor

este necesar şi apreciat.

Prin grija asociaţiei femeilor, cele mai

importante dintre sărbătorile noastre religio-

ase – Sfintele Paşti, hramul bisericii, Ziua

ortodoxiei – iau amploarea şi căldura unei

« mese » conviviale, după săvârşirea Sfintei

Liturghii, între românii aflaţi departe de ţară,

având în vedere că sute de pachete cu mân-

care sunt distribuite celor prezenţi.

În acest spirit de întărire a legăturilor cu

viaţa culturală din România, femeile ortodoxe

au organizat două spectacole cu artişti

renumiţi din ţară; este vorba de Ştefan Hruşcă

(decembrie 2002) şi Tudor Gheorghe (octom-

brie 2003). O bună parte din banii colectaţi cu

aceste prilejuri a fost folosită pentru a angaja

lucrări de înlocuire a vitraliilor sparte de la

sala « Cuza ».

După cum ştiţi, anul acesta Biserica

18

noastră s-a bucurat de prezenţa, atât de

aşteptată, a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop

Nathaniel. AFORHF-ul şi doamna preşedintă

Luciu au depus eforturi considerabile pentru

succesul acestei vizite pastorale.

Ca o reuşită de marcă a femeilor orto-

doxe, nu putem trece cu vederea, crearea

grupului de cateheză pentru copiii ortodocşi.

Sărbătoarea hramului Bisericii a anului 2003

Sfinţii Arhangheli reprezentaţi de 3 copilaşi din grupul

de cateheză

Conştiente de faptul că ei reprezintă

viitoarea obşte credincioasă a bisericii

noastre, doamnele au ţinut să imprime acestei

iniţiative nu numai o dimensiune religioasă,

dar şi una culturală. Astfel cursurile de

cateheză au ca finalitate transmiterea şi

acumularea unor elemente de învăţătură

creştină, dublată de o sensibilizare a copiilor

faţă de valorile spirituale ale naţiunii lor de

origine.

Pentru aceşti minunaţi copii şi cu ajutorul

lor, doamnele din AFORHF au făcut din

duminicile premergătoare Naşterii Mântuito-

rului nostru Iisus Hristos un prilej de bucurie

şi sărbătoare. Astfel, spectacole ale copiilor,

spectacole de marionete, concerte instrumen-

tale şi corale au fost prevăzute pentru această

perioadă. Ei vor petrece şi acest an festivitatea

bradului de Crăciun, în cea mai pură tradiţie

românească, cu poveştile, colindele şi cân-

tecele noastre româneşti care au gustul şi

mirosul cozonacilor de acasă.

Dacă am decis să luăm cuvântul în

paginile acestui buletin nu este dintr-un spirit

de jenantă infatuare, ci doar pentru a face

cunoscut că suntem prezente şi că prin

mijloacele modeste de care dispunem încer-

căm să acordăm sprijinul nostru Bisericii

ortodoxe române, de aici din inima Cartierului

Latin, în îndeplinirea misiunii sale pastorale.

Şi pentru că suntem în apropierea sărbă-

torilor de sfârşit de an, profităm de această

ocazie pentru a ura tuturor Crăciun fericit şi

un An nou cu bucurie !

Doamne ajută !

Mariana Morariu

„Şi vor chema numele Lui Emanu-El, care se tălmăceşte «cu noi este Dumnezeu»”

(Matei 1, 3)

Iubiţi credincioşi, Potrivit obiceiului, dar mai ales chemării creştine, ca mesaj al luminii, „umblaţii ca fii ai

luminii”, „pentru că roada voastră e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”, cum spune sfântul apostol Pavel, găsesc de cuviinţă, în ajunul praznicului Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum şi al sărbătorilor de iarnă, a Anului Nou, să fac apel la dragostea Dvs., a noastră a tuturor faţă de sfânt locaşul nostru, monument istoric din secolul XIV, monument al fiinţei noastre creştine ortodoxe române în această cetate latină a Oraşului Luminilor.

În aceşti atât de puţini ani, începând cu anul 1999, dar mai ales din ianuarie 2001, am lu-crat cu toţii, fiecare după puterea lui în via Domnului, şi am adus roadă bună, parcă aşteptând che-marea Mântuitorului „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia pregătită vouă”.

19

Dar lucrul nostru cel bun nu s-a terminat, încă mai avem de împlinit din visul înaintaşilor noştri. Nimic nu se poate face de unul singur, deoarece toţi suntem „mădulare ale aceluiaşi trup”.

Apelul nostru este pentru „ajutorul de iarnă”, cum îl numea vrednicul de pomenit Părintele Vasile sau Părintele Mircea, ajutor pentru lucrările de acoperire ale casei parohiale, în care atâtea lucruri bune s-au făcut de câţiva ani încoace.

Fie ca darul Dvs. să fie binecuvântat de Pruncul Iisus, „căci El va mântui pe poporul Său de păcate”, rămânând mai cuprinzătoare decât toate proorocia: „Şi vor chema numele Lui Emanu-El, care se tălmăceşte cu noi este Dumnezeu”.

Fie ca darul Dvs. să fie înmulţit în casele voastre, ca din belşugul vostru să daţi şi celor lipsiţi, să fie înmulţit în casele fraţilor din ţară, necăjiţi şi sărăciţi, în casele fraţilor din Moldova, din Basarabia, din Bucovina.

„Hristos se naşte, măriţi-L”.

An Nou fericit.

Ai Dvs. rugători şi doritori de tot binele,

Pr. Constantin Târziu (06-20.55.43.73) Pr. Iulian Nistea (06-033.18.033) Ierod. Iosif Vlad (01-46.33.01.84) Diacon Viorel Gala Nedelcu (01-45.98.19.11) [ tel./fax Biserică: 01-43.54.67.47 ]

Programul sărbătorilor de iarnă

Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora

Miercuri,

24 decembrie 2003 † Ajunul Crăciunului

18.00 : Vecernia Praznicului

(după vecernie: spovedanie)

Joi,

25 decembrie 2003 † Naşterea Domnului (Crăciunul) 09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

18.00 : Vecernie

Vineri,

26 decembrie 2003 † Soborul Maicii Domnului (harţi)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

18.00 : Vecernie

Sâmbătă,

27 decembrie 2003

† Sfântul Apostol, Întâi-mucenic şi

Arhidiacon Ştefan

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

18.00 : Vecernie

Duminică,

28 decembrie 2003

† Duminica după Naşterea

Domnului (Matei 2, 13-23: Fuga în Egipt)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

20

Marţi,

30 decembrie 2003 Vecernia Praznicului 18.00 : Vecernie

Joi,

01 ianuarie 2004

† Tăierea-împrejur după trup a

Domnului

† Sfântul Vasile cel Mare

Anul Nou

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Duminică,

04 ianuarie 2004

† Duminica dinaintea Botezului

Domnului 09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Luni,

05 ianuarie 2004 † Ajunul Bobotezei

(post) 18.00 : Vecernia Praznicului

Marţi,

06 ianuarie 2004 † Botezul Domnului (Epifania)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie, urmată de

Sfinţirea cea Mare a Apei

18.00 : Vecernia Praznicului

Miercuri,

07 ianuarie 2004

† Soborul Sfântului Proroc, Înainte-

mergătorului şi Botezătorului Ioan 09.00 : Utrenie

10.00 : Sfânta Liturghie

Notă: Preoţii cu diaconii Bisericii sunt la dispoziţia Dvs pentru deplasarea la casele Dvs cu

„Iordanul” (sfinţirea casei cu Aghiasma Mare), potrivit tradiţiei noastre strămoşeşti.

Notă: Vinerea se oficiază acatist; prima vineri din lună, Sfântul Maslu, iar Sâmbăta vecernie.

Redactori responsabili:

Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea