ROMÂNIA ÎNSÎNGERATĂ2

Am semnalat la vremea cuvenită arestarea colaboratorului nos­tru, Panait Istrati, în România. Am menţionat şi împrejurările în care autorul volumelor Moş Anghel şi Haiducii a fost, chiar de la sosire, hărţuit de poliţie.

Pe atunci nu aveam informaţii complete despre faptele pe care le semnalam. Revenit la Paris, Istrati ne-a trimis imediat această scrisoare, care aduce precizări referitoare la incidentele petrecute şi dezvăluie altele, din nefericire, mai grave şi mai numeroase. Suntem prieteni prea devotaţi ai libertăţii de orice fel ca să nu îngăduim acestui om drept şi generos să pledeze o dată în plus pentru cei oprimaţi.

[Redacţia Paris-Soir]

1 a exige [< fr. exiger] = a admite.2 Datată Paris, 30 octombrie 1925, scrisoarea a apărut, sub titlul „La

Roumanie sanglante", în Paris-Soir, 1 nov. — vezi nota redacţiei publi­caţiei franceze. Ediţia de faţă reproduce versiunea românească apăru­tă, în trad. nesemnată, în Facla, 15 nov. — vezi nota redacţiei publicaţiei bucureştene (n. red.).

213

între banchet şi ciom ăgeală

Ziarul Paris-Soir a publicat acum cîteva zile un articol al lui Panait Istrati despre evenimentele de la noi. Viitorul a sărit cu obişnuitele lui acuzaţii de trădare şi defăimare a ţării în străi­nătate. Pentru edificarea cititorilor, repoducem în întregime ar­ticolul lui Istrati, care, după cum se va vedea, nu conţine nici un neadevăr şi nici o exagerare.

[Redacţia Faclei]

Dragul meu Gabriel Reuillardl,

După cum ştii, o parte a presei franceze a binevoit să se ocupe de incidentele prilejuite de prezenţa mea în România şi, natural, s-au produs afirmaţii inexacte sau exagerate. Era deci de datoria mea, o dată reintrat în ţara adoptivă, să mulţumesc prietenilor, numeroşi, care au avut grijă de libertatea mea în timp ce mă aflam, pentru un scurt răstimp şi după zece ani de absenţă, în ţara mea natală. Şi iată de ce, în trecere prin Paris, am căutat să mă achit de această datorie.

Mă adresez d-tale, în ajunul plecării mele la Nisa, rugîn- du-te să publici această scrisoare în Paris-Soir, care s-a inte­resat, de asemenea, de mine.

Prin d-ta îi rog pe toţi confraţii să mă considere înda­toratul lor în această împrejurare: cei de la l'Humanité în primul rînd, apoi Liga Drepturilor Omului, care a scris sec­ţiunii sale de la Bucureşti, cerîndu-i să-mi ia apărarea.

Faptele stau astfel:La 25 august am sosit la Bucureşti, fără să mă sinchisesc

de ceea ce poate crede guvernul dlui Brătianu despre mine. îmi aveam hîrtiile în regulă şi nici un act care să-mi poată fi reproşat, nici chiar acela — foarte la modă astăzi — de a fi membrul vreunui oarecare partid socialist.

Din chiar momentul sosirii mele, mi s-a dat un avertis­ment prin canalul Siguranţei Generale, că nu-mi este permis să iau contact cu organizaţiile muncitoreşti şi că, dacă nu vreau să fiu bătut de către fasciştii noştri pe stradă, să stau închis în

1 Gabriel Reuillard era redactor-şef la Paris-Soir (n. red.).

214

1925

casă. Această „Siguranţă" împinse complezenţa pînă [la] a-mi oferi doi agenţi civili care să mă însoţească pretutindeni, aşa cum se obişnuieşte cu orice personaj fericit al vremuri­lor noastre.

Neconsiderîndu-mă atît de fericit, am refuzat propunerea, scriind şi un articol în care denunţam felul ăsta straniu de a apăra libertatea unui om.

Fireşte, am ieşit, m-am plimbat, am străbătut ţara în lung şi-n lat, hotărît să mă apăr, prin propriile mele mijloace, şi urmat de o ceată de domni care-şi pierdeau vremea pe chel­tuiala Poporului Suveran.

Am vizitat regiuni care sunt şi astăzi aşa cum au fost la începutul lumii: am rătăcit zile de-a rîndul în care cu fîn, pe drumuri sălbatice sau cu plutele pe apa Bistriţei, întovără­şit de romancierul academician Sadoveanu şi de profesorul doctor Mironescu1. N-am dat o singură dată pe la vreo sală de organizaţie muncitorească. Şi totuşi, cînd m-am întors la Bucureşti, Siguranţa m-a încunoştinţat din nou că dacă continui să mă frec cu... comuniştii (!), vor urma măsuri ne­plăcute pentru libertatea mea.

Cum vedeţi, nu am fost arestat, cum s-a afirmat pe alocuri în Franţa, dar vexaţiunile suferite îmi vor rămîne multă vreme la inimă — şi regret că nebunia poliţienească n-a fost împinsă pînă la capăt: ar fi fost cel mai bun mijloc de a des­chide ochii acelor oameni de bună-credinţă care mai ezită între un scrupul al conştiinţei lor şi un drum drept, atunci cînd e vorba să fie lămuriţi asupra soartei care pîndeşte biata noastră societate actuală.

Nu sunt un om răutăcios. Nu cunosc ura. Nu doresc răul nimănui dintre semenii mei.

într-adevăr, dacă aţi putea, voi, publicişti ai Occidentului, să vă daţi seama de grozăviile care se petrec în această lume îndepărtată — nu atît de depărtată pentru inimile mari —, v-aţi înfiora. Căci nu trebuie să uităm că oricine se lasă prost

1 1.I. Mironescu (1883-1939), medic şi scriitor român: a făcut par­te din cercul Vieţii Româneşti (n. red.).

215

între banchet şi ciom ăgeală

informat asupra vieţii semenilor noştri, asupra suferinţei lor, este un culpabil.

Prieteni din Franţa! Dunărea e înroşită de sîngele celor peste 20 000 de fiinţe nevinovate, masacrate de teroarea ţancovis- tă1! închisorile României gem de mii de soldaţi şi civili, vinovaţi fiindcă au avut frică şi groază de masacrul oficial! Focşanii şi, mai ales, Piatra Neamţ, oraşe populate de evrei, parcă au fost călcate de vandalii lui Attila. Şi aceşti săr­mani evrei, vinovaţi că-s evrei, sunt urmăriţi şi-n mormintele lor, căci şi cimitirele le-au fost profanate şi devastate de fu­ria antisemită. Am văzut oameni linşaţi, schilodiţi.

Acolo se pun ouă fierbinţi la subsuori. Se zdrobesc picioa­rele. Se smulg unghiile. Se sparg tigvele. Iată grozăviile lor!

Şi să mai zicem că în Franţa te emoţionezi numai pen­tru că un scriitor a fost ameninţat cu arestarea! Mi-e ruşine!

Vă mulţumesc, totuşi, dar rugîndu-vă să vă gîndiţi mai mult la acei care sunt mai ameninţaţi decît mine şi suferă fără nădejde, în vreme ce noi trăim aproape liniştiţi.

Panait Istrati

„NEPLĂCERILE EVENTUALE" DE LA NOI RĂSPUNS VIITORULUI2

N-am crezut niciodată că Viitorul are redactori deştepţi, dar nici aşa de proşti cum se dau de gol în cazul de faţă nu i-am crezut.

într-adevăr: Care ziar din ţară ar fi avut mai mult interes să treacă sub tăcere scrisoarea publicată de mine la Paris, decît ziarele guvernamentale? Şi mai mă întreb: Care e zia­rul... „comunist" (?!) şi „socialist" de la noi ce ar fi rele­

1 Referire la guvernarea lui Aleksandăr Ţankov (1879-1959), om politic bulgar: ca prim-ministru (1923-1926), a dispus reprimarea miş­cărilor muncitoreşti (n. red.).

2 Scris la Nisa în noiembrie 1925, articolul a apărut în Facla, 28 nov. (n. LU.)

216