rezumat dogmatica an 3 sem 1

Posted by prince.supercilious

1

Secţiunea I

Partea generală introductivă a Dogmaticii ortodoxe

I. ISTORIA TEOLOGIEI DOGMATICE ŞI SIMBOLICE ORTODOXE

Dogmatica aşa cum se prezintă astăzi a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Teologia greacă împarte

istoria dogmaticii în două perioade:

- de la origini până la Sf Ioan Damaschin;

- de la Sf Ioan Dam până azi;

Teologia românească şi rusească o împarte în trei:

- de la Păr. Ap. până la Sf Ioan Damaschin;

- de la sf Ioan Dam până la Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă ( 1642);

- de la Mărturisire până azi.

Prima perioadă.

De la Păr Ap până la Sf Ioan Damaschin

Primele elemente de doctrină creştină le găsim la Păr Ap. ( ca de ex. în scrierile Sf Ignatie Teoforul,

Clement Romanul ş.a.). Un pas înainte l-au făcut apologeţii greci şi lat. (Sf Iustin Mart şi Fil) în operele

cărora se găsesc şi erori doctrinare.

Primul teolog răsăritean în înţelesul de astăzi care încearcă o sistematizare a credinţei creştine este

Clement Alexandrinul ( conducăt şcolii alexandrine). În operele sale Stromatele, Protrepticul şi

Pedagogul, el se pronunţă în favoarea utilizării filosofiei în formularea şi explicarea înv de cred. – este pe

aceeaşi linie cu Sf Iustin Mart.

Prima lucrare dogmatică – Origen, Peri arhon. Există şi erori dogmatice sancţionate la Sin V Ec.

Sf Atanasie cel Mare deschide şirul marilor Păr ai Bisericii. În opera sa, Trei cuvinte împotriva

arienilor, apără deofiinţimea Fiului cu Tatăl, el fiind cel care a impus acest termen în crez. Prin operele

Cuvânt împotriva elinilor şi Despre întruparea Cuvântului ( caracter apologetico - dogmatic), i se aduce

apelativul de doctorul întrupării.

Sf. Vasile cel Mare ( †379) apără dumnezeirea Sf Duh – Despre Sf Duh către Amfilohie.

Sf Grig de Nissa – Marea cuvântare catehetică, Împotriva lui Eunomie, Despre viaţa lui Moise.

Sf Grig de Nazians ( †390) – Cinci cuvântări teologice – precizarea dogmei trinitare.

Sf Chiril al Ierusalimului – Cinci cateheze mistagogice.


2

Sf Chiril al Alexandriei – contribuţie la dogma hristologică, respinge nestorianismul – Contra lui

Nestorie.

Dionisie Areopagitul – Despre ierarhia bisericească şi cerească, Despre numele divine.

Leonţiu de Bizanţ – introduce termenul de enipostaziere.

Sf Maxim Mărturisitorul – contribuţii în domeniul hristologiei şi cosmologiei. Capete teologice,

Ambigua.

Sf Ioan Damaschin – încheie per Patristică, prin opera Expunerea exactă a credinţei ortodoxe este

numit părintele dogmaticii creştine.

Dintre Părinţii apuseni care au contrib la dezvoltarea dogmaticii:

Irineu de Lugdunul – este creatorul teoriei aspectului recapitulativ al mântuirii.

Tertulian – a întrebuinţat pentru prima dată termenii trinitas şi persoană pentru dogma Sf Treimi.

Sf Ciprian al Cartaginii – Despre unitatea Bisericii, aspectul vizibil al Bisericii.

Fer Augustin (†430) – comparabil cu Origen, supus erorilor dogmatice. Principala operă – De

trinitate.

Ambrozie al Milanului – apropiat în gândire de Păr Răsăriteni, înclină spre Filoque.

Perioada a doua

De la Sf Ioan Dam - Mărturisirea lui Petru Movilă

În această perioadă - opere mai puţin originale, dar fidele celor patristice.

Teodor Studitul – Tratat desptre Sf Icoane.

Simion Noul Teolog – autorul Imnelor iubirii dumnezeieşti.

Sf. Grig Palama (†1359) – cel mai strălucit exponent al isihasmului, a dezvoltat teologia energiilor

necreate, făcând distincţia dintre fiinţă şi energiile divine. Lucrări: Despre Sf Lumină; Tomul Aghiorritic.

Nicolae Cabasila – sec XIV, Viaţa în Hs, Comentariu asupra Liturghiei;

Simeon al Tesalonicului – Expunerea simboalelor de credinţă.

Ghenadie Scolarios – Mărt de credinţă;

Petru Movilă – Mărt de credinţă 1642 Iaşi – utilizată în toate Bis Ort. „singura carte simbolică a

ortodoxiei”.

Perioada a III-a

De la Mărturisire până azi

A. Teologi dogmatişti greci

Meletie Sirigul – Respingere a mărturisirii lui Chiril Lucaris.


3

În secolul XX întâlnim teologi ca: P Nellas Omul animal îndumnezeit, P Trembelas – Dogmatica Bisericii

Ortodoxe, Ioan Karmiris – Despre mărt de cred.

B. Teologi dogmatişti ruşi

Teofan Procopovici – reformator al teologiei sistematice ruse;

Mitr Filarel al Moscovei – Catehism;

Mitr Macarie Bulgacov – Teologie dogmatică ortodoxă;

Pavel Florensky – Stâlpul şi temelia adevărului;

Vladimir Lossky – cel mai important dogmatist rus; cele mai imp lucrări ale lui au fost trad în română:

Vederea lui Dumnezeu, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu;

Paul Evdikimov – exponentul curentului liturgic euharistic, alătusi de Schmemann; Ortodoxia,

cunoaşterea lui Dumnezeu;

C. Teologi dogmatişti români

Melchisedec Ştefănescu – cel dintâi manual de teologie dogmatică;

Ioan Mihălcescu – Compendiu de teologie simbolică;

Nicolae Chiţescu şi Isidor Todoran – Manual de teologie dogmatică şi simbolică;

Dumitru Stăniloae ( 1903-1993) – prin opera sa a eliberat teologia românească de reminescenţele

scolastice, cel mai important profesor de dogmatică al sec XX. Ancorat în duhul Sf Păr, a creat o vastă

operă dogmatică, trad Filocalia 12 vol. Principalele lucrări:

Iisus Hs sau restaurarea omului,

Teol Dogmatică Ortodoxă 3 vol;

Spiritualitatea ortodoxă;

Chipul nemuritor al lui Dumnezeu;

Pe lângă acestea au mai fost multe alte studii care acoperă toate capitolele dogmaticii ortodoxe. A

mai făcut comentarii la traducerile patristice. Pr Stăniloae aşează pers lui Hristos ca fiind Dumnezeu adev

şi Om adev. Contribuţia lui constă în faptul că mântuirea cred se obţ în biserică, numai în relaţia cu

Hristos.

În centrul teologie lui se află şi dogma Sf Treimi.

Pr. Prof Dumitru Popescu – Ortodoxie şi contemporanitate; Teologie şi cultură; Iisus Hristos

Pantocrator. Opera sa are o dimensiune apologetică pronunţată. El a investigat teologiile eterodoxe,

arătând diferenţe dintre Răsărit şi Apus.

Pr Prof Ioan Bria – autorul primului dicţ de teol ort.

Pr Ioan Ică – dpecialist al mărturisirilor de credinţă.

Dumitru Radu – numeroase studii de teologie dogmatică.


4

Şcolile teologice în Biserica Ortodoxă

Primii dascăli de teologie au fost mirenii, dar la elaborarea dogmelor au contribuit şi ierarhii

bisericii.

Şcoala din Alexandria, iniţiată de Panten, Clement Al şi Origen – tributară filosofiei platonice – folosea

metoda alegorică.

Şcoala din Antiohia, infl de filosofia aristotelică, se caracterizează prin caracterul antropologic real. Aşa

se explică faptul că la Alexandria au apărul eretici care negau divinitatea lui Hristos, neînţelegând

întruparea, iar la Antiohia, tendinţe dihotomiste tindeau să separe divinitatea de omenitatea lui Iisus

Hristos.

Prin Sf Atanasie cel Mare ( şc. Alexandria) este depăşit vechiul dualism al culturii antice păgâne. El

respinge arianismul şi spune că logosul divin se poate întrupa, deoarece omul şi cosmosul au structură

raţională. Dumnezeu s-a făcut om pt ca omul să se îndumnezeiască.

Reprezentanţii şc din Antiohia au interpretat Sf Scriptură istorico – literar, ceea ce a dus la accentuarea

firii umane a lui Hs, şi l-a făcut pe nestorie să nege unirea ipostatică. Sf Ioan G de Aur – teolog perfect

ortodox al acestei şcoli.

După dispariţia acestor şcoli, în sec IV, şcoala de la C-pol elaborează teologia bizantină. După căderea C-

polului, primele şc teologice au fost în sec XVI – Rusia, sec XIX Grecia şi România ( Fac Bucureşti

1882).

IV. OBIECTUL TEOLOGIEI DOGMATICE ŞI SIMBOLICE.

DOGMĂ, TEOLOGUMENĂ ŞI OPINIE TEOLOGICĂ PARTICULARĂ

Dogmele – „turnuri de apărare” a adevărului de credinţă revelat (Sf. Maxim Mărturisitorul);

Definiţia dogmei cuprinde cinci note caracteristice, dintre care două sunt cele mai importante: adevăr

revelat (descoperit de D-zeu) şi adevăr formulat (propovăduit de Biserică); numai atunci când ambele

caracteristici sunt întrunite se poate vorbi despre o dogmă. Ex: un adevăr descoperit în Sf. Scriptură, dar

care nu a fost formulat de Biserică rămâne un simplu adevăr revelat şi invers.

Raportul dintre Revelaţia divină şi dogma bisericească: Revelaţia prezintă punctul de pornire al

dogmei iar formularea bisericească reprezintă punctul final.

Necesitatea formulării dogmelor de către Biserică:

a) O învăţătură neformulată de Bis poate fi interpretată diferit de către credincioşii lipsiţi de lumina

Bisericii, care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15);

b) O învăţătură revelată nu se poate apăra prin ea însăşi de răstălmăciri;

c) Dacă identifică înv revelată cu dogma, excludem posibilitatea oricărei precizări şi explicaţii din partea

Bisericii.


5

În privinţa proclamării oficiale a dogmelor au existat opinii potrivit cărora dogmele pot fi

considerate numai acele învăţături formulate de Biserică în Sinoadele ecumenice. Aceasta duce la

concluzii eronate:

- Până la sin. I ecumenic, Biserica nu ar fi avut dogme;

- Dezvoltatrea dogmatică s-ar fi încheiat cu sin. VII ecumenic;

- În lipsa unui astfel de sinod, Biserica nu ar putea să se pronunţe unor prb misionare noi.

În practica Bis. Ort. Există 2 modalităţi de a defini adevărurile revelate:

- În mod obişnuit prin propovăduirea şi mărturisirea permanentă a adevărurilor dumnezeieşti în Biserică.

Acestea sunt considerate dogme de fapt şi sunt numeroase;

- În mod solemn, proclamate în Sinoadele Ecumenic. Acestea sunt dogmele de drept, al căror rezumat se

află în Simbolu de Credinţă (Crez).

În perioada dintre Sinodul Apostolic (50) şi până la sinodul I ecumenic, nu se poate afirma că Biserica nu

a învăţat pe credincioşi adevărurile de credinţă.

O situaţie similară: după ultimul sinod ecumenic şi până astăzi. Totuşi, Biserica şi-a exprimat

poziţia dogmatică în diferite prb de credinţă. Ex: purcederea Sf. Duh, fiinţa harului, nr Sf. Taine, modul

prefacerii euharistice, fiinţa şi infailibilitatea Bisericii etc.

Teologia Dogmatică va expune şi analiza atât dogmele de drept, cât şi pe cele de fapt.

Teologumene şi opinii teologice particulare

Teologumene – acele învăţături de credinţă care au un oarecare temei în Descoperirea divină, dar

care nu deţin consensul unanim al Bisericii, chiar dacă au o largă răspândire printre credincioşi. Ex:

timpul creării şi căderea îngerilor, originea sufletelor urmaşălor lui Adam; modul transmiterii păcatului

strămoşesc.

Opinia sau Părerea teologică – o învăţătură de credinţă având o justificare insuficientă în Revelaţia

divină sau fiind lipsită de astfel de justificări.

- Sunt admise doar dacă nu contrazic dogmele;

- Numărul lor este mai extins decât cel al dogmelor;

Opinii eronate în privinţa obiectului Teologiei Dogmatice:

- Sergiu Bulgakov – învăţământul teologic ortodox e constituit din teologumene, fiind un avantaj al

Bisericii;

- Paul Evdokimov – „minimum de dogme şi nelimitate opinii şi teologumene rămâne regula de aur a

Ortodoxiei”;

- Pr. Prof. Petru Rezuş – „toate producţiile Sf. Părinţi de după epoca hotărârilor Sinoadelor Ecumenice

trebuie luate cu titlu informativ de teologumene şi nu de dogme”


6

Sunt afirmaţii greşite: hotărârile Sinoadelor locale de la C-nopol din sec. al XIV-lea au valoare de dogme

şi nu de teologumene. Sf. Părinţi precum Grigorie Palama, Gr. Sinaitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae

Cabasila – au redat redat Tradiţia dumnezeiască apostolică în toată puritatea ei.

Împărţirea dogmelor

Toate dogmele sunt de aceeaşi valoare, însă au fost împărţite după anumite criterii:

a) După obiect: dogme de credinţă (teoretice) şi de morală (practice);

b) După raportul cu raţiunea umană: pure (care nu pot fi întelese raţional) şi mixte (pot fi înţelese

raţional);

c) După relaţia dintre ele: dogme generale (care cuprind alte dogme, ex: cele 12 art ale crezului) şi

speciale (sunt cuprinse in cele speciale şi în definiţiile dogmatice ale sin. Ec. Ex: dogma despre cele două

firi);

d) După modul formulării şi proclamării: dogme de drept şi de fapt;

e) După modul acceptării lor de Biserici: comune tuturor (Sf. Treime) şi specifice (purcederea Sf. Duh);

În teologia romano-catolică avem:

a) Dogme formale (descoperite de D-zeu şi formulate de Biserică) şi dogme materiale (nepropuse formal

de către Biserică);

b) A doua categorie cu autoritate mai mică reprezintă „adevărurile catolice”:

1) Concluziile teologice (adev. de credinţă deduse din două premise – una e revelată);

2) Adevărurile filosofice (obţinute pe cale raţională)

3) Faptele dogmatice (de ex: episcopatul Sf. Petru la Roma).

Distincţia catolică dintre dogmele revelate în Sf. Scriptură şi cele întemeiate pe autoritatea Bisericii a fost

respinsă de ortodocşi. D.p.d.v. ortodox nu există dogme să nu se afle în Sf. Scriptură.

În teologia protestantă în sex al XVII-lea: dogme esenţiale (necesare pt mântuire) şi neesenţiale (nu sunt

necesare pt mântuire). Bis Ortodoxă consideră că toate sunt egale. Argumente: sin VII ec anatematiza pe

cei ce nu cinstesc Sf. Icoane; Patr. Tarasie al C-nopolului: „a păcătui în dogmele mari sau mici este

acelaşi lucru”. Astăzi, la protestanţi nu există Biserică în calitate de organ de mântuire pentru a se putea

formula dogme. Totuşi ei au acceptat dogmele primelor 4 sinoade ecumenice ca o legătură cu Biserica

primară.

Notele caracteristice ale dogmei

Definiţia cea mai cunoscută a dogmei – un adevăr teoretic, revelat de D-zeu, formulat de Biserică,

neschimbabil şi predicat în vedera mântuirii. Sunt 5 note:

a) Adevăr revelat de D-zeu – dogma nu e produsul raţiunii omeneşti, ci un adevăr supranatural;

- Nu este iraţională sau antiraţională ci supraraţională;


7

- Totuşi, nu toate adevărurile din Sf. Scriptură sunt dogme;

- Toate dogmele trebuie să fie fundamentate pe Revelaţie;

b) Adevăr formulat, proclamat şi apărat de Biserică – caracter eclezial al dogmei;

- Doar Biserica sub asistenţa Duhului Sfânt nu poate greşi în formularea foarte precisă a dogmelor.

- Biserica a păstrat practica formulării dogmelor în Sinoade de la Sf. Ap.

c) Adevăruri de credinţă teoretice – se deosebesc de normele morale şi canoane (carac. practic)

- Dogmele sunt formule logice ale unor adevăruri supralogice, antinomice sau paradoxale;

- Totuşi, în fond dogma este un adevăr dumnezeiesc, nu doar teoretic, ce se cere experimentat sau trăit

prin puterea Sf. Duh şi prin credinţă.

d) Adevăr de credinţă neschimbabil – deoarece adevărul este dumnezeiesc, veşnic şi imuabil;

- O dogmă formulată de un Sinod Ec nu poate fi schimbată nici ca formă, nici ca fond. Nu se pot accepta

formulări noi, dar formulările iniţiale se pot amplifica.

- Această notă nu echivalează cu un conservatorism sau o stagnare, întrucât sarcina teologiei este de a

aprofunda dogmele cu experienţa eclezială.

e) Adevăr care duce la mântuire – obiectul credinţei îl reprezintă dogmele;

- Dără dogme, credinţa este lipsită de conţinutul ei adevărat, devine o credinţă goală, pietistă care nu

mântuieşte;

Erezia – nu este numai îndepărtarea de la dreapta credinţă formulată în Biserică, ci şi denaturarea şi

pervertirea credinţei noastre. E rupere din comuniunea cu Hristos şi cu Biserica.

- După Sf. Părinţi, este nu numai cel mai grav păcat ci şi cel mai primejdios şi păgubitor, fiind împotriva

Duhului Sfânt, deoarece denaturează credinţa.

- Sf. Ap. Pavel avertizează: „De omul eretic după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul

ca acesta s-a alăturat şi a căzut în păcat, fiind singur, de sine osândit” (Tit 3, 10-11).

V. FORMULAREA DOGMELOR

a. Factorii care contribuie la formularea dogmelor:

-Duhul Sfânt (principalul factor) este prezent și lucrează în Biserică

- Biserica, oferind explicații teoretice rânduielilor liturgice și morale

- filosofia greacă (folosită de Sf. Părinți ca instrument de lucru, fără să fie influențați de aceasta)

- ereziile apărute de-a lungul veacurilor.

b. Etapele formulării dogmelor

1. Primirea adevărului revelat direct prin Revelație (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție). Caracteristici: bogăția de

sensuri și calitatea de a fi explicat în moduri diferite.


8

2. Perioada controverselor. Dacă Biserica nu s-a pronunțat, apar păreri eronate (ex.

apocatastaza,hiliasmul). După dogmatizare, cei care s-au supus sinodului nu au mai fost sancționați.

3. Etapa definirii adevărului revelat în formă concisă și formularea lui de către Biserică.

După acceptarea prin consensul Bisericii, adevărul de credință devine izvor al Tradiției dumnezeiești

(aspectul statornic).

Mai urmează o etapă a explicării teologice al conținutului dogmelor, etapa aprofundării și trăirii

dogmelor.

Caracterul supranatural al dogmelor

“Singurul adevăr mântuitor este Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dogmele explică taina lui Hristos” – D.

Stăniloae

Dogmele sunt taine după conţinut, iar după formă sunt determinate de cugetarea umană. Formularea lor

revine raţiunii luminate de credinţă.

a) Adevărurile dogmatice se sprijină exclusiv pe autoritatea lui Dumnezeu şi nu pe raţiunea umană, fiind

primite doar prin credinţă. Raţiunea doar aprofundează înţelegerea dogmelor deoarece:

-Raţiunea nu poate ajunge singură la descoperirea adevărurilor supranaturale.

-Nici după Revelaţie credinţa nu poate fi transformată în cunoaştere raţională.

14

b) Raţiunea constituie organul formulării, însuşirii, justificării şi explicării teologice a dogmelor, având un

rol foarte important.

Raţiunea respinge obiecţiile ridicate împotriva dogmelor (justificare negativă). Astfel se apără dogmele,

nu se dovedesc adevărurile de credinţă; fiind taine sunt imposibil de cunoscut.

Dacă Dumnezeu e autor şi al Revelaţiei şi al raţiunii umane, dogmele nu se vor contrazice. Sf. Părinţi

spun că dogmele sunt conforme naturii umane.

Dimensiunea doctrinară a vieţii duhovniceşti

Doctrina ortodoxă şi viaţa spirituală a Bisericii sunt inseparabile. Spiritualitatea se întemeiază pe adevărul

definit în dogme. Viaţa duhovnicească reprezintă expresia învăţăturii dogmatice, iar dogmele determină

conţinutul şi specificul spiritualităţii ortodoxe. De aceea spiritualitatea poate fi numită trinitară,

hristocentrică, pnevmatologică şi eclesială.

Dogma reprezintă definirea şi mărturia îndumnezeirii şi mântuirii noastre în Iisus Hristos. De aceea

înţelegerea greşită a tainei Sf. Treimi înseamnă stâlcirea tainei mântuirii noastre în Hristos.


9

Dogma constituie norma vieţii noastre duhovniceşti. Spiritualitatea este actualizarea şi trăirea învăţăturii

dogmatice a Bisericii. Dogma este şi baza doctrinară a vieţii noastre spirituale în Hristos. Dacă doctrina

rodeşte în spiritualitate, şi aceasta îşi pune amprenta pe modul de teologhisire a Bisericii.

Progresul dogmelor şi dezvoltarea lor necontenită în Biserică

Definirea bisericească a adevărului revelat protejează adevărul de răstălmăcire. Forma generală a

dogmelor cere o explicare teologică interminabilă a conţinutului lor, în conformitate cu împrejurările

mereu noi.

Dogmele nu evoluează, dar înţelesul lor progresează şi se adânceşte cu fiecare generaţie. Biserica nu

crează adevăruri noi ci formulează mai bine adevărurile deja revelate. Noi suntem cei care ne îmbogăţim,

nu Revelaţia divină, unde nu se adaugă nimic.

Progresul poate fi:

a) Progres cantitativ şi calitativ al dogmelor, numărul lor crescând cu timpul.

b) Progresul formal - constă în amplificarea dogmei prin lărgirea formulei deja existente. O anumită

învăţătură dogmatică e opera mai multor sinoade ecumenice şi în viitor ea trebuie dezvoltată organic,

antropologic, soteriologic, eclesiologic.

c) Progres spiritual al nostru, nelimitat, în înţelegerea dogmelor, prin explicaţii, experienţa şi trăirea

conţinutului lor.

Dezvoltarea dogmatică este posibilă şi necesară. Pr. Stăniloae – activitatea dogmatică a Bisericii de

explicare a conţinutului infinit al dogmelor este esenţială şi permanentă. Explicarea teologică intră în uzul

permanent al Bisericii, devenind învăţătură bisericească, identică cu tradiţia bisericească (aspectul

dinamic al Sf. Tradiţii).

Laberthonniere, teolog catolic, aduce obiecţii împotriva cunoaşterii dogmatice (sec. XIX) –

adevărurile revelate nu sunt primite doar prin raţiune, ci şi printr-o lumină pusă în noi de Dumnezeu la

creaţie.

Revelaţia divină premerge oricărei experienţe interioare. Dogma implică şi o trăire interioară, o

experienţă personal-comunitară. Iubirea şi raţiunea nu trebuie separate. Raţiunea fără iubire e cunoaştere

formală, iar iubirea fără raţiune este oarbă. Când raţiunea şi iubirea se unesc, cunoaşterea dogmatică îşi

îndeplineşte adevărata ei valoare şi semnificaţie.

Dumnezeu ne descoperă adevăruri ca să ne desăvârşim prin cunoaştere şi făptuire, să ajungem la

sfinţenie.

Rolul Sf. Duh şi al Bisericii în cunoaşterea dogmatică


10

Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturi şi din Scripturi. Întreaga creaţie constituie un mijloc de

dialog între Dumnezeu şi om. Cunoaşterea naturală nu este suficientă. Revelaţia supranaturală este

necesară, care îl ajută pe om să nu-l confunde pe Creator cu creaţia sa. Lumea, opera lui Dumnezeu, îşi

găseşte finalitatea în unirea cu Dumnezeu, fiind teocentrică.

1. Revelaţia supranaturală s-a făcut prin inspiraţie (actul tainic dar real prin care Dumnezeu îl face

pe om să primească şi să transmită revelaţia divină), deci prin puterea Duhului Sf. În opera de

dogmatizare, Sf. Duh este prezent prin asistenţă. Are o intensitate diferită, dar e la fel de importantă.

Revelaţia supranaturală s-a încheiat, dar asistenţa Sf. Duh are rolul de a ajuta Biserica să pătrundă în

cunoaşterea adevărului.

2. Cunoaşterea dogmatică are şi o puternică componentă eclesială. Biserica este subiectul

cunoaşterii lui Dumnezeu şi doar ea primeşte şi comunică fără greşeală adevărul despre Dumnezeu.

Experienţa conţinutului nu poate avea loc decât în interiorul Bisericii, ca şi unirea dintre adevăr şi iubire.

În Biserică adevărul este experiat în mod existenţial, ca Persoana lui Hristos.

Adevărul revelat a fost încredinţat unei comunităţi de persoane, adică Bisericii, în care se poate face

experienţa acestui adevăr. numai comuniunea perihoretică a Bisericii, edificată sacramental de Duhul

Sfânt poate păstra în mod infailibil adevărul despre Dumnezeu. Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi au mărturisit

colaborarea lor cu Sf. Duh în lucrarea de dogmatizare: „Am hotărât noi şi Duhul Sfânt”.

Alexei Homiakov pune în evidenţă rolul sobornicesc al Bisericii în păstrarea şi apărarea adevărului

revelat. Acest adevăr este rodul comuniunii, se păstrează nealterat şi se experiază doar în comuniune, care

înseamnă unitate în iubire şi adevăr.

VII. METODE ALE CUNOAŞTERII DOGMATICE:

ANALOGIA ŞI SIMBOLISMUL

Cunoaşterea dogmatică are mijloace sau metode proprii pe care le utilizează:

1) Analogia – pleacă de la premisa că universul este opera lui D-zeu, iar tot ce există în el sunt, cum

afirmă Părintele Stăniloae, plasticizări ale raţiunilor divine necreate. Prin analogie cu această lume, omul

poate cunoaşte ceva despre Creatorul ei.

Sunt trei tipuri de analogii, care sunt tot atâtea trepte pe drumul spre Creator:

a) Are ca punct de pornire fie creaţia în ansamblul ei, fie doar o parte a creaţiei întrucât universul poartă

pecetea lui D-zeu. Ca dovadă avem raţionalitatea şi interdependenţa ce caracterizeaă creaţia. Totul e

guvernat de armonie, fapt dovedit şi de descoperirile ştiinţifice. Concilierea dintre unitate şi pluralitate a

determinat pe creştini să afirme că întreaga creaţie este un refelx al Sf. Treimi.


11

b) O aflăm în lumea fiinţelor spirituale, îngerii şi oamenii, care redau mai bine chipul perfecţiunii lui D-

zeu. Îngerii sunt o mai bună analogie cu D-zeu. Omul trimite la existenţa lui D-zeu prin sufletul sau

spiritul său (analogie cu Sf. Treime, unitate întreită: raţiune, sentiment, voinţă – Fer. Augustin).

c) Gradul cel mai înalt de analogie cu D-zeu din lumea creată îl constituie sfântul, omul ajuns la

asemănarea cu D-zeu prin har.

- Diferenţe interconfesionale: pt catolici, perfecţiunea e rezultatul unei graţii create, care lasă un gol între

om şi D-zeu. Protestanţii resping aceste analogii şi în special conceptul de îndumnezeire. Ei exagerează

starea de păcătoşenie a omului, exprimată prin distrugerea chipului divin din el.

* analogiile nu trebuie supraevaluate sau suprasolicitate, considerându-se că lumea de dincolo este

asemenea acesteia. Acest fapt duce la antropomorfism. Nu trebuie nici subevaluate, căci astfel s-ar

favoriza agnosticismul.

* Rolul analogiilor: de a îndruma spre un sens mai înalt ceea ce exprimă ele. Sf. Maxim Mărturisitorul:

„Cunoaşterea relativă mişcă dorinţa spre cunoaşterea prin participare, iar cunoaşterea trăită prin

participare, care procură simţirea celui cunoscut, depăşeşte cunoaşterea cuprinsă în raţionamente,

concepte, înţelesuri”.

2) Simbolismul – utilizează simbolul, căruia îi oferă însă alte înţelesuri decât arta, filosofia, cultura în

genral. Simbolul este un semn material şi are două părţi: una vizibilă şi una invizibilă.

- Simbolul descoperă dimensiunea adâncă, fundamentală, religioasă a realităţii; dezvăluie ochilor noştri

existenţa realităţilor spirituale, a Raţiunii divine. Este limba religiei.

- Tot ce există în lumea această e un simbol al lumii de dincolo, chiar şi omul (închipuie divinul şi

umanul), cosmosul, lumea creată (simbol al lumii necreate).

- Nu e doar un semn convenţional, ci participă la realitatea simbolizată. Ex: Botezul – simbol al morţii şi

învierii lui Hristos, ci ne descoperă însăşi realitatea nevăzută a morţii şi învierii lui Hristos.

- Sf. AP. Pavel: Hristos este Paştele nostru, un simbol al trecerii noastre de la moarte la viaţă, dar şi

realitatea însăşi a acestei treceri.

- Sf. Duh sub chip de porumbel la Botez şi limbi de foc la Cincizecime – nu e doar un semn ci simbol,

care exprimă prezenţa Sf. Duh.

- Cele 7 Taine sunt simboale, care descoperă pprin lucrarea lor văzută diferite lucrări ale harului divin

nevăzut.

- Sf. Liturghie e o participare reală la întreaga iconomie;

- Prin simboale se poate exprima mai mult decât prin limbaj obişnuit;

- Simbolul nu e identic cu lucrul simbolizat, ci el trimite dincolo de sine. E punctul de legătură unde se

întălneşte lumea văzută cu cea spirituală, sau „punctul de întretăiere a divinului cu umanul” (Berdiaev)

Simbolul pune două probleme:


12

1. Raportul dintre simbol şi lucrul simbolizat

- S-au formulat 2 opinii adverse: realiştii extremişti – identifică simbolul cu lucrul simbolizat,

nominaliştii – simbolul e un simplu semn convenţional, fără nicio legătură cu realitatea simbolizată.

- Soluţia: realismul moderat – afirmă prezenţa reală a divinului, ca realitate obiectivă în simboale văzute.

2. Limita cunoaşterii simbolice

- Cunaoşterea prin simbol are limitele ei. Ea dă mărtuire despre prezenţa realităţii divine, dar oferă puţine

amănunte despre ea.

- În apus a fost folosită mai mult analogia – cunoaşterea catafatică, iar în răsărit simbolul.

- Sf. Părinţi consideră simbolul un îndemn spre transfigurare, spre experienţa prezenţei harului divin,

prezenţă care justifică metoda apofatică a cunaoşterii.

VIII. REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ – IZVOR AL CREDINŢEI CREŞTINE ŞI PRINCIPIU

OBIECTIV AL TEOLOGIEI DOGMATICE

Învăţătura creştină se află cuprinsă în revelaţia dumnezeiască. Revelaţia divină este actul prin care

Dumnezeu se descoperă oamenilor prin lucrările şi Cuvântul Său, făcându-ne cunoscut tot ce e necesar pt

mântuire. Fără revelaţie omul nu ar putea si-L cunoască pe Dumnezeu şi nici pe sine însuşi.

Prin revelaţie se înţeleg două lucruri:

- actul descoperirii;

- conţinutul descoperirii, adevărul despre Dumnezeu şi despre voinţa şi lucrarea Sa.

Revelaţia dumnezeiască este descoperirea tainei cele ascunse din timpuri veşnice, iar acum arătată

prin scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscută la toate neamurile,

spre ascultarea credinţei ( Rom 16, 25-26).

- ea se face treptat şi în mai multe etape: în mod indirect chiar din momentul creaţiei, prin natura creată (

cosmos şi om) şi în mod direct, supranatural şi personal, prin cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor

în rai, şi apoi prin cuvintele profeţilor şi prin Fiul Lui.

Revelaţia naturală

- este prima formă de descoperire a lui Dumnezeu la nivelul creaţiei văzute, El arătându-se prin natura

creată;

- în opinia Pr. Stăniloae, cosmosul şi omul este conţinutul revelaţiei naturale;

- lumea întreagă este plină de prezenţa Creatorului ei; ea Îl reflectă şi Îl descoperă în perfecţiunile lui;

Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ps. 18, 1;


13

- din momentul creaţiei Dumnezeu este atotprezent în ea, prin Duhul Său ( „Cele nevăzute ale Lui se văd

de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie

fără cuv de apărare” Romani 1, 21).

- revelaţia stă la baza unei credinţe naturale a omului;

- treapta credinţei naturale se cere depăşită; credinţa naturală bazată pe revelaţie naturală are nevoie de

completarea ei prin credinţa dăruită prin revel supranaturală;

- descoperirea lui Dumnezeu în natură este insuficientă, ca urmare a păcatului strămoşesc.

Revelaţia supranaturală

- este a doua formă de descoperire a lui Dumnezeu, de o intensitate mai ridicată decât cea naturală;

- ea reprezintă descoperirea mai directă pe care Dumnezeu o face prin cuvinte, minuni, oameni aleşi şi

prin Sine Însuşi;

- se numeşte supranaturală pt că Dumnezeu se comunică în mod supranatural, este acceptată prin credinţă

şi cuprinde adevăruri care depăşesc puterea de înţelegere a fiinţei umane;

- posibilitatea acestei forme de revelaţie este dată de faptul că Dumnezeu este Persoană spirituală absolută

şi vrea să comunice cu făpturile create de El, chemându-i la comuniune;

- este posibilă şi în ceea ce priveşte omul, care vrea să intre în comuniune cu Creatorul său;

- adevărurile de cred descoperite, deşi supraraţionale, sunt adevăruri care îl ajută pe om la desăvârşirea sa

după har;

- prin revel supranat Dumnezeu compleatează pe cea naturală, întărind mai bine credinţa naturală în El;

- acum Dumnezeu se descoperă direct, deplin, ca Persoană absolută, iubitoare, care ne cheamă la

comuniune cu El;

- între cele două forme de revelaţie nu există o ruptură, ci o corespondenţă, prin faptul că Hs se

întrupează, venind întru ale Sale.

Etapele Revelaţiei Supranaturale

1. Revelaţia primordială făcută primilor oameni în Rai, păstrată prin urmaşi până la Avraam, apoi

reminiscenţele ei sunt păstrate în religiile şi miturile tuturor popoarelor.

2. Revelaţia specială a VT, făcută în sânul poporului ales şi pregătit special de Dumnezeu, prin

făgăduinţa făcută lui Avraam;

3. Revelaţia absolută, universală a NT, dată de Însuţi Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este culmea şi

încheierea revelaţiei divine, peste care nimeni nu poate pune sau adăuga ceva.

Revel VT trebuie înţeleasă şi interpretată în lumina NT, având în centru pe Hs, prefigurat şi profeţit în

Legea Veche.


14

Revel supranat s-a încheiat, găsindu-şi expresia ultimă în Pers Mântuitorului, Reveaţia însăşi, Cuvântul

lui Dumnezeu. O nouă revelaţie nu este mai este posibilă.

IX. MODALITĂTILE SAU CĂILE DE TRANSMITERE A REVELAŢIEI SUPRANATURALE:

SFÂNTA SCRIPTURĂ ṢI SFÂNTA TRADIŢIE

Potrivit invãţãturii de credinţã revelaţia supranaturalã se pastreazã si se transmite de catre Biserica prin Sf

Scripturã si Sf Tradiţie. Sf Apostoli au transmis mai intâi pe cale oralã Cuvântul lui Dumnezeu,pe calea

tradiţiei si apoi in scris, prin Sf Evanghelii. Cele 2 forme exprimã descoperirea dumnezeiascã, fiind egale

in autoritate si importanţã si nu pot fi separate.

Relaţia dintre Biserica, Sf Scriptura si Sf Tradiţie

In V.T. legea a fost incredinţatã de Moise unei comunitãţi religioase, la fel si in N.T.,Sf Apostoli au

predicat dupa Cincizecime unei comunitãţi crestine. Astfel atât Scriptura cãt si Tradiţia constituie

“bunuri” ale Bisericii care le fructificã prin Duhul Sf in folosul credinciosilor. Doar aici poate fi inteleasã

si experiatã revelaţia divinã.

Sf Scripturã este interpretatã de Bisericã prin SF Tradiţie, iar in ortodoxie toate cele 3 sunt

interdependente, indisolubil unite. Pãr Stãniloae afirmã: “Biserica se misca in interiorul revelaţiei sau al

Scripturii si Tradiţiei; Scriptura isi descoperã conţinutul in interiorul Bisericii si Tradiţiei; Traditia e vie in

interiorul Bisericii. Revelaţia e eficientã in interiorul Bisericii si Biserica e vie in interiorul revelaţiei”.

Sf Scriptură – d.p.d.v. dogmatic

“Toata Scriptura e insuflatã de Dumnezeu si de folos spre invãţaturã, spre mustrare, indreptare, spre

inţelepţirea cea intru dreptate” (II Timotei 3,16). Sf Scripturã conţine Cuvantul lui Deus adresat nouã,

transmis prin lucrarea Duhului Sf care a grãit prin prooroci, inspirându-I si ferindu-I de erori.

Biserica cea pãstratoare a Revelaţiei este cea care a fixat imparţirea cãrţilor canonice ale V.T (39) si N.T

(27) separându-le de cele apocrife. Biserica Rasariteanã a preluat canonul alexandrin, in care pe lângã

cele canonice mai sunt cuprinse si cele deuteronomice (14), acestea nefiind lipsite total de autoritate, dar

nici normative nu sunt, ci conţin lucruri folositoare de suflet.

Raportul Biserica - Sf Scriptura

Cronologic Biserica are intâietate temporalã faţã de Scripturã. Biserica este cea care explica Scriptura, cu

responsabilitatea de a pastra conţinutul ei autentic. Existã si o intâietate in funcţie, Biserica are nevoie de

Scriptura pt a spori in cunoastere si trãire in Hristos. Daca Biserica este Hristos, iar conţinutul Scripturii

este Acelasi Hristos rezultã cã intre cele 2 e o legatura indisolubilã.

Scriptura este interpretatã numai de Bisericã, ea având harisma infailibilitãţii, iar hotãrârile dogmatice ale

sinoadelor ec devin normative.


15

Romano-cat, prin papã, au ridicat magisteriul (clerul si teologii) si Biserica deasupra Scripturii, fãcând-o

dependentã de Biserica. Ca urmare ei au introdus noi dogme : infailibilitatea papalã, primatul papal,

imaculata conceptio, inalţarea cu trupul la cer al Fecioarei si au interzis in Evul Mediu chiar folosirea

Bibliei.

Reformatorii sunt la polul opus si sustin dependenţa Bisericii faţã de Biblie. Plecând de la supremaţia

Bibliei ei au instituit drept criteriu de interpretare a Scripturii constiinţa liberã a omului, refuzând Bisericii

orice autoritate referiror la credinţã.

Adevarul de credinţã are ultimul temei in comuniunea Sf Treimi si de aceea nu poate fi pãstrat si

interpretat decat in comuniune, iar Biserica reprezintã o astfel de comuniune. Cunoasterea Sf Scripturi se

poate realiza doar in comunitatea de credintã, iubire si adevãr a Bisericii prin harul Duhului Sf.

Raportul Traditie – Biserica

Sf Traditie = totalitatea adevãrurilor revelate, care nu au fost cuprinse in Scripturã ci au fost predate

pe cale oralã de Mântuitorul si Apostoli, acestea fiind ulterior consemnate si pãstrate de Biserica pânã azi.

Ea a fost definitã : “viaţa Duhului in Bisericã” si “viaţa Bisericii in Duhul Sf” (V. Lossky), “memoria vie

a Bisericii” (S. Bulgakov), “permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos” (D. Staniloae).

Mântuitorul a predat invãţãturile Sale pe cale oralã, acelasi lucru cerându-l si Apostolilor :”Mergând,

invãţaţi toate neamurile…” (Mt 28,19), iar Apostolii au susţinut: “sunt incã si multe alte lucruri pe care

le-a facut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amãnuntul, in lumea asta n-ar incapea toate cãrtile ce s-ar fi

scris” (Ioan 21,25); “Multe având a vã scrie, n-am voit sa le scriu pe hârtie cu cernealã ci nãdãjduiesc sa

vin la voi si sã vorbesc gurã cãtre gurã ca bucuria sa fie

deplinã”(II Ioan 12); “Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos”(Romani 10,17).

Prin Tradiţie inţelegem atât acţiunea de transmitere a Evangheliei lui Hr (I Cor 11,23-24) cât si conţinutul

acestei transmiteri (I Cor 15,1), adicã insãsi Evanghelia.

Tradiţia incepe in timpurile premozaice, cu date ale revelaţiei paradisiace puse in scris de Moise.

Adevãrurile revelate care au fost pãstrate si transmise de Bisericã, dupa moartea ultimului Apostol si dupã

scrierea cãrţilor N.T. au circulat mai intâi oral si apoi consemnate in scris, alcãtuind Sf Traditie, numitã si

Traditia apostolicã. II Tes 2,15:”Deci fraţilor staţi necintiţi si ţineţi predaniile pe care le-aţi invãţat, fie

prin cuvãnt, fie prin epistola noastrã”.

Egala importanţã a Scripturii cu Tradiţia – Sf Epifanie : ”trebuie pãstratã Tradiţia pt cã nu este cu putinţã

a afla toate din Scripturã”; Ioan Gurã de Aur : “este evident cã Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci

multe fãrã scrisori dar si acestea sunt vrednice de credinţã”; Vasile cel Mare : “dintre dogmele din

Bisericã, pe care le avem in invãţãtura scrisã, iar pe altele din Tradiţia Apostolilor,..ambele au aceeasi

putere pt credinţã”.

Deosebiri:


16

- autoritatea Scripturii se exercitã si in cazul unei singure afirmaţii, intrucât Deus vorbeste direct prin

inspiraţia Duhului Sf. În Tradiţie Deus vorbeste indirect prin oameni, care pot si gresi uneori.

- Biserica a ales din Tradiţia primarã numai acele cãrţi scrise prin inspiraţie divinã pt a compune canonul

Scripturii, deci nu orice operã a Tradiţiei este egalã cu cea a Scripturii.

-Tradiţia transmite si completeazã Scriptura liturgic si canonic dar nu si dogmatic. Tradiţia contribuie prin

unele precizãri si formulãri ale adevãrurilor de credinţã oferind o explicatie autenticã a Scripturii.

Aceste deosebiri le gãsim la : St Ţankov, D. Balanos, S. Bulgakov.

Aspectele Sf Traditii

A. statornic = Biserica inţelege fondul Tradiţiei apostolice pe care ea l-a primit la Cincizecime si pana la

moartea ultimului Apostol si apoi l-a consemnat in scris pânã in epoca Sinoadelor ec. Cele 8 monumente

sau documente ale aspectului statornic:

1. Simbolurile de credinţã : apostolic (invãţãtura despre coborarea la iad, comuniunea sfinţilor), niceo-

constantinopolitan(opera primelor 2 sin ec, folosit in cultul B.O., are la bazã mãrturisirea de credinţã a bis

din Cezareea si cea din Cipru), atanasian (sec V, cuprinde si filioque)

2. Cele 85 de canoane apostolice

3. Def dogmatice si canoanele celor 7 sin ec si ale celor 9 sin locale, confirmate de sin VI Trulan

4. Cultul divin (in centru cele 3 liturghii)

5. Mãrturisirile de credinţã ale martirilor (ex Sf Policarp, Sf ignatie Teologul)

6. Scrierile Sf Pãrinţi

7 .Def dogmatice impotriva ereticilor (anatematisme)

8. Mãrtusirile istorice si arheologice, operele artelor bisericesti (picture, arhitectura)

B. dinamic = aprofundarea, actualizarea si fructificarea Traditiei apostolice, in interiorul Bisericii, ca

rãspuns la provocãrile diferitelor epoci istorice si culturi nationale. Acest aspect confirmã dreptul Bisericii

de a lucra prin iconomie prin care adapteazã viaţa credinciosilor la epocile (nu si credinta) pe care le

strabate. Biserica a manifestat si inţelegere faţã de cei ce s-au rupt de ea dar voiesc sa se intoarcã prin

pocãinţã, recunoscând Tainele acestora, dar si intransigenţã faţã de cei ce nu recunosc cã au gresit,

nerecunoscând Tainele acestora.

Acest aspect se manifestã in dezvoltarea slujbelor bisericesti , in reflecţia teologicã de explicitare a

revelaţiei, in activitatea pastoral-misionarã, in care s-a simţit nevoia redactãrii unor Mãrturisiri de

credinţã, ulterior a unor Catehisme.


17

Raportul dintre cele 2 aspecte : Tradiţia dinamicã, in care elementele umane sunt preponderente, nu are o

valoare egalã cu Tradiţia apostolicã, ci o valoare istoricã care atestã continuitatea in Bisericã si prin ea a

credinţei apostolice.

Progresul neincetat al Tradiţiei bisericesti reprezintã un progres subiectiv, de inţelegere tot mai adâncã a

adevarului dzeiesc si nu un progres obiectiv, de dezvoltare a revelaţiei. Fer Augustin : “ieri inţelegeai

puţin, azi intelegi mai mult, maine cu mult mai mult”.

Vicenţiu de Lerini susţine cã dezvoltarea Traditiei nu echivaleazã cu schimbarea ei, ci cu “o amplificare

in ea insãsi”, afirmã necesitatea progresului subiectiv : “creascã dar pana la cel mai inalt grad de

cunoastere, atat fiecare crestin, cat si toti la un loc, fiecare om si Biserica intreagã”.

Un criteriu pt deosebirea dintre Tradiţie si tradiţiile false il formuleazã Vicentiu de Lerini, in sec V : “ceea

ce a fost crezut pt totdeauana, pretutindeni si de cãtre toţi”.

Intre cele 2 aspecte exista o relaţie interioarã si formeazã o singurã realitate : “aspectul dinamic, ca si

explicare nouã, aprofundatã a lui Hr, nu se poate despãrţi de cel statornic cu care este in continuitate si de

identitate, de continut si har”(pr. Prof. dr. George Remete)

Diferenţe confesionale – Sf Tradiţie

Romano-Cat = se accentueazã aspectul dinamic, minimalizând Tradiţia apostolicã, din dorinţa de a putea

formula noi dogme, fãrã temeiuri revelate. Ei considerã cã Trad apostolicã nu a fost fixatã in primele 8

sec, ci se formuleazã permanent prin hot dogmatice ale papilor. La catolici nu se face distincţie intre cele

2 aspecte, unul din papi afirma : “Eu sunt Tradiţia” (papa Pius IX), iar pt justificare folosesc teoria

virtualului revelat, care in opinia lor este o concluzie dedusã logic despre un adevãr revelat si care se

gãseste ca un principiu revelat sau se gãseste potenţial in revelaţie. Asa au apãrut :concluziile teologice”,

de ex “filioque”.

Pt ortodocsi fiecare adevãr de credinţã sau dogmã trebuie sa posede temei in Sf Scriptura si Sf Traditie,

iar diferenţa dintre Trad apostolicã si cea bisericeascã este aceea cã ultima nu aduce noi dogme sau

adevãruri de credinţã, ci are rolul de a explica datele revelaţiei supranaturale.

Protestantismul, la polul opus faţã de catolici, a respins Sf Traditie, susţinâd cã Scriptura este singurul

mod de pãstrare a revelaţiei divine (Sola Scriptura). In acest sens ei au afirmat cã numai prin intermediul

Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie, ni se impartaseste harul, iar fiecare credincios poate interpreta

corect Scriptura (“interpretul sau tãlmãcitorul Scripturii este insãsi Scriptura).

Ei insã acceptã primele 4 sin ec si acordã importanţã operelor Sf Pãrinţi, fãrã a le acorda autoritate

dogmaticã, asa cum nici Bisericii nu-I acordã o astfel de autoritate. Protestantismul introduce practici si

invãţãturi care nu au temei in Revelaţie si contravin Tradiţiei apostolice, un astfel de ex fiind in sec XX,


18

sub impactul miscãrilor feministe, Confesiunile Protestante si Biserica Angliei care au acceptat hirotonia

femeilor ca pãstor si episcop.

X. CĂLĂUZELE TEOLOGIEI DOGMATICE ŞI SIMBOLICE: MĂRTURISIREA DE

CREDINŢĂ ŞI CATEHISMELE BISERICII ORTODOXE.

Dogmatica şi simbolica ortodoxă au ca izvoare Sf Scriptură şi Sf Tradiţie. În dezvoltarea ei ca

disciplină ea nu apelează numai la tradiţia apostolică ( aspectul statornic al Tradiţiei), ci şi la sprijinul

tradiţiei bisericeşti ( aspectul dinamic al Tradiţiei), oferit prin intermediul mărt de cred şi al catehismelor.

În istoria creştinismului sunt multe opere patristice intitulate mărturisiri de credinţă, ca cea a Sf Gr

Taumaturgul, Sf Vasile cel Mare. Operele patristice aparţin aspectului statornic. Mărt de cred care

aparţin aspectului dinamic al tradiţiei sunt elaborate de B.O. ca răspuns la unele provocări eterodoxe,

începând cu sec XV-XIX.

Mărt de cred încep cu sec IX, Encicilca Patr Fotie – 866 şi termină cu enciclicile Patr Ecumenice din sec

XX cu privire la ecumenism.

Cele 6 mărt de cred au fost denumite de dogmatistul Macarie în sec XIX călăuze ale B.O. şi ale teologiei

dogmatice. Ele au o autoritate relativă, chiar dacă sunt întemeiate pe Sf S şi Sf Trad. Ele reprezintă o

dezvoltare şi o explicare a simbolului de credinţă. Fiind întemeiate pe revelaţie au garanţia lipsei de

greşeli; nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa formulării lor teologice, datorită mediului lor cultural

în care au apărut.

Mărt de cred se împart în două:

- principale: Mărturisirea lui Petru Movilă 1642; Mărt Patr Dositei 1672; Enciclica Patr Ortodocşi

1848;

- secundare: Mărt lui Ghenadie Scolarul; Răspunsurile Patr Ieremia al II-lea; Mărt lui Mitrofan

Kritopoulos.

Mărturisirile principale ale B.O.

Mărturisirea Mitropolitului Petru Movilă

Autorul – mitr Kievului, Petru Movile, fiu de domnitor al Moldovei. A apărut cu scopul apărării cred ort.

în faţa propagandei uniatiste şi a tendinţelor prozelitiste protestante.

- 1640 o analiză a lucrării redactată în lb latină în cadrul sinodului de la Kiev, unde se găsesc 2 puncte

controversate: locul sufletului după moarte şi momentul prefacerii Darurilor la Liturghie;

- pt soluţionare s-a apelat la Patr Ecumenică, care în 1642 trimite reprezentanţi la Iaşi;

- se stabilesc: după moarte NU există foc curăţitor, rugăciunile şi milosteniile celor vii folosesc morţilor;

Sf Daruri se prefac în momentul în momentul Epiclezei – al invocării Sf Duh.

- Mărturiserea este aprobată de cele 4 Patriarhii istorice ale Ortodoxiei ( Al, Ier, Antiohia, C-pol);


19

- 1667 este tipărită în limba greacă, cunoaşte largă răspândire în ţările ortodoxe;

- cuprinsul ei este sub formă de întrebări şi răspunsuri, are 3 părţi: prima parte – 126 întrebări şi răsp

asupra cuprinsului crezului, partea a doua – 63 întrebări şi răsp despre rugăciune şi Fericiri, partea a 3-a

– 72 întrb şi răsp unde sunt expuse poruncile lui Dumnezeu despre păcat şi Decalog.

- Este importantă pt că apare într-un moment de criză, când biserica era expusă atacurilor uniate şi

protestante;

- multă vreme a fost principala armă contra prozelitismului eterodox;

- rămâne actuală şi azi, fiind mărturisirea prin excelenţă a B.O., fiind singura carte simbolică a B.O. (

Stăniloae).

Mărturisirea Patriarhului Dositei

Apare în urma încercării protestanţilor de a dovedi romano – catolicilor că înv lor este împărtăşită şi de

B.O. Aşa se explică apariţia în sec XVII a mărt de credinţă cu conţinut reformat pusă pe seama Patr Chiril

Lucaris.

Scopul Mărt Patr Dositei este de a demonstra că mărt lui Lucaris nu aparţine B.O. şi de a formula înv ort.,

combătând înv calvină.

- 1672 aprobată la sin de la Ierusalim;

- cuprinsul – 18 capitole şi 4 întrebări şi răspunsuri;

- expune înv despre Sf Treime, Sf. Scriptură, libertatea omenească şi predestinaţia relativă, creaţie şi

providenţă, păcat strămoşesc, Sf Taine;

- întrebările tratează despre Sf S şi cărţile care o compun, despre sfinţi, icoane post şi monahi;

- protestanţii spun că Dositei este infl de romano – catolicism, mai ales în 4 înv principale ale mărt:

1. aşezarea cărţilor apocrife alături de cele canonice şi cele bune de citit;

2. oprirea laicilor de la citirea Sf Scripturi;

3. folosirea termenului transsubstantiatio;

4. lipsa de claritate asupra purgatoriului;

Este f importantă pt că este singurul document cu autoritate în B.O., privitor la teoria predestinaţiei.

Enciclica Patriarhilor Ortodocşi din 1848

Constituie primul doc oficial al B.O. prin care sunt combinate inovaţiile dogmatice şi canonice romano –

catolice de până în sec XIX.

- reprezintă un răspuns la provocarea papei Pius al IX-lea, care invită B.O. să se unească cu cea Catolică,

oferindu-i privilegii;

- datorită faptului că enciclica papală omitea diferenţele mari care separau cele două Biserici, enciclica ort

le evisenţiază;


20

- această enciclică apare într-un mom de creştere a prestigiului papalităţii ( Papa pius IX ecretează dogma

imaculatei concepţii 1854 şi a infailibilităţii papale 1870);

- enciclica ort cuprinde 23 paragrafe, primele 8 formează o introd generală a stării Bisericii Romano

Catolice ( BRC); paragraful 9 trece la analiza propriu-zisă a enciclicii papale, combătută în paragrafele 10

– 23;

- se arăta dorinţa papei de a avea supremaţie în biserică; enciclica ort o combate, afirmând că scaunul

papal nu este de origine apostolică;

- face apel la cred ort să reziste în faţa propagandei catolice.

XI. MĂRTURISIRILE SECUNDARE SAU PARTICULARE ALE B.O.

Mărturisirea de credinţă a lui Ghenadie Scholarul

Este cea mai veche mărt ortodoxă, autorul fiild Ghenadie Scholarul, primul Patr al C-polului după cădere.

Cuprinsul ate 20 de cap, dintre care primele 8 nu sunt autentice.

- este expusă mai întâi dogma Sf Treimi, folosindu – se pt cele trei Persoane termenul grec de idiomata (

atribute) în loc de ipostasuri;

- Persoanele divine comparate cu cele trei funcţiuni ale sufletului: raţiune, voinţă, sentiment;

- este prezentată dogma hristologică, soteriologică, afirmându-se nemurirea sufletului şi răsplata viitoare;

- lucrarea apare cu intenţia de a aplana adversităţile musulmane faţă de cred creştină ( aşa se explică fol.

ter, idiomata în loc de ipostasuri, pt a evita acuzaţia de triteism din partea musulmanilor);

Răspunsurile Patriarhului Ieremia II

Luteranii au manifestat interes pt creştinii răsăriteni şi îi considerau aliaţi împotru’iva catolicilor.

Profesorii protestanţi de la Univ din Tubingen trimit 3 scrisori Patr Ieremia al II-a 1573 – 1574, şi

traducerea în greceşte a confesiunii augustane. Patr răspunde celei de-a treia scrisori, arătând că toţi

conducătorii turmei sunt urmaşi ai lui Hs, apărând ierarhia contestată de luterani. Le cere să păstreze

credinţa sănătoasă din Răsărit.

- 1575 au trimis o nouă scrisoare patriarhului, susţinând că nu se depărtează de credinţa Sf Păr şi a Sin Ec.

- Patr răspunde spunând că înv lui Hs se tâlcuieşte în lumina Sf Păr şi a Bisericii, iar mântuirea se face

prin cred şi fapte bune.

- 1581 – ultimul răspuns al Patriarhului prin care se resping erorile luterane comunicate de profesori în

scrisoarea din 1576;

- răsp Patriarhului este prima încercare de luare de poziţie ortodoxă faţă de înv protestantă;

- nu a fost aprobată de vreun sinod; conţine greşeli – pune accent mai mult pe fapte decât pe har;


21

Mărturisirea lui Mitrofan Kritopoulos

Autorul noscut în 1589, nepotul lui Chiril Lucaris, călugăr la Atos, studiază în Anglia, Elveţia.

- 1630 ales patriarh, intensă activitate culturală;

- 1639 moare în Ţara Românească;

- morivul compunerii l-a constituit vizita sa în germania şi este rodul discuţiilor purtate cu profesorii şi

teologii protestanţi;

- cuprinde 23 capitole în care sunt expuse înv Bisericii despre Sf Treime, Creaţie, Sf Taine, Iconomie etc.

- este contestată, spunând că are înclinaţie spre protestantism, lucru nefondat, pt că vb despre post,

cinstirea icoanelor, a sf moaşte, despre Sf Taine;

- are o mare valoare, tratează la nivel înalt punctele care separă pe ortodocşi de celelalte confesiuni;

Catehismele Bosericii Ortodoxe

Sunt expuneri mai scurte ale înv creştine. Rol important în catehizarea creştinilor şi pregătirea viitorilor

preoţi.

- au circulat dintr-o ţară în alta, având autoritatea sinodului bisericii;

- primele şi cele mai importante catehisme apar în sec XIX în B.O.Rusă ( Platon şi Filaret, mitr ai

Moscovei);

- în Grecia – Iconomos, Mesoloras;

- în B.O.R. Catehismul Prof Irineu Mihălcescu;

- importanţă mare – Catehismul 1952 elaborat de un grup de teologi, printre care şi Stăniloae;

- 1990 este reeditat;

- dintre cele traduse recent Viu este Dumnezeu - din franceză; noutatea acestui catehism este viziunea

unitară nu numai pe citate biblice, ci şi pe cultul ortodox;

- în el s-au strecurat şi opinii eronate – teoria apocatastazei.

XIV. RAPORTUL DINTRE TEOLOGIA DOGMATICĂ ȘI FILOSOFIE

Gândirea teologică patristică și bizantină a utilizat în elaborarea dogmelor metodele, termenii

filosofiei grecești ca mijloace de argumentare, dar a rămas fidelă învățăturii revelată a lui Hristos,

refuzând să facă o sinteză între sistemele filosofiei păgâne și creștinism (ex: Clement Alexandrinul, Sf.

Ioan Damaschin).

Sf. Scriptură nu este, în principiu, împotriva filosofiei și gândirii umane, ci declară direct că toată

înțelepciunea este de la Dumnezeu (și că înțelepciunea lui Dumnezeu "este de mai multe feluri", Ef. 3,10).

În ep.sale Sf.Pavel distinge 3 feluri de înț.: "înțelepciunea acestui veac", "înțelepciunea stăpânitorilor

acestui veac" și "înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu" (1 Cor 2, 4-8).

Această înț. a Mântuitorului se împotrivește ferm primelor 2, atât împotriva stăpânitorilor acestei lumi

"care caută să impună popoarelor concepțiile lor deșarte ducând un război împotriva lui Hristos" (Origen,


22

De principiis), cât și împotriva lumii acesteia care se închină creaturilor, iar pe de altă parte era

înțelepciunea iudeo-gnostică competitoare cu creștinismul.

Sf. Pavel vb. de osândirea cugetării care luptă în zadar cu Hristos, pericolul reprezentat de filosofia

păgână "filosofia și deșarta înțelepciune din predania omenească" (Col. 2,8).

Sf. Părinți au avut atitudini diferite: Sf. Grigorie de Nazianz compară introducerea filosofiei în înv.

creștină cu cele 10 plăgi ale Egiptului, iar Sf. Justin Martirul și Filosoful considera importantă filosofia:

"Un fel de testament spre folosul grecilor care înalță la filosofia cea după Hristos" (Stromate).

Sf. Ioan Damaschin vb. despre cercetarea înțelepților păgâni pt. a lua de la ei ceva folositor sufletului.

Sf. Părinți au luat doar tehnica argumentării, ei au creeat alți termeni (ipostas, ousia), dar nu au preluat

conceptele filosofice despre lume și viață, s-au conformat pt. a expune gândirea creștină la nivelul cultural

al epocii, făcând deosebire de fond dintre adevărul filosofic și cel revelat.

În Bis. R.C. relația dintre Dogmatică și Filosofie foarte intensă în forrma de exprimare cât și în

fondul cugetării religioase: în primul mileniu influența platonismului, în al 2 lea mileniu tomism,

filosofia aristotelică (valorificarea materiei, natura umană n-a fost pervertită de păcat, concepție

exterioristă între formă și substanță); teologia scolastică a căutat să raționalizeze taina Sf. Treimi făcând

separație între ființa lui Dumnezeu și ipostasuri, prezentând pe Dumnezeu și lumea ca două realități

izolate, legate între ele doar prin relații exterioare și nu în perspectiva Duhului Sfânt. Una dintre cele mai

mari erori făcute de teologia scolastică sub influența aristotelismului e aceea de a concepe ființa umană ca

natură autonomă opusă grației divine, resimțită ca un atentat la autonomia și libertatea omului ce l-a

îndemnat pe om spre ateism. Astăzi teologia romano-catolică privește spre gândirea Părinților răsăriteni și

spre spiritualitatea ortodoxă.

În Protestantism s-a respins inițial orice relație între teologie și filosofie, dar ulterior s-a ajuns ca

filosofia sau istoria să devină un criteriu al teologiei în locul revelației divine. Excepții: Barth a evitat

adoptarea unui sistem filosofic precis, atitudine ce caracterizează și astăzi pe mulți teologi protestanți.

În concluzie atitudinea teologiei față de filosofie nu trebuie să fie respingerea și subestimarea adevărului

filosofic, dar nici supralicitarea integrală, ci folosirea cu discernământ a tuturor cercetărilor ei, pentru

actualizarea mesajului creștin în contextul epocii.

rezumat dogmatica an 3 sem 1

Documents