Test 1Subiectul I: Principiile fundamentale de Drept Internaţional Public1.1 Definiţi noţiunea de principiu fundamentalpr fund-prescriptie normativ ce se caracterizeaza printr-un inalt nivel de abstractizare,ce guverneaza conduita subiectilo DIP. La ele putem evident si caracter politic adic statele decurg la modaliati politice de solutionare a conflictelor.Ele apara cele mai importante valori a societietatii int:pacea,egalit dintre state,coperarea.Pr fundamentale au o valoare jur egala,nefind supuse unei ierarh.Respectarea lor reprez o conditie sine qua non adica necesar pu evitar conflictelor dintre state.1.2 Analizaţi istoricul formării şi codificării principiilor fundamentaleIstoricul formarii si codificarii principiilor fundamentale DIP.Principiile fundamentale DIP au inceput sa se evidentieze inca din perioada antica.Chiar daca unele principii considerate astayi fundamentale pentru DIP au aparut de foarte mult timp,o veritabila opera de sistematizare a lor incepe abia dupa 2 razboi mondial.Astfel principiul respectarii cu buna credinta a obligatiilor asumate,numit si pacta sund servanda,constituie una dintre pietrele de temelie ale aparitiei si dezvoltarii dreptului international contemporan.Prin urmare principiile fundamentale,reprezinta rezultatul unei evolutii istorice,ce sa impus in conditiile intensificarii luptei pentru independenta impotriva auoritarismului.Printre primele principii care stau la baza relatiilor dintre state,sunt :egalitatea suverana a statelor,neinterventia in afacerile interne ale statului.Aceste principii au stat la baza formarii regulilor de comportare in domeniul relatiilor internationale dintre state.Principiul egalitatii in drepturi a statelor,se afirma pu prima dat la terminarea razboiului de 30 ani adica pacea de la WestphaliaUn moment important in vederea dezvoltarii mai ample a DI,l-au avut Carta ONU si declaratia adunarii generale a ONU privind principiile de drept international ale relatiilor prietenesti si de cooperare intre state,in conformitate cu Carta ONU 1970.Pentru prima data Carta ONU enunta 7 principii DIP.1. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta in relatiile internationale sau principiul neagresiunii

2. Pr reglementarii pe cale pasnica a diferendelor interantionale.

3. Pr neamestecului in treburile interne ale altui stat.

4. Obligatia statelor dea coopera unele cu altele.

5. Principiul egalitatii popoarelor si dreptul lor dea dispune de ele insele.

6. Pr egalitatii suverane a statelor.

7. Pr indeplinirii cu buna credinta de catre state a obligatiilor asumate in conformitate cu CartaONU.

Alta codificare o consta si carta drepturilor si indatorririlor economice a statelor 1974,care consacra un nr de 15 pr destinate reglementarii raporturilor economice dintre state.Pe linga pr din Carta ONU aici se mai intil careva pr:ex dr suveran al statelor de a aleg sistemul economic,politic.Actul Finan a Conferintei pentru securitate si coperare in Europ 1975mai consacra inca 3 pr:inviolabilitatea frontierei de stat,intagritatea teritoriala,respectarea drepturilor omului si libertatile fundamentale.Astfel putem concluziona in raport cu evolutia si afirmarea principiilor fundamentale ale DIP,ca pe masura cresterii complexitatii societatii internationale si a dezvoltarii DIP,se contureaza noi principii,care la rindul lor pot deveni fundamentale.

1.3. Evaluaţi natura juridică a principiilor fundamentalePrincipiile fundamentale ale DIP sunt principii cu un grad maxim de abstractizare si generalizare cu aplicare universala si avnd valoare imperativa ele apara valorile fundamentale a relatiilor dintre subiectele DIP.

Caracterele jur: Universalitate-se aplica tuturor domeniilor de cooperare dintre state.

Maxima generalitate-se adreseaza tuturor raporturilor de DIP.

Gradul mare de abstractizare si generalizare

Nu sunt ierarhizate- Au valoare juridica egala

Apara valorile fundamentale avind o importanta deosebita pentru omenire.

Au caracter dinamic- datorita evolutiei permanente a relatiilor internationale,este necesara evidentierea si aplicarea unor noi norme internationale care pot deveni principii DIP.

Reprezinta o conditie sine qua non- necesar pu evitar conflictelor dintre state. Fac parte din categoria normelor jus cogens-de la care nu se poate face abatere.

Subiectul II: Teritoriul în Dreptul Internaţional.

2.1. Definiţi noţiunea teritoriului în DIPTeritoriul de stat reprezinta spatiul geografic in ale carui limite statul isi exercita suveranitatea deplina si exlusiva si este alcatuit din suprafete terestre,acvatice si marine,din solul,subsolul si spatiul aerian.Prin teritoriu in DI subintelegem suprafata terestra,acvatica,subsolul,coloana de aer de deasupra lor.

2.2.Clasificaţi teritoriul şi comparaţi regimul juridic al fiecărei categorii.In dependenta de regimul juridic teritoriul se clasifica in :1)Teritoriu de stat-acele suprafete aflate sub jurisdictia deplina si exclusiva a unui anumit stat.

2)Teritoriu cu regim international-in aceste spatii nu se exercita suveranitatea nationala a nici unui stat.De ex :zona internationala a spatiilor submarine,marea libera si coloana de aer de deasupra ei,Antarctica,spatiul extraatmosferic.

3)Teritoriu cu regim mixt-in aceste zone actioneaza prevederile legislatiei nationale si a celei internationale.La rindul lor aceste spatii se clasifica in:spatii ce fac parte din teritoriul unui anumit stat(fluviile internationale-Dunarea,Rinul,Canalele int-Panama,Strimptorile int-Bosfor si Dardanele)*Spatii ce nu sunt parte componenta a teritoriului unui anumit stat(zona economica exclusiva,contigua,platoul continental)

2.3 Formulaţi modalităţi de modificare a teritoriului în Dreptul Internaţional PublicModificarea teritoriului statelor este admisa de DI contemporan in baza respectarii principiului dreptului popoarelor dea dispune de ele insele si numai prin mijloace paşnice.Conform Actului Final CSCE de la Helsinki1975,statele semnatare considera ca frontierele lor pot fi modificate in conformitate cu dreptul international,prin mijloace paşnice si prin acord.Modalitati de modificare:Ocupatia originara-care se refera la teritoriile fara stapin(terrae nullius),fiind o modalitate prin care teritori din America,Africa etc,erau alipite la imperiile coloniale.Aceste teritorii erau ocupate nefiind respectate drepturile populatiei autohtone.Ocupatia teritoriilor abandonate(res derilictus),teritorii care fusesera sub suveranitatea unui stat si care,kipurile,odata parasite,puteau fi ocupate de alte state.Cesiunea de teritoriu-desemneaza actiunea de trecere a unuo teritoriu aflat sub suveranitatea statului care il cedeaza sub suveranitatea statului care il primeste.Astfel modificarile teritoriale pot avea loc prin desprinderea unei parti de teritoriu de la un stat s formarea unui nou stat,reuniunea mai multor state in unul singur,prin fuziune prin absorbtie,dezmembrarea unui stat in 2 sau m m state si transferul de teritoriu de la un stat la altul.Consimtamintul populatie de pe teritoriu ce urmeaza sa fie modificat se poate exprima:prin hotarire a organului legislativ;prin consultarea populatiei(referendum).

Test 2Subiectul I: Principiul nerecurgeii cu forţa şi neameninţării cu ea

1.1 Definiţi noţiunea principiului nerecurgerii la forţă şi ameninţare cu forţaPrincipiu fundamental DIP care condamna razboiul ca mijloc de reglementare a diferendelor internationale si renuntare la razboi ca instrument de politica nationala in relatiile reciproce dintre state.Principiu care limiteaza recurgerea la forta in relatiile internationale dintre state.

1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiuluiAstfel primele incercari de limitare a recurgerii la forta in relatiile internationale si de reglementare pasnica a diferendelor internationale au aparut in sec 19,pe la mijloc,insa fara prea multa incidenta asupra statelor.Unele actiuni de scoatere a razboiului in afara legii au avut loc abia in per interbelica sub egida Societatii Natiunilor.Pactul societatii natiunilor instituia obligatia de neagresiune,insa in acelaşi timp,lasa la dispozitia statelor dreptul dea incepe razboi dupa epuizarea mijloacelor pasnice de reglementare a diferendelor.Dupa pactul Briand Kellog,si tratatul de neagresiune si conciliere,de la rio de janeiro,la fel condamna agresiunea.Carta Onu prevede ca toti membrii ONU se vor abtine in relatiile internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau folosirea ei atit impotriva integritatii teritoriale cit si alt mod incompatibil cu scopurile ONU.La fel si Actul Final de la Helsinki,1975,precizeaza continutul acestui principiu si prevede o serie de garantii juridice pentru realizarea in practica a acestui principiu.

1.3 Evaluaţi conţinutul juridicAstfel dupa cum am mentionat conform acestui principiu in prezent razboiul este considerat cea mai grava crima interantionala.Carta ONU care spune: Toţi membrii organizaţiei se vor abţine оn relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie оmpotriva integrităţiiteritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie оn orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.Conform actelor sus menţionate se interzice:1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicareadirectă sau indirectă a forţei оmpotriva altui stat.2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa оn scopul оncălcării frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării diferendelor internaţionale.3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor neregulate sau a altor bande armate.5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu оncălcarea prevederilor Cartei ONU.7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau aplicării ei.8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor dedreptul la autodeterminare.Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu folosirea forţei armate, оntreruperea legăturilor de comunicaţii,comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare оn vecinătatea frontierelor unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de război. In cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3 excepţii cвnd se poate recurge la forţă inn relaţiile internaţionale

Subiectul II: Canalele Internaţionale

2.1 Definiţi noţiunea de canal internaţional

Canalele-cai de comunicatie maritima si internationala care leaga 2 mari libere.Mai sunt denumite si canale internationale.Canalul-cale artificiala sapata pe teritoriul unui stat,supus suveranitatii exclusive a acelui stat.Cai maritime de navigatie artificiale constituite pentru a lega 2 mari sau oceane in scopul surtarii rutelor de navigatie

2.2 Analizaţi regimul de navigaţie prin canale inernaţionale.

Asupra canalului nu se aplica automat norma cutumiara de libertate a comunicarilor internationale.Internationalizarea canalului depinde numai de consimtamintul statului pe teritoriul caruia se gaseşte,care trebuie exprimat printro conventie speciala inkeiate cu statele interesate.De aceea regimul juridic de navigatie prin canalele internationale nu este reglementat de Conventia asupra dreptului marii1982.Astfel se bucura in prezent de regim juridic de canal international:Canalul de Suez,canalul Panama,canalul Kiel.Fiecare dintre canalele respective au un regim diferit reglementat de diferite conventii.Daca e sa privim prin prisma teritoriului in DI,canalele internationale fac parte din teritoriu cu regim mixt unde actioneaza prevederile legislatiei nationale si a celei internationale.

2.3 Evaluaţi regimul juridic al canalului Suez şi de Panama.

Canalul Suez-Canalul suez a fost internationalizat prin conventia de la constantinopol 1888,semnata de 9 state.Conf conv constantinopol 1888,canalul suez trebuie sa fie intotdeauna liber si de comert sau de razboi,fara deosebire de pavilion.Convenia proclama 3 principii cu privire la regimul de navigatie prin canal:egalitatea in tratament al tuturor navelor,libertatea de acces in canal si neutralizarea canalului.Conform rezolutiei 1956a consiliului de securitate ONU,este interzisa orce interventie politica in gestiunea canalului.In timp de razboi,puterilor beligerante nu li se permite debarcarea in cadrul canalului,fie a trupelor,fie a munitiilor sau materialelor de razboi.Canalul permite trecere navelo cu deplasament de pina la 150.000 tone.Pot trece navele cu pina la 16m pescaj.Trecerea se efectueaz cu 8 noduri si dureaza circa 15 or.Regulamentul de trafic naval prin canal si in porturile sale este fixat de Autoritatea Navala a canalului Suez.Aceste regulamente sunt aplicabile atit pu navele de razboi cit si cele comerciale si civile.Zona canalului este port liber.Canalul Panama-regimul juridic al canalului este reglementat de tratatul Hay-Bunau-Varilla1903.Acest tratat atribuie pe linga toate,drepturi specifice in favoarea SUA ex:dreptul de ocupatie si control a unui teritoriu de 10 mile dea lungul istmului Panamez,cu excluderea jurisictiei panamei,dreptul de monopol asupra constructiei si gestiunii canalului si a oricaror altor cai de comunicare dea lungul istmului,dreptul de aparare militara a canalului.In 1977 se inkee un nou tratat cu privire la canalul Panama si Tratatul cu prvire la neutralitatea permanenta a canalului Panama.Primul tratat a desfiintat zona canalului,teritoriu aflat sub jurisdictia SUAmsi a asigurat transferul gradual intro perioada de 20 ani a gestiunii canalului autoritatilor panameze.Dupa ce tratatul a ajuns la scandenta,Panama a reluat integral administrarea canalului.Al 2 tratat e inca in vigoarea,prin tratatul dat,statul panamez se obliga sa respecte libertatea de trecere in orice timp.Potrivit tratatului SUA beneficiaza in mod prioritar de aceasta libertate si isi rezerva dreptul dea recurge la forta inclusiv contra Panamei pentru a asigura liberul pasaj sau securitatea canalului.

Test nr.3

Subiectul I: Principiul neintervenţei în afacerile interne

1.1 Definiţi principiul neîntervenţiei în afacerile interne

Principiu fundamental care constitue o garantie a suveranitatii si independentei fiecarui stat in parte.Mijloc de limitare si consacrare in DI si in relatiile interantionale,a suveranitatii si independentei participantilor la relatiile internationale. Acest principiu semnifica obligatia statelor de a nu se amesteca in afacerile interne si externe ale statelor.

1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului

In doctrina de DIP principiul dat a fost afirmat in lucrarea lui Grotius De iure belli ac pacis.Revolutia franceza ,aflinduse in fata unei amenintari cu interventia armata contrarecolutionare din partea statelor europene,a declarat principiul neinterventiei in afacerile interne ale statelor-natiuni.Astfel constitutia 1791 prevede ca natiunea franceza nu recunoaste interventia prin intermediul razboaielor cuceritoare si nici intrun caz nu va indrepta fortele sale armate impotriva libertatii oricarui popor.Acest principiu a fost sprijinit si de Doctrina Monroe,Presedinte SUA care a declarat ca SUA nu va interveni in treburile interne ale unui stat.O alta doctrina care a consacrat acest principiu este Doctrina Drago,ministrul afacerilor externe Argentina.La fel si conventia de la Monte Video 1933,consacra acest principiu si spune ca noco in stat nu are dreptul dea interveni in afacerile interne si externe ale altor state.Pactul Ligii Natiunilor,la fel contine principiul dat.Dupa al 2-lea Razboi mondial acest principiu este consacrat in Carta ONU.,precum si in statutele altor org internationale cum ar fi Pactul Ligii Arabe;Carta OSA,Carta OUA,conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice 1967.Declaratia Adunarii generale a ONU din70 si Actul Final de la Helsinki 75,la fel prevad ca statele trebuie sa se abtina de la spprijinirea directa sau indirecta a activitatilor teroriste,indreptate impotriva regimului altui stat.

1.3 Evaluaţi conţinutul juridic al principiului

Dupa cum am mentiona mai sus,o multitudine de acte consacra principiul dat.Astfel conform prevederilor Actului Final de la Helsinki*75,statele participante se vor abtine de la orice interventie directa sau indirecta,individuala sau colectiva,in treburile interne sau externe care intra in copetenta nationala a altui stat participant,oricare ar fi relatiile lor recirpoce.Ele se vor abtine in consecinta de la orice forma de interventie,de la orice act de constringere militara sau politica,economica ori de alta natura ,tinzind sa subordoneze intereselor lor exercitarea de catre un alt stat participant a drepturilor inerente suveranitatii sale si prin aceasta sa obtina un avantaj oarecare.In consecinta ele se vor abtine intre altele,de la sprijinirea,directa sau indirecta,a activitatilor teroriste sau a activitatilor subversive,sau altele indreptate spre rasturnarea vilenta a regimului altui stat participant.Principiul neinterventiei semnifica obligatia statelor de a nu se amesteca in afacerile interne si externe ale unu stat,de a nu le impune regimul sau de stat si ideologia sa.Interventia la rindul sau poate fi:armata;economica,diplomatica,ideologica.Ca si toate celelalte principii fundamentale DIP,principiul dat reprezinta o norma jus cogens,de la care nu se poate face nici o abatere.

Subiectul II: Populaţia în Dreptul Internaţional

2.1. Definiţi noţiunea populaţieiConform doctrinei,populatie reprezinta totalitatea locuitorilor acelui stat,si totodata reprezinta element fundamental,precum si o conditie pentru existenta statului.Populatia la rindul ei este constituita din:Cetateni-persoanele care au o legatura juridica cu statul in care se afla,si care dispun de plenitudinea de drepturi oferite de acel stat.Strainii-persoanele care se afla pe teritoriu unui stat,dar care au cetatenia altui stat.Bipatrizii sau pluripatrizii-persoane cu cetatenie a doua sau mai multe state.Apatrizii-persoane care nu au cetatenia nici unui stat.Refugiati-persoane care apartin unor minoritati etnice,religioase etc,si care sunt cetatenii cetatenii statului respectiv,dar care se bucura de o protectie internationala.

2.2 Analizaţi aspectele legate de apatridie Dupa cum prevede DUDO 1948,recunoasterea demnitatii proprii si a drepturilor egale si inalienabile a tuturor membrilor familiei umane constituie fundamentul libertatii,justitiei si pacii in lume.Conf art 15 DUDO,toti au dreptul la cetatenie.Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia lui sau i se va refuza dreptul de asi schimba cetatenia.Conventiile din 1961 si 1954 sunt tratatele specializate care reglementeaza problemele in domeniul apatridiei.Pactul international privind Drepturile civile si politice 1966 prevede ca,fiecare copil va avea fara discriminare,dreptul la acele masuri de protectie pe care le cere statutul sau de minor din partea familiei,societatii, si statului.Fiecare copil are dreptul sa obtina o cetatenie.Conventia din 1979 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare impotrvia femeilor sustine ca statele parti vor acorda femeilor drepturi egale cu cele ale barbatilor sa obtina skimbe,sau sa pastreze cetatenia lor.La fel si conventia europeana asupra cetateniei 1997, reglementeaza aspecte prind prevenirea apatridiei.Cele mai recente progrese cu privire la aspecte legate de cetatenie si evitarea apatridiei au fost reflectate in Conventia Europeana 2006 cu privire la prevenirea apatridiei in legatura cu succesiunea statelor.Ea elaboreaza niste norme mai detaliate ce ar putea fi aplicate de catre state in contextul succesiunii statale cu privire la prevenirea sau reducerea cazurilor de apatridie.Cadrul juridic al RM se elaboreaza pe baza constitutionala ce sustine printre altele ca drepturile si libertatile fiintei umane reprezinta valorile supreme ce sunt garantate.La fel si legea cetateniei RM,se bazeaza pe principiile:dreptui la o cetatenie a fiecarui om si evitarea apatridiei.

2.3 Formulaţi soluţii privind evitarea apatridiei

1) Necesitatea ratidicării Convenţiei privind statul apatridului 1954 şi Convenţiei privind reducerea cazurilor de Apatridie 1961

2) Informarea în masă a persoanelor ce nu deţin nici o cetăţenie privind dobîndirea ei

3) Colaborarea autoritaţilor cu UNHCR pentru prevenirea apatridiei.

TEST nr.4

Subiectul I: Principiul soluţionării paşnice a difirendelor internaţionale

1.1 Definiţi principiul soluţionării paşnice a difirendelor internaţionale

Principiul solutionarii paşnice a diferendelor internationale.Principiu fundamental DIP care reglementeaza diferendele internationale pe cale paşnica,pentru a nu fi pusa in pericol pacea si securitatea internationala si justitia.Reprezinta o norma Jus cogens de la care nu se poate face abatere,care are ca scop,reglementarea diferendelor,conflictelor internationale pe cale pasnica,astfel incit relatiile dintre state sa duca spre un progres in interesul omenirii.

1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului

In evul mediu statele utilizau frecvent medierea,arbitrajul si concilierea.Reguli de drept international stabilite prin tratatele multilaterale apar abia la sfirsitul sec 19, cu prilejur conferintelor de pace de la Haga din 1899 si 1907.Insa atita timp cit dreptul international nu interzicea razboiul si cit timp recurgerea la forta era permisa,solutionarea pasnica nu putea sa aiba decit un caracter subsidiar si sporandic.Dupa infiintarea ligii natiunilor sau reglementat o serie de instrumente juridice internationale,care au consacrat principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta,acesta avind caracter de norma imperativa.Principiul dat sia cunoscut o consacrare cruciala in Carta ONU 1945.De altfel acest principiu reprezinta si unul dintre scopurile ONU,adica infaptuirea prin mijloace pasnice si in conformiutate cu principiile justitiei si dreptului international.Cu prilejul codificarii DI,principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale,cunoaste importante dezvoltari.De ex urmeaza Declaratia Adunarii Generale ONU asupra principiilor de drept international,Actul Final de la Helsinki 1975,Declaratia de la Manilla cu privire la reglementarea pasnica a diferendelor internationale 1982.Astazi principiul dat,are o importanta deosebit de mare din considerentul solutionarii problemelor internationale fara a recurge la forta,astfel neavind de suferit nici pacea si securitatea internationala si nici natiunea.

1.3 Evaluaţi conţinutul juridic al principiului

Conform Actului Final Helsinki75 ,Statele vor reglementa diferendele internationale dintre ele prin mijloace pasnice,astfel incit sa nu fie puse in peicol pacea si securitatea internationala si justitia.Ele se vor stradui cu buna-credinta si intr-un spirit de cooperare sa ajunga la o solutie rapida si echitabila pe baza dreptului international.In acest scop ele vor recurge la mijloace ca negocierea ,ancheta,medierea ,concilierea ,arbitrajul,reglementarea judiciara sau la alte mijloace pasnice la alegerea lor,inclusiv orice procedura de reglementare convenita prealabil diferendelor la care sunt parti.In cazul in care nu se ajunge la o solutie prin folosirea unuia din mijloacele pasnice de mai sus,partile in difered vor continua sa caute un mijloc reciproc ,acceptabil pentru a reglementa pasnic diferednul.Statele participante,parti la un diferend intre ele,precum si celelalte participante,se vor abtine de la orce actiune care au putea agrava situatia astfel incit sa puzna in pericol mentinerea pacii si securitatii internationale si prin aceasta sa faca mai dificila reglementarea pasnica a diferendului.Astfel Declaratia din 1982 cu privire la reglementarea pasnica a diferendelor internationale,prevede obligatia statelor dea actiona cu buna credinta in relatiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferente,urmind sa traiasca in pace.

Subiectul II: Regimul juridic al străinilor

2.1 Definiţi regimul juridic al străinilorStrainul conform legilatiei internationale si conform doctrinei de specialitate reprezinta persoanele care au cetatenia altor state si se afla pe teritoriul altui stat a carui cetatenie nu o are.Conform legii cu privire la regimul juridic al cetatenilor straini si al apatrizilor RM-se considera cetatean strain persoana care nu are cetatenia RM dar care are dovada apartenentei sale la un alt stat.

2.2 Analizaţi principiile regimului juridic al străinilor.In practica si teoria dreptului international se intilnesc 4 forme principale ale conditiei juridice a strainului:A)regimul national-potrivit acestui principiu,strainii,in conditiile legii dispun de drepturi civile si fundamentale,extrem de rar si de drepturi politice.Regimul national este stabilit si strainilor din tara noastra,art 19Constituie,care spune ca strainii si apatrizii au aceleasi drepturi si indatoriri ca si cetatenii RM,cu exceptii prevazute de lege.In columbia de ex cetatenii spanioli au dreptul dea participa la alegeri insa nu dea candida.B)Regimul special-prin care strainilor li se acorda numai acele drepturiu prevazute in mod expres de legi interne si tratate internationale,de ex dreptul dea intra liber intro tara fara vize si fara pasaport.C)Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate-este consacrat de regula in tratatele bilaterale.In acest regim statul acorda strainilor aflati pe teritoriul sau drepturi conferite cetatenilor unui stat tert,considerat favorizat.D)Regimul reciprocitatii- reciprocitatea implica situatii cind strainii dispun de anumite drepturi sub conditia ca aceste drepturi sa fie acordate si cetatenilor proprii in tarile carora apartin strainii in cauza.Reciprocitatea poate fi legislativa,diplomatica sau de facto.E)In istorie sa cunoscut si regimul capitulatiilor,in virtutea caruia ,strainii,cetateni ai mai multor puteri erau scosi de sub jurisdictia statului in care se aflau.Astfel de regim sa intilnit in Turcia sec 18,China Japonia sec 19.F)Un regim special il reprezinta regimul personalului diplomatic si consular.Acest regim reglementeaza intrarea sederea si iesirea strainului,membru al personalului diplomatic si consular,a familiilor etc.

2.3 Estimaţi clauza naţiunii celei mai favorizateDupa cum am mentionat deja,regimul clauzei natiunii celei mai favorizate este consacrat de regula in tratate bilaterale. In acest regim statul acorda strainilor aflati pe teritoriul sau drepturi conferite cetatenilor unui stat tert,considerat favorizat.Domeniile care pot face obiectul clauzei sunt:tarife vamale,tranzit,importuri si exporturi,regimul persoanelor fizice si juridice,drepturi de autor,regimul misiunilor diplomatice si consulare etc.Potrivit altei definitii,principiul clauzei natiunii celei mai favorizate prevede ca orce facilitare acordata de un stat membru al Organizatiei mondiale a comertului,in favoarea altui stat membru,se extinde obligatoriu asupra tuturor statelor membre-acesta fiind principiul nediscriminarii in comertul international.De ex UE a incheiat cu tarile terte acorduri comerciale prin care se acorda reciproc clauza natiunii celei mai favorizate.Astfel de acorduri au fost semnate cu tarile arabe exportatoare de petrol si cu cele din Pactul Andin 1984,Cu statele ASEAN 1980 s.a.Cu RM,UE a inkeat un acord nepreferential- numit acord de parteneriat si cooperare cu UE la 28 noiemrie 1994,care pina la incheierea unui nou acord cu UE,astazi reprezinta baza legala a relatiilor RM/UE.

Test nr.5

Subiectul I: Principiul integrității teritoriale și inviolabilității frontierilor de stat

1.1 Definiți principiul integrității teritoriale și inviolabilității frontierilor de stat.

Principiul integrității teritoriale presupune dreptul statului de a exercita supremația sa deplină pe teritoriul său, delimitat prin frontiere de stat, supremație ce-și găsește expresie în organizarea politico-administrativă a teritoriului, în stabilirea regimului juridic al persoanelor ce se află pe teritoriul său, în folosirea liberă a resurselor sale naturale.Principiul inviolabilității frontierilor de stat presupune că statele trebuie să considere inviolabile frontierele celorlalte state și să se abțină de la orice atentat împotriva acelor frontiere, precum și de la orice act de acaparare a întregului sau a unei părți a teritoriului unui stat.1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiilor.

Dreptul la integritate teritoriala și inviolabilitatea frontierilor de stat este o consecință juridică a suveranității naționale. Inițial aceste drepturi nu au fost statutate ca principii desinestătătoare ale Dreptului Internațional, ci doar ca drepturi și îndatoriri ale statelor stipulate în tratatele de pace de după primul război mondial. Prin adoptarea Cartei ONU, deși principiul integrității teritoriale nu a fost stipulat într-un mod distinct, fiind inclus în art.2, a fost statuat cu o sferă de aplicare universală și obligația respectării lui de state în ansamblul relațiilor internaționale. Pentru prima dată aceste principii au fost enunțate și dezvoltate separat de către Actul Final de la Helsinki din 1975. Ulterior, împreună cu cel al ”respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului” aceste 2 princincipii au devenit alături de cele șapte enumerate în Carta ONU, principii fundamentale ale dreptului Internațional.1.3 Evaluați conținutul juridic al principiilor.

Principiul integrității teritoriale mai presupune interzicerea oricăror tentative de a urmări ruperea parțială sau totală a unității naționale, manifestările de forță îndreptate împotriva teritoriului unui anumit stat. Astfel, statelor le revine obligația de a nu viola teritoriul altui stat, de a nu anexa cu forța teritoriul altu stat, precum și de anu exercita puterea sa pe teritoriul acelui stat.O consecință a acestui principiu este inadmisibilitatea recunoașterii ca legale a oricărei achiziții teritoriale efectuate prin forță. În acest sens, Dreptul Internațional interzice mișcările secesioniste care au ca scop încălcarea acestui principiu. Recunoașterea integrității teritoriale presupune însă și acceptarea dreptului de ”pasaj inofensiv”, dreptul de tranzit aerian, feroviar, maritim dar numai în virtutea și limitele stabilite de convenții și tratatele internaționale. Principiul inviolabilității frontierilor de stat presupune că modificarea frontierelor de stat se face doar prin mijloace pașnice, pe baza unui acord intervenit între statele interesate și pe bază de plebiscit.Potrivit acestui principiu, frontierele fiecărui stat vor trebui să fie respectate de toate celelalte state, de unde decurge caracterul ilicit al oricăror manifestări sau sau demonstrații de forță în aproprierea acestor frontiere. Modificările teritoriale și implicit a frontierelor se face în baza eprimării voinței libere a poporului prin intermediul plebiscitului.

Subiectul II: Zona Economică Exclusivă1.1 Definiți noțiunea de zonă economică exclusivă

Prin zonă economică exclusivă se subînțelege acea porțiune de mare adiacentă mării teritoriale cu o lățime maximă de 200 mm (efectiv are 182mm).1.2 Determinați drepturile și obligațiile tuturor statelor în z.e.e.

În z.e.e. statele se bucură de libertățile de navigație și de survol și de a pune cabluri și conducte submarine cît și de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internaționalStatele deasemenea vor avea obligația de a ţine seama în mod corespunzător de drepturile şi obligaţiile statului riveran şi vor respecta legile şi reglementările adoptate de acesta în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei cu privire la dreptul mării din 1982 şi, în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu prezenta parte, celelalte reguli de drept internaţional. Printre asemenea obligațiuni se numără:1) Interdicția transportului de sclavi2) Obligația de a coopera la reprimarea pirateriei3) Obligația de cooperare pentru reprimarea reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope practicat de nave4) Obligația de cooperare pentru reprimarea emisiunilor neautorizate (radio)

1.3 Evaluați drepturile exlcusive și obligațiile statelor riverane în zonele lor e.e.

În z.e.e. statul riveran drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi de explorare şi exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, al curenţilor şi al vântului. Statul riveran mai are dreptul la:1) Amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări.2) Cercetarea științifică marină3) Protecția și conservarea spațiului marin

Statul riveran are obligațiunea de a ţine seama în mod corespunzător de drepturile şi de obligaţiile celorlalte state şi va acţiona într-un mod compatibil cu Convenția cu privire la dreptul mării din 1982.

TEST nr.6

Subiectul I: Principiul dreptului popoarelor la autodeterminare

1.1 Definiți principiul autodeterminării popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele.

Acest principiu prevede că toate popoarele și națiunile au dreptul de a determina în mod

liber fără nici un amestec de afară statutul lor politic, economic, social și cultural.

1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiului.

Principiul autodeterminării a fost fundamentat pentru prima dată în declarația

președintelui W.Wilson, din 22 ianuarie 1917, în care se menționa că o pace trainică nu se

poate edifica decît prin consimțămîntul popoarelor. Ceva mai tîrziu, tot el avea să

menționeze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un principiu imperativ.

Pentru prima dată principiul autodeterminării este consacrat în Carta ONU, ulterior acesta

fiind reglementat și în Rezoluția Adunării Generale a Onu 1960 referitoare la acordarea

independenței țărilor și popoarelor din colonii, în Actul Final de la Halsinki 1975 precum

și în Pactul internațional privind drepturile civile și politice.

1.3 Evoluați conținutul juridic al principiului.

Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele implică următoarele drepturi fundamentale:

a)dreptul popoarelor asuprite de a se constitui într-un stat propriu și independent.

b)dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominației străine și caracterul legal al

acestei lupte

c)dreptul de a beneficia de protecția dreptului internațional.

d)dreptul de a stabili relații oficiale cu state și de a participa la organizații internaționale

e)dreptul la libera exploatare a resurselor minerale, biologice etc.

La rîndul lor statele pentru respectarea acestui principiu sunt obligate să acorde ajutor

ONU în vederea achitării acesteia de răspunderile pe care i le conferă carta ONU în

privința acestui principiu și să se abțină de la orice măsură de constrîngere care ar priva

popoarele de acest drept.

Pentru ca un popor să cîștige dreptul de a se numi Mișcare de Eliberare Națională și de a

se bucura de acest statut este nevoie ca să întrunească 3 elemente :

1) Poporul să aibă la bază un substrat cultural (valori,limbă, religie etc.)

2) Trebuie să existe un organ de conducere

3) Acest organ de conducere trebuie să se bucure de autoritate în fața poporului

Trebuie de menționat că minoritățile naționale nu au dreptul de a lupta pentru

autodeterminare. Minoritățile trebuie și sunt protejate prin tratate internaționale prin care

li se garantează drepturile și libertățile fundamentale (inclusiv cele la păstrarea identității).

Subiectul II: Marea liberă

2.1 Definiți noțiunea de mare liberă

Convenția cu privire la dreptul mării din 1982 definește marea liberă drept acea parte a

mării care nu este cuprinsă nici în zona economică exclusivă, nici în marea teritorială,

apele interne sau arhipelagice unui stat.

2.2 Analizați principiile aplicabile regimului mării libere

Regimul juridic al mării libere este guvernat de 3 principii importante ale dreptului

internațional maritim, codificate în Convenția din 1982: principiul libertății mării,

principiul folosirii mării în scopuri pașnice, principiul neapropriațiunii mării libere.

Prin principiul libertății mării se subînțelege că Marea liberă este deschisă tuturor

statelor, fie ele riverane sau fără litoral. Această libertate presupune:

1)libertatea de survol

2)libertatea de navigație

3)libertatea de a pune cabluri și conducte submarine

4)libertatea de a construi insule și alte instalații autorizare de dreptul internațional

5)libertatea pescuitului

6)libertatea cercetărilor științifice

Prin principiul folosirii mării în scopuri pașnice statele riverane sunt obligate să se

abțină de la recurgerea la forță sau amenințare cu forța.

Prin principiul neapropriațiunii mării libere statelor li se interzice să pretindă vriun

drept de proprietate asupra mării libere sau să supună o parte din ea suveranității sale.

Principiul dat nu afectează jurisdicția de stat la bordul unei nave aflate sub pavilionul său.

2.3 Estimați modalități de reprimare a infracțiunilor comise în marea liberă

În scopul reprimării a infracțiunilor comise în marea liberă este necesar să menționăm

că aici ne vine în ajutor 2 excepții de la principiul imunității de jurisdicție la bordul unei

nave, și anume: dreptul de vizită și dreptul de urmărire.

Dreptul de vizită este dreptul de control efectuat de o navă de război sau afectată de

serviciul public asupra unei nave comerciale, atunci cînd există motive serioase de a bănui

că această navă practică: pirateria, transportul de sclavi, nu are naționalitate.

Dreptul de urmărire este dreptul de a urmări nava străina de către o navă de război sau

afectată de serviciul public doar dacă există motive serioase care presupun că nava a

încălcat legile unui stat. Dreptul de urmărire încetează atunci cînd nava pătrunde în marea

teritorială a propriului stat.

Sunt considerate infracțiuni comise în marea liberă: Transportul de sclavi, pirateria,

traficul de substabțe stupefiante și psihitrope, emisiunile neautorizate emise în marea

liberă.

Ce ține de reprimarea pirateriei, Convenția din 1982 prevede că orice stat poate să

rețină o o navă sau o aeronavă pirat, să aresteze persoanele şi să sechestreze bunurile care

se găsesc la bord. Tribunalele statului care a efectuat reţinerea pot să se pronunţe asupra

pedepselor de aplicat, precum şi asupra măsurilor de luat în ceea ce priveşte nava,

aeronava sau bunurile.

Deasemenea statelor au dreptul să aresteze orice persoană sau să imobilizeze orice navă

care practică transportul de sclavi, servește unei emisiuni neautorizate sau practică trafic

de substabțe stupefiante și psihotrope.

Test nr. 7

Subiectul I: Principiile fundamentale ale dreptului internațional public

1.1 Definiți noțiunea de principiu fundamental al DIP.

Principiul fundamental al Dreptului Inernaional repezinta o norma juridica de maxima generalitate, universal valabile, juridic obligatorii pentru subiectele de drept internațional care au fost create în baza acordului de voință al statelor. Principiile constituie normele cele mai importante care stau la baza întregului sistem de Drept Inernațional.1.2 Analizați natura juridică a principiilor fundamentale ale DIP.

Principiile fundamentale au un caracter de maximă generalitate, acoperind toate domeniile pe care raporturile de DIP le reglementează. Caracterul universal reiese din faptul că se aplică tuturor relațiilor dintre state. Principiile fundamentale au și un caracter juridic, iar faptul că au fost consfințite în cele mai importante documente internaționale confirmă acest fapt. În literatura de specialitate se insistă asupra fatpului statele sunt deseori tentate să recurgă exlcusiv la mijloace poltice de soluționare a conflictelor, astfel principiile fundamentale capătă și un caracter politic. Ele apără cele mai importante valori ale societății internaționale, pentru subiecții DIP și în general pentru toată omenirea. Principiile DIP au o valoare juridică egală, nefiind supuse unei ierarhizări. Aceste principii reprezintă niște norme ius cogens, adică sunt norme imperative,obligatorii. O altă caracteristică a principiilor de DIP este interdependența principiilor, aceasta rezultînd din faptul că fiecare principiu se afirmă prin celelalte principii.1.3 Evaluați principiile în procesul de formare a Dreptului Internațional Public

Reieșind din natura și conținutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internațional trebuie de menționat că aceste principiii se detașează din totalitatea normelor dreptului internațional, ele reprezentînd nucleul de bază al Dreptului internalional public, întrucît celelalte norme adoptate ulterior fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională s-au conformat acestor principii.Trebuie de menționat deasemenea și faptul că unele din principiile internaționale au început să influențeze Dreptul Internațional și relațiile dintre state, încă din antichitate. Astfel principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor asumate (pacta sunt servanda) apărut în Roma Antică este și acum piatra de temelie a relațiilor dintre statele contemporane.Prin urmare principiile internaționale, au contribuit la marile victorii revoluționare și democratice asupra autoritarismului și dominației statelor mai puternice asupra relațiilor internaționale. Momentul crucial în evoluția Dreptului Internațional a fost adoptarea Cartei ONU în 1945 și codificarea principiilor fundamentale chiar în art.2 al acestui document. Ulterior pentru a spori eficiența principiilor fundamentale, societatea internațională le- mai codificat într-o serie de tratate cum sînt: 1)Declarația Adunării Generale a ONU privind principiile de drept internaționale2)Actul final de la Helsinki 19753) Carta de la Paris pentru o nouă Europă 1990

Subiectul II: Valabilitatea tratatelor internaționale

2.1 Definiți noțiunea de validitate a tratatului internațional.Validitatea tratatului internațional reprezintă corespunderea sa cu normele legale ce ține de regulile sale de încheiere, conținutul, obiectul și scopul său. În DIP validitatea tratatului se prezumă.

2.2 Constatați viciile de consimțămînt prezente la încheierea tratatului internațional.Viciile de consimțămînt care duc la nulitatea relativă a tratatului sunt:a) violarea vădită a unei norme de importanță fundamentală a dreptului intern privind compentența de a încheia tratate.(de ex: norma constituțională privind ratificarea, procedura de urmat, deplinele puteri)b) eroarea dacă constituie o bază esențială a consimțămîntului unui stat de a fi legat prin tratat sau dacă statul care invocă eroarea nu a contribuit prin conduita sa la producerea ei.c) dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părți contractante, prin care se urmărește determinarea altei părți contractante să-și dea consimțămîntul pentru încheierea tratatului.Dolul poate îmbrăca forma unor declarații false, a reprezentării false sau alte procedee de înșelătoried) coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea încheierii tratatului.Actele de corupere trebie să fie evidente și în măsură să exercite o influență considerabilă asupra voinței lui.

Viciile de consimțămînt care duc la nulitatea absolută a tratatului sunt:

a)constrîngerea exercitată asupra reprezentanților unui stat, prin acte sau amenințări îndreptate împotriva libertății sau integrității fizice a acestuia, reputației lui, persoanelor dragi ei.b)constrîngerea exercitată asupra unui stat participant, prin amenințarea cu forța sau prin violarea altor principii fundamentale ale DIP.

2.3 Evaluați efectele nulității tratatelor internaționale.În dependență de viicile consimțămînt prezente la încheirea tratatului, el poate fi lovit fie în nulitate relativă fie în nulitate absolută.

a) Nulitatea relativă de obicei duce la suspendarea tratatului. Ea poate fi invocată doar de partea care a fost prejudiciată de încheierea tratatului.

b) Nulitatea absolută poate fi invocată atît de partea prejudiciată cît de orice alt membru al societății internaționale, precum și din oficiu de către o instanță internațională jurisdicțională.Nulitatea absolută are ca efect declararea tratatului ca fiind nevalabil și repunerea părților în stituația care a existat pînă la încheierea tratatului(erga omnes) . Deasemenea părțile trebuie să se străduie să elimine consecințele oricărui act îndeplinit pe baza acelui tratat.

Test nr.8

Subiectul I: Principiul cooperării internaționale

1.1 Definiți principiul cooperării internaționale.

Principiul cooperării internaționale prevede dreptul subiecților DIP de a stabili raporturi de colaborare cu ceilalți subiecți, de a participa la proiecte, inițiative de cooperare pe plan regional și mondial. Principiul cooperării mai prevede și obligația subiecților DIP de a contribui la dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional fără bariere sau discriminări , de a contribui la pacea și securitatea omenirii, de a preveni crizele și de a participa la combaterea infracționalității internaționale, terorismului etc.1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiului

Acest principiu a fost înscris printre principiile de bază ale Cartei ONU, în care se precizează că trebuie cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracte economic, social, cultural precum și în încurajarea și respectarea drepturilor omului. Formularea cooperării ca scop al O.N.U a făcut ca unii autori să nu considere cooperarea internațională un principiu findamental. Însă Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970 prevede că ”Statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice, economice și sociale au obligația de a coopera între ele în diverse domenii ale relațiilor internaționale”. Actul final de la Helsinki 1975 precum și Carta pentru o nouă Europa de la Parsi 1990 la fel consacră acest principiu, iar carta enumeră express domeniile și acțiunile care rezultă din obligația cooperării internaționale.1.3 Evaluați conținutul juridic al principiului

Autorii contemporani ajung la concluzia că cooperarea este de natură dispozitivă cu unele excepții. Ideia este că astăzi cooperarea internațională este unicul instrument prin care statele își pot realiza interesele ori în condițiile conteporane nici un stat nu va putea purta o politică autarhică (de izolare). Prin urmare obligația de cooperare pentru state se întîlnește în următoarele situații:

1) Carta ONU stipulează obligația tuturor statelor membre de a participa la sancțiunile decise de consiliul de securitate contra statelor care atentează la pacea și securitatea internațională.

2) În dreptul cosmis se întîlnește situația cînd un obiect cosmic este nevoit să aterizeze forțat pe teritoriul unui alt stat, atunci statul pe teritoriul căruia obiectul este depistat va întreprinde toate măsurile pentru restituirea obiectului statului de lansare, repatrierea echipajului și se va abține de la orice investigații asupra obiectului cosmic.

3) La fel în dreptul cosmic, dacă un stat este mai bine echipat și posedă sateliți care urmăresc starea vremii, atunci el va informa de urgență statele mai puțin echipate despre calamitățile naturale care le amenință.

Cooperarea internațională în calitate de principiul fundamental impliecă subiecte active și cu drepturi egale. Acțiunile lor deasemenea trebuie să se afle sub imperiul bunei-credințe.

Subiectul II: Zona internațională a teritoriilor submarine 1.1Definiți noțiunea de zonă internațională a teritoriilor submarine.

Zona internațională a teritoriilor subarine reprezintă fundurile mărilor și oceanilor și subsolul lor dincolo de limitele jurisdicției naționale.1.2 Identificați principiile aplicabile regimului zonei submarine.

Regimul juridic aplicabil zonelor internaționale a teritoriilor submarine este guvernat de următoarele principii:1)Principiul inadmisibilității revendicărilor de suveranitate și apropriațiunii zonei. Potrivit acestui principiu nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi suverane asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale. Nici un stat și nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-și însușească vreo parte oarecare a zonei sau a resurselor sale.2)Principiul exploatării și explorării zonei în interesul întregii umanități. Zona și resursele sale sunt considerate patrimoniul comun al întregii omeniri. În consecință, activitățile din zonă vor fi desfășurate în interesul întregii omeniri, idependent de situația geografică a statelor, fie că e vorba de statele riverane sau state fără litoral.3)Principiul utilizării zonei în scopuri exclusiv pașnice. 4)Principiul răspunderii internaționale pentru daunele rezultate în urma nerespectării statutului juridic al zonei. Un stat sau organizație internațională poartă răspundere pentru daunele provocate zonei internaționale a teritoriilor submarine, rezultate în urma nerespectării obligațiilor care le revin în conformitate cu clauzele convenționale.5)Principiul protecției mediului marin. Pentru desfășurarea tuturor activităților din zonă, trebuie luate măsuri necesare în scopul asigurprii protecției eficace a mediului marin împotriva efectelor dăunătoare care pot rezulta din aceste activități.

1.3 Estimați rolul Autorității Internaționale a spațiilor submarine.

Autoritatea Internațională a spațiilor submarine a fost creată prin Convenția din 1982 și reprezintă o organizație internațională care are ca scop primordial asigurarea regimului juridic al zonelor internaționale ale spațiilor submarine. Toate statele părți sunt în mod automat și părți ale acestei Autorități.Numai Autoritatea poate elibera autorizații statelor membre pentru desfășurearea activităților în aceste zone (fie cercetări științifice, fie explorare sau exploatare). Tot Autoritatea urmează să ducă evidența și să supravegheze aceste lucrări.Din 1966 Autoritatea a obținut statut de observator pe lîngă ONU. Dacă inițial cheltuielile erau suportate de ONU, ulteior Autoritatea a trecut la intretinere prorie, aceasta sporind gradul de impartialitate si independenta in luarea deciziilor.Rolul principal pe care il are autoritatea constă în faptul că ea împarte beneficiile financiare sau alte avantaje economice provenite din activitățile din zonă. Tot Autorității îi revine rolul principal în vederea garantării, protecției și conservării mediului marin. La fel Autoritatea are menirea de a promova și încuraja cercetările științifice marine

Test nr.9

Subiectul 1: Principiul protecţiei drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului

1.1 Definiţi principiul protecţiei universale a drepturilor omului

Principiul protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului - o norma jus cogens care impune obligatia

tuturor statelor de a respecta drepturile si libertatile fundamentale ale omului

1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului.

Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătand valenţe deosebite după

adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturilor

omului apare in SUA, la 12 iunie 1776, in Declaraţia drepturilor, care consfinţea dreptul omului

la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care denotă preocuparea societăţii internaţionale

in respectarea şi garantarea drepturilor omului. Reafirmind in preambulul său „credinţa in drepturile

fundamentale ale omului, in demnitatea şi valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a bărbaţilor şi

femeilor”, Carta ONU consfinţeşte in mod expres la art. 56 obligaţiile statelor privind respectarea universală şi

efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, religie, limbă

etc.

In anii care urmează de la data intrării in vigoare a Cartei ONU, in cadrul Naţiunilor Unite au fost elaborate

numeroase instrumente politico-juridice internaţionale, care au dat expresie preocupărilor pentru atingerea unui

standard minim de protecţie a drepturilor omului, atributelor fundamentale ale personalităţii individului,

drepturile şi obligaţiile care-i revin in raport cu semenii săi şi societatea din care fac parte.

Dintre documentele cele mai reprezentative care au fundamentat existenţa principiului respectării drepturilor omului ca principiu de drept internaţional este necesar de menţionat: DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;

Cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966;

Declaraţia americană a drepturilor şi indatoririlor omului adoptată la Bogota in 1948; Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950

in cadrul Consiliului Europei; Actul final alConferinţei pentru Securitate şi Cooperare in Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975 Documentele ulterioare adoptate in procesul CSCE la Madrid, Viena, Copenhaga şi Paris Conventia privind reprimarea si prevenirea crimei de genocid din 1948 Conventia privind reprimarea si prevenirea apartheidului din 1973

1.3 Evoluaţi conţinutul juridic al principiului

Drepturile omului sunt cele mai codificate la moment. Persoanele fizice in deferitele sale

acceptiuni(copil,refugiat,apatrid,bipatrid,persoana stramutata) este astazi destinatarul principal a surselor

dreptului international.

Au fost create o serie de mecanisme care examineaza cauzele de nerespectare drepturilor si libertatilor

fundamentale. In DIP se cunosc doua tipuri de asemenea mecanisme: jurisdictionale(CtEDO) si

administrative(Comitetul de la Geneva pentru drepturile omului).

Pe linga categoriile de presoane protejate in DIP exista acte care protejeaza anumite categorii de drepturi

fundamentale.(ex Pactul cu privire la drepturile civile si politice din 1966).

Astazi se cunosc trei generatii ale drepturilor omului:

1. drepturi civile si politice2. drepturi economice,sociale si culturale3. drepturi colective(dr. la pace,la dezvoltare, la un mediu inconjurator sanatos,dr. la folosirea proprie a resurselor

naturale,etc)De fapt, in virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de obligaţii de drept internaţional

cum ar fi de pildă:

- obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind drepturile omului;

- obligaţia de a nu permite nici un fel de incălcare a drepturilor omului, creand mijloace judiciare

la indemana celor ale căror drepturi au fost incălcate;

- să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de viaţă corespunzător

asigurării sănătăţii şi bunăstării lor, preocupandu-se de adoptarea măsurilor sociale necesare;

- să asigure minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce impreună o viaţă spirituală

şi de a-şi prezerva identitatea etnică, lingvistică şi religioasă;

- obligaţia de a informa cu bună credinţă forumurile internaţionale in legătură cu modul in

care statele respectă şi aplică convenţiile internaţionale privind drepturile omului, manifestand

o receptivitate faţă de sugestiile şi propunerile altor state, faţă de recomandările organizaţiilor

internaţionale.

In concluzie, este necesar de reţinut că intre principiul drepturilor omului şi principiile

egalităţii suverane şi neintervenţiei nu trebuie să existe raporturi de incompatibilitate. Măsurile

prin care sunt traduse in viaţă reglementările internaţionale privind drepturile omului sunt in

esenţă măsuri interne adoptate de state in virtutea suveranităţii lor. Afară de aceasta, este necesar

de menţionat că documentele internaţionale creează doar un anumit cadru juridic general legat

de protecţia drepturilor omului, pe cand concretizarea acestor prevederi se efectuează in ultimă

instanţă prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, şi in general prin contribuţia

organelor interne ale statului care veghează respectarea necondiţionată a drepturilor omului in

fiecare stat.

Subiectul II: Platoul continental

2.1 Definiţi noţiunea de platou continental

Platou continental-acea prelungire naturala subacvatica a tarmului statului riveran care coboara in panta usoara

pina la taluzul continental care, de regula, se afla la o distanta de pina la 200 mile maritime masurata de la liniile

de baza a marii teritoriale(Conventia cu privire la dr.marii din 1982)

2.2 Analizaţi tehnicile de delimitare a platoului continental

Conventia cu privire la dreptul marii prevede citeva tehnici de delimitare a platoului continental:

1. pană la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea

mării teritoriale, atunci cand limita exterioară a marginii continentale este inferioară celor 200 mile marine,

2. pană la o distanţă de 350 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea

mării teritoriale, atunci cand limita exterioară a marginii continentale se intinde dincolo de 200 mile marine de la

liniile de bază a mării teritoriale,

3. in aceleaşi condiţii, pană la o distanţă de 100 mile marine de la izobata de 2500 m, care este

linia care leagă punctele de 2500 m adancime.(1 strelca-platoul continental,2-izobata de 2500 m,3-prelungirea de

100 mile maritime)

2.3 Estimaţi drepturile exclusive şi obligaţia statelor în explorarea platoului continental

Drepturile si obligatiile statului riveran asupra platoului continental

1. Statul riveran exercită drepturi suverane asupra platoului continental în scopul explorării lui şi exploatării

resurselor sale naturale.

2. Drepturile vizate la paragraful 1 sunt exclusive, în sensul că dacă statul riveran nu explorează platoul

continental sau nu-i exploatează resursele naturale, nimeni nu poate să întreprindă astfel de activităţi fără

consimţământul său expres.

3. Drepturile statului riveran asupra platoului continental nu depind de ocupaţia acestuia, efectivă sau fictivă, şi

nici de vreo declaraţie expresă.

4. Resursele naturale vizate de prezenta parte cuprind resursele minerale şi alte resurse nebiologice ale fundului

mării şi subsolului acesteia, ca şi organismele vii care aparţin speciilor sedentare, adică organismele care, în

stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării sau sub acest fund, fie incapabile de a se deplasa

altfel decât dacă rămân în mod constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul acesteia.

Cabluri şi conducte submarine pe platoul continental 1. Toate statele au dreptul de a pune cabluri şi conducte submarine pe platoul continental conform dispoziţiilor prezentului articol. 

Insule artificiale, instalaţii şi lucrări pe platoul continental Prevederile art. 60 se aplică, mutatis mutandis, insulelor artificiale, instalaţiilor şi lucrărilor situate pe platoul continental.

1. În zona economică exclusivă, statul riveran are dreptul exclusiv de a proceda la construirea şi de a autoriza şi reglementa construirea, exploatarea şi utilizarea de:

a. insule artificiale;b. instalaţii şi dispozitive utilizate în scopurile prevăzute de art. 56 sau în alte scopuri economice;c. instalaţii şi lucrări care pot împiedica exercitarea drepturilor statului riveran în zonă.

2. Statul riveran are jurisdicţie exclusivă asupra acestor insule artificiale, instalaţii şi lucrări, inclusiv în materie de legi şi reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. 

Foraje pe platoul continental Statul riveran are dreptul exclusiv de a autoriza şi de a reglementa forajele pe platoul continental, oricare ar fi scopurile acestora.

Săparea de galerii Prezenta parte nu afectează dreptul statului riveran de a exploata subsolul recurgând la săparea unor galerii, oricare ar fi adâncimea apei în locul respectiv.

Test nr.10

Subiect I: Cutuma Internaţională

1.1 Definiţi noţiunea de izvor de Drept Inernaţional

Izvorul de drept internaţional public poate fi definit ca fiind un instrument juridic (tratatul sau cutuma

internaţională), care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al subiectelor

dreptului internaţional public, in primul rand statele.

1.2 Comparaţi cutuma cu tratatu internaţional

Asemanari:

1. Ambele sunt izvoare de DIP2. Au forta juridica obbligatorie3. Sunt create prin acordul de vointa a statelor4. Pentru a constitui izvoare de drept trebuie sa intruneasca anumite conditii5. Sfera lor de aplicare variaza prin aria lor de intindere in spatiuDeosebiri:

Tratatul Cutuma

Recunoasterea se face pe cale expresa Recunoasterea se face tacit Reprezinta un acord scris Se incheie in forma verbala Ofera o regelementare clara si este usor Se face apel la alte surse auxiliarede dovedit acordul de vointa Trebuie sa fie generala si constant

Se adopta prin anumite proceduri specifice repetata Reglementeaza aproape toate domeniile Reglementeaza doar anumite sfere relatiilor internationale ale relatiiilor internationale

Intruneste ambele elemente:spiritual si material Lipsa elementului material

1.3 Evaluaţi tehnici de probare a existenţei cutumei

Ne putem considera in prezenţa unei norme cutumiare – din momentul din care fiecare dintre subiectele de

drept internaţional poate conta pe faptul că celelalte se vor conforma acelei conduite ce formeaza obiectul

respectivei reguli.

Un fenomen nou in legătură cu formarea cutumei rezidă in participarea organizaţiilor

internaţionale la procesul cutumiar. Această participare se manifestă prin acte care deşi emană

de la organele organizaţiilor internaţionale, reprezintă in ultimă instanţă poziţia adoptată de

statele membre. Este vorba deci de o nouă cale de manifestare a consimţămantului statelor care

imbogăţeşte considerabil procesul cutumiar.

Ca exemplu de rezoluţii ale Adunării Generale ale ONU care au influenţat mult procesul

cutumiar pot fi enumerate următoarele:

a. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948;

b. Declaraţia cu privire la declararea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale din 1960;

c. Declaraţia relativă la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1963 etc.

Cutuma are un neajuns, ce constă in dificultatea dovedirii existenţei acesteia,

adică a dovedirii conţinutului ei. Pentru a facilita stabilirea elementelor unei norme cutumiare ar putea fi luate in

considerare:

actele normative interne ale statelor (legi, hotărari ale guvernului, acte ale administraţiei publice locale etc.); orice acte ale organelor statului cu puteri in planul relaţiilor

internaţionale (acte ale unor ministere, note diplomatice, declaraţii de politică externă, corespondenţa diplomatică etc.)

hotărari ale instanţelor de judecată, cu incidenţă in materia dreptului internaţional; opiniile exprimate de delegaţiile statelor in cadrul unor conferinţe internaţionale sau in cadrul unor organe ale

organizaţiilor internaţionale; dispoziţiile unor tratate internaţionale, care pot fi invocate ca norme cutumiare nu intre statele părţi, ci in

raporturile dintre state terţe sau intre acestea şi statele părţi.In concluzie, putem constata că cutuma internaţională işi menţine şi in prezent o insemnătate

normativă determinată.

Subiectul II: Statutul prizonierilor de război

2.1 Definiţi noţiunea de prizonier de război

Conform articolului 43-44 ale Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949, conceptul de prizonier

de război derivă din acela de combatant, unde persoanele care fac parte din componenţa

forţelor militare aflate in conflict se consideră combatanţi (adică au dreptul să participe nemijlocit la acţiuni

militare) şi orice combatant, fiind prins in prizonierat de partea adversă, este prizonier de război.

2.2 Stabiliţi beneficiarii statutului de prizonier de război

Se bucură de protecţie umanitară in calitate de prizonier de război următoarele

categorii de combatanţi:

a) membrii forţelor armate ale unei părţi in conflict ai miliţiilor şi corpurilor de voluntari

făcand parte din aceste armate;

b) membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de

rezistenţă organizate aparţinand unei părţi in conflict, acţionand in afara sau in interiorul propriului lor teritoriu,

chiar dacă acest teritoriu este ocupat;

c) membrii forţelor regulate care se pretind ale unui guvern ori ale unei autorităţi nerecunoscute de puterea

deţinătoare;

d) Persoanele care urmează forţele armate fără a face parte din ele, membrii civili ai echipajelor unităţilor de

muncă sau ai serviciilor insărcinate cu bunăstarea forţelor armate;

e) persoanele din randurile populaţiei locale care iau benevol arma in maini pentru a opune

rezistenţă.

Beneficiază de statut de prizonier de război şi rezerviştii, membrii mişcărilor de rezistenţă,

precum şi membrii forţelor armate in uniformă care acţionează pe teritoriul inamic in scopul

obţinerii de informaţii sau distrugerea unor obiective militare.

Nu se bucură de statutul prizonierilor de război spionii, sabotorii, mercenarii şi militarii care au comis crime de

război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă impotriva lor.

2.3 Estimaţi drepturile şi garanţiile de care beneficiază prizonierii de război

Prizonierii de război işi păstrează statutul lor juridic din momentul capturării lor pană la

repatriere.

Drepturi:

Orice act de agresiune sau omisiune ilicită care ar pune in pericol viaţa sau sănătatea unui

prizonier de război de sub puterea sa va fi considerat ca o gravă incălcare a Convenţiei, ei nu vor putea fi supuşi

unei mutilări fizice sau experienţe medicale de orice natură care nu ar fi justificată de starea sănătăţii lor1.

Protecţia prizonierilor de război trebuie să aibă un caracter permanent, mai ales impotriva

oricărui act de intimidare, contra insultelor sau curiozităţii publice982.

Orice incălcare a acestor reguli va antrena răspunderea statului respectiv şi a celor care au

efectuat-o, orice act ilicit din partea puterii deţinătoare, antrenand moartea sau punand in pericol grav sănătatea

prizonierilor vor fi considerate infracţiuni grave şi echivalează cu crime de război.

Toate bunurile şi obiectele prizonierului de război vor rămane in posesia lui,984 iar bunurile

ridicate vor fi inapoiate in momentul punerii lui in libertate sau repatrierii lui.

Prizonierii de război vor putea fi puşi in libertate total sau parţial, pe cuvant sau pe angajament in măsura in care

legile naţionale ale statelor beligerante acceptă această posibilitate.

Prizonierii de război vor fi grupaţi in lagăre după naţionalitate, sex, limba pe car o cunosc,

obiceiurile lor.

In ce priveşte cantitatea, calitatea şi varietatea hranei, aceasta trebuie să fi satisfăcătoare pentru a menţine

sănătatea prizonierilor, se va ţine seama şi de regimul obişnuit al prizonierilor.

Vor fi afişate in fiecare lagăr, textul prezentei Convenţii cu anexele sale, prevăzute in art. 6, in limba cunoscută

prizonierilor, iar la cerere ele vor fi comunicate prizonierilor aflaţi in imposibilitatea de a lua cunoştinţă de textul

afişat.

Numai tribunalele militare vor putea judeca un prizonier de război, cu excepţia cazurilor in

care legislaţia Puterii deţinătoare autorizează un tribunal civil in mod expres să judece un membru al forţelor

armate.

In toate cazurile in care este posibil, pedeapsa cu moartea nu se pronunţă asupra femeilor

gravide sau cu copii minori, precum şi asupra prizonierilor de război care n-au implinit optsprezece ani.

In cazul in care prizonierii de război au evadat şi cad din nou in prizonierat, nu vor fi pasibili de nici o pedeapsă.

Prizonierilor de război li se recunoaşte dreptul de a dispune de unele resurse băneşti care

provin:

• dintr-un avans din solda lunară vărsată de puterea deţinătoare în funcţie de gradul prizonierului;

• din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul luării în prizonierat;

• din suplimentul trimis de statul de care depind prizonierii de război;

• din indemnizaţiile de muncă plătite de autorităţile statului deţinător;

• din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de la rude sau de la diverse societăţi de

caritate.

Prizonierii au dreptul la intocmirea testamentului. Cadrul Convenţiei prevede că testamentul

prizonierilor de război trebuie să fie intocmit conform legislaţiei ţării lor de origine, care va lua măsurile necesare

pentru a aduce aceste condiţii la cunoştinţa Puterii deţinătoare.

Obligatii:

Cu excepţia ofiţerilor lor, toţi prizonierii de război sunt obligaţi la salut şi la semnele exterioare de respect,

prevăzute de regulamentele propriei lor armate faţă de toţi ofiţerii Puterii deţi nă toare, in acest sens, fiind

autorizat portul semnelor gradului şi naţionalităţii, precum şi al decoraţiilor.(mai multe n-am gasit)

Test nr.11

1.1 Codificarea Dreptului Internaţional

Prin codificarea dreptului internaţional se inţelege operaţiunea prin care se realizează

sistematizarea normelor sale pe anumite ramuri cum ar fi dreptul diplomatic, dreptul mării,

dreptul tratatelor etc.

1.2 Analizaţi formele şi tipurile codificării

Activitatea de codificare a dreptului internaţional se desfăşoară in două forme principale:

codificarea neoficială şi oficială.

Codificarea neoficială se realizează sub forma numeroaselor proiecte individuale elaborate de

unii doctrinari, specialişti in domeniul dreptului internaţional public, sau de către unele instituţii şi organizaţii

ştiinţifice interne sau internaţionale cum ar fi Institutul de drept internaţional,

Asociaţia de drept internaţional, Institutul american de drept internaţional ş.a.

Codificarea neoficială a dreptului internaţional nu are o forţă obligatorie pentru subiectele

sale, insă cu toate acestea ea poate fi luată in consideraţie atat in cadrul codificărilor oficiale, cat şi in practica

statelor precum şi in jurisprudenţa internaţională.

Codificarea oficială este realizată de către state, avand o forţă obligatorie pentru subiectele

dreptului internaţional, in măsura in care acestea recunosc şi acceptă caracterul obligatoriu al

actelor de codificare, devenind părţi contractante la tratatele de codificare. Codificarea oficială a dreptului

internaţional a fost realizată pană in prezent mai mult pe ramuri, decat codificarea lui generală. In acelaşi timp,

există o codificare a normelor sale cu caracter de universalitate şi o codificare a normelor regionale.

Codificarea exista de 2 tipuri:de lege lata-in urma careia sunt sistematizate normele deja existente si de lege

ferenda-in urma careia sunt create norme noi,necunoscute pina la acel moment.

1.3 Estimaţi principale codificări esenţiale ale Dreptului Internaţional

Activitatea de codificare a dreptului internaţional se intensifică după cel de-al doilea război mondial

sub egida ONU. Adunarea Generală a ONU crează in anul 1947 Comisia de drept internaţional

in calitate de organ subsidiar al său, cu misiunea de a pregăti actele internaţionale de codificare a dreptului

internaţional, de a formula cu precizie şi sistematic regulile dreptului internaţional, in domeniile in care există o

practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.

Ca urmare a acestei activităţi, Comisia de drept internaţional a elaborat proiecte a mai multor

convenţii de codificare a dreptului internaţional, care ulterior au fost semnate şi ratificate de către state. Acestea

sunt patru convenţii de la Geneva asupra dreptului mării din anul 1958, Conveţia de la Viena cu privire la relaţiile

diplomatice din anul 1961, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963,

Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969,

Conveţia de la Viena cu privire la misiunile speciale din anul 1969,

Conveţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor in relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter

de universalitate din 1975,

Conveţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor in materie de tratate din

1978,

Conveţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor in materie de bunuri, arhive datorii

de stat din 1983,

Convenţia de la Montego-Bay cu privire la dreptul mării din 1982,

Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor incheiate intre state şi organizaţii internaţionale sau intre

organizaţii internaţionale din 1986 etc.

In prezent, Comisia de drept internaţional se preocupă de codificarea unor aşa domenii cum

ar fi: răspunderea internaţională a statelor, imunitatea de jurisdicţie a statelor şi a bunurilor acestora, statutul

curierului diplomatic şi a valizei diplomatice, reglementarea relaţiilor dintre state şi organizaţiile internaţionale,

codificarea crimelor impotriva păcii şi securităţii omenirii.

Subiectul II: Soluţionarea Diferendelor maritime

2.1 Definiţi noţiunea de difirend maritim

Prin diferend maritim internaţional se inţelege acea confrontare obiectivă de interese intre subiecţii dreptului

internaţional in legătură cu folosirea Oceanului Planetar, care opune contestaţii de ordin juridic intre părţile

implicate.

2.2 Analizaţi modalităţile diplomatice de reglemtare a difirendelor maritime

Dintre mijloacele politico-diplomatice convenţia recomandă negocierea şi concilierea.

Negocierea. Potrivit articolelor 283-284 atunci cand apare un diferend intre statele părţi in legătură cu

interpretarea sau aplicarea convenţiei, părţile in litigiu vor proceda imediat la un schimb de păreri privind

rezolvarea diferendului prin negocieri sau orice stat parte poate invita cealaltă sau celelalte părţi să supună

diferendul unei concilieri după o procedură specială. Această procedură este prevăzută la anexa V la convenţie.

Concilierea. Dacă invitaţia unei părţi de a supune diferendul maritim unei proceduri de conciliere

a fost acceptată de cealaltă parte, procedura de conciliere se declanşează printr-o notificare scrisă. Comisia de

conciliere se compune din cinci conciliatori desemnaţi de pe o listă intocmită de Secretarul General al

ONU,pentru intocmirea căreia fiecare stat-parte la convenţie este abilitat să desemneze patru conciliatori, care se

bucură de cea mai inaltă reputaţie de imparţialitate, de competenţă şi de integritate. Numele unui conciliator va

rămane pe listă pană cand acesta esteretras de către statul-parte care l-a desemnat.

Partea care declanşează procedura concilierii numeşte doi conciliatori, care se aleg de pe lista enunţată din care

unul poate să fie dintre cetăţenii săi. Aceste numiri trebuie să fie menţionate in notificare. Cealaltă parte la

diferend va numi in acelaşi mod doi conciliatori in termen de 21 de zile de la primirea notificării. Dacă numirile nu

sunt făcute in termenul prevăzut, partea care a declanşat procedura poate, in săptămana care urmează după

expirarea acestui termen, fie să pună capăt procedurii printr-o notificare adresată celeilalte părţi, fie să ceară

Secretarului General al ONU să efectueze aceste numiri. Secretarul General al ONU va efectua numirile necesare,

alegand, cu consultarea părţilor la diferend, persoane care figurează pe lista conciliatorilor, in termen de 30 de

zile de la primirea unei astfel de cerere.

Intr-un termen de 30 de zile de la data ultimei numiri, cei patru conciliatori desemnaţi vor numi un al cincilea de

pe lista de conciliatori, care va fi preşedinte. Dacă numirea nu este făcută in termenul prevăzut, fiecare parte

poate, in săptămana care urmează după expirarea acestui termen, să ceară Secretarului General al ONU să

efectueze această numire conform aceleiaşi procedurii. Dacă părţile nu convin altfel, comisia de conciliere işi

stabileşte singură procedura.

In termen de 12 luni de la constituirea sa comisia trebuie să prezinte raportul său. Pentru intocmirea lui, ea

poate, cu consimţămantul părţilor la diferend, să invite orice stat parte să-i prezinte punctul de vedere, verbal

sau scris. Hotărarile de procedură, recomandările şi raportul comisiei vor fi adoptate cu majoritatea membrilor

săi. Comisia poate supune atenţiei părţilor orice măsură susceptibilă de a facilita rezolvarea pe cale amiabilă a

diferendului. Comisia ascultă părţile, examinează pretenţiile şi obiecţiile lor şi le face propuneri in scopul de a le

ajuta să ajungă la o rezolvare a diferendului pe cale amiabilă. Raportul va conţine eventualul acord intervenit sau,

in lipsa acestuia, concluziile sale asupra tuturor problemelor de fapt sau de drept referitoare la obiectul

diferendului, precum şi recomandările pe care le consideră potrivite in scopul unei rezolvări amiabile. Raportul se

depune la Secretarul General al ONU şi se transmite părţilor in diferend. Acest raport, inclusiv toate concluziile

sau recomandările conţinute, nu este obligatoriu pentru părţile in diferend.

Procedura de conciliere este incheiată in următoarele cazuri:

1. atunci cand diferendul a fost rezolvat,

2. cand părţile au acceptat sau o parte a respins recomandările din raport printr-o notificare

scrisă adresată Secretarului General al ONU,

3. la expirarea unei perioade de 3 luni de la data comunicării raportului părţilor.

Onorariile şi cheltuielile comisiei vor fi suportate de către părţile la diferend. Printr-un acord aplicabil numai

diferendului respectiv, părţile la diferend pot conveni să deroge de la acesta procedură.

2.3 Evaluaţi Eficienţa Tribunalului Internaţional pentru Dreptul mării în soluţionarea difirendelor maritime.

Ratione materiae competenţa Tribunalului se intinde asupra tuturor diferendelor şi cererilor care ii sunt supuse

potrivit convenţiei, precum şi asupra tuturor chestiunilor prevăzute in mod special in orice alt acord, care conferă

competenţă Tribunalului. Ratione personae au calitatea de a se prezenta in faţa Tribunalului statele-părţi la

convenţie, precum şi entităţile, altele decat statelepărţi, in toate cazurile prevăzute in partea a XI („Zona”) a

convenţiei sau pentru orice deferendo supus in conformitate cu orice alt acord care conferă competenţă

Tribunalului şi este acceptat de toate părţile la diferend.

La examinarea unui diferend supus lui, Tribunalul va aplica dispoziţiile convenţiei şi celelalte reguli de drept

internaţional care nu sunt incompatibile cu aceasta. Aceasta nu aduce atingere facultăţii pe care o are Tribunalul

de a statua ex aequo et bono dacă părţile in diferend sunt de acord.

Atunci cand una dintre părţi la diferend nu se prezintă in faţa Tribunalului sau nu face uz de mijloacele pe care le

are la dispoziţie, cealaltă parte poate cere Tribunalului continuarea procedurii şi luarea unei hotărari. Absenţa

uneia din părţi sau faptul că una dintre părţi nu face uz de mijloacele pe care le are la dispoziţie, nu pot constitui

un obstacol pentru desfăşurarea procedurii.

Atunci cand intr-un diferend un stat-parte consideră că are un interes de ordin juridic, acesta se poate adresa

Tribunalului cu o cerere pentru intervenţie in proces. Dacă Tribunalul admite cererea de intervenţie, hotărarea sa

privind diferendul va fi obligatorie pentru statul care a intervenit,dar numai in măsura in care se referă la

aspectele care au făcut obiectul intervenţiei. Tribunalul, inainte de a lua hotărarea, trebuie să se asigure nu

numai că are competenţa de a soluţiona diferendul, ci şi că cererea este intemeiată in fapt şi in drept.

Hotărarea Tribunalului este definitivă şi toate părţile trebuie să i se conformeze. Ea nu este obligatorie decat

pentru părţile in litigiu şi numai pentru cauza rezolvată. La cererea oricărei dintre părţi, in caz de contestaţie

privind sensul şi cuprinsul hotărarii, Tribunalul este competent să o interpreteze.

Test nr.12

Subiectul I: Sistemul Dreptului Internaţional

1.1 Definiţi noţiunea de sistem a dreptului internaţional

Sistemul dreptului internaţional reprezintă o totalitate de elemente interdependente, obiectiv existente şi

anume: principii de drept fundamentale şi speciale, norme convenţionale şi cutumiare,instituţii şi ramuri de drept

internaţional.

1.2 Analizaţi elementele sistemului dreptului internaţional

In calitate de element al sistemului dreptului internaţional, norma de drept internaţional poate fi definită ca o

regulă de conduită, creată şi recunoscută de subiecţii dreptului International ca fiind obligatorie.

Principiul fundamental de drept internaţional este acea regulă de conduită generală, abstractă, impersonală,

posedind cel mai inalt grad de imperativitate, care apără valorile vitale caracteristice unei anumite etape istorice

de dezvoltare a civilizaţiei umane.

Instituţia dreptului internaţional poate fi definită drept un ansamblu de norme juridice internaţionale, ce

reglementează un domeniu restrans al relaţiilor internaţionale, şi anume, determină regimul juridic internaţional

al unui anumit spaţiu (de exemplu instituţia dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială) sau se referă la

un obiect determinat de reglementare juridică (de exemplu instituţia privilegiilor şi imunităţilor consulare,

instituţia drepturilor minorităţilor, instituţia recunoaşterii statelor etc.).

Instituţiile, la rindul lor se impart in instituţii ramurale şi instituţii interramurale. Sunt considerate instituţii

interramurale acele instituţii compuse din norme juridice care intră in componenţa a două sau mai multe ramuri

(de exemplu instituţia răspunderii juridice internaţionale, instituţia succesiunii). Normele instituţiei juridice

ramurale se creează in cadrul unei ramuri concrete şi cuprind anumite compartimente ale lor (de exemplu in

dreptul internaţional maritim pot fi evidenţiate grupe de norme care reglementează regimul juridic al mări

teritoriale, a zonei economice exclusive, platoului continental, regimul juridic al mării libere etc.)

Ramura dreptului internaţional reprezintă o totalitate de norme juridice convenţionale şi cutumiare, ce

reglementează raporturile de un anumit tip apărute intre subiecţii dreptului international in cadrul unui domeniu

mai larg de cooperare internaţională, ce constituie obiect de reglementare a dreptului internaţional public şi are

un grad inalt de codificare universală, caracterizată prin existenţa principiilor aplicabile acestui domeniu concret

al relaţiilor internaţionale. Sunt considerate ramuri de drept internaţional public dreptul securităţii

internaţionale, dreptul cosmic,dreptul organizaţiilor internaţionale, dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul

aerian, dreptul diplomatic şi consular etc.

1.3 Evaluaţi sistemul dreptului internaţional

Sistemul dreptului internaţional public la etapa de azi s-a modificat considerabil şi continuă să-şi schimbe

conţinutul datorită apariţiei şi dezvoltării noilor domenii ale relaţiilor internazionale (sfera investiţională,

informaţională etc.), precum şi datorită diversităţii opiniilor despre sistemul dreptului internaţional, intilnite in

literatura de specialitatе, precum şi datorită aspiraţiilor multor savanţi de a recunoaşte noi domenii ale relaţiilor

internaţionale drept obiect de reglementare a dreptului internaţional.

Lista instituţiilor şi ramurilor de drept internaţional nu este exhaustivă, ele aflinduse in permanentă dezvoltare şi

completare. Totodată conţinutul şi denumire anumitor ramuri şi instituţii pot varia de la un stat la altul. Unele

ramuri şi instituţii de drept internaţional au apărut multe secole in urmă (de exemplu dreptul tratatelor, dreptul

conflictelor armate, un număr considerabil de instituţii ale dreptului diplomatic, dreptului mării etc.).41 Alte

instituţii şi ramuri au apărut in secolul XX (de exemplu dreptul aerian, dreptul cosmic, dreptul securităţii

internaţionale, dreptul internaţional ecologic, instituţia platoului continental, instituţia zonei economice

exclusive,instituţia asigurării securităţii navigaţiei aeriene, instituţia repatrierii astronauţilor). Al treilea grup de

instituţii şi ramuri sunt astăzi in proces de devenire (de exemplu dreptul International nuclear, dreptul

internaţional ecologic etc.) Or, in opinia profesorului Kohen o nouă ramură de drept internaţional apare atunci

cind sunt intrunite următoarele criterii:

criteriul normativ: o totalitate de principii fundamentale, cum sunt interzicerea utilizării

forţei, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, egalitatea suverană a statelor, neintervenţia in afacerile

interne ale unui stat;

criteriul instituţional: modalitatea in care sunt exercitate pe plan internaţional funcţiile

legislativă,executivă şi reglementarea diferendelor;

criteriul subiectiv: determinarea creatorilor şi destinatarilor regulilor e conduită.

Subiectul II: Funcţiile consulare

2.1 Definiţi noţiunea funcţiilor consulare

Funcţiile consulare-reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale personalului

acestora.

2.2 Clasificaţi funcţiile consulare.

După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare pot fi:

– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;

- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul trimiţător şi statul primitor pe

teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;

– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale, având o activitate culturală

intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de

fapt una dintre cele mai importante;

- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se concentrează în principal pe

promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat, consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele

includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă

la marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.

Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite în două categorii:

a) funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv;

b) funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor ,cel pe teritoriulcăruia îşi desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în convenţiile bilaterale pe

probleme consulare pe care statul le încheie, o parteimportantă a acestor convenţii consulare se

concentrează tocmai pe funcţiileasupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite

de către oficiile consulare.

2.3 Formulaţi specificul fiecărei funcţii consulare în parte

Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare şi, de asemenea, de către

misiunile diplomatice şi constau in:

a) a proteja in statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi,

persoane fizice sau juridice, in limitele admise de dreptul internaţional;

b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice intre

statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova in orice alt mod relaţii amicale intre

ele in cadrul dispoziţiilor prezentei Convenţii;

c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale,

economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face rapoarte in această

privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da informaţii persoanelor interesate;

d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum

şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă in statul

trimiţător;

e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului trimiţător;

f) a acţiona in calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare, ca

şi unele funcţii de ordin administrativ, in măsura in care legile şi regulamentele statului

nu se opun la aceasta;

g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, in

succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, in conformitate cu legile şi

regulamentele statului de reşedinţă;

h) a apăra, in limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă, interesele

minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci cand este cerută

instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei;

i) sub rezerva practicilor şi procedurilor in vigoare in statul de reşedinţă, a reprezenta pe

cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri in scopul asigurării reprezentării lor

adecvate in faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă pentru a cere,

in conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă. adoptare de măsuri

provizorii in vederea apărării drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni atunci cind,

datorită absenţei lor sau din orice alte cauze, ei nu-şi pot apăra in timp util drepturile şi

interesele;

j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii in

conformitate

cu acordurile internaţionale in vigoare sau, in lipsa unor asemenea acorduri, in orice mod

compatibil cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă; k) a exercita drepturile de

control şi de inspecţie prevăzute de legile şi regulamentele statului trimiţător asupra

navelor maritime şi a navelor f1uviale avand naţionalitatea statului trimiţător şi asupra

aeronavelor inmatriculate in acest stat, ca şi asupra echipajelor lor;

1) a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate in alineatul k din prezentul

articol,

precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor nave, a examina şi a

viza

documentele de bord şi. fără a prejudicia prerogativele autorităţilor statului de

reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite in cursul călătoriei şi a

reglementa, in măsura in care legile şi regulamentele statului trimiţător autoriză aceasta,

divergenţele de orice natură intre căpitan, ofiţeri şi marinari;

m) a exercita orice alte funcţii incredinţate unui post consular de către statul trimiţător,

care

nu sint interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de

reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate in acordurile internaţionale in vigoare

intre statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

TESTUL13

Subiectul I: Subiecţii Dreptului Internaţional Public

1.1)DEFINITI NOTIUNEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNATIONAL

Subiect international public--sunt entităţile care participă direct la raporturile internaţionale reglementate de

dreptul internaţional public, care, prin acţiunile lor volitive, obţin drepturi şi işi asumă obligaţii internaţionale, iar

in cazul incălcării acestora poartă răspundere internaţională.

1.2)CLASIFICATI SUBIECTII DE DIP CONTEMPORANI

In DIP contemporan avem urm sub. :

*Statul :o colectivitate umana cu toate trasaturile aferente unei suveranitati si cu independenta

proprie,alcatuita din teritoriu si populatie.

* Entitatile statale contestate : - Vaticanul

-Orasele libere

*Alti actori ai rel. internat. :

-org.intern. reprezintă forme de coordonare a colaborării internaţionale în diferite domenii, pentru care statele

au creat un anumit cadru juridico-organizatoric prin adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care se

prevăd obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi atribuţiile lor, necesare realizării obiectivelor pentru care au

fost constituite.

-miscarile de eliberare nationala;

-pers. Fizica- Insa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor impotriva pacii si umanitatii, care constituie

infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international, in fata

instantelor jurisdictionale

-corporatiile transnationale o entitate economică formată dintr-o companie-mamă şi filialele ei din străinătate.

-companiile publice internationale

-umanitatea

1.3)Evaluaţi statutul RM ca subiect de Drept Internaţional Public

luind in consideratie legea cu privire la tratalele internationale si la reglementarea sa plus faptul ca RM face

parte la conventia cu privire la dr marii ne putem da seama ca din punc de vedere formel ea reprezinta un subiec

activ pe cind practic mai avem multe pina la perfectiune.ideea principala mai departe improvizati

Subiectul II : Organele jurisdicţionale internaţionale

2.1)Definiti notiunea si tipologia organelor jurizdictionale internationale

Organele jurisdictiei internationale –totalitatea organelor internationale competente sa solutioneze litigiile

aparute intre sub. pe plan international.

Din punct de vedere tipologic şi conceptual jurisdicţiile internaţionale se impart in două mari categorii:

1. Jurisdicţia internaţională ad-hoc şi

2. Jurisdicţia internaţională permanentă

Jurisdicţia internaţională ad-hoc. In dreptul internaţional public prin jurisdicţia ad-hoc se subinţelege arbitrajul

internaţional. Marţian Niciu il defineşte ca fiind judecata pe plan internaţional a unui diferend de către o instanţă

de judecată ad-hoc, constituită de părţile in diferend La randul său, din punct de vedere organizaţional, arbitrajul

internaţional se poate constitui in următoarele forme1184:

- arbitrul unic,

- comisia mixtă,

- tribunalul arbitral,

- tribunalul arbitral mixt,

- arbitrajul special

- arbitrajul instituţionalizat

Arbitrul unic trebuie, de obicei sa nu aibă cetăţenia părţilor in conflict pentru a se asigura şi pe această cale,

imparţialitatea sa. Comisia mixta Comisiase constituia pe o bază paritară şi era formată numai din cetăţeni ai

parţilor in conflict.

Tribunalul arbitral. El se constituie de obicei dintr-un număr impar de arbitri: 3, 5 etc., din care 1 sau 2 pot fi

cetăţeni ai statelor in conflict, iar ceilalţi sau celălalt – cetăţeni ai altor state. Tribunalul arbitral mixt. După primul

Război Mondial tribunalele arbitrale mixte au avut ca sarcină soluţionarea diferendele născute din război. Aceste

tribunale aveau o permanenţă relativă, fiind destinate să soluţioneze anumite categorii de diferende. Tribunalul

arbitral mixt era compus din trei membri – cate un cetăţean al unui stat neutru in timpul războiului.

Arbitrajul special. Un astfel de organ se constituie pentru soluţionarea unor categorii aparte de

diferende ce vor apărea eventual.

Jurisdicţia internaţională permanentă. Instanţele jurisdicţionale internaţionale cu caracter permanent sunt

creaţia secolului XX1192, deboutand cu renumita Curte Permanentă de Justiţie Internaţională (CPJI), infiinţată

după primul Război Mondial prin Pactul Ligii Naţiunilor. Prima şedinţă de inaugurare a avut loc in 1922, Curtea

activand pană in 1946, cand cedează misiunea juris dicţională in favoarea succesoarei sale – Curtea Internaţională

de Justiţie (CIJ) La randul său, instanţele internaţionale de judecată pot fi clasificate după diferse criterii:

1. După întinderea competenţei distingem:

- de competenţă generală – CPJI, CIJ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE);

- de competenţă specială – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Tribunalul

Internaţional pentru Dreptul Mării (TIM), Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite (TANU),

Curtea Internaţională Penală (CIP).

2. După obiectul diferendelor:

- teritoriale – CIJ;

- in materia dreptulor omului – CIJ, CEDO, CJUE;

- de reprimare a infracţiunilor internaţionale – CIP, Tribunalul internaţional pentru ex-Iugoslavia,

Tribunalul internaţional pentru Rwanda;

- maritime – TIM, CIJ.

3. După calitatea justiţiabililor:

- intre state – CPJI, CIJ, TIM, CJUE, CEDO;

- intre state şi persoane fizice sau persoane juridice – CEDO, CJUE, TIM;

- intre state şi organizaţii internaţionale – CJUE, TIM;

- intre organizaţii şi persoane fizice – TIM, TANU.

2.2)COMPARATI COMPETENTA JURIZDICTIEI INTERNATIONALE

Dreptul internaţional actual recunoaşte existenţa unei puteri inerente jurisdicţiilor internaţionale, atat judiciare

cat şi arbitrale, de a soluţiona litigiile cu privire la propria com petenţă. Competenţa jurisdicţiei de a decide

asupra propriei competenţe se stabileşte in momentul examinării admisibilităţii cererii introductive şi constituie

baza unei puteri bine delimitate. Identificarea competenţei unei juriddicţii internaţionale depinde de modalitatea

de atribuire a ei. Dreptul contentiosului internaţional cunoaşte 3 modalităţi de atribuire a competenţei:

1. modalităţi convenţionale,

2. modalităţi unilaterale şi

3. modalităţi autoritare.

Modalităţile convenţionale. Printre aceste modalităţi figurează compromisul şi clauza compromisorie.

Compromisul este un acord care are ca obiect delegarea unui organ imputrnicirea de a judeca un diferend sau o

serie de diferende actuale. Este de precizat că acest acord fixat in compromis vizează in egală măsură acordul in

favoarea unui organ judiciar sau arbitral. Din punct de vedere al dreptului internaţional compromisul este un

tratat internaţional, incheiat intre părţile diferendului care trebuie să fie subiecte de drept internaţional public,

respectiv se supune regulelor dreptului comun al tratatelor internaţionale, reglementat prin Convenţia de la

Viena asupra tratatelor internaţionale din 1969. Modalităţile unilaterale. Aceste modalităţi imbracă forma

declaraţiilor unilaterale de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a unor instanţe internaţionale. Cu alte cuvinte,

unele tratatele internaţionale prin care se crează o jurisdicţie pot subordona autoritatea puterii jurisdicţionale

unei declaraţiei unilaterale, de regulă facultativă, din partea statului contractant, prin care acesta recunoaşte,

obligatoriu in privinţa sa jurisdicţia internaţională.

Modalităţi autoritare. Aceste modalităţi de atribuire a jurisdicţiei unor jurisdicţii internaţionale

s-au realizat in practica internaţională prin rezoluţiile Adunării Generale sau Consiliului de Securitate,

organe ale ONU. In acest sens, nu este exclus ca un acord intre state să abiliteze o organizaţie internaţională de a

crea un tribunal internaţional

2.3)principalele reguli de procedura la examinarea contenciosului international

In mod normal o jurisdicţie internaţională dispune de o procedură ordinară a instanţei (asupra fondului) şi poate

recurge la proceduri incidente. Procedură ordinară presupune cateva etape in mare parte inspirate din procedura

internă:

1. Introducerea оn instanţă. In cazul unei jurisdicţii permanente sesizarea instanţei are loc printr-un act unilateral

din partea reclamantului, care imbracă forma unei cerere contra reclamatului sau prin notificarea compromisului

dintre părţi. Potrivit art.40 din Statutul CIJ, cererea sau notificarea sunt adresate grefierului, care trebuie să le

comunice imediat tuturor interesaţilor.Cererea sau notificarea trebuie să indice expres obiectul diferendului şi

părţile.

2. Duelul jurisdicţional. Din momentul sesizării, jurisdicţia aplică principiul contradictorialităţii şi părţilor li se

asigură o egalitate procesuală. Orice document adus in faţă tribunalului de către o parte este transmis celeilalte

părţi pentru replică. Părţile sunt reprezentate in faţa jurisdicţiilor internaţionale de către agenţii lor, care pot fi

asistaţi de consilieri sau avocaţi1214. De regulă, procedura contencioasă cuprinde 2 faze: scrisă şi orală.

3. Adoptarea hotărвrii. Deliberările sunt secrete şi supuse unor reguli specifice fiecărui tribunal, destinate să

degajeze un enunţ legal. Scopul lor este de a oferi fiecărui judecător posibilitatea să contribuie direct la procesul

adoptării opiniei colegiale a tribunalului Afară de procedura ordinară, jurisdicţia internaţională realizează acţiuni

procesuale in cadrul procedurilor incidente. Acestea sunt complementare procedurii de bază şi de fapt, in mare

măsură, contribuie fie la buna ei derulare, fie la menţinerea unei ordini juridice provizorii pană la decizia finală.

Tribunalul internaţional recurge la procedura incidentă in 3 situaţii, in cazul:

1. Intervenţiei terţilor. Dreptul contenciosului internaţional recunoaşte terţilor, care justifică un interes de ordin

juridic, dreptul de intervenţie in cadrul unui proces jurisdicţional care opune două alte părţi1217. In acest sens,

terţul adresează o cerere tribunalului in care aduce argumentele ce justifică interesul său in cadrul procedurii

declanşate. In fine, tribunalul este acela care autorizează această intervenţie. In caz de acceptare a terţului, el nu

devine parte la proces, dar işi prezintă observaţiile sale şi hotărarea tribunalului in partea ce vizează interpretarea

unui tratat la care este parte terţul, ii va fi opozabilă1218.

2. Excepţiilor preliminare. O excepţie preliminară este o obiecţie in adresa jurisdicţiei tribunalului scopul căreia

este de a impiedica examinarea in fond a cauzei1219. Utilizarea ei este frecventă in cazul cand tribunalul este

sesizat unilateral printr-o cerere

3. Măsurilor conservatorii. In principiu, introducerea unei cereri in instanţa internaţională nu are efect suspensiv.

Deoarece procedurile jurisdicţionale sunt destul de lungi, mai ales atunci cand sunt intarziate de examinarea

excepţiilor preliminare, tribunalul poate decide, la cererea unei părţi, ordonarea măsurilor conservatorii1220. Cu

toate acestea, luarea unei astfel de decizie nu constituie o practică frecventă, pentru că ar insemna suspendarea

acţiunii care a condus la apariţia diferendului, ceea ce ar insemna o avantajare provizorie a unei părţi in

diferend1221.

Test nr. 15

Subiectul I: Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern

1.1Definiți ordinea juridică internațională

Prin ordine juridică internațională subînțelegem modul de organizare și funcționare a societății internaționale, precum și principiile și modul de interacțiune între subiecții Dreptului Internațional.1.2Analizați doctrinele și teoriile ale raportului dintre Dreptul Internațional și național

În literatura de specialitate s-au conturat 2 teorii de bază:1)Teoria dualistă – presupune că Dreptul Internațional și cel Intern sunt 2 sisteme absolut diferite care conțin norme ce reglemeatează diferite raporturi juridice. Aceste sisteme evoluționează după metoda liniilor paralele, niciodată intersectîndu-se. 2)Teoria monismului – afirmă existența a 2 sisteme de Drept care reglementează raporturi juridice diferite însă se întîlnesc situație de coeziune a lor. Cele mai întîlnite domenii de coeziune sunt: drepturile omului, regim de frontieră, relații diplomatice. Această teorie cunoaște 2 accepțiuni:a) Monismul cu privatul Dreptului Internațional (autor Hans Kelsen). Asemenea poziție e adoptată de constituția Franței, Federației Ruse. Această teorie prevede că atunci cînd există conflict între normele Dreptului Internațional și cel Național se aplică prevederile Internaționale.b) Monismul cu privatul Dreptului Intern. Această teorie e antagonică celeilalte. Autor (kauffman). Această poziție e prevăzută de constituția Nicaragua.1.3 Formulați particularitățile raportului dintre dreptul constituțional al RM și dreptul InternaționalAcest raport poate fi sesizat din art. 4 si 8 a Constituției RM care prevede că:”1.Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care RM este parte.

2. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale ” (art.4)Citind articol se crează impresia că prioritate asupra legilor interne au doar reglementările internaționale ce țin de drepturile omului iar această prioritate se răsfrînge asupra tuturor legilor (inclusiv cele consituționale). Pentru a elucida această neclaritate Curtea Constituțională în 1999 s-a pronunțat asupra interpretării art. 4 și 8 din Constituție. Hotărîrea Curții Constituționale stipulează însă că:Reglementările internaționale au prioritate asupra tuturor legilor înafară de cele constituționale. Reglementările internaționale au prioritate nu doar dacă țin de domeniul drepturilor omului, dar oricare reglementări prevăzute în tratatele internaționale la care RM este parte.

Subiectul II: Regimul juridic al zonelor polare1.1 Definiți noțiunea de zonă polară.

Zona polară reprezintă zona geografică situată fie la polul nord (Arctica) fie la polul sud (Antarctica).1.2 Analizați instrumentele internaționale ce reglementează statutul Arcticii și

Antarcticii.

Statutul Arcticii este determinat de reglementările internaționale și legislația statelor riverane la Oceanul Înghețat de Nord. O organizație internațională care are atribuții în acest sens este Consiliul arctic format din 8 state care scopul de a coordona și coopera cu activitățile statelor în regiunea dată. Referitor la Antarctica, în sec. XX mai multe state au încercat să-și atribuie unele părți din Antarctica. Pentru a stabili regimul juridic aplicat acestei zone în 1959 s-a semnat Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica. În vederea respectării lui s-a creat un sistem de control și inspecție reciprocă care se realizează prin observatorii desemnați de reprezentanții celor 12 părți la tratat. Pentru a soluționa problemele referitoare la resursele minerale din zonă în 1988 a fost adoptată Convenția privind reglementarea activităților asupra resurselor minerale din Antarctica.1.3 Formulați particularitățile regimului juridic al Arcticii și Antarcticii

Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă lungă și continuă în prezent. O încercare de a determina ca acest regim a avut loc la inițiatva savantului rus lakhtin care a înaintat teoria sectoarelor. Această teorie favoriza Federația Rusă și defavoriza SUA. Astfel ea nu a fost acceptată unanim. Unica reglementare este cuprinsă în Convenția cu privire la Dreptul Mării din 1982 care recunoaște dreptul statelor riverane zonelor cu înghețuri să ia măsuri de protecție și control asupra poluării pe o distanță de 200 m.m. În prezent Arctica necesită o tot mai clară reglementare internațională.Principiul de bază al regimului internațional al Antarcticii este – folosirea ei numai în scopuri pașnice. Această zonă are un statut de – demilitarizare, neutralizare și denuclearizare. Antarctica este însă liberă pentru cercetări științifice. Atît timp cît tratatul de la Washington din 1959 este în vigoare nici un stat nu poate înainta pretenții teritoriale asupra zonei.

Test nr.16

Subiectul I: Principiul egalitatii suverane a statelor

1.1 Definiti notiunea de principiu a egalitatii suverane a statelorAcest principiu presupune ca toate statele suverane sunt egale in drepturi,indiferent de momentul aparitiei lor pe

harta politica,dimensiunea teritoriului,nr populatiei,nivelul de devoltare social-economica.

1.2 Analizati evolutia istorica si codificarea principiuluiIncă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la arbitrariul marilor puteri s-a arătat

necesitatea recunoaşterii egalităţii in drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii intre indivizi

işi găseşte expresie şi relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a

suveranităţii lor.

In ultimele decenii s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea suverană a statelor,98 accentuindu- se

semnificaţia pe care o are acesta in promovarea unor relaţii de inţelegere intre state.

Dreptul la suveranitate şi independenţă a fost mult teoretizat de jurişti de prestigiu. In opinia profesorului George

Plastara „dreptul de suveranitate consistă in aceea că statul este stăpin de a hotări aşa cum crede de cuviinţă

asupra intereselor sale şi de a găsi el insuşi mijloace pentru a infăptui ceea ce consideră că este conform acelor

interese.

Principiul egalitatii suverane a statelor a fost codificat in urmatoarele acte:

1.Conventia cu privire la drepturile si obligatiile economice ale statelor(Montevideo,1933)

2.Carta ONU 1945

3.Declaratia principiilor care guverneaza relatiile reciproce dintre state 1970

4.Actul final de la Helsinki 1975

1.3 Evaluati continutul juridic al principiului

Suveranitatea de stat reprezintã un principiu atât al dreptului intern cât si al dreptului internaþional.

Suveranitatea reprezintã dreptul unui stat de a rezolva liber si dupã propria sa apreciere problemele sale atât în

plan intern cât si extern, fãrã a transgresa în nici un fel drepturile altor state si nici principiile fundamentale ale

dreptului internaþional. Suveranitatea statului este unitarã si presupune respectarea suveranitãþii altor state. În

ceea ce priveste caracteristicile suveranitãtii de stat, aceasta implicã independenþa deplinã politicã si economicã

a statului, dreptul acestuia de a fundamenta si a realiza dupã cum am menþionat propria sa politicã externã si

internã. Suveranitatea se caracterizeazã prin exclusivitate, în sensul cã pe teritoriul unui stat nu pot coexista, în

principiu douã suveranitãti, ci doar una singurã.

Una din consecinþele principale ale egalitãþii suverane o reprezintã inalienabilitatea si indivizibilitatea teritoriului

de stat.

Legătura puternică a suveranităţii cu toate celelalte principii este reliefată de faptul că din suveranitate decurg

direct o serie de consecinţe juridice precum: suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor şi resurselor naturale,

dreptul de liberă alegere a regimului social-politic, integritatea frontierelor statului, dreptul de a stabili relaţii

oficiale, de a participa la viaţa internaţională, de a adopta orice măsuri necesare pentru conducerea vieţii interne

şi externe a poporului respectiv.

Conţinutul principiului egalităţii suverane a statelor este format din anumite drepturi şi obligaţii care le revin. Din

acest principiu decurg următoarele drepturi ale statelor: dreptul lor la personalitate internaţională, dreptul

statului de a i se respecta integritatea teritorială, dreptul inerent la legitimă apărare, dreptul de a-şi stabili singur

sistemul său economic, cultural şi normativ, dreptul de a defini şi conduce in mod liber relaţiile sale cu alte state

conform dreptului internaţional, dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la

tratate bi sau multilaterale, dreptul de participa la conferinţe internaţionale, dreptul de legaţie activă şi pasivă

etc. Acest principiu mai prevede insă şi unele obligaţii pentru state cum ar fi respectarea suveranităţii altor state,

să respecte personalitatea internaţională a celorlalte state şi să indeplinească cu bună credinţă obligaţiile sale

internaţionale.

Afară de aceasta, acest principiu mai presupune că toate statele indiferent de factorii geopolitici au aceleaşi

drepturi şi obligaţii fundamentale aşa cum rezultă din dreptul internaţional cum ar fi egalitate de capacitate

juridică a statelor de a dobandi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan internaţional, participarea statelor in

condiţii de egalitate la crearea dreptului internaţional, la conferinţe internaţionale, la organizaţii internaţionale

precum şi aplicarea in mod egal a dreptului internaţional tuturor statelor. Astfel, este necesar să precizăm că

egalitatea in drepturi ca principiu care decurge din cel al suveranităţii statelor, nu presupune egalitatea de facto

intre state, ci doar capacitatea egală din punct de vedere juridic de a dobandi drepturi şi obligaţii in relaţiile

internazionale.

La fel ca si in alte principii,aici se cunosc exceptii:

1.procedura de votare pe chestiuni de fond a Conciliului de Securitate a ONU

2.votul ponderat din cadrul FMI si ConsiluL UE(proportional cu marimea teritoriului,nr. populatiei si PIB se acorda

voturi suplimentare)

Subiectul II: Frontiera de stat în Dreptul Internaţional Public

2.1 Definiti notiunea de frontiera de stat

Frontiera de stat-acea linie imaginara trasata pe apa si uscat ce desparte teritoriul de stat de teritoriile statelor

vecine,precum si perpendiculara care delimiteaza spatiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor

vecine.

2.2 Formulati criteriile de clasificare a frontierelor de stat

Frontierele de stat se clasifică:

A. După natura lor, in:

a) naturale, care se stabilesc ţinandu-se seama de anumite particularităţi geografice, cum ar fi

albia unor rauri sau fluvii, munţi, văi, litoralul mării;

b) geometrice sau convenţionale, care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte, care despart

teritoriile statelor;336

c) astronomice, la stabilirea cărora sunt folosite paralelele sau meridianele.337

B. După elementele componente ale teritoriului, in:

a) terestre, care despart uscatul dintre două sau mai multe state. In funcţie de particularităţile

terenului ea poate urma linia crestelor munţilor, mijlocul văilor sau poate fi stabilită, in linie

dreaptă, geometric sau astronomic;338

b) fluviale, separă in două părţi apele unui fluviu situat intre teritoriile a două state. Frontierele fluviale se

stabilesc in funcţie de particularităţile apelor de frontieră. In cazul fluviilor nenavigabile, frontierele se stabilesc

pe linia mediană a fluviului. In cazul fluviilor navigabile, linia de frontieră se consideră linia de navigaţie

(farwatter) sau linia celor mai mari adancimi (thalweg), linii care de fapt in cele mai multe situaţii coincid. In cazul

in care fluviul are mai multe braţe, frontiera se stabileşte pe braţul principal.

In situaţia in care fluviul işi schimbă treptat cursul, frontiera se stabileşte pe talvegul noului curs. Dacă fluviul işi

schimbă albia, frontiera rămane pe albia veche, fluviul devenind apă interioară a statului pe teritoriul căruia se

găseşte noua albie. Pe podurile care leagă două state frontiera se stabileşte pe mijlocul podului, dacă intre cele

două state nu există o altă inţelegere.

Aceeaşi regulă se aplică şi in cazul unor baraje de apă de frontieră.

In situaţiile in care intre teritoriile statelor se află lacuri sau mări inchise, frontiera se fixează pe linia care uneşte

punctele de uscat cele mai avansate ale frontierelor comune sau pe mijlocul lacurilor sau mărilor.

Un regim juridic special il au mările interioare adiacente mai multor state. Un exemplu unical il serveşte astăzi

Marea Caspică, al cărei litoral este impărţit intre Federaţia Rusă, Kazahstan,Iran, Azerbaidjan şi Turkmenistan;339

c) maritime, reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale, stabilite de state, prin acte unilaterale sau pe baza

convenţională cu statele vecine;(plus desenul din caiet privitor la fr. de stat)

d) aeriene, separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la

frontierele terestre sau acvatice in sus pană la limita interioară a spaţiului cosmic (aproximativ la distanţa de 100-

110 km deasupra nivelului mării).

e)frontiera in sub sol-linia perpendiculara proiectata in jos de pe linia frontierei terestre si acvatice pina unde

ajung mijloacele tehnice de care dispune statul respectiv

2.3 Evaluati procesul de stabilire a frontierelor de stat

In plan juridic, frontierele se stabilesc prin acorduri incheiate intre statele vecine. Fixarea frontierelor insă practic

se face prin două operaţiuni distincte: delimitarea şi demarcarea. Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică

care constă in identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită in cuprinsul tratatului incheiat in scopul

stabilirii frontierei, a traseului acesteia.

Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite in textul tratatului. Această

etapă se realizează de comisii mixte formate de reprezentanţii statelor părţi la tratat şi au ca atribuţii stabilirea

traseului frontierei şi fixarea semnelor de demarcare, intocmirea documentelor ce consemnează infăptuirea

acestei operaţiuni, rezolvarea unor probleme legate de intreţinerea frontierei, a drumurilor de acces etc.

Ulterior,in dependenta de anumite circumstante poate interveni si redemarcarea.De asemenea,statele pot

realiza si o rectificare si anume precizarea traseului frontierei si corectarea sa in legatura cu anumite

circumstante(denundarea,necesitatea populatiei bastinsase,etc) Regimul de frontieră se stabileşte prin legi

interne şi cuprinde totalitatea de norme juridice şi măsuri privind paza şi supravegherea frontierei, controlul

pentru trecerea frontierei, activităţile desfăşurate in zona de frontieră, căile şi condiţiile de acces, intrare, ieşire,

şedere, activitatea intr-o zonă determinată a teritoriului său de la frontieră ş. a. Regimul juridic al frontierei de

stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova, adoptată la 17

mai 1994, care reglementează:

a) modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat;

b) paza frontierei de stat;

c) zona de frontieră (stabilită cu o lăţime de 2 km);

d) condiţiile in care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor de transport,

mărfurilor şi a altor bunuri;

e) condiţiile in care se pot practica anumite activităţi (pescuitul, recoltarea produselor lemnoase şi accesorii ale

pădurii);

f) imputernicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat in domeniul pazei frontierei de stat.

Prin tratate bilaterale incheiate cu statele vecine urmează să fie reglementate problemele comune de frontieră

privind intreţinerea frontierei, soluţionarea litigiilor de frontieră etc.

Testul 17

Subiectul I: Tratatul internaţional ca izvor de Drept Internaţional Public

1.1 Definiţi noţiunea de izvor de DIPIzvorul de drept internaţional public poate fi definit ca fiind un instrument juridic (tratatul sau cutuma internaţională), care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, in primul rand statele.

1.2 Analizaţi tratatul internaţional ca izvor de Drept Internaţional Public

Incepand cu perioada interbelică şi in special după cel de-al doilea război mondial, tratatul internaţional

reglementează majoritatea domeniilor vieţii internaţionale.Tratatul internaţional reprezintă un izvor

principal al dreptului internaţional public şi, este cel mai important in reglementarea relaţiilor dintre

subiectele dreptului internaţional. O primă consacrare juridică a tratatului internaţional o putem remarca

in Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care a recunoscut „rolul

fundamental al tratatelor in istoria relaţiilor internaţionale şi … importanţa din ce in ce mai mare a

tratatelor ca izvor al dreptului internaţional şi ca modalitate de dezvoltare a cooperării paşnice intre

naţiuni,oricare ar fi regimurile lor constituţionale”. Convenţia de la Viena (1969) nu exclude nici

posibilitatea incheierii tratatelor in “formă nescrisă”, adică orală (aşa-numitele gentlemen’s agreements).

Acestea insă ţin mai degrabă de domeniul trecutului decat de present.

1.3 Argumentaţi formele şi elementele tratatelor

Exista 2 forme pricipale de tratate: scrise si verbale. Datorita prioritatii sale forma scrisa a devenit

dominanta in practica internationala. Multe tratate contin dispozitii detaliate, uneori cu utilizarea unor

indici numerici, formule, harti etc.Tratatele scrise au o foarte mare importanta la delimitarea frontierilor

cu statele vecine. Cu toate acestea nici acordurile incheeate in forma verbal nu au disparut din practica

statelor. Ele erau utilizate pentru a schimba rangul unei misiuni diplomatice din legatie in ambasada, fie

pentru stabilirea relatiilor diplomatice.Denumirea acordurilor orale este gentlemen’s agreements.

Doctrinarii au pareri diferite cu privire la natura juridical a acestor tratate: unii le recunos cu aceeasi

valoare juridica ca si tratatele scrise iar altii le neaga acest caracter.

Elementele tratatelor international se impart in esentiale si accesorii. Elementele essential sunt: partile contractante, acordul de vointa al partilor, obiectul si scopul tratatului.Partile contractante trebuie sa fie intotdeauna statele, organizatile international interguvernamentale sau alte entitati carora le este caracteristica calitatea de subiect de drept international.Acordul de vointa a partilor trebuie sa fie liber si neviciatObiectul il formeaza drepturile si obligatiile partilor create prin normele stabilite de tratat. Obiectul trebuie sa fie licit si realizabil.Scopul reprezinta obiectivele urmarite de partile contractante prin incheerea contractului.

Subiectul II: Misiunile diplomatice

2.1 Definiţi noţiunea misiunii diplomatice

Misiunea poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi specific funcţiei sau

rolului.Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici,demnitari şi funcţionari ai statului.

2.2 Formulaţi structura şi competenţa misiunilor diplomaticePe baza practicii internaţionale se poate vorbi de următoarea schemă a misiunii diplomatice: cancelaria, secţia politică, secţia economică şi comercială, biroul militar, secţia sau biroul cultural, secţia sau biroul de presă, secţia consulară.

Cancelaria ocupă locul principal în misiunea diplomatică. Aici se primesc, sunt pregătite şi trimise toate documentele care cad în competenţa şefului de misiune, unde se coordonează munca tuturor celorlalte secţii. Secţia economică şi comercială vizează dezvoltarea relaţiilor economice, în general, a celor comerciale în special, între cele două state. Secţia ataşatului cultural este de dată relativ mai recentă şi se ocupă de cunoaşterea şi afirmarea culturală în exterior, dar şi procesul invers. Biroul ataşatului militar are atât funcţii de reprezentare, dar şi de observare, precum şi colaborare în acest domeniu.

Competenţele misiunilor diplomatice aşa cum reiese din art. 3 al Convenţiei de la Viena constau în special în:

A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele administrate

de dreptul internaţional; A duce tratative cu guvernul statului acreditar; A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul

acreditar şi a raporta cu privire la aceasta statului acreditant; A promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice culturale şi ştiinţifice între cele două

state.2.3 Evaluaţi funcţiile misiunii diplomatice permanenteCele mai importante funcţii ale misiunilor diplomatice sunt:1)Funcţia de negociere ţine prin excelenţă de esenţa activităţii diplomatice. Prin ea se apără interesele ambelor state încercând a se pune de acord, a găsi puncte de interes comun în probleme bilaterale sau multilaterale. De multe ori negocierea este sinonimă cu diplomaţia. 2)Reprezentarea se manifestă prin participarea agenţilor diplomatici la evenimentele vieţii publice, simbolizând statul acreditant, atitudinea de aprobare pe care acesta o adoptă faţă de momentele semnificative ale vieţii publice din ţara de reşedinţă.3) Funcţia de observare şi informare. Observarea îi permite agentului diplomatic să se informeze şi să trimită guvernului său rapoarte periodice. 4)Funcţia de cooperare internaţională vizează realizarea de raporturi cât mai bune, menţinerea unei atmosfere cât mai amicale, contribuţia la colaborarea internaţională pe toate planurile. 5)Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia, a persoanelor fizice şi juridice. 6)Funcţia consulară. Este o practică de dată relativ recentă, în doctrină interpretându-se că statul acreditant poate înfiinţa în ambasadă o secţie consulară, fără a cere autorizarea statului acreditar.

Testul 18Subiectul I: Încheierea tratatelor internaţionale

1.1 Definiţi noţiunea de împuterniciri pentru încheierea tratatelor internaţionale.

Împuternicirile pentru incheerea tratatelor internationale sunt niste functii exercitate de catre o categorie de persoane care sunt imputernicite prin constitutie si alte acte normative in vedere incheerii unui tratat international cu scopul de a reprezenta interesele statului.

1.2 Analizaţi stadiile şi fazele încheierii tratatelor internaţionale.

Fazele de incheere a unui tratat international sunt:a) Manifestarea de vointa de a incheea un tratatb) Pregatirea si adoptarea textului tratatului. Tratatele bilateral sun pregatite si adoptate prin canale

diplomatice pe cind tratatele multilaterale sunt pregatite de organul de lucrul a organizatiei

internationale sau de catre comitetul de lucrul a conferintei internationale. Adoptarea se face in baza votarii, de regula tratatul multilateral se adopta cu votul majoritatii calificate(2/3;3/4)

c) Stabilirea auteticitatii textului tratatului. Auteticitatea indica faptul ca textul este veridic, definitiv si nu poate fi modificat. Este o faza importanta realizata prin urmatoarele instrumente:1) semnarea, 2)semnarea ad referendum ( are loc numai atunci cind reprezentatul nu are deplinele puteri pentru participare fazelor incheerii tratatului) si este o semnatura definitive.

d) parafarea- semnarea reprezentatilor pe fiecare pagina sau la sfirsitul textul tratatului. e) exprimarea consimtamintului la obligatiunile tratatului care se face prin ratificare sau semnare, f) acceptarea, g) aprobarea, h) confirmarea. In practica se mai intilnesc si subfaze ca: depozitare, inregistrarea, publicarea..

1.3 Formulaţi modalităţile de exprimare a consimţămîntului de a se lega prin tratat.Modalitatile de exprimare a consimtamitului de a fi legat prin tratat sunt: Semnarea are de regula ca effect autentificarea tratatului elaborate prin negocieri.Schimbul instrumentelor care constitue un tratat la fel reprezinta o modalitate de exprimare a consimtamintului statelor de a se angaja printrun tratat international atunci cind: a) instrumentele prevad ca schimbul lor va avea acest effect, sau b)este stabilita pe alta cale ca aceste state convin ca schimbul de instrumente sa aiba acest effect. Rtificarea- exprimarea consimtamitului unui stat prin intermediul autoritatilor sale competente de a fi legat printr-un tratat international care este semnat de reprezentantii sai.Aprobarea (acceptarea) reprezinta o modalitate de exprimare a consimtamitului statului de a fi parte la acele tratate care nu necesita sa fie ratificate dar care prevad aprobarea lor.

Subiectul II: Marea teritorială şi apele interioare maritime2.1 Definiţi noţiunea de mare teritorială şi ape interioare maritime.Marea teritoriala este partea din apele marilor sau oceanului, de-a lungul tarmului unui stat, cuprinsa intre linia de baza si linia exterioara a ei si care se afla sub suveranitatea statului riveran. Conventia de la Montego-Bay din 1982 stabileste latimea maxima a marii teritoriale de 12 mile marine.Apele interioare marine -(conform conventiei de la Montego-Bay din 1982) apele situate spre tarmul de la linia de baza a marii teritoriale.Deasemenea ape marine interioare sunt apele porturilor, radelor, golfurilor cu latimea mai mica de 24 mile marine precum si cele cu latimea mai mare de 24 mile marine dar care istoric apartin statului riveran.2.2 Analizaţi regimul juridic al apelor teritoriale.Marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului, până la o anumită distanţă în larg, cons ide ra t ă c a f ă când pa r t e d in t e r i t o r i u l de s t a t ş i supusă dec i suve ran i t ă ţ i i s t a t u lu i r i ve r an , suveranitate care se extinde şi asupra spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra solului şi subsolului acesteia Regimul juridic al mării teritoriale este stabilit prin legislaţia internă a statului riveran, ţinându-se cont de prevederile dreptului internaţional Reglementarea navigaţiei în marea teritorială de către statul riveran are ca scop asigurarea securitatii traficului, separarea cailor de navigatie, pilotajul, prevenirea abordajelor etc.Celebra formulă a lui Bynkershoek potrivit căreia puterea unui stat se termină acolo unde se termină forţa armelor sale, a condus la fixarea lăţimii mării teritoriale pană la o distanţă echivalentă unei impuşcături de tun Compromisul acceptat a fost formulat de Convenţia din 1982 la art. 3 care prevede o delimitare unilaterală a mării teritoriale. In acest sens, Convenţia autorizează limita maximă de 12 mile marine, statelor revenindu-le două metode alternative de delimitare, utilizand linia de bază normală sau linia de bază dreaptă.

2.3 Evaluaţi condiţiile de executare a dreptului de pasaj inofensiv al navelor străine în apele teritoriale.Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar, consacrat apoi prin prima conferinţă asupra dreptului mării, trecerea inofensivă, aşa cum a fost reglementată în art.14-23 dinConvenţia de Montego-Bay, reprezintă un progres, prin prevederea unor reglementări mai detaliateşi mai clare în comparaţie cu Convenţia din 1958 În sensul Convenţiei din 1982 trecerea este inofensivă  atât timp cât nu aduce atingere păcii,ordinii de drept, liniştii publice sau securităţii statului riveran. Trecerea trebuie să se efectueze înconformitate cu prevederile Convenţiei şi alte reguli ale dreptului internaţional. Art. 18 dispune că“prin trecere se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul:a)de a traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă sau instalaţie portuară situată în afara apelor interioare;b)de a intra în apele teritoriale sau a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă  sau instalaţie portuară, sau de a o părăsi” O precizare ce se impune în legătură cu dreptul de trecere inofensivă, se referă la locul încare trebuie să se afle nava în momentul când s-ar angaja în una dintre activităţile nepermise şianume “în marea teritorială”, deoarece numai în această zonă beneficiază de dreptul de trecereinofensivă, în apele interioare neexistând un astfel de drept pentru navele străine.

Testul 19

Subiectul I: Efectele tratatului inernaţional

1.1 Definiţi noţiunea de tratat internaţional.

Definiţia juridică a “tratatului” este dată in Сonvenţia de la Viena (1969), care prin această noţiune inţelege “un acord internaţional incheiat in scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat intr-un singur instrument unic, fie in două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2 pct. 1 lit. a).

1.2 Analizaţi efectele tratatelor în timp, spaţiu şi asupra cercurilor de subiecţi.Efectele tratatului in spatiu de regula tratatul incheeat de state sun obligatorii pentru acestea si se aplica pe intreg teritoriu fata de toata populatia. Dar exista si o serie de tratate care au obiect de reglementare raporturi juridice ce se instituie in cadrul unei portiuni de teritoriu a unui stat aparte ex: conv. Dela Constantinopol cu privire la libertatea de navigatie pe Canalul Suez. Efectele asupra subiectilor desi sunt obligatorii pentru toti sbiectii de DIP in procesul de incheere a tratatelor poate participa un numar restrins de subiecti iar ca regula tratatele creaza efecte juridice doar pentru statele care au participat la procesul de incheere sau de aderare ulterior.Efectele tratatelor in timp incepe sa produce efecte juridice:a) la data expresa indicate in text, b)la survenirea evenimentelor cum ar fi declansarea unui conflict armat, c)respectarea anumitor conditii legate de intrarea in vigoare. Tratatele inceteaza efectele juridice: a) expirarea termenului pentru care a incheeat daca partile nu au solicitat din timp, b) odata cu atingerea scopului, c)odata cu incetarea anumitor evenimente pentru care era preconizat, d) daca apare un nou trata cu acelasi obiect dar ci dipozitii contrare.

1.3 Temeiurile de incetare a tratatului:

Abrogarea este un caz de stingerea a tratatelor international care solicita vointa unanima a partilor. Abrogarea poate fi expresa si tacita.

Anularea este modalitate de renuntare unilaterala a unui stat la un tratat incheiat de acesta. Denunţarea – în cazul tratatului bilateral denunţarea pune capăt unui tratat. În cazul unui tratat multilateral denunţarea poartă caracterul unei retrageri. La fel reprezintă temeiuri de încetare şi:

Disparitia unei parti contractante ale tratatului-ca subiect de drept international Expirarea termenului de valabilitatea a tratatului Executarea complete a tratatului Survenirea unei conditii rezolutorii expres prevazuta în tratat Drept urmare a constatarii nulitatii tratatului international Reducerea numarului de participanti la tratatul multilateral sub numar necesar

pentru intrarea in vigoare a acestuia Drept urmare a doptarii unor decizii obligatoriii din partea anumitor organizatii

international.

Subiectul II: Metode şi mijloace de purtare a războiului

2.1 Definiţi metodele şi mijloacele de purtare a războiului.Metodele de razboi - acele modalitati folosite de parti cu sau fara folosirea mijloacelor de lupta pentru atingerea scopuluifinal al razboiului. Mijloc de razboi -acele instrumente folosite de parti pentru realizarea scopului final al razboiului.

2.2 Formulaţi metodele şi mijloacele de purtare a războiului.Declaratia de la Sankt-petersburg din 11 decembrie 1868 prevedea ca violent armata nu trebuie folosita decit impotriva celui care o foloseste, fiind unu din principiile de baza. Populatia civila este alcatuita din persoane care nu participa direct la ostilitati militare si implicit impotriva sa nu este ingradit nici un atac de razboi.Astfel statele implicate in razboi trebuie sa aiba un singur scop legitim de slabire a fortelor militare a inamicului.Astfel subiectii implicati intr-un razboi trebuie sa identifice cu egzactitate obiectivele militare pe care doreste sa le atinga si sa foloseasca numai mijloace si metode de atac strict necesare pentru distrugerea obiectivelor militare alese.2.3 Evaluaţi metodele şi mijloacele interzise de purtare a războiuluiMijloacele de razboi interzise sunt: 1. Arma chimica, 2. arma biologica, 3.arma incendiara, 4. bombele caseta, 5.minele antipersonal, 6.minele capcana, 7.gloantele dium. Metodele de razboi interzise sunt:-otravirea apei surselor alimentare, -folosirea semnelor distinctive al inamicului, comitetului international, a comitetului si semilunii rosii, -folosirea metodelor perfide. In toate conflictele armate, dreptul beligerantilor de a alege metode de purtare a razboiului nu este nelimitat. Este interzisa indreptarea atacurilor intentionate, fara discriminare, de terorizare sau represalii impotriva populatiilor civile. De asemenea sunt interzise in ce priveste persoanele si bunurile civile: capturarea de ostatici, folosirea de scuturi umane, inrolarea fortata in cadrul armatei inamice, represaliile, deportarea si transferul fortat de populatie.

Testul 20

Subiectul I: Mecanisme Universale Internaţionale de protecţie a drepturilor omului

1.1 Definiţi Dreptul Internaţional al Drepturilor omului – ca ramura de Drept Internaţinal Public

Dreptul internaţional al drepturilor omului (DIDO) constituie un ansamblu de norme şi principii de natură convenţională şi/sau cutumiară care reglementează conduita statelor pentru asigurarea respectării şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale fără discriminare atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, precum şi care stabilesc răspunderea pentru încălcarea acestora.

1.2 Analizaţi apariţia, evoluţia şi codificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Dreptul international al drepturilor omului este o ramura relative tinara care a aparut in sec. XIX-lea. Azi este una di cele mai codificate ramuri de DIP. Ca si orice alta ramura de drept international dreptul international al dretorilor omului are propiiile izvoare si principii care sunt codificate in legislatia a mai multor state.Principalele izvoare ar fi:Declaratia universal a drepturilor omuluidin 1948,Pactul international cu privire la drepturile civile si politice1966, declaratia islamica universala1981, Carta ONU din 1945 etc.In DIP sun 2 ramuri care la prima vedere se asemana foarte mul: DI al drepturilo omului si DI umanitar. DI al drepturilor omului reglementeaza drepturile si libertatile fundamentale cu character absolute pe care statele sunt obligate sa le respecte pe intreg teritoriu in in toate timpurile. Iar DI umanitar are drept scop protectia persoanei fizice doar in perioada conflictelor armate.

1.3 Evaluaţi instrumentele universale pentru protecţia drepturilor omului

În perioada imediat postbelica eforturile comunitatii internationale au fost orientate spre crearea unui cadru normativ si institutional universale de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale susceptibile sa previna orice prejudiciu adus exercitarii de catre fiinta umana a drepturilor inerente conditiei si dezvoltarii sale. Ele au fost create în mare parte în cadrul sau sub egida Organizatiei Natiunilor Unite si institutiilor sale specializate. Carta Organizatiei Natiunilor Unite. Acest document, semnat în 1945 este inedit dupa natura sa juridica: pe de o parte este actul constitutiv al ONU si se supune normelor dreptului organizatiilor internationale, iar, pe de alta parte, este un tratat international care se supune dreptului comun al tratatelor internationale, astfel cum a fost codificat prin Conventia de la Viena asupra dreptului tratatelor.Carta Internationala a Drepturilor Omului. Din punct de vedere formal nu exista un astfel de document. Ceea ce numim noi astazi Carta Internationala a Drepturilor Omului este un ansamblu format din trei instrumente distincte: Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, Pactul cu privire la drepturile civile si politice si Pactul cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ambele din 1966.

Subiectul II: Strîmtorile Internaţionale

2.1 Definiţi noţiunea de strîmtoare internaţionalăStramtorile internaţionale. Din punct de vedere geografic, stramtoarea internaţională estedefinită ca o porţiune de mare stransă intre două spaţii terestre care pune in comunicare douăalte mări. Din punct de vedere juridic, stramtorile nu sunt luate in consideraţie de dreptulinternaţional decat dacă ele „servesc navigaţiei internaţionale”.2.2 Analizaţi dreptul de trecere în tranzit şi dreptul de pasaj inofensiv prin strîmtorile internaţionale.Conform Conventiei de la Montego-Bay sunt stabilite doua moduri distinct de trecere prin strimtorile international: dreptul de trecere in transit si pasajul inofensiv. Prin trecere în tranzit se înţelege exercitarea libertăţii de navigaţie şi de survol numai în scopul unui tranzit continuu şi rapid prin strâmtoare, între o parte a mării libere sau o zona economică exclusivă şi o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă. Dreptul de trecere în tranzit este recunoscut navelor şi aeronavelor tuturor statelor fără piedici, cu restricţia că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate între teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă. În acest caz, cerinţa continuităţii şi a rapidităţii tranzitului, totuşi, nu interzice trecerea prin strâmtoare pentru a ajunge la teritoriul unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieşi de acolo, sub rezerva condiţiilor de intrare pe teritoriul acestui stat. Pasajul inofensiv se aplică strâmtorilor folosite pentru navigaţia internaţională, dar care leagă marea teritorială a unui stat şi o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă a altui stat sau care sunt formate între teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă. Exercitarea dreptului de trecere inofensivă prin aceste strâmtori nu poate fi suspendată. În cazul strâmtorilor internaţionale dreptul de trecere în tranzit se deosebeşte de pasajul inofensiv în principal prin recunoaşterea libertăţii de survol şi facultatea pentru submarine de a trece sub apă, ceea ce-l aseamănă mult cu dreptul de trecere prin apele arhipelagice.2.3 Evaluaţi regimul juridic al strîmtorilor Mării Negre.Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara, care la rândul ei comunică cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele, astfel cele două strâmtori punând în comunicare Marea Neagră şi Marea Mediterană. Ambele strâmtori se află sub jurisdicţia Turciei.. În timp de pace, navele comerciale se bucură de o libertate deplină de trecere prin strâmtori, ziua şi noaptea, oricare ar fi pavilionul şi încărcătura lor, fără nici o formalitate, cu excepţia controlului sanitar, stabilit prin regulamentele turceşti la intrare în strâmtori. Regimul juridic de trecere a navelor de război depinde de categoria şi tonajul lor. Navele uşoare de suprafaţă, navele mici şi cele auxiliare, oricare ar fi pavilionul lor se bucură de dreptul de trecere prin strâmtori, dar numai ziua şi cu un preaviz dat guvernului turc pe cale diplomatic cu 8 zile înainte, dacă e vorba de navele statelor riverane, şi cu 15 zile înainte pentru navele statelor ne-riverane. În preaviz trebuie să fie specificate denumirea, tipul, numărul navelor, destinaţia, data trecerii şi întoarcerii, dacă e cazul. Tonajul global maxim al tuturor forţelor navale străine, aflate în trecere prin strâmtori, nu trebuie să depăşească, cu unele excepţii, 15.000 tone, cuprinse în cel mult două nave. Această restricţie nu se răsfrânge asupra navelor militare aflate în avariere în timpul trecerii, care se supun, în asemenea circumstanţe, măsurilor speciale de siguranţă dictate de guvernul turc. Navele militare de linie cu un tonaj superior al statelor riverane au accesul prin strâmtori cu condiţia trecerii unul câte unul, însoţite de cel mult două torpiloare. În nici un caz, navele de război nu vor putea folosi, pe durata tranzitului strâmtorilor, aeronavele pe care le au la bord. Submarinele militare pot trece prin strâmtori doar ziua, în mod izolat şi să navigheze la suprafaţă. În timp de război, în situaţia când Turcia nu este parte beligerantă, navele comerciale beneficiază de dreptul de trecere în aceleaşi condiţii ca şi în timp de pace, iar navelor militare ale statelor beligerante, cu unele excepţii, le este închis accesul în strâmtori. Celelalte nave militare se bucură de libertatea de trecere în condiţiile similare stării de pace. În cazul în care Turcia devine beligerantă, trecerea navelor militare este lăsată total la discreţia guvernului acestei ţări, iar navele comerciale ale statelor care nu sunt în război contra Turciei se vor bucura de libertatea de trecere şi

navigaţie prin strâmtori, cu condiţia că nu vor ajuta în nici un mod inamicul şi vor naviga doar ziua pe şenalul indicat de autorităţile turceşti. Acelaşi regim de trecere se menţine atunci când Turcia se consideră ameninţată de un pericol iminent de război

Test 21

Subiectul I: Institutia recunoasterii in DIP

1.1. Definiti institutia de recunoastere in DIP

1.act unilateral, prin care un Stat cnstata existenta anumitor fapte sau acte, care pot avea consecinte asupra

drepturilor si obligatiilorsale sau asupra intereselor sale politice, si declara espres sau admite implicit ca acestea

constituie elemente pe care se vor baza relatiile sale juridice viitoare in raport cu noua entitate sau situatie

2. “procedeu” prin care un subiect de drept internaţional, in mod special un stat, care nu a participat la naşterea

unei situaţii sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situaţie sau act să-i fie opozabile; adică admite ca efectele

juridice ale acestora să i se aplice

3. reprezinta actul declarativ dar nu constitutiv, constata existenta unui Stat care exista ca effect al crearii nu ca

rezultat al actului de recunoastere

1.2 Analizati subiectii, tipurile si formele recunoasterii

Subiecti ai recunoasterii pot si numai statele, iar situatiile cind e necesara recunoasterea sunt: crearea unui nou

stat, instalarea unui nou govern, statutul de neutralitate.

Recunoaşterea poate imbrăca două forme, şi anume:

- recunoaşterea expresă -se face printr-un act special al organului de stat competent, act unilateral – declaraţie

sau notificare formală – adresată noului stat, prin care se exprimă in mod cert intenţia de a-l recunoaşte ;

- recunoaşterea tacită- este cea care se poate deduce din faptele concludente ale unui stat, cum ar fi stabilirea de

relaţii diplomatice, incheierea unui tratat bilateral, care reglementează problema generală, fără a enunţa rezerve

in privinţa recunoaşterii, şi este practicată de statele latino-americane, mai simplu spus e manifestata prin

atitudinea statului fata de entitatea pe care o recunoaste.

In privinta formelor recunoaterii au fost expuse 2 teorii:

1. teoria lui Tobar guvernele ajunse pe cale neconstitutionala la putere nu trebuie recunoscute2. teoria lui Estrada - guvernele ajunse pe cale neconstitutionala la putere trebuie recunoscute tacit.

De fapt recunoasterea guvernelor nu presupune recunoastere expresa sau tacita ci vizeaza doar guvernele ajunse

la putere pe cale neconstitutionala. Recunoasterea guvernelor atrage automat recunoasterea statului, pe cind

recunoasterea statului nu ekivaleaza numaidecit cu recunoasterea guvernului respectiv.

Tipuri ale recunoasterii

Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce, recunoaşterea este:

- de jure, de facto, ad hoc

Atat recunoaşterea de jure, cat şi recunoaşterea de facto, se exprimă prin actul oficial al statului

de la care emană recunoaşterea. Deosebirea dintre aceste forme constă, in general, in intinderea

efectelor juridice ale recunoaşterii.

1. in cazul recunoaşterii de facto, relaţiile dintre statul care recunoaşte şi cel recunoscut sunt

mai restranse ca intindere, avand un caracter nestabil şi provizoriu, in sensul că ea operează in

domeniile consimţite de către statul care o acordă (cooperare economică internaţională).

*este un mod de recunoastere incomplet, constituind o fază premergătoare pentru recunoaşterea

de jure, nu e definitiva, poate fi revocată.

*e acordata pt anumite motive: indoieli despre viabilitatea noului stat, ori reţinere din partea noului stat de a

accepta obligaţii in baza dreptului internaţional sau refuzul acestuia de a rezolva probleme proeminente.

2. Recunoaşterea de jure a unui stat este completă şi definitivă, irevocabilă, deoarece

efectele ei se sting numai odată cu incetarea calităţii de subiect de drept al statului recunoscut.

*are ca efect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, a tot ceea ce rezultă din exercitarea

suveranităţii acestuia, precum şi stabilirea de relaţii internaţionale in diferite domenii, in mod special a relaţiilor

diplomatice şi consulare, incheierea de tratate bilaterale etc.

3. recunoasterea ad hoc- are loc cind se desfasoara un eveniment international si are efecte jur limitate in timp.

1.3 Analizaţi efectele recunoaşterii

A c t u l recunoaşterii este doar un act de suveranitate prin care un stat constată apariţia unui

altstat ca subiect de drept internaţional, deoarece statul nou apărut este subiect al dreptului internaţional public

din momentul a p a r i ţ i e i s a l e ş i n u d i n c e l a l r e c u n o a ş t e r i i s a l e d e c ă t r e c e l e l a l t e s t a t e

E f e c t u l r e c u n o a ş t e r i i e s t e c ă s t a t u l r e c u n o s c u t d e v i n e s u b i e c t d e p l i n

î n r a p o r t u r i l e s a l e c u s t a t e l e c a r e l - a u r e c u n o s c u t , c u t o a t e c o n s e c i n ţ e l e c a r e d e c u r g

d i n această calitate, putând să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile internaţionale

specifice statelor, intre statul ce recunoaste si cel recunoscut se stabilesc relatii diplomatice- efectul normal al

recunoasterii. Totusi ar trebui de remarcat ca recunoaşterea este o condiţie a stabilirii relaţiilor diplomatice,dar

nu antrenează în mod obligatoriu aceste relaţii, adica nu este un efect obligatoriu.

Subiectul II: Interpretarea tratatelor internationale

2.1 Definiti interpretarea tratatelor internationale

Interpretarea unui tratat reprezinta operatiunea intelectuala prin care se determina sensul unui cuvint sau al unei

expresii, prin care se lamuresc exprimarile ambigue sau obscure ale unei dispozitii

2.2 Analizati metodele si formele de interpretare a tratatelor internationaleDistingem 2 moduri de interpretare a tratatelor: internationala si interna

1. interpretarea internationala- in dependenta de autoritatea competenta pt interpretare poate fi autentica- facuta de partile contractante ale tratatului. Poate fi expresa- facuta la momentul incheierii

tratatulu, prin clauze interpretative inscrise in cuprinsul tratatului, tacita-decurge din practica concordanta a statelor in aplicarea prevederilor unui tratat international.

jurisdictionala-efectuata de tribunalele arbitrale sau instante de judecata internationale (CIJ, CJCE), in cazul in care partile nu pot ajunge la un accord asupra interpretarii tratatului.are forta obligatory doar pentru partile aflate in diferend

facuta de catre organizatiile internationale –nu au character obligatoriu

2. interpretarea interna- se impune doar organelor statului in cauza, nu si altor state parti la tratat.poate fi o

interpretare guvernamentala interna facuta de autoritatile publice guvernamentale, competente in domeniul

relatiilor externe, sau poate fi efectuata de catre instantele de judecata ale statelor parti

2.3 Formulaţi principalele reguli de interpretare ale tratatelor internationale:

Sunt codificate in prevederile Conventiei de la Viena(1969) reguli generale

1. sa fie de buna credinta-interpretarea sa aiba in vedere ce partile au vrut sa spuna in realitate2. sens obisnuit al termenilor tratatului- sa se tina cont de semnificatia uzuala a cuvintelor, cu exceptia

cazurilor cind sunt utilizate in sens special3. interpretarea termenilor tratatului sa se faca in contextul lor-fraza, alineatul partea din tratat(preambul,

anexe)4. interpretare in lumina obiectului si scopului sau- raportarea interpretarii la sensurile si scopurile pe care

partile le’au avut in vederereguli speciale stbilite de practica conventionala internationala

1. regula sensului clar- se vor interpreta doar acele prevederi care sunt neclare2. neadmiterii interpretarii termenilor in sens absurd sau national-in contradictie cu contextul, obiectul,

scopul tratatului 3. regula efectului util- interpretarea sa produca un effect util asupra aplicarii tratatului, sa nu’l faca fara

effect(nul)

Test nr. 22

Subiectul I: Rezerve la tratate internaţionale

1.1 Definiţi noţiunea rezervei

Potrivit Convenţiei de la Viena (1969) rezerva=o declaraţie unilaterală, făcută de un stat atunci cand semnează, ratifică,

acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor

dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv.

*un mijloc ce permite statelor care nu sunt de acord cu toate prevederile unui tratat să devină

totuşi părţi la acesta.

1.2 Analizati conditiile în care pot fi formulate rezerve

Articolul 23 al Convenţiei din 1969 inaintează următoarele cerinţe faţă de formularea rezervelor:

1) rezervele trebuie să fie formulate in scris şi comunicate statelor contractante şi altor state care

au calitatea să devină părţi la tratat. Retragerea rezervelor trebuie, de asemenea, făcută in scris;

2) rezervele sunt formulate cu ocazia semnării tratatului, ratificării, aprobării sau acceptării

sale, ori in momentul aderării.

3) Statele parti pot accepta(acceptarea poate fi expresă sau tacită ) rezerva ce le’a fost notificata sau formula

obiectii fata de aceste. Neformularea de obiecţii timp de 12 luni de la notificarea rezervei =acceptare tacită.

Retragerea obiecţiei la o rezervă necesită formularea ei in scris.

Conditii in care sa fie admisa formularea unei rezerve:

1) rezerva să nu fie interzisă de tratat;

2) rezervele să nu se refere la acele dispoziţii ale tratatului, la care in mod expres este exclusă

posibilitatea formulării de rezerve;

3) rezervele să se refere la acele dispoziţii ale tratatului, la care in mod expres este prevăzută

posibilitatea formulării de rezerve;

4) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.

1.3 Evaluaţi efectele pe care le produce rezerva

Rezervele au drept scop producerea unor modificari in cadrul raporturilor stabilite inttre state. In funcţie de

atitudinea adoptată faţă de statul rezervatar din partea celorlalte state părţi ale

unui tratat internaţional, apar mai multe efecte. In calitate de efecte putem specifica ca se stabilesc raporturile

convenţionale intre state:

1) intre statul care a formulat una sau mai multe rezerve şi statele care le-au acceptat continuă

să acţioneze tratatul, cu precizarea că in ceea ce priveşte articolele faţă de care au fost formulate

rezerve, dispoziţiile care leagă aceste state sunt cele modificate conform rezervelor;

2) intre statul rezervatar şi statele care au formulat obiecţii la rezerve, in dependenţă de atitudinea

diferită a acestora din urmă, se pot crea două posibile grupuri de raporturi:

a) statele care au formulat obiecţii la rezerve pot accepta ca restul dispoziţiilor tratatului,

neafectate prin rezerve, să se aplice intre ele şi statul rezervatar;

b) aceleaşi state pot insă, ca prin obiecţiile lor la rezerve, să refuze aplicarea in intregime a

tratatului in raporturile dintre ele şi statul autor al rezervelor.

3)Tratatul internaţional, la care s-au făcut rezerve, se aplică in intregime, intre părţile contractante care n-au

formulat rezerve.

Subiectul II: Dreptul Internaţional extraatmosferic

2.1 Definiţi DI extraatmosferic ca ramura DIP

Dr extraatmosferic= ansamblu de norme jur si principii ce stabilesc regimuul juridic al sp extraatmosferic,

inclusive lunii si altor corpuri ceresti, regimul jur al obiectelor cosmice precum si principiile de cooperare ale

Statelor in vederea exploatarii si explorarii sp cosmic

2.2 analizati istoricul si codificarea dreptului extraatmosferic

Primele explorari si investigatii ale spatiului cosmic s’au initiat in 1957 prin lansarea primului satelit artificial al

pamintului, si se initiaaza in acest sens necesitatea elaborarii unor principii si norme juridice ce vor reglementa

relatiile intre state in privinta sp cosmic si activitatilor spatiale. Un rol principal in acest sens l’a avut ONU prin

infiintarea Comitetului pt utilizarea pasnica a spatiului cosmic, care elaboreaza o serie de acte normative

internationale ce formeaza cadrul legal al DI al spatiului cosmic, activitate reglementata si in legislatiile nationale

ale statelor ce participa la explorarea si utilizarea cosmosuluisi corpurilor ceresti.

Pentru a desfasura codificarea dreptului extraatmosferic trebuie sa evidentiem care sunt izvoarele acestui drept,

in primul rind sunt aceleasi ca si ale DIP, desigur avind si izvoare specifice. Locul de izvor principal il ocupa

tratatele internationale multilaterale care consacra normele de baza ale DI cosmic , care se aploica atit statelor cit

si organizatiilor internationale

Principalele tratate internationale ce regl acest drept sunt:

— „Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea sta telor in materia de exploatare şi utilizare a spaţiului

cosmic, inclusiv al Lunei şi altor corpuri cereşti”, din 27 ianuarie 1967 (in vigoare din 10 oc tombrie 1967, denumit pe scurt

„Tratatul cu privire la spaţiul cosmic”” din 1967);

— „Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reintoarcerea lor şi restituirea obiectelor lansate in spaţiul cosmic”, din 22

aprilie 1968 (In vigoare din 3 decembrie 1968, denumit pe scurt – „Acordul cu privire la salvarea astronauţilor din 1968”);

— „Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru dau nele provocate de obiectele

spaţiale”, din 29 martie 1972 (in vigoare din l septembrie 1972, denumită pe scurt – „Convenţia cu

privire la răspunderea internaţională din 1972”);810

— „Convenţia asupra inregistrării obiectelor lansate in spaţiul cosmic”, din 14 ianuarie 1975

(in vigoare din 15 septembrie 1975, denumită pe scurt – „Convenţia cu privire la inregistrarea obiectelor

cosmice din 1975”);

— „Acordul cu privire la guvernarea activităţilor statelor pe Lună şi celelalte cor puri cereşti”,

din 18 decembrie 1979 (in vigoare din 11 iulie 1984, denumit pe scurt – „Acordul cu privire la activitatea

pe Lună şi celelalte corpuri cereşti din 1979”).

Un rol nu mai putin important il are si cutuma- aceasta ocupind un rol second dupa tratate, cit si importanta deosebita mai

au si rezolutiile Adunarii Generale ONU

Inca de la inceput dr cosmic a avut pronuntat character de universalitate, fiind aplicabil atit statelor cit si celorlalte subiecte

ale sale. Are character profund umanist si pasnic, fiind de la bun inceput dr al pacii si colaborarii internationale in folosul

intregii omeniri, este un dr originar si autonom in cadrul DIP

2.3 evaluati principiile dr extraatmosferic

Principiile acestui dr au fost consecrate in Tratatul cu privire la spatiul cosmic 1967, stind la baza regimului juridic

al activitatiii spatiale a statelor si organizatiilor internationale, a spatiului cosmic si corpurilor ceresti. Acest tratat

totusi se limiteaza doar la enumerarea principiilor neprecizind continutul si ndefinind notiunile de baza ale Dr

cosmic, insa aspectul lacunar ale prevederilor tratatului cosmic au fost completate prin adoptarea de noi tratate

privind activitatile cosmice si spatiale, elaborate la initiative Adunarii gen a ONU.

1. Pr folosirii cosmosului exclusive in scopuri pasnice- prevazut in multe tratate, stabileste oblige statelor de a desfasura activitati cosmice in interesul mentinerii pacii

2. pr explorarii si folosirii cosmosului spre binele si in interesul tutror tarilor, intregii omeniri- specifica oblige statelor de a se asigura ca de rezultatele activitatii cosmice vor beneficia toate tarile si popoarele, acest pr implica colaborarea cit mai strinsa in activitatea spatiala a statelor

3. princ libertatii de explorare si folosire a cosmosului de catre toate Statele-de aici decurg mai multe dr pt state si Organiz Internat,: dr de a desfasura acitivitati pasnice in cosmos, dr lde acces in conditii de egalitate, in spatiul cosmic sip e corpurile ceresti, dr la libera exploatare si folosire a cosmosului, dr de a avea acces la rezultatele activitatii stiintifice spatiale…

4. pr neadmiterii apropriatiunii cosmosului-tratatul din 1967 prevede ca spatiul cosmic si corpurile ceresti nu pot face obiectul apropriatiunii nationale din partea statelor prin proclamarea suveranitatii lor, prin folosinta sau alt mijlok. De aici reiese interdictia si obligatia statelor de a nu’si extinde suveranitatea lor asupra spatiului cosmic si corpurilor ceresti

5. pr pastrarii jurisdictiei si proprietatii statului de lansare asupra obiectelor cosmice si a ekipajelor- pt ca S sa eercite dr de proprietate juridical asupra unui obiect spatial e necesar ca acesta sa fie inregistrat in registrul acelui stat.de aici reiese obligatia de a inmatricula obiectelecosmice lansate de ele in registrul lor national

6. pr cooperarii internationale in activitatea cosmica-se tine cont de interesele corespunzatoare ale tuturor celorlalte state parti la tratat

7. pr interzicerii contaminarii cosmosului si de a produce skimbari nocive in mediiul terestru- trebuie sa evite contaminarea daunatoare a spatiului cosmic si corpurilor ceresti cit si skimbarile nocive in mediul terestru, ca urmare a introducerii substantei extraterestre

8. pr raspunderii internationale a statelor pt intreaga activitate spatiala-toate statele poarta raspundere internationala pt activitatile nationale in cosmos indifferent daca ele sunt desfasurate de organe guvernamentale sau neguvernamentale

9. pr considerarii astronautilor ca trimisi ai omenirii- rezulta obligatia principala pt state de a proteja si ajuta astronautii, in az ca ei se afla in primejdie, au aterizat fortat pe teritoriul altui stat decit cel de lansare sau au aterizat fortat in alta zona a oceanului decit unde erau asteptati

Test nr. 23

Subiectul I: Regimul de navigaţie pe Dunăre

1.1Definiti notiunea de fluviu international* in acceptiunea juridical subintelegem acel curs de apa ce strabate teritoriul a doua sau mai multe state din

punct de vedere economic.

* cursuri de apa ce separa sau traverseaza teritoriiloe mai multor state, care sunt navigabile pina la varsarea lor in

mare sau ocean

1.2Analizati evolutia istorica si codificarea regimului de navigatie pe DunareDunarea a constituit obiect al expansiunii si dominatiei din partea marilor puteri.

La congresul de la Viena a fost recunoascuta drept fluviu international. Pentru priam data regimul general

international de navigatie pe Dunare a fost stabilit prin Tratatul de la Paris din 1856 prin care se instituie

principiul libertatii de navigatie si Comisia Europeana a Dunarii.

A doua etapa afost adoptarea Conventiei Dunarii in cadrul conferintei de la Paris 1921 prin care se instituie

libertatea de navigatie care e asigurata cu obligatia Statului de a acorda egalitate de tratament pentru toate

navele

Regimul actual al Dunarii e reglementat de Conventia de la Belgrad 1948, prevederile careia se aplica portiunii

navigabile a Dunarii de la Ulm(RFG) pina la Marea Neagra, prin canalul Sulina (Romania)

*Navigatia pe dunare e libera pentru cetatenii, navele comerciale, marfurile tuturor statelor in conditii de

egalitate

*navele au dreptul de stationare, procedure de incarcare+descarcare, sa imbarce/debarce calatori, sa se

aprovizioneze cu combustibil, alimente

* navele militare ale statelor rivverane eu dreptul de a naviga doar pe portiunea de fluviu cuprinsa intre granitele

proprii, in afara acestora- doar pe baza de intelegere

* navelor miliatare ale statelor neriverane le e interzisa navigatia pe Dunare

*Administratiile fluviale speciale au misiunea de a executa lucrari hidrotehnice pt imbunatatirea navigabilitatii

Dunarii in anumite sectoare

* atributiile Comisiei Dunarene sunt de coordonare si recomendare, consultare si uniformizare

1.3 evaluati structura si functiile Comisiei Dunarii

Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra intregului fluviu, a fost create prin Tratatul de la Paris din

1856, initial avea doar atributii tehnice, apoi atributii de elaborare a regulamentului de navigatie fluviala,

stabilirea si perceperea taxelor de la vasele in trecere pe Dunare, sanctionarea contraventiilor savirsite pe dunare

Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane, cate unul din partea fiecărui stat, a avut iniţial

sediul in oraşul Galaţi (Romania), iar din 1957 sediul acesteia a fost stabilit la Budapesta.

Atributiile acesteia sunt in general de coordonare si recomandare, de consulatre si uniformizare . in baza

propunerilor si proiectelor statelor riverane stabileste planul general al lukrarilor in interesul navigatiei,

desfasoara studii de uniformizare a regulilor de navigatie si supraveghere fluviala, face recomandari statelor si

transmite materialul documentar necesar pentru elaborarea de catre fiecare stat riveran a regulamentului de

navigatie, coordoneaza serviciile hidrometeorologice pe Dunare, publica pentru nevoile navigatiei harti si atlase

Comisia se bucura de personalitate juridical iar membrii ei de imunitate diplomatica, localurile, arhivele si

documentele comisiei sunt inviolabile

Subiectul II: Crimele de război şi contra umanităţii

2.1 Definiti notiunea de crima de razboi si contra umanitatii

Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale prin care se incalcă in mod grav regulile

stabilite prin tratatele internaţionale sau cu caracter cutumiar referitoare la modul de desfăşurare a conflictului

armat şi la protecţia anumitor categorii de persoane şi de bunuri in cadrul acestuia.

*Termenul de crimă de război este o expresie care desemnează incălcarea normelor de purtare a războiului de

către orice persoană sau persoane, militare sau civile

crima contra umanitatii-Conform articolului 6 al Statutului tribunalului de la Nurnberg constituie crime contra

umanităţii: asasinatul, exterminarea, sclavia, deportarea şi orice act inuman comis impotriva populaţiei civile

inainte sau in timpul războiului, precum şi persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, indiferent dacă

incalcă sau nu legea internă a ţării unde au fost comise.

* fapte prin care se aduc importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mintale – valori supreme ale

fiinţei umane, intr-un mod care poate pune in pericol existenţa biologică a mai multor persoane.

2.2 Analizati proecsul de codificare a crimelor internationale

Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce reprezintă prin gravitatea lor un grav pericol social pentru bazele

coabitării naţiunilor şi statelor, sunt fapte ce aduc atingere unor obligaţii internaţionale esenţiale.

Pentru prima oară termenul de crimă internaţională a fost utilizat in Statutul Tribunalului militar internaţional de

la Nurnberg, conform căruia aceste se impărţeau in trei categorii:

• Crime de război;

• Crime impotriva umanităţii;

• Crime contra păcii.

Analiza actelor incriminate in Statut sunt inspirate din instrumente anterioare privitoare la legile şi biceiurile

războiului, respectiv Convenţiile de la Haga din 1907 şi Convenţiile de la Geneva din 1929

Sfera reglementarii crimelor de razboi a fost extinsa si in conventiile de la Geneva din 1949 si in Protocolul

aditional 1 la aceste conventii de la Geneva care au stabilit obligaţia statelor de a adopta legislaţia necesară

pentru pedepsirea infracţiunilor grave pe care le prevăd, de a căuta persoanele vinovate şi de a le deferi

tribunalelor sale indiferent de naţionalitate, potrivit principiului represiunii universale. Scopul Protocolului 1 din

1977 e de a dezvolta si consolida sistemmul represiv al conventiilor din 1949

Crimele contra umanitatii sunt definite pentru prima data in Statutul tribunalului militar international de la

Nurnberg care atribuie la categoría crimelor contra umanităţii următoarele fapte: omorul intenţionat,

exterminările, punerea in sclavie sau obligarea la muncă forţată, deportările sau transferurile forţate ale

populaţiei civile, expulzarea, persecutarea pe motive politice, rasiale, religioase şi etnice, deportarea, inclusiv

curăţirea sau epurarea etnică, orice alte acte inumane comise impotriva oricărei populaţii civile (tortura, violul,

prostituţia forţată, lipsirea de libertate etc), genocidul, apartheidul, practica sistematică a dispariţiilor forţate.

Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr.1653(XVI) din 1961, a incriminat folosirea armelor nucleare şi

termonucleare, considerandu-le crime contra umanităţii..

2.3 Evaluati continutul juridic a crimelor de razboi si contra umanitatii

Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce reprezintă prin gravitatea lor un grav pericol social

pentru bazele coabitării naţiunilor şi statelor. Ele sunt fapte care aduc atingere unor obligaţii internaţionale

esenţiale. datorită gradului uriaş de pericol pentru existenţa statelor şi a populaţiilor, au fost scoase in afara legii

şi, pentru a impiedica şi descuraja comiterea lor, a fost creată o instituţie juridică nouă – răspunderea

internaţională a statelor şi persoanelor vinovate de comitere a astfel de crime, prin care se incalcă in mod grav

regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cu caracter cutumiar referitoare la

modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de persoane şi de bunuri in cadrul

acestuia. sunt condamnabile pe temeiuri morale, etice sau religioase, intrucat ele constituie incălcări ale

normelor legale, au drept rezultat lezarea celor nevinovaţi şi neprotejaţi, duc la degradarea scopurilor şi

principiilor beligeranţilor, sunt cauză a slăbirii disciplinei propriilor forţe militare, afectează relaţiile cu alte state şi

pot cauza represalii din partea oponenţilor. cuprind, fără a fi limitate, asasinatul, relele tratamente sau

deportările de civili pentru munci forţate, sau in orice alt scop, a populaţiei civile in teritoriile ocupate, asasinarea

sau relele tratamente ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea de ostatici,

jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea care nu este

justificată de necesităţile militare.

Conform articolului 6 al Statutului constituie crime contra umanităţii: asasinatul, exterminarea, sclavia,

deportarea şi orice act inuman comis impotriva populaţiei civile inainte sau in timpul războiului, precum şi

persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, indiferent dacă incalcă sau nu legea internă a ţării unde au

fost comise. Crimele contra umanităţii, asemenea celorlalte crime internaţionale pot fi comise de organele unui

stat sau de persoane particulare, in timp de pace sau de război. rezultă că fac parte din categoria crimelor contra

umanităţii următoarele fapte: omorul intenţionat, exterminările, punerea in sclavie sau obligarea la muncă

forţată,deportările sau transferurile forţate ale populaţiei civile, expulzarea, persecutarea pe motivepolitice,

rasiale, religioase şi etnice, deportarea, inclusiv curăţirea sau epurarea etnică, orice alte acte inumane comise

impotriva oricărei populaţii civile (tortura, violul, prostituţia forţată, lipsirea de libertate etc), genocidul,

apartheidul, practica sistematică a dispariţiilor forţate.

S’a incriminat folosirea armelor nucleare şi termonucleare, considerandu-le crime contra umanităţii.

Unele dintre faptele care se incadrează in categoria crimelor contra umanităţii figurează şi printre

infracţiunile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, prostituţia, lipsirea ilegală de libertate, obligarea la

muncă forţată etc.)

Gravitatea deosebită a crimelor contra umanităţii este exprimată de imprejurarea, că in această categorie se

incadrează fapte prin care se aduc importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mintale – valori

supreme ale fiinţei umane, intr-un mod care poate pune in pericol existenţa biologică a mai multor natura

crimelor contra umanităţii se comit in baza unor planuri concrete, ele constituind acţiuni premeditate.

Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se manifestă prin numărul mare de victime pe care le

produc, asemenea crime fiind indreptate impotriva populaţiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi, fie că

lezarea priveşte o masă amorfă de indivizi, fie că se referă la anumite grupuri in baza unor criterii precise care le

delimitează de populaţia civilă in general.

Dintre crimele contra umanităţii, cea mai gravă este crima de genocid. Ca urmare a gravităţii pe care o

prezint această este reglementată distinct de celelalte crime contra umanităţii.

Termenul genocid provine din grecescul genos care inseamnă rasă şi latinescul cide care inseamnă a ucide,

distrugerea colectivelor rasiale, religioase, etnice

TESTUL25

Subiectul I: Organizaţiile internaţionale – ca subiect DIP

1.1 DEFINITI NOTIUNEA DE SUBIECT INTERNATIONAL PUBLIC

Subiect international public--sunt entităţile care participă direct la raporturile internaţionale reglementate de

dreptul internaţional public, care, prin acţiunile lor volitive, obţin drepturi şi işi asumă obligaţii internaţionale, iar

in cazul incălcării acestora poartă răspundere internaţională.

1.2 ANALIZATI PARTICULARITATILE ORGANIZATI8ILOR INTERNATIONALE CA SUDIECTE DE DREPT

INTERNATIONAL

In epoca contemporană, organizaţiile internaţionale reprezintă o formă de armonizare a eforturilor statelor in

direcţia unei colaborări internaţionale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric

(instituţional) – o organizare cu caracter permanent. Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen

caracteristic al relaţiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea inţelegerii şi colaborării

dintre state, la asigurarea păcii şi securităţii in lume.251 Calitatea de subiect de drept al organizaţiilor

internaţionale guvernamentale este exprimată prin posesia de drepturi şi aptitudinea de a dobandi şi indeplini

atribuţiile in baza statutului sau altor acte constitutive. Astfel, statele nu pot renunţa la aceste instrumente de

securitate colectivă, de cooperare economică şi tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluţionarea

unor probleme actuale şi acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricandsau chiar indispensabile in

condiţiile globalizării. Unele organizaţii internaţionale guvernamentale participă la relaţiile internaţionale in nume

propriu, ca subiecţi derivaţi şi limitaţi ai dreptului internaţional public.

Eficienţa activităţii organizaţiilor internaţionale guvernamentale depinde de modul in care participă la ea statele

membre. Examinarea sub raport static şi dinamic a acestei instituţii, pornind de la cauzele politice,

economice şi sociale care au stat la baza infiinţării ei, permite desprinderea caracteristicilor definitorii

ale organizaţiilor internaţionale.

O primă caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la faptul că membrii acestora sunt statele

suverane. Organizaţiile internaţionale guvernamentale, au la baza creării lor un tratat incheiat intre două sau mai

multe state. Această trăsătură a organizaţiilor internaţionale este una dintre cele esenţiale, ea evidenţiind de la

inceput că in cadrul organizaţiilor internaţionale sunt prezente state suverane şi egale in drepturi, care au

consimţit liber să adere la activitatea organizaţiilor respective printr-un act de voinţă proprie. Pornind de la

aceasta, apare cu claritate că organizaţiile internaţionale au un rol de coordonare a voinţei şi eforturilor statelor,

şi nu un rol de subordonare

O a doua caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la modul in care acestea au luat naştere. Un

element comun tuturor organizaţiilor internaţionale este faptul că asupra infiinţării lor s-a convenit in cadrul

uneia sau mai multor intalniri sau conferinţe la care au participat un anumit număr de state. La conferinţele de

constituire sunt stabilite o serie de reguli şi norme referitoare la scopurile şi obiectivele organizaţiei, membrii şi

competenţele acesteia, tipurile şiformele de activitate, modul de formare şi funcţionare a secretariatului şi

diverselor organe ale organizaţiei, incetarea activităţii etc.

Din aceasta derivă o a treia caracteristică a organizaţiei internaţionale, şi anume, permanenţa instituţiei astfel

constituite. Caracterul de permanenţă se referă, in special, la aspectul continuu, fără intreruperi al activităţii

organizaţiei. Această trăsătură deosebeşte organizaţiile de conferinţele internaţionale, care sunt entităţi

distincte, cu caracter temporar.Specifică organizaţiilor internaţionale este şi unitatea lor, exprimată prin faptul că

ele au voinţă proprie, care işi găseşte expresia in personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale. In unele

situaţii, voinţa proprie a organizaţiilor internaţionale nu coincide cu voinţa tuturor

membrilor lor, deci, este autonomă.

O altă caracteristică a organizaţiilor internaţionale este aceea că ele dispun de organe proprii permanente,

care asigură realizarea acţiunilor prevăzute prin programul stabilit de către statele membre şi indeplinesc diferite

funcţii tehnico-administrative. In sfarşit o ultimă caracteristică este aceea că organizaţiile internaţionale şi

funcţionarii acestora se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii şi imunităţi.

1.3 Evaluaţi capacitatea de exerciţiu a organizaţiilor internaţionale ca subiect DIP

In opinia Curţii Internaţionale de Justiţie,263 a existat intenţia ca Organizaţia să exercite funcţii şi drepturi care nu

pot fi explicate decat pe baza posedării intr-o largă măsură a personalităţii juridice internaţionale şi a capacităţii

de a acţiona pe plan internaţional, in calitate de entitate separată de statele fondatoare şi ca subiect de drept

internaţional distinct. S-a ajuns la concluzia că Organizaţia este o persoană juridică internaţională.264 In afară de

ONU, şi alte organizaţii internaţionale in baza actelor lor constitutive, care le conferă drepturi şi obligaţii, au o

personalitate juridică internaţională, fiind subiecţi de drept internaţional cu caracter derivat, secundar, limitat.

In prezent calitatea de subiect de drept internaţional public a organizaţiilor internaţionale guvernamentale este

unanim recunoscută şi acceptată. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu se poate

stabili a priori şi nu este identică, prin conţinutul său pentru toate organizaţiile, ci depinde de domeniul de

activitate şi intinderea competenţei fiecărei organizaţii internaţionale. Pentru ca organizaţiile internaţionale să-şi

poată atinge scopurile pentru care au fost create, trebuie ca acestea să poată incheia acte juridice spre a dobandi

drepturi şi a-şi asuma obligaţii in conformitate cu dreptul internaţional, să poată sta in justiţie spre a-şi valorifica

eventualele pretenţii şi să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziţia lor internaţională, beneficiind de

anumite imunităţi şi privilegii. Pe langă aceste capacităţi fundamentale legate de personalitatea juridică

internaţională s-a mai adăugat şi aceea de a intreţine relaţii diplomatice.

Datorită unei stranse legături intre personalitatea juridică şi capacitatea de a-şi angaja responsabilitatea,

capacitatea organizaţiei internaţionale corespunde capacităţii limitate de a acţiona in dreptul internaţional.

Sintetizand practica internaţională actuală, reţinem că unei organizaţii internaţionale i se recunoaşte indeosebi:

• personalitatea de drept internaţional;

• inviolabilitatea sediului şi libertatea de comunicare oficială;

• imunitatea de jurisdicţie locală, precum şi scutiri fiscale şi vamale.

Statutul juridic al unei organizaţii internaţionale nu constituie incă un principiu de drept internaţional, ci există

numai ca soluţie de speţă, fiind conferit in fiecare caz in parte prin tratatul de constituire, care este atributiv de

personalitate juridică internaţională, inclusiv de tot ceea ce cuprinde statutul.

Pentru garantarea independenţei, faţă de statul de origine, funcţionarii internaţionali beneficiază de imunitate

fiscală şi jurisdicţională, avand propriul sistem de securitate socială şi de pensii. Statutul juridic al funcţionarilor

internaţionali este cuprins de regulamentele organiz

Subiectul II: Dreptul internaţional aerian

2.1)DEFINITI DR.INTERNATIONAL AERIAN CA RAMURA DE DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Dreptul internaţional aerian este o ramură a dreptului internaţional public şi constituie un ansam blul de norme

juridice şi principii de drept destinate reglementării relaţiilor dintre subiectele sale, relaţii care iau naştere ca

urmare a explorării şi folosirii spaţiului aerian de către aviaţia civilă.

O altă definiţie a acestei ramuri de drept: dreptului internaţional aerian cuprinde normele juridice care

reglementează folosirea de către oameni a spaţiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi regulile referitoare la

circulaţia aeriană.statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă in limitele frontierelor sale, cuprinzand şi

spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale.

2.2)ANALIZATI EVOLUTIA SI CODIFICAREA DR AERIAN

Dreptul aerian a inceput să se dezvolte doar incepand cu secolul XX, cind, ca urmare а progreselor rapide in

domeniul aviaţiei, a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene, a creării unor norme de drept

internaţional, care să guverneze activitatea statelor in aer.

De menţionat, că unele reguli juridice, cu privire la spaţiul aerian au fost formulate inaintea apariţiei şi a

dezvoltării aviaţiei. Dreptul roman, spre exemplu, privea spaţiul aerian (lucru care aparţine tuturor). In evul

mediu, spaţiul aerian era privit ca aparţinand proprietarului pămantului.

Problema suveranităţii asupra spaţiului aerian a căpătat о insemnătate practică abia spre sfarşitul secolului al XIX-

lea şi inceputul secolului al XX-lea, о dată cu apariţia şl dezvoltarea navigaţiei aeriene, care a starnit о luptă

indarjită intre state pentru dominaţia aerului. Existau la acea etapă două teorii privind spaţiul aerian: libertatea

aerului şi suveranitatea asupra spaţiului aerian. După primul război mondial, lupta dintre cele două

principii s-a terminat cu triumful definitiv al principiului suveranităţii statului asupra spaţiului aerian. Potrivit

acestui principiu, statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă in limitele frontierelor sale, cuprinzand şi

spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale.

Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian а fost consacrat intr-o serie de convenţii internaţionale,

cum ar fi Convenţia de la Paris din 1919, Convenţia de la Havana din 1928, Convenţia de la Chicago din 1944. Prin

Convenţia de la Paris din 1919, „inaltele părţi contractante recunosc că fiecare putere are suveranitatea completă

şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”. Spaţiul aerian de deasupra largului mării este

liber. Statele contractante admit insă, in relaţiile dintre ele, in condiţii de egalitate şi reciprocitate, libertatea

de trecere, pe baza căreia fiecare stat se obligă să acorde in timp de расе — şi fără о autorizaţie specială —

aeronavelor civile ale celorlalte părţi contractante libertatea de trecere paşnică pe deasupra teritoriului său, in

condiţiile stabilite de convenţie.

Prima convenţie, Convenţia cu privire la aviaţia civilă intematională, a inlocuit regimul Convenţiei din 1919.

Această convenţie proclamă şi ea suveranitatea deplină şi exclusivă a statului asupra spaţiului aerian de deasupra

teritoriului său. Potrivit convenţiei, aeronavele civile, proprietate par ticulară şi care nu sint folosite pentru

servicii aeriene internaţionale regulate au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părţi contractante, precum

şi dreptul de a face escale in scopuri necomerciale, fără a avea nevoie de о autorizaţie prealabilă. Acest drept

este subordonat insă unor restricţii legate de securitatea zborului. Statele contractante au dreptul ca, pentru

asemenea raţiuni, să le ceară să urmeze anumite itinerarii prescrise de ele sau să obţină о autorizaţie specială.

Prin această convenţie se infiinţează şi Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (I.C.A.O.), instituţie specializata a

O.N.U., care are 3 funcţii principale:

a) funcţia de reglementare şi administrare;

b) funcţia legislativă, de studiere şi pregătire a proiectelor de convenţii internaţionale privind aeronavigaţia

internaţională;

c) funcţia jurisdicţională şi de arbitraj, care revine Consiliului organizaţiei, in soluţionarea diferendelor ivite in

activitatea statelor membre in domeniul aeronavigaţiei, precum şi cele refe ritoare la interpretarea şi aplicarea

convenţiei şi a altor acorduri privind aeronavigaţia internaţionalăO altă convenţie adoptată la Chicago, Convenţia

cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale (convenţia celor ”două libertăţi”) prevede că statele

contractante recunosc dreptul de survol fără escală, aeronavelor civile folosite in servicii aeriene internaţionale

regulate, precum şi escale in scopuri necomerciale (alimentare cu combustibili, reparaţii etc.).A treia convenţie,

Convenţia cu privire la transportul aerian internaţional (denumită convenţia

celor “cinci libertăţi”), prin care se urmăreşte facilitarea aeronavigaţiei internaţionale. Aceste libertăţi ale aerului

sint:

1) dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al statelor, ceea ce inseamnă trecerea lor inofensivă

prin acest spaţiu, fără să aterizeze ;

2) dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, in vederea aprovizionării cu carburanţi sau

pentru reparaţii ;

3) dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri provenind din statul a cărui

naţionalitate о are aeronava, pe teritoriul oricărei рăгţi contractante la convenţie;

4) dreptul unei aeronave străine de a imbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia statului ei de

inmatriculare ;

5) dreptul aeronavei străine de a debarca şi imbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat

parte contractantă a convenţiei.

2.3)EVALUATI REGIMUL JURIDIC AL NAVIGATIEI INTERNATIONALE AERIENE

Convenţia de la Paris din 1919 asupra navigaţiei aeriene prevedea în mod expres că fiecare stat are suveranitate

deplină şi exclusivă asupra spaţiului atmosferic situat deasupra teritoriului său. În cuprinsul acestui spaţiu, care

constituie spaţiul aerian naţional, se recunoaşte libertatea traficului aerian, implicând un drept de trecere

inofensivă a aeronavelor civile ale altor state care să se exercite în condiţii stabilite de fiecare stat

Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează în primul rând prin dreptul său de a stabili

regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele naţionale, cât şi pentru cele străine

Fiecare stat reglementează prin legislaţia sa internă condiţiile de acces şi utilizare a spaţiului său aerian şi poate

interzice ca anumite aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spaţiu

Orice violare a reglementărilor stabilite potrivit legislaţiei naţionale reprezintă o încălcare a suveranităţii statului

şi îi dă acestuia dreptul de a riposta, obligând aeronava infractoare să aterizeze, şi de a lua şi alte măsuri

considerate drept necesare pentru apărarea securităţii sale

Orice aeronavă are naţionalitatea statului în ale căror registre este înscrisă

Cu prilejul înmatriculării se face distincţia între aeronavele de stat şi cele civile; distincţia nu are în vedere criteriul

proprietăţii ci funcţiile pe care le îndeplinesc aeronavele

CStatele au competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic al spaţiului lor aerian cu privire la orice

aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea în scopuri comerciale, militare, competenţă jurisdicţională

etc., cu luarea în considerare a angajamentelor internaţionale

Evoluţia tehnicilor de navigaţie aeriană şi intensificarea utilizării acestui spaţiu au determinat o larga colaborare

internaţională pentru stabilirea unor reguli juridice internaţionale profitabile pentru toate statele =>

ONFORM CONVENTIEI DE LA CICAGO

Prevederile acesteia se aplică numai aeronavelor civile şi nu se va aplica aeronavelor de stat

Aeronavele de stat, în care sunt incluse şi cele pentru servicii miltare, vamale sau de poliţie, nu pot survola sau

ateriza pe teritoriul unui alt stat fară să obţină autorizaţie din partea acestuia

Statele contractante sunt obligate să ţină seama de securitatea navigaţiei aeronavelor civile când stabilesc

reglementări pentru aeronavele de stat.

aeronavele fără pilot pot survola teritoriul altui stat numai în baza unei autorizaţii speciale a acestuia şi cu

respectarea regulilor impuse prin autorizaţie, mai cu seamă în ceea ce priveşte siguranţa aeronavelor civile

fiecare stat, pentru motive de necesitate militară sau în interesul securităţii publice, poate să declare zone

interzise pentru aeronavele altor state, dar fără discriminare

posibilitatea ca, în situaţii de criză sau în interesul securităţii publice, să se restrângă sau să se interzică provizoriu

survolul întregului teritoriu sau a unei părţi din acesta, cu aplicaţie nediscriminatorie

dreptul statului de a cere oricărei nave care pătrunde în zonele interzise să aterizeze de îndată ce-i va fi posibil pe

un aeroport determinat

obligaţia de a se supune controlului vamal atât la aterizare cât şi înainte de a părăsi aeroportul

obligaţia de a respecta legile şi regulamentele naţionale privind intrarea şi ieşirea din ţară a pasagerilor,

echipajelor, mărfurilor transportate, protecţia împotriva propagării bolilor etc.

Convenţia reglementează şi aspecte privitoare la naţionalitatea aeronavelor, navigaţia aeriană, condiţii pe care

trbuie să le îndeplinească aeronavele(documente de bord, aparatură, certificate, autorizaţii şi brevete etc.),

norme şi practici internaţionale

Convenţia a creat Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, cu scopul de a dezvolta principiile şi tehnicile aviaţiei

internaţionale şi de a favoriza dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale

Tot la Chicago, în acelaşi an, s-au adoptat două acorduri internaţionale care stabilesc cele cinci libertaţi ale aerului

(2 de trafic aerian şi 3 comerciale):

Dreptul de survol(de tranzit)

Dreptul de a ateriza în scopuri necomerciale(din motive tehnice)

Dreptul de a debarca pasageri şi mărfuri care provin din statul a cărui naţionalitate o are nava

Dreptul de a îmbarca pasageri şi mărfuri cu destinaţia statului a cărui naţionalitate o are nava

Dreptul de a îmbarca şi debarca pasageri şi mărfuri din şi pe teritoriul statelor părţi