1

Secţiunea I

Partea generală introductivă a Dogmaticii ortodoxe

I. Istoria teologiei dogmatice şi simbolice ortodoxe

Dogmatica aşa cum se prezintă astăzi a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Teologia

greacă împarte istoria dogmaticii în două perioade:

- de la origini până la Sf Ioan Damaschin;

- de la Sf Ioan Dam până azi;

Teologia românească şi rusească o împarte în trei:

- de la Păr. Ap. până la Sf Ioan Damaschin;

- de la sf Ioan Dam până la Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă ( 1642);

- de la Mărturisire până azi.

Prima perioadă.

De la Păr Ap până la Sf Ioan Damaschin

Primele elemente de doctrină creştină le găsim la Păr Ap. ( ca de ex. în scrierile Sf Ignatie

Teoforul, Clement Romanul ş.a.). Un pas înainte l-au făcut apologeţii greci şi lat. (Sf Iustin Mart

şi Fil) în operele cărora se găsesc şi erori doctrinare.

Primul teolog răsăritean în înţelesul de astăzi care încearcă o sistematizare a credinţei

creştine este Clement Alexandrinul ( conducăt şcolii alexandrine). În operele sale Stromatele,

Protrepticul şi Pedagogul, el se pronunţă în favoarea utilizării filosofiei în formularea şi

explicarea înv de cred. – este pe aceeaşi linie cu Sf Iustin Mart.

Prima lucrare dogmatică – Origen, Peri arhon. Există şi erori dogmatice sancţionate la

Sin V Ec.

Sf Atanasie cel Mare deschide şirul marilor Păr ai Bisericii. În opera sa, Trei cuvinte

împotriva arienilor, apără deofiinţimea Fiului cu Tatăl, el fiind cel care a impus acest termen în

crez. Prin operele Cuvânt împotriva elinilor şi Despre întruparea Cuvântului ( caracter

apologetico - dogmatic), i se aduce apelativul de doctorul întrupării.

Sf. Vasile cel Mare ( †379) apără dumnezeirea Sf Duh – Despre Sf Duh către Amfilohie.

2

Sf Grig de Nissa – Marea cuvântare catehetică, Împotriva lui Eunomie, Despre viaţa lui

Moise.

Sf Grig de Nazians ( †390) – Cinci cuvântări teologice – precizarea dogmei trinitare.

Sf Chiril al Ierusalimului – Cinci cateheze mistagogice.

Sf Chiril al Alexandriei – contribuţie la dogma hristologică, respinge nestorianismul –

Contra lui Nestorie.

Dionisie Areopagitul – Despre ierarhia bisericească şi cerească, Despre numele divine.

Leonţiu de Bizanţ – introduce termenul de enipostaziere.

Sf Maxim Mărturisitorul – contribuţii în domeniul hristologiei şi cosmologiei. Capete

teologice, Ambigua.

Sf Ioan Damaschin – încheie per Patristică, prin opera Expunerea exactă a credinţei

ortodoxe este numit părintele dogmaticii creştine.

Dintre Părinţii apuseni care au contrib la dezvoltarea dogmaticii:

Irineu de Lugdunul – este creatorul teoriei aspectului recapitulativ al mântuirii.

Tertulian – a întrebuinţat pentru prima dată termenii trinitas şi persoană pentru dogma

Sf Treimi.

Sf Ciprian al Cartaginii – Despre unitatea Bisericii, aspectul vizibil al Bisericii.

Fer Augustin (†430) – comparabil cu Origen, supus erorilor dogmatice. Principala operă

– De trinitate.

Ambrozie al Milanului – apropiat în gândire de Păr Răsăriteni, înclină spre Filoque.

Perioada a doua

De la Sf Ioan Dam - Mărturisirea lui Petru Movilă

În această perioadă - opere mai puţin originale, dar fidele celor patristice.

Teodor Studitul – Tratat desptre Sf Icoane.

Simion Noul Teolog – autorul Imnelor iubirii dumnezeieşti.

Sf. Grig Palama (†1359) – cel mai strălucit exponent al isihasmului, a dezvoltat teologia

energiilor necreate, făcând distincţia dintre fiinţă şi energiile divine. Lucrări: Despre Sf Lumină;

Tomul Aghiorritic.

3

Nicolae Cabasila – sec XIV, Viaţa în Hs, Comentariu asupra Liturghiei;

Simeon al Tesalonicului – Expunerea simboalelor de credinţă.

Ghenadie Scolarios – Mărt de credinţă;

Petru Movilă – Mărt de credinţă 1642 Iaşi – utilizată în toate Bis Ort. „singura carte

simbolică a ortodoxiei”.

Perioada a III-a

De la Mărturisire până azi

A. Teologi dogmatişti greci

Meletie Sirigul – Respingere a mărturisirii lui Chiril Lucaris.

În secolul XX întâlnim teologi ca: P Nellas Omul animal îndumnezeit, P Trembelas –

Dogmatica Bisericii Ortodoxe, Ioan Karmiris – Despre mărt de cred.

B. Teologi dogmatişti ruşi

Teofan Procopovici – reformator al teologiei sistematice ruse;

Mitr Filarel al Moscovei – Catehism;

Mitr Macarie Bulgacov – Teologie dogmatică ortodoxă;

Pavel Florensky – Stâlpul şi temelia adevărului;

Vladimir Lossky – cel mai important dogmatist rus; cele mai imp lucrări ale lui au fost

trad în română: Vederea lui Dumnezeu, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu;

Paul Evdikimov – exponentul curentului liturgic euharistic, alătusi de Schmemann;

Ortodoxia, cunoaşterea lui Dumnezeu;

C. Teologi dogmatişti români

Melchisedec Ştefănescu – cel dintâi manual de teologie dogmatică;

Ioan Mihălcescu – Compendiu de teologie simbolică;

Nicolae Chiţescu şi Isidor Todoran – Manual de teologie dogmatică şi simbolică;

Dumitru Stăniloae ( 1903-1993) – prin opera sa a eliberat teologia românească de

reminescenţele scolastice, cel mai important profesor de dogmatică al sec XX. Ancorat în

duhul Sf Păr, a creat o vastă operă dogmatică, trad Filocalia 12 vol. Principalele lucrări:

• Iisus Hs sau restaurarea omului,

4

• Teol Dogmatică Ortodoxă 3 vol;

• Spiritualitatea ortodoxă;

• Chipul nemuritor al lui Dumnezeu;

Pe lângă acestea au mai fost multe alte studii care acoperă toate capitolele dogmaticii

ortodoxe. A mai făcut comentarii la traducerile patristice. Pr Stăniloae aşează pers lui Hristos ca

fiind Dumnezeu adev şi Om adev. Contribuţia lui constă în faptul că mântuirea cred se obţ în

biserică, numai în relaţia cu Hristos.

În centrul teologie lui se află şi dogma Sf Treimi.

Pr. Prof Dumitru Popescu – Ortodoxie şi contemporanitate; Teologie şi cultură; Iisus

Hristos Pantocrator. Opera sa are o dimensiune apologetică pronunţată. El a investigat teologiile

eterodoxe, arătând diferenţe dintre Răsărit şi Apus.

Pr Prof Ioan Bria – autorul primului dicţ de teol ort.

Pr Ioan Ică – dpecialist al mărturisirilor de credinţă.

Dumitru Radu – numeroase studii de teologie dogmatică.

Şcolile teologice în Biserica Ortodoxă

Primii dascăli de teologie au fost mirenii, dar la elaborarea dogmelor au contribuit şi

ierarhii bisericii.

Şcoala din Alexandria, iniţiată de Panten, Clement Al şi Origen – tributară filosofiei

platonice – folosea metoda alegorică.

Şcoala din Antiohia, infl de filosofia aristotelică, se caracterizează prin caracterul

antropologic real. Aşa se explică faptul că la Alexandria au apărul eretici care negau divinitatea

lui Hristos, neînţelegând întruparea, iar la Antiohia, tendinţe dihotomiste tindeau să separe

divinitatea de omenitatea lui Iisus Hristos.

Prin Sf Atanasie cel Mare ( şc. Alexandria) este depăşit vechiul dualism al culturii antice

păgâne. El respinge arianismul şi spune că logosul divin se poate întrupa, deoarece omul şi

cosmosul au structură raţională. Dumnezeu s-a făcut om pt ca omul să se îndumnezeiască.

5

Reprezentanţii şc din Antiohia au interpretat Sf Scriptură istorico – literar, ceea ce a dus

la accentuarea firii umane a lui Hs, şi l-a făcut pe nestorie să nege unirea ipostatică. Sf Ioan G de

Aur – teolog perfect ortodox al acestei şcoli.

După dispariţia acestor şcoli, în sec IV, şcoala de la C-pol elaborează teologia bizantină.

După căderea C-polului, primele şc teologice au fost în sec XVI – Rusia, sec XIX Grecia şi

România ( Fac Bucureşti 1882).

IV. OBIECTUL TEOLOGIEI DOGMATICE ŞI SIMBOLICE.

DOGMĂ, TEOLOGUMENĂ ŞI OPINIE TEOLOGICĂ PARTICULARĂ

Dogmele – „turnuri de apărare” a adevărului de credinţă revelat (Sf. Maxim

Mărturisitorul);

Definiţia dogmei cuprinde cinci note caracteristice, dintre care două sunt cele mai

importante: adevăr revelat (descoperit de D-zeu) şi adevăr formulat (propovăduit de Biserică);

numai atunci când ambele caracteristici sunt întrunite se poate vorbi despre o dogmă. Ex: un

adevăr descoperit în Sf. Scriptură, dar care nu a fost formulat de Biserică rămâne un simplu

adevăr revelat şi invers.

Raportul dintre Revelaţia divină şi dogma bisericească: Revelaţia prezintă punctul de

pornire al dogmei iar formularea bisericească reprezintă punctul final.

Necesitatea formulării dogmelor de către Biserică:

a) O învăţătură neformulată de Bis poate fi interpretată diferit de către credincioşii lipsiţi de

lumina Bisericii, care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15);

b) O învăţătură revelată nu se poate apăra prin ea însăşi de răstălmăciri;

c) Dacă identifică înv revelată cu dogma, excludem posibilitatea oricărei precizări şi explicaţii

din partea Bisericii.

În privinţa proclamării oficiale a dogmelor au existat opinii potrivit cărora dogmele pot fi

considerate numai acele învăţături formulate de Biserică în Sinoadele ecumenice. Aceasta duce

la concluzii eronate:

- Până la sin. I ecumenic, Biserica nu ar fi avut dogme;

- Dezvoltatrea dogmatică s-ar fi încheiat cu sin. VII ecumenic;

6

- În lipsa unui astfel de sinod, Biserica nu ar putea să se pronunţe unor prb misionare noi.

În practica Bis. Ort. Există 2 modalităţi de a defini adevărurile revelate:

- În mod obişnuit prin propovăduirea şi mărturisirea permanentă a adevărurilor dumnezeieşti

în Biserică. Acestea sunt considerate dogme de fapt şi sunt numeroase;

- În mod solemn, proclamate în Sinoadele Ecumenic. Acestea sunt dogmele de drept, al căror

rezumat se află în Simbolu de Credinţă (Crez).

În perioada dintre Sinodul Apostolic (50) şi până la sinodul I ecumenic, nu se poate

afirma că Biserica nu a învăţat pe credincioşi adevărurile de credinţă.

O situaţie similară: după ultimul sinod ecumenic şi până astăzi. Totuşi, Biserica şi-a

exprimat poziţia dogmatică în diferite prb de credinţă. Ex: purcederea Sf. Duh, fiinţa harului, nr

Sf. Taine, modul prefacerii euharistice, fiinţa şi infailibilitatea Bisericii etc.

Teologia Dogmatică va expune şi analiza atât dogmele de drept, cât şi pe cele de fapt.

Teologumene şi opinii teologice particulare

Teologumene – acele învăţături de credinţă care au un oarecare temei în Descoperirea

divină, dar care nu deţin consensul unanim al Bisericii, chiar dacă au o largă răspândire printre

credincioşi. Ex: timpul creării şi căderea îngerilor, originea sufletelor urmaşălor lui Adam; modul

transmiterii păcatului strămoşesc.

Opinia sau Părerea teologică – o învăţătură de credinţă având o justificare insuficientă în

Revelaţia divină sau fiind lipsită de astfel de justificări.

- Sunt admise doar dacă nu contrazic dogmele;

- Numărul lor este mai extins decât cel al dogmelor;

Opinii eronate în privinţa obiectului Teologiei Dogmatice:

- Sergiu Bulgakov – învăţământul teologic ortodox e constituit din teologumene, fiind un

avantaj al Bisericii;

- Paul Evdokimov – „minimum de dogme şi nelimitate opinii şi teologumene rămâne regula

de aur a Ortodoxiei”;

- Pr. Prof. Petru Rezuş – „toate producţiile Sf. Părinţi de după epoca hotărârilor Sinoadelor

Ecumenice trebuie luate cu titlu informativ de teologumene şi nu de dogme”

7

Sunt afirmaţii greşite: hotărârile Sinoadelor locale de la C-nopol din sec. al XIV-lea au

valoare de dogme şi nu de teologumene. Sf. Părinţi precum Grigorie Palama, Gr. Sinaitul,

Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila – au redat redat Tradiţia dumnezeiască apostolică în toată

puritatea ei.

Împărţirea dogmelor

Toate dogmele sunt de aceeaşi valoare, însă au fost împărţite după anumite criterii:

a) După obiect: dogme de credinţă (teoretice) şi de morală (practice);

b) După raportul cu raţiunea umană: pure (care nu pot fi întelese raţional) şi mixte (pot fi

înţelese raţional);

c) După relaţia dintre ele: dogme generale (care cuprind alte dogme, ex: cele 12 art ale

crezului) şi speciale (sunt cuprinse in cele speciale şi în definiţiile dogmatice ale sin. Ec. Ex:

dogma despre cele două firi);

d) După modul formulării şi proclamării: dogme de drept şi de fapt;

e) După modul acceptării lor de Biserici: comune tuturor (Sf. Treime) şi specifice (purcederea

Sf. Duh);

În teologia romano-catolică avem:

a) Dogme formale (descoperite de D-zeu şi formulate de Biserică) şi dogme materiale

(nepropuse formal de către Biserică);

b) A doua categorie cu autoritate mai mică reprezintă „adevărurile catolice”:

1) Concluziile teologice (adev. de credinţă deduse din două premise – una e revelată);

2) Adevărurile filosofice (obţinute pe cale raţională)

3) Faptele dogmatice (de ex: episcopatul Sf. Petru la Roma).

Distincţia catolică dintre dogmele revelate în Sf. Scriptură şi cele întemeiate pe

autoritatea Bisericii a fost respinsă de ortodocşi. D.p.d.v. ortodox nu există dogme să nu se afle

în Sf. Scriptură.

În teologia protestantă în sex al XVII-lea: dogme esenţiale (necesare pt mântuire) şi

neesenţiale (nu sunt necesare pt mântuire). Bis Ortodoxă consideră că toate sunt egale.

Argumente: sin VII ec anatematiza pe cei ce nu cinstesc Sf. Icoane; Patr. Tarasie al C-nopolului:

8

„a păcătui în dogmele mari sau mici este acelaşi lucru”. Astăzi, la protestanţi nu există Biserică

în calitate de organ de mântuire pentru a se putea formula dogme. Totuşi ei au acceptat dogmele

primelor 4 sinoade ecumenice ca o legătură cu Biserica primară.

Notele caracteristice ale dogmei Definiţia cea mai cunoscută a dogmei – un adevăr teoretic, revelat de D-zeu, formulat de

Biserică, neschimbabil şi predicat în vedera mântuirii. Sunt 5 note:

a) Adevăr revelat de D-zeu – dogma nu e produsul raţiunii omeneşti, ci un adevăr supranatural;

- Nu este iraţională sau antiraţională ci supraraţională;

- Totuşi, nu toate adevărurile din Sf. Scriptură sunt dogme;

- Toate dogmele trebuie să fie fundamentate pe Revelaţie;

b) Adevăr formulat, proclamat şi apărat de Biserică – caracter eclezial al dogmei;

- Doar Biserica sub asistenţa Duhului Sfânt nu poate greşi în formularea

foarte precisă a dogmelor.

- Biserica a păstrat practica formulării dogmelor în Sinoade de la Sf. Ap.

c) Adevăruri de credinţă teoretice – se deosebesc de normele morale şi canoane (carac. practic)

- Dogmele sunt formule logice ale unor adevăruri supralogice, antinomice sau

paradoxale;

- Totuşi, în fond dogma este un adevăr dumnezeiesc, nu doar teoretic, ce se

cere experimentat sau trăit prin puterea Sf. Duh şi prin credinţă.

d) Adevăr de credinţă neschimbabil – deoarece adevărul este dumnezeiesc, veşnic şi imuabil;

- O dogmă formulată de un Sinod Ec nu poate fi schimbată nici ca formă, nici

ca fond. Nu se pot accepta formulări noi, dar formulările iniţiale se pot

amplifica.

- Această notă nu echivalează cu un conservatorism sau o stagnare, întrucât

sarcina teologiei este de a aprofunda dogmele cu experienţa eclezială.

e) Adevăr care duce la mântuire – obiectul credinţei îl reprezintă dogmele;

- Dără dogme, credinţa este lipsită de conţinutul ei adevărat, devine o credinţă

goală, pietistă care nu mântuieşte;

9

Erezia – nu este numai îndepărtarea de la dreapta credinţă formulată în Biserică, ci şi

denaturarea şi pervertirea credinţei noastre. E rupere din comuniunea cu Hristos şi cu Biserica.

- După Sf. Părinţi, este nu numai cel mai grav păcat ci şi cel mai primejdios şi

păgubitor, fiind împotriva Duhului Sfânt, deoarece denaturează credinţa.

- Sf. Ap. Pavel avertizează: „De omul eretic după întâia şi a doua mustrare,

depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a alăturat şi a căzut în păcat, fiind

singur, de sine osândit” (Tit 3, 10-11).

V. FORMULAREA DOGMELOR

a. Factorii care contribuie la formularea dogmelor:

-Duhul Sfânt (principalul factor) este prezent și lucrează în Biserică

- Biserica, oferind explicații teoretice rânduielilor liturgice și morale

- filosofia greacă (folosită de Sf. Părinți ca instrument de lucru, fără să fie influențați de aceasta)

- ereziile apărute de-a lungul veacurilor.

b. Etapele formulării dogmelor

1. Primirea adevărului revelat direct prin Revelație (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție). Caracteristici:

bogăția de sensuri și calitatea de a fi explicat în moduri diferite.

2. Perioada controverselor. Dacă Biserica nu s-a pronunțat, apar păreri eronate (ex.

apocatastaza,hiliasmul). După dogmatizare, cei care s-au supus sinodului nu au mai fost

sancționați.

3. Etapa definirii adevărului revelat în formă concisă și formularea lui de către Biserică.

După acceptarea prin consensul Bisericii, adevărul de credință devine izvor al Tradiției

dumnezeiești (aspectul statornic).

Mai urmează o etapă a explicării teologice al conținutului dogmelor, etapa aprofundării și

trăirii dogmelor.

Caracterul supranatural al dogmelor

10

“Singurul adevăr mântuitor este Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dogmele explică taina

lui Hristos” – D. Stăniloae

Dogmele sunt taine după conţinut, iar după formă sunt determinate de cugetarea umană.

Formularea lor revine raţiunii luminate de credinţă.

a) Adevărurile dogmatice se sprijină exclusiv pe autoritatea lui Dumnezeu şi nu pe raţiunea

umană, fiind primite doar prin credinţă. Raţiunea doar aprofundează înţelegerea dogmelor

deoarece:

-Raţiunea nu poate ajunge singură la descoperirea adevărurilor supranaturale.

-Nici după Revelaţie credinţa nu poate fi transformată în cunoaştere raţională.

b) Raţiunea constituie organul formulării, însuşirii, justificării şi explicării teologice a dogmelor,

având un rol foarte important.

Raţiunea respinge obiecţiile ridicate împotriva dogmelor (justificare negativă). Astfel se

apără dogmele, nu se dovedesc adevărurile de credinţă; fiind taine sunt imposibil de cunoscut.

Dacă Dumnezeu e autor şi al Revelaţiei şi al raţiunii umane, dogmele nu se vor

contrazice. Sf. Părinţi spun că dogmele sunt conforme naturii umane.

Dimensiunea doctrinară a vieţii duhovniceşti

Doctrina ortodoxă şi viaţa spirituală a Bisericii sunt inseparabile. Spiritualitatea se

întemeiază pe adevărul definit în dogme. Viaţa duhovnicească reprezintă expresia învăţăturii

dogmatice, iar dogmele determină conţinutul şi specificul spiritualităţii ortodoxe. De aceea

spiritualitatea poate fi numită trinitară, hristocentrică, pnevmatologică şi eclesială.

Dogma reprezintă definirea şi mărturia îndumnezeirii şi mântuirii noastre în Iisus Hristos.

De aceea înţelegerea greşită a tainei Sf. Treimi înseamnă stâlcirea tainei mântuirii noastre în

Hristos.

Dogma constituie norma vieţii noastre duhovniceşti. Spiritualitatea este actualizarea şi

trăirea învăţăturii dogmatice a Bisericii. Dogma este şi baza doctrinară a vieţii noastre spirituale

în Hristos. Dacă doctrina rodeşte în spiritualitate, şi aceasta îşi pune amprenta pe modul de

teologhisire a Bisericii.

11

Progresul dogmelor şi dezvoltarea lor necontenită în Biserică

Definirea bisericească a adevărului revelat protejează adevărul de răstălmăcire. Forma

generală a dogmelor cere o explicare teologică interminabilă a conţinutului lor, în conformitate

cu împrejurările mereu noi.

Dogmele nu evoluează, dar înţelesul lor progresează şi se adânceşte cu fiecare generaţie.

Biserica nu crează adevăruri noi ci formulează mai bine adevărurile deja revelate. Noi suntem cei

care ne îmbogăţim, nu Revelaţia divină, unde nu se adaugă nimic.

Progresul poate fi:

a) Progres cantitativ şi calitativ al dogmelor, numărul lor crescând cu timpul.

b) Progresul formal - constă în amplificarea dogmei prin lărgirea formulei deja existente. O

anumită învăţătură dogmatică e opera mai multor sinoade ecumenice şi în viitor ea trebuie

dezvoltată organic, antropologic, soteriologic, eclesiologic.

c) Progres spiritual al nostru, nelimitat, în înţelegerea dogmelor, prin explicaţii, experienţa şi

trăirea conţinutului lor.

Dezvoltarea dogmatică este posibilă şi necesară. Pr. Stăniloae – activitatea dogmatică a

Bisericii de explicare a conţinutului infinit al dogmelor este esenţială şi permanentă. Explicarea

teologică intră în uzul permanent al Bisericii, devenind învăţătură bisericească, identică cu

tradiţia bisericească (aspectul dinamic al Sf. Tradiţii).

VI. CUNOAŞTEREA DOGMATICĂ

Obiectul cercetării e Revelaţia divină. Adevărurile dogmatice sunt supraraţionale şi

supralogice. Dogma poate fi înţeleasă doar cu ajutorul raţiunii, fiind luminată de credinţă şi

încălzită de iubire.

Dogma are un caracter (antinomic) paradoxal, căci uneşte în sine realităţi ce par opuse:

materia cu spiritul, harul cu voinţa, creatul cu necreatul, pe Dumnezeu cu omul.

H. Andrutsos:

12

- raţiunea nu poate dovedi că dogmele sunt logic necesare, dar poate dovedi că nu sunt

imposibile în sine, ci în acord cu raţiunea umană;

- ateismul nu poate dovedi că dogmele sunt imposibile sau absurde şi nu poate înlocui

dogmele cu învăţături omeneşti, care să satisfacă nevoile spirituale ale oamenilor.

Raţiunea discerne în mod discursiv doar unele aspecte ale realităţii. Cunoaşterea

dogmatică nu este nici iraţională. În timp ce raţiunea umană are caracter parţial, cunoaşterea

divină are un caracter total. Dogmele sunt dumnezeieşti prin adevărul pe care îl cuprind, dar sunt

divino-umane prin formulele care le redau.

Cunoaşterea dogmatică permite să pătrunzi în lumea raţiunii absolute, a adevărului

absolut. Astfel se dilată raţiunea umană. Dinamismul cunoaşterii dogmatice se întemeiază pe

harul divin şi pe chipul lui Dumnezeu din om, care tinde spre asemănare.

Cunoaşterea dogmatică trebuie să păstreze o dimensiune duhovnicească şi morală, care

implică transfigurarea naturii umane. Ea se întemeiază şi pe experienţa apofatică a realităţilor

dumnezeieşti.

Cunoaşterea dogmatică se face prin angajarea pe calea virtuţilor. Sf. Maxim

Mărturisitorul – să nu facem credinţa noastră oarbă, lipsită de iluminările Duhului, care ni se

împărtăşesc prin mijlocirea virtuţilor.

Dacă prin cunoaşterea dogmatică tindem spre Hristos, la El se ajunge doar pe calea

virtuţilor.

Teologia scolastică medievală a redus dogmele la o cunoaştere strict naturală. A adaptat

adevărul revelat la posibilităţile cunoaşterii umane, fără să ridice cunoaşterea umană la înălţimea

adevărului revelat. Teologii scolastici au făcut abstracţie de trăire, experienţă şi viaţă

duhovnicească, separând teologia de spiritualitate.

Laberthonniere, teolog catolic, aduce obiecţii împotriva cunoaşterii dogmatice (sec. XIX)

– adevărurile revelate nu sunt primite doar prin raţiune, ci şi printr-o lumină pusă în noi de

Dumnezeu la creaţie.

Revelaţia divină premerge oricărei experienţe interioare. Dogma implică şi o trăire

interioară, o experienţă personal-comunitară. Iubirea şi raţiunea nu trebuie separate. Raţiunea

13

fără iubire e cunoaştere formală, iar iubirea fără raţiune este oarbă. Când raţiunea şi iubirea se

unesc, cunoaşterea dogmatică îşi îndeplineşte adevărata ei valoare şi semnificaţie.

Dumnezeu ne descoperă adevăruri ca să ne desăvârşim prin cunoaştere şi făptuire, să

ajungem la sfinţenie.

Rolul Sf. Duh şi al Bisericii în cunoaşterea dogmatică

Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturi şi din Scripturi. Întreaga creaţie constituie un

mijloc de dialog între Dumnezeu şi om. Cunoaşterea naturală nu este suficientă. Revelaţia

supranaturală este necesară, care îl ajută pe om să nu-l confunde pe Creator cu creaţia sa. Lumea,

opera lui Dumnezeu, îşi găseşte finalitatea în unirea cu Dumnezeu, fiind teocentrică.

1. Revelaţia supranaturală s-a făcut prin inspiraţie (actul tainic dar real prin care Dumnezeu îl

face pe om să primească şi să transmită revelaţia divină), deci prin puterea Duhului Sf. În opera

de dogmatizare, Sf. Duh este prezent prin asistenţă. Are o intensitate diferită, dar e la fel de

importantă.

Revelaţia supranaturală s-a încheiat, dar asistenţa Sf. Duh are rolul de a ajuta Biserica să

pătrundă în cunoaşterea adevărului.

2. Cunoaşterea dogmatică are şi o puternică componentă eclesială. Biserica este subiectul

cunoaşterii lui Dumnezeu şi doar ea primeşte şi comunică fără greşeală adevărul despre

Dumnezeu. Experienţa conţinutului nu poate avea loc decât în interiorul Bisericii, ca şi unirea

dintre adevăr şi iubire. În Biserică adevărul este experiat în mod existenţial, ca Persoana lui

Hristos.

Adevărul revelat a fost încredinţat unei comunităţi de persoane, adică Bisericii, în care se

poate face experienţa acestui adevăr. numai comuniunea perihoretică a Bisericii, edificată

sacramental de Duhul Sfânt poate păstra în mod infailibil adevărul despre Dumnezeu. Sf.

Apostoli şi Sf. Părinţi au mărturisit colaborarea lor cu Sf. Duh în lucrarea de dogmatizare: „Am

hotărât noi şi Duhul Sfânt”.

Alexei Homiakov pune în evidenţă rolul sobornicesc al Bisericii în păstrarea şi apărarea

adevărului revelat. Acest adevăr este rodul comuniunii, se păstrează nealterat şi se experiază doar

în comuniune, care înseamnă unitate în iubire şi adevăr.

14

VII. METODE ALE CUNOAŞTERII DOGMATICE:

ANALOGIA ŞI SIMBOLISMUL

Cunoaşterea dogmatică are mijloace sau metode proprii pe care le utilizează:

1) Analogia – pleacă de la premisa că universul este opera lui D-zeu, iar tot ce există în el sunt,

cum afirmă Părintele Stăniloae, plasticizări ale raţiunilor divine necreate. Prin analogie cu

această lume, omul poate cunoaşte ceva despre Creatorul ei.

Sunt trei tipuri de analogii, care sunt tot atâtea trepte pe drumul spre Creator:

a) Are ca punct de pornire fie creaţia în ansamblul ei, fie doar o parte a creaţiei întrucât

universul poartă pecetea lui D-zeu. Ca dovadă avem raţionalitatea şi interdependenţa ce

caracterizeaă creaţia. Totul e guvernat de armonie, fapt dovedit şi de descoperirile ştiinţifice.

Concilierea dintre unitate şi pluralitate a determinat pe creştini să afirme că întreaga creaţie

este un refelx al Sf. Treimi.

b) O aflăm în lumea fiinţelor spirituale, îngerii şi oamenii, care redau mai bine chipul

perfecţiunii lui D-zeu. Îngerii sunt o mai bună analogie cu D-zeu. Omul trimite la existenţa

lui D-zeu prin sufletul sau spiritul său (analogie cu Sf. Treime, unitate întreită: raţiune,

sentiment, voinţă – Fer. Augustin).

c) Gradul cel mai înalt de analogie cu D-zeu din lumea creată îl constituie sfântul, omul ajuns

la asemănarea cu D-zeu prin har.

- Diferenţe interconfesionale: pt catolici, perfecţiunea e rezultatul unei graţii create, care

lasă un gol între om şi D-zeu. Protestanţii resping aceste analogii şi în special conceptul

de îndumnezeire. Ei exagerează starea de păcătoşenie a omului, exprimată prin

distrugerea chipului divin din el.

* analogiile nu trebuie supraevaluate sau suprasolicitate, considerându-se că lumea de dincolo

este asemenea acesteia. Acest fapt duce la antropomorfism. Nu trebuie nici subevaluate, căci

astfel s-ar favoriza agnosticismul.

* Rolul analogiilor: de a îndruma spre un sens mai înalt ceea ce exprimă ele. Sf. Maxim

Mărturisitorul: „Cunoaşterea relativă mişcă dorinţa spre cunoaşterea prin participare, iar

cunoaşterea trăită prin participare, care procură simţirea celui cunoscut, depăşeşte cunoaşterea

cuprinsă în raţionamente, concepte, înţelesuri”.

15

2) Simbolismul – utilizează simbolul, căruia îi oferă însă alte înţelesuri decât arta, filosofia,

cultura în genral. Simbolul este un semn material şi are două părţi: una vizibilă şi una

invizibilă.

- Simbolul descoperă dimensiunea adâncă, fundamentală, religioasă a realităţii; dezvăluie

ochilor noştri existenţa realităţilor spirituale, a Raţiunii divine. Este limba religiei.

- Tot ce există în lumea această e un simbol al lumii de dincolo, chiar şi omul (închipuie

divinul şi umanul), cosmosul, lumea creată (simbol al lumii necreate).

- Nu e doar un semn convenţional, ci participă la realitatea simbolizată. Ex: Botezul –

simbol al morţii şi învierii lui Hristos, ci ne descoperă însăşi realitatea nevăzută a morţii

şi învierii lui Hristos.

- Sf. AP. Pavel: Hristos este Paştele nostru, un simbol al trecerii noastre de la moarte la

viaţă, dar şi realitatea însăşi a acestei treceri.

- Sf. Duh sub chip de porumbel la Botez şi limbi de foc la Cincizecime – nu e doar un

semn ci simbol, care exprimă prezenţa Sf. Duh.

- Cele 7 Taine sunt simboale, care descoperă pprin lucrarea lor văzută diferite lucrări ale

harului divin nevăzut.

- Sf. Liturghie e o participare reală la întreaga iconomie;

- Prin simboale se poate exprima mai mult decât prin limbaj obişnuit;

- Simbolul nu e identic cu lucrul simbolizat, ci el trimite dincolo de sine. E punctul de

legătură unde se întălneşte lumea văzută cu cea spirituală, sau „punctul de întretăiere a

divinului cu umanul” (Berdiaev)

Simbolul pune două probleme:

1. Raportul dintre simbol şi lucrul simbolizat

- S-au formulat 2 opinii adverse: realiştii extremişti – identifică simbolul cu lucrul simbolizat,

nominaliştii – simbolul e un simplu semn convenţional, fără nicio legătură cu realitatea

simbolizată.

- Soluţia: realismul moderat – afirmă prezenţa reală a divinului, ca realitate obiectivă în

simboale văzute.

16

2. Limita cunoaşterii simbolice

- Cunaoşterea prin simbol are limitele ei. Ea dă mărtuire despre prezenţa realităţii divine, dar

oferă puţine amănunte despre ea.

- În apus a fost folosită mai mult analogia – cunoaşterea catafatică, iar în răsărit simbolul.

- Sf. Părinţi consideră simbolul un îndemn spre transfigurare, spre experienţa prezenţei

harului divin, prezenţă care justifică metoda apofatică a cunaoşterii.

VIII. Revelaţia dumnezeiască – izvor al credinţei creştine şi principiu obiectiv al

teologiei dogmatice

Învăţătura creştină se află cuprinsă în revelaţia dumnezeiască. Revelaţia divină este actul

prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor prin lucrările şi Cuvântul Său, făcându-ne cunoscut

tot ce e necesar pt mântuire. Fără revelaţie omul nu ar putea si-L cunoască pe Dumnezeu şi nici

pe sine însuşi.

Prin revelaţie se înţeleg două lucruri:

- actul descoperirii;

- conţinutul descoperirii, adevărul despre Dumnezeu şi despre voinţa şi lucrarea Sa.

Revelaţia dumnezeiască este descoperirea tainei cele ascunse din timpuri veşnice, iar

acum arătată prin scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscută

la toate neamurile, spre ascultarea credinţei ( Rom 16, 25-26).

- ea se face treptat şi în mai multe etape: în mod indirect chiar din momentul

creaţiei, prin natura creată ( cosmos şi om) şi în mod direct, supranatural şi personal, prin

cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor în rai, şi apoi prin cuvintele profeţilor şi prin Fiul Lui.

Revelaţia naturală

- este prima formă de descoperire a lui Dumnezeu la nivelul creaţiei văzute, El

arătându-se prin natura creată;

- în opinia Pr. Stăniloae, cosmosul şi omul este conţinutul revelaţiei naturale;

17

- lumea întreagă este plină de prezenţa Creatorului ei; ea Îl reflectă şi Îl descoperă

în perfecţiunile lui; Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ps. 18, 1;

- din momentul creaţiei Dumnezeu este atotprezent în ea, prin Duhul Său ( „Cele

nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere

şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuv de apărare” Romani 1, 21).

- revelaţia stă la baza unei credinţe naturale a omului;

- treapta credinţei naturale se cere depăşită; credinţa naturală bazată pe revelaţie

naturală are nevoie de completarea ei prin credinţa dăruită prin revel supranaturală;

- descoperirea lui Dumnezeu în natură este insuficientă, ca urmare a păcatului

strămoşesc.

Revelaţia supranaturală

- este a doua formă de descoperire a lui Dumnezeu, de o intensitate mai ridicată

decât cea naturală;

- ea reprezintă descoperirea mai directă pe care Dumnezeu o face prin cuvinte,

minuni, oameni aleşi şi prin Sine Însuşi;

- se numeşte supranaturală pt că Dumnezeu se comunică în mod supranatural, este

acceptată prin credinţă şi cuprinde adevăruri care depăşesc puterea de înţelegere a fiinţei umane;

- posibilitatea acestei forme de revelaţie este dată de faptul că Dumnezeu este

Persoană spirituală absolută şi vrea să comunice cu făpturile create de El, chemându-i la

comuniune;

- este posibilă şi în ceea ce priveşte omul, care vrea să intre în comuniune cu

Creatorul său;

- adevărurile de cred descoperite, deşi supraraţionale, sunt adevăruri care îl ajută pe

om la desăvârşirea sa după har;

- prin revel supranat Dumnezeu compleatează pe cea naturală, întărind mai bine

credinţa naturală în El;

- acum Dumnezeu se descoperă direct, deplin, ca Persoană absolută, iubitoare, care

ne cheamă la comuniune cu El;

18

- între cele două forme de revelaţie nu există o ruptură, ci o corespondenţă,

prin faptul că Hs se întrupează, venind întru ale Sale.

Etapele Revelaţiei Supranaturale

1. Revelaţia primordială făcută primilor oameni în Rai, păstrată prin urmaşi până

la Avraam, apoi reminiscenţele ei sunt păstrate în religiile şi miturile tuturor popoarelor.

2. Revelaţia specială a VT, făcută în sânul poporului ales şi pregătit special de

Dumnezeu, prin făgăduinţa făcută lui Avraam;

3. Revelaţia absolută, universală a NT, dată de Însuţi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Este culmea şi încheierea revelaţiei divine, peste care nimeni nu poate pune sau adăuga ceva.

Revel VT trebuie înţeleasă şi interpretată în lumina NT, având în centru pe Hs, prefigurat

şi profeţit în Legea Veche.

Revel supranat s-a încheiat, găsindu-şi expresia ultimă în Pers Mântuitorului, Reveaţia

însăşi, Cuvântul lui Dumnezeu. O nouă revelaţie nu este mai este posibilă.

IX. MODALITĂTILE SAU CĂILE DE TRANSMITERE A REVELAŢIEI SUPRANATURALE: SFÂNTA SCRIPTURĂ Ṣ I SFÂNTA TRADIŢIE

Potrivit invãţãturii de credinţã revelaţia supranaturalã se pastreazã si se transmite de catre Biserica prin Sf Scripturã si Sf Tradiţie. Sf Apostoli au tran smis mai intâi pe cale oralã Cuvântul lui Dumnezeu,pe calea tradiţiei si apoi in scris, prin Sf Evanghelii. Cele 2 forme exprimã descoperirea dumnezeiascã, fiind egale in autoritate si importanţã si nu pot fi separate.

RELAŢIA DINTRE BISERICA, Sf SCRIPTURA SI Sf TRADIŢIE

In V.T. legea a fost incredinţatã de Moise unei comunitãţi religioase, la fel si in N.T.,Sf Apostoli au predicat dupa Cincizecime unei comunitãţi crestine. Astfel atât Scriptura cãt si Tradiţia constituie “bunuri” ale Bisericii care le fructificã prin Duhul Sf in folosul credinciosilor. Doar aici poate fi inteleasã si experiatã revelaţia divinã.

Sf Scripturã este interpretatã de Bisericã prin SF Tradiţie, iar in ortodoxie toate cele 3 sunt interdependente, indisolubil unite. Pãr Stãniloae afirmã: “Biserica se misca in interiorul revelaţiei

19

sau al Scripturii si Tradiţiei; Scriptura isi descoperã conţinutul in interiorul Bisericii si Tradiţiei; Traditia e vie in interiorul Bisericii. Revelaţia e eficientã in interiorul Bisericii si Biserica e vie in interiorul revelaţiei”.

SF SCRIPTURẴ – d.p.d.v. dogmatic

“Toata Scriptura e insuflatã de Dumnezeu si de folos spre invãţaturã, spre mustrare, indreptare, spre inţelepţirea cea intru dreptate” (II Timotei 3,16). Sf Scripturã conţine Cuvantul lui Deus adresat nouã, transmis prin lucrarea Duhului Sf care a grãit prin prooroci, inspirându-I si ferindu-I de erori.

Biserica cea pãstratoare a Revelaţiei este cea care a fixat imparţirea cãrţilor canonice ale V.T (39) si N.T (27) separându-le de cele apocrife. Biserica Rasariteanã a preluat canonul alexandrin, in care pe lângã cele canonice mai sunt cuprinse si cele deuteronomice (14), acestea nefiind lipsite total de autoritate, dar nici normative nu sunt, ci conţin lucruri folositoare de suflet.

RAPORTUL BISERICA - SF SCRIPTURA

Cronologic Biserica are intâietate temporalã faţã de Scripturã. Biserica este cea care explica Scriptura, cu responsabilitatea de a pastra conţinutul ei autentic. Existã si o intâietate in funcţie, Biserica are nevoie de Scriptura pt a spori in cunoastere si trãire in Hristos. Daca Biserica este Hristos, iar conţinutul Scripturii este Acelasi Hristos rezultã cã intre cele 2 e o legatura indisolubilã.

Scriptura este interpretatã numai de Bisericã, ea având harisma infailibilitãţii, iar hotãrârile dogmatice ale sinoadelor ec devin normative.

Romano-cat, prin papã, au ridicat magisteriul (clerul si teologii) si Biserica deasupra Scripturii, fãcând-o dependentã de Biserica. Ca urmare ei au introdus noi dogme : infailibilitatea papalã, primatul papal, imaculata conceptio, inalţarea cu trupul la cer al Fecioarei si au interzis in Evul Mediu chiar folosirea Bibliei.

Reformatorii sunt la polul opus si sustin dependenţa Bisericii faţã de Biblie. Plecând de la supremaţia Bibliei ei au instituit drept criteriu de interpretare a Scripturii constiinţa liberã a omului, refuzând Bisericii orice autoritate referiror la credinţã.

20

Adevarul de credinţã are ultimul temei in comuniunea Sf Treimi si de aceea nu poate fi pãstrat si interpretat decat in comuniune, iar Biserica reprezintã o astfel de comuniune. Cunoasterea Sf Scripturi se poate realiza doar in comunitatea de credintã, iubire si adevãr a Bisericii prin harul Duhului Sf.

RAPORTUL TRADITIE – BISERICA

Sf Traditie

Mântuitorul a predat invãţãturile Sale pe cale oralã, acelasi lucru cerându -l si Apostolilor :”Mergând, invãţaţi toate neamurile…” (Mt 28,19), iar Apostolii au susţinut: “sunt incã si multe alte lucruri pe care le-a facut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amãnuntul, in lumea asta n-ar incapea toate cãrtile ce s-ar fi scris” (Ioan 21,25); “Multe având a vã scrie, n-am voit sa le scriu pe hârtie cu cernealã ci nãdãjduiesc sa vin la voi si sã vorbesc gurã cãtre gurã ca bucuria sa fie deplinã”(II Ioan 12); “Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos”(Romani 10,17).

= totalitatea adevãrurilor revelate, care nu au fost cuprinse in Scripturã ci au fost predate pe cale oralã de Mântuitorul si Apostoli, acestea fiind ulterior consemnate si pãstrate de Biserica pânã azi. Ea a fost definitã : “viaţa Duhului in Bisericã” si “viaţa Bisericii in Duhul Sf” (V. Lossky), “memoria vie a Bisericii” (S. Bulgakov), “permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos” (D. Staniloae).

Prin Tradiţie inţelegem atât acţiunea de transmitere a Evangheliei lui Hr (I Cor 11,23-24) cât si conţinutul acestei transmiteri (I Cor 15,1), adicã insãsi Evanghelia.

Tradiţia incepe in timpurile premozaice, cu date ale revelaţiei paradisiace puse in scris de Moise. Adevãrurile revelate care au fost pãstrate si transmise de Bisericã, dupa moartea ultimului Apostol si dupã scrierea cãrţilor N.T. au circulat mai intâi oral si apoi consemnate in scris, alcãtuind Sf Traditie, numitã si Traditia apostolicã. II Tes 2,15:”Deci fraţilo r staţi necintiţi si ţineţi predaniile pe care le-aţi invãţat, fie prin cuvãnt, fie prin epistola noastrã”.

Egala importanţã a Scripturii cu Tradiţia – Sf Epifanie : ”trebuie pãstratã Tradiţia pt cã nu este cu putinţã a afla toate din Scripturã”; Ioan Gur ã de Aur : “este evident cã Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci multe fãrã scrisori dar si acestea sunt vrednice de credinţã”; Vasile cel Mare : “dintre dogmele din Bisericã, pe care le avem in invãţãtura scrisã, iar pe altele din Tradiţia Apostolilor,..ambele au aceeasi putere pt credinţã”.

Deosebiri:

- autoritatea Scripturii se exercitã si in cazul unei singure afirmaţii, intrucât Deus vorbeste direct prin inspiraţia Duhului Sf. În Tradiţie Deus vorbeste indirect prin oameni, care pot si gresi uneori.

21

- Biserica a ales din Tradiţia primarã numai acele cãrţi scrise prin inspiraţie divinã pt a compune canonul Scripturii, deci nu orice operã a Tradiţiei este egalã cu cea a Scripturii.

-Tradiţia transmite si completeazã Scriptura liturgic si canon ic dar nu si dogmatic. Tradiţia contribuie prin unele precizãri si formulãri ale adevãrurilor de credinţã oferind o explicatie autenticã a Scripturii.

Aceste deosebiri le gãsim la : St Ţankov, D. Balanos, S. Bulgakov.

ASPECTELE SF TRADITII

A. statornic = Biserica inţelege fondul Tradiţiei apostolice pe care ea l-a primit la Cincizecime si pana la moartea ultimului Apostol si apoi l-a consemnat in scris pânã in epoca Sinoadelor ec. Cele 8 monumente sau documente ale aspectului statornic:

1. Simbolurile de credinţã : apostolic (invãţãtura despre coborarea la iad, comuniunea sfinţilor), niceo-constantinopolitan(opera primelor 2 sin ec, folosit in cultul B.O., are la bazã mãrturisirea de credinţã a bis din Cezareea si cea din Cipru), atanasian (sec V, cuprinde si filioque)

2. Cele 85 de canoane apostolice

3. Def dogmatice si canoanele celor 7 sin ec si ale celor 9 sin locale, confirmate de sin VI Trulan

4. Cultul divin (in centru cele 3 liturghii)

5. Mãrturisirile de credinţã ale martirilor (ex Sf Policarp, Sf ignatie Teologul)

6. Scrierile Sf Pãrinţi

7 .Def dogmatice impotriva ereticilor (anatematisme)

8. Mãrtusirile istorice si arheologice, operele artelor bisericesti (picture, arhitectura)

B. dinamic = aprofundarea, actualizarea si fructificarea Traditiei apostolice, in interiorul Bisericii, ca rãspuns la provocãrile diferitelor epoci istorice si culturi nationale. Acest aspect confirmã dreptul Bisericii de a lucra prin iconomie prin care adapteazã viaţa credinciosilor la epocile (nu si credinta) pe care le strabate. Biserica a manifestat si inţelegere faţã de cei ce s -au rupt de ea dar voiesc sa se intoarcã prin pocãinţã, recunoscând Tainele acestora, dar si intransigenţã faţã de cei ce nu recunosc cã au gresit, nerecunoscând Tainele acestora.

Acest aspect se manifestã in dezvoltarea slujbelor bisericesti , in reflecţia teologicã de explicitare a revelaţiei, in activitatea pastoral-misionarã, in care s-a simţit nevoia redactãrii unor Mãrturisiri de credinţã, ulterior a unor Catehisme.

22

Raportul dintre cele 2 aspecte : Tradiţia dinamicã, in care elementele umane sunt preponderente, nu are o valoare egalã cu Tradiţia apostolicã, ci o valoare istoricã care atestã continuitatea in Bisericã si prin ea a credinţei apostolice.

Progresul neincetat al Tradiţiei bisericesti reprezintã un progres subiectiv, de inţelegere tot mai adâncã a adevarului dzeiesc si nu un progres obiectiv, de dezvoltare a revelaţiei. Fer Augustin : “ieri inţelegeai puţin, azi intelegi mai mult, maine cu mult mai mult”.

Vicenţiu de Lerini susţine cã dezvoltarea Traditiei nu echivaleazã cu schimbarea ei, ci cu “o amplificare in ea insãsi”, afirmã necesitatea progresului subiectiv : “creascã dar pana la cel mai inalt grad de cunoastere, atat fiecare crestin, cat si toti la un loc, fiecare om si Biserica intreagã”.

Un criteriu pt deosebirea dintre Tradiţie si tradiţiile false il formuleazã Vicentiu de Lerini, in sec V : “ceea ce a fost crezut pt totdeauana, pretutindeni si de cãtre toţi”.

Intre cele 2 aspecte exista o relaţie interioarã si formea zã o singurã realitate : “aspectul dinamic, ca si explicare nouã, aprofundatã a lui Hr, nu se poate despãrţi de cel statornic cu care este in continuitate si de identitate, de continut si har”(pr. Prof. dr. George Remete)

DIFERENŢE CONFESIONALE – SF TRADIŢIE

Romano-Cat = se accentueazã aspectul dinamic, minimalizând Tradiţia apostolicã, din dorinţa de a putea formula noi dogme, fãrã temeiuri revelate. Ei considerã cã Trad apostolicã nu a fost fixatã in primele 8 sec, ci se formuleazã permanent prin hot dogmatice ale papilor. La catolici nu se face distincţie intre cele 2 aspecte, unul din papi afirma : “Eu sunt Tradiţia” (papa Pius IX), iar pt justificare folosesc teoria virtualului revelat, care in opinia lor este o concluzie dedusã logic despre un adevãr revelat si care se gãseste ca un principiu revelat sau se gãseste potenţial in revelaţie. Asa au apãrut :concluziile teologice”, de ex “filioque”.

Pt ortodocsi fiecare adevãr de credinţã sau dogmã trebuie sa posede temei in Sf Scriptura si Sf Traditie, iar diferenţa dintre Trad apostolicã si cea bisericeascã este aceea cã ultima nu aduce noi dogme sau adevãruri de credinţã, ci are rolul de a explica datele revelaţiei supranaturale.

Protestantismul, la polul opus faţã de catolici, a respins Sf Traditi e, susţinâd cã Scriptura este singurul mod de pãstrare a revelaţiei divine (Sola Scriptura). In acest sens ei au afirmat cã numai prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie, ni se impartaseste harul, iar fiecare credincios poate interpreta corect Scriptura (“interpretul sau tãlmãcitorul Scripturii este insãsi Scriptura).

23

Ei insã acceptã primele 4 sin ec si acordã importanţã operelor Sf Pãrinţi, fãrã a le acorda autoritate dogmaticã, asa cum nici Bisericii nu-I acordã o astfel de autoritate. Protestantismul introduce practici si invãţãturi care nu au temei in Revelaţie si contravin Tradiţiei apostolice, un astfel de ex fiind in sec XX, sub impactul miscãrilor feministe, Confesiunile Protestante si Biserica Angliei care au acceptat hirotonia femeilor ca pãstor si episcop.

X. Călăuzele teologiei dogmatice şi simbolice: Mărturisirea de credinţă şi

catehismele Bisericii Ortodoxe.

Dogmatica şi simbolica ortodoxă au ca izvoare Sf Scriptură şi Sf Tradiţie. În dezvoltarea

ei ca disciplină ea nu apelează numai la tradiţia apostolică ( aspectul statornic al Tradiţiei), ci şi

la sprijinul tradiţiei bisericeşti ( aspectul dinamic al Tradiţiei), oferit prin intermediul mărt de

cred şi al catehismelor.

În istoria creştinismului sunt multe opere patristice intitulate mărturisiri de credinţă, ca

cea a Sf Gr Taumaturgul, Sf Vasile cel Mare. Operele patristice aparţin aspectului statornic.

Mărt de cred care aparţin aspectului dinamic al tradiţiei sunt elaborate de B.O. ca răspuns la

unele provocări eterodoxe, începând cu sec XV-XIX.

Mărt de cred încep cu sec IX, Encicilca Patr Fotie – 866 şi termină cu enciclicile Patr

Ecumenice din sec XX cu privire la ecumenism.

Cele 6 mărt de cred au fost denumite de dogmatistul Macarie în sec XIX călăuze ale

B.O. şi ale teologiei dogmatice. Ele au o autoritate relativă, chiar dacă sunt întemeiate pe Sf S şi

Sf Trad. Ele reprezintă o dezvoltare şi o explicare a simbolului de credinţă. Fiind întemeiate pe

revelaţie au garanţia lipsei de greşeli; nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa formulării lor

teologice, datorită mediului lor cultural în care au apărut.

Mărt de cred se împart în două:

- principale: Mărturisirea lui Petru Movilă 1642; Mărt Patr Dositei 1672;

Enciclica Patr Ortodocşi 1848;

- secundare: Mărt lui Ghenadie Scolarul; Răspunsurile Patr Ieremia al II-lea;

Mărt lui Mitrofan Kritopoulos.

Mărturisirile principale ale B.O.

24

Mărturisirea Mitropolitului Petru Movilă

Autorul – mitr Kievului, Petru Movile, fiu de domnitor al Moldovei. A apărut cu scopul

apărării cred ort. în faţa propagandei uniatiste şi a tendinţelor prozelitiste protestante.

- 1640 o analiză a lucrării redactată în lb latină în cadrul sinodului de la Kiev, unde

se găsesc 2 puncte controversate: locul sufletului după moarte şi momentul prefacerii

Darurilor la Liturghie;

- pt soluţionare s-a apelat la Patr Ecumenică, care în 1642 trimite reprezentanţi la

Iaşi;

- se stabilesc: după moarte NU există foc curăţitor, rugăciunile şi milosteniile celor

vii folosesc morţilor; Sf Daruri se prefac în momentul în momentul Epiclezei – al invocării Sf

Duh.

- Mărturiserea este aprobată de cele 4 Patriarhii istorice ale Ortodoxiei ( Al, Ier,

Antiohia, C-pol);

- 1667 este tipărită în limba greacă, cunoaşte largă răspândire în ţările ortodoxe;

- cuprinsul ei este sub formă de întrebări şi răspunsuri, are 3 părţi: prima parte –

126 întrebări şi răsp asupra cuprinsului crezului, partea a doua – 63 întrebări şi răsp despre

rugăciune şi Fericiri, partea a 3-a – 72 întrb şi răsp unde sunt expuse poruncile lui Dumnezeu

despre păcat şi Decalog.

- Este importantă pt că apare într-un moment de criză, când biserica era expusă

atacurilor uniate şi protestante;

- multă vreme a fost principala armă contra prozelitismului eterodox;

- rămâne actuală şi azi, fiind mărturisirea prin excelenţă a B.O., fiind singura

carte simbolică a B.O. ( Stăniloae).

25

Mărturisirea Patriarhului Dositei

Apare în urma încercării protestanţilor de a dovedi romano – catolicilor că înv lor este

împărtăşită şi de B.O. Aşa se explică apariţia în sec XVII a mărt de credinţă cu conţinut reformat

pusă pe seama Patr Chiril Lucaris.

Scopul Mărt Patr Dositei este de a demonstra că mărt lui Lucaris nu aparţine B.O. şi de a

formula înv ort., combătând înv calvină.

- 1672 aprobată la sin de la Ierusalim;

- cuprinsul – 18 capitole şi 4 întrebări şi răspunsuri;

- expune înv despre Sf Treime, Sf. Scriptură, libertatea omenească şi predestinaţia

relativă, creaţie şi providenţă, păcat strămoşesc, Sf Taine;

- întrebările tratează despre Sf S şi cărţile care o compun, despre sfinţi, icoane post

şi monahi;

- protestanţii spun că Dositei este infl de romano – catolicism, mai ales în 4 înv

principale ale mărt:

1. aşezarea cărţilor apocrife alături de cele canonice şi cele bune de citit;

2. oprirea laicilor de la citirea Sf Scripturi;

3. folosirea termenului transsubstantiatio;

4. lipsa de claritate asupra purgatoriului;

Este f importantă pt că este singurul document cu autoritate în B.O., privitor la teoria

predestinaţiei.

Enciclica Patriarhilor Ortodocşi din 1848

Constituie primul doc oficial al B.O. prin care sunt combinate inovaţiile dogmatice şi

canonice romano – catolice de până în sec XIX.

- reprezintă un răspuns la provocarea papei Pius al IX-lea, care inv ită B.O. să se

unească cu cea Catolică, oferindu-i privilegii;

26

- datorită faptului că enciclica papală omitea diferenţele mari care separau cele

două Biserici, enciclica ort le evisenţiază;

- această enciclică apare într-un mom de creştere a prestigiului papalităţii ( Papa

pius IX ecretează dogma imaculatei concepţii 1854 şi a infailibilităţii papale 1870);

- enciclica ort cuprinde 23 paragrafe, primele 8 formează o introd generală a stării

Bisericii Romano Catolice ( BRC); paragraful 9 trece la analiza propriu-zisă a enciclicii papale,

combătută în paragrafele 10 – 23;

- se arăta dorinţa papei de a avea supremaţie în biserică; enciclica ort o combate,

afirmând că scaunul papal nu este de origine apostolică;

- face apel la cred ort să reziste în faţa propagandei catolice.

XI. Mărturisirile secundare sau particulare ale B.O.

Mărturisirea de credinţă a lui Ghenadie Scholarul

Este cea mai veche mărt ortodoxă, autorul fiild Ghenadie Scholarul, primul Patr al C-

polului după cădere. Cuprinsul ate 20 de cap, dintre care primele 8 nu sunt autentice.

- este expusă mai întâi dogma Sf Treimi, folosindu – se pt cele trei Persoane

termenul grec de idiomata ( atribute) în loc de ipostasuri;

- Persoanele divine comparate cu cele trei funcţiuni ale sufletului: raţiune, voinţă,

sentiment;

- este prezentată dogma hristologică, soteriologică, afirmându-se nemurirea

sufletului şi răsplata viitoare;

- lucrarea apare cu intenţia de a aplana adversităţile musulmane faţă de cred

creştină ( aşa se explică fol. ter, idiomata în loc de ipostasuri, pt a evita acuzaţia de triteism din

partea musulmanilor);

27

Răspunsurile Patriarhului Ieremia II

Luteranii au manifestat interes pt creştinii răsăriteni şi îi considerau aliaţi împotru’iva

catolicilor. Profesorii protestanţi de la Univ din Tubingen trimit 3 scrisori Patr Ieremia al II-a

1573 – 1574, şi traducerea în greceşte a confesiunii augustane. Patr răspunde celei de-a treia

scrisori, arătând că toţi conducătorii turmei sunt urmaşi ai lui Hs, apărând ierarhia contestată de

luterani. Le cere să păstreze credinţa sănătoasă din Răsărit.

- 1575 au trimis o nouă scrisoare patriarhului, susţinând că nu se depărtează de

credinţa Sf Păr şi a Sin Ec.

- Patr răspunde spunând că înv lui Hs se tâlcuieşte în lumina Sf Păr şi a Bisericii,

iar mântuirea se face prin cred şi fapte bune.

- 1581 – ultimul răspuns al Patriarhului prin care se resping erorile luterane

comunicate de profesori în scrisoarea din 1576;

- răsp Patriarhului este prima încercare de luare de poziţie ortodoxă faţă de înv

protestantă;

- nu a fost aprobată de vreun sinod; conţine greşeli – pune accent mai mult pe fapte

decât pe har;

Mărturisirea lui Mitrofan Kritopoulos

Autorul noscut în 1589, nepotul lui Chiril Lucaris, călugăr la Atos, studiază în Anglia,

Elveţia.

- 1630 ales patriarh, intensă activitate culturală;

- 1639 moare în Ţara Românească;

- morivul compunerii l-a constituit vizita sa în germania şi este rodul discuţiilor

purtate cu profesorii şi teologii protestanţi;

- cuprinde 23 capitole în care sunt expuse înv Bisericii despre Sf Treime, Creaţie,

Sf Taine, Iconomie etc.

- este contestată, spunând că are înclinaţie spre protestantism, lucru nefondat, pt că

vb despre post, cinstirea icoanelor, a sf moaşte, despre Sf Taine;

28

- are o mare valoare, tratează la nivel înalt punctele care separă pe ortodocşi de

celelalte confesiuni;

Catehismele Bosericii Ortodoxe

Sunt expuneri mai scurte ale înv creştine. Rol important în catehizarea creştinilor şi

pregătirea viitorilor preoţi.

- au circulat dintr-o ţară în alta, având autoritatea sinodului bisericii;

- primele şi cele mai importante catehisme apar în sec XIX în B.O.Rusă (

Platon şi Filaret, mitr ai Moscovei);

- în Grecia – Iconomos, Mesoloras;

- în B.O.R. Catehismul Prof Irineu Mihălcescu;

- importanţă mare – Catehismul 1952 elaborat de un grup de teologi, printre

care şi Stăniloae;

- 1990 este reeditat;

- dintre cele traduse recent Viu este Dumnezeu - din franceză; noutatea acestui

catehism este viziunea unitară nu numai pe citate biblice, ci şi pe cultul ortodox;

- în el s-au strecurat şi opinii eronate – teoria apocatastazei.

XIV. RAPORTUL DINTRE TEOLOGIA DOGMATICĂ ŞI FILOSOFIE

Gândirea teologică patristică şi bizantină a utilizat în elaborarea dogmelor metodele,

termenii filosofiei greceşti ca mijloace de argumentare, dar a rămas fidelă învăţăturii revelată a

lui Hristos, refuzând să facă o sinteză între sistemele filosofiei păgâne şi creştinism (ex: Clement

Alexandrinul, Sf. Ioan Damaschin).

Sf. Scriptură nu este, în principiu, împotriva filosofiei şi gândirii umane, ci declară direct

că toată înţelepciunea este de la Dumnezeu (şi că înţelepciunea lui Dumnezeu "este de mai multe

feluri", Ef. 3,10).

În ep.sale Sf.Pavel distinge 3 feluri de înţ.: "înţelepciunea acestui veac", "înţelepciunea

stăpânitorilor acestui veac" şi "înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu" (1 Cor 2, 4-8).

29

Această înţ. a Mântuitorului se împotriveşte ferm primelor 2, atât împotriva stăpânitorilor

acestei lumi "care caută să impună popoarelor concepţiile lor deşarte ducând un război împotriva

lui Hristos" (Origen, De principiis), cât şi împotriva lumii acesteia care se închină creaturilor, iar

pe de altă parte era înţelepciunea iudeo-gnostică competitoare cu creştinismul.

Sf. Pavel vb. de osândirea cugetării care luptă în zadar cu Hristos, pericolul reprezentat

de filosofia păgână "filosofia şi deşarta înţelepciune din predania omenească" (Col. 2,8).

Sf. Părinţi au avut atitudini diferite: Sf. Grigorie de Nazianz compară introducerea

filosofiei în înv. creştină cu cele 10 plăgi ale Egiptului, iar Sf. Justin Martirul şi Filosoful

considera importantă filosofia: "Un fel de testament spre folosul grecilor care înalţă la filosofia

cea după Hristos" (Stromate).

Sf. Ioan Damaschin vb. despre cercetarea înţelepţilor păgâni pt. a lua de la ei ceva

folositor sufletului.

Sf. Părinţi au luat doar tehnica argumentării, ei au creeat alţi termeni (ipostas, ousia), dar

nu au preluat conceptele filosofice despre lume şi viaţă, s-au conformat pt. a expune gândirea

creştină la nivelul cultural al epocii, făcând deosebire de fond dintre adevărul filosofic şi cel

revelat.

În Bis. R.C. relaţia dintre Dogmatică şi Filosofie foarte intensă în forrma de exprimare

cât şi în fondul cugetării religioase: în primul mileniu influenţa platonismului, în al 2 lea

mileniu tomism, filosofia aristotelică (valorificarea materiei, natura umană n-a fost pervertită de

păcat, concepţie exterioristă între formă şi substanţă); teologia scolastică a căutat să

raţionalizeze taina Sf. Treimi făcând separaţie între fiinţa lui Dumnezeu şi ipostasuri, prezentând

pe Dumnezeu şi lumea ca două realităţi izolate, legate între ele doar prin relaţii exterioare şi nu în

perspectiva Duhului Sfânt. Una dintre cele mai mari erori făcute de teologia scolastică sub

influenţa aristotelismului e aceea de a concepe fiinţa umană ca natură autonomă opusă graţiei

divine, resimţită ca un atentat la autonomia şi libertatea omului ce l-a îndemnat pe om spre

ateism. Astăzi teologia romano-catolică priveşte spre gândirea Părinţilor răsăriteni şi spre

spiritualitatea ortodoxă.

În Protestantism s-a respins iniţial orice relaţie între teologie şi filosofie, dar ulterior s-a

ajuns ca filosofia sau istoria să devină un criteriu al teologiei în locul revelaţiei divine. Excepţii:

30

Barth a evitat adoptarea unui sistem filosofic precis, atitudine ce caracterizează şi astăzi pe mulţi

teologi protestanţi.

În concluzie atitudinea teologiei faţă de filosofie nu trebuie să fie respingerea şi

subestimarea adevărului filosofic, dar nici supralicitarea integrală, ci folosirea cu discernământ a

tuturor cercetărilor ei, pentru actualizarea mesajului creştin în contextul epocii.