PLAN

Cap. I. Noţiuni introductive privind tratatele internaţionale

Cap. II. Rezervele tratatelor internaţionale

Cap. II.1. Noţiuni introductive

Cap. II.2. Condiţiile de fond şi de formă ale rezervelor

tratatelor intenaţionale

Cap. III. Aplicarea tratatelor internaţionale

III. 1. Noţiuni introductive

III. 2. Regula pacta sunt servanda

III. 3. Aplicarea cu titlu provizoriu a tratatelor

III. 4. Aplicarea directă a tratatelor internaţionale

III. 5. Aplicarea tratatelor de judecătorul intern

III. 6. Aplicarea în spaţiu a tratatelor internaţionale

III. 7. Aplicarea în timp a tratatelor internaţionale

III. 8. Aplicarea tratatelor faţă de statele terţe

III. 9. Aplicarea tratatelor în dreptul intern

Cap. IV. Interpretarea tratatelor internaţionale

Cap. V. Concluzii

APLICAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND TRATATELE

INTERNAŢIONALE

Problema obligaţiilor şi drepturilor ce decurg dintr-o înţelegere convenită între

două persoane s-a statornicit şi în relaţiile dintre state, încă de la apariţia acestora. În

practica relaţiilor internaţionale, mijloacele mai vechi prin care statele deveneau părţi

la tratate constituiau semnarea sau ratificarea. Istoria relaţiilor internaţionale afirmă că

unul dintre cele mai vechi tratate este acela din anul 1296 î.e.n., încheiat între Ramses

al II – lea, faraonul Egiptului, şi Hattusilli, regele hitiţilor. La grecii antici, tratatele

încheiate de reprezentanţii anume împuterniciti erau supuse aprobării adunării

poporului. De asemenea, tratatele încheiate de Senat, în timpul Imperiului roman, erau

supuse, printr-un plebiscit, poporului, în comitia tributa, care putea să le ratifice ori să

le respingă.

Reţinem astfel că, din cele mai vechi timpuri, tratatul s-a impus ca mijloc al

relaţiilor dintre state, tehnicile folosite fiind, în general, apropiate de cele din prezent.

Dar încheierea şi aplicarea tratatelor în trecut nu exprima, în realitate, o voinţă a

poporului, ci a claselor dominante în statele respective. 1

În prezent, în societatea contemporană, formată, în principal, din state

suverane şi organizaţii internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol

fundamental, în sensul că entităţile care formează societatea internaţională sunt ţinute

să respecte în raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi.

În sensul cel mai larg al cuvântului, tratatul este un acord de voinţă între

subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului internaţional.2

Ca operaţie juridică (negotium iuris) ,,tratatul” este definit, în general, a fi o

înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se determină drepturile şi

obligaţiile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită pe care ele se obligă să le

respecte.

1Molea, C. Marian, Dreptul tratatelor internaţionale, Editura Academiei Republicii Socialiste România, ,Bucureşti, 1988, p. 9 – 10;2 Miga – Beşteliu, Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 261;

Dar tratatul mai poate fi definit şi ca un instrument (instrumentum iuris), în

care se încorporează un acord de voinţă între state.

Tratatele se încheie între subiectele de drept internaţional. Statele, fiind

subiectele principale ale acestui drept, au o capacitate deplină în încheierea tratatelor

internaţionale.Organizaţiile internaţionale guvernamentale fiind creaţia statelor au

calitatea de subiecte derivate ale dreptului internaţional, cu capacitatea de a participa

la tratate internaţionale numai în măsura şi limitele în care statele membre – prin actul

lor constitutiv le conferă această facultate.

Dreptul de a participa la tratate internaţionale îl are orice formaţie statală,

având calitatea de subiect de drept. Deci chiar dacă în relaţiile internaţionale

contemporane figura centrală este ,,statul suveran”, se recunoaşte dreptul de a

participa la tratate şi naţiunilor care în procesul de formare a statului lor independent

şi suveran au atins un anumit grad de organizare a unei puteri centrale.3

3 Tacaks, Ludovic, Niciu, I. Marţian, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 223;

II. REZERVELE TRATATELOR INTERNAŢIONALE

II. 1. Noţiuni introductive

Însemnătatea şi dimensiunea problemelor existente pe plan internaţional a

determinat statele ca, atunci când încheie tratate internaţionale, să recurgă la dispoziţii

de detaliu, reprezentate de rezervele la tratatele internaţionale.

În literatura juridică de specialitate, rezerva la tratate este definită ca o

declaraţie unilaterală care face parte integrantă din actul juridic prin care un stat,

având vocaţie de a deveni parte la un tratat multilateral, intră în rândurile părţilor

contractante. Această declaraţie se consemnează în afara textului tratatului şi are drept

scop să reducă, cât priveşte statul în cauză, întinderea obligaţiilor decurgând din acel

tratat.4

Fundamentul instituţiei rezervei se întemeiază pe respectul egalităţii în

drepturi a statelor, principiu care amprentează şi caracterele sale juridice.

Problema rezervelor la tratatele multilaterale a făcut obiectul unor lungi

discuţii în cursul ultimilor ani; ea a fost examinată de Adunarea Generală a O. N. U.

însăşi, în diverse ocazii, precum şi de Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul sau

consultative asupra rezervelor la Convenţie pentru prevenirea şi reprimarea

genocidului şi de Comisia de Drept Internaţional.

Opiniile au fost împărţite între Curtea Internaţională de Justiţie, Comisie şi

Adunarea generală în problema fundamentală – în ce măsură, consimţământul altor

state interesate este necesar pentru ca o rezervă de acest gen să producă efecte.5

II. 2. Condiţiile de fond şi de formă ale rezervelor tratatelor

internaţionale

Potrivit art. 23 al Convenţiei, rezervele la tratatele internaţionale trebuie să

îndeplinească urmatoarele condiţii de formă:

-Rezervele să fie exprimate în scris şi să fie comunicate statelor contractante şi

altor state care au dreptul să devină părţi la tratat. De asemenea, şi în cazul în care o

rezervă este retrasă, retragerea trebuie formulată în scris.

4 Molea, C. Marian, op. cit., p. 111 – 112;5 Anghel ,M. Ion, Dreptul tratatelor,vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 516;

-În ceea ce priveşte momentul formulării rezervelor, Convenţia de la Viena din

1969 (art. 19) lasă statelor largi posibilităţi. Rezervele pot fi formulate cu prilejul

semnării tratatului, cu ocazia ratificării, aprobării sau acceptării sale, sau în momentul

aderării. Formularea rezervelor cu prilejul semnării tratatelor oferă cel mai bun prilej

ca celelalte state semnatare să ia cunoştinţă de conţinutul acestora.

-Celelalte părţi ale tratatului sunt libere să formuleze obiecţiuni la rezervele

comunicate ori să le accepte. Acceptarea rezervelor se poate face expres sau tacit.

Neformularea de obiecţiuni faţă de o rezervă, timp de 12 luni de la comunicarea

acesteia, este considerată ca acceptare tacită.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale tratatelor sau rezervelor formulate la

acestea, putem să amintim următoarele:

-Formularea oricăror rezerve să nu fie în mod expres interzisă de tratat

-Rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii ale tratatului, la care este în

mod expres exclusă posibilitatea de a se formula rezerve (de exemplu, în Convenţia

din 1958 asupra platoului continental sunt excluse rezervele la dispoziţiile articolelor

1-3 ale convenţiei).

-Rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.6

6 Miga – Beşteliu, Raluca, op. cit., p. 273 – 274;

III. APLICAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

III. 1. Noţiuni introductive

Principalul efect pe care îl produce un tratat internaţional este crearea de

norme juridice prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, sau

sunt modificate ori stinse.

Tratatele internaţionale produc efecte directe numai asupra părţilor

contractante la acel tratat. El nu produce efecte directe pentru persoanele fizice sau

juridice ale unui stat, cu excepţia tratatelor comunitare. De asemenea, regula generală

(care nu exclude excepţiile) este că tratatul internaţional nu produce efecte asupra

statelor terţe. ,,Un tratat internaţional – precizează Convenţia din 1969- nu creează

nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său”(art.34)

Excepţie de la această regulă fac tratatele internaţionale ale căror prevederi

sunt opozabile şi unor state terţe. Un astfel de tratat este cel referitor la regimul

internaţional al Antarcticii, din anul 1959.

Aplicarea tratatelor internaţionale trebuie să se faca cu bună – credinţă de către

părţile contractante.7

III. 2. Regula pacta sunt servanda

Conform aticolului 26 din Convenţia de la Viena din 1969, ,,Orice tratat intrat

în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună – credinţă”.

În sensul textului citat, respectarea regulii pacta sunt servanda şi executarea

cu bună - credinţă a tratatelor reprezintă două aspecte conjuncte ale aceluiaşi

principiu.

Fundamentul juridic al principiului pacta sunt servanda este dat de

consimţământul statelor care contribuie în acelaşi timp şi la dezvoltarea conţinutului

său. Acest principiu reprezintă de altfel singura modalitate de stabilire a regulilor

juridice dintre state şi trebuie particularizat la conţinutul propriu al fiecărui tratat şi, la

maniera în care acesta determină comportamentul cerut parţilor.

Una dintre consecinţele regulii pacta sunt servanda constă în obligaţia statelor

părţi la un tratat de a asigura aplicarea acestuia în ordinea lor juridică internă. Datorită

diversităţii sistemelor consituţionale ale statelor, care stabilesc modalităţile concrete

7 Niciu, I. Marţian, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993. p. 36;

de aplicare a tratatelor în ordinea juridică internă, în dreptul internaţional nu s-a putut

ajunge la norme general aplicabile în această materie.

Soluţiile adoptate de diverse state pentru aplicarea tratatelor în ordinea lor

juridică nu pot fi riguros încadrate în cele două principale doctrine – dualismul şi

monismul – elaborate asupra raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

În Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene

(1958), conform prevederilor art. 189, alin. 2 şi art. 191, unele acte ale organelor

comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă a ţărilor membre, din

momentul publicării lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

III. 3. Aplicarea cu titlu provizoriu a tratatelor

În practica statelor sunt frecvente cazurile când părţile cad de acord să aplice

tratatul sau doar o parte din prevederile acestuia în mod provizoriu până ce vor fi

îndeplinite formalităţile necesare pentru ca tratatul respectiv să poată intra în vigoare.

În ultimii ani, această practică s-a răspândit mai ales în cazul acordurilor comerciale,

de transport, etc.

Având în vedere această practică, Convenţia de la Viena a prevăzut în art. 25

urmatoarele:,,1. Un tratat sau o parte a unui tratat se aplică cu titlu provizoriu până la

intrarea sa în vigoare:

a) Dacă tratatul însuşi dispune astfel;

b) Dacă statele care au participat la negociere conveniseră astfel într-un alt

mod”.

În această situaţie, cea a aplicării provizorii a tratatelor nu trebuie să fie una de

lungă durată, întrucât statele trebuie să îndeplinească formalităţile pentru ca tratatul să

poata intra în vigoare.

Această situaţie, a aplicării provizorii a tratatelor, creează o prezumpţie de

validitate a tratatului, prezumpţie care însă nu exclude dreptul părţilor de a invoca

eventualele cauze de nulitate şi astfel, de a-l anula.8

8 Tacaks ,Ludovic; Niciu, I. Marţian, op. cit., p. 242;

III. 4. Aplicarea directă a tratatelor internaţionale

Aplicarea directă a normei internaţionale impune realizarea a două

caracteristici intrinseci care îi conferă normei o calitate specifică. Acestea sunt de

natură subiectivă şi obiectivă.

Condiţia subiectivă este determinată de intenţia părţilor, aşa cum rezultă din

interpretarea dispoziţiilor tratatului şi a condiţiilor practice în care acesta urmează a fi

executat.

Condiţia obiectivă priveşte conţinutul normei internaţionale însăşi care trebuie

să fie suficient de clară atât în obiectul, cât şi în forma ei, pentru a fi direct aplicabilă

în ordinea internă, fără intervenţia măsurilor complementare de executare. Se afla în

această situaţie Titlul I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele

1, 4, 6 şi 7 adiţionale la aceasta.9

Pe plan internaţional, s-a impus prezumpţia aplicabilităţii directe a tratatelor

internaţionale. Această prezumpţie operează atât vertical, conferind persoanelor lezate

în drepturile lor posibilitatea de a se întoarce impotriva statelor membre ori a

guvernelor acestora, cât şi orizontal, putându – se întoarce împotriva cetăţenilor sau a

organizaţiilor.

În consecinţă, dreptul comunitar, înţelegând prin acesta atât legislaţia

secundară a Curţii Europene, cât şi normele cuprinse în tratatul însuşi, conferă

drepturi şi obligaţii în mod direct, nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre

ale Uniunii Europene, ci şi resortanţilor acestora, cetăţeni ai Uniunii Europene.

III. 5. Aplicarea tratatelor de judecătorul intern

Judecătorul naţional aplică tratatul internaţional în executarea obligaţiei pe

care statul căruia îi aparţine şi-a asumat-o prin exprimarea consimţământului de a fi

parte la tratat. Aceasta înseamna că, odată introdus în ordinea juridică internă, tratatul

trebuie să se aplice întocmai ca şi legea, principiul aplicării tratatelor de către

judecătorul intern fiind universal recunoscut şi respectat.

Domeniul de referinţă în care judecătorul intern îşi exercită competenţele sale

în aplicarea tratatelor vizează, pe de o parte, interpretarea tratatelor, iar, pe de altă

parte, soluţionarea conflictelor între acestea şi dreptul intern.10

9 Pivniceru, Mona, Maria, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 189 – 190;10 Ibidem, p. 193;

În România, potrivit Constituţiei, ,,tratatele ratificate de Parlament potrivit

legii fac parte din dreptul intern”(art. 11 alin. 2). În conformitate cu art. 20 alin.

2, ,,dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale”. Constituţia Franţei acordă prioritate tratatelor la care

Franţa a devenit parte, cu condiţia reciprocităţii.

În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi legea internă se pun o serie de

probleme în caz de conflict între tratat şi lege. În această privinţă, practica statelor este

diferită. În sistemul englez, de exemplu, se dă prioritate legilor şi precedentelor

judiciare interne. În Germania şi Austria, tratatele sunt asimilate cu legile interne, iar

în caz de conflict are prioritate actul care este cel mai recent adoptat.11

III. 6. Aplicarea în spaţiu a tratatelor internaţionale

În ceea ce priveşte aplicarea în spaţiu a tratatelor, regula generală este că

documentul se aplică pe întregul teritoriu al părţilor contractante, cu

excepţia ,,tratatelor localizate”, care îşi produc efectele numai într-o anumită parte din

teritoriul statului. De asemenea, tratatele prin care s-au stabilit frontierele dintre state

se aplică numai la această regiune teritorială.12 Deci, între sfera de aplicare în spaţiu a

unui tratat şi întinderea teritoriului supus suveranităţii statelor părţi există, de regulă, o

coincidenţă perfectă. În acest sens, art. 29 al Convenţiei de la Viena din 1969 prevede

că:

,,Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă această nu

este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare parte cu privire la ansamblul

teritoriului său”.13

Cu toate acestea pot surveni cazuri în care tratatele încheiate de un stat să privească

numai o parte a teritoriului său. Aceasta îndeosebi în cazurile în care tratatul are ca

obiect transferul de teritoriu, reglementări privind zonele de frontieră etc., sau privesc

numai teritoriul unui stat în cadrul unei federaţii. La asemenea derogări de la regula

generală s-a ajuns de exemplu prin ,,clauza federală” şi prin ,,clauza colonială”.14

11 Puşcă, Benone, Puşcă ,Andy, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2000, p. 217;12 Niciu, I. Marţian, op. cit., p. 37;13 Miga – Beşteliu, Raluca, op. cit., p. 274 – 275;14 Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Jura, Cristian, Drept internaţional public.Sinteze pentru examen, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 266;

Prin ,,clauză federală”un stat federal, parte la tratat, poate exclude teritoriul

anumitor entităţi componente ale federaţiei de la aplicarea acestuia în cazurile în care,

în temeiul unor dispoziţii constituţionale, acest lucru este posibil. Evoluţia practicii

convenţionale mai recente demonstrează că în cadrul federaţiilor s-a ajuns însă la o

solidaritate accentuată între entităţile componente, care exclude reprezentarea

internaţională separată a acestora şi, implicit, recurgerea la ,,clauza federală”.

,,Clauza colonială”, specifică tratatelor încheiate de fostele puteri coloniale,

permitea excluderea teritoriilor coloniale, sau păţti ale acestora, de la aplicarea unor

tratate ale metropolei.

Clauza colonială poate fi dedusă şi din obiectul tratatului.

Astfel, Avizul juridic din 18 octombrie 1974 al Secretarului O. N. U. prevede

că ,,acordurile asupra produselor de bază nu se aplică teritoriilor dependente decât

atunci când statul care asigură în final resortul relaţiilor lor internationale, declară prin

notificare că acest acord este aplicabil unui teritoriu sau altuia. În absenţa unei astfel

de notificări se aplică doar asupra teritoriului metropolitan al ţării în chestiune”.

Trebuie să avem în vedere şi tratatele ce stabilesc regimuri juridice aplicabile

unor anumite zone geografice sau spaţii precis identificate, situate dincolo de limitele

suveranităţii statelor părţi la tratat. Din această categorie fac parte, de exemplu,

tratatul privind Antarctica din 1959, acordul privind activitatea statelor pe Lună sau

alte corpuri cereşti din 1979, tratatul care interzice plasarea de arme nucleare şi alte

arme de distrugere în masă în zona internaţională a spaţiilor submarine din 1970.15

Însă, nu toate tratatele internaţionale au aplicaţie teritorială. Intră în această

categorie tratatele care prin natura lor sau obiectul lor nu sunt destinate a se aplica

teritorial (tratate de alianţă, tratate de conciliaţiune)

III. 7. Aplicarea în timp a tratatelor internaţionale

Regula generală, stabilită şi în Convenţia de la Viena din 1969, este aceea a

neretroactivităţii tratatelor. Art. 28 al acestei convenţii prevede:

,,Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită, sau aceasta nu este

stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce priveşte un act

sau un fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat(…)”.

În ceea ce priveşte efectele tratatelor în timp, este în general admis principiul

că tratatele sunt obligatorii pentru părţi în momentul în care angajamentele statelor au 15 Miga – Beşteliu, Raluca, op. cit., p. 275

fost legal perfectate şi până când tratatul, în condiţiile prevăzute de dreptul

internaţional, încetează să-şi producă efectele.

Uneori tratatele prevăd sau statele semnatare convin într-un alt mod ca în

intervalul dintre semnare şi ratificare să nu întreprindă acţiuni care ar contraveni

stipulaţiilor textului semnat, ceea ce echivalează cu asumarea unui angajament de a

menţine status quo-ul existent. În acest sens putem avea în vedere art. 19 al Tratatului

cu privire la limitarea armamentelor navale, semnat la Washington la 6 februarie

1922, care prevedea: ,,Statele Unite, Imperiul Britanic şi Japonia sunt de acord ca

status quo-ul din timpul semnării prezentului tratat, în privinţa fortificaţiilor sş bazelor

navale, va fi menţinut în teritoriile lor respective şi în posesiunile specificate mai

jos”.16

O altă situaţie care priveşte aplicarea în timp a tratatelor este problema

tratatelor succesive. În practica relaţiilor internaţionale se ivesc următoarele situaţii

referitoare la tratatele succesive:

a) Două tratate internaţionale au acelaşi obiect şi părţi concurente.Tratatul

anterior rămâne valabil numai dacă este compatibil cu tratatul

posterior. Dacă tratatul posterior este contrar tratatului anterior este

valabil tratatul posterior (lex posterior derogate priori).

b) Dacă tratatul anterior cuprinde reguli speciale, iar tratatul posterior

cuprinde reguli generale, ambele tratate rămân valabile şi se aplică în

domeniile lor speciale de reglementare.

c) Părţile contractante ale unui tratat anterior nu sunt toate părţi

contractante şi ale tratatului posterior. În acest caz, pentru statele care

sunt părţi contractante ale ambelor tratate, tratatul anterior rămâne

valabil dacă este în concordanţă cu tratatul posterior. Între un stat care

este parte contractantă la cele două tratate şi un stat care este parte

contractantă numai la unul dintre tratate se aplică tratatul la care cele

două state sunt părţi contractante.

d) Două state sunt părţi contractante ale unui tratat multilateral. Ele

încheie, ulterior, un tratat bilateral, care este contrar tratatului

multilateral. Tratatul bilateral este valabil numai în condiţiile când cele

două state care l-au încheiat se retrag din tratatul multilateral. Regula

16 Ecobescu, Niculae, Duculescu, Victor, Dreptul tratatelor, Editura Continet XXI, Bucureşti, 1995, p. 79

că tratatul multilateral primează tratatului bilateral este afirmată de

Carta O. N. U. care stipulează superioritatea ei faţă de celelalte tratate

încheiate de membrii organizaţiei(art. 103).

e) O altă situaţie este a unui tratat internaţional subordonat altui tratat,

anterior sau posterior acestuia. Se aplică, în primul rând, tratatul faţă de

care este subordonat celălalt tratat.17

Cu toate că, pe plan internaţional, a fost consacrat principiul neretroactivităţii

legii, trebuie să avem în vedere şi excepţiile ce s-au făcut de la acest principiu.

Deoarece neretroactivitatea normei internaţionale este doar o prezumţie juris tantum,

nu exclude aplicarea tratatului internaţional cu efect retroactiv, dacă tratatul prevede

acest lucru sau din el rezultă că aceasta a fost voinţa părţilor cu privire la aplicarea

tratatului. Interpretarea tratatului pentru a desluşi intenţia părţilor în această materie

este de cele mai multe ori dificilă. De aceea este indicat ca în cazul în care părţile

doresc să dea unui tratat efect retroactive, să exprime acest lucru în mod explicit.

Cu ocazia elaborării Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, o serie de

delegaţii şi-au exprimat părerea că retroactivitatea tratatelor internaţionale trebuie

condiţionată de inserarea în tratat a unei clauze exprese în acest sens. Însă aceste

cerinţe au fost respinse, acceptându-se, în schimb, prevederile art. 28 cu privire la

neretroactivitatea tratatelor:,,Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită

sau nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ce priveşte

un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat faţă de această parte sau

în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea dată”.18

III. 8. Aplicarea tratatelor faţă de statele terţe

Aşa cum am mai menţionat, tratatele produc efecte, în principiu, numai între

statele părţi, ceea ce înseamnă că ele nu creează drepturi şi obligaţii în favoarea,

respective în sarcina statelor terţe. În practică, se întâlnesc şi situaţii în care tratatele

produc efecte faţă de statele terţe, dar acestea sunt considerate ca excepţii de la regula

generală.

Posibilitatea ca terţii să dobândească anumite drepturi în temeiul clauzelor

unui tratat la care nu sunt părţi a fost asociată, din punct de vedere tehnic, cu stipulaţia

pentru altul, existentă în raporturile de drept civil.

17 Niciu, I. Marţian, op. cit., p. 37 – 39;18 Tacaks, Ludovic, Niciu, I. Marţian, op cit., p. 244;

Faptul că, unele tratate internaţionale pot fi aplicabile şi pentru statele care nu

sunt părţi la tratatul în cauză, este reglementat de art. 35 al Convenţiei de la Viena.

Pentru aceasta, sunt stabilite două condiţii: părţile la tratat să fi înţeles să creeze o

asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului şi, statul terţ trebuie să accepte în mod

expres şi în scris această obligaţie.19

III. 9. Aplicarea tratatelor în dreptul intern

Numeroase reguli ale dreptului tratatelor derivă din dreptul intern al statelor.

Datorită diversităţii sistemelor constituţionale ale statelor, în dreptul

internaţional nu s–a putut ajunge la norme generale în materie. Doctrina a formulat,

totuşi, două teorii referitoare la acest aspect: teoria monistă şi cea realistă.

Potrivit teoriei moniste, tratatul se va aplica imediat şi direct din momentul

intrării sale în vigoare, fără intervenţia organelor legislative, chiar dacă s–ar afla în

contradicţie cu o lege internă, situaţie în care actul normativ intern ar înceta să mai

producă efecte. Teoria dualistă susţine că dreptul intern şi cel internaţional reprezintă

sisteme independente şi separate care coexistă în paralel. Potrivit acestei teorii, pentru

ca un tratat internaţional să se aplice în ordinea internă a unui stat, este necesar ca

statul respectiv să îi preia dispoziţiile într – o normă internaţională.

În ultimii ani, teoria monistă joaca un rol din ce în ce mai important.20

19 Miga – Beşteliu, Raluca, op. cit., p. 279;20 Chilea, Dragoş, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 26;

IV. INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Interpretarea tratatelor, la fel ca şi interpretarea actelor normative în dreptul

intern, are o însemnatate deosebită pentru corecta lor aplicare, pentru respectarea

literei şi spiritului lor. O justă interpretare trebuie să ducă la stabilirea sensului exact

al prevederilor cuprinse în tratat.

Ţinând seama de preponderenţa tratatelor ca izvor al dreptului internaţional, în

epoca actuală, de creşterea numărului tratatelor multilaterale prin care se realizează

colaborarea în cele mai variate domenii şi a apariţiei a numeroase alte forme de

angajamente internaţionale, interpretarea dobândeşte semnificaţii sporite pentru

pacea, înţelegerea şi cooperarea între popoare.21

Interpretarea, poate fi făcută, în primul rând, de către statele părţi la tratat, dar

poate fi făcută şi de un organ internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea

Internaţională de Justiţie prin avizele sale consultative, de către instanţele judiciare

sau organele arbitrale în procesul de soluţionare a unor litigii ori diferende, sau de

către orice altă persoană cu o pregativă adecvată, în cadrul interpretării doctrinare.

Interpretarea făcută de către statele – părţi este cea mai importantă şi poartă

denumirea de interpretare autentică.

Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli,

principii şi procedee care să servească acestui scop.22

În ceea ce priveşte regulile de interpretare, ele au fost preluate, începând cu

clasicii dreptului internaţional, ca şi de jurisprudenţă internaţională din dreptul civil şi

în special din dreptul roman, chiar dacă aceste reguli se întemeiază pe necontestate

premise juridice şi logice.

Dintre regulile de interpretare a tratatelor, le putem aminti pe următoarele:

1. Buna – credinţă. Orice tratat trebuie interpretat cu intenţia reală de stabilire a

sensului exact al prevederilor lui şi nu pentru susţinerea unui punct de vedere

diferit faţă de acestea;

2. Sensul clar. Nu va trebui niciodată să se dea o interpretare specială unui tratat

ale cărui prevederi sunt redactate în mod clar, fără echivoc, întrucât aceasta ar

fi contrarie însăşi finalităţii operaţiei de interpretare;

21 Geamănu, Grigore, Drept internaţional public, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 120 – 121;22 Creţu, Vasile, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 216;

3. Interpretarea lor după sensul lor uzual. Cuvintele din tratat trebuie considerate

în sensul lor originar, cel mai simplu, mai firesc şi mai evident după sensul

general al cuvintelor, în sensul lor uzual;

4. Excluderea interpretărilor absurde. O interpretare care duce la un sens absurd

este incorectă, deoarece se presupune că părţile au dorit să dea sens celor

scrise în tratat şi de aceea trebuie să se înlăture orice contradicţie între

contextul general al tratatului şi un înţeles al unui anumit termen din tratat;

5. Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. Atunci când se stabileşte

că părţile au înţeles să folosească un termen în sensul lui special şi nu în cel

uzual, el va fi interpretat ca având acest sens;

6. Efectul util. Interpretarea unui text trebuie să ducă la concluzia că acesta

trebuie să produca un anumit efect, că nu este posibil ca intenţia partilor să fi

fost de a – l insera în tratat fără nici un rost

7. Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. În caz de dubii asupra

sensului unei prevederi din tratat, aceasta va fi considerată în sensul care poate

fi defavorabil părţii care a redactat – o sau a impus – o.

8. Luarea în cosiderare a scopului tratatului. Interpretarea unor părţi din tratat se

va face în lumina scopului general al tratatului, astfel că sensul care i se dă să

nu fie contrar acestui scop.23

23 Ibidem, p. 216 – 217.

V. CONCLUZII

Dreptul tratatelor reprezintă unul dintre capitolele cele mai importante ale

dreptului internaţional deoarece cuprinde principiile şi regulile esenţiale, de formă sau

de fond, care guvernează tratatele internaţionale, mijlocul principal prin care statele

îşi manifestă astăzi voinţa de a crea raporturi juridice.

Problema aplicării tratatelor internaţionale este una din cele mai complexe din

problematica dreptului internaţional public şi comportă mai multe situaţii de analizat.

Astfel, aşa cum am mai amintit, în principiu, tratatele se aplică numai faţă de statele –

părţi la tratatul respectiv, însă pot exista şi excepţii de la această regulă generală, şi

anume acele situaţii în care, respectivele state terţe au acceptat, în mod direct şi în

scris ca dispoziţiile tratatului sau doar o parte din dispoziţiile acestuia să aplice şi pe

teritoriul lor.

Pentru o mai bună aplicare a tratatelor este uneori necesară interpretarea

textului tratatului, pentru a se stabili cu exactitate care a fost dorinţa statelor- părţi.

Prin urmare, problema aplicării tratatelor este una extrem de complexă, de un

interes general şi care poate suferi frecvente modificări, ca urmare a modificărilor ce

se aduc legislaţiei internaţionale.

BIBLIOGRAFIE

ANGHEL, M. Ion, Dreptul Tratatelor,vol I, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

CHILEA, Dragoş, Drept internaţional public.Partea I.

Instituţii de drept internaţional public, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2007;

CREŢU, Vasile, Drept internaţional public, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004;

ECOBESCU, Nicolae; DUCULESCU Victor, Dreptul

Tratatelor, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995;

GEAMĂNU, Grigore, Drept internaţional public, vol.

II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

MIGA - BEŞTELIU, Raluca, Drept internaţional.

Introducere în dreptul internaţional public, Editura

ALL, Bucureşti, 1997;

MOLEA, C. Marian, Dreptul tratatelor internaţionale,

Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Bucureşti, 1988;

NĂSTASE, Adrian; AURESCU, Bogdan; JURA,

Cristian, Drept internaţional public. Sinteze pentru

examen , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;

NICIU, I. Marţian, Drept internaţional public, vol I,

Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993;

PIVNICERU, Mona – Maria, Drept internaţional

public, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

PUŞCĂ, Benone; PUŞCĂ, Andy, Drept internaţional

public, Editura Fundaţiei Academice Danubius,

Galaţi, 2000;

TACAKS, Ludovic, NICIU, I. Marţian, Drept

internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1976.